Note berlineze

15 iunie
Un biolog, mare specialist în furnici, spune, la începutul conferinţei sale, că e mai
greu să ne închipuim planeta fără furnici, decît fără oameni. Fără furnici, natura ar
arăta altfel. Mai prost. Fără oameni ar lipsi, evident, tot ce ţine de cultură, dar
lumea înconjurătoare nu numai că nu s-ar dezechilibra, dar, dimpotrivă, ar fi mai
vitală şi mai igienică, recuperînd rapid ceea ce prezenţa umană a dereglat în
măruntaiele ei. Fără oameni, lumea ar înflori...

Biologii fac adesea observaţii pasionante, pe care, din păcate, nu se străduiesc să le

ducă spre ultimele (sau măcar penultimele) lor consecinţe. Declaraţia de mai sus ar
merita fie şi o rapidă reflecţie marginală. Dacă omul nu e indispensabil şi, de fapt,
nici măcar binevenit în marele spectacol al naturii, înseamnă că, în evoluţia
speciilor, el e un element perturbator, venit pe altă linie decît cea care a întemeiat
armonia ansamblului. Apariţia omului e divagatorie: un accident de parcurs sau
opera unui demiurg rău (sau stîngaci). Dacă dimpotrivă el e, cum spune Darwin,
încununarea treaptei supreme a scării zoologice, atunci e de neînţeles de ce tot ce e
natură sub- şi pre-umană s-a „mobilizat“ pentru a produce un rebut, un agent toxic,
menit parcă anume să-şi dizloce temelia, să-şi dinamiteze antecesorii. Cu alte
cuvinte, există două posibilităţi: ori omul e o greşeală de ultimă instanţă, care
compromite construcţia globală, ori întreaga construcţie e defectă, de vreme ce şi-a
pregătit singură implozia. Dinaintea unei asemenea perspective speculative e
preferabil, recunosc, să studiezi sociabilitatea furnicilor, felul lor de a comunica,
mai eficient, uneori, ca acela al oamenilor. Fapt e că, în urma cercetărilor de
zoologie, omul iese întotdeauna prost.

18 iunie
La un seminar internaţional despre comunism, cineva observă că, de vreme ce
comunismul a fost asumat şi practicat adesea ca o religie, se poate pune întrebarea:
în ce măsură comuniştii se pot converti (la o altă „religie“). Răspunsuri posibile: 1)
Da, mai ales dacă n-au fost aderenţi autentici (true believers). 2) Nu, dacă au fost
aderenţi autentici. În cel mai bun caz, ei îşi „acomodează“, prudent, discursul,
etalează, eventual, flexibilităţi de conjunctură, mimează conversiunea, dar rămîn,
în adînc, fideli formaţiei şi opţiunii lor iniţiale. Problema însă e alta: o anumită
elită intelectuală (preponderent occidentală) refuză să-şi ia distanţă faţă de utopia
soluţiei comuniste. Cu alte cuvinte, chiar dacă (3) există convertiri individuale
viguroase (Arthur Koestler, François Furet, Bronislaw Geremek etc.), nu există
încă o convertire globală în raport cu experienţa comunistă. Ea rămîne, în
continuare, plauzibilă, necompromisă, dacă nu direct dezirabilă. Ceea ce e de
negîndit în cazul nazismului, e încă acceptat în cazul celeilalte extreme. Dovada:
despre nazism se vorbeşte, în dezbaterile publice, pe un ton critic şi acuzator (ceea
ce e perfect normal), dar despre comunism se vorbeşte „analitic“, „ştiinţific“, la
rece, cu discrete nuanţe de căldură „înţelegătoare“ (ceea ce e inechitabil
moralmente şi incorect metodologic. Ori adoptăm discursul de condamnare în
ambele cazuri, ori adoptăm, în ambele cazuri, calmul investigator. Inadmisibilă e
dubla măsură).

20 iunie
Tendinţa enormei literaturi exegetice privind parabolele evanghelice este – cu
unele, puţine, excepţii – aceea de a extrage din lectura textelor o doctrină coerentă,
un sistem de reguli morale, anunţuri profetice şi sentinţe înţelepte, care, laolaltă, ar
alcătui substanţa unei „filozofii“ creştine, susceptibile a se fixa într-o ideologie.
Puţini iau notă (Paul Ricoeur de pildă) de subtila şi semnificativa „incoerenţă“
doctrinară a parabolelor luate în ansamblu. Ele încurajează, mai curînd,
flexibilitatea hermeneutică, libertatea lecturii, efortul de adaptare a gîndirii la
bogăţia infinită a cazurilor şi circumstanţelor individuale. Există parabole care pun
accentul pe faptă şi altele care recomandă contemplativitatea. Unele stimulează
radicalitatea comportamentală, altele discreţia, unele propun cuminţenia, altele
riscul, unele inocenţa copilărească, altele maturitatea discernămîntului. „Modelele“
sugerate sînt recoltate, de regulă, din afara categoriei curente a „exemplarului“. Pe
scurt, nimic nu e previzibil în parabole. „Filozofia“ lor e, credem, prima mare
tentativă europeană de a submina ideologicul, de a demonta consecvenţele
superficiale şi militantismul simplificator. O tentativă pe care Biserica
instituţională nu pare să o fi asumat întru totul.