OMILETICA

(Suport de curs) - seminar

Omiletica este o disciplină de studiu teologic care face parte din Secţia practică. Ea expune
sistematic principiile, metodele şi procedeele după care preotul trebuie să-i alcătuiască şi să-şi rostească
predicile în faţa credincioşilor şi prezintă în special învăţătura despre vorbirea bisericească din pastoraţie.
Numele ei vine de la verbul grecesc omilein care înseamnă a sta de vorbă, a convorbi, a se întreţine
asupra unei teme, a comunica, iar substantivul omilos înseamnă: mulţime, adunare, reuniune, popor. Acest
grup de termeni exprimă acţiunea predicatorului de a vorbi cu poporul în general. Marele scriitor
bisericesc Origen (185-254) foloseşte cuvântul Omilie pentru a desemna o cuvântarea bisericească.
Disciplina Omiletica cuprinde două secţiuni: Omiletica generală şi Omiletica practică. Omiletica
generală prezintă elementele de orientare a predicatorului creştin în această disciplina teologică iar
Omiletica specială - practică învaţă pe viitorul preot ce fel de predici să folosească, ţinând seama de
Împrejurările şi sărbătorile bisericeşti, cum să le alcătuiască şi cum să le rostească.
Fiecare dintre aceste două mari diviziuni ale Omileticii cuprinde câte trei părţi.
A. Omiletica generală, partea I-a: Generalităţi. 1.Definiţia, obiectul şi împărţirea Omileticii.
2.Importanţa şi locul Omileticii în studiile teologice. 3. Temeiurile propovăduirii creştine în Biserica
ortodoxă; datoria preotului de a predica. 4. Calităţile predicatorului: intelectuale, religioase, morale şi
fizice; partea a Il-a: Istoria predicii. 1, Predica în V. T,; activitatea profeţilor. 2. Predica în N. T. ;
activitatea predicatorială a Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli. 3. Predica la Sfinţii Părinţi (predica
patristică sec. II - VIII). 4. Predica post-patristică, până în vremea noastră (predica şi asistenţa socială,
activitatea proprie cu cuvântul şi cu scrisul omiletic şi pastoral-social) 5. Predica în Istoria Bisericii
Ortodoxe Române; partea a IlI-a: Izvoarele predicii. 1. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cultul,
iconografia, alte izvoare.

B. Omiletica practică se impune prin scopul predicii: însuşirea adevărului de credinţă, mişcarea
inimii şi determinarea voinţei credinciosului de a face fapte bune. Petru realizarea scopului predicii se
pune accent pe explicaţie, argumentării şi concluzii.
Partea I-a\ Felurile predicii: 1. Omilia exegetică şi omilia tematică; 2. Predica propriu-zisă:
biblică; dogmatică, moraiă, liturgică, istorică; 3. Parenezeie: panegiricul, necrologul. 4. Cuvântări
bisericeşti ocazionale; 5. Conferinţele religioase.
Partea a Il-a: Alcătuirea predicii cu părţile ei componente: !. Scurtă prezentare a retoricii antice.
2.Planu! predicii cu părţile iui componente şi partea a Ol-a: Rostirea predicii în faţa credincioşilor: 1. Stilul
predicii (gramatical, literar, bisericesc.); 2. Acţiunea: memorizarea, dicţia, intonarea, ţinuta, comunicarea
cu ascultătorii.
Ştiinţa de a vorbi în public s-a învăţat din totdeauna şi se învaţă în şcoală, in antichitate era şcoala
retorică în care tinerii învăţau arta vorbirii ( ars dîcendi) apoi făceau ucenicie la un vestit orator. Părinţii
bisericeşti ai secolului IV, mari oratori creştini, au învăţat arta vorbirii de la dascăli vestiţi a timpului:
Libanius, Himerius, Temistius ş.a. Tinerii teologi de azi prin disciplina teologică Omiletica sunt îndrumaţi
să înveţe şi să deţină cunoştinţe temeinice pentru a practica vorbirea în biserică şi la toate serviciile
pastorale. Grija de a cunoaşte şi a respecta regulile rostirii cuvântărilor în toate amănuntele: modul de
adresare, textul biblic, de la care porneşte, introducerea, tratarea, încheierea precum şi vocabularul, ţinuta
exterioară, mimica, gesturile, sunt pentru preotul paroh probleme actuale de muncă oratorică, de
comunicare şi de comuniune duhovnicească cu păstoriţii săi.(l Corinteni 9,19)
Forma de tratare a materiei de predicat(adevărurile divine) constă intr-o vorbire continuă în faţa
ascultătorilor, adică forma expozitivă şi acroamatică (acroaome= a asculta), monologică. Omiletica
prezintă o serie de adevăruri cu dovezi mai uşor de priceput, luate special din Sfânta Scriptură, Sfanta
Tradiţie şi din experienţe, ţinând seama de fondul

aperceptiv, adesea nu prea bogat al ascultătorilor fie vârstnici fiei tineri. Omiletica practică are în vedere
lucrarea de mişcare a inimii şi de determinare a voinţei spre practicarea virtuţilor creştine aşa cum
îndeamnă Sf. Ap. Iacob: ,Jiţi împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu nu numai ascultători. Sfinţii Apostoli
urmând pilda şi porunca Mântuitorului (Matei 28, 19), de a predica în toată lumea, rosteau omilii în care
vesteau Evanghelia lui Dumnezeu „cu timp şi fără timp", atât la iudei cât şi la păgâni. Predica aceasta era

1
o veste nouă în faţa ascultătorilor şi se numea cherigma (kerigma= vestire, prtoclamare de către un
crainic; kirisso= a fi vestitor).
Predica nu urmăreşte numai expunerea învăţăturii Sfintei Scripturi ci şi educarea sufletului
credinciosului ca el să ajungă la roadele duhului: dragostea, bucuria, blândeţea, îndelunga-răbdare,
bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 5, 22).
Datoria preotului de a predica
Istoria Bisericii creştine este în mare măsură istoria predicării cuvântului lui Dumnezeu. Ea s-a
întemeiat istoriceşte la ziua Cincizecimii, prin minunea Pogorârii Duhului Sfânt asupra apostolilor.
Domnul nostru iisus Hristos a poruncit apostoliior Săi: ^Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura" (Marcu 16,15) şi a rânduit în Biserică predicarea cuvântului Iui Dumnezeu ca
mijloc divin pentru dobândirea mântuirii: „ Şi i-a dat pe unii ca să fie apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
învăţători, pe alţii păstori şi învăţători" (Efeseni 6, lî).
Sfântul Apostol Pavel prezintă importanţa practică a vestirii cuvântul lui Dumnezeu, zicând: „Cel
ce prooroceşte vorbeşte oamenilor spre zidire, îndemn şi mângâiere" (1 Cor. 14,3). Reţinem faptul că în V.
T. proorocii erau predicatorii cuvântului divin iar apostolii, în N.T., respectau porunca Mântuitorului
Hristos de a propovădui, încât grija, asistenţei sociale au încredinţat-o celor şapte diaconi iar ei s-au
dedicat întru totul slujbei Cuvântului" (1 Cor. 1,17; Marcu 16,20 ; Fapte 6 ).
Canonul 58 al sfinţilor apostoli spune: „Episcopul sau preotul nepurtând grijă de cler sau de popor
şi neînvăţând-i buna cinstire de Dumnezeu sâ se afurisească (să se oprească de la cele sfinte: afereo, ein= a
lua de la ei, a înlătura, a suprima, a desfiinţa; iar dacă stăruie în ne- purtarea de grijă şi lenevire, să se
caterisească (katereo, ein = a da jos, a doborî, a răsturna).
Clericii au datoria de a fi purtătorii de grijă pentru mântuire sufletelor „prin cuvânt şi învăţătură"(l
Timotei Vt17), fiindcă Dumnezeu va cere sufletul credincioşilor din mâna lor. în V.T, la lezechil cap. III v.
17 scrie: ,J?iid omului! Iată te-am pus străjer casei lui Israel, vei asculta deci cuvântul ce-mi va ieşi din
gura şi-l vei vesti ca din partea mea ".
Canonul al IX-lea al Sinodului trulan de la Constantinopol din anul 691, porunceşte mai marilor
Bisericii să predice în toate zilele, dar mai ales duminica, însă îi şi povăţuieşte, după Sfânta Scriptură şi
după rânduiala Sfinţilor părinţi. Sf. loan Gură de Aur, în tratatul său Despre preoţie afirmă: „ Cuvântul lui
Dumnezeu este instrument, hrană, însuşirea cea mai aleasă a aerului; el este în loc de doctorie, în loc de
foc, în !oc de fier... cu aceasta noi deşteptăm sufletul adormit, alinăm pe cel tulburat, tăiem cele de prisos,
întregim cele ce lipsesc şi facem toate celelalte care îndeplinesc mântuirea sufletului".
Să nu uităm că Domnului lisus Hristos aseamănă cuvântul dumnezeiesc cu pâinea care se pogoară
din cer (loan 6, 32), pe care cine o mănâncă nu mai flămânzeşte. Iisus Hristos porunceşte apostolilor şi
tuturor urmaşilor (preoţilor) lor să hrănească pe credincioşi cu cuvântul lui Dumnezeu: „Daţi-le voi să
mănânce" (Matei 16,16), fiindcă nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu".
Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de preot întreţine viaţa spirituală a credincioşilor.
Calităţile predicatorului
Pe lângă calităţile intelectuale, religioase şi morale se impun şi cele fizice: sănătate trupească, fără
defecte izbitoare şi un exterior plăcut dar pătruns de modestie cu simţuri sănătoase şi voce plăcută
totdeauna cu dragoste faţă de tema tratată şi faţă de credincioşi.

OMiLETICA PRACTICĂ

Omiletica practică sau specială cuprinde trei părţi: L Felurile predicilor în general, după formă,
după conţinut şi după scop. II. Alcătuirea predicii şi părţile ei componente şi III. Rostirea predicii în faţa
credincioşilor. In general clasificarea predicilor se face după structura interioară a lor.
I. Felurile predicilor, după formă, după conţinut şi după scop le putem grupa în patru categorii: 1.
Omilii, 2. Predici propriu-zise, 3. Pareneze şi 4. Conferinţe religioase.

1. OMILIA
Omilia, este de două feluri: omilia mică(analitică) sau exegetică şi omilia mare (sintetică) sau
tematică.

2
 Omilia mică este numită şi exegetică pentru că explică pericopele Sfintei Scripturi, verset cu verset
şi scoate la lumină învăţăturile dogmatice, morale, culturale, sociale, istorice şi redă toată bogăţia de
învăţături divine. Preotul are datoria sacră de a explica Sfânta Scriptură după învăţătura Bisericii iar prin
omilie este ferit de păcatul de „a se predica pe sine" prezentând o cuvântare sacră care mai poartă numele şi
de omilie analitică în care are în vedere întreaga pericopă scripturisticâ, denumire dată din limba greacă:
analio= a dezlega, a desface (o ţesătură, un text).
Omilia mare sau tematică este numită şi omilie sintetică, denumire tot de origine greacă: sintitimi=
a alcătui, a pune la un loc, a concentra) tratează a o singură temă doctrinalâ sau morală, aleasă din
pericopă scripturisticâ şi formulată scurt şi clar, uşor de ţinut minte de credincioşi. Această temă preotul o
ia din pericopă evanghelică sau apostolică a zilei respective.
Tot aici se poate încadra şi un alt gen de omilie mare numită omilia catehetică în care preotul
tratează un adevăr dogmatic, precis formulat în Simbolul de credinţă şi cuprins în pericopă evanghelică sau
apostolică citită în duminica respectivă. Omilii catehetice deosebite ne-au rămas de la Sfântul Chirii al
Ierusalimului şi Niceta de Remesiana. La fel ca toate omiliile şi omilia catehetică este o lucrare pastorală
oratorică ce se încadrează în cultul divin a! Bisericii prin care preotul învaţă pe credincioşi adevărurile
doctrinaie elementare spre a-i întări în credinţa ortodoxă şi a-i feri de rătăciri.
Reamintim că omilie înseamnă convorbirea slujitorilor Bisericii cu mulţimea credincioşilor, iar din
punct de vedere istoric omilia rămâne mama predicii creştine creată de Iisus Hristos. Sf. Evanghelist Luca
scrie că Mântuitorul „învăţa în sinagogile iudeilor fiind slăvit de toţi", în Nazaret, tot în sinagogă a
explicat Iisus pericopă scripturisticâ despre venirea Sa pe pământ, din Isaia, cap. XLII,7, făcând deci
omilie (vezi Luca 4, 14-24). După acest model divin de omilie, exegetică şi tematică şi Sfinţii apostoli şi
Sfinţii Părinţi au promovat acest gen de predică ce devine forma clasică de a învăţa pe alţit cuvântul lui
Dumnezeu.
Exemple de omilii
Parabola talanţilor (Matei XIV, 13-20) din Duminica a XVI-a după Rusalii oferă preotului-
predicator posibilitatea sa întocmească cele trei feluri de omilii. Parabola se referă la împărăţia lui
Dumnezeu, în care Domnul Iisus Hristos, prezintă îndatorirea supuşilor lui Dumnezeu, adică a
credincioşilor de a munci stăruitor toată viaţa având în vedere mântuirea sufletului şi dobândirea vieţii
viitoare, muncă cu roadele ei ce oferă şi fericirea vremelnică aici pe pământ.
a) Preotul-predicator are posibilitatea (la Sf. Liturghie) din această parabolă să prezinte ascultătorilor o
omilie exegetică. După citirea textului ei va arăta înţelesul celor zece părţi din care se compune parabola:
1. Omul care a plecat departe, 2. slugile Sale, 3. talanţii împărţiţi, 4. timpul cât a stat departe Omul, 5.
venirea Domnului slugilor, 6. sluga care a primit cinci talanii, 7. sluga care a primit doi talanţi, 8. sluga
care a primit numai un tanat, 9. luarea talantului de la această slugă, 10. aruncarea slugii leneşe în
întunericul cel mai dinafară. După explicarea fiecărei părţi a parabolei preotul-predicator va concluziona:
credinciosul are datoria de a păstra, practica şi înmulţi darurile primite de la Dumnezeu pentru a dobândi
fericirea veşnică şi vremelnică.

A. A doua posibilitate este o omilie tematică pentru care preotul-predicator va anunţa tema
predicii: învăţătura despre muncă.
B. A treia posibilitate pentru preotul-predicator este să facă o omilie catehetică în care va trata
tema: Despre Judecata obştească. Pentru o mai bună prezentare preotul-predicator va vorbi pe scurt şi
despre alte parabole care prezintă această temă: Parabola neghinelor (Matei 13, 24-30); Parabola pomului
bun şi a pomului rău (Matei 7, 15-19; Parabola smochinului neroditor (Luca 13, 6-9); Parabola celor zece
fecioare (matei 25, 1-30. La momentul oportun preotul-predicator va trece la învăţătura directă despre
Judecata obştească (Matei 25, 31-46) şi va sintetiza această învăţătură prin cuvintele din Crez, art.VII: „Şi
iarăşi va să vină cu slavă, să judece vii şi morţii a Cărui împărăţie nu va avea sfârşii".
Amintim faptul că preotul paroh are posibilitatea să ţină omilii catehetice şi după slujba Vecerniei
de sâmbătă şi duminică seara.

2. Predica propriu-zisă (sintetică)-*^

Predica propriu-zisă este cuvântarea bisericească ţinută de preotul-predicator în cadrul cultului

divin public ce tratează o unică învăţătură, o singură temă pe care se pune accentul.

3
 După conţinut predicile se pot clasifica în: 1. Predici biblice, 2. Predici dogmatice, 3. Predici
morale, 4. Predici liturgice şi 5. Predici istorice. Orice tip de predică va rosti preotul paroh trebuie să
cuprindă întreitul scop; luminarea minţii, mişcarea inimii şi determinarea voinţei credincioşilor spre
săvârşirea virtuţilor creştine.
A. Predica biblică, conţine învăţături din Sfânta Scriptură transmise credincioşilor în mod
continuu în omilii exegetice sau în cicluri de predici. Explicarea Scripturilor este o practică atât de
veche ca şi cultul creştin cu temei scripturistic. La Sf. Evanghelist Luca aflăm scris că Domnul Iisus
Hristos se arată ucenicilor Luca şi Cleopa în Duminica învierii, când ei mergeau de la ierusalim la
Emaus: ,J$i începând de la Moise şi de la toţi profeţii le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, locurile
despre El... Iar ei şi-au spus unul altuia: Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi
când ne tâlcuia Scriptrurile ?"(Luca 24, 27, 32)
Sf. Pavel îndeamnă pe tesaloniceni să citească epistola sa: „Vă îndemn stăruitor pe voi întru
Domnul, ca să cititi scrisoarea aceasta tuturor sfintilor(creştinilor) frati"(l Tes. 5,27).
Sf. Iustin Martirul şi Filozoful în secolul II scrie în Apologia I-a că la slujba Sf. Liturghii se făceau
lecturi din V.T., (Psalmi şi Profeţi) precum şi din N.T., Evanghelii şi Epistole făcute de lector sau anagnost
iar apoi urma o omilie rostită de episcop care conţinea un îndemn la respectarea învăţăturilor. Există multe
dovezi ca Sfinţii părinţi explicau continuu cărţile Sfintei Scripturi la slujbele din Biserică.
De reţinut faptul că aceste predici se pot ţine Ia toate slujbele divine şi impun preotului-predicator
pregătire temeinică, precum toate tipurile de predici.
B. Predica dogmatică, are ca temă un adevăr dogmatic, adică o învăţătură neschimbabilă
cuprinsă în Sf. Scriptură sau Sf. Tradiţie susţinută de preotul paroh cu scopul de a întări credincioşii în
credinţă ortodoxă în aşa fel încât să nu accepte alte credinţe atunci când ajung în diferite grupuri
neoprotestante. Sf. Apostol Petru porunceşte în acest sens atât credinciosului cât şi preotului: „...să fiţi
gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, însă cu blândeţe şi cu
frică şi cu bună credinţă, având cuget curat, ca tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de ruşine cei
ce grăiesc de rău purtarea voastrăcea bună în Hristos "(1 Petru 3, 15-16).
Predicile dogmatice le rosteşte preotul paroh mai ales la Praznicele împărăteşti, la Sărbătorile
sfinţilor şi la Sf. Liturghie, duminica. Se va insista în tratare asupra adevărului de credinţă cu explicaţiile
de rigoare şi atenţie să nu transforme predica în cateheză.
Exemplu de predică dogmatică.
Despre Pogorârea Duhului Sfânt (Fapte cap,2).
Idei principale, dogmatice şi morale.
Textul acestei pericope ne arată clar că Sf. Duh s-a pogorât, în ziua Cincizecimii numai aspra
Apostolilor, nu şi aspra altora care erau probabil prezenţi acolo. Această dovedeşte că numai apostolilor şi
urmaşilor lor direcţi, episcopi, preoţi şi diaconi, li s-a dat puterea de a învăţa, a conduce şi a sfinţi în
Biserică sub directa îndrumare a Duhului Sfânt (Fapte 2,4).
A. Harul Duhului Sfânt îl primesc prin Taina hirotoniei numai episcopii, preoţii şi diaconii pentru a
îndeplini cele trei slujiri,
B. Ceilalţi credincioşi din Biserică primesc Darul Sf. Duh prin cele şapte Taine, săvârşite de
preoţii Bisericii.
C. Prezenţa „tuturor neamurilor de sub cer" (v.5) Ia Ierusalim, în ziua Cincizecimii, ascultând şi
înţelegând aceeaşi vorbire oferă o pildă de unitate între toţi creştinii de pe pământ sub pronia Sf. Duh care
veghează şi azi asupra Bisericii. Creştinii de pe tot pământul au aceeaşi „limbă", a credinţei şi a dragostei
frăţeşti, care a stat la baza întemeierii Bisericii creştine în ziua Cincizecimii.
B. Predica morală tratează adevărurile de morală creştină cu scopul de a detennina voinţa
credincioşilor, spre practicarea virtuţilor. Aceste predici au o parte teoretică ce tratează unul din
adevărurile din Morala creştină generală sau specială şi o parte practică, mai dezvoltată decât în
predicile dogmatice, cu îndrumări pentru viaţa creştinului care trebuie să se conducă după poruncile
dumnezeieşti şi bisericeşti.
Exemplu de predică morală
Tema: Datoria de a iubi pe aproapele, din „Parabola samarineanului milostiv" (Luca 10,25-37),
Duminica a 25-a după Rusalii.
Idei pentru alcătuirea predicii: A. 1. Datoria credinciosului de a cunoaşte poruncile lui Dumnezeu;
2. Combaterea păcatului de a ispiti pe Dumnezeu, păcat săvârşit de învăţătorul de lege. (v.25). 3. Porunca

4
divină: iubirea faţă de aproapele. 4. Aproapele este orice om pentru că toţi oamenii sunt făptura lui
Dumnezeu. B. 1.Practic, împlinirea acestei porunci constă în datoriile faţă de viaţa trupească a aproapelui
precum şi faţă de sufletul lui; 2. Frumuseţea vieţii omeneşti realizată prin împlinirea poruncii divine , de
iubire a aproapelui. 3. Răsplata dumnezeiască pentru împlinirea acestei porunci (Matei 5,7). La întocmirea
predicilor morale, pe lângă Sfânta Scriptură se va fo9Iosi cartea intitulată Jnvăţătura de credinţă creştină
ortodoxă", Editată de Sfântul Sinod.
C. Predica liturgică cuprinde explicarea serviciului divin public al Bisericii ortodoxe sub formă
de omilii cu scopul de a transmite creştinilor cunoştinţe pentru înţelegerea cultului în vederea
participării la serviciile religioase.
Predicile liturgice contribuie Ia educarea religioasă a creştinilor şi cuprind în general trei teme: 1.
Predici despre locurile sfinte în care preotul-predicator va vorbi despre biserică, ca locaş de cult divin
public, despre paraclise, capele, clopote, cimitire, cruci de obşte ş.a.m.d. 2. Predici liturgice despre
perioadele şi momentele sfinte: sărbătorile bisericeşti, despre posturi şi importanţa lor; 3. Predici despre
slujbele liturgice: Sf. Liturghie, Sf. Taine; Ierurgiile Bisericii Ortodoxe, cele şapte laude, acatiste,
paraclise, despre icoane etc.
Predica liturgică are o parte teoretică şi o parte practică. Pe lângă Sf. Scriptură la întocmirea de
predici avem nevoie de cărţile de cult, învăţătura de credinţă a Bisericii ortodoxe, manuale de Liturgică
generală şi specială şi alte cărţi de cuvântări.
Exemplu de predică liturgică:
Tema: „Biserica locaş de închinare": A. 1. Denumirea locaşului de închinare, în V.T. şi în N.T. (Ieşire
25,8; Matei 12, 4; 13); 2. Atitudinea Mântuitorului faţa de locaşul de închinare (Luca 2, 49; Ioan 2,16); 3.
Forma în care sunt zidite bisericile; 4. împărţirea bisericii şi simbolismul părţilor, B. I. îndatorirea de a nu
ne îndepărta de biserică, şi a respectaporunca Mântuitorului: ,J)e Ierusalim să nu va depărtaţf\¥a.pte 1,4).
2. Datoria de a iubi biserica şi a ne împărtăşi de darurile ce vin de la Sf. Altar prin slujitorii ei. (cf. Ps.
83,11)

5. Predica istorică prezintă momente importante din viaţa Bisericii creştine ca de ex.: întemeierea
Bisericii creştine; Viaţa primilor creştini; Persecuţiile, Lupta Bisericii cu ereziile. Viaţa Sfinţilor, Sfinţii
Români etc. Aceste predici cuprind şi ele două părţi: una teoretică ce prezintă faptele istorice propriu-zise,
şi alta morală, parenetică. Se poate începe predica fie cu partea istorică fie cu partea morală.
Exemplu de predică istorică
Tema: „Despre Sfântul Ierarh Nicolae"; textul Sf, Scripturi: „Să-i slujim (lui Dumnezeu) în
sfinţenie şi în dreptate, în toate zileie vieţii noastre" (Luca 1, 75). A. 1. Scopul rânduit de Dumnezeu pentru
creştini, aleşii Săi, este ca „în toate zilele vieţii lor" să trăiască în sfinţenie şi în dreptate. 2. Prin sfinţenie
înţelegem comuniunea cu Dumnezeu, iar prin dreptate relaţia frăţească cu aproapele nostru. Ambele valori
morale: sfinţenia şi dreptatea alcătuiesc cununa virtuţilor creştine. 3. Sf. Nicolae în toate zileie vieţii sale s-
a arătat înzestrat cu aceste două virtuţi prin care a devenit bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor. 4. O
scurtă schiţă biografică din care să rezulte puterea credinţei, participarea ia Sinodul I. Ec. şi filantropia Iui.
B. 1. Să luăm aminte la credinţa lui; blândeţea; lupta împotriva patimilor, smerenia şi devotamentul pentru
popor. 2. Sfinţenia şi-a dobândit-o prin jertfa. 3. Slăvirea lui ca erou ai virtuţilor creştine (Icosul) şi
rugăciunea către ei ca mijlocitor către Dumnezeu pentru creştini.
In concluzie amintim faptul că scopul predicii este: de a învăţa, a mişca inima şi a determina voinţa
pentru practicarea virtuţilor. Se pot distinge: a) predici didactice care transmk cunoştinţe teoretice; b)
predici ocazionale (parenetice) şi c) predici panegirice(pnn care se preamăreşte un praznic împărătesc, a
Maicii Domnului sau a unor sfinţi).
6. Predica ocazională sau de circumstanţă (Pareneza)
Numele acestor predici este dat de termenul grecesc parenesis care înseamnă: sfătuire, îndemn
(latineşte exhortaţio) lămurire, certare, mustrare.
Pareneza este o cuvântare bisericească scurtă, vioaie şi mişcătoare pe care o rosteşte preotul paroh
la toate împrejurările în care oficiază servicii religioase, fie în biserică fie în arealul parohiei la cererea
credincioşilor, în care se expun învăţăturile religiei şi moralei creştine, adecvate momentului respectiv. în
retorica laică o asemenea cuvântare este numită alocuţiime (alloquor=adresez cuvântul către cineva,
vorbesc cuiva).

5
 Scopul acestui gen de predică este susţinerea şi întărirea vieţii religios-morale a creştinilor în toate
împrejurările, fie de bucurie sau de întristare a lor, momente în care preotul trebuie să vorbească şi să-şi
dovedească zelul pastoral şi vrednicia de propovăduitor al învăţăturii Domnului „ostenindu-se cu cuvântul
şi învăţătura" (I Tim., 5,17). Astfel de momente sunt: instalarea preotului în parohie, vizita episcopului,
punerea pietrei de temelie a bisericii, sfinţirea bisericii, a clopotelor, a icoanelor, a troiţei sau a crucilor de
obşte, a unui cimitir, la Botez, Cununie, înmormântare, la sărbători naţionale sau alte momente din viaţa
socială.
Pentru alcătuirea şi susţinerea unei pareneze se indică următoarele momente". 1. Textul Sfintei
Scripturi, care va conţine învăţătura religioasă sau morală, rostit cu dicţie şi solemnitate, deoarece în jurul
lui se va concentra pareneza. 2. Modul de adresare rostit cu mare atenţie. 3. Introducerea va cuprinde
însemnătatea momentului pentru care s-a oficiat serviciul religios. 4. Tema, asupra căreia va insista
preotul-predicator în câteva minute. 5, Tratarea, va explica scurt, precis şi clar învăţătura anunţată şi 6.
încheierea, în care se fac îndemnuri şi sfaturi adecvate serviciului religios oficiat.
Temei pentru pareneze avem în N.T. precum şi la Sfinţii părinţi: Sf Vasile cel Mare, Sf. Ciprian,
Sf. Grigorie Teologul, Sf. loan Gură de Aur.
Cele mai frecvente pareneze sunt: Necrologul şi Panegiricul.

a) Necrologul
Termenul necrolog este de origine greacă şi este alcătuit din două cuvinte: «ecros=mort şi
logos=cuvânt, predică, învăţătură. Predica rostită de preot într-un stil sobru şi mângâietor, Ia creştinii care
au trecut la cele veşnice, se numeşte necrolog.
în necrolog se cuprind două grupe de idei: idei parenetice care expun o idee morală sau doctrinală
creştină pentru a întări sufletele şi a mângâia pe cei ce au pierdut fiinţa lor dragă, iar în partea panegirică
se prezintă faptele şi calităţile celui decedat. în predica de Ia înmormântare preotul paroh trebuie să fie
atent să nu exagereze preamărind virtuţile creştine sau sociale şi nici să arte indiferenţă sau nerecunoştinţa
faţă de meritele şi calităţile celui decedat.
Sunt nenumărate teme pentru a predica la înmormântare cu temei în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.
La înmormântare preotul are ocazia să vestească cuvântul lui Dumnezeu la mulţi creştini şi ia un auditoriu
foarte diversificat.
Bibliografie pentru necrolog în studiul intitulat: Cuvântarea funebră, evoluţie şi impact, în voi.
„Căzut-acununa capului nostru..." de Prot. Ioan Lupaş,, ediţia a Il-a, îngrijită şi editată de Pr, Dr. Dorel
Man, Editura Renaşterea, Cluj Napoca 2006. pag.
b)Panegiricul, cuvânt de origine greacă: panighiris, înseamnă: adunare a întregului popor, pentru
o comemorare festivă, reuniune pentru o sărbătoare solemnă. Cuvântul e compus: pan+ agora= întreaga
adunare a poporului la locul public ţi înseamnă: veselie, bucurie, petrecere, recreaţie, sărbătoare.
Ca gen de predică panegiricul este cuvântarea bisericească în care se face preaslâvirea unui
adevăr de credinţă cum este: Sf. Treime, Naşterea, învierea Domnului, înălţarea, Adormirea Maicii
Domnului, devenind un cuvânt de laudă care se ţine de regulă în biserică la praznicile împărăteşti.
Panegiricile sunt întâlnite atât în Sf. Scriptură cât şi în Sf. Tradiţie.
7. Conferinţa religioasă Cuvântările religioase mai dezvoltate,
cu un conţinut teologic bogat şi la un nivel înalt ce tratează amănunţit o temă dogmatică, morală, liturgică,
istorică în faţa unui auditoriu cu o cultură intelectuală mai mare se numesc conferinţe sau disertaţii
religioase. Noţiunea aceasta este nouă şi aparţine timpurilor moderne dar este tot atât de veche cât religia
creştină. Epistolele Sf. Ap, Pavel şi alte scrieri din Scriptură sunt adevărate tratate sau conferinţe religiose.
De asemenea la Sf. Părinţi întâlnim o serie de conferinţe religioase începând cu perioada apologeţilor
creştini (sec.II-HI).
Părintele conferinţelor religioase în înţelesul lor de azi este recunoscut arhiepiscopul Parisului De
Frayssinous, (1765-1841) iar în răsărit amintim pe Ilie Miniat, Nichifor Teotoche, Antim Ivireanui, Neofit
Scriban, Andrei Şaguna şi alţii. Conferinţele religioase au luat o mare extindere odată cu Mişcarea
ecumenică şi întâlnirile interconfesionale dintre creştini.

6
 8. Alte cuvântări bisericeşti ocazionale
1. La instalarea preotului în parohie
Momentul instalării determină, după Săvârşirea Sf. Liturghii, ţinerea de cuvântări speciale de către:
delegatul episcopului cât şi de preotul nou numit sau transferat în parohie. Noul preot în cuvântarea sa
trebuie să deschidă cuvântarea cu text scripturistic sau din Sf. părinţi, adecvat momentului respectiv.
Este indicat să se ţină cont de câteva idei în ace4ste cuvântări de instalare de către noul preot; a)
Mulţumire şi slavă Iui Dumnezeu, pentru că s-a învrednicit a fi numit „trimisul lui Dumnezeu (cf. Matei
10,1 şi Lc.10,1), apoi părinţilor trupeşti, profesorilor, episcopului,
protoiereuiui, preotului care a administrat parohia dacă a fost vacantă; b) Se va arăta înţelesul Tainei
preoţiei în cele trei slujiri: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare (Mt.28,19-20) în mijlocul păstoriţilor,
cunoaşterea lor prin toate lucrările pastorale şi c) Mulţumire adresată tuturor celor prezenţi la acel
eveniment solemn pastoral. Pentru reuşita acestei cuvântări este bine ca noul preot să se consulte cu
protopopul tocului sau cu un preot cu tact pastoral deosebit, iar cuvântarea să o rostească liber.
A. La vizita episcopului în parohie, preotul paroh are datoria să-1 primească indiferent dacă este
anunţată sau nu această cercetare pastorală din partea Episcopiei. Preotul va face pe scurt în cuvântarea
sa o dare de seamă nu numai administrativa ci mai ales pastoral- duhovnicească. La fel şi aici se poate
începe cuvântare de primire cu un text biblic: ,JSine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului !
Osana întru cei de sus " (matei 21,9), sau din învăţătura Sf. părinţi.
B.La sfinţirea bisericii.
9Alte predici ocazionale: la botez, la cununie, predica patriotică (la o sărbătoare naţională), la
alte evenimente deosebite din viaţa socială

PLANUL PREDICII
Cele şapte momente logico-psihologice ale unui plan de predică sunt: 1. Textul; 2 Modul de
adresare; 3. Introducerea sau exordiul (exordium-ii-început); 4. Anunţarea temei; 5. împărţirea temei; 6.
Tratarea temei şi 7. încheierea.
A. Textul care se aşeză la începutul predicii va fi întotdeauna în concordanţă cu tema de
tratat şi cu materialul de idei şi fapte ce urmează să fie prezentate. Tema de tratat ne este oferită de
Calendarul bisericesc care specifică Apostolul şi Evanghelia duminicii respective. Preotul are libertatea
să-şi aleagă şi să trateze orice temă dogmatică, morală sau istorică dar cu mare atenţie pentru ca acea
temă să fie de folos pentru credincioşii care o ascultă. Astăzi nu se mai practică textul biblic integrai, ci
doar un verset din pericopa evanghelică care se aşează la începutul predicii şi poartă numele de text
biblic. Se poate folosi ca text începător şi din operele Sf. părinţi, din Sf Liturghie, din cântările bisericeşti,
din troparele sfinţilor, ţinând cont de felul sărbătorii.
întrebuinţarea textului este o datină veche dar foarte necesară, pentru că, fiind rostit chiar la
începutul predicii, creştinii prevăd tema, tratarea şi actualitatea ei. Prin această frază sau propoziţie
scripturistică preotul predicator îşi ridică autoritatea in faţa credincioşilor, iar înainte de rostirea lui va face
semnul Sf. Cruci, urmat de credincioşii care îl ascultă. Prin acestea preotul se distinge de alţi vorbitori
laici, dovedind că este un trimis şi slujitor al lui Dumnezeu.
Textul biblic va cuprinde în sine tema şi va fi o călăuză pentru preot pe tot parcursul predicii în
jurul căruia îşi va grupa ideile principale ale cuvântării. Textul biblic nu este permis să rămână doar un
ornament al predicii, el va fi clar rostit şi înţeles de creştini la prima auzire. Se pot folosi texte biblice şi
din V. T. atât la începutul predicii cât şi pe parcursul ei.
B. Modul de adresare este necesar, fiindcă prin el, preotul îşi arată calitatea de păstor şi învăţător
şi va fi totdeauna bisericesc şi tradiţional, iar nu laic; formula scurtă, cuviincioasă, rostită cu demnitate,
nu cu mândrie sau cu umilinţă. Cele mai frecvente formule de adresare în predică sunt: Iubiţi credincioşi
î, Fraţilor !, Dreptcredincioşi creştini ! Fiilor !. Iisus Hristos a folosit cuvântul de adresare: Fiule ! şi
Fiică !; Apostolii : Fraţilor !; Sfinţii părinţi foloseau formula: Preaiubiţii mei fraţi ! (părinţii greci ziceau:
agapiti adelfi. Formula de adresare se mai poate repeta şi în cursul predicii dar fără să se abuzeze de ea.
C. Introducerea este strâns legată de tema predicii şi face pregătirea credincioşilor pentru a
asculta tratarea. Introducerea prezintă scopul cuvântării şi ciclul de cuvântări în care se încadrează tema
respectivă, precum şi raţiunea pentru care preotul şi-a ales tema respectivă. O bună introducere sporeşte
dispoziţia sufletească a credincioşilor de a asculta cu atenţie predica. Introducerea este de mai multe
feluri, după scopul urmărit în cuvântare, după natura

7
temei de tratat, după starea sufletească a ascultătorilor şi după împrejurările istorice în care se rosteşte
cuvântarea.
Felurile introducerii sunt: 1. Introducere simplă; 2. Introducerea insinuantă; 3. Introducere
măreaţă (solemnă, pompoasă; 4. Introducere vehementă). Toate aceste genuri de introduceri se află în Sf.
Scriptură şi în Sf. Tradiţie.
Caracteristicile introducerii la o predică sunt: 1 .Să fíe specifică numai cuvântării respective. 2. Să
conducă numai la tratarea cuvântării şi 3. Să fíe dimensionată corespunzător In raport cu extinderea
predicii.
D.Anunţarea temei predicii este absolut necesară, pentru ca ascultătorii să urmărească tema, să
ţină minte despre ce s-a vorbit şi după terminarea cuvântării. Ca formă gramaticală, anunţarea este
indicat să fíe o propoziţie afirmativă.
E. împărţirea temei este binevenită pentru o mai bună înţelegere şi randament al predicii, dar nu
absolut necesară în orice timp şi în orice predică.
F. Tratarea este corpul cuvântării de orice gen şi cea mai importantă parte în care cuprinde
ideile, dovezile şi hrana sufletească pentru ascultătorii şi se adresează în mod special minţii. Tratarea are
următoarele momente logico-psihologice: explicaţia, istorisirea, argumentarea şi apărarea dreptei
credinţe, digresiuni, tranziţiile şi recapitularea. Amintim faptul că aceste părţi nu sunt absolut necesare şi
obligatoriii pentru orice cuvântare bisericească.
G. încheierea este partea finală a predicii şi poate fi numită, concluzie, epilog, sau peroraţie.
Predica patristică şi predica modernă dau o mare importanţă felului de încheiere a unei cuvântări care
aduce reuşita prin mişcarea inimii şi înduplecarea voinţei spre practicarea virtuţilor şi a învăţăturilor
predicate.
într-o încheiere a unei predici trebuie să se distingă două momente: a) un rezumat într- o formă
nouă şi mai convingător cu ideile principale ale cuvântării şi b) trezirea şi dezvoltarea sentimentelor
ascultătorilor pentru acceptarea şi înfăptuirea ideilor din predică.
In încheierea cuvântării preotul-predicator trebuie să vorbească cu patos. Cuvântul este de origine
greacă patos şi înseamnă pasiune, în retorică vorbirea patetică înseamnă: vorbire emoţionantă, mişcătoare,
răscolitoare de sentimente. La sfârşitul încheierii se poate face o invocaţie prin care este rugat bunul
Dumnezeu, ca cele rostite şi cele ascultate de credincioşi să dea roade însutite în suflete şi în viaţa creştină.
în concluzie, cunoaşterea amănunţită a elementelor componente ale predicii este o datorie
pastorală şi morală de prim ordin a preotului paroh. Pentru a deveni un bun orator sacru, preotul trebuie să
depună muncă personală, să-şi impună o autoperfecţionare oratorică prin: studiu zilnic, rugăciune şi
meditaţie, apoi exerciţii permanente de predică, în toate împrejurările în care îşi desfăşoară activitatea
pastorală.

Rostirea predicilor în faţa credincioşilor

A.Stilul predicii. Este foarte important cum să ne exprimăm cugetările şi sentimentele prin
cuvinte. Elocuţia (latineşte elocutio, greceşte frasis) înseamnă exprimare, fel de exprimare sau stil.
Stilul (latineşte, stylus, greceşte stilos - coloană, columnă, condei, limbaj) este totalitatea
mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor, pentru a-şi exprima gândirea şi simţirea sa. Stilul
diferă de la om la om şi el oglindeşte capacitatea sa de gândire şi simţire, darul său natural de a scrie,
munca şi stăruinţa sa personală, temperamentul său etc. Stilul predicii este de trei feluri: a) stilul
gramatical, b) stilul literar sau figurat sau stil poetic şi c) stilul bisericesc, propriu cuvântărilor bisericeşti
de orice gen care este o sinteză a celor două stiluri.
B. Acţiunea, cuvânt de origine latină: actio care înseamnă faptă, act. în domeniul omileticii,
acţiunea înseamnă totalitatea mijloacelor şi procedeelor pe care le foloseşte oratorul pentru a reda
ascultătorilor ceea ce a gândit şi a scris: memoria, pronunţarea, vocea, gesturile, expresia feţei, mâinile,
ţinuta corpului şi ţinuta vestimentară.
C. 3. Comunicarea cu ascultătorii cuprinde virtuţile preotului predicator, de a se face una cu
ei, de a gândi, simţi şi voi la fel întru Iisus Hristos.
D. Sf. Apostol Pavel poruncea episcopului Timotei şi porunceşte şi preoţilor de azi,străduinţa
neclintită în predicarea cuvântului lui Dumnezeu: JVPropovăduieşte cuvântul. stâruieşte cu timp şi
fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură" iar Dumnezeu
spune profetului Isaia(58,l) "Strigă din toate puterile şi nu te opri..."!

8
 E. Bibliografie: Omiletica, de Preot Nicolae Petrescu, Editura I.B.M.BOR, Bucureşti, 1977
Tudor Popescu, Predica o mărturisire a preotului, G.B.1954, nr. 11-12, p.643-649 Duţu
Constantin, Panegiricul ca formă a predicii în trecut şi astăzi, în O, 1992, nr. 1-2, nr. 34; 1993,
nr.1-2.
F. Nicolae Dură Omilia biblică şi actualitatea ei, în S . T.19..., nr, 1-2
G. Burcă Gheorghe, Predica liturgică, MMS 1973, nr. 9-10 şi 1971 nr. 5-6 cu studiul;
Importanţa cunoaşterii manifestărilor sufleteşti ale credincioşilor pentru predicator. Drăgulin
Gheorghe, Propovăduirea cuvântului şi cultul în BOR, în S.T. nr. 3-4, 199.... D. Beîu, Cu privire
la necrolog, în M.A., 1965, nr.4-6, p.348-370 Gordon Vasile, Importanţa necrologului
înpastoraţie, R.T. 1988, nr. 2-3, p.l 03-131. Petrica Vasile, Câteva îndrumări pastorale pentru
preoţii începători; în M.B.,1974, nr.4- Toader loan, Metode noi în practica omiletica, Ed.
Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997
H. întocmit: Dorel Man