Despre corp şi corporalitate în societatea contemporană

Baudrillard încearcă în studiul său „Cel mai frumos obiect de consum” o analiză a ultimelor
accepţiuni şi semnificaţii ale corporalităţii, din perspectiva consumismului contemporan.
Relaţia pe care o stabileşte acesta între corp-sexualitate-erotism alcătuieşte triada ce stă drept
fundament textului său, alături de binomul corp-obiect, o altă noţiune esenţială ce îi
delimitează sistemul de gândire. Mergând pe linia unei demonstraţii ce vizează transformarea
conceptului de corp, multiplele conotaţii pe care acesta le-a dobândit de-a lungul timpului,
Baudrillard atinge totodată problema sexualităţii şi a erotismului, aşa cum este aceasta
reflectată în societatea de tip consumist. Modurile în care aceste concepte se reflectă în
mentalitatea comună, motivaţiile profunde ale diverselor raportări la corp, problema identităţii
prin prisma noii viziuni despre carnalitate (sau, mai bine spus, despre tendinţa de eludare a
acesteia) – constituie problematica studiului.

Întoarcerea la corp
În cartea sa (în care îl şi citează pe Jean Baudrillard, tocmai cu această idee a corpului ca
obiect), Georges Vigarello1 vorbeşte despre frumuseţea corpului care... vorbeşte. Încă din anii
’60 corpul devine expresie a individualităţii, individul hipermodern devine şi individ
hipertrofiat, narcisic până la extreme, omul devine responsabil de modul său de a fi, de
aparenţa sa, în termenii lui Alain Ehrenberg, de, ca să folosim un termen supra(so)licitat
astăzi- imaginea sa. Lexemul îşi are rudele sale în a căror companie îl regăsim în fiece
magazin glossy, cu ştaif, în vocabularul publicitarului, la TV, în emisiuni de lifestyle, la colţ,
în orice speech ţinut de actualele vipuri, vedete, modele: obiecte personalizate, unicat, stil
propriu, individual etc.
Cu cât forţa trendului e mai mare şi mai decisivă, cu atât nevoia de personalizare creşte.
Vigarello explică astfel nevoia aceasta de a arăta, a expune privirii Celuilalt, a în-făţişa: totul
îşi are rădăcinile în „ambiţia sporită de a promova vizibilul, această prelucrare a frumuseţii ca
împlinire a subiectului”.2 În viziunea lui, demersul estetic porneşte de la dorinţa de a face să
existe un corp care „să materializeze” partea cea mai profundă a sinelui, de a interveni asupra
lui pentru a acţiona mai bine asupra propriei persoane. La antipod, Baudrillard vorbeşte
despre corpul ca obiect, despre cultivarea excesivă a acestuia, despre reversul încercării vechi
de secole întregi de a ne preface că nu avem trup, ci numai suflet (vehicul al mântuirii, astăzi
căzut în dizgraţie), despre rezultatul hilar al acestor încercări de a potenţa corpul drept instanţă
supremă a judecăţii. Astăzi, spune Baudrillard, frumuseţea este valoarea supremă, etalonul
ultim, calitatea esenţială, iar femeia trăieşte sub imperiul terorii instaurate de noile canoane
mai mult ca oricând.
Autorul vorbeşte despre două tipuri de corp, din perspectiva individului contemporan: cel
capital şi cel fetiş. Citând un articol din revista ELLE, corpul ar fi deopotrivă „limita” dar şi
cel de-al 6-lea simţ, el nu mai este învelit în suflet, ca altădată, ci în pielea care devine un fel
de reşedinţă secundară, nu irumpere a nudităţii, ci acoperământ învăluitor. Exacerbarea
aceasta a importanţei „imaginii” corpului ţine mai degrabă de fetişizare, şi nu de o cunoaştere
din interior a trupului, îl traduce într-un obiect, mai funcţional, mai performant, mai
perfectibil. Cu alte cuvinte, un fel de maşinărie al cărei randament, bună întreţinere şi
performanţă depinde numai de posesor. Corpul-capital cum îl numeşte Baudrillard s-ar putea
numi deopotrivă corpul-bun, sau corpul-produs , un artefact „reapropriat” în concordanţă cu
nişte obiective capitaliste: o investiţie. Vigarello susţine şi el că, de fapt, consumismul
„busculează întregul ansamblu al sistemului estetic”, iar frumuseţea începe să fie susţinută de
retorica plată dar versatilă a pieţei. Am putea spune că ceea ce până acum era canon instituit
de natură a devenit astăzi obligativitatea unei conformări la această tendinţă de perfecţionare,
de înstăpânire şi modificare a propriei conformaţii. Un fel de gestionare a propriului corp,
cum o numeşte Baudrillard, o sacralizare a sa, corpul încetând să mai fie carne (în viziune
religioasă) dar şi forţă de muncă (conform cu logica industrială). Acum cuvintele-cheie sunt
frumuseţe şi erotism, iar ele instituie o nouă etică a relaţiei cu corpul. Acesta, văzut în
materialitatea lui, devine un obiect de cult narcisic sau element de tactică şi ritual social.
Pentru femeie, frumuseţea devine un imperativ absolut, nu o calitate suplimentară celor
morale, ci calitatea prin excelenţă. În mod paradoxal, corpul tinde de fapt să se de-
materializeze, devenind o idee a corpului glorios, perfect, a corpului-model. Totodată,
imperativul frumuseţii devine în fapt una dintre modalităţile imperativului funcţional (Brigitte
Bardot, care se simte bine în pielea ei, corespune schemei conjuncţie formă-funcţie); la rândul
său, şi erotismul devine funcţional: sexualitatea orientează „redescoperirea” şi consumul
corpului. Altfel spus, corporalitatea se rezumă astăzi la îndeplinirea unor funcţii care să-i
asigure funcţionarea în cadrul unui sistem al cărui ax principal, perfect funcţional este. Corpul
este elementul-cheie fără de care producţia de gadgeturi care să asigure menţinerea siluetei,
cosmetice (de la produse anti-îmbătrânire, anti-celulitice, de tonifiere, etc la clasicele
parfumuri şi pomezi) ar stagna: „trebuie ca individul să se considere pe sine obiect, cel mai
frumos dintre obiecte, cel mai preţios material de schimb, pentru ca un proces economic de
rentabilizare să se poată institui la nivelul corpului deconstruit, al sexualităţii deconstruite”.3
Ce se află însă şi mai în adâncul acestei întoarceri la trup, care este rolul lui real în societatea
de consum şi care este reversul acestei tendinţe? În esenţă, o explică tot Baudrillard mai
departe în studiu, este vorba despre o societate aflată în dezechilibru, o colectivitate ruptă de
trecut şi fără planuri de viitor, care va renaşte într-o lume aproape pură a pulsiunilor. De aici
erotismul exacerbat, substratul sexual al tuturor reclamelor, atotputernicia aluziilor cu tentă
erotică. Altfel spus, o lume dezorientată care, în dezechilibrul şi agonia sa, se întoarce la
certitudine, la palpabil, la vizibil şi neechivoc. Atotputernicia corpului sfârşeşte însă prin a-l
învesti cu transparenţă, prin a-l abstractiza, a-l neantiza.

Descărnare, abstractizare, neantizare

De-a lungul timpului, frumuseţea feminină a cunoscut numeroase dimensiuni: de la formele
rubensiene la carnaţia albă şi senzuală a Venerei lui Baldung-Grien (despre care Eco spune că
este scoasă în evidenţă de fundalul întunecos şi că exprimă cu atât mai mult ideea de
Frumuseţe materială, fizică4), de la frumuseţea senzuală la cea casnică a secolului XVII de la
frumuseţile romantice, însoţite de multiple simboluri până la adeptele modei a la garçonne etc.
Astăzi însă, argumentează Baudrillard, senzualitatea a dispărut tocmai pentru că a fost
supralicitată, erotismul a devenit sexualitate convertită în pornografie, iar corpul – corpul
model, cel al manechinului- nu mai constituie un obiect al dorinţei, ci a devenit unul
funcţional, manechinul nemaifiind corp, ci formă. Deopotrivă în publicitate sau modă trupul
îşi refuză carnalitatea, sexualitatea- corpul filiform, străveziu, hieratic nu are însă conotaţia pe
care o avea la Botticelli, de pildă, acolo unde bizantinii confereau impresia de transparenţă, de
absenţă gravă a materialităţii, contemporaneitatea nu pune nimic, corpul dematerializat nu mai
reprezintă un reflex al căutării absolutului, al transfigurării fizionomiei feminine într-una
angelică, rămâne simplă descărnare.

Frumuseţea funcţională a manechinelor rezidă în siluetă, niciodată în expresie, care rămâne cu

totul absentă. Prin urmare, frumuseţea ţine de abstractizare, vid, absenţă şi transparenţă, toate
într-un sens lipsit de orice conotaţii suplimentare. Ochii sunt fascinaţi, dar privesc în gol,
privirea este lipsită de obiect (dorinţa este suprasemnificată şi prin aceasta absentă cu totul),
ochii sunt cei ai Meduzei, semne pure. „A slăbi este o obligaţie riguroasă, generalizată: şi
totuşi nimic mai individual şi mai personalizat. Aparatele de slăbit, de la cele mai simple la
cele mai sofisticate, se înmulţesc la infinit, ca şi tehnicile care propagă la nesfârşit renunţarea
la celu- celusonic, celupuncţie, celuM6 sau renunţarea la lipo- liposucţiune, lipotomie,
liposculptură, lipodisoluţie” 5. Întorcându-se la ideea că astăzi totul este personalizat, de la
tehnicile de slăbit până la chirurgia plastică, Vigarello afirmă totodată că obezii zilei de mâine
sunt numai cei care îşi asumă acest defect fizic de neiertat, întrucât ar putea fără îndoială apela
la nenumăratele metode de păstrare sau pierdere a greutăţii. Baudrillard subliniază că
niciodată frumuseţea nu a fost sinonimă cu subţirimea, conform definiţiei tradiţionale a
frumuseţii ca armonie a formelor, şi că obezitatea şi-a avut şi ea momentul. Descărnarea,
spune el, este însă astăzi negarea cărnii. Nu a corporalităţii sau a materialităţii, cât a
carnalităţii. Din punctul nostru de vedere, aceasta s-a convertit într-un adevărat stigmat
datorită faptului că exprimă tocmai dezordinea, existenţa haotică, lipsită de delimitări clare, de
ritmuri care să coincidă cu cele lăuntrice- într-o societate haotică, în care lucrurile se petrec cu
o viteză fulminantă, este nevoie de însemne ale ordinii, ale armoniei măcar parţiale cu
universul. De aici şi obsesiile legate de hrănirea sănătoasă, efectuarea exerciţiilor fizice şi
spirituale, ţinerea în frâu a foamei, însemn al existenţei instinctuale, al abisului ameninţător
din fiecare. Baudrillard consideră că, într-o societate a supra-consumului, supleţea devine un
semn distinctiv, iar nevoia individului de a se distinge (prin urmare, tot un reflex narcisic)
dintre ceilalţi îl conduce spre cultivarea excesivă a formei sale fizice.
Obsesia igienei reprezintă un alt efect al acestei obsesii contemporane – ea este moştenitoarea
directă a moralei puritane, care nega, refula corpul. În contextul în care corpul a devenit un
obiect ameninţător, care se cere supravegheat, diversele forme de post şi dietă exprimă aceeaşi
preocupare pentru întreţinere şi curaţenie – igiena nu mai este una morală însă, semnificaţia
religioasă a postului fiind demult estompată de ideea întreţinerii şi conservării organismului.
(Dieta, spune Vigarello6, reprezintă o probă, iar culpabilizarea este deseori un efect al
eşecului slăbirii. Aşa cum în Renaştere exista obsesia uniformizării tenului iar în secolul al
XIX-lea cea a subţirimii taliei, astăzi frumuseţea este direct proporţională cu slăbiciunea).
Igiena înseamnă însă astăzi mai degrabă curăţirea organismului şi întreţinerea sa în bună stare
de...funcţionare, asemeni unei maşinării care se cere îngrijită şi acesta îşi are pretenţiile lui.
„Cel care se protejează cu cea mai mare angoasă de diversele forme de murdărie este şi cel
care se bucură de cel mai mare prestigiu şi triunfă asupra celorlalţi”7 – şi deţine totodată o
superioritate morală faţă de cel căruia îi este lene să se protejeze şi care se apropie de stadiul
de animal, trăind în neglijenţă. Mizeria cotidianului, ca reflex al haosului, reprezintă pentru
omul contemporan ameninţarea prin excelenţă (exemplele sunt nenumărate: fizionomiile
nordice, impecabile, platinate şi scrobite din reclamele TV, siluetele hieratice şi longiline,
aproape angelice din reviste, chipurile efeminat-androgine, tip David Beckham, considerat cel
mai elegant bărbat al Angliei anului 2002, toate motive ale lipsei oricărei materialităţi, ale
perfecţiunii unui spaţiu altul decât cel sublunar). O existenţă igienică, ce ignoră toate
aspectele dimensiunii instinctuale a fiinţei, poate asigura nemurirea la fel ca mai deunăzi
cultivarea spiritului şi a sufletului, iar transcenderea are loc instantaneu, iemdiat ce ai pătruns
în spaţiul steril, aseptic, al lumilor albastr-străvezii şi siluetelor costelive. Carnea nu mai are
nici un loc în peisajul anilor 2000, în societatea lor suprasaturată. Este vremea produselor
light, a regimurilor vegetariene şi a practicării de exerciţii fizice ce îndeplinesc şi o funcţie
spirituală (Baudrillard aminteşte cazul Statelor Unite, unde cetăţenii americani consumă
enorm de multe produse light, dar sunt în număr foarte mare, ori numai se consideră, obezi).

Sexualitate şi erotism
Cum imperativul frumuseţii implică erotismul ca valorizare sexuală, se cere făcută o distincţie
clară între erotism şi sexualitate, respectiv între corpul erotic şi cel sexual. Primul, spune
Baudrillard, este suport al semnelor dorinţei care fac obiectul schimbului, este corpul erotizat
(în care predomină funcţia de schimb), cel de-al doilea este corpul – loc al fantasmei,
habitaclu al dorinţei (aici predomină structura individuală a dorinţei). Imperativul erotic
trecând printr-un cod instrumental de semne, care este numai o metaforă a imperativului
funcţional, ne aflăm din nou în plină filosofie a funcţionalismului. Femeia-piesă de mobilier,
aşa cum o vede autorul, nu este nici caldă şi nici rece, stă sub semnul neutralităţii, (nici al
frigidităţii, nici al intimităţii sau căldurii autentice), femeia ELLE degajă o căldură care este
cea a ambianţei, a formelor învăluitoare ce definesc obiectele moderne, stilizate, îmbrăcate.

Indiferent ce vindem, spune Baudrillard, aluziile erotice ne ajută s-o facem- fie că este vorba
despre un sicriu, un parfum sau un fel de mâncare. Pornind de la distincţia erotism-sexualitate
(cu manifestarea sa extremă, pornografia), Baudrillard analizează câteva exemple de reclame
TV în care sexualitatea joacă un rol-cheie. În primul rând, el avertizează că erotizarea
exacerbată are un sens, care traduce o criză de desublimare, de decompresie a tabuurilor
tradiţionale. Societatea aflată în degringoladă care urmează a renaşte în lumea pulsiunilor
despre care am amintit deja. Dacă erotismul reprezintă deopotrivă o manifestare a dorinţei,
dar şi un instrument subversiv (stau martore scrierile erotice ai căror autori le concepeau ca pe
un exerciţiu al libertăţii ce li se nega altminteri), adică are un substrat, o semnificaţie profundă
care merge până în miezul cel autentic al fiinţei, sexualitatea şi pornografia sunt simplu teatru,
cinematograf masculin care ajunge să ocupe realul.8 Obsesia realităţii, susţin cei doi autori, se
află îndărătul scenelor de hard-core: înainte şi după scenele dezmăţului, actorii joacă. În
timpul lor, privitorul vede realul – şi voyeur-ismul contemporan este satisfăcut (la fel se
întâmplă şi cu nenumăratele reality-show-uri care frizează grotescul, individul de astăzi vrea
să asiste la mizerie, dar aceasta să nu-l atingă, vrea să trăiască împotriva regulilor pe care şi le
auto-impune, dar fără s-o recunoască – cu alte cuvinte, mimează, se preface, simulează- efect
opus autenticităţii căutate cu atâta ardoare).
Baudrillard încheie cu un pasaj dedicat jucăriilor sexuate astăzi în plină modă- păpuşile cărora
li se ataşează un sex, şi care încetează astfel să-şi mai exercite funcţia simbolică pe care şi-o
exercitau înainte – ele sunt restrânse la o funcţie specatculară iar copiii sunt castraţi asfel de
către proprii părinţii. Astăzi totul este sexualizat în mod artificial, spune Baudrillard, pentru a
exorciza mai bine libidinalul şi funcţia simbolică.
Mai mult, am putea spune, ostentaţia cu care lucrurilor li se dublează semnificaţia, scoaterea
lor din propria matcă şi re-învestirea cu sensul iniţial reprezintă o încercare disperată de
reconferi lumii semnificaţiile originare, ce nu are drept rezultat decât o aruncare a sa în
derizoriu, o supunere a sa laun continuu proces de degradare.

Note
1 G. Vigarello – O istorie a frumuseţii, Editura Cartier, 2006, pp. 257-258
2 Idem, p. 256
3 J. Baudrillard – Societatea de consum, Mituri şi structuri, Editura comunicare.ro, p. 174
4 Umberto Eco – Istoria frumuseţii, Editura Rao, 2005, p. 193
5 Vigarello, p. 267
6 Idem, p. 270
7 Georges Bataille – Istoria erotismului, Editura Trei, 2005, pp. 67-68
8 Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut – Noua dezordine amoroasă, ed. Nemira, 1995, pg. 68-
69

Bibliografie
J. Baudrillard, Societatea de consum, Mituri şi structuri, Editura comunicare.ro, 2005
G. Vigarello, O istorie a frumuseţii, Editura Cartier, 2006
Umberto Eco, Istoria frumuseţii, Editura RAO, 2005
Georges Bataille, Istoria erotismului, Editura Trei, 2005
Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut, Noua dezordine amoroasă, Editura Nemira, 1995