ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ PE LÎNGĂ

PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 94(478)(043.2)

STEPANIUC Victor

EVOLUŢIA STATALITĂŢII MOLDOVENEŞTI

ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

Teză de doctor
în ştiinţe istorice

Specialitatea: 25.00.01 – Teoria, metodologia şi istoria

administraţiei publice

Conducător ştiinţific: Alexandru ROMAN,

doctor habilitat în ştiinţe istorice,
profesor universitar

Conducător ştiinţific:...........................
Autor...........................................

Chişinău - 2007
 CUPRINS

Introducere……....................................................................................................................4

Capitolul I. GENEZA ŞI EVOLUŢIA STATALITĂŢII MOLDOVENEŞTI

1.1. Constituirea şi consolidarea statului Moldova................….…………………………14

1.2. Dezmembrarea teritorială şi anihilarea statalităţii Moldovei (1775-1862)……...........24

Capitolul II. RENAŞTEREA STATULUI NAŢIONAL AL MOLDOVENILOR:

REPUBLICA DEMOCRATICĂ MOLDOVENEASCĂ

2.1. Lupta pentru renaşterea statalităţii moldoveneşti în Basarabia (Moldova de Est)…....36

2.2. Revoluţiile din Rusia şi crearea Republicii Democratice Moldoveneşti…..…............41

2.3. Republica Democratică Moldovenească: evoluţii social – politice..…………………53

2.4. Ocupaţia militară străină şi “independenţa” Republicii Democratice Moldoveneşti....59

2.5. Basarabia în componenţa României: aspecte de politică internă şi externă..................76

2.6. Autonomia moldovenească în teritoriul Ucrainei Sovietice…..…...……………….....88

Capitolul III. STATUL SOVIETIC MOLDOVENESC: REPUBLICA

SOVIETICĂ SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ

3.1. Crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti ...........………………………97

3.2. Moldova în componenţa Uniunii Sovietice: suveranitate limitată……...…………...106

3.3. Moldova suverană: criza politică şi identitară……………...………………. ……...112

Capitolul IV. STATUL SUVERAN ŞI INDEPENDENT REPUBLICA MOLDOVA

4.1. Independenţa Republicii Moldova: aspecte istorice şi juridice ..................................123

4.2. Statul Moldovenesc contemporan şi Pactul Molotov – Ribbentrop ...........................126

4.3. Constituţia Republicii Moldova: realizări şi perspective…...……………………….131

Încheiere.................…………………...………………………………………………....137

Referinţe bibliografice............ ........................................................................................145

Bibliografie………………......………………………………………………………….157

Rezumate în limbile engleză şi rusă………………………..........................................177

Lista abrevierilor……………………………………………………………………….182
 INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Prezenta teză de doctorat constituie un studiu al

problemei organizării statale, care este permanent actuală din perioada apariţiei primelor
state în antichitate. Ea se impune, îndeosebi, odată cu formarea statelor naţionale şi este
importantă şi în epoca contemporană, cînd pe arena internaţională au apărut noi formaţiuni
naţional-statale independente, inclusiv Republica Moldova.
În contextul general al fenomenului statalităţii contemporane se înscrie, evident, şi
problema statalităţii moldoveneşti, cu începere de la constituirea Ţării Moldovei (sec. XIV)
şi pînă în prezent. Cu regret, istoria de veacuri a statului moldovenesc este în continuare
insuficient studiată şi cunoscută.
Actualitatea investigaţiei în cauză este determinată, în mare măsură, de lipsa unui
studiu de sinteză consacrat în totalitatea sa evoluţiei statalităţii moldoveneşti în epoca
contemporană, care ar cuprinde elucidarea celor mai importante aspecte istorico-juridice
legate de geneza, constituirea eşalonată şi evoluţia formelor statalităţii moldoveneşti
contemporane precum Republica Democratică (Populară) Moldovenească
(anii 1917 - 1918), Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (perioada
1924-1940), Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940 – 1991) şi Republica
Moldova (1991-pînă în prezent).
Necesitatea investigaţiei a fost dictată şi de polemicele contradictorii duse de istorici de
diferite viziuni axate pe istoria şi legitimitatea statului moldovenesc contemporan.
Aceste considerente ne-au determinat să efectuăm o analiză complexă a fenomenului
statalităţii poporului moldovenesc, îndeosebi, a principalelor aspecte istorice şi juridice ale
fenomenului naţional-statal din Moldova contemporană. Studiul profund al evenimentelor
şi documentelor ne-a permis să elucidăm premisele renaşterii în sec. XX a statalităţii
moldoveneşti, anihilată în secolul anterior sub dictatul intereselor Marilor Puteri
internaţionale, să demonstrăm continuitatea statală a Moldovei, din perioada medievală pînă
în epoca contemporană.
Cunoaşterea istoriei dramatice, dar obiective a construcţiei statale moldoveneşti în
epoca contemporană reprezintă o oportunitate pentru realizarea procesului de consolidare a
societăţii moldoveneşti şi a statului Republica Moldova, în calitate de subiect al relaţiilor
internaţionale.
4
 Gradul de cercetare a temei. Subiectul abordat în teză dispune de o istoriografie
vastă şi include diverse publicaţii generale, lucrări cu caracter istoric, juridic, politologic şi
sociologic, în care sînt examinate diferite aspecte ale acestui proces integru. Problemele
fundamentale ale procesului construcţiei naţional-statale sînt investigate, în plan general, în
lucrările savanţilor din mai multe ţări ale lumii, care, îndeosebi în sec. XVII-XX, au
elaborat baza teoretico-metodologică a fenomenului statului modern şi contemporan.
În acest context, sînt concludente opiniile teoreticienilor în domeniul istoriei şi teoriei
statului şi dreptului precum: Jean Jacques Rousseau [1], Ch. Montesquieu [2], Giorgio del
Vecchio [3], Ernest Renan, John St. Mill, Karl Marx [4], V. Lenin [5], Eric Hobsbawm [6],
F. Hinsley [7], etc.
Evoluţia statalităţii moldoveneşti - temă abordată în studiul de faţă a fost cercetată
tangenţial în istoriografie. Problema în cauză, sub aspecte diverse, a fost elucidată în
istoriografia moldovenească, rusă, română, sovietică, îndeosebi în sec. XX. Însă multe
laturi ale tematicii vizate în lucrare au fost examinate la general ori fragmentar.
Semnificativ pentru istoriografia problemei supuse investigaţiei este faptul, că diverse
informaţii istorice despre crearea statalităţii moldoveneşti, evoluţia şi dezvoltarea acesteia
în context general sînt reflectate în cronicile moldoveneşti, scrise la curtea domnitorilor
moldoveni, în letopiseţele moldo-slavone [8], cronicile cronicarilor unguri – Kukullo,
Thuroczi, Anonimul, ş.a., polonezi – Ian Dlugosz, M. Bielskii, ş.a, ruşi – A. Lîzlov [9], N.
Кaramzin [10], etc., care ne demonstrează existenţa în istorie a moldovenilor şi a statului lor
– Moldova.
Examinarea retrospectivă a istoriografiei demonstrează, că primele încercări de a
analiza sistemul de administrare, structura instituţională, arondarea teritoriului, principiile
de cîrmuire, inclusiv atribuţiile domnitorilor şi ale dregătorilor, în Moldova au fost
întreprinse de cronicarii moldoveni [11] Gr. Ureche, I. Neculce şi mai ales, de M. Costin în
operele sale: „Cronica polonă”, (1677); „Poema polonă”, (1684); „De neamul
moldovenilor” (1690) [12]. Primul studiu, cu adevărat ştiinţific, scris în limba savantă a
vremii, latina, despre organizarea social-politică şi ecleziastică a Moldovei, despre
principiile de administrare, funcţionarea structurilor supreme de cîrmuire a statului este
realizat de D. Cantemir: De forma Respublicae Moldavicae (Despre formarea/organizarea
Statului Moldovan) – structurat în 17 capitole, ce reprezintă partea a doua a nemuritoarei
sale monografii Descrierea Moldovei [13]. Tangenţe şi aspecte importante ale problemei
5
abordate pot fi găsite în lucrările unor autori din secolul al XIX-lea Mihail Kogălniceanu,
Bogdan Petriceicu Haşdeu, Gheorghe Asachi ş.a.
La 1858 Manolake Drăghici [14] tipăreşte ultima istorie a Ţării Moldovei cu titlu
Istoria Moldovei pe timp de 500 ani în 2 tomuri. De atunci pînă în zilele noastre Istoria
Statului Moldovenesc – Istoria Moldovei, Istoria Republicii Democratice Moldoveneşti
(02.12.1917 – 27.03.1918), Istoria RSS Moldoveneşti (02.08.1940 – 27.08.1991), Istoria
Republicii Moldova – stat suveran şi independent, s-a scris deseori cu accente străine ori
antimoldoveneşti.
Majoritatea lucrărilor din anii ‘60-80 ai secolului al XX-lea, în care este abordată
statalitatea poporului moldovenesc din epoca contemporană, gravitează în jurul unor teze
arhiideologizate. Deşi aceste teze sînt prezente şi în studiile academicianului A. Lazarev,
totuşi lui îi aparţine rolul principal în studierea profundă a proceselor complicate de creare şi
dezvoltare a RSS Moldoveneşti. În istoriografia secolului al XX-lea la această temă se
evidenţiază monografia respectivului autor „Statalitatea sovietică moldovenească şi
problema basarabeană” [15], precum şi lucrările reputatului istoric şi pedagog A. Repida
„Formarea RASS Moldoveneşti” şi „Formarea RSS Moldoveneşti” [16]. Savant notoriu,
A. Repida a deschis o nouă direcţie ştiinţifică în istoriografia contemporană privind
studierea statalităţii moldoveneşti în forma sa instituţională de autonomie. Însă mai apoi a
urmat un sfert de secol de denigrare a operelor în cauză şi a autorilor acestora de pe poziţii
politico-ideologice. În contextul dat al realităţilor societăţii moldoveneşti, doctorii
habilitaţi în ştiinţe istorice Gh. Rusnac şi V. Cozma menţionînd că „istoricul niciodată nu
poate anticipa destinul operelor sale”, consideră că savantul A. Repida a conştientizat
„dialectica istoriei, necesitatea schimbărilor şi a transformărilor radicale în ştiinţa istorică”
[17].
Procesul formării şi dezvoltării formelor statalităţii moldoveneşti pe parcursul
secolului al XX-lea este analizat în monografiile savanţilor A. Surilov [18], A. Repida,
Al. Roman [19], C. Solomon, V. Grosul [20], S. Afteniuc, A. Grecul, V. Beniuc, ş.a.
Sînt preţioase pentru cercetători monografiile savantului istoric Lucheria E. Repida,
care s-a afirmat în ultimele 5 decenii ca eminent cercetător al istoriografiei contemporane a
Moldovei. Printre valoroasele sale lucrări monografice şi colective menţionăm „Istoria
Moldovei” în 2 volume, „Istoria economiei naţionale” în 4 volume, „Istoria culturii

6
Moldovei în perioada sovietică” în 4 volume, „Probleme actuale ale istoriei şi relaţiilor
interetnice din Republica Moldova în anii’ 60-90 ai sec. XX” (Chişinău, 2004) [21], etc.
Într-un articol publicat în ultimii ani, L. Repida menţionează: „Nu poate fi ignorată
istoria statalităţii moldoveneşti, pentru care a luptat Ştefan cel Mare, ce a condus statul
Moldova şi a vorbit în limba moldovenească” [22].
O importanţă deosebită în studierea ştiinţifică a istoriei politice a Moldovei de Est îi
revine monografiei primului Preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Moldova,
academicianului Ia. Grosul, „Автономия Бесарабии в составе России. 1812-1828 гг.”
[23].
Evoluţia proceselor social-politice, în corelare cu transformările de ordin naţional-
statal, ce s-au produs în Moldova de-a lungul timpului, începînd cu formarea statului în
perioada medievală pînă la etapa actuală, este examinată în studiul colectiv „Istoria
administraţiei publice din Moldova” [24] scrisă de doctorii habilitaţi: M. Platon, Al.
Roman, S. Roşca şi doctorul în ştiinţe istorice T. Popescu.
Prezintă interes pentru opinia publică şi ştiinţifică din ţara noastră monografia
Republica Moldovenească. An de răspîntie: de la proclamarea Republicii Moldoveneşti
pînă la desfiinţarea autonomiei Basarabiei. Noiembrie 1917-noiembrie 1918 [25], scrisă de
I. Levit, „Istoria Moldovei” şi „Istoria Moldovei în date” [26] – autor, doctorul habilitat în
istorie, V. Stati. Problematica renaşterii statalităţii moldoveneşti în epoca contemporană este
elucidată în ultimul deceniu de pe poziţii conceptuale şi metodologice opuse. Se evidenţiază
în acest context, îndeosebi, lucrările savanţilor, V. Ţaranov [27], I. Ţurcanu [28],
I. Negrei, S. Nazaria [29], etc.
Diferite aspecte ale statalităţii moldoveneşti contemporane, privite prin prisma
intereselor marilor puteri internaţionale, şi-au găsit reflectare şi în operele unor istorici
străini precum M. Bruhis, W. P. van Meurs, Jean Nouzille [30], Ch. King [31], etc. Este
important că majoritatea autorilor străini resping falsurile istoriografiei româneşti despre
Moldova şi confirmă dreptul moldovenilor la statalitate distinctă în epoca contemporană.
Investigarea continuităţii statalităţii moldoveneşti inerent cuprinde şi aspecte politico-
juridice generale. Este reprezentativă pentru istoriografia problemei monografia doctorului
habilitat în istorie, A. Galben [32] „Из истории феодального права Молдовы. XVIII –
начало XIX в.”, consacrată cadrului juridic de funcţionare a autorităţilor statului
moldovenesc în epoca respectivă.
7
 Merită atenţie şi monografiile juriştilor A. Smochină [33], Al. Burian [34], V. Ivanov
[35], I. Guceac [36], Gh. Avornic, Gh. Costachi ş.a., care tratează probleme de o stringentă
actualitate, avînd anumite tangenţe cu tema abordată în studiul doctoral. O examinare
detaliată şi riguroasă a aspectelor juridice, în corelare cu modificările teritoriale şi de
instituţionalizare politică a Moldovei de Est, a fost realizată de doctorul în drept D. Grama
în lucrările sale, îndeosebi, în studiul „Evoluţia statutului juridic al Basarabiei în anii
1812-1918” [37]. În acest context, considerăm că are temeiuri serioase şi aprecierea de
„statalitate amînată”, cu referire la Moldova de Est în perioada 1812-1917.
Printre publicaţiile axate pe istoriografia Republicii Moldova, din ultimii ani, care
abordează anumite aspecte ale statalităţii moldoveneşti contemporane, se evidenţiază studiul
colectiv Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri şi pînă în zilele noastre [38].
Autorii apreciază evenimentul din 2 decembrie 1917, crearea Republicii Democratice
(Populare) Moldoveneşti, drept „o realizare serioasă a poporului moldovenesc”, care
simbolizează „renaşterea statalităţii naţionale moldoveneşti”.
La elucidarea problemei vizate vine să-şi aducă contribuţia şi lucrarea ex-Preşedintelui
Republicii Moldova Petru Lucinschi „Moldova şi moldovenii” [39]. Considerînd anii
1917-1918 drept „moment de cotitură”, autorul conchide că evenimentul istoric de bază din
această perioadă a fost formarea Republicii Democratice Moldoveneşti.
Surse istorice şi juridice. În procesul investigaţiei şi elaborării tezei de doctorat au
fost utilizate surse istorice şi de drept, ce se referă la teoria statului şi dreptului, la aspectele
principale istorico-juridice şi naţionale ale statalităţii moldoveneşti.
Studiul se bazează pe un lot masiv de documente inedite din fondurile Arhivei
Naţionale a Republicii Moldova (AN RM), Arhivei Organizaţiilor social-politice din
Republica Moldova (AOSP RM), Arhivei Naţionale a Ucrainei (ANU), Arhivei Centrale de
Stat a Federaţiei Ruse, Arhivei Parlamentului Republicii Moldova (AP RM), Arhivei
Guvernului Republicii Moldova (AG RM), precum şi pe majoritatea documentelor şi
materialelor tematice publicate în Moldova, România, Federaţia Rusă, etc.
Pentru fundamentarea teoretică a investigaţiei au servit ca suport principiile dreptului
internaţional, fixate în Carta ONU, convenţiile ONU şi ale Consiliului Europei, precum şi
Declaraţia Universală a drepturilor omului (1948), şi Declaraţia UNESCO cu privire la rase
şi prejudecăţi rasiale (1978) etc. A fost utilizat, ca surse de drept, în procesul investigaţiei şi
cadrul legal existent în domeniul consolidării Republicii Moldova ca stat independent:
8
- Constituţia Republicii Moldova (1994) şi patru Constituţii moldoveneşti anterioare
(1925, 1938, 1941, 1978);
- Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova;
- Legea privind drepturile minorităţilor naţionale din Republica Moldova;
- Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind aniversarea a 645 de ani a
Statului Moldova, etc.
Izvoare suplimentare , care merită atenţie deosebită, pentru realizarea investigaţiei sînt
memoriile şi lucrările istorico-publicistice ale politicienilor şi oamenilor de cultură,
contemporani ai evenimentelor precum Al. Boldur [40], Şt. Ciobanu [41], N. Iorga [42],
I. Lupaş [43], C. Stere [44], I. Inculeţ [45], P. Halippa, Iv. Bodiul [46], Iv. Calin [47],
M. Snegur [48], etc.
Valorificarea informaţiei istorice şi juridice din documentele de arhivă şi din cele
publicate ne-a oferit posibilitatea să elucidăm procesul de durată, controversat al
construcţiei naţional-statale din Moldova, să fundamentăm documentar analiza
evenimentelor, ce s-au produs de-a lungul timpului.
Scopul şi obiectivele. În acest context, şi pornind de la concepţia respectivă a
statalităţii naţionale moldoveneşti, prezenta teză de doctorat nu are un caracter enciclopedic
exhaustiv, ci urmăreşte scopul principal de a studia geneza şi procesul constituirii, evoluţiei
şi consolidării statalităţii naţionale moldoveneşti în epoca contemporană.
Obiectivele de bază ale studiului doctoral, care reies din scopul formulat constau în
următoarele:
- Analiza genezei, constituirii şi evoluţiei procesului naţional-statal în Moldova;
- Studierea şi elucidarea procesului continuităţii statalităţii naţionale moldoveneşti, în
scopul demonstrării tradiţiilor istorice şi naţionale în domeniul construcţiei naţional-statale
în Moldova contemporană;
- Elucidarea etapelor de renaştere a statalităţii moldoveneşti în epoca contemporană
(1917-1991);
- Evidenţierea rolului Marilor Puteri internaţionale (factorului extern) în evoluţia
statalităţii moldoveneşti pe aprcursul secolelor XIX-XX;
- Analiza caracteristicilor istorice şi juridice ale procesului naţional de constituire şi
dezvoltare a Statului Moldova, aducerea unei noi contribuţii la cultivarea patriotismului şi
promovarea valorilor naţionale în casa noastră comună – Republica Moldova.
9
 Cadrul cronologic al tezei de doctorat include perioada secolului XX, dar cu
premisele istorice din epocile anterioare. Acest spaţiu cronologic amplu este determinat de
necesitatea evidenţierii premiselor istorice ale creării Statului Moldovenesc, geneza lui şi
evoluţia continuă în hotarele sale teritoriale.
Limita cronologică iniţială marchează începuturile apariţiei statalităţii moldoveneşti în
epoca medievală, care a evoluat dramatic în epoca modernă, a renăscut şi s-a consolidat în
epoca contemporană cu începere din anul 1917. Durata considerabilă a spaţiului de timp
studiat este cauzată de vicisitudinile istoriei, care, şi pe parcursul secolului al XX-lea, au
determinat diverse forme ale statalităţii naţionale. Limita temporală finală a prezentei teze
este condiţionată de finisarea procesului de consolidare a Republicii Moldova independente,
de făurire a statului democratic de drept după anul 1991.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific. În context metodologic, la elaborarea
prezentei lucrări, s-a aplicat un integru complex de metode teoretice, care au permis
investigarea problemei propuse, pe calea trecerii de la universal la naţional şi local.
Permanent ne-am condus de regula conform căreia orice ştiinţă are un domeniu propriu de
cercetare, utilizînd, pentru investigarea problemei abordate, metode şi procedee generale şi
specifice ştiinţelor socio-umanistice.

În acest context metodologic, s-au valorificat şi utilizat în mod constructiv diverse

metode de bază, inclusiv:

- istorică – în scopul determinării perioadelor de manifestare a continuităţii statalităţii

naţionale ca proces istoric;

- cronologică – în scopul analizei şi prezentării consecutivităţii evenimentelor şi faptelor

istorice în succesiunea lor, atît în spaţiu, cît şi în timp;
- etnografică – în studierea fenomenelor legate de devenirea unei colectivităţi naţionale ca
element autonom, a provenienţei etnografice şi etnologiei acestui fenomen;
- sincronistică – atunci când se studiază paralel acte scrise şi evenimente tematice, pe care le
întâlnim, în acelaşi timp, în spaţii geopolitice şi spirituale deosebite la popoare diferite.
De asemenea în cadrul investigaţiei efectuate în mod creativ au fost aplicate diferite
metode de cercetare: analitică, sistemică, instituţională, analiză comparativă şi sinteză,
deducţie şi inducţie.
Teza de doctorat este axată pe următoarele principii de bază ale cercetării ştiinţifice:

10
 - istorismul, care permite evidenţierea legităţilor evoluţiei statalităţii naţionale de-a
lungul secolelor;

- obiectivitatea, care cere o evidenţă completă a factorilor ce influenţează dezvoltarea

continuă a sistemului statal, aspectele lui de bază, istorico-juridice şi condiţiile istorice ce o
generează; unitatea logicului şi istoricului, ce necesită îmbinarea studiului istoriei
obiectului supus investigaţiei proceselor social-politice, cu teoria şi cu perspectivele
dezvoltării;

- unitatea logicului şi istoricului, ce necesită îmbinarea studiului istoriei, obiectului

supus investigaţiei proceselor social-politice, cu teoria şi perspectivele dezvoltării.

Astfel, în ansamblul ei, teza se bazează pe principiul problematic, fiind analizate şi

elucidate, în calitate de probleme de bază, diferite aspecte ale istoriei construcţiei naţional-
statale.

Inovaţia ştiinţifică a lucrării. Caracterul inovator al studiului propus rezidă în

realizarea oportunităţii de a construi un tablou integru al principalelor fenomene sociale şi
procese istorice din contextul genezei, constituirea şi evoluţia statalităţii naţionale în
Moldova, îndeosebi în epoca contemporană. Originalitatea investigaţiei constă în efectuarea,
pentru prima dată într-o lucrare de acest gen şi în context integrator în plan istorico-
problematic, a unei analize sistemice privind crearea premiselor istorice şi a condiţiilor
social-politice pentru apariţia diverselor forme de statalitate moldovenească în epoca
contemporană.

Teza fundamentează conceptul despre existenţa a trei etape de renaştere şi evoluţie a

statalităţii moldoveneşti în epoca contemporană: prima Republică Moldovenească
(1917-1918), a doua Republică Moldovenească (1940-1991), a treia Republică
Moldovenească (1991- pînă în prezent).
Vom mai menţiona, că în efectuarea investigaţiilor, privind studierea problemei în
cauză, s-a ţinut cont de adevărul că istoria susţine mersul înainte a popoarelor pe calea
civilizaţiei, propagă pacea şi propăşirea întregii umanităţi.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Valoarea ştiinţifică a lucrării
este determinată de concluziile şi recomandările elaborate de autor, care demonstrează
continuitatea statalităţii moldoveneşti, legitimitatea începînd cu 2 decembrie 1917 a statului

11
Republica Moldova, ca purtător direct al tradiţiei naţionale moldoveneşti, ce are ca suport
istoria, cultura şi spiritualitatea Moldovei medievale şi moderne.
Autorul tezei recomandă să fie anulată Hotărîrea Sovietului Suprem al RSS Moldova
Cu privire la Avizul comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-
juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din
23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord
(Nr. 149-XII din 23 iunie 1990), care pune la îndoială temeiurile istorice şi politice ale
statului moldovenesc contemporan, alimentează în ţara noastră spiritele iredentiste şi
tendinţele separatiste.
Analiza, totalurile şi concluziile, obţinute în rezultatul studiului efectuat, pot completa
arsenalul factologic şi al cercetărilor în domeniu, oferind savanţilor posibilitatea abordării
tematicii respective în noi lucrări ştiinţifice despre istoria Republicii Moldova.
Studiul realizat este unul de sinteză în problematica dată şi poate servi drept sursă
bibliografică şi metodologico-didactică pentru practicieni în procesul pregătirii studenţilor şi
masteranzilor la facultăţile de istorie, drept, politologie, pedagogie, jurnalistică.
Lucrarea va fi, pentru publicul larg de cititori, o sursă informaţională importantă despre
principalele probleme ale procesului istoric de constituire şi consolidare a statalităţii
moldoveneşti în epoca contemporană.
Concluziile rezultate din cercetările efectuate pot fi utilizate de către politicieni şi lideri
ai organizaţiilor nonguvernamentale pentu acţiuni practice, care au ca obiectiv
consolidarea statalităţii Republicii Moldova, promovarea imaginii şi intereselor ţării noastre
pe arena internaţională.
Structura şi volumul tezei de doctorat. Lucrarea este compusă, în context structural,
din introducere, patru capitole tematice segmentate în 14 paragrafe, încheiere cu sinteza
rezultatelor obţinute, concluzii şi recomandări, referinţe şi bibliografie, rezumate în limbile
moldovenească, rusă şi engleză. Volumul tezei constituie opt coli de autor.

Aprobarea rezultatelor obţinute. Concluziile, tezele fundamentale ale disertaţiei şi

concepţiile principale formulate în lucrare reprezintă rezultatul cercetărilor realizate de autor
pe parcursul mai multor ani.

12
 În anul 2005 tezele principale şi rezultatele obţinute în cadrul investigaţiei au fost
expuse într-o monografie integră – „Statalitatea poporului moldovenesc: Aspecte istorico-
juridice” [49], reeditată în anul 2006 şi în limba rusă [50].

Tezele respective au fost aprobate în cadrul unor Conferinţe ştiinţifice internaţionale şi

republicane, precum: Conferinţa ştiinţifică internaţională organizată de către Academia de
Ştiinţe a Moldovei la 22 august 2006 la tema „15 ani de independenţă a Republicii
Moldova”, Conferinţa ştiinţifică republicană cu genericul „Republica Moldova - Casa
noastră comună” (21 august 2006), Conferinţa ştiinţifică internaţională „Anul 1917 în
destinul popoarelor din Europa de Sud - Est” (16 iunie 2007), Cercetarea universitară în
secolul XXI: Provocări şi perspective (13-17 octombrie 2007) etc.

Rezultatele studiului de doctorat, în ansamblu, şi-au găsit reflectare în 9 lucrări

ştiinţifice publicate în Republica Moldova.

13
 CAPITOLUL I
GENEZA ŞI EVOLUŢIA STATALITĂŢII MOLDOVENEŞTI

§ 1. Constituirea şi consolidarea statului Moldova

Analiza surselor istorice cunoscute pînă în prezent, începînd cu primul document
păstrat pentru posteritate, care a fost emis de cancelaria domnească a Ţării Moldovei (scris
în limba latină şi semnat la 1 mai 1384 în Hîrlău de către domnitorul Petru I Muşat),
demonstrează cert, că geneza statalităţii moldoveneşti ţine de formarea la confluenţa
secolelor XIII – XIV a statului medieval Moldova. Acest fenomen istorico-politic şi juridic
are loc în anul 1359, cînd domnitorul Bogdan I, împotrivindu-se cu forţe militare dominaţiei
Regatului Ungar, obţine suveranitatea Ţării Moldovei. În anul 1365 regele ungar este nevoit
să recunoască independenţa Ţării Moldovei.
Primele istorii ale Moldovei – Cronicele moldo-slavone din sec. XV, confirmă că
anume anul 1359 este anul formării statului – Ţara Moldovei.
Sursele documentare, creaţia populară orală aduc numeroase dovezi că numele
Moldova, moldovenii erau cunoscute în perioada anterioară formării statului moldovenesc.
D. Cantemir considera că la constituirea statului moldovenesc „moldovenii... s-au
întors din Maramureş în ţara lor de mai înainte” [1, p. 88-89]. În „Hronicul vechimei
romano-moldo-vlahilor”, ilustrul savant şi domnitor afirmă: ”Iar numele ţării marturi ni sînt
istoricii străini, că încă şi mai denainte de Traian, cînd trăia pe aceste locuri dachii, o parte
din Dachia s-au fost chemat Molis-davia, adecă Davia moale, şi mai multe cetăţi într-însa a
căror numere mai mult se sfîrşia în Davia sau Dava” [2, p. 471].
Mărturii documentare despre Moldova şi moldoveni, despre începuturile statalităţii
moldoveneşti la est de Carpaţi din secolele XIV-XV se află în arhivele patriarhiei
constantinopolitane, în cele din Cracovia, Varşovia, la cronicarii ruşi, poloni, bavarezi ş.a.
Însă „cele mai vechi menţiuni despre Ţara Moldovei se găsesc inserate în documentele
emise de Cancelaria regală a Ungariei la 20 martie 1360 (Terra Moldauana) şi 2 februarie
1365 (Terra Moldvana)”[3, p. 53].
Aceste documente demonstrează elocvent evenimentul constituirii Moldovei ca stat
independent prin activitatea voievodului Bogdan şi a oştenilor („pămîntenilor”) moldoveni.

14
 Recunoaşterea internaţională a Moldovei, începută de Ungaria, devine evidentă după
1371, cînd, cu ajutorul Papei Grigore al XI-lea şi al lui Carol al IV-lea, Împăratul Sfîntului
Imperiu Roman, la Siret în detrimentul Ungariei şi Poloniei, deschide o episcopie romano-
catolică [4 p.72]. Avînd recunoaşterea Sfîntului Imperiu Roman, în scurt timp, Moldova îşi
îmbunătăţeşte relaţiile cu Polonia, capătă autoritate în faţa Ungariei.
La 1386 Domnia Ţării Moldovei avea anumite relaţii cu Dmitrii Donskoi – conducător
al Statului Rus (Moscoviei). Moldova de acum la 1392 avea recunoaşterea Munteniei. În
acel an domnitorul Petru I Muşat este rugat să fie mediator între Muntenia şi Polonia...
Cu toate acestea, o parte din istoriografia modernă şi contemporană, îndeosebi cea
românească, pune la îndoială existenţa moldovenilor ca popor, neagă cu insistenţă procesul
multisecular de evoluţie a statalităţii suverane a Moldovei. Conform acestor opinii
nefondate, Moldova istorică nu a fost stat, ci doar o feudă teritorială românească, populaţia
căreia în anii 1600, 1859 şi în 1918 şi-a demonstrat voinţa de unire cu toţi românii din Ţara
Românească şi Transilvania într-un stat unic, România. În acest context, cînd mitul domină
realitatea obiectivă, este primordial a analiza istoria statalităţii moldoveneşti, folosind
principiile metodologice ale ştiinţei istorice şi ale celei juridice.
Cuvîntul „stat” provine din latinescul „status”, care se traduce stabil, permanent. La
începutul veacului al XVI-lea, Niccolo Machiavelli îl foloseşte în cartea sa „Principele”
(1515), chiar în prima frază a cărţii, cînd spune: „Toate statele, toate stăpînirile care au avut
şi au putere asupra oamenilor au fost şi sînt fie republici, fie principate” [5, p. 11].
Statul este societatea organizată din punct de vedere politic. Apărut cu aproape 6
milenii în urmă, el este principalul instrument al conducerii sociale. Potrivit teoriilor
tradiţionaliste (apărute în sec. XVI-XIX), statul este alcătuit din trei elemente: poporul,
teritoriul şi puterea publică exercitată suveran.
Mai tîrziu, în perioada creării statelor naţionale, statul-naţiune era caracterizat prin
existenţa comunităţii etnice, limbă comună, teritoriul şi o memorie istorică comună.
În epoca contemporană majoritatea savanţilor îi atribuie statului 5-6 elemente de bază:
1. Puterea publică;
2. Populaţia;
3. Teritoriul (hotarele);
4. Adoptarea şi aplicarea legislaţiei;
5. Suveranitatea;
15
 6. Sistemul fiscal-vamal.
Mai mulţi cercetători contemporani consideră sinonime noţiunile de naţiune, stat,
popor. „Naţiunea” în versiunea lui E. J. Hobsbawm este ansamblul cetăţenilor a căror
suveranitate colectivă se instituie ca stat şi care este expresia lor politică [6, p. 21].
În contextul doctrinelor tradiţionaliste şi contemporane despre stat şi naţiune, Moldova
istorică a avut toate caracteristicile unui stat feudal distinct, a cărui populaţie de bază au fost
moldovenii, purtătorii limbii, culturii, mentalităţii şi memoriei istorice moldoveneşti.
Statalitatea moldovenească s-a consolidat îndeosebi pe parcursul sec. XIV-XV. Încă în
perioada lui Bogdan I întemeietorul Moldovei (1359-1365), a fost întărită oastea şi hotarele
ţării. Din timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391) s-a păstrat primul document emis de
cancelaria domnească, care confirmă existenţa drumurilor comerciale. Petru I Muşat a bătut
primii bani ai Ţării Moldovei – groşi de argint emişi în două valori, care au ajuns să circule
şi în afara graniţelor Moldovei. Petru I Muşat se autointitulează „Dux terre Moldaviae” –
adică conducător suprem al Moldovei. Domnind 16 ani (1375-1391), Petru I Muşat readuce
Moldovei regiunea cuprinzînd cetăţile Hotin, Ţeţina, Hmeliov, stăpîneşte Cetatea Albă,
mută reşedinţa domnească la Suceava, care devine capitală a Moldovei. Pe timpul domniei
lui Petru I Muşat, capul de zimbru devine stemă a Moldovei.
În timpul domniei lui Roman-voievod (1391-1394), apare o gramotă scrisă pe
pergament în limba slavonă, care devine limba cancelariei Moldovei pînă în a doua jumătate
a sec. XVI. O însemnătate mare pentru consolidarea tînărului stat moldovenesc a avut
domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Domnitorul a statornicit şi întărit hotarele
Moldovei de la Ceremuş pînă la limanul Nistrului, de la Milcov pînă la Hotin, a îmbunătăţit
structura instituţiilor de administrare a ţării. În gramotele domneşti semnate de Alexandru
cel Bun sînt atestaţi, pentru prima oară, dregătorii de curte: postelnicul, comisul, spătarul,
clucerul. De asemenea pentru prima oară este pomenit „ţinutul” – unitate administrativ-
teritorială caracteristică numai Moldovei. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun,
Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut caracterul canonic al Mitropolitului Moldovei.
Scaunul mitropolitan al Moldovei se permută la Suceava. Alexandru cel Bun a contribuit
esenţial la dezvoltarea economică a Moldovei, stimulînd relaţiile comerciale cu Polonia,
Transilvania, etc.
Cu cît mai mult se afirma în istorie Statul Moldovenesc, cu atît mai evident se
manifestau tendinţele Ungariei şi ale Poloniei de a supune ţara moldovenilor. În aceste
16
condiţii, în anul 1404 Alexandru cel Bun depune jurămînt de vasalitate regelui polon
Wladislaw al II-lea Iagello. Omagiul este semnat şi depus de către Alexandru cel Bun, nu
numai în numele „tuturor boierilor moldoveni”, ci şi în numele „pămîntenilor moldoveni”,
afirmînd, şi pe această cale, numele poporului care a întemeiat şi a dat denumirea Ţării
Moldovei – al moldovenilor. Această mărturie documentară făcută de domnitorul
moldovenilor, dovezile scrise din actele cancelariei regale ungare, din cronicile ungureşti
confirmă concluzia istoricului român A. Armbruster, că în jumătatea a doua veacului XIV
şi la începutul secolului al XV-lea „Terminologia etnică (în primul rînd, etnonimul
moldoveni – moldavos, moldavanos, усе бояре молдавсцыи, земляны молдавские – Aut.)
şi cea politico-geografică (Moldova, Terre Moldavie, Земля Молдавская)... a intrat în
formele ei esenţiale în conştiinţa europeană odată cu întemeierea statului feudal
Moldova...”[7, p. 259].
Conturînd înfiriparea formelor instituţionale îndeosebi administrative, este de
menţionat că în Moldova statul însemna domnia – instituţie politico-administrativă, în frunte
cu un domnitor şi cu structurile (dregătorii) subordonate lui, cu ajutorul cărora se asigura
funcţionarea vieţii sociale pe teritoriul dintre Carpaţi, rîul Milcov şi Nistru şi din munte
(Carpaţii Nordici) pînă la mare (Marea Neagră).
„Domnitorii Moldovei, - afirma D. Cantemir, - nu erau nici unuia (dintre principii
creştini) mai prejos în privinţa puterii şi dreptului pe care-l aveau asupra supuşilor săi”
[1, p. 123-125]. Domnitorul Moldovei era nu numai capul statului, ci şi şeful administraţiei:
numea sau destituia marii dregători, numea cîrmuitorii ţinuturilor, pîrcălabii cetăţilor,
vornicii Ţării de Sus, Ţării de Jos.
Un institut aparte în ierarhia Ţării Moldovei era Sfatul Domnesc (divanul), care, în
diferite documente, se numeşte rаdа. Adunarea ţării în Moldova este menţionată pentru
prima oară în documente la 25.06.1441. În Moldova ea se convoca numai în momentele
cruciale, de însemnătate covîrşitoare pentru destinul Statului Moldovenesc.
Titlul de voievod înseamnă că domnitorul Moldovei era comandantul suprem al
armatei. El organiza planul de luptă, conducea oastea la luptă, participa nemijlocit în bătălii.
Domnitorul era făuritorul şi promotorul politicii statului: aplana conflictele cu vecinii,
încheia tratate de alianţe, declara război sau declanşa expediţii de răspuns. Numai
domnitorul semna actele Cancelariei de Stat, semna şi depunea acte omagiale de vasalitate.
Însă cu toată puterea supremă ce o avea, domnitorul Moldovei semna documentele emise de
17
cancelaria domnească, mai ales, cele externe, cu învoirea boierilor, asigurîndu-se de credinţa
lor. Aceşti dregători, mari şi mici, alcătuiau Curtea Domnească a Moldovei, Aparatul de
Stat, dintre care Domnitorul alegea Sfatul Domnesc, constituia Cancelaria de stat a
Moldovei. Dintre cei mai de nădejde şi apropiaţi, domnitorul numea pîrcălabii.
D. Cantemir precizează: „La Hotin, Cernăuţi, Suceava, Neamţ şi Soroca, Roman,
Crăciuna, Orhei, Chilia, Cetatea Albă sînt doi pîrcălabi, fiindcă acestea sînt cetăţile cele mai
de seamă ale Moldovei”[1, p. 257]. În unele ţinuturi de margine ale Moldovei şi anume în
Putna, Tecuci, Hotin, Neamţ, Cernăuţi, Soroca, pîrcălabii erau numiţi starosti, „după
modelul dregătorilor asemănători din Polonia” [8, p. 257]. Una din cele mai însemnate
dregătorii ale Moldovei pînă în epoca modernă a fost cea de hatman. Membru al Sfatului
Domnesc, hatmanul, avea funcţia de pîrcălab şi portar al Sucevei (şeful garnizoanei cetăţii
de scaun), fiind, mai tîrziu, şi comandantul forţelor armate ale Moldovei.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, Statul Moldovenesc, începînd cu anul
1436 se subdiviza în Ţara de Jos şi Ţara de Sus, acestea – în ţinuturi, ţinuturile aveau în
subordonare ocoale, care cuprindeau cîteva sate şi slobodzii.
Structurile administraţiei de stat din Moldova istorică (în hotarele ei tradiţionale în
spaţiul de timp dintre anii 1359-1862) erau reprezentate de următoarele autorităţi: Instituţia
domniei cu caracter eligibil-ereditar (cunoscînd periodic şi formele specifice de domnie prin
asociere sau sub tutelă), Sfatul domnesc ca organ central executiv şi Marea Adunare a Ţării,
fiind în anumite perioade o formă de autoritate reprezentativă. La nivel local interesele
Statului Moldova erau reprezentate de structurile administraţiei locale, inclusiv: în mediul
rural – de jude (vataman), ales de săteni şi Sfaturile „oamenilor buni şi bătrîni” (asistate în
localităţile private de reprezentantul proprietarului intitulat vornicelul satului), în mediul
urban (tîrguri sau oraşe) – consiliile respective reprezentate de un şoltuz (preşedinte) şi 12
pîrgari, care erau asistate de reprezentantul domnitorului, numit vornicul de tîrg. Cele 23 de
ţinuturi ale Moldovei erau administrate de consiliile ţinutale. Este de menţionat, că în
Moldova localităţile urbane în evul mediu erau considerate proprietate domnească.
Începînd cu numeroasele expediţii armate ale lui Ludovic I de Anjou, regele Ungariei,
întreprinse în anii 1358 – 1359, care urmăreau „reîntoarcerea Ţării noastre Moldovene” sub
sceptrul unguresc, pînă la începutul veacului al XIX Moldova şi moldovenii au înfruntat mai
mult de 149 de invazii.

18
 Anume în urma năvălirilor din diferite direcţii, în luptele necontenite pentru apărarea
vetrei strămoşeşti, moldovenii, mai ales, pe vremea domniei lui Ştefan al III-lea cel Mare,
au înscris pe vecie, după aprecierea multor autori străini, numele poporului şi al Statului
Moldovenesc în istoria multiseculară a Europei. Mărturiile istoricilor străini, cronicile
moldo-slavone, ecourile evenimentelor din Moldova, ajunse în ţări îndepărtate confirmă
concluzia marelui scriitor moldovan Mihail Sadoveanu: „N-a fost neam mai lovit, care să se
apere cu o mai cumplită îndîrjire... Şi moşii noştri, ca şi ai răzeşilor şi mazîlilor de astăzi
de la Soroca, Orhei ori Lăpuşna s-au luptat şi au murit, ştiindu-se moldoveni în ţara
lor” [9, p. 12, 17].
Chiar de la începuturile Statului Moldovenesc, Europa întreagă, de la Roma pînă la
Moscova, a aflat şi a recunoscut cu respect Statul Moldovenesc, a auzit de apărătorii lui –
moldovenii. Anume „În acele vremi – de veac al XIV-lea şi-a făcut apariţia un stat de mare
faimă în vecinătate cu Lituania... Este vorba de începutul Statului Moldovenesc, condus de
voievozi, ale căror nume aproape că nu le cunoaştem pînă la Ştefan cel Mare, care a cutezat
să ridice spada împotriva straşnicului Mahomed al II-lea şi care, prin strălucitele sale
biruinţi asupra numeroaselor ordii turceşti, a înscris numele său în Istoria Iluştrilor Eroi...
Cu bărbăţie la primejdii, cu tărie la nenorociri, modest în clipele de noroc, el a stîrnit
mirarea regilor şi noroadelor, cu mijloace mici făurind fapte măreţe” [10, p. 109]. Aceste
cuvinte despre Moldova şi Ştefan cel Mare, sînt ale renumitului istoric rus N. Karamzin.
Domnitorul Ştefan cel Mare simbolizează libertatea şi independenţa Moldovei. Venit
la domnie în 1457, el a depus eforturi pentru consolidarea statului: a întărit puterea
domnească, a fortificat armata moldovenească şi sistemul de apărare a ţării, construind mai
multe cetăţi cu ziduri din piatră. Domnitorul a acordat o deosebită atenţie funcţionării
administraţiei centrale şi locale a statului.
„Urmărind orînduirea, administrarea Moldovei, succesiunea dregătorilor după
documentele Cancelariei Statului, se evidenţiază clar statornicia instituţiilor domniei şi a
dregătorilor. Activitatea neîntreruptă – decenii în şir, a marilor dregători ai lui Ştefan
Voievod pare să fie unică pe plan european” [11, p. 106].
Domnitorul a purtat grijă întăririi şi înfloririi Bisericii Ortodoxe din Moldova. În
timpul domniei sale au fost construite şi reconstruite cele mai multe biserici şi mănăstiri
moldoveneşti precum: Mănăstirea Putna, mănăstirea Voroneţ, mănăstirea Bogdana,
Căpriana, bisericile din Pătrăuţi, Milişeuţi, Sf. Ilie de lîngă Suceava, Sf. Ioan din Vaslui,
19
Sf. Nicolai Domnesc din Iaşi, Sf. Gheorghe din Hîrlău, bisericile din Borzeşti, Războieni,
Piatra, Dolheşti, Dorohoi. Toate aceste lăcaşuri sfinte mai păstrează şi astăzi specificul
stilului moldovenesc de arhitectură şi pictură.
O atenţie deosebită a acordat domnitorul întăririi sistemului de apărare a Ţării
Moldovei, care, în acele timpuri, era alcătuit din 9 cetăţi. Ştefan cel Mare a reconstruit din
piatră zidurile cetăţilor Suceava, Neamţ, Cetatea Albă, Orhei, Hotin. A ridicat din temelii
cetăţile Chilia şi Cetatea Nouă.
Pentru apărarea patriei sale Moldova, Ştefan cel Mare a purtat mai mult de 40 de
războaie. A ratificat tratate de pace sau de suzeranitate cu suveranii Poloniei, cu regele
Ungariei Matei Corvin, cu sultanul turc Baiazid al II-lea, a făcut alianţe cu Marele duce al
Lituaniei Alexandru, cu Marele cneaz moscovit Ivan al III-lea, a corespondat cu Uzun-
Hassan, şahul Persiei, cu papa Sixt al IV-lea, a mediat relaţiile dintre Lituania, Polonia şi
Rusia, s-a adresat regelui Poloniei (13.07.1471) să potolească intervenţiile războinice ale lui
Radu cel Frumos, domnul Valahiei, în Moldova, a îndemnat pe Alexandru, mare duce al
Lituaniei, să aibă bune relaţii cu cneazul moscovit; în repetate rînduri şi pe diferite căi
informează suveranii europeni despre pericolul tot mai mare ce se abate asupra lumii
creştine din partea Porţii Otomane, cerînd ajutor, chemînd la unirea eforturilor pentru
apărarea Moldovei, care este „poarta creştinităţii” (porta della christianita). Din această
scurtă enumerare se vede cît de largi şi intense, cît de însemnate erau raporturile
internaţionale ale Moldovei, prin intermediul cărora Ştefan cel Mare se străduia să protejeze
independenţa ţării sale.
Statul Moldovenesc a avut resurse modeste, pe care însă le compensa prin hărnicie în
vreme paşnică, prin bărbăţie la mari cumpene. La 1484 otomanii şi valahii rup din moşia
Statului Moldovenesc Chilia şi Cetatea Albă şi dau „în arendă” tătarilor Basarabia, adică
Bugeacul – pămînturile moldoveneşti de la Marea Neagră pînă la linia de hotar Tighina –
Leova... La 1538 Tighina (şi 12 sate din preajmă) devine raia a turcilor, rebotezată de ei
Bender. În acelaşi an se instaurează dominaţia politică otomană asupra Moldovei... Aceasta
s-a întîmplat în timpul domniei lui Petru Rareş, un fiu „din flori” al lui Ştefan cel Mare
înscăunat de boieri la 1527. Conjunctura politică în jurul Moldovei, în timpul primei domnii
a lui Petru Rareş (1527-1538), era foarte complicată. Poarta Otomană era în apogeul puterii
sale, năzuind să-şi supună Moldova. Neînţelegerile cu Polonia din cauza Pocuţiei, au
devenit motiv pentru declanşarea războiului. Din stepele est-nistrene în permanenţă
20
ameninţau tătarii. După 1530 Moldova duce mai multe bătălii cu polonezii, tătarii, turcii.
Petru Rareş respinge pe tătari la Ştefăneşti, încheie în curînd o înţelegere cu polonezii. Dar
în toamna anului 1538 otomanii jefuiesc Moldova, cuceresc chiar capitala ei – Suceava.
Petru Rareş se retrage în Transilvania.
Deşi a domnit în două rînduri (1527-1538, 1541-1546) în vremuri tulbure, de mare
cumpănă pentru Ţara Moldovei, Petru Rareş a fost nu numai „unul din puţinii domnitori ai
Moldovei din secolul XVI, care a luptat cu atîta perseverenţă pentru neatîrnarea ţării” [12, p.
182], ci şi un ctitor de monumente de cultură de o excepţională originalitate, unice, care au
statornicit Statul Moldovenesc în circuitul universal de valori, afirmînd potenţele creatoare
ale poporului moldovenesc. Pictura exterioară moldovenească de pe bisericile Moldovei
istorice sînt o creaţie a vremii lui Petru Rareş.
La 1574 ridică populaţia Moldovei la luptă cu Poarta Otomană viteazul domnitor Ioan
Vodă cel Viteaz. Adunînd o armată mare, el, în cîteva rînduri, biruie pe otomani şi pe aliaţii
lor valahi. În urma unui complot al boierilor este trădat şi ucis mişeleşte de turci. Armata
moldovenească decapitată este de asemenea măcelărită.
În anul 1634 domnitor al Moldovei a devenit Vasile Lupu. În anii grei de domnie
voievodul a modernizat sistemul judiciar al Moldovei. Datorită insistenţei sale Ţara
Moldovei a trecut de la dreptul cutumiar – „obiceiul pămîntului”, la cel scris. „Pravila lui
Vasile Lupu” este primul cod moldovenesc de legi, alcătuit în baza prelucrării normelor de
drept romano-bizantine.
Vasile Lupu a ctitorit faimoasele biserici: Trisfetitele (Trei Ierarhi, 1637-1639),
mănăstirea Golia (1650-1653) din Iaşi – vestigii de artă de rezonanţă europeană. Cu ajutorul
mitropolitului Kievului, Petru Movilă, a deschis în Moldova prima tipografie.
Devenit domn al Moldovei la vîrsta de 40 de ani, Vasile Lupu s-a dovedit a fi şi un
diplomat iscusit. În pofida statutului juridic al Moldovei, acest domn a depus eforturi
deosebite pentru a se afirma ca un adevărat monarh, confirmînd, în mare măsură, prenumele
de Vasile – Basileu – „împărat”.
Cu toate că limba moldovenească pătrunde în cancelaria domnească a Moldovei pe
vremea domniei lui Petru Şchiopul (1582-1591), abia în perioada lui Vasile Lupu apare
prima Istorie a Moldovei în limba moldovenească – Letopiseţul Ţării Moldovei al lui
Grigore Ureche. Anume în această epocă apare primul studiu de lingvistică moldovenească

21
– capitolul Pentru limba noastră moldovenească din Letopiseţul pomenit, care este primul
studiu de filologie est-romanică în general.
În veacul XVII se afirmă definitiv, întîi de toate în scrierile istorice, filosofice ale lui
Gr. Ureche, M. Costin, concepţia luptei pentru obţinerea independenţei Ţării Moldovei,
căzute sub dominaţia politică a otomanilor în 1538. Pentru atingerea acestui scop, se
impunea în mod imperios consolidarea întregii societăţi moldoveneşti, inclusiv a marii
boierimi, a curţii domneşti, a tuturor structurilor statului în jurul ideii de libertate şi
neatîrnare.
O pagină importantă în istoria statului moldovenesc medieval a fost domnia lui D.
Cantemir (1693, 1710-1711). În scurta perioadă de domnie, D. Cantemir a ridicat Moldova
la luptă pentru independenţă, stabilind o alianţă antiotomană cu Petru I, Ţarul Rusiei.
Preocupările principale erau legate de situaţia internă a ţării, de fortificarea armatei
moldoveneşti. D. Cantemir a făcut eforturi pentru consolidarea instituţiei domneşti şi
eliminarea neînţelegerilor din Divanul boieresc al Moldovei.
Ca urmare a tratativelor secrete dintre cele două părţi, la Luţk, la 13 aprilie 1711, este
întocmit un tratat de alianţă. În primul articol se stipula că ţarul ia „sub oblăduire” pe domn
şi întreg poporul ţării. După scuturarea stăpînirii otomane, Moldova va înceta să plătească
tribut şi alte dări Porţii. Se restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei de pînă la
instaurarea dominaţiei politice otomane. În continuare, se arăta că Moldova urma să treacă
sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului şi se obliga să nu
se amestece în treburile lui interne.
Bătălia decisivă contra turcilor a avut loc la 8-9 iulie 1711, lîngă satul Stănileşti de pe
Prut. Aici oastea turco-tătară, cu un efectiv de 200 mii de ostaşi, încercui armata ruso-
moldovenească, care număra ceva mai mult de 40 de mii şi care se pomeni în scurtă vreme
într-o situaţie critică.
Dimitrie Cantemir părăseşte Moldova, luînd drumul pribegiei spre Rusia. În urma lui,
turcii şi tătarii au supus ţara unui jaf distrugător. Cetatea Hotinului este transformată în raia
turcească.
Dimitrie Cantemir este apreciat ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai
civilizaţiei moldoveneşti din toate timpurile – un adevărat creator genial, care ne-a lăsat
drept moştenire valori de prim rang. Forţa sa creatoare s-a manifestat cu aceeaşi putere şi
intensitate în diverse domenii ale cunoaşterii ştiinţifice, cum ar fi: istoria, literatura,
22
etnografia, muzica, teologia, orientalistica, filosofia, logica, geografia, cartografia ş.a.
Dimitrie Cantemir a fost un savant de formaţie enciclopedică; este autorul unui şir de
lucrări pe teme de istorie şi filosofie. Printre acestea pot fi enumerate: „Istoria Ieroglifică”,
„Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, „Descrierea Moldovei”, „Viaţa lui
Constantin Cantemir” ş.a. Dintre acestea prezintă o valoare istorică deosebită „Hronicul
vechimii a romano-moldo-vlahilor”, în care autorul încearcă să prezinte o istorie exhaustivă
a moldovenilor din antichitate pînă în sec. al XIII-lea, şi „Descrierea Moldovei”, care este o
lucrare de concepţie modernă, cu conţinut enciclopedic, în care autorul încearcă să-i
prezinte cititorului european ţara sa de origine sub toate aspectele. Tratatul este ilustrat cu o
originală hartă geografică a Moldovei. În această lucrare, Dimitrie Cantemir, pentru prima
dată, din punct de vedere ştiinţific, cercetează evoluţia instituţională „a sistemului de
guvernare al Statului Moldovenesc, a dreptului moldovenesc..., militînd hotărît şi
consecvent pentru un stat autoritar în Moldova” [13, p. 81-82 ].
Savantul domnitor este împotriva drepturilor şi privilegiilor tagmei boiereşti, care
întotdeauna a uneltit împotriva domniei şi ţărănimii. În „Descrierea Moldovei”, cercetătorul
D. Cantemir îşi bazează argumentele sale despre stat pe tradiţia Moldovei. El îşi intitulează
un capitol al lucrării „De forma Respublicae Moldavicae” (Despre organizarea Statului
Moldovenesc). Pentru această operă istorico-enciclopedică precum şi pentru alte scrieri
nemuritoare, devine membru al Academiei din Berlin. Astfel, D. Cantemir este primul
conducător al Statului Moldovenesc, care a dus faima moldovenilor şi ştiinţei moldoveneşti
în lume.
După retragerea domnitorului D. Cantemir în Rusia, Poarta Otomană instalează în
Moldova un regim turco-fanariot. Moldova este obligată să plătească tribut anual şi diverse
dări pentru sultan. „Instrumentul principal al acestui sistem era dreptul sultanului de a numi
domnitorul” [14, p. 53]. În respectiva perioadă Moldova a fost supusă unui proces de
grecizare, care a afectat limba şi tradiţiile moldovenilor. Abuzurile fiscale şi limitarea unor
drepturi sociale au provocat revolte şi răscoale împotriva domnitorilor fanarioţi. Este de
menţionat că unii domnitori numiţi de Poartă au efectuat reforme pentru întărirea Statului
Moldovenesc. Astfel, reformele efectuate de domnitorul Constantin Mavrocordat au avut ca
efect întărirea aparatului de stat. Ţinuturile erau administrate de ispravnici, în fiecare ţinut
exista cîte un steag de slujitori cu atribuţii represive. Slujbaşii statului erau plătiţi cu lefuri şi
trebuiau să informeze domnia despre activitatea lor. Domnitorul Constantin Mavrocordat a
23
făcut reforme şi în sistemul judiciar al Moldovei. El a mărit numărul judecătorilor, aceştia
fiind obligaţi să examineze litigiile la Curtea Domnească. Mavrocordat este autorul
„Aşezămîntului de Dezrobire”, prin care a eliberat vecinii (ţăranii aserviţi) de abuzurile
boiereşti. Constantin Mavrocordat a susţinut dezvoltarea învăţămîntului şi culturii în
Moldova. A fost iniţiatorul tipăririi primei colecţii de documente istorice din Moldova.

§ 2. Dezmembrarea teritorială şi anihilarea statalităţii Moldovei (1775-1862)

De la înfiinţarea Statului Moldovenesc, acesta a fost supus unor numeroase năvăliri
armate. În secolele XIV-XV aveau interese de dominaţie asupra Moldovei mai multe ţări
vecine. Domnitorii noştri, începînd cu secolul XV, au fost nevoiţi permanent să manevreze,
încheind alianţe de vasalitate cu Ungaria, Polonia, mai tîrziu, cu Poarta Otomană. După
moartea lui Ştefan cel Mare, începînd cu anul 1538, Moldova nimereşte sub dominaţia
politică turcească. Ţările la vest de Moldova erau de acum supuse Porţii Otomane.
Încercările domnilor moldoveni, pe parcursul sec. XVI-XVII, de a slăbi dominaţia otomană
nu au avut sorţi de izbîndă. La începutul sec. XVII are loc o apropiere strategică a Moldovei
de Polonia, care se lupta cu Poarta Otomană pentru dominaţia în Moldova. Dar încercările
Ţării Moldovei de a slăbi jugul turcesc, cu ajutorul Poloniei, au suferit eşec. De la mijlocul
sec. al XVII-lea, pentru a-şi elibera ţara, boierimea Moldovei îşi îndreaptă privirile spre
Rusia. Moldova încă în timpul domnitorului Petru Rareş, mai apoi a lui Gheorghe Ştefan,
Dimitrie Cantemir, a făcut încercări de a scutura dominaţia otomană cu ajutorul Rusiei.
În anul 1739, în cadrul tratativelor de Pace, Rusia cere Turciei ca Moldova să fie
proclamată independentă sub protectoratul Rusiei. În textul păcii de la Kuciuk-Kainargi din
1774, Rusia şi Turcia au convenit să restabilească în Moldova drepturile boierilor de a alege
domnii. Acest tratat prevedea, de asemenea, restituirea de către Poarta Otomană a teritoriilor
incluse în raiale. Turcia, deşi a convenit asupra acestor stipulări în tratatele ruso-otomane
din această perioadă (sec. XVIII), a ignorat, în mare parte, îndeplinirea lor.
Influenţa Rusiei, deşi crescuse în această zonă a Europei de Sud-est în sec. XVIII, era
totuşi nedorită de imperiul Austro-Ungar.
Pentru a întări alianţa antirusească, Turcia semnează la 4 mai 1775 un tratat cu Austria,
oferindu-i acesteia dreptul de anexare a nordului Moldovei – Bucovina.
Drama anului 1775 constă în faptul că a fost rupt de la Moldova acel teritoriu, de unde
a luat naştere şi s-a întărit Statul Moldovenesc. Imperiul Austro-Ungar anexează o imensă
24
regiune care includea Cetatea de Scaun a Moldovei – Suceava, vechea capitală a Moldovei,
centre de cultură şi spiritualitate moldoveneşti: Mănăstirea Putna – locul de veci al slăvitului
Domnitor Ştefan cel Mare, Mănăstirile Voroneţ, Humor, Bogdana, Suceviţa, Moldoviţa,
Dragomirna, teritorii din bazinul rîului Moldova cu primul centru administrativ-statal Baia.
Poarta Otomană cedează Austriei ilegal aceste pămînturi, fără a avea vreun drept
asupra acestora. Astfel interesele geostrategice ale Austriei şi Turciei au influenţat asupra
soartei Bucovinei. Aici au fost aduşi colonişti germani şi ucraineni pentru a influenţa o
scădere a numărului moldovenilor.
De mare eroism a dat dovadă domnul Moldovei Grigore Ghica al III-lea, ce a condus
ţara între 1764-1767, apoi în 1775-1777. În anul 1775, după încheierea alianţei dintre Turcia
şi Imperiul Austro-Ungar, el se opune cu vehemenţă planului de anexare a nordului
Moldovei – Bucovina, de către Imperiul Austro-Ungar.
În toamna anului 1777 domnitorul Grigore Ghica al III-lea este trădat la Poarta
Otomană. Fiindu-i aflate legăturile strînse cu diplomaţi ruşi, el este mazilit şi decapitat,
pentru că a militat pentru unitatea şi suveranitatea Moldovei.
Astfel, în urmă răscroirii de către otomani şi austro-ungari a spaţiului vital
moldovenesc din 1775, posibilităţile de apărare şi de menţinere a integrităţii Moldovei se
reduc esenţial. De remarcat că spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea numai o treime a
Moldovei de Est, a spaţiului dintre Prut şi Nistru – parte integrantă a Statului Moldovenesc
– se afla în stăpînirea domnitorului Moldovei.
Nenumăratele războaie purtate de Rusia contra Porţii Otomane în sec. XVIII creau
premise pentru eliberarea Moldovei. O bună parte a boierilor moldoveni precum şi clerul
moldovenesc, pe căi secrete ori oficiale, realizau apropierea Moldovei de Rusia.
În anul 1802, Rusia, în urma unor presiuni diplomatice asupra Turciei, obţine dreptul
de protectorat asupra Moldovei. Domnitorii Moldovei nu mai puteau fi numiţi ori schimbaţi
fără acceptul Rusiei. În curînd însă aceste prevederi sînt încălcate şi la 1806 începe un nou
război ruso-turc, în rezultatele căruia este interesată şi Franţa. Între anii 1806-1812 Moldova
este de facto condusă de ţarul Rusiei. Istoricul moldovean Manolake Drăghici scria despre
aceste evenimente: „... Ruşii... n-au vrut să scape prilejul şi au pornit oşti să se bată cu
Turcia, încălcînd principatele şi rînduind la Moldova ocîrmuitor militar.” [15, p. 74-75].
În mai 1812, Rusia, aflîndu-se sub ameninţarea agresiunii militare a Franţei, semnează
cu Turcia Tratatul de Pace de la Bucureşti. Astfel, în urma Războiului ruso-turc din 1806-
25
1812, Moldova istorică a fost dezmembrată. Moldova de Vest, Carpato-Pruteană, a rămas
sub oblăduirea Imperiului Otoman, Moldova de Est – Pruto-Nistreană, „cea mai mare şi
fertilă parte” [16, p. 61] a Moldovei, numită mai tîrziu „Basarabia”, a trecut sub oblăduirea
Imperiului Rus.
Împărţirea Moldovei între aceste două imperii coloniale a determinat decisiv drama
teritorială şi naţional-statală a Moldovei, ţară relativ integră din 1359 pînă la 1812.
Evenimentele de la 1812 constituie cauza principală a dispariţiei Moldovei istorice – una
dintre cele mai mari tragedii ale poporului moldovenesc.
Urmările sfîşierii Moldovei aveau să se facă simţite mai tîrziu. La 1812 însă domnea o
atmosferă de speranţe. Despre acele evenimente M. Drăghici scrie: “Făcîndu-să mai întîi în
oraşul Eşii cunoscută (Pacea de la Bucureşti), s-au împlut de negrăită bucurie sufletele celor
adevăraţi şi credincioşi patrioţi ai Moldovei pentru această nouă încununare a slavei Rusiei,
pravoslavnicei şi apărătoarei împărăţii...În acea vreme s-au dat mai multe jalobe Porţii din
partea boierilor, tînguindu-se pentru luarea Besarabiei de către ruşi , dar nu s-a putut isprăvi
nimic…”[15, p. 93 ]. Se tînguia, preciza N. Iorga în 1912, mai ales “boierimea fără ideal şi
fără simţ pentru ţară şi pentru neam… Le-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a
Moldovei, bogată în ogoare, în păşuni pentru vite...”[17, p. 53 ].
După 1812 Moldova de Vest, adică Principatul dezmembrat al Moldovei, rămîne sub
oblăduirea Porţii Otomane. Datorită presiunilor Rusiei, Poarta Otomană după 1822 suprimă
regimul fanariot. În această perioadă se revine la domniile pămîntene. În timpul domniei lui
Ioan Sandu Sturza pături largi ale boierimii mici şi mijlocii se pronunţă pentru reformarea şi
modernizarea sistemului politic şi de administrare a Moldovei. Comisul Ionică Tăutul, în
condiţiile ocupaţiei militare otomane, anunţă o Constituţie a Cărvunarilor, pentru a
proclama în toată Moldova drepturile fundamentale – lozinci împrumutate de la Revoluţia
Franceză.
La 1829 între Rusia şi Turcia este semnat Tratatul de la Adrianopol, care a lărgit
autonomia Moldovei şi Valahiei. Rolul Rusiei în Principate creşte. Sub conducerea
generalului P. Kiseleff, 4 boieri moldoveni elaborează Regulamentul Organic al Moldovei,
care poate fi calificată drept o Constituţie pentru Principatul Moldovei.
Conform Regulamentului, Puterea executivă era reprezentată de un domnitor ales pe
viaţă, ajutat de un sfat administrativ. Domnitorul avea dreptul să elaboreze proiecte de legi.
Adunarea Obştească – un Parlament incipient, avea atribuţii de a vota legile, care apoi erau
26
aprobate de Domnitor. Regulamentul Organic denumeşte limba moldovenească – limbă
oficială a Principatului Moldova.
O activitate modernizatoare în Moldova a promovat domnitorul Mihai Sturza (1834-
1848), care a reformat sistemul judiciar după modelul francez.
Deşi Moldova recăpătase autonomia de altă dată, opresiunea otomană şi rusească nu
slăbea. Ideile libertăţii sociale şi naţionale, propagate de revoluţionarii europeni, pătrund şi
în Moldova.
Societatea moldovenească înainte de 1848 deplîngea dezmembrarea Moldovei de la
1812, pierderea Moldovei de Est (Basarabia). Însă o parte de intelectuali moldoveni şi
valahi după 1848 propagă ideea formării unui stat unic al „românilor” – România.
Trebuie de remarcat că după 1848, deşi mişcarea unionistă din Moldova avea aderenţi
în rîndurile unei părţi de intelectuali, în Valahia acest curent era mai puternic. Pături largi de
intelectuali şi ţărani moldoveni înţelegeau, că Moldova, rămasă fără Basarabia şi Bucovina,
într-o eventuală unire cu Valahia, putea deveni o anexă a acesteia. După 1852 s-a conturat
interesul deosebit al Franţei, Prusiei, Rusiei de a face unirea Principatelor Moldovei şi
Valahiei. Conducerea acestor ţări, în primul rînd, a Franţei, era conştientă, că „Moldova
putea fi mai uşor atrasă într-o acţiune potrivnică unirii, fiindcă se ştia că ea trebuia să aducă
pe altarul unirii jertfe destul de mari, chiar însăşi fiinţa sa de Stat” [18, p. 257]. Napoleon al
III-lea al Franţei era informat că Muntenia vroia cu orice preţ unirea, căci „pentru Muntenia
urmau numai foloase din proiectata unire” [18, p. 257].
Este de menţionat că "partida naţională" în Moldova, în mod straniu, nu a fost
preocupată de chestiunea reîntregirii Moldovei, dezbinată teritorial la 1812 după anexarea
Basarabiei la Rusia. În manifestele unioniştilor, năzuinţele moldovenilor din Moldova de
Vest (Principatul Moldova), Moldova de Est (Basarabia) şi Moldova de Nord (Bucovina) de
a reveni în Patria lor Moldova sînt definitiv ignorate. De fapt, unioniştii indirect au slujit
scopurilor geopolitice ale Franţei, Rusiei, Prusiei. Scopul acestor ţări era crearea unei
"bariere" împotriva Porţii Otomane pe nume România.
Într-o scrisoare adresată lui N. Vogoride, caimacamul Moldovei, cumnatul acestuia
scrie cu revoltă despre "partida naţională": "Mînaţi de interese materiale şi de recompense,
ei sînt atît de corupţi, încît contribuie la transformarea Patriei lor, Moldova, într-o simplă
anexă a Valahiei şi la ştergerea ei de pe harta popoarelor care se guvernează singure. Sub
pretextul creării unei Românii himerice, ei vor să reducă Moldova şi pe moldoveni la
27
situaţia Irlandei şi a irlandezilor, fără a se sinchisi de blestemele generaţiilor prezente şi
viitoare ... Partidul unionist se poate intitula partid naţional în Valahia, unde aspiră la
mărirea patriei lui; dar, tocmai din această pricină în Moldova el nu poate fi numit decît
partid antinaţional”[19, p. 88 ].
Rusia, după cum demonstrează documentele de arhivă, a pregătit metodic Unirea
Moldovei (fără Basarabia) cu Ţara Românească, incluzînd această clauză (a. 1829) în textul
Regulamentelor Organice. Franţa, după anul 1848, şi-a dorit crearea României pentru a o
avea aliată contra Turciei.
În iulie 1857 au avut loc alegeri în Adunarea ad-hoc a Moldovei. Cu cîteva luni înainte
de alegeri „Situaţia în Moldova este în general mai încordată decît cea din Valahia” [19, p.
87] din cauza disputelor dintre unionişti şi antiunionişti. În rîndurile populaţiei pentru
chestiunea Unirii „există aici foarte puţină preocupare” [19, p. 87] - recunosc în acele zile
mai mulţi observatori străini. Unioniştii, presimţind că vor pierde alegerile, le-au boicotat.
Astfel în Adunarea ad-hoc a Moldovei a fost aleasă o majoritate covîrşitoare antiunionistă.
Dar Franţa n-a recunoscut alegerile şi a cerut Porţii Otomane repetarea lor. Caimacamul N.
Vogoride, presat din exterior, trece în tabăra unioniştilor, acţionînd la alegeri „în favoarea
Unirii cu tot atîta rîvnă cît a depus pentru a o combate” [19, p. 166] la alegerile precedente.
La alegerile repetate în Adunarea ad-hoc a Moldovei, peste 2 luni au învins unioniştii.
Starea generală după alegeri este descrisă de ambasadorul Belgiei la Iaşi: „...în rîndul
celor 80 de membri consideraţi favorabili Unirii există mulţi care fusese aleşi la alegerile
anuale şi care atunci pretinseseră a fi separatişti. Un astfel de revirament al majorităţii... nu
trebuie să surprindă, cînd şeful puterii dă el însuşi exemplu de schimbare radicală şi rapidă a
părerii... unioniştii moldoveni au fost obligaţi pentru a fi aleşi să adere la programul
cluburilor din Valahia...” [19, p. 171].
La 7/19 octombrie 1857, Adunarea ad-hoc a Moldovei hotărăşte: „Unirea Principatelor
într-un singur stat sub numele de România.” [19, p.188]
La 8/20 octombrie 1857 şi Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti, de asemenea,
hotărăşte: „Unirea ţărilor România şi Moldova într-un singur stat şi sub un singur
Guvern” [19, p. 189].
Prevederile acestor articole din hotărîrile Adunărilor denotă lucruri ştiute. Moldovenii
din dreapta Prutului considerau, că împreună cu valahii înfiinţează un nou stat, România.
Valahii, care se autoidentificau istoriceşte ca români, au considerat România nu stat nou, ci
28
ţara lor străbună, care acum se uneşte cu Moldova ... pentru a fi şi în continuare România.
"În epoca respectivă numele "România" se folosea uneori cu sens restrîns, şi în loc de "Ţara
Românească" [19, p. 189] – recunosc chiar autorii români în explicaţiile la acest subiect.
Istoricii "românişti" contemporani, aducînd elogii creării statului naţional România,
susţin că la 1859 s-au unit nu state suverane, ci “2 regiuni istorice româneşti”. Că
respectivele afirmaţii sînt false ne demonstrează chiar M. Kogălniceanu. Acest activ
promotor al Unirii Principatelor, în luarea sa de cuvînt în Adunarea ad-hoc a Moldovei la
7/19 octombrie 1857, îndată după biruinţa unioniştilor, afirmă adevăruri incontestabile:
“Principatele au urmat a fi privite de către Puterile europene ca staturi suverane precum de
dovadă stau mai multe tratate încheiate cu domnii Moldovei şi Valahiei... pentru că ele şi-au
rezervat toate drepturile suveranităţii şi, în special, dreptul la guvernămînt neatîrnat, dreptul
de legislaţie, adică o întreagă şi deplină autonomie ... prin urmare nu s-au supus nici unei
puteri legislative străine”[19, p.185].
Indiscutabil, că la 1859 Moldova încă era stat. Unioniştii, care aveau majoritatea în
Adunările ad-hoc ale Moldovei şi Valahiei, în 1859 au proclamat Unirea Principatelor
alegînd în fruntea ţării pe moldovanul Alexandru Ioan Cuza. Capitala statului după anul
1862 a devenit oraşul valah Bucureşti.
În curînd, încălcînd prevederile Conferinţei de la Paris (19 august 1858), despre
egalitatea prerogativelor, cercurile politice valahe şi-au arogat împuterniciri de suzerani ai
Moldovei. Amestecîndu-se în afacerile interne ale moldovenilor, au început să impună celor
care au pus bazele fondului cultural moldovenesc normele valahe (române) privind viaţa
politică, socială, culturală.
Alungarea la 1866 de la tronul României a moldovanului Alexandru I. Cuza, dictatul
politic şi spiritual al Valahiei au făcut ca nemulţumirea faţă de unirea din 1859 să devină
generală în Moldova, culminînd cu răzvrătirea împotriva aducerii, cu învoirea turcilor, a
unui domnitor prusac de credinţă străină.
Această răscoală a moldovenilor împotriva Unirii cu Valahia, numită de unii istorici
Mişcarea Separatistă a moldovenilor de la 1866, este descrisă de istoricul român I. Lupaş:
„Unii dintre moldoveni se îndîrjeau contra domnului străin, grupîndu-se în jurul boierului
Nicolae Roznovanu, sub a cărui conducere se alcătuise un Comitet separatist… Roznovenii
au izbutit să-l atragă de partea lor şi pe mitropolitul Calinic Miclescu. În întîia duminică din
aprilie 1866, fiind Catedrala mitropoliei ticsită de lume, după săvîrşirea slujbei
29
dumnezeieşti, mitropolitul a ieşit în faţa mulţimii întărîtate, pornind spre Palatul
administrativ, unde se găseau atunci membrii locotenenţei domneşti. Înainte de plecare,
Teodor Boldur-Lăţescu în curtea mitropoliei rosti o cuvîntare înflăcărată despre drepturile
Moldovei, îndemnînd mulţimea să urmeze pe mitropolitul Calinic. Porniră în sunetul
clopotelor, dar în Piaţa palatului mulţimea a fost oprită de un regiment muntean, care nu se
lăsară să dea în lături nici în faţa crucii purtată de mitropolit… Unul din soldaţi n-a stat la
îndoială să răspundă cu baioneta, străbătînd odăjdiile mitropolitului, rănindu-l… Mulţimea
înfuriată, începînd să atace soldaţii cu pietre, a fost împinsă de aceştia înapoi pînă în curtea
Mitropoliei. Învălmăşeala a ţinut pînă la ora două după masă, dînd capitalei moldovene o
înfăţişare tristă, stropită cu pîraie de sînge..., profesorul N. Iorga, făcînd amintire şi de
ciocnirea sîngeroasă de la Iaşi, o tălmăceşte precum urmează: “…Dacă s-a mers pînă la
procesiunea plecată de la Mitropolie, după vechea datină, cu vlădica în frunte şi la o
adevărată luptă cu armata, cu acel regiment muntean, care a făcut uz de armă şi s-a vărsat
mult sînge, era pentru detronarea lui Vodă Cuza, care era pentru Moldova jertfită o mîndrie
şi o mîngîiere…”[18, p. 288-290]. În decembrie 1866 la Iaşi este intentat un proces de
judecată împotriva unor lideri separatişti (antiunionişti). Teodor Boldur-Lăţescu, fiind
întrebat de ce naţionalitate este, a răspuns: „sunt moldovan” [20, p. 206].
După anexarea Moldovei de Est – Basarabiei la Imperiul Rus, ţinutul este administrat
în baza unei legi speciale numită ”Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii
a Basarabiei”, intrată în vigoare în anul 1813. Sub aspect administrativ-teritorial, Moldova
de Est în anii 1812-1828 devenise un ţinut integru cu statut de autonomie: avea
departamente, Înaltul Sfat, Serviciul său financiar-economic. Limba oficială a cancelariei
era moldovenească, regiunea îşi păstra stema sa istorică naţională — capul de bour.
În funcţia de guvernator civil al Basarabiei a fost numit boierul moldovan Scarlat
Sturza. În Guvernul Basarabiei, la început, boierii moldoveni deţineau majoritatea funcţiilor.
Sistemul judecătoresc, în linii mari, s-a păstrat cel tradiţional, existent şi în Moldova de
Vest — aceasta fiind una din trăsăturile principale care confirmă continuitatea comunităţii
unor importante domenii de activitate.
După cum scria istoricul moldovan Ia. Grosul, „...direcţia principală a politicii
ţarismului în ocîrmuirea ţinutului rămînea cea precedentă şi comună pentru toate periferiile
naţionale — lichidarea treptată a particularităţilor locale şi introducerea în locul lor, ca şi în
alte regiuni alipite, a formelor de administrare general-imperiale, a legislaţiei
30
general-ruseşti” [21, p. 136].
În Moldova dintre Prut şi Nistru, după 1812, clasa marilor proprietarii este împărţită în
două grupări: una rusofilă şi alta — moldovenească, care ţine de legile vechi ale Moldovei.
Între boierii moldoveni şi administraţia rusească încă la 1814 porneşte un conflict, atunci
cînd guvernatorul rus I. Harting forţează introducerea legislaţiei ruseşti în Basarabia. Avînd
susţinerea mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni, boierii se adresează împăratului Alexandru I
cu o plîngere şi insistă că trebuie să aibă guvernator moldovan şi funcţionari care să
cunoască obiceiurile poporului moldovenesc. Subliniind că nici măcar turcii, vreo patru
veacuri nu s-au implicat în legile pe care le avea Moldova, aceştia argumentau: “De patru
secole Moldova se guvernează după legile şi reglementările sale… Nu există vechi obiceiuri
moldoveneşti şi reguli permanente? N-avem noi codul voievodului Vasile (Lupu)?”
[22, p. 282].
Alexandru I, în rescriptul din 1 aprilie 1816, îi aduce la cunoştinţa mitropolitului
G. Bănulescu-Bodoni că dat fiind numeroasele abuzuri ce s-au produs în Basarabia, doreşte
să dea acestei provincii o administraţie în armonie cu moravurile, obiceiurile şi legile sale,
care oferă ţinutului anexat folosirea legilor şi obiceiurilor locale.
Într-adevăr, potrivit Aşezămîntului obrazovaniei oblastei Basarabiei, actele, treburile
administrative, dispozitive, fiscale, criminale şi de instrucţie se făceau în ruseşte şi
moldoveneşte, cu respectarea legilor ruseşti şi cu păstrarea drepturilor şi obiceiurilor
pămîntului privind proprietatea privată. Acţiunile judecătoreşti şi civile se executau la
început în limba moldovenească şi se judecau pe baza legilor şi obiceiurilor Moldovei…
La reglementarea raporturilor social-administrative, în armonie cu legile Moldovei
istorice, a contribuit şi stabilirea categoriilor sociale — ranguri. O înştiinţare difuzată în
1819 preciza că se recunosc rangurile boiereşti confirmate în 1734 de domnitorul Moldovei
Nicolae Mavrocordat. Dar în februarie 1828 a fost adoptat un nou Aşezămînt pentru
administrarea Basarabiei, care introducea în ţinut legile şi sistemul fiscal rusesc, lichida
ultimele semne de autonomie a ţinutului, reducea considerabil sfera de întrebuinţare a limbii
moldoveneşti în instituţii. Sistemul judiciar din ţinut a continuat să folosească culegerea de
legi a lui Andronachi Donici editată în 1814 la Iaşi. Retipărind, la 1858, cartea de legi a lui
Andronachi Donici cu titlul “Colecţie prescurtătoare din legile împărăteşti… extrasă şi
regulată de logof(ătul) Andronachi Donici”, C. Negruzzi constata: “Colecţia lui Donici este
şi acum busola judecătorilor din Besarabia; nu mai puţin trebuitoare e şi la noi (Moldova de
31
Vest – aut.) şi ar ocupa un foarte onorabil loc pe masa oricărui tribunal...” [23, p. 6].
Diferite aspecte ale legislaţiei moldoveneşti, inclusiv agrare, au fost expuse în
culegerea Alcătuire ponturilor pentru îndatoririle sub care sînt supuşi cătră stăpînii
moşiilor ţăranii sau lucrătorii de pămînt din oblastea Basarabiei şi dreptăţile ci au ei…
după cuprindere jurnalului ci au închiet Înaltul Sfat a aceştii oblasti la anul 1819, mai în 16
zile, pi temeiul aşezămînturilor Moldaviei. Această Alcătuire de ponturi constituie, de fapt,
prima încercare de sistematizare şi de codificare a normelor vechiului drept moldovenesc.
Este semnificativ că ea a fost făcută în Moldova dintre Nistru şi Prut, confirmînd
continuitatea comunităţii şi sub aspect legislativ şi judiciar [24, p. 150-172]. Hrisovul
domnesc de întăritură (Sobornicescul hrisov), semnat în 1785 de domnitorul Moldovei
Alexandru Mavrocordat, de asemenea era folosit ca o lege locală în Basarabia. În Alcătuirea
ponturilor din 16.05.1819 se menţiona însemnătatea acestui act domnesc pentru Moldova
dintre Prut şi Nistru, ceea ce implicit dicta tipărirea şi difuzarea lui. Astfel, Hrisovul
domnesc de întăritură (Sobornicescul hrisov) în 1824 a fost tradus în limba rusă de către
preotul P. Cuniţkii pentru nevoile instanţelor judecătoreşti din Basarabia.
Reactualizarea sumară a acestor informaţii confirmă concluzia juristului D. Grama: “În
pofida tendinţei ţarismului rus de a înlocui în întregime dreptul autohton cu cel rusesc,
realităţile locale au fost de aşa natură încît românii (!) de la răsărit de Prut au reuşit să
impună guvernului ţarist întrebuinţarea în judecătoriile Basarabiei cel puţin a unora din
izvoarele dreptului civil al Principatului Moldova. Graţie acestui fapt, pe tot parcursul
ocupaţiunii ruseşti, în instanţele judiciare ale regiunii au continuat să fie aplicate Hexabiblul
lui Armenopol, Sobornicescul Hrisov al lui Mavrocordat din 1785, Adunarea cuprinzătoare
în scurt din cărţile împărăteştilor pravile a lui Andronachi Donici” [25, p. 94].
Acest vechi adevăr a fost menţionat încă în anii ’50 ai veacului trecut de istoricul
Iachim Grosul: „...Potrivit condiţiilor alipirii la Rusia, Basarabiei nu i-au fost garantate
drepturi autonome, ca Finlandei, bunăoară. Cu toate acestea, se cuvine să subliniem că acele
modeste începuturi de autonomie, oferite în 1812-1818 şi fixate în Regulamentul din 1813,
în Aşezămîntul din 1818, au avut o însemnătate pozitivă de netăgăduit pentru dezvoltarea
economică a ţinutului, popularea lui” [21, p. 202, 210].
Comentînd relaţiile moldo-ruse din cele mai vechi timpuri pînă în 1918, juristul D.
Grama subliniază: “Trebuie menţionată contribuţia Rusiei la reîntoarcerea în componenţa
Principatului Moldova a teritoriilor istorice ale acesteia, cotropite de turci în secolele XV –
32
XVIII. Prin decizia împăratului Alexandru I din luna mai 1807 teritoriile raialelor Bender,
Akkerman, Chilia, Hotin au fost trecute sub conducerea nemijlocită a Divanului Moldovei.
Astfel, Rusia şi-a onorat angajamentele luate faţă de Statul Moldova de guvernele ţarilor
Alexei Mihailovici la 1656, Petru I la 1711...” [26, p. 63].
Documentele, mărturiile timpului ne demonstrează că sub aspect politic şi religios
moldovenii dintre Prut şi Nistru se orientau spre Rusia şi monarhul ei, văzînd în el
“agiutorul pravoslaviei, mîntuitorul Europei şi a toată creştinătatea”. Dar “conştiinţa că
Moldova este patria lor, că ei formează un neam distinct, cu limbă proprie, se manifestă tot
atît de puternic” [27, p. 195]. Această realitate a fost confirmată de diferiţi savanţi
moldoveni, inclusiv Al. Boldur, Şt. Ciobanu, N. Popovschi, I. Macovei ş. a.
O caracteristică exhaustivă a neamului moldovenesc din Basarabia face L. Boga,
director al Arhivelor statului din Chişinău, care constata: “Din mărturiile vremii rezultă că
la cei rămaşi în Basarabia există luminoasă conştiinţa unei patrii — Moldova, a unui norod
— moldovenesc, a unei naţii — moldoveneşti, a unui neam — moldovenesc, şi mai presus
decît toate — a unei limbi moldoveneşti” [27, p. 197].
Materialul documentar analizat ne demonstrează, că Rusia a fost nevoită să admită
pentru “Basarabia” anumite devieri de la regula generală de colonizare, ce s-au exprimat
prin:
- întregirea teritoriului istoric al Moldovei dintre Prut şi Nistru;
- constituirea şi afirmarea structurii supreme de organizare a vieţii bisericeşti în
Moldova de Est — Mitropolia Chişinăului şi a Hotinului — ca forţă spirituală de ocrotire a
identităţii naţional-statale a moldovenilor;
- aplicarea pe larg a normelor tradiţionale moldoveneşti de drept (hrisoave, anafore,
poronci domneşti cu putere de acte normative) pe întreaga perioadă de anexare a Moldovei
dintre Prut şi Nistru;
- păstrarea structurii administrativ-teritoriale tradiţionale în întreaga Moldovă —
ţinuturile;
- păstrarea şi folosirea în Moldova de Est, dintre Prut şi Nistru, a însemnelor naţional-
statale ale întregii Moldove — limba moldovenească, stema cu capul de zimbru.
Astfel, după 1812 în Basarabia ideea naţional-statală moldovenească „n-a murit cu
desăvîrşire, fiindcă au rămas hrisoave vechi şi mărturii” [28, p. 61 ].
După cum remarcă şi academicianul H. Corbu, cu toate că “administraţia ţaristă a dus
33
o politică sistematică şi necruţătoare de dezrădăcinare a memoriei etnice şi istorice... ,
populaţia dintre Prut şi Nistru a rezistat tuturor urgiilor, venind la capătul celor peste o sută
de ani de oprimare socială şi naţională cu o limbă puţin alterată şi cu tradiţii spirituale
coerent şi bine structurate..., ce demonstrează viabilitatea şi puterea de rezistenţă a acestui
popor în retrospectiva istorică” [29].
Aprecierile respective vin să confirme concluzia juristului şi istoricului moldovan
Al. Boldur, că Moldova dintre Prut şi Nistru “are multe trăsături cu totul specifice…
Istoricul trecutului basarabean sub ruşi nici un moment nu trebuie să uite că Basarabia şi-a
păstrat înfăţişarea sa deosebită etnică, social-politică şi juridică întotdeauna cu un aspect
naţional” [30, p. 267].
Este de menţionat că, în pofida dispariţiei statalităţii Moldovei istorice, în ciuda
asupririlor sociale, economice şi politice, în Basarabia credinţa în Statul Moldovenesc,
conştiinţa naţional-statală moldovenească au fost păstrate şi continuate.

Concluzii:
1. Statul moldovenesc medieval a luat naştere la 1359 în teritoriul istoric al Daciei
nord-estice, numit de D. Cantemir Molis-dava. Denumirile etnice „moldoveni”, „Moldova”
apar încă înainte de secolul XIV.
Bogdan I (1359-1365), domnitorul Moldovei care împreună cu pămîntenii moldoveni
au creat statul moldovenesc cu atribuţiile sale de bază: Domnie (administraţie), populaţie,
teritoriu, hotare, sistem fiscal-vamal, suveranitate.
2. Domnitorii Moldovei în secolele XIV-XV, îndeosebi Ştefan cel Mare, au întărit şi
centralizat statul feudal moldovenesc, au luptat activ pentru independenţa Moldovei.
3. Moldova în sec. XVI-XVIII s-a aflat sub suzeranitatea Porţii Otomane.
Domnitorii Moldovei au reuşit să menţină pentru Moldova statutul de stat suveran, încheind
tratate cu Polonia, Ungaria, Rusia, Lituania.
4. O însemnătate deosebită pentru propăşirea culturii moldoveneşti a avut activitatea
domnitorilor moldoveni Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu,
Dimitrie Cantemir.
5. Moldova istorică în perioada 1775-1862 s-a aflat în declin, dezmembrare, mereu
ameninţată de pericolul dizolvării fiinţei sale statale, constituită şi apărată cu fidelitate de
domnitorii şi „pămîntenii” moldoveni circa 500 de ani.
34
 6. Moldova de Vest – Principatul Moldovei, după Tratatul de la Bucureşti (mai
1812), în perioada 1812-1862, deşi rămînea stat recunoscut de vecini şi puterile
internaţionale, totuşi a avut un statut afectat, deoarece domnitorul, populaţia şi teritoriul
acestui stat nu reprezentau din punct de vedere istoric şi de drept majoritatea teritoriului şi
populaţiei moldoveneşti. Cea mai mare parte a Moldovei istorice în aceşti ani, geografic şi
demografic, se afla în afara Principatului Moldova, adică în Basarabia şi Bucovina. Unirea
Moldovei de Vest, a Principatului Moldovei şi Valahia, cu participarea interesată a Franţei,
Rusiei, Prusiei, a dizolvat definitiv rămăşiţele statului moldovenesc, i-a lipsit pe moldovenii
din dreapta Prutului de numele etnic, denumirea limbii materne – limba moldovenească, de
o parte de arealul istorico-spiritual moldovenesc.
7. Moldova de Est – Basarabia – cea mai mare parte a Moldovei istorice, în perioada
de după 1812, aflîndu-se în componenţa Imperiului Rus, îşi păstrează o anumită autonomie
administrativ-teritorială, care însă este limitată după anii 1828 şi 1873:
- Teritoriul este menţinut integru sub denumirea de „Basarabia”, legile moldoveneşti
sînt folosite pe larg alături de cele ruseşti.
- Administraţia, care la început este predominant moldovenească, treptat este
centralizată în interesele statului rus.
- Populaţia moldovenească este limitată de a învăţa şi folosi limba moldovenească, însă
noţiunile etnice „moldoveni”, „popor moldovenesc”, „limbă moldovenească” nu sînt
ostracizate direct. Faţă de moldoveni, îndeosebi în problemele limbii materne şi
autoadministrării, Rusia duce o politică de rusificare.
În consecinţă, în Basarabia, îndeosebi în a doua jumătate a sec. XIX, apar primele
semne de constituire a unei mişcări naţionale moldoveneşti, scopurile căreia sînt autonomia
naţional-politică a ţinutului, renaşterea statalităţii moldoveneşti.

35
 CAPITOLUL II
RENAŞTEREA STATULUI NAŢIONAL AL MOLDOVENILOR:
REPUBLICA DEMOCRATICĂ MOLDOVENEASCĂ

§ 1. Lupta pentru renaşterea statalităţii moldoveneşti în Basarabia

(Moldova de Est)
Admiterea după 1812 în Basarabia (Moldova de Est) a limbii moldoveneşti în
instituţiile oficiale, în învăţămînt, în slujba bisericească, aplicarea pe larg a legislaţiei
tradiţionale moldoveneşti, dreptul populaţiei, al boierilor şi al clerului de a formula
revendicări şi satisfacerea acestora, angajarea localnicilor în diferite instituţii confirmau
continuitatea tradiţiilor spirituale, juridice, etnice pe ambele maluri ale Prutului. Respectarea
de către ţarism a acestor “drepturi moldoveneşti”, în primele decenii de după 1812,
imprimau Basarabiei (Moldovei de Est), în contextul imperial rusesc, anumite caracteristici
de autonomie. După 1828 această autonomie sub “aspect naţional”, este de autorităţile
ţariste limitată şi izolată.
Tensiunile apărute între aristocraţii moldoveni şi autorităţile ruseşti au fost cauzate de
eliminarea, îndeosebi după anul 1833, a limbii moldoveneşti din administraţie, din şcoli, iar
mai tîrziu şi din Biserică.
În 1841 mareşalul nobilimii basarabene I. Sturdza adresează un raport curajos şi amplu
general-guvernatorului Basarabiei P. Feodorov, în care solicită insistent condiţii „de a
procura din Moldova… (Principatul Moldova – Aut.) cărţi didactice... pentru ca tineretul să
înveţe limbă moldovenească” [1, p. 247]. Aceasta şi multe alte adresări au rămas fără
răspuns… Dar în 1842 Guvernul Rusiei permite predarea limbii moldoveneşti în şcolile
primare şi ţinutale din Basarabia.
Primele organizaţii obşteşti, care îşi propun scopuri politice adverse regimului de
guvernare, apar după reformele sociale din Rusia, începute în anii ’60-70 ai sec. XIX.
Printre fruntaşii acestor grupuri de nobili cu viziuni naţionale erau fraţii Alexandru şi Carol
Cotruţă, fraţii Ioan şi Constantin Cristi, fraţii Nicolae şi Leon Casso, etc. Boierul C. Cristi în
1862 i-a înaintat lui F. Verrayon, guvernatorul Basarabiei, cererea de înfiinţare a unei
tipografii moldoveneşti, care este însă respinsă. Autorităţile se temeau, că tipografia va
publica cărţi cu viziuni moldoveneşti asupra Basarabiei. Totuşi după Congresele nobilimii
36
basarabene din 1863 şi 1866, la insistenţa “moldovofililor”, autorităţile ţariste acceptă
folosirea limbii moldoveneşti în instanţele judecătoreşti.
Nobilimea din Moldova dintre Prut şi Nistru refuză, la 1863, să trimită împăratului
telegrama solicitată privind Răscoala polonilor împotriva ţarismului. În informaţia
prezentată guvernatorului Basarabiei este făcută specificarea că, pentru prima dată, “ideea
unirii Basarabiei cu Moldova s-a născut în Basarabia după războiul din 1856…” [1, p. 258],
atunci cînd sudul Basarabiei a fost retrocedat Principatului Moldovei.
După cum afirmă Al. Boldur, în 1862-1863 în Moldova dintre Prut şi Nistru exista
“partidul boierilor, care cu ocazia revoltei în Polonia, visa să restabilească naţia
moldovenească în Basarabia” [2, p. 454-455]. Altfel zis, în timp ce unioniştii moldoveni din
Moldova de Vest făceau unirea cu Valahia, în Basarabia, moldovenii visau Renaşterea
Statului Moldovenesc. Aceste informaţii sînt confirmate şi de Raportul guvernatorului civil
al Basarabiei către împăratul Rusiei. Constatînd “apariţia semnelor unei noi orientări
politice…, că se răspîndesc zvonuri, că, în rezultatul unor oricare înţelegeri, Basarabia din
nou va fi alipită Moldovei…”, guvernatorul propunea acţiuni energice, care “vor înlătura
încetul cu încetul, orice visuri despre o naţionalitate moldovenească şi-i va constrînge pe
românofili să uite fantoma constituţionalismului moldovenesc, care astăzi îi ademeneşte”
[3, p.124-125].
„Ideile moldovofile”, implicit antiruseşti, se răspîndeau în diferite regiuni ale
Basarabiei, îndeosebi după transformarea Basarabiei în 1873 din „oblaste” (provincie) în
gubernie rusească. Prin această „reformă” Rusia intenţiona să lichideze orice umbră de
autonomie naţională, existentă după 1828, şi instituie o administrare rusească identică cu
cele din alte gubernii ale Imperiului. Totuşi, instituirea în 1870 a zemstvelor în Basarabia a
lăsat fruntaşilor mişcării naţionale moldoveneşti anumite posibilităţi, deşi limitate, de a opta
pentru drepturile naţionale: folosirea dreptului moldovenesc, utilizarea limbii moldoveneşti
în şcoli şi în biserică. În această perioadă creşte rolul intelectualilor în societate. Aceştia
acţionează pentru iluminarea socială, dar şi naţional-culturală a ţărănimii. Jandarmeria
gubernială informa (21.07.1875) că în rîndul intelectualilor din Chişinău există persoane
“care manifestă tendinţe moldovofile”. Într-un raport secret, alcătuit la cerinţa
Departamentului poliţiei din Peterburg, guvernatorul Basarabiei menţiona: “Încă din
perioada alipirii Basarabiei la Rusia a existat în cercurile conducătoare ale nobilimii
moldoveneşti un partid moldovenesc deosebit, ai cărui membri aveau relaţii şi erau înrudiţi
37
cu membrii clasei dominante din România, întreţineau şi întreţin cu ei legături destul de
strînse” [3, p.124-125]. Desigur, aceste relaţii se făceau cu Principatul Moldova (Moldova
de Vest), deoarece pînă la 1862, România nu exista.
În urma oprimărilor ţariste, în anii ’80-90 ai sec. XIX, mişcarea naţională
moldovenească capătă nuanţe revoluţionar-narodniciste. În această perioadă se evidenţiază
activitatea scriitorilor şi publiciştilor basarabeni N. Zubcu-Codreanu, Z. Ralli-Arbore,
V. Crăsescu, C. Stere, care luptau pentru drepturile sociale şi naţionale ale poporului
moldovenesc, menţin relaţii strînse cu viaţa publică şi literară din Moldova de Vest
(România).
Condiţii favorabile pentru lupta deschisă a moldovenilor din Basarabia pentru drepturi
naţionale au apărut în anii revoluţiei ruse din 1905-1907, cînd lozincile cu caracter naţional
ale intelectualilor au început să fie susţinute de studenţi, ţărani şi muncitori.
Un grup de intelectuali moldoveni, consilierul de stat N. Soare, marele proprietar
Al. Krupenskii, avocatul C. Kiriak, protopopii I. Baltag, N. Laşcu ş. a. întemeiază în 1905
Societatea Moldovenească din Basarabia, condusă de mareşalul nobilimii basarabene
P. Dicescul. Statutul acesteia precizează că “Societatea se înfiinţează pentru a contribui cu
toate mijloacele la ridicarea nivelului cultural al moldovenilor şi la studierea cît mai
completă a Basarabiei. La bază stă convingerea că instrucţiunea e cu putinţă numai în limba
maternă — moldovenească; limba rusă de asemenea e obligatorie ca limbă de stat…”
[4, p. 227]. Societatea înfiinţează săptămînalul Moldovanul, în frunte cu scriitorul Gh. V.
Madan. Ziarul era citit cu mare interes de intelectuali, studenţi, ţărani. Acestora li se oferea
posibilitatea să cunoască, că Basarabia este o parte a Moldovei Vechi, iar basarabenii sînt
moldoveni. Într-un prim articol redacţional, ziarul Moldovanul respinge “românizatorii”:
“slobozi sînt …să ne ocărască românii de peste Prut. Noi tot numai cugetul nostru şi al
poporului nostru moldovenesc de aici vom avea de judecător…” [2, p. 258]. În octombrie
1905 la Chişinău se constitui grupul naţional-democratic moldovenesc sub conducerea lui I.
Pelivan, care în colaborare cu C. Stere, aflat în România, editează în curînd ziarul
„Basarabia”. De remarcat, că ziarele Moldovanul, redactor Gh. V. Madan, şi Basarabia,
editat de C. Stere, s-au aflat în permanentă polemică.
Grupul naţional - democratic moldovenesc în curînd devine partid naţional- democratic
moldovenesc, care se pronunţă pentru restabilirea autonomiei Basarabiei, existentă pînă în
anul 1818.
38
 După Manifestul ţarist de la 17 octombrie 1905 toate grupările politice naţional-
democratice au pretins a-şi promova deputaţi în Duma de Stat a Rusiei pentru a apăra
„cauza” moldovenilor din Basarabia, însă sistemul electoral acorda privilegii nobililor,
majoritatea cărora erau îngrijoraţi de revoluţie şi de primenirile social-politice din Imperiu.
În lumina unor noi surse introduse în circuitul ştiinţific, se adevereşte realitatea că
“ideea autonomiei”, restabilirii statalităţii moldoveneşti a existat totdeauna în credinţa
moldovenilor, chiar şi în perioada stăpînirii ţariste. Revenirea la statalitatea moldovenească
constituia pentru moldoveni o speranţă, un scop pentru care pledau şi îl exprimau deschis cu
prima ocazie. Încă la 15 august 1906, aflînd că autorităţile au poruncit ca învăţătorii să nu
citească gazeta “Basarabia”, un colaborator al ei mărturisea la rubrica Chestia zilei: “Noi am
vorbit despre suferinţele poporului, despre drepturile lui. Noi am cerut de-sine-ocîrmuire,
care am avut-o la 1818.” La 29 august 1906 ziarul tipărea, la rubrica Din programul nostru,
articolul „Ce înseamnă autonomia”, în care se afirma: „În împărăţia noastră locuiesc multe
şi felurite neamuri. Fiecare din neamurile acestea au viaţa lor deosebită, au obiceiurile lor şi
multe aşa rînduieli, cari defel nu seamănă cu starea ruşilor. Iată de ce tuturor neamurilor
trebuie să aibă parlamenturile lor… De aceea şi noi, moldovenii din Basarabia, cerem
autonomie. Ţara noastră nici n-a fost biruită, dar a fost alipită de Rusia prin tractatul de la
1812. Noi am avut autonomie, am avut parlamentul (divanul) nostru, care alcătuia
zacoanele… Moldovenilor le trebuie autonomie nu pentru dezlipire, dar pentru fericire şi
propăşire” [5, p. 64, 65-66]. În iulie 1906 ziarul “Basarabia” scria despre înfiinţarea
(eventuală) a unui “Consiliu provincial superior” [6, p. 51-52].
O activitate rodnică pentru propăşirea neamului moldovenesc din Basarabia în această
perioadă desfăşoară conducătorii bisericii din Basarabia, inclusiv Episcopul Vladimir
Sinicovshi care, după exemplu de cîndva a lui G. Bănulescu-Bodoni şi Ax. Stadniţchi, se
pronunţă pentru folosirea limbii moldoveneşti în biserică şi păstrarea obiceiurilor locale în
viaţa publică.
În 1906 preotul Alexei Mateevici publică un şir de articole-manifeste: Lupta
moldovenilor pentru drepturi, Unirea culturală, Alegerile…
Într-o scrisoare a lui Al. Nour (publicată în decembrie 1908 de C. Stere) se înştiinţa
despre lucrările Congresului clerului basarabean, care a adoptat rezoluţii privind
“introducerea în şcolile parohiale săteşti a Bibliei şi a Sfintei Scripturi în limba
moldovenească” [2, p. 258], editarea revistei Luminătorul, predarea limbii moldoveneşti şi a
39
cîntului la Seminarul Teologic din Chişinău.
În anul 1912, cînd autorităţile au sărbătorit cu fast 100 de ani de la anexarea Basarabiei
la Rusia, la Chişinău apare în ilegalitate revista „Făclia ţării”, care era adresată fraţilor
moldoveni şi înserează un articol antirusesc.
În aprilie 1913 este editată sub redacţia lui Gr. Constantinescu, profesor de limbă
moldovenească, ziarul „Glasul Basarabiei”, care continuă lucru de culturalizare a poporului
moldovenesc, început anterior de revistele „Basarabia” şi „Moldovanul”.
O semnificaţie aparte pentru viaţa social-culturală a Basarabiei a avut lansarea în mai
1913, la iniţiativa lui V. Stroiescu, P. Halippa, N. Alexandri, S. Murafa, a revistei „Cuvînt
moldovenesc”, care publică materiale despre viaţa social-politică, dar şi fragmente din
operele scriitorilor moldoveni: M. Eminescu, V. Alecsandri, A. Donici.
Conceptul ideologic al revistei a fost formulat de S. Murafa în articolul „Cine-s
Moldovenii”, care a fost răspîndit pe larg în rîndurile studenţilor şi intelectualilor.
Ideea “autodeterminării Basarabiei”, aspirată de moldoveni decenii la rînd, la
începutul anului 1914 devenise o tendinţă evidentă. Şeful jandarmeriei din Basarabia,
colonelul C. F. Nordberg, raporta: “Pe data de 30 ianuarie 1914, prin intermediul agenţilor
s-a stabilit că în ultima vreme în mediul intelectualităţii basarabene a apărut tendinţa de
autodeterminare naţională şi de desfăşurare a culturalizării populaţiei moldoveneşti din
Basarabia”… [2, p. 258].
Tendinţele separatiste, de autodeterminare a Basarabiei erau cunoscute şi structurilor
supreme de supraveghere ale Rusiei. Viceministrul de interne al Rusiei V. Beleţki scria
(10.02.1916) guvernatorului Basarabiei M. Voronovici: “La departamentul de poliţie au
parvenit informaţii despre editarea la Chişinău în limba moldovenească a gazetei Cuvînt
Moldovenesc de orientare vădit naţionalistă, cu tendinţe separatiste, difuzat în satele din
Basarabia” [3, p. 69-70].
Cele expuse pot şi trebuie categorisite ca demersuri naţional-culturale în vederea
deşteptării conştiinţei naţional-statale a moldovenilor, numite în documente tendinţe
separatiste de autodeterminare, pregătirii unor acţiuni de amploare bine organizate şi
dirijate pentru a atinge scopul final: Renaşterea statalităţii moldoveneşti.
Opera de scuturare a asupririi naţionale străine şi de renaştere a Statului naţional
moldovenesc s-a desfăşurat conform viziunilor politico-ştiinţifice ale curentelor democratice
europene, susţinute şi aplicate teoretic şi practic de V. Lenin, conducătorul Partidului social-
40
democrat (al bolşevicilor) din Rusia.
După cum ne aminteşte istoricul I. Buga, încă în 1914, V. Lenin în lucrarea sa Despre
dreptul naţiilor la autodeterminare recunoştea, că anume “naţiunile asuprite locuind la
periferii” erau atrase în mişcarea de eliberare naţională: “tocmai particularităţile istorice
concrete ale problemei naţionale în Rusia fac ca recunoaşterea dreptului naţiilor la
autodeterminare să fie la noi o problemă atît de vitală în epoca în care trecem”
[7, p. 318-319].
În iunie 1914 începe primul război Mondial care atrage în vîltoarea bătăliilor
sîngeroase, purtate de Antanta cu Puterile Centrale, sute de mii de moldoveni.
Procesul renaşterii naţionale al moldovenilor capătă amploare şi continuitate logică
după Revoluţia rusă din februarie 1917, care duce la prăbuşirea Imperiului ţarist şi proclamă
democraţia şi libertatea popoarelor.

§ 2. Revoluţiile din Rusia şi crearea Republicii Democratice Moldoveneşti

Înaintaşii poporului nostru au lansat deschis ideea autodeterminării moldovenilor după

Revoluţia rusă din februarie 1917. Într-o informaţie cu titlul Începutul creării Statului
Moldovenesc în Basarabia în anul 1917, istoricul I. Ţurcanu afirmă: “Ideea autonomiei
ţinutului se întîlneşte pentru prima dată în Programul Partidului Naţional Moldovenesc, la
sfîrşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie 1917” [8, p. 104]. Acest partid este creat la 2
aprilie 1917, la iniţiativa unor pături largi de intelectuali. Preşedinte este ales Vasile
Stroiescu, vice-preşedinţi Paul Gore şi Vladimir Herţa. În punctul 2 al Programului
Partidului Naţional Moldovenesc (PNM), publicat în Cuvînt Moldovenesc la 9.04.1917, se
declara că “Partidul Naţional Moldovenesc va lupta pentru dobîndirea celei mai largi
autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei” [9, p.
86-87]. De notat că nu era vorba de autonomia politică, naţional-teritorială. Desigur, rolul
PNM în acea perioadă nu trebuie diminuat. Însă respectiva formaţiune n-a fost nici cea mai
influentă, nici cea mai consecventă, din punct de vedere doctrinar.
După Revoluţia rusă din februarie 1917, aspiraţiile pentru o viaţă naţională liberă
învăluiseră întreaga societate moldovenească. La întrunirea femeilor din Chişinău
(14.03.1917) s-a făcut apelul: “Moldovenilor!… Uniţi-vă şi începeţi lupta pentru căpătarea
dreptului la o viaţă naţională slobodă, potrivit cu firea şi menirea neamului nostru

41
moldovenesc” [10, p. 10]. La 17.03.1917 Cuvînt Moldovenesc a primit o scrisoare din
Bolgrad, în care fruntaşii vieţii culturale din oraş chemau “pe toţi cei grupaţi în jurul
scumpului nostru Cuvînt Moldovenesc să luaţi iniţiativa organizării unei Adunări a
elementelor moldoveneşti (…), care să discute: 1) Alcătuirea unui Comitet naţional, care să
poarte grijă tuturor nevoilor naţionale ale neamului nostru din Basarabia…”[10, p. 12].
Ofiţerii, soldaţii, studenţii, cetăţenii moldoveni din Odesa trimit la 23.03.1917 o telegramă
Guvernului Provizoriu de la Petrograd, prin care îşi exprimă încrederea “că drepturile
naţionale ale celor peste două milioane de moldoveni vor fi chezăşluite în viitoarea adunare
întemeietoare” [10, p.12]. La 26.03.1917 studenţii moldoveni de la Kiev s-au adunat la
Universitatea de acolo şi au înfiinţat un cerc, care îşi propunea să lupte pentru autonomia
Basarabiei. Ofiţerii şi studenţii moldoveni din Odesa au lansat la 2 martie 1917 apelul Către
moldoveni, în care se revendică drepturile naţionale. Adunarea sătenilor din Talmaz (judeţul
Akkerman) a trimis o telegramă (3.04.1917) Guvernului Vremelnic, prin care, în numele
celor 500 de cetăţeni adunaţi, exprima nădejdea că guvernul nou “va pune în lucrare
drepturile naţionale ale moldovenilor călcate de ocîrmuirea veche” [10, p. 16].
Adunarea soldaţilor moldoveni din Odesa din 8.04.1917, la care au participat “vreo
10.000 de ostaşi şi unde şi unde cîte o faţă în straie neostăşeşti”, a hotărît că “potrivit cu
aceste schimbări (din Rusia), Moldovenii vor căuta ca şi ei să capete putinţa de a trăi slobod
spre binele neamului lor. Astfel ei vor cere ca ţara Basarabiei să nu se mai ocîrmuiască ca o
ţară supusă, ci ca o ţară slobodă. Basarabia spre binele noroadelor, care trăiesc în ea, va
trebui să se ocîrmuiască prin aleşii ei care vor întocmi Sfatul Ţării.” [9, p. 92].
La 6-7 aprilie 1917 a avut loc Congresul Uniunii Cooperatorilor din Basarabia, care a
hotărît:
„… a face cunoscut guvernului (Rusiei) că pentru propăşirea culturală şi economică a
Basarabiei se cere autonomia administrativă, culturală şi economică;
1. Basarabia… trebuie în afacerile ei interne să se administreze independent,
recunoscîndu-se libertatea de autodeterminare a tuturor naţionalităţilor.
2. Toate legile privitoare la viaţa interioară a Basarabiei trebuie să fie editate de corpul
legislativ local (Sfatul sau Divanul Ţării) în conformitate cu obiceiurile strămoşeşti ale
Moldovenilor…”[9, p. 94].
La 19-25 aprilie 1917 are loc Adunarea Extraordinară Eparhială a Preoţimii şi
Mirenilor din eparhia Chişinăului, care, luînd în dezbatere „chestiunile politice... despre
42
modul ocîrmuirei..., etc.”, în special autonomia Basarabiei, a hotărît: “a) Autonomia
Basarabiei este deplina întrupare şi dreaptă dezvoltare a temeliei de clădire a vieţii
popoarelor din Rusia pe principiile de drept al fiecărui popor singur de a-şi hotărî soarta sa,
a descentralizării şi a principiului de alegere în toate ramurile vieţii politice, religioase,
culturale, administrative, judecătoreşti etc, decretate de Guvernul Provizoriu, b) În fruntea
ocîrmuirei Basarabiei pe temelii autonome stă Consiliul suprem (Divanul), alcătuit din
membri: 1) aleşi de Adunarea Reprezentanţilor întregii Basarabii pe baza votului universal,
egal, direct, şi secret; 2) Aceşti membri îndeplinesc funcţiunile administrative de
guvernămînt in toate ramurile vieţii Basarabiei în baza legilor locale; c) Consiliul suprem şi
toate organele administrative ale Basarabiei autonome sunt supuse în toate funcţiunile sale
Adunării Reprezentanţilor Poporului (Sfatului Tării), de la care primesc îndrumări
legislative, date spre înfăptuirea lor.
Adunarea Reprezentanţilor Poporului îndeplineşte funcţiunile organului legislativ din
întreaga Basarabie, ocîrmuită pe baza autonomă, de sine-ocîrmuire…”[11, p. 104-106].
Elevii moldoveni din cursul superior al Liceului din Soroca declarau la 26.04.1917:
“Noi, gimnaziştii moldoveni din gimnazia Sorocii… sîntem gata să sprijinim steagul
naţional moldovenesc şi vă încredinţăm, că …vom răspîndi ideile naţionale prin
moldoveni… Să strige fiecare moldovan: Trăiască Basarabia autonomă, trăiască moldovenii
slobozi!” [9, p. 97-98]
Adunarea moldovenilor din oraşul Bălţi, care a avut loc la 30.04.1917, a trimis o
telegramă comisarului gubernial C. Mimi, în care se afirma: “…Adunarea crede că binele
Basarabiei …poate fi cugetat numai atunci cînd viaţa ţării va fi clădită pe temeiurile celei
mai largi autonomii…”[10, p. 22]. Ţăranii din satul Horodişte, judeţul Lăpuşna scriau:
“Cinstite domnule redactor! (al Cuvîntului Moldovenesc) Noi toţi sîntem de viţă
moldovenească… Noi sîntem gata să luptăm pentru interesele noastre moldoveneşti…
Trăiască Basarabia autonomă (de sine stătătoare), trăiască Basarabia slobodă…”[12, p. 101].
Una din rezoluţiile adoptate de Congresul corpului didactic moldovenesc din 25-28
mai 1917 prevedea: “Cît priveşte Basarabia, Congresul găseşte să i se dea cea mai largă
autonomie teritorială şi politică [9, p. 112]. La 30 mai 1917 ziarul Свободная Бессарабия
publică articolul lui Ştefan Ciobanu Are oare Basarabia dreptul la autonomie? Autorul
respinge părerile celor care afirmă contrariul, argumentînd că “Basarabia are dreptul la
autonomie în orice caz nu mai puţin ca Ucraina sau oricare altă regiune a Rusiei” [10,p. 28].
43
 Liderul PNM din Odesa Emanuil Catelli în iunie 1917 a alcătuit un Memoriu privind
crearea unui Sfat Central regional al Basarabiei, care să întrunească “reprezentanţii
democraţiei tuturor naţionalităţilor din regiune”. Acest Sfat urma să elaboreze “proiectul de
autonomie a Basarabiei spre a fi prezentat Adunării Constituante a Rusiei” [10, p. 36].
Tot în iunie 1917 Comitetul ostaşilor moldoveni de pe Frontul românesc a alcătuit şi a
difuzat Zece porunci ale neamului moldovenesc:
1. Nu uita că eşti moldovan şi trebuie să rămîi moldovan.
4. Nu uita că trebuie să vorbeşti cu fraţii tăi numai moldoveneşte.
8. Nu uita că eşti dator să lucrezi din răsputeri, ca Basarabia să fie slobodă şi
autonomă” [13, p. 47-48].
Este semnificativ că exponenţii tuturor documentelor, inclusiv a celor nereproduse aici,
odată cu solicitarea autonomiei ţării, cer categoric şi cu insistenţă restabilirea în drepturile
sale istorice a “limbii-mame”, a limbii moldoveneşti. La 7 septembrie 1917 în şedinţa
Comitetului Central Executiv Moldovenesc al Sfatului deputaţilor soldaţi şi ofiţeri
moldoveni de pe Frontul românesc s-a adoptat rezoluţia: “Conştienţi că limba maternă
constituie primul pas hotărît al trecerii ţinutului la autonomie, Comitetul Central Executiv
Moldovenesc a hotărît să propună upravei guberniale să introducă toamna aceasta în satele
cu populaţie moldovenească predarea obligatorie în limba maternă…, iar pentru învăţătorii
care n-au fost la cursurile de limbă moldovenească, să se deschidă cît mai repede cursuri de
două luni” [14, p. 165].
Condiţii reale de eliberare naţională a moldovenilor, de restabilire a statalităţii
moldoveneşti au apărut odată cu desfăşurarea Revoluţiilor ruseşti din 1917.
Bibliografia extrem de bogată despre revoluţiile ruseşti din 1917 dispune de cele mai
diverse păreri, concluzii, aprecieri formulate de numeroşi sociologi, istorici şi politologi din
lume. Toţi însă menţionează rolul şi însemnătatea acestor evenimente, care “au zguduit
lumea”, pentru eliberarea naţională a popoarelor asuprite.
Văzută printr-o prismă obiectivă, tratată imparţial, se va constata că Revoluţia rusă din
februarie, apoi din octombrie 1917 “a adus multpătimitului popor moldovenesc nu numai
libertatea de a-şi hotărî singur soarta sa, ci şi posibilitatea de a-şi restabili statalitatea, care a
fost pierdută la mijlocul veacului XIX în rezultatul tranzacţiilor marilor puteri” [15, p. 1-3].
Este de remarcat, că evenimentele revoluţionare din 1917 s-au desfăşurat pe fundalul
dramatic al primului război mondial. Milioane de muncitori şi ţărani aflaţi pe front în
44
calitate de ostaşi deveniseră obiectul, dar şi subiectul transformărilor social-politice şi
naţionale. Un rol aparte în viaţa social-politică încep să-l joace Sovietele de deputaţi.
În mai 1917 a avut loc Congresul Sovietului Frontului român, al Mării Negre şi
Regiunii Odesa (РУМынского фронта, ЧЕРноморского флота и ОДесской области —
РУМЧЕРОД). La 19-20 mai se desfăşoară Consfătuirea reprezentanţilor sovietelor din
Chişinău, Bender şi Bălţi ai deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor, la care este ales Comitetul
executiv gubernial al sovietelor din Basarabia. La 21-23 mai are loc Congresul I gubernial
al ţăranilor din Basarabia, care a cerut desfiinţarea proprietăţii private moşiereşti asupra
pămîntului [4, p. 243].
În urma dezbaterilor din cadrul consfătuirii din 20.07.1917 a reprezentanţilor
diferitelor partide şi organizaţii din ţinut, s-a adoptat rezoluţia: “Să se recunoască dreptul
Basarabiei la autonomie politico-teritorială cu drepturi egale pentru toate naţiunile.
Graniţele Basarabiei se socot: la asfinţit — rîul Prut, la răsărit — rîul Nistru.” De asemenea,
s-a hotărît “să se formeze o comisie specială pentru examinarea chestiunii privind crearea
Sfatului Ţării”, în componenţa căruia “trebuie să intre reprezentanţii tuturor organizaţiilor
obşteşti şi administrative locale şi ai partidelor naţionale” [16, p. 121]. La 18.07.1917 ziarul
Cuvînt Moldovenesc publică Hotărîrea adunării ostaşilor moldoveni din Ecaterinoslav: “1.
Să primească (accepte) programul PNM cu toate ponturile lui despre autonomia teritorială a
Basarabiei şi despre trecerea pămîntului în mîna plugarilor fără plată” [17 ].
La 6 septembrie 1917 la Chişinău apare Soldatul Moldovan, „gazetă a Comitetului
Central împlinitor al Sfatului deputaţilor ofiţeri şi soldaţi moldoveni-basarabeni. Pentru
soldaţi şi ţărani”. După cum se afirma în Cronica evenimentelor din anii 1917-1918, „ziarul
propaga ideea autonomiei şi renaşterii naţionale” a „moldovenilor-basarabeni” [18, p. 155].
La Iaşi are loc Congresul I al deputaţilor ţăranilor de pe Frontul român (25.09-2.10.1917).
Aducînd elogiu acelor evenimente, N. Iorga scria: „Generoasa revoluţie rusească,
ridicîndu-se împotriva ţarismului asimilator de naţii, a recunoscut dreptul fiecărui om de a
cuprinde libertatea lui naturală, cererile de drepturi naţionale şi autonomii. Murafa (Simion)
a fost primul dintre aceia care mai energic au ridicat steagul de cultură al moldovenismului”,
constata N. Iorga şi preciza, puţin mai tîrziu: „Revoluţiei ruseşti i se datorează toată
minunata schimbare dintre Nistru şi Prut, care ne împle de bucurie pe toţi...” [19, p. 128,
156].
Aşadar, în a doua jumătate a anului 1917 au fost adoptate sute de apeluri, hotărîri ale
45
ţăranilor şi orăşenilor, studenţilor şi învăţătorilor, cooperatorilor şi preoţilor, care se
pronunţau, într-un fel sau altul, pentru autonomia teritorială şi politică a „Basarabiei”.
Lipsea însă manifestarea fermă a voinţei supreme de a organiza realizarea acestui scop
măreţ, devenit comun. Şi aici şi-au spus cuvîntul soldaţii, matrozii şi ofiţerii moldoveni,
care se mai aflau în tranşeele primului război mondial. Erau aceiaşi ţărani şi muncitori, dar,
în virtutea împrejurărilor, îmbrăcaţi în haine militare.
Încă la 12 iunie 1917 subofiţerul N. Cernei a prezentat comisiei organizatorice de
agitaţie a Sovietului Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor din garnizoana Odesa
un raport, primul compartiment al căruia era intitulat Despre congresul militar al
deputaţilor moldoveni din unităţile de pe front şi din spatele frontului. Se prevedea ca acesta
să fie convocat cel mult într-o lună. Între timp, Guvernul Provizoriu din Rusia, mînat de
scopul de continuare a războiului, se împotrivea deschis năzuinţelor de autonomizare,
dezlănţuite în guberniile Rusiei. Aceste viziuni imperiale împotriva drepturilor popoarelor
la autonomie, pe teritoriul Basarabiei, erau contestate de Partidul Naţional Moldovenesc şi
de reprezentanţii Partidului bolşevic.
Încă la 1914 V. Lenin, în lucrarea sa „Despre dreptul naţiunilor la autodeterminare”,
argumentează existenţa a 2 epoci diferite în dezvoltarea mişcărilor naţionale în perioada
capitalismului, rolul ţărănimii în mişcarea naţională şi socială. Pentru prima epocă, numită
de autor „epocă a falimentului feudalismului şi absolutismului”, este caracteristică trezirea
mişcărilor naţionale, atragerea în rîndul acestora a ţărănimii „care este cea mai numeroasă
pătură în lupta pentru libertăţile politice, în general, cele naţionale, în particular”
[20, p. 525].
Indiscutabil, revoluţiile ruse din 1917 au fost o consecinţă a prăbuşirii totale în Rusia
ţaristă a feudalismului şi absolutismului, care constituiau o piedică serioasă în dezvoltarea şi
modernizarea capitalismului. Basarabia era, de asemenea, o „ţară” de ţărani şi moşieri, cu o
economie feudală semicapitalistă, cu clasă muncitoare neînsemnată la număr. În aceste
condiţii istorice, nu ideile socialiste, după cum afirmă unii istorici sovietici, ci
autodeterminarea naţional-statală, reformele politice şi agrare erau lozincile principale ale
mişcărilor politice din Basarabia, pe parcursul întregii perioade revoluţionare a anului 1917.
(Precizăm că aceleaşi fenomene social-politice au constituit premisele formării statelor
naţionale în Europa pe parcursul sec. XIX).
Nu atît muncitorii, cît, în primul rînd, ţărănimea, ostaşii moldoveni, intelectualii, iar în
46
cazul Basarabiei, şi marii proprietari de pămînt au fost forţele motrice ale acestor mişcări
politice, care au săvîrşit actul de autodeterminare – „formarea statului suveran naţional”
[20, p. 521].
Mişcarea bolşevică din Basarabia a fost una slabă, avînd o bază socială restrînsă. În
consecinţă, forţele partidului bolşevic din sovietul gubernial al Basarabiei şi din cel de la
Chişinău nu au putut promova, nici organizatoric, nici politic, ideea creării unei republici
sovietice moldoveneşti. Liderii acestor două soviete, Meleşin şi Venedictov, deşi au făcut
încercări de a anula puterea Sfatului Ţării, totuşi au fost nevoiţi să-i recunoască autoritatea
chiar prin declaraţii oficiale.
De remarcat că partidele socialiste aveau cea mai înaltă pondere în rîndurile ţăranilor.
Partidul social-revoluţionar (eserii) a cîştigat masiv alegerile din noiembrie 1917 în
Adunarea Constituantă a Rusiei. Acest partid milita în toamna anului 1917 pentru o Rusie
federativă şi pentru soluţionarea problemei agrare. I. Inculeţ şi P. Erhan, sosiţi la Chişinău
din Petrograd încă în iunie 1917, „pentru adîncirea revoluţiei”, ca reprezentanţi ai acestui
partid, sperau păstrarea Basarabiei ca autonomie în componenţa Rusiei.
Către începutul toamnei 1917 mişcările politice în Moldova dintre Prut şi Nistru, în
linii mari, se formaseră, se regrupaseră şi se consolidaseră organizaţional pentru lupta
hotărîtă de eliberare naţională şi renaştere a statalităţii moldoveneşti. Lupta de eliberare
socială şi naţională era susţinută tot mai mult de partidele de stînga şi de cele naţionale care
aveau influenţă masivă între ostaşi.
În mod hotărîtor activiştii mişcărilor obşteşti de orientare socialistă şi-au adus
contribuţia la convocarea congresului ostăşesc pentru 20 octombrie 1917. Vestea despre
Congresul ostaşilor moldoveni a ajuns în toate unităţile de pe front, în unele din ele au
început şi pregătirile pentru participare. Bunăoară, la Iaşi s-a anunţat că la 10.10.1917 îşi va
începe lucrările Congresul reprezentanţilor soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni de pe Frontul
românesc. Congresul, la care au participat 75 de delegaţi, a luat în dezbatere chestiunea
privind autonomia „Basarabiei”. A fost adoptată rezoluţia propusă de V. Ţanţu:
„Luînd în consideraţie situaţia cultural-istorică, geografică şi etnografică şi bazîndu-se
pe principiul autodeterminării popoarelor, recunoscut de întreaga democraţie revoluţionară
rusă şi de statele aliate, precum şi pe voinţa ferm exprimată a întregului popor moldovenesc,
în persoana organizaţiilor sale revoluţionare, congresul, examinînd chestiunea autonomiei
Basarabiei, în unanimitate a hotărît: se declară drept formă acceptabilă de orînduire a
47
Basarabiei numai autonomia naţional-teritorială, politică, iar pentru realizarea acesteia să se
creeze Sfatul Suprem din reprezentanţi ai moldovenilor şi ai minorităţilor naţionale din
Basarabia” [13, p. 190-191].
La 25 octombrie (7 noiembrie) 1917 la Petrograd a biruit Revoluţia socialistă, care a
desfiinţat Guvernul Provizoriu şi a proclamat Puterea Sovietică.
Guvernul sovietic la 2(15) noiembrie 1917 a aprobat Declaraţia drepturilor
popoarelor Rusiei, care a proclamat egalitatea şi libertatea popoarelor din Rusia, dreptul lor,
inclusiv al moldovenilor, la liberă autodeterminare pînă la despărţire şi formare de state
independente. Guvernul Sovietic al lui Lenin nu numai a proclamat dreptul naţiunilor la
autodeterminare, dar şi a creat condiţii pentru realizarea acestuia: ţările supuse Rusiei
ţariste, considerată “închisoare a popoarelor”, care au cerut ieşirea din componenţa ei –
Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, au devenit independente. După Revoluţia din
Octombrie, lozincile partidului bolşevic devin atrăgătoare şi pentru întreaga ţărănime,
majoritară în Basarabia. Forţele antibolşevice, partidele mici ale burgheziei şi ale marilor
proprietari, înfricoşate de lozincile sociale ale bolşevicilor, s-au solidarizat doar cu ideea
democratică despre autodeterminarea popoarelor, care oferea suport ideologic şi mecanisme
legale de separare a Basarabiei de Rusia. Dilema momentului pentru elita politică
basarabeană în noiembrie 1917 era: Republică Sovietică Moldovenească ori Republică
Democratică Moldovenească.
În această perioadă dură de dualitate a puterii în gubernie, în condiţiile primului război
mondial, ca consecinţă ale contextului ideologic generat de revoluţiile ruse şi, îndeosebi, de
lozinca despre dreptul naţiunilor la autodeterminare, se pregătea în „Basarabia” restabilirea
statalităţii moldoveneşti, instaurarea Republicii.
La 20 octombrie 1917, este convocat la Chişinău cu permisiunea Statului Major al
armatei ruse, primul şi ultimul Congres al ostaşilor moldoveni care întruneşte în jur de 600
de participanţi, în majoritate, reprezentanţi ai districtului militar Odesa şi ai Frontului
românesc. În ziua deschiderii Congresului, ziarul Cuvînt Moldovenesc ţine să atragă atenţia
că “asupra ostaşilor moldoveni, floarea naţiunii, cade răspunderea în faţa istoriei pentru
soarta norodului moldovenesc”. Moldovenii erau chemaţi să-şi asume răspunderea pentru
“cîrmuirea treburilor obşteşti în ţara lor”, ajungînd să înţeleagă, că “în limba politică
aceasta înseamnă autonomie” [9, p. 147-150].
În urma dezbaterilor, Congresul ostaşilor moldoveni a adoptat, la 24 octombrie 1917,
48
11 rezoluţii. Rezoluţia a II-a Despre autonomia Basarabiei, pornind de la împrejurările
expuse în Rezoluţia I-a Despre Republica Federativă Rusă, a stabilit: “Avînd în vedere
cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul său şi plecînd de la principiul
revoluţiei, că fiecare norod are dreptul singur să hotărască de soarta sa, Congresul, în
dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a-i chezăşlui drepturile lui naţionale şi propăşirea
lui economică şi culturală a hotărît: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei.
Pentru apărarea drepturilor şi intereselor autonomiei Basarabiei, pe lîngă stăpînirea
vremelnică (Guvernul Provizoriu de la Petrograd — Aut.) să fie un împuternicit al neamului
moldovenesc”.
Rezoluţia a V-a Despre Sfatul Ţării prevedea: “Întîiul Congres ostăşesc moldovenesc a
hotărît: pentru ocîrmuirea Basarabiei în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul Ţării…
Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai pînă la alcătuirea adunării întemeietoare
basarabene…”[9, p. 147-150]. Congresul ostaşilor moldoveni, în rezoluţiile adoptate
proclamă autonomia Basarabiei, precizează direcţiile de activitate, conturează structura şi
împuternicirile organului reprezentativ vremelnic, care urma să fie înfiinţat.
Prima şedinţă a celor care urmau să alcătuiască Sfatul Ţării a avut loc la Chişinău la
21 noiembrie 1917. Preşedinte al Sfatului Ţării (organ cîrmuitor) a fost ales I. Inculeţ. S-a
stabilit că în componenţa acestui organ vor intra 120 de membri din Moldova dintre Prut şi
Nistru, 10 reprezentanţi ai moldovenilor din stînga Nistrului. În general, vreo 90-100 de
locuri erau rezervate organizaţiilor militare, altor formaţiuni ce se aflau sub influenţa
Partidului Naţional Moldovenesc (PNM), precum şi unor structuri administrative,
organizaţii cooperatiste, profesionale etc. Deşi ţăranii constituiau majoritatea covîrşitoare a
populaţiei, reprezentanţii acestei pături, ca şi ai celor de peste Nistru de facto n-au activat în
Sfatul Ţării.
Prerogativele politico-juridice ale Sfatului Ţării au fost tratate amănunţit, principial şi
argumentat de renumiţi cercetători, inclusiv de privat-docentul în jurisprudenţă Al. Boldur
(Boldîri). Dînsul constata într-un articol publicat la 10 decembrie 1917, că Sfatul Ţării nu
reprezenta real întreaga populaţie a “Basarabiei”. “Doar nu toţi moldovenii au decretat
constituţia basarabeană (rezoluţiile Congresului ostaşilor moldoveni). Numai o parte din ei,
nu se ştie care. Nu s-a stabilit: cum trebuiau sa-şi aleagă ţăranii moldoveni cei 30
reprezentanţi?…” [21].
În general, este anevoios de a raporta noţiunea “alegeri”, în sensul de aplicare a unor
49
norme precise şi dinainte stabilite pentru desemnarea prin vot a unei/unor persoane, a
procesului de alcătuire a Sfatului Ţării. Conştienţi de imposibilitatea de a organiza, în acele
împrejurări, alegeri prin exprimarea liberă a dreptului de vot de către majoritatea populaţiei,
organizatorii Congresului ostaşilor moldoveni i-au acordat legitimitate “vremelnică”:
Sfatului Ţării i se atribuiau prerogative limitate, doar de executare a voinţei obşteşti, care se
pronunţase decisiv, îndeosebi pe parcursul anului 1917 pentru Autonomia Basarabiei şi
renaşterea statalităţii poporului moldovenesc... În acest context trebuie de remarcat, că cea
mai cuprinzătoare şi progresistă cerinţă politico-juridică, privind Autonomia Basarabiei şi
renaşterea statalităţii poporului moldovenesc, a formulat-o şi a adoptat-o Adunarea
Extraordinară a preoţimii şi mirenilor din eparhia Chişinău, întrunită la 19-25 aprilie 1917.
La compartimentul Autonomia Basarabiei (Tezele vieţii politice a Basarabiei autonome) se
afirma: b) În fruntea ocîrmuirii Basarabiei pe temelii autonome stă consiliul suprem
(Divanul), alcătuit din membri: 1) Aleşi de Adunarea Reprezentanţilor întregii Basarabii pe
baza votului universal, egal, direct şi secret” [11, p. 104-105].
Este evident totuşi, că anume Congresul ostaşilor moldoveni a fost principala
organizaţie obştească moldovenească, ce a dat dovadă de claritate de idei şi principii,
consecvenţă şi fermitate în reorganizarea pe temelii noi a vieţii politice şi social-economice,
în restaurarea statalităţii moldoveneşti.
Conducătorii Sfatului Ţării din primele zile de activitate conştientizau că acest
parlament provizoriu al Basarabiei, acest institut obştesc şi structură politică nu avea Lege
supremă, de care s-ar fi călăuzit, nu avea nici măcar un program conceptual de acţiuni. În
situaţia dată Sfatul Ţării încearcă să întocmească şi să înfăptuiască un “proiect al organizării
Basarabiei”, în care îşi formulase sarcinile şi îşi stabilise prerogativele. Proiectul adoptat în
prima citire la 28.11.1917 declara: „Puterea înaltă în Basarabia o are Sfatul Ţării, care e cel
mai înalt aşezămînt de ocîrmuire pînă la chemarea Adunării poporane (constituante)
basarabene”. Funcţia executivă revenea Sfatului Directorilor Generali (Consiliul de
Miniştri) „organ împlinitor… răspunzător pentru trebile şi măsurile sale numai înaintea
Sfatului Ţării… Sfatul Directorilor generali lucrează în temeiul zacoanelor şi poveţelor date
şi întărite de Sfatul Ţării” [9, p. 178, 179].
Pornind de la Proiectul ocîrmuirii Basarabiei, prin care îşi asumase puterea supremă
(“cel mai înalt aşezămînt de ocîrmuire”), Sfatul Ţării a confirmat, o dată în plus, Rezoluţia
Congresului ostaşilor moldoveni privind autonomia politică, administrativ-teritorială a
50
Moldovei dintre Prut şi Nistru.
La 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării adoptă Declaraţia Moldoveni şi noroade înfrăţite ale
Basarabiei. Prin acest „cel mai important act din primele zile de existenţă a sa”, Sfatul Ţării
a proclamat Republica Democratică Moldovenească – PRIMA REPUBLICĂ
MOLDOVENEASCĂ. Respectivul act politico-juridic de o excepţională însemnătate pentru
destinul moldovenilor şi istoria Statului Moldovenesc avea aceeaşi temelie, expusă în
Rezoluţia a II-a a Congresului ostăşesc: „avînd în vedere aşezarea rînduielii obşteşti şi
întărirea drepturilor cîstigate prin revoluţie, Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric,
se declară de azi înainte Republică Democratică Moldovenească…”.
Sfatul Ţării, „alcătuit din împuterniciţii tuturor organizaţiilor democraţiei revoluţionare
ale diferitelor noroade şi din împuterniciţii zemstvelor şi tîrgurilor”, nu ascundea că va fi
„cea mai înaltă ocîrmuire a republicii“, „pîna la chemarea Adunării poporane (constituante)
a Republicii Moldoveneşti, care va fi aleasă de tot norodul prin glăsuirea de-a dreptul,
deopotrivă şi tăinuită…”. Este semnificativ că, „înfăţişînd voinţa noroadelor trăitoare pe
pamîntul Republicii Moldoveneşti”, Sfatul Ţării programa:
„1.Să cheme în timpul cel mai scurt Adunarea poporului Republicii Moldova, aleasă
prin glăsuire obştească, de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuită….
4. Să orînduiască alegerile drepte în asezămînturile locale de sineocîrmuire, care încă
n-au fost alese pe temeiul glăsuirii obşteşti, de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuite după
sistemul proporţional şi să chezăşluiască pe deplin bunul mers al acestor aşezămînturi.

5. Să apere toate slobozăniile, cîstigate prin revoluţie, precum slobozenia cuvîntului,

tiparului, credinţei, cugetului, unirilor şi grevelor, să chezăşluiască neatingerea persoanei şi
a locuinţei şi să aşeze judecată dreaptă pentru tot norodul.

6. Să desfiinţeze pedeapsa de moarte pentru totdeauna pe pamîntul Republicii

Moldoveneşti.

7. Să chezăşluiască pedeplin drepturi deopotrivă pentru toate noroadele, ce trăiesc pe

pamîntul Republicii Moldoveneşti, dîndu-le autonomia culturală naţională şi
personală…”[9, p. 182-183].
Am expus in extenso unele poziţii-cheie din Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie
1917 din următoarele motive:
În primul rînd, aceste prevederi sînt puţin cunoscute şi studiate de specialiştii în

51
istorie, politologie, drept internaţional.
În al doilea rînd, prin acest act politico-juridic nu numai s-a proclamat Republica
Democratică Moldovenească, conturîndu-se principiile organizării de stat, ci s-a stabilit o
serie de principii, de reguli de ocîrmuire, care determinau, fie şi în linii mari, locul şi rolul
aşezămintelor de putere — Sfatul Ţării, Sfatul Directorilor Generali, anumite împuterniciri
ale acestora, raporturile lor cu „norodul muncitor”, cu ţăranii, reglementînd „felul cum
trebuie să orînduiască treaba pămîntului”. Totodată, s-au formulat diferite privilegii şi
drepturi politice, care astăzi figurează în diverse acte internaţionale: egalitate în drepturi,
abolirea pedepsei capitale, inviolabilitatea persoanei ş. a.
Toate aceste şi alte stipulări, în primul rînd, cele 11 Rezoluţii ale Congresului ostaşilor
moldoveni din 24.10.1917, imprimă Declaraţiei Sfatului Ţării din 2.12.1917 trăsături
distinctive de document politico-juridic cu atribuţii de lege supremă, după cum, de fapt, a şi
fost în perioada cînd a existat Republica Democrată Moldovenească. Nu este întîmplător că
în procesul diferitelor dezbateri, de adoptare a unor hotărîri, membrii Sfatului Ţării nu
rareori făceau referiri la Declaraţia din 2 decembrie 1917. Este semnificativ că anumite
garanţii politice formulate de membrii Sfatului Ţării încă la sfîrşitul anului 1917, bunăoară,
„slobozenia cuvîntului, slobozenia credinţei, cugetului, unirilor, adunărilor şi grevelor” ş. a.,
sînt cuprinse în Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994, în titlul II Drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale.
Tot atunci pe bază de dovezi etnice s-a reconfirmat denumirea statului – Moldova,
proclamat stat democratic moldovenesc — Republica Moldovenească. În cadrul dezbaterilor
pe marginea proiectului Declaraţiei, elaborat de comisia în frunte cu T. Ioncu, s-a discutat şi
denumirea statului. Membrul Sfatului Ţării, C. Misircov, reprezentant al minorităţii bulgare,
şi-a exprimat nemulţumirea: „De ce este proclamată Republica Moldovenească şi nu
„Republica Basarabeană”? P. Erhan, de asemenea, membru al Sfatului Ţării, a lămurit: „Noi
nu avem de ce ascunde numele... Dacă în trecut se rîdeau de moldoveni, acum putem
declara cu mîndrie, că sîntem moldoveni. Noi nu ne putem numi cu numele unui monarh
sau domnitor străin... Denumirea republicii s-o dăm de la numele poporului, care este
majoritar în Basarabia”. În cele din urmă, I. Pelivan a tras concluzia definitivă: „Mărturiile
istorice ne vorbesc anume în folosul denumirii Republica Moldova” [22, p. 19-20].
Aici se încheie forma de stat monarhia cvasiabsolută [23, p. 18] a Moldovei, ce a
suferit de-a lungul istoriei diferite transformări, chiar unele întreruperi... Din 2 decembrie
52
1917 începe istoria Statului Moldovenesc de la răsărit de Prut sub formă de REPUBLICĂ
— PRIMA REPUBLICĂ MOLDOVENEASCĂ. Acest stat avea un organ legislativ
vremelnic – Sfatul Ţării, care începuse procesul de constituire a structurilor de administraţie
publică. La 7/20 decembrie 1917 este ales Consiliul Directorilor Generali – Primul Guvern
al RDM, în frunte cu Pantelimon Erhan.

§ 3. Republica Democratică Moldovenească. Evoluţii social-politice

Din primele zile ale existenţei sale şi, mai ales, după proclamarea Republicii
Democratice Moldoveneşti, Sfatul Ţării a luat în dezbateri mai multe chestiuni dintre cele
mai arzătoare: implementarea principiilor de administrare a republicii, stoparea anarhiei,
organizarea cohortelor – unităţilor militare moldoveneşti, stabilirea contactelor cu ţările
vecine, orientarea şi desfăşurarea sistemului de învăţămînt ş. a. Printre primele chestiuni
discutate de Sfatul Ţării, după proclamarea Republicii Moldoveneşti şi numirea Guvernului
a fost constituirea Cancelariei Sfatului Ţării. S-a decis ca Cancelaria să fie condusă de un
şef. Această structură urma să aibă 9 secţii, conduse de secretari.
Altă întrebare mult discutată la şedinţele Sfatului Ţării a fost introducerea zemstvei în
judeţul Izmail şi Cahul.
La 11 decembrie, apoi 17 ianuarie se discută chestiunea retragerii capitalurilor din
bănci şi naţionalizarea instituţiilor financiare. Se hotărăşte: banca statului se va numi Banca
Naţională Moldovenească.
Sfatul Ţării a discutat în cîteva rînduri chestiunea Armatei Naţionale şi dotarea acesteia
cu muniţii.
În cadrul dezbaterilor asupra organizării sistemului de învăţămînt, s-a vorbit mult şi în
diferite şedinţe despre limba de predare în şcoli. Majoritatea membrilor Sfatului Ţării s-au
pronunţat ca limba de învăţămînt, în fond – limba oficială să fie limba moldovenească, iar
limba rusă să fie limbă “neutră”.
Sfatul Ţării nu se grăbea să dezbată problema principală – cea a pămîntului. Din
primele zile după revoluţiile ruseşti în ţinut nu încetau revoltele, confiscarea samavolnică a
moşiilor boiereşti. Majoritatea populaţiei – ţăranii, inclusiv soldaţii demobilizaţi ori evadaţi
de pe front, care, în cea mai mare parte, erau tot ţărani, cereau să fie împroprietăriţi.
Consiliul Directorilor Generali, condus de P. Erhan, făcea eforturi mari pentru a stopa
anarhia, dar atribuţiile Guvernului erau limitate. O parte din atribuţiile puterii executive
53
aparţineau Sfatului Ţării.
Paralel cu organizaţiile ostăşeşti moldoveneşti, care sprijineau Sfatul Ţării, cu cele ale
sovietelor, în Chişinău activau diferite comitete, structuri partinice şi militare ale fostului
Guvern Provizoriu de la Petrograd, de diferite orientări social-politice, care luptau pentru
a-şi impune superioritatea şi influenţa definitivă. Aceasta a fost una din caracteristicile de
bază ale situaţiei politice de la sfîrşitul anului 1917, una din problemele pe care Sfatul Ţării
n-a reuşit s-o rezolve. În noiembrie 1917 în Chişinău activa Comitetul pentru apărarea
revoluţiei – structura Guvernului lui Kerenski, care şi-a extins împuternicirile asupra întregii
„Basarabii”. „Situaţia politică în Basarabia era tulbure, complicată şi încurcată”
[24, p.23-25]. În ajunul alegerilor în Adunarea Constituantă a Rusiei, la 12 noiembrie 1917,
este publicat Manifestul electoral al Partidului Socialist-Revoluţionar (eserii) din Moldova.
Activează energic cîteva formaţiuni politice evreieşti. La Chişinău are loc la 28-30
noiembrie Conferinţa organizaţiilor bolşevice din Moldova.
Alegerile în Constituanta Rusiei, care au avut loc în „Basarabia” la 26-28.11.1917, au
conturat raportul real de forţe la acel moment: eserii obţin cel mai mare număr de voturi.
Bolşevicii au înregistrat rezultate mai modeste. Partidul Naţional Moldovenesc a acumulat
numai 2,2% din sufragii şi nu şi-a promovat nici un candidat [22, p. 37-41]. Către mijlocul
lui noiembrie 1917 trei forţe disputau puterea în ţinut:
1. Instituţiile guberniale ale Guvernului Vremelnic (duma orăşenească, comisarul
gubernial, Comitetul pentru apărarea revoluţiei);
2. Sovietele;
3. Sfatul Ţării.
Confruntările dintre ele erau permanent ameninţate de rivalitatea diferitelor grupări din
interiorul lor.
Privitor la controversata chestiune a atitudinii Sovietelor, a organizaţiilor bolşevice şi
chiar a guvernului din Petrograd faţă de actul proclamării Republicii Democratice
Moldoveneşti, ne vom referi în continuare la un şir de acţiuni şi documente politice ale
timpului. Este de netăgăduit realitatea că în unităţile armate ruseşti dislocate în Moldova,
inclusiv în Chişinău, în condiţiile primului război mondial, se bucurau de multă influenţă
Sovietele Chişinău şi cel gubernial. Însă aceste Soviete, cu o recunoscută autoritate, nu au
conştientizat şi nu au avut puterea în noiembrie-decembrie 1917 să iniţieze crearea unei
republici sovietice în Moldova, în opoziţie autonomiei proclamate de Sfatul Ţării.
54
Nădăjduind, că, în cele din urmă, Sfatul Ţării va recunoaşte Revoluţia din Octombrie,
bolşevicii şi aderenţii lor din Soviete după 2 decembrie 1917 manifestau o atitudine
îngăduitoare faţă de structurile Republicii Democratice Moldoveneşti.
La 6 decembrie 1917 a avut loc şedinţa lărgită a Sovietului Chişinău de deputaţi ai
muncitorilor şi soldaţilor, cu participarea membrilor comitetelor de militari şi a
reprezentanţilor sindicatelor, la care s-a discutat chestiunea cu privire la atitudinea faţă de
Declaraţia (din 2 decembrie 1917) dată publicităţii de către Sfatul Ţării. După discuţii
îndelungate este adoptată rezoluţia de susţinere a acţiunilor, îndreptate pentru traducerea în
viaţa noroadelor Basarabiei a decretelor asupra pămîntului, asupra păcii [24 ].
La 6 decembrie emisarii Guvernului Sovietic S. Cuib şi N. Simonov, trimişi pentru a
ajuta bolşevicii din Basarabia la instaurarea Puterii Sovietice, în şedinţa publică a Sfatului
Ţării, au salutat crearea Republicii Democratice Moldoveneşti, întemeiate pe principiul
autodeterminării popoarelor. Desigur, aceste declaraţii ale emisarilor Guvernului bolşevic
simbolizau recunoaşterea certă a Republicii Moldoveneşti, care se anunţase parte
componentă a Rusiei Federative şi Democratice. Totodată este incorect a califica aceste
declaraţii orale ca o recunoaştere de către Rusia Sovietică a independenţei de stat a RDM.
Au salutat şi declarat susţinere Republicii Democratice Moldoveneşti şi reprezentanţii
diplomatici ai Franţei, României, Angliei şi Americii, care la 7 decembrie se întîlnesc cu
I. Inculeţ, Preşedintele Sfatului Ţării. Astfel tînărul stat moldovenesc capătă în această
perioadă şi o anumită recunoaştere internaţională.
Sfatul Ţării evita orice contact cu organizaţiile, care simpatizau guvernul lui Lenin.
Bolşevicii nu erau admişi în Sfatul Ţării, deşi reprezentanţii acestora din soviete au
recunoscut în public legitimitatea Republicii Democratice Moldoveneşti. Trebuie însă să
menţionăm că într-o serie de probleme, cum ar fi prevenirea şi stoparea anarhiei, jafurilor şi
banditismului, a pogromurilor din partea oştirilor lăsate la vatră, apărarea integrităţii
teritoriale a republicii de tendinţele expansioniste din est ş.a., Sfatul Ţării şi Sovietele aveau
poziţii identice.
Astfel, către început de decembrie 1917 nici una din grupările politice, care luptau
pentru putere, nu avea prioritate evidentă. Puterea reală putea s-o obţină numai formaţiunea
care ar fi dispus de sprijinul militarilor. În scurta şi dramatica sa existenţă şi activitate cît de
cît influentă (pînă la început de ianuarie 1918), Sfatul Ţării nu a ştiut (nu a vrut?) să atragă
decisiv de partea sa masele de soldaţi, să le organizeze într-o forţă de apărare a intereselor
55
anume a acestor mase. Aceasta a fost o altă caracteristică defavorabilă Sfatului Ţării
[4, p. 265].
La 11 decembrie 1917 în cadrul unor şedinţe unificate a delegaţiilor unităţilor militare
moldoveneşti şi cohortelor de miliţie ale garnizoanei chişinăuiene s-a decis să fie recunoscut
„Sfatul Ţării ca organ unic al puterii cu drepturi depline pe teritoriul Republicii
Moldoveneşti... care se bazează pe democratismul moldovenesc revoluţionar, curăţat de
elemente burgheze” [22, p. 54]. Din cauza duplicităţii Sfatului Ţării în soluţionarea unor
probleme principiale, în curînd consolidarea unităţilor militare şi a cohortelor de miliţie
devine irealizabilă.
La începutul lui decembrie 1917 chiar Regimentul I Moldovenesc (de elită) s-a
pronunţat pentru reforma agrară şi libertate, refuzînd să participe la înăbuşirea
manifestaţiilor ţărăneşti. Cohortele moldoveneşti care încă în octombrie-noiembrie 1917
defilau optimist în sprijinul Sfatului Ţării al Republicii Moldoveneşti, la sfîrşitul lui
decembrie 1917, erau demoralizate ori contaminate de agitaţia bolşevicilor.
O bună parte din ostaşii cohortelor moldoveneşti îşi exprimau nemulţumirea faţă de
şovăielile Sfatului Ţării în chestiunea agrară. Republica era cuprinsă de devastările
domeniilor moşiereşti şi bisericeşti. Se răsculau ţăranii aflaţi de multe ori sub paza soldaţilor
cohortelor şi miliţiilor moldoveneşti.
Către sfîrşit de decembrie 1917 şi început de ianuarie 1918 disputau puterea în
republică numai două organizaţii: Sfatul Ţării şi Sovietele. Documentele de arhivă
demonstrează că în această perioadă conducătorii Republicii Moldoveneşti tot mai mult îşi
„dădeau seama de neputinţa lor deplină faţă de situaţia în care se afla Basarabia”.
[26, p. 338]
În condiţiile de agitaţie activă a bolşevicilor printre militari şi populaţie, în situaţia cînd
Sovietele deputaţilor, soldaţilor şi ţăranilor deveneau a doua forţă politică, majoritatea
membrilor Sfatului Ţării nu erau pregătiţi să susţină reforma agrară promovată de eseri şi
bolşevici.
La 23 decembrie 1917 la o şedinţă comună a comitetelor executive ale Sovietelor
Chişinău şi Gubernial ale muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor, aflate sub conducerea
bolşevicilor s-a hotărît de a cere Sfatului Ţării convocarea Adunării Constituante din
Basarabia. Întru pregătirea acestei acţiuni s-a propus convocarea Congresului Sovietelor
muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor din Basarabia pentru completarea şi democratizarea
56
Sfatului Ţării.
După exemplul Сongresului Sovietelor din Ucraina, Congresul Sovietelor din
Basarabia (Republica Moldovenească), urma să dezbată întrebarea fundamentală „Despre
autodeterminarea naţională şi principiile federaţiei”. [27, p. 245-246]
Această hotărîre este semnificativă, deoarece denotă:
1. Sovietele din Basarabia recunoşteau puterea Sfatului Ţării şi cereau de la acesta
organizarea alegerilor în Adunarea Constituantă a ţinutului şi democratizarea Sfatului Ţării.
2. Sovietele din Basarabia urmau să dezbată problema autodeterminării Basarabiei
abia la Congresul Sovietelor din Basarabia care urma să fie convocat „în decurs de 2
săptămîni” [27 p.243] la Chişinău.
Însă Congresul Sovietelor din Basarabia (Congresul al III-lea) nu a fost convocat din
cauza evenimentelor, care au loc la începutul lui ianuarie 1918.
Astfel, deşi mulţi istorici sovietici moldoveni demonstrează biruinţa Puterii Sovietice
în Basarabia, totuşi este de remarcat, că proclamarea unei Republicii Sovietice
Moldoveneşti şi de iure şi de facto nu a avut loc.
La 1 ianuarie 1918 nu Sovietele din Basarabia, ci doar frontotdelul Rumcerodului,
controlat de bolşevici, şi-a anunţat Puterea asupra forţelor militare din Basarabia şi a
Frontului Român. Mai multe unităţi militare ale Armatei Moldoveneşti şi Soviete locale ale
muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor trec la începutul lui ianuarie 1918 de partea Puterii
Sovietice. Tensiunile dintre Sfatul Ţării şi Soviete ating apogeul.
În aceste condiţii vitrege, de tulburări, contradicţii şi şovăieli social-politice, Sfatul
Ţării a conştientizat nevoia de creare a fondului legislaţiei în toate domeniile vieţii politice,
economice şi sociale a statului moldovenesc. Deputaţii socialişti şi moldovofilii insistau,
încă din decembrie 1917, asupra pregătirii unui proiect al Constituţiei Republicii
Democratice Moldoveneşti. După multe tergiversări şi polemici, Societatea juridică
moldovenească, în urma unei munci intense de cîteva luni, a publicat primul, în istoria
Moldovei dintre Prut şi Nistru, proiect al Constituţiei Republicii Naţionale Moldoveneşti
[28, p. 50].
Constituţia Republicii Naţionale Moldoveneşti (proiect, 1918) este pătrunsă de un
spirit democratic, pe care-l întîlnim abia în Constituţia Republicii Moldova (1994).
Bunăoară, articolul 2 al proiectului stabilea că „Republica Naţională Moldovenească
alcătuieşte un stat unitar, independent şi indivizibil, al cărui teritoriu nu poate fi înstrăinat”
57
etc. Potrivit art. 42, „Puterea legislativă în Republica Democratică Moldovenească aparţine
organului înalt Sfatul Ţării...”. Art. 60 prevedea: „Ca preşedinte al Republicii Democratice
Moldoveneşti este preşedintele Sfatului Ţării, care are puterea împlinitoare a republicii”.
Dat fiind că atunci Republica Democratică Moldovenească avea ieşire la mare, art. 62
stabilea că „Preşedintele (republicii) este înaltul comandant al armatei şi flotei Republicii
Democratice Moldoveneşti şi reprezentantul republicii în relaţiile internaţionale”.
„Puterea împlinitoare în Republica Democratică Moldovenească o reprezintă miniştrii
şi consiliul lor” (art. 63); „Preşedintele Consiliului de Miniştri se alege în Sfatul Ţării prin
vot secret cu majoritatea voturilor...” (art. 64) [28, p. 51].
În ce priveşte limba, art. 78 prevedea, că „limba moldovenească este limba oficială a
statului şi constituie obiect de învăţătură obligator în toate şcolile republicii”.
Istoricul Ala Scvorţova consideră că proiectul Constituţiei Republicii Democratice
Moldoveneşti (publicat în martie 1918) şi proiectul Constituţiei Basarabiei Autonome
(elaborat de Comisia constituţională a Sfatului Ţării în mai 1918, după anexarea Basarabiei
de către România) „după conţinut erau foarte asemănătoare” [28, p. 23]. În realitate, situaţia
este alta. Proiectul din martie 1918 consacra Statul Moldovenesc cu forma de guvernămînt
Republica Democratică drept „Republică Naţională Moldovenească — stat unitar,
independent şi indivizibil, al cărui teritoriu nu poate fi înstrăinat” (art. 2). Proiectul din mai
1918 declara „Basarabia ca provincie autonomă a regatului român...” (art. 1) [29, p. 147],
adică legitima anularea statalităţii moldoveneşti.
Vremurile însă erau tulburi, instabile, evenimentele se derulau vertiginos, nu rareori
imprevizibil. Unele decizii ale Sfatului Ţării nu totdeauna au fost corespunzătoare
principiilor parlamentarismului european înrădăcinat de secole. Însă ele, pînă la năvălirea
armatelor româneşti (început de ianuarie 1918), au avut totuşi cel mai temeinic suport legal
- voinţa poporului moldovenesc, exprimată pe parcursul anului 1917, la sute de adunări ale
obştimii, inclusiv ale ţărănimii şi reprezentanţilor acesteia la Congresul ostaşilor moldoveni
(20-27.10.1917) – pentru edificarea Republicii Democratice Moldoveneşti. Însă anumite
decizii care au influenţat dramatic soarta tînărului stat moldovenesc, au fost luate prin
uzurparea puterii de stat fără participarea Sfatului Ţării.
Astfel la Chişinău, în Republica Democratică Moldovenească, pe fundalul unor discuţii
nocturne interminabile, ce se duceau în Sfatul Ţării, privind căile de combatere a anarhiei
ţărăneşti şi stoparea bolşevizării republicii, unii fruntaşi ai acestui organ al statului
58
moldovenesc renăscut duceau, pe la spate, tratative secrete cu generalul Şcerbacev şi
Guvernul român.
Sfatul Directorilor Generali la 14.12.1917, în şedinţă secretă, “a obţinut de la Sfatul
Ţării un vot prin care era autorizat să procedeze cum va crede mai bine pentru a introduce
ordinea”... Faptele şi evenimentele demonstrează că încă pînă la 20.12.1917, cînd în Sfatul
Ţării s-a vorbit despre “aplicarea forţei pentru reprimarea anarhiei”, „elementele naţionale”
proromâne din Chişinău, împreună cu reprezentanţii guvernului românesc, puneau la cale
“ocuparea Basarabiei” numită “unire”. În ziua cînd Sfatul Ţării (20.12.1917) a discutat în
contradictoriu “aplicarea forţei pentru reprimarea anarhiei”, în localităţi şi în capitală, erau
distribuite foi volante, în care se afirma că guvernanţii „au vîndut Basarabia României, care
va instala ţarismul românesc” [26, p. 339]. „În şedinţa din 26 decembrie 1917 a Sfatului
Ţării... s-a trimis o telegramă semnată de toţi directorii generalului Şcerbacev (comandantul
armatelor ruse pe Frontul românesc) să trimită armată...” [26, p. 340].
La începutul lui ianuarie 1918 armata română năvăleşte pe teritoriul Republicii
Democratice Moldoveneşti.

§ 4. Ocupaţia militară străină şi „independenţa”

Republicii Democratice Moldoveneşti
Revoluţia rusă din octombrie 1917 nu numai că a declanşat începutul marilor reforme
social-politice şi naţionale în teritoriul fostului Imperiu ţarist, dar a bulversat şi situaţia
geostrategică a multor ţări europene, participante la primul război mondial. Retragerea
armatelor ruse, la cererea Guvernului lui Lenin din războiul imperialist dezlănţuit în centrul
Europei, lozincile bolşevice despre pămînt, pace şi autodeterminare naţională au complicat
poziţiile principalilor actori ai războiului şi au declanşat un proces de anarhie şi
dezorganizare pe Frontul Român şi în ţările din preajma liniei frontului. În stare de
destrămare şi fierbere politică se afla armata Rusiei. Noua Putere Sovietică îşi supunea
destul de greu forţele armate ale fostului Guvern Provizoriu. În aceste condiţii de freamăt
revoluţionar, apariţia unor state naţionale independente, separate din teritoriile Rusiei,
deranja nu doar Guvernul Sovietic, dar şi marile puteri imperialiste. Ţările Antantei, în
noiembrie-decembrie 1917, mai sperau să răpună bolşevismul şi să continue războiul pînă la
victorie. Pe Frontul Român, se miza pe forţele antisovietice ale Rusiei şi îndeosebi pe
armata României. Puterile Centrale, în această perioadă, recapătă vigoarea militară de altă
59
dată şi înteţesc ofensiva la Est. Pentru a salva de înfrîngere frontul şi, mai ales, armatele
române, Antanta acceptă ca guvernul român să semneze la 9 decembrie 1917 cu Puterile
Centrale (Germania) Armistiţiul de la Focşani. Ţările Antantei aveau speranţa, cu ajutorul
armatelor române, să curmeze “dezordinea bolşevică” din spatele frontului, adică în
Basarabia, proaspăt autoproclamata Republică Democratică Moldovenească.
Se cere de notat în mod deosebit: exact în ziua cînd la Chişinău în Sfatul Ţării se
discuta aprins ce armată şi cum trebuie chemată pentru combaterea anarhiei — la 26
decembrie 1917 în Bucureştiul ocupat de nemţi, comandamentul german şi Al.
Marghiloman, împuternicitul guvernului de la Iaşi, „AU REDIJAT (REDACTAT)
PROIECTELE OCUPĂRII BASARABIEI” [31, p. 295].
Destinul Republici Moldoveneşti, recent formată, adică, „ocuparea Basarabiei” s-a
negociat şi s-a hotărît la Bucureşti de către ocupanţii germani ai României. Partea germană
impunea contribuţii extraordinar de grele României: partea austro-ungară îşi lua zone întinse
în Carpaţi; Germania transmitea Bulgariei Dobrogea. Germania permitea românilor, drept
schimb, să ocupe „Basarabia”. În primul rînd, din considerente militare şi în scopul
combaterii Rusiei bolşevice, şi ţările Antantei şi Germania erau interesate evident în
ocuparea “Basarabiei”, adică a Republicii Democratice Moldoveneşti.
Acceptînd anexarea „Basarabiei”, România încălca Tratatul de alianţă dintre
România, pe de o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, pe de altă parte, din
4.08.1916, în care se stipula doar „dezideratul unirii cu România a teritoriilor româneşti din
Austro-Ungaria” [32, p. 295].

Aşadar, cu învoirea nemţilor, care le-au permis să scoată de pe front patru divizii,
Consiliul de Miniştri al României, la 1 ianuarie 1918 hotărăşte declanşarea intervenţiei în
Republica Democratică Moldovenească. De altfel, potrivit documentelor, armatele române
au năvălit asupra Republicii Moldoveneşti mai înainte. La 22.12.1917 Sfatul Ţării a primit o
telegramă din Cărpineni: „Satele vecine Topor, Pogăneşti, Sarata-Răzeşi,Voineşti sînt
înconjurate de armatele româneşti. Autorităţile sînt luate prizonieri. E rîndul Cărpinenilor”
[22, p. 108]. Din primele zile ale lui ianuarie 1918 armatele româneşti au ocupat oraşele
Leova, Cahul, Bolgrad, Ungheni, satele Vadul lui Isac, Manta ş. a. Presa vremii informa:
„Oraşul Cahul a fost declarat de români sub stare de asediu. Unităţile militare (din
localitate) şi populaţia au fost dezarmate. Sovietele şi comitetele au fost dezarmate. A fost

60
introdusă pedeapsa cu moartea” [22, p. 169].
Această situaţie deosebit de tensionată şi incertă ce s-a creat în decembrie 1917 –
început de ianuarie 1918, cînd armatele române au năvălit masiv asupra Republicii
Democratice Moldoveneşti, a scos la iveală nu doar contradicţiile existente în rîndurile elitei
politice, dar şi năzuinţa maselor populare de a apăra tînăra republică moldovenească.
Regimentele militare, cohortele moldoveneşti, uneori fără permisiunea Sfatului Ţării, au
ieşit pe poziţii, alături de detaşamentele organizate de Sovietele bolşevizate, au intrat în
luptă cu duşmanul, provocîndu-i înfrîngeri la Corneşti, Ghidighici, la gara Chişinău, la
Bender…
La 6 ianuarie 1918, printr-o telegramă a Congresului ţăranilor din judeţul Soroca „către
Sfatul directorilor şi Sfatul Ţării în chestiunea separatismului şi intrării armatei române în
Basarabia”, se protesta: „Congresul protestează în mod categoric împotriva introducerii
armatei române în Republica Poporană Moldovenească şi cere ca să fie înlăturaţi acei
membri, care fac joc în această chestiune. Totodată îşi exprimă dorinţa să fie introdusă cît
mai grabnic în viaţă o stare legală prevăzută de Declaraţia Sfatului Ţării la 2 decembrie anul
trecut. Comisarul judeţean Litvinov, Dobrovolsckii, Arman” [9, p. 223].
La 6 ianuarie detaşamentele revoluţionare din Chişinău au blocat un eşalon cu
transilvăneni înarmaţi. I-au dezarmat şi i-au trimis prizonieri la Odesa. Către 7 ianuarie
trupe româneşti ajunseseră la Ghidighici, dar au fost respinse spre Călăraşi. În primele 7 zile
ale lui ianuarie Sfatul Ţării era ca şi autodizolvat. „Directorii V. Cristi, A. Codreanu, Th.
Ioncu, I. Pelivan şi Şt. Ciobanu se ascund; I. Pelivan cu deputaţii Buruiană, Crihan,
Buzdugan, Gafencu, Ţanţu şi alţii au fugit la Iaşi” [26, p. 345]. I. Inculeţ şi P. Erhan trimit
guvernului românesc următoarea telegramă: „Nr. 757, 6 ianuarie 1918, 48 de cuvinte, Iaşi.
Guvernul român. Protestăm contra introducerii armatelor române pe teritoriul Republicii
Moldoveneşti. Cerem în mod categoric oprirea imediată a trimiterii armatelor şi rechemarea
neîntîrziată a acelor armate care sînt deja introduse. Introducerea armatelor române în
Basarabia ameninţă cu grozăviile războiului civil, care deja a început... Preşedintele Sfatului
Ţării Inculeţ. Preşedintele Consiliului de directori, Erhan” [26, p. 345]. La 8.01.1918
ministrul de război, Gh. Pîntea, cu permisiunea lui I. Inculeţ, „a dat ordin armatei
moldoveneşti să plece pe front împotriva vrăjmaşului”. Ulterior I. Inculeţ a confirmat:
„Directorul de război cu conştiinţa mea şi a primului director a dat ordin părţilor (unităţilor)
din garnizoana moldovenească să pornească împotriva vrăjmaşului” [26, p.346].
61
 La 6 ianuarie 1918 consulul Franţei la Chişinău P. Sarrail a expediat trimisului Franţei
la Iaşi următoarea telegramă: „Delegaţia compusă din dnii Inculeţ, preşedintele Sfatului
Ţării, Erhan, preşedintele Sfatului Directorilor Generali, Cotoros, preşedintele Comitetului
ţărănesc, Meleşin, preşedintele Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor, mă roagă
să vă aduc la cunoştinţă să nu fie trimise în Basarabia nici un fel de trupe. Apropierea
ardelenilor de la Kiev a provocat o luptă. În cazul venirii românilor, va izbucni un război
civil” [22, p. 174].
Armatele româneşti erau în preajma Chişinăului, cînd guvernul românesc a hotărît să
recunoască invazia. După cum recunoştea oficial ministrul românesc I. Gh. Duca, „Pentru a
păstra în aparenţă buna-cuviinţă am poruncit generalului Prezan să publice o adresare, în
care să arate, că am venit (în Basarabia) nu cu scopuri de cotropire..., ci pentru a păstra
ordinea” [33, p. 40]. Proclamaţia generalului C. Prezan, şeful Statului Major, oferită presei
la 12.01.1918 (retipărită în Gazeta Bucureştilor la 9.02.1918) se adresa cetăţenilor
moldoveni, care erau preveniţi să nu dea crezare răuvoitorilor, care „au căutat să sădească
învrăjbire între voi — moldovenii şi între noi — românii, spunîndu-vă că românii vin să
stăpânească ţara voastră — a moldovenilor, că ei — românii vin să pună mîna pe
pămînturile voastre... Vă declar sus şi tare ...ostaşii români se vor întoarce la ei acasă...
Generalul Prezan, comandantul armatei române. Iaşi, 12 ianuarie 1918” [26 p.352-353].
Proclamaţia, „dată în numele guvernului român”, este semnificativă din mai multe
puncte de vedere. În primul rînd, se recunosc oficial într-un act public aprobat de guvernul
românesc realităţile naţional-statale şi etnice ale Republicii Democratice Moldoveneşti prin
folosirea sintagmelor „Cetăţeni ai Republicii Moldoveneşti”, „Sfatul Ţării Moldoveneşti”,
ţara voastră” — Moldova, „ca şi a noastră” — România; „hotarele ţării voastre” — ale
Moldovei, „pămîntul vostru” — moldovenesc, „Cetăţenii moldoveni”.
În al doilea rînd, proclamaţia dată constituie primul document oficial, prin care
guvernul român recunoştea că a săvîrşit un act de agresiune împotriva Republicii
Democratice Moldoveneşti. Declaraţia oficială „ostaşii români se vor întoarce la ei acasă”
constituie nu numai o dovadă a acestei intervenţii armate, ci şi o obligaţiune de a se retrage
de pe pămînturile moldoveneşti ocupate.
În diferitele încercări de a justifica intervenţia armatelor româneşti în Republica
Democratică Moldovenească s-a ajuns pînă la afirmarea că, pentru a-şi menţine
autodeterminarea, anumite „naţionalităţi recurg la ajutorul armatelor străine”. Se face
62
referire la „statele baltice care îşi constituie aparatele lor de guvernare sub scutul armatei
germane, care ocupă aceste state şi în unele cazuri introduc dictatura militară” [9, p. 61]. În
cazul ocupării Republicii Democratice Moldoveneşti de către armatele româneşti, realitatea
şi scopurile politice erau cu totul altele. Mai întîi, vom aminti că, în repetate rînduri, s-a
declarat că armatele româneşti au pătruns în RDM, urmărind cu totul alte scopuri: paza
căilor de comunicaţie, a depozitelor etc. Numai nu şi asigurarea autodeterminării Republicii
Democratice Moldoveneşti.
Supunerea de către armatele germane a ţărilor baltice în 1918 şi cotropirea de către
România regală a Republicii Democratice Moldoveneşti în ianuarie – martie 1918 constituie
acţiuni politico-militare de diferite dimensiuni şi cu scopuri diferite. Dovada definitivă este
că armatele germane după cîteva luni s-au retras – întreaga operaţie fiind calificată în
dreptul internaţional ocupare. Iar armatele româneşti, executînd comanda politică, nu numai
au cotropit, ci şi au extins pe 22 de ani (1918 – 1940) regimul politic românesc,
suveranitatea Regatului român asupra teritoriului ocupat, ceea ce în dreptul internaţional se
califică drept cucerire.
În spiritul dreptului internaţional, considerăm necesare anumite precizări de principiu,
care nuanţează noţiunile de “ocupare” şi “cucerire”. Spre deosebire de discursul publicistic,
dreptul internaţional imprimă acestor termeni semnificaţii oricum diferite. În conformitate
cu studiile în materie, ce se sprijină pe Convenţia de la Haga (18.02.1907), cucerirea se
califică drept subordonare, supunere deplină a celui învins învingătorului, acţiune politico-
militară ce atrage după sine încetarea existenţei statului învins. Ocuparea are caracter
temporar. Ocuparea teritoriului nu generează transferul suveranităţii, nu presupune
numaidecît o anexare. În lumina acestor principii, consemnate sumar, operaţiunea de
ocupare a Republicii Democratice Moldoveneşti, săvîrşită de către România regală în
decembrie 1917 – martie 1918, a fost o cucerire. În primul rînd, pentru că RDM a fost
cotropită cu forţa armelor, ostaşii moldoveni, populaţia locală opunînd rezistenţă
ocupanţilor la Leova, Cahul (decembrie 1917), la Chişinău, Ghidighici, Corneşti, Bender,
Bălţi, (ianuarie 1918), la început la chemarea Guvernului moldovenesc, sub conducerea
cohortelor de miliţie şi a unităţilor militare moldoveneşti, a detaşamentelor sovietelor
bolşevice, astfel încît Al. Averescu, prim-ministrul României, recunoştea: “în martie 1918...
continua ocupaţia la sud şi la nord” [36 p. 298].
În al doilea rînd, din martie 1918, Regatul român, sub oblăduirea armatelor de
63
ocupaţie, a impus teritoriului ocupat regimul său politic, suveranitatea sa. În al treilea rînd,
din noiembrie 1918, Regatul român a anexat teritoriul ocupat, transformîndu-l în “provincie
românească”.
Scopurile politice expansioniste ale guvernanţilor români erau evidente din primele
zile de ocupaţie – lichidarea statalităţii poporului moldovenesc, înglobarea tinerei Republici
Moldoveneşti în regatul român. Semnificativă în această privinţă este mărturisirea lui Take
Ionescu, vice-premier în guvernul lui I. I. C. Brătianu, făcută mai tîrziu în şedinţa în plen a
parlamentului românesc: “Credeţi dumneavoastră, că guvernul, care a trimis armate în
Basarabia, considera că le trimite numai pentru a păzi un stog de fîn? Toţi ştiau că armatele
se trimit în Basarabia pentru ca atunci, cînd aceasta se va putea şi va fi posibil, să realizăm
actul final al unirii Basarabiei. Acesta este adevărul”. P. Halippa, prezent în sală, a aruncat o
replică: “Dumneavoastră credeţi că noi am cerut armate pentru paza stogurilor de fîn”?
“Desigur că nu”, a răspuns T. Ionescu [22, p. 168].
Cercurile politice, diplomatice, militare din Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Marea
Britanie, dar, mai ales, din România, ştiau că, ocupînd în ianuarie 1918 Republica
Democratică Moldovenească, regatul român a săvîrşit o agresiune, un act absolut nelegal, cu
scopuri cotropitoare, anexioniste. I. Gh. Duca, fost ministru românesc, mărturisea cu o
sinceritate dezarmantă: “…Noi (guvernul român) am hotărît să trimitem armatele necesare
(diviziile a XI-a şi a XIII-a de infanterie şi I-a şi a II-a de cavalerie) ca să ocupe Basarabia
(…), ca să permită celor din Chişinău (Sfatul Ţării) să îndeplinească ultima formalitate:
unirea solemnă…”[22, p. 176].
Sarcina principală, chiar din primele zile de ocupaţie, a noului regim era lichidarea
oricăror instituţii, fie şi în fază incipientă, de administrare, a oricăror tendinţe de manifestare
naţional-statală, strangularea oricăror drepturi şi slobozenii decretate prin Declaraţia
Sfatului Ţării din 2.12.1917, care a proclamat Republica Democratică Moldovenească.
Amintim că în Proclamaţia către cetăţenii moldoveni, cetăţeni ai Republicii Moldoveneşti,
oferită presei la 12.01.1918, generalul C. Prezan asigura că “Oastea română… prin rînduială
şi linişte ce aduce, doreşte să vă deie putinţă să vă statorniciţi şi să desăvîrşiţi autonomia şi
slobozenia voastră, precum veţi hotărî voi singuri… Oastea română nu va obijdui pe nici un
locuitor din Republica Moldovenească…”.
Delegaţia Sfatului Ţării, din care făceau parte I. Inculeţ, P. Erhan ş. a. s-a deplasat la
12.01.1918 la Străşeni, pentru a afla ce scopuri urmăresc invadatorii. Şeful guvernului
64
moldovenesc, P. Erhan, i-a explicat comandamentului român că Republica Moldovenească
dispune de legi proprii, care se cer respectate. Replica generalului român E. Broşteanu a fost
violentă: “Eu sînt judecător aici!” [22, p. 191]. În aceste condiţii, este clar că puterea de stat
în Republica Democratică Moldovenească era şi de iure, şi de facto abrogată. Astfel, la
Chişinău din 14.01.1918 s-a ordonat stare de asediu — au fost abrogate orice drepturi şi
libertăţi — a întrunirilor, manifestaţiilor, s-au ordonat restricţii de circulaţie…
Ordinul circular nr. 4038 din 27.01.1918, emis de generalul Cereşeanu, confirmă întru
totul că unicele autorităţi reale pe teritoriul RDM erau generalii români. “Ca să restabilească
ordinea în Basarabia unităţile române vor aplica în acest scop legile române de represiune
ori de cîte ori va fi vorba de siguranţa armatei române” [9, p. 223].
Nu numai cetăţenii, ci şi forţele politice bine organizate se pronunţau ferm în apărarea
drepturilor şi slobozeniilor călcate în picioare de regimul de ocupaţie românesc.
Deschizîndu-şi lucrările în seara zilei de 18 ianuarie 1918, Congresul al III-lea gubernial al
sovietelor de deputaţi ai ţăranilor a pus în discuţie, a doua zi, situaţia politică din republică.
Presa de atunci ne aduce la cunoştinţă: “cuvîntarea lui P. Erhan, care a încercat să
îndreptăţească invazia românilor în Basarabia”, a fost una “iezuită”… “În a doua zi a
şedinţei (19.01.1918), după luările de cuvînt ale mai multor oratori despre ocuparea de către
România a Basarabiei, a vorbit Preşedintele Congresului V. Rudiev. Dînsul a spus: “Noi
recunoaştem norodul român, mai ales ţărănimea românească, dar noi nu putem să ne lipsim
de dreptul de a controla guvernul, fie el rusesc, românesc sau moldovenesc. Pînă cînd nu ne
vor fi garantate libertatea cuvîntului, adunărilor şi inviolabilitatea membrilor Congresului,
nu putem continua în linişte lucrările noastre. Unicul mijloc de a elibera meleagul nostru
scump este de a alunga în 24 de ore pe români; fără a ne cruţa viaţa să ne ridicăm cu toţii,
unul ca unul, pentru libertatea noastră pîngărită, libertate dobîndită prin luptă, cu sîngele
fraţilor noştri” [22, p. 199]. Mesajul cuvîntării imediat a devenit cunoscut autorităţilor
româneşti: V. Rudiev şi V. Prahniţkii, conducători ai Congresului, membri ai Sfatului Ţării,
au fost arestaţi, a patra zi după ocuparea de către români a Chişinăului. Generalul E.
Broşteanu a respins încercările timide ale lui I. Pelivan de a-i elibera pe V. Rudiev şi V.
Prahniţkii, declarînd cu „hotărîre că socoate imposibilă eliberarea deputaţilor” şi a adăugat
că nu considera arestarea membrilor Sfatului Ţării “amestec în treburile interne ale
Republicii” [22, p. 200]. Procedînd în aşa mod, autorităţile ocupante au mai arestat şi pe alţi
delegaţi ai Congresului ţărănesc: I. Panţîri, T. Cotoros, P. Ciumacenco. La 19.02.1918
65
moldovenii V. Rudiev, V. Prahniţkii, T. Cotoros, I. Panţîri şi ucraineanul P. Ciumacenco,
delegaţi ai Congresului al III-lea al ţăranilor din Moldova, membri ai Sfatului Ţării, au fost
împuşcaţi de armata română.

În aceste condiţii, ajungem la concluzia lui N. Iorga, expusă încă la 13.02.1918, că

“Sfatul Ţării există numai în cuvinte” [34, p. 280]. Discuţiile din şedinţele Sfatului Ţării
oscilau între năzuinţa, de a se menţine în cadrul Declaraţiei din 2.12.1917 şi tendinţele tot
mai pronunţate de a se distanţa de acest document politico-juridic. Dezbaterile din Sfatul
Ţării, mai ales, după ocuparea Chişinăului de către trupele româneşti, au scos la iveală
contradicţii de principiu chiar în sînul Blocului Moldovenesc. Preşedintele Sfatului Ţării
I.Inculeţ şi preşedintele Sfatului Directorilor Generali au fost învinuiţi că au cerut
guvernului românesc să-şi retragă trupele invadatoare, că au aprobat ordinul de a trimite
“garnizoana moldovenească să apere poziţiile împotriva armatelor României”, că au semnat
hotărîri neadoptate de Sfatul Ţării [26, p. 355-356] ...După cum scrie M. Pelivan în
memoriile sale, “era împotriva ajutorului armatelor române şi P. Erhan…”[35, p. 121].
Luînd cuvîntul în şedinţa Sfatului Ţării din 13.01.1918, P. Erhan a declarat: “Părerea mea
despre paşii politici de mai departe constă în aceea că activitatea noastră să fie îndreptată în
direcţia îndeplinirii Declaraţiei (de la 2.12.1917), susţinerii Adunării Constituante”

[22, p. 189-190].

La începutul decadei a treia a lui ianuarie 1918 raioanele Republicii Democratice

Moldoveneşti la nord de linia Edineţ-Donduşeni erau ocupate de către austro-ungari. Restul
teritoriului era împînzit de 8 divizii care, cu lupte grele, stăruiau să ajungă la Nistru. După
cum mărturisea într-un interviu acordat în 1919 ziarului Bucovina generalul Al. Averescu,
fost prim-ministru: „Este evident că în timpul guvernării mele (ianuarie-martie 1918)... nu
numai că nu a fost rechemată nici o unitate militară (din Basarabia), dar numărul armatelor
(ocupante) s-a dublat, continua ocupaţia la sud şi la nord” [36, p. 298]. Astfel, după
20 ianuarie 1918, în teritoriul Republicii Democratice Moldoveneşti îşi realizau politica
expansionistă: armatele austro-ungare la nord, coloanele automecanizate germane — la sud;
două treimi din restul teritoriului era lăsat la cheremul armatelor ocupante româneşti, care,
în urma unor lupte crîncene, au încercuit oraşul Bender. Iar la Chişinău, sub stare de asediu,
Sfatul Ţării, deşi activa cu permisiunea comandantului garnizoanei româneşti, se credea
organ de conducere a Republicii Democratice Moldoveneşti.

66
 Autorităţile româneşti de ocupaţie erau conştiente de situaţia precară în care se aflau.
Fără acoperire politico-juridică, năvălind asupra teritoriului aliatului său (Republica
Federativă Rusă, subiect al dreptului internaţional), ocupînd un spaţiu străin, asupra căruia
pretindea şi Ucraina, regatul român atrăgea asupra sa nemulţumirile mai multor state. După
cum se ştie, Germania a dat voie României să năvălească asupra Republicii Democratice
Moldoveneşti, dar nu i-a permis să scoată trupe de pe front ( conform Armistiţiului de la
Focşani). Mai exista o piedică pentru autorităţile României: cea mai bine organizată forţă
politico-obştească – Congresul ţăranilor din Moldova, se pronunţa categoric împotriva
invaziei româneşti. În aceste condiţii regatul român căuta să legifereze aflarea trupelor sale
pe teritoriul Republicii Democratice Moldoveneşti, care nu-şi proclamase încă separarea de
Federaţia Rusească.
La şedinţa din 22 ianuarie Sfatul Ţării, luînd în vedere declararea independenţei
depline a Republicii Ucrainene, discută chestiunea independenţei RDM. „Examinînd
situaţia republicii noastre, ne-am convins, că fără declararea independenţei nu putem exista”
[26, p. 103-104]. Au susţinut această propunere membrii Sfatului Ţării Gh. Mare,
V. Chiorescu, C. Misircov, Gh. Buruiană, I. Buzdugan ş. a. Astfel, la 24 ianuarie Sfatul
Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească Independentă. Martorul ocular şi
participantul la evenimentele descrise, P. Cazacu, mai tîrziu scria: „Deşi s-a declarat „stat
neatîrnat”, hotarele Republicii Moldoveneşti erau păzite de armatele româneşti, care, din
ianuarie, OCUPĂ BASARABIA...” [26, p. 360, 363]. Deşi declara că va „chezăşlui drepturi
depline tuturor naţiilor, că va urma mai departe cu întărirea slobozeniilor cîştigate prin
revoluţie şi vestite prin Declaraţia Sfatului Ţării de la 2 decembrie anul 1917”, Declaraţia
neatîrnării din 24.01.1918 se detaşa de prima. Declaraţia privind Proclamarea neatîrnării
nu mai menţiona că „Basarabia” se sprijină pe trecutul său istoric”, ci salută „venirea oştilor
frăţeşti române pe pămîntul republicii noastre” [9, p.199].
Totuşi Declaraţia neatîrnării din 24.01.1918 obligă Sfatul Ţării să convoace Adunarea
poporană (Constituantă) a Republicii Moldoveneşti. Însă această obligaţiune, expusă în
hotărîrile Congresului ostaşilor moldoveni şi în Declaraţia din 2 decembrie 1917, nu a fost
realizată.
Deşi războiul sîngeros împotriva Republicii Democratice Moldoveneşti continua,
ocupanţii străduindu-se să lichideze rezistenţa populaţiei Benderului (Apărarea de la
Bender, 16.01-25.01.1918), bălţenilor (Apărarea de la Bălţi, 22.01-5.02.1918), Declaraţia
67
de neatîrnare din 24.01.1918 afirma că „oştile româneşti au venit să apere drumurile de fier
şi magaziile...”, susţinînd că, „alt scop oştile româneşti pe pământul Republicii nu au”
[9, p. 197-199 ].
În timp ce membrii Sfatului Ţării şi adevăraţii stăpîni ai situaţiei sărbătoreau
„neatîrnarea” Republicii Democratice Moldoveneşti, marcată, întîi de toate, prin parada
trupelor româneşti ocupante, la Bălţi, Bender continuau luptele sîngeroase între trupele
româneşti şi orăşeni, rămăşiţe ale unităţilor şi cohortelor moldoveneşti şi ţăranii din
preajmă. Trupele româneşti abia la 1 februarie 1918, la şapte zile după declararea şi
sărbătorirea „neatîrnării”, au ocupat oraşul Bălţi.
În aceeaşi zi de 24 ianuarie 1918, articolul Ziua unirii (Ziarul Cuvînt Moldovenesc), în
discordanţă cu prevederile Declaraţiei din 2.12.1917 şi cu Declaraţia privind proclamarea
neatîrnării din 24.01.1918 începe o campanie propagandistică făţişă care chema la unirea
Basarabiei cu România.
Pe măsură ce se evidenţiau tot mai mult scopurile politice ale operaţiei de “ocupare a
Basarabiei” de către regatul român, se manifestau tot mai vădit interesele Ucrainei faţă de
aceeaşi “Basarabie”. După ce trupele germane au ocupat Kievul la 1.03.1918, Rada Centrală
a trimis centralilor şi României o notă, în care, printre altele, se afirma că “Basarabia din
punct de vedere etnografic, economic şi politic alcătuieşte un tot întreg cu teritoriul
Republicii Norodnice Ucrainene…”. În încheiere, pe un ton imperativ, se face următoarea
avertizare: “Dat fiind că o mare parte a teritoriului Basarabiei este ocupată de armatele
române, iar chestiunea cui va aparţine pe viitor Basarabia poate fi obiect de discuţie la
conferinţa de pace din Bucureşti, guvernul Republicii Ucrainene consideră, că examinarea şi
hotărîrea acestei chestiuni sînt posibile numai cu participarea şi acordul reprezentanţilor
guvernului ucrainean” [22, p. 258].
La 22.02.1918 noul preşedinte al guvernului român, generalul Al. Averescu, prin
telegraf, “a propus Guvernului Moldovenesc, să trimită la Bucureşti o delegaţie din două
persoane la conferinţa de pace. I. Inculeţ şi D. Ciugureanu, noul şef al guvernului
moldovenesc, la 26.02.1918 au sosit la Iaşi. Însă autorităţile române, la insistenţa
Germaniei, şi aflînd, că reprezentanţii Basarabiei doreau să obţină din partea Puterilor
Centrale recunoaşterea Basarabiei ca stat independent, au interzis plecarea lui I. Inculeţ şi
D. Ciugureanu la tratativele de la Bucureşti. Dînşii au fost primiţi de rege, au discutat cu
membrii guvernului român, au avut întîlniri cu diplomaţi străini acreditaţi la Iaşi…
68
 La 1.03.1918, luînd cuvîntul la Academia română (evacuată la Iaşi), D. Ciugureanu,
preşedintele guvernului moldovenesc, fără ştirea Sfatului Ţării, a declarat deschis
disponibilitatea de “unire” “cu norodul de peste Prut şi Transilvania” [37, p. 18]. Tot atunci,
vizitînd pe Al. Averescu, prim-ministru al României, I. Inculeţ i-a spus că membrii Sfatului
Ţării “aproape unanim” sînt “pentru unire cu România” şi cum numai va fi dat semnalul “de
aici” (din România), “totul se va face, fiindcă ei sînt gata” [38, p. 309]. Este semnificativ
pentru dezvăluirea adevărului, că I. Inculeţ şi D. Ciugureanu, informînd Sfatul Ţării
(5.03.1918) despre călătoria întreprinsă la Iaşi, n-au spus nici un cuvînt despre declaraţiile
lor de “unire”.
După declararea “neatîrnării”, se desfăşurau pe toate direcţiile pregătirile pentru
anexarea Republicii Moldoveneşti la România. O sarcină primordială a unioniştilor şi
regimului de ocupaţie era schimbarea raportului de forţe în Sfatul Ţării în favoarea
românofililor, — adepţi ai lichidării statalităţii moldoveneşti… În semn de protest împotriva
“introducerii armatelor române”, la 3.01.1918, au părăsit Sfatul Ţării membrii blocului
socialist (menşevicii, bundiştii ş. a.). Şi-au pierdut validitatea membrii trimişi în Sfatul Ţării
de către organizaţiile, care au dispărut după invazia armatelor româneşti: Comitetul executiv
al Sovietului gubernial al deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor, Comitetul executiv al
Sovietului deputaţilor ţăranilor ş. a. Cererea de a oferi 9 mandate pentru delegaţii ţăranilor
înainte de Congresul al III-lea al ţăranilor nu a fost acceptată de conducătorii Sfatului Ţării.
O metodă eficientă de pregătire a Unirii era neutralizarea deputaţilor “moldovenişti” ai
“Sfatului Ţării” prin urmărirea penală a acestora de către siguranţa românească pentru
“propagandă bolşevică”. Terorizaţi de siguranţă şi de trupele de ocupaţie româneşti, mai
mulţi deputaţi au părasit “Sfatul Ţării” ori au fost expulzaţi de ocupanţi din teritoriul
Republicii Democratice Moldoveneşti “independente”. O altă metodă contra tînărului stat
moldovenesc era înscenarea unor iniţiative “de jos”. În martie 1918 adepţii unionismului
au pregătit de urgenţă, una după alta, Hotărîrea adunării zemstvei şi a marilor proprietari
din judeţul Bălţi din 3.03.1918, Moţiunea Adunării Generale din districtul Soroca din
13.03.1918, care aveau acelaşi text şi, evident, aceeaşi cerinţă: Unirea Basarabiei cu
România.
Istoricul I. Ţurcanu aduce mai multe argumente care ne confirmă că textele respective
sînt identice şi, la organizarea acestei acţiuni, a fost “implicată şi administraţia militară
românească..., mare sîrguinţă în acest sens a arătat generalul Schina”. Aceste iniţiative, după
69
cum demonstrează evenimentele, mai sînt şi opera marilor proprietari funciari din Basarabia
şi a unor lideri ai Partidului Naţional Moldovenesc care vroiau unirea grabnică. „...Masele
populare trebuie excluse din lista acestor factori”, care au năzuit unirea cu România
[8 p. 171-173].
La 16.03.1918, Ţîganco, preşedintele fracţiunii ţăranilor, adresează o interpelare cu
privire la politica externă a republicii. În lipsa lui I. Pelivan, a răspuns D. Ciugureanu. Şeful
guvernului moldovenesc, a spus, că “din partea României nu există nici o pretenţiune asupra
teritoriului nostru şi asupra independenţei republicii noastre” [26, p. 395]. Cu scopul de a
camufla pregătirile în vederea lichidării Republicii Democratice Moldoveneşti
Independente, D. Ciugureanu afirma: “Ne ameninţă pericolul din altă parte… — din partea
Ucrainei” [26, p. 396]. Examinarea dezbaterilor din acea zi conturează raportul de forţe,
configuraţia politică şi orientările Sfatului Ţării cu zece zile înaintea aşa-zisei “uniri”. Se
vede limpede că fracţiunea ţăranilor şi blocul minorităţilor naţionale pledau consecvent
pentru independenţa şi caracterul de stat de sine stătător al Republicii Moldoveneşti.
Totodată, era clar că în sînul Blocului moldovenesc îşi consolida poziţiile grupul românofil,
care acţiona pentru încorporarea Republicii Moldoveneşti în regatul român.
În urma dezbaterilor iscate de interpelarea lui V. Ţîganco, Sfatul Ţării a hotărît să
trimită Republicii Norodnice Ucrainene un demers, în care se menţiona că, potrivit
“informaţiilor, guvernul Republicii Ucrainene îşi asuma prezentarea intereselor Republicii
Moldoveneşti la conferinţa de pace de la Bucureşti…”. Guvernul Republicii Moldoveneşti
socoate că numai el, fără orice amestec din afară, este în drept să reprezinte şi să apere
interesele de stat ale Republicii Moldova”, „...Sfatul Ţării cu glas tare declară, că voinţa
tuturor noroadelor ce locuiesc în Basarabia este de a vedea Republica Moldovenească de
sine stătătoare, neatîrnată şi integră şi orice încercări de atentat, de unde ar veni, la
independenţa şi integritatea Republicii Moldoveneşti, situată între Nistru, Prut, Marea
Neagră în hotarele fostei gubernii a Basarabiei, le socoate încălcare nemaipomenită a
dreptului la autodeterminare a norodului”. A fost adoptată o hotărîre, primul punct al căreia
stabilea componenţa delegaţiei (ministrul Cristi, viceministrul Săcară şi reprezentanţi ai
Sfatului Ţării: cîte unul din fracţiunea ţăranilor şi din blocul moldovenesc, din blocul
minorităţilor), care urma să plece la Kiev la 17 martie 1918, ora 8 seara…”.

70
 Conţinutul Poruncii denotă că în Sfatul Ţării erau destui adepţi ai independenţei
republicii. Părtaşii alipirii la România nu cutezau să iasă făţiş împotriva trimiterii delegaţiei
la Kiev cu o Poruncă ce ar fi contravenit planurilor cabinetului ieşean. Ei au hotărît să nu
admită tratativele cu Kievul sau vreun oricare acord cu Rada Ucraineană. Martorul şi
comentatorul acelor evenimente, Gh. Andronachi menţiona: “D. Ciugureanu, văzînd în acest
pas (trimiterea delegaţiei la Kiev – Aut.) un pericol naţional, imediat a cerut ajutor
colonelului Dumitrescu, şeful statului major al corpului 4 românesc de armată şi domnului
inspector al căilor ferate româneşti Pretorianu şi aceştia au împiedicat plecarea delegaţiei…
Această acţiune, - subliniază autorul, - a avut o deosebită importanţă pentru realizarea
actului unirii”, căci “ea a îngrădit ultima încercare de apropiere dintre Basarabia şi
republicile ruseşti…”[39, p. 74].

Ne-am oprit asupra hotărîrii luate pe marginea interpelării lui V. Ţîganco, din cîteva
motive. Mai întîi, respectiva pagină din activitatea Sfatului Ţării şi a guvernului Republicii
Moldoveneşti, nu s-a bucurat de atenţia cuvenită a cercetătorilor. Acesta este unicul act
politico-juridic cu destinaţie externă, în care, consecvent, clar şi principial, cu 5 zile înainte
de „Unirea” cu România, Sfatul Ţării şi guvernul Republicii Moldoveneşti se pronunţau cu
fermitate şi demnitate împotriva oricăror încercări de a atenta la independenţa Statului
Moldovenesc.
Avînd garanţiile nemţilor, Al. Marghiloman, noul şef al Guvernului românesc,
purcede hotărît la anexarea “Basarabiei” sub paravanul “unirii”. Dînsul ştia că în scris sau
tacit Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria (Blocul Central) îşi dăduseră
consimţămîntul necesar. „Cînd pierderea Dobrogei a devenit fapt desăvîrşit, nu mai erau
nici un fel de pricini de a amîna declararea oficială şi solemnă a unirii...” [33, p. 85] –
constata cu satisfacţie I. Gh. Duca. Totul era negociat, împărţit demult. Fără ştirea Sfatului
Ţării şi a Sfatului Directorilor Generali (guvernului) moldovenesc, fără ştirea norodului
moldovenesc. Formalitatea numită “unire” s-a aranjat în cîteva zile.
În ziua de 20.03.1918 I. Inculeţ şi D. Ciugureanu sosesc la Iaşi “cu intenţia de a pleca
la Bucureşti pentru a trata pacea, în numele republicii independente cu puterile centrale”.
Dar “sînt puşi în cunoştinţă de hotărîrea guvernului român de a se accepta solicitările de
unire (a zemstvelor din Bălţi şi Soroca); în acelaşi timp guvernul român le propune d-lor să
supuie chestia aceasta deliberărilor (discuţiilor) Sfatului Ţării” [26, p. 401-402]. Evident,

71
guvernul României la 20 martie 1918 de acum hotărîse “unirea”/anexarea “Basarabiei”; iar
conducătorilor moldoveni li se propunea, ca Hotărîrea guvernului României de
“unire”/anexare a “Basarabiei” să fie discutată de Sfatul Ţării al Republicii Democratice
Moldoveneşti Independente… D. Ciugureanu, preşedintele guvernului moldovenesc, nu
numai că nu refuză categoric să discute pe această temă, dînsul “promite tot sprijinul” la
lichidarea Statului Moldovenesc… “Dl Inculeţ, după ce a ezitat un moment, s-a lăsat însă
repede convins…, după ce a fost sfătuit să nu se opuie” [26, p. 402]. Adică, preşedintele
Republicii Moldoveneşti, a Sfatului Ţării, fără mandatul acestui aşezămînt, fără voia
poporului, “s-a lăsat convins să nu se opună” lichidării Statului, pe care îl reprezenta.
La 23 martie 1918, I. Inculeţ şi D. Ciugureanu sînt chemaţi la Consiliul de Miniştri la
Palatul “Sturza” din Iaşi. „La ora 11 am fost invitaţi la Consiliul de Miniştri din Iaşi. Prezida
Marghiloman. De faţă toţi miniştrii. Din partea Republicii Moldoveneşti — Ciugureanu,
Halippa şi eu. Imediat, pe neaşteptate pentru noi, Marghiloman pune chestiunea unirii
Basarabiei. Aştepta răspunsul nostru. Halippa, luînd cuvîntul primul, se declară imediat
pentru unire. Ciugureanu face acelaşi lucru… M-am hotărît să cer unire condiţionată…
Primul ministru …a primit condiţiunile” [8, p. 173-174]. Consemnînd acelaşi eveniment,
Al. Marghiloman îl completează cu informaţii sugestive privind prerogativele politico-
juridice ale “Basarabiei” după “unire”. La întrebările: “Se va păstra Sfatul Ţării? Se va
păstra un guvern? Care va fi administraţia?”, Al. Marghiloman a răspuns ferm: “Sfatul va fi
dizolvat… Nu va mai fi guvern… Regimul provincial neatins…” [8, p. 174].
La 24 martie 1918, avînd hotărîrea guvernului românesc privind “unirea”, înarmaţi cu
dispoziţiile şi instrucţiunile lui Al. Marghiloman, emisarii “unirii” I. Inculeţ, D. Ciugureanu,
Pan Halippa, însoţiţi de C. Stere, chemat special pentru aceasta de la Bucureşti, sosesc la
Chişinău. La 26 martie 1918 vine la Chişinău însuşi Al. Marghiloman.
“Pentru ziua de 27 martie chestia unirii a fost pusă la ordinea zilei în urma insistenţelor
dlui Marghiloman, sosit la 26 martie cu acest scop” [26, p. 403]. În notele sale,
Al. Marghiloman recunoaşte că în acea zi, de dimineaţă şi pînă la ora 15, ora începerii
lucrărilor Sfatului Ţării, “discută, împacă, promite... citeşte şi modifică proiectul de text al
actului unirii, tratează cu reprezentanţii diferitelor fracţiuni şi partide…” [8, p. 179]. Această
generalizare, formulată de istoricul I. Ţurcanu, caracterizează pe deplin lipsa de orice
temeiuri politico-juridice ale „unirii”: NU Sfatul Ţării, cel mai înalt aşezămînt al Statului

72
Moldovenesc, modifică şi redactează proiectul “unirii”, ci prim-ministrul României, care era
direct interesat în a imprima actului de anexare o nuanţă, „democratică”.
Însuşi procesul-verbal al şedinţei din 27.03.1918 este un document “destul de
instructiv în ce priveşte felul cum s-a votat unirea” [22, p. 280]. La deschiderea şedinţei, s-a
văzut că ceva nu e în regulă sau se camuflează scopul adevărat al adunării. Salutînd prezenţa
prim-ministrului României, “Inculeţ nu spune un cuvînt despre ceea ce urmează să fie
discutat”. Dînsul, fără a anunţa şi a adopta în plen ordinea de zi, oferă cuvîntul prim-
ministrului României, “pentru a face declaraţie cu ce scop a venit aici”. “Marghiloman,
comentează I. Ţurcanu procesul-verbal, dă citire unei declaraţii a guvernului român”,
hotărîtă la Iaşi la 20.03.1918, care de facto lichida Republica Democratică Moldovenească
Independentă. Iată ce a impus Al. Marghiloman Sfatului Ţării la 27 martie 1918: 1. Sfatul
Ţării va fi, în cele din urmă, dizolvat; 2. Provincia va avea deputaţii săi în Parlamentul de la
Bucureşti; 3. Ea va avea doi miniştri în guvernul român; 4. Legile în vigoare şi
autoadministrarea locală se păstrau pînă cînd la lucrările parlamentului central „vor lua parte
şi reprezentanţii Basarabiei”; 5. Funcţionarii de rang (prefecţii ş. a.) „se numesc de către
guvernul românesc”… ş. a. Istoricul I. Ţurcanu conchide: „discuţia a fost iniţiată de
guvernul român, care, de fapt, a propus o soluţie gata, pe care Sfatul Ţării era chemat doar s-
o voteze” [8, p. 179]. Altfel zis, guvernul român, în frunte cu prim-ministrul său, a adus în
Chişinăul ocupat de români hotărîrea sa de “unire”/anexare a “Basarabiei” şi a cerut Sfatului
Ţării s-o voteze. Activînd cu învoirea şi sub comanda şefului garnizoanei româneşti din
Chişinău, Sfatul Ţării nu avea altă soluţie decît să vorbească şi să voteze cum trebuie. Să
admitem că Sfatul Ţării, cu majoritatea de voturi, ar fi hotărît: luăm în dezbatere “chestia
unirii” numai după retragerea celor 100.000 de soldaţi şi ofiţeri români de pe pămîntul
moldovenesc. Rezultatul eventualei decizii este evident.
“Declaraţia blocului moldovenesc, propusă Sfatului Ţării şi citită de I. Buzdugan în
şedinţa din 27.03.1918”, cunoscută publicului larg mai mult ca Actul unirii (corect: primei
uniri), conţine un şir de termeni, constatări, sintagme mai mult decît curioase. Mai întîi, se
afirmă că Declaraţia e făcută “în numele poporului Basarabiei”, deşi se ştie foarte bine, că
la acel moment, Basarabia juridic nu exista, ci doar Republica Democratică Moldovenească.
În al doilea rînd, pe poporul Republicii Democratice Moldoveneşti, din ianuarie 1918 pînă
la 27.03.1918, nimeni nu l-a consultat nici pe o problemă.

73
 În procesul dezbaterilor, membrul Sfatului Ţării I. Crivorucov a remarcat: “Sfatul Ţării
nu este împuternicit de norodul republicii” pentru „a săvîrşi un act politic de o imensă
însemnătate istorică…”. V. Ţîganco, în numele fracţiunii ţăranilor, a declarat că fracţiunea
„socoate necesar să propună această chestiune („unirea”) hotărîrii întregului popor
(referendum) sau Adunării Constituante – exponentă unică a voinţei suverane a norodului,
cu condiţia libertăţii stabilirii acestei voinţe în Republica Moldovenească liberă şi
independentă…”[22, p. 280]. Or, Declaraţia din 27.03.1918 ignora cu desăvîrşire acest
principiu juridic fundamental — dreptul naţiunii moldoveneşti de a hotărî singură şi în
condiţii de libertate forma de orînduire statală, de conducere administrativ-politică proprie.
„Încercările de a califica hotărîrea Sfatului Ţării din 27.03.1918 (9.04.1918) cu privire
la „unirea” Republicii Democratice Moldoveneşti cu România drept „voinţă legitimă şi
inalienabilă a poporului” nu rezistă nici unei critici, deoarece însuşi Sfatul Ţării nu avea
legitimitatea deplină, fiind doar un organ provizoriu al puterii… Reieşind din faptul că
Sfatul Ţării nu a fost ales de întreaga populaţie a Basarabiei, mai are oare rost să fie
dezbătută problema referitor la faptul, dacă un organ nelegitim poate sau nu poate să adopte
hotărîri legitime, ba încă depăşind competenţele sale, deoarece problemele legate de
predarea teritoriilor se rezolvă fie pe bază contractuală între subiecţii unanim recunoscuţi ai
dreptului internaţional, fie pe calea plebiscitului (referendumului)” [40, p. 341].
De lipsa oricăror temeiuri politico-juridice ale aşa-zisei “uniri” erau conştienţi şi
renumiţi diplomaţi români. N. Titulescu scria, în ajunul războiului al doilea mondial,
suveranului său Carol al II-lea, evidenţiind caracterul ilegal, din punct de vedere al dreptului
internaţional, al “Basarabiei” în componenţa României Mari. Referindu-se la
“autodeterminarea Basarabiei în 1918”, N. Titulescu constata: “…Autodeterminarea, la
drept vorbind, este un plebiscit. Pentru a obţine puterea dreptului internaţional, orice
plebiscit trebuie să se desfăşoare în condiţiile libertăţii” [22, p. 284].
Declaraţia despre „Unire” adoptată fără plebiscit, în condiţii de ocupaţie militară
străină, de un parlament temporar, indiscutabil este ilegală şi a servit doar paravan politico –
propagandistic pentru anihilarea de către România a Republicii Democratice Moldoveneşti.
În acest context merită atenţie prevederea finală a Declaraţiei, impusă de Alexandru
Marghiloman pe care o reproducem integral: „Basarabia (nu Republica Democratică
Moldovenească independentă!—Aut.), unindu-se ca fiică cu mamă-sa România, parlamentul
român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu
74
populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, direct şi secret, spre a hotărî
împreună cu toţii înscrierea în constituţie (a României) a principiilor şi garanţiilor de mai
sus” [41, p.49]. Incoerenţa juridică a acestor prevederi este evidentă deşi mai mulţi savanţi
au trecut-o cu vederea. Este semnificativă aprecierea obiectivă şi concluzia vestitiului
cercetător al problemei I. Ţurcanu: “Astfel, chiar Declaraţia Sfatului Ţării (din 27.03.1918)
oferea Parlamentului României dreptul de a anula stipulaţiile acestui document, cu atît mai
mult cu cît “articolul final” nu mai vorbeşte despre condiţii, ci despre “principii” şi
“garanţii”, termeni mult mai generali şi mai imprecişi, deci fără caracter imperativ, pentru
că nu mai impuneau nici o sarcină concretă” [8, p. 180]. Cu alte cuvinte, cele “11 baze” ale
Declaraţiei din 27.03.1918, în finalul ei erau practic anulate. Astfel, prin votul lor, membrii
Sfatului Ţării, fără a consulta părerea poporului moldovenesc, au lăsat soarta Statului
Moldovenesc la discreţia parlamentului ţării anexante.
De aici putem conchide, că activitatea Sfatului Ţării, progresistă la început, este
obscură şi trădătoare după ocuparea Chişinăului de către armatele române la 13 ianuarie
1918. La prima etapă (2 decembrie 1917 – 13 ianuarie 1918), sprijinindu-se pe
împuternicirile ce le avea de la Congresul ostaşilor moldoveni, Sfatul Ţării a proclamat
Republica Democratică Moldovenească, a stabilit orientările ei politice şi structura
instituţională de guvernare. În a doua etapă, după 13 ianuarie 1918, a ignorat principiile
întemeietoare ale republicii, a sfidat împuternicirile şi sarcinile formulate de Congresul
ostaşilor moldovei – acţiuni care în lumea contemporană se califică drept atentat asupra
statalităţii. Desigur, în condiţii de ocupaţie, de teroare politică şi psihologică, majoritatea
membrilor Sfatului Ţării, reprezentînd păturile înstărite, se aflau într-o situaţie dubioasă. Ei
se eschivau de orice contacte cu forţele bolşevice, nu doreau reforme sociale în interesul
ţăranilor şi muncitorilor, se opuneau reformei agrare. Nu întîmplător, anume fracţiunea
ţăranilor s-a dovedit a fi singura principială şi consecventă în promovarea reformelor
sociale, în apărarea independenţei Republicii Moldoveneşti, fiind unica care s-a pronunţat
hotărît şi deschis împotriva ocupaţiei româneşti, cerînd izgonirea trupelor româneşti din
Republica Moldovenească în 24 de ore. În atare condiţii de ocupaţie militară şi teroare
politică, şantaj fizic şi corupere de către agenţii de tot neamul din regat, o mînă de membri
ai Sfatului Ţării au săvîrşit aşa-zisa „unire”. Toate documentele, toate depoziţiile
participanţilor acelor evenimente demonstrează, că după 14 ianuarie 1918 Sfatul Ţării era
lipsit de orice legalitate, fiindcă:
75
 - deşi a avut mandatul de a convoca Adunarea constituantă pentru a adopta Constituţia
şi a stabili căile de dezvoltare a Republicii Moldoveneşti, n-a făcut acest lucru, lăsîndu-se
influenţat de forţele politice străine;
- deşi executa docil comenzile politice din Iaşi şi ordinele comandantului garnizoanei
româneşti de ocupaţie din Chişinău, continua să imite rolul de for conducător legal al
Republicii Democratice Moldoveneşti.
- Sfatul Ţării nu a fost un parlament cu acte în regulă, ci o organizaţie revoluţionară, cu
mandat vremelnic, alcătuită din împuterniciţii celor mai diverse asociaţii, care nu a realizat
majoritatea sarcinilor trasate de Congresul ostaşilor moldoveni, a uzurpat puterea,
depăşindu-şi prerogativele, lichidînd Republica Democratică Moldovenească, fără să se
intereseze de părerea populaţiei ei.
Circumstanţele în cauză, majoritatea fiind consecinţe ale ocupaţiei româneşti a RDM,
acceptate tacit sau făţiş de către forţele beligerante în primul război mondial, dictează
următoarea concluzie: actul “unirii” din 27 martie 1918 este ilegal ab initio.

§ 5. Basarabia în componenţa României:

aspecte de politică internă şi externă
La 9 aprilie 1918 regele României Ferdinand I promulga “actul unirii” Basarabiei cu
România. În aceeaşi zi, regele României a mulţumit organizatorilor “unirii”: prin decretul
nr. 69/918 au fost numiţi “miniştri ai noştri, secretari de stat fără portofoliu I. Inculeţ şi
D. Ciugureanu” [9, p. 276]. Prin alt decret nr. 70/918 suveranul român “înfiinţează un
consiliu de directori pentru administrarea provizorie provincială a Basarabiei”, numind
membri ai acestui consiliu: “P. Cazacu ca prezident…”[9, p. 277]. Astfel, deşi Declaraţia
din 27.03.1918 stabilea că “Sfatul Ţării actual va rămîne…”, că “Basarabia îşi păstrează
autonomia provincială, avînd un Sfat al ţării…”, regele României, 12 zile mai tîrziu,
anulează respectiva prevedere. Substituie denumirea oficială — Republica Democratică
Moldovenească cu o denumire colonială — “Basarabia”, urmărind acelaşi scop ca şi
imperialismul rusesc: ştergerea memoriei istorice a moldovenilor, a conştiinţei lor naţionale,
indestructibil legate de numele Moldova.
De menţionat că Sfatul Ţării niciodată n-a proclamat o altă denumire a Republicii
Moldoveneşti. Prin decretul regelui românesc s-a substituit nu numai denumirea statului
76
anexat — Republica Democratică Moldovenească. S-a falsificat, făţiş şi sfidător, motivaţia
politică a “actului” din 27.03.1918. Astfel, organizatorii chişinăuieni ai “unirii” au întocmit
textul Declaraţiei din 27.03.1918 “în numele poporului Basarabiei”, decretul regal
românesc din 9.04.1918 “uneşte Basarabia” “în numele poporului român”. Amintim că nici
regele României nu s-a interesat de părerea “poporului român” şi nici nu putea s-o facă
pentru că ¾ din teritoriul României de pînă la 4.06.1916 era ocupat de nemţi. Sfatul Ţării a
hotărît soarta statalităţii moldoveneşti fără a se interesa de părerea “poporului Basarabiei”.
În urma examinării textului Declaraţiei votate de Sfatul Ţării la 27.03.1918 şi a
decretelor româneşti nr. 69/918, 70/918 din 9.04.1918 se conturează o concluzie evidentă şi
clară: actele oficiale analizate mai sus demonstrează că afacerea politică numită “unire” nu
are temei juridic.
Chiar dacă iluzionare, anulate de decretele regale, condiţiile cuprinse în Declaraţia din
27.03.1918, rămîneau totuşi fixate pe hîrtie şi, intr-un fel, acceptate de prim-ministrul
României Al. Marghiloman. Sfatul Ţării era necesar deocamdată guvernanţilor români,
pentru o singură destinaţie: renunţarea la “condiţiile” formulate la 27.03.1918. De aceea,
motivînd că, pînă la “rezolvarea chestiunii agrare”, vor lucra “comisiunile deja alese”, Al.
Marghiloman a socotit că “activitatea Sfatului Ţării este de fapt suspendată” [9, p. 278]. În
baza acestei concluzii, la 23.05.1918, regele României a decretat “închisă sesiunea
extraordinară a Sfatului Ţării” [9, p. 283] (care nu mai exista in baza decretului regal din
9.04.1918!). Eventual, şedinţele puteau fi convocate numai printr-un decret regal şi numai
dacă regele ar fi dorit aceasta.
Din primele zile după “unire” erau de prisos, chiar dăunătoare politicii României
“provincia Basarabiei” nu numai “dieta” (Sfatul Ţării), “Consiliul pentru administrarea
provizorie provincială”, ci şi alte structuri ierarhic inferioare. Juristul român V. Erbiceanu,
numit consilier, de fapt, supraveghetor suprem al justiţiei din “Basarabia”, la 31.03.1918,
mărturisea că, deşi “prin pactul unirii Sfatul Ţării stipulase oarecari (!) condiţiuni de
autoadministrare locală (dietă), …am atras atenţiunea directorului (justiţiei din Republica
Democratică Moldovenească) Grosu, că nu are dreptul să facă numiri, transferări si revocări
de magistraţi şi funcţionari în instanţele din Basarabia… [9, p. 283].
La 4.05.1918, Sfatul Ţării a format comisia constituţională, comisia pentru reforma
agrară, adăugînd, cu acest prilej, încă 5 membri noi “din partea marilor proprietari”. Dacă
pînă la 27.03.1918 Sfatul Ţării, Sfatul Directorilor Generali al Republicii Democratice
77
Moldoveneşti, activau numai cu învoirea comandamentelor armatelor româneşti, altfel nici
nu se putea sub regim de ocupaţie străină, după “unire”, structurile de administraţie locală
erau supravegheate şi limitate oficial în acţiuni de tot felul de către “consilieri” veniţi din
regat, ulterior de prefecţi, de jandarmi, poliţişti, de subalternii Comisarului militar al
“Basarabiei”. Guvernanţii români mai aveau nevoie de membrii Sfatului Ţării pentru ultima
şi definitiva formalitate: pentru a înlătura cu mînile lor ultimele iluzii de “autonomie a
Basarabiei” — “condiţiile” din 27.03.1918.
„La cererea guvernului român de revenire asupra condiţiilor de unire”, I. Inculeţ şi

D. Ciugureanu, pe rol de miniştri la Bucureşti, la 12.11.1918, au trimis o telegramă la

Chişinău, dînd dispoziţia: “Deputaţii Sfatului Ţării să fie convocaţi pînă la 23.11.1918 la
Chişinău, pe cînd se aşteaptă deschiderea Sfatului Ţării” [22, p. 333]. La 25.11.1918
membrilor Sfatului Ţării li s-a înmînat proiectul reformei agrare, care a fost discutat încins
mai multe ore în şir, în seara şi noaptea de 25 spre 26 noiembrie 1918, pentru ca, în cele din
urmă, legea agrară să fie adoptată. Pe neaşteptate, P. Halippa, ales preşedintele al Sfatului
Ţării în locul lui C. Stere, care şi-a dat demisia, a cerut să se renunţe la “condiţiile unirii”
din 27.03.1918… În această ordine de idei, în ce priveşte procedura de organizare,
desfăşurare şi votare a lichidării Republicii Democratice Moldoveneşti, este foarte elocvent
Protestul unui şir de deputaţi ai Sfatului Ţării, semnat la 9 decembrie 1918. Ei demonstrează
că la şedinţă au participat doar 46 de membri ai Sfatului Ţării din 162. O parte a acestor 46
membri prezenţi au protestat vehement împotriva renunţării la condiţiile „Unirii”. „Pentru”,
au votat „nici 30 de deputaţi” [42 p. 313].

Chiar în primele luni după votarea Actului Unirii, activiştii Sfatului Ţării au putut
sesiza protestul deschis al populaţiei împotriva „trădării poporului moldovenesc”.
Documentele de arhivă demonstrează cu prisosinţă stările de spirit existente după ce
administraţia centrală şi locală, angajaţii din toate funcţiile onorabile au început a fi înlocuiţi
cu trimişi din regat.
La Mereni, jud. Chişinău, proaspătului profesor David, venit din Craiova, sătenii
întruniţi i-au strigat: „Noi nu avem nevoie de unire. Sfatul Ţării ne-a trădat, noi nu avem
nevoie de jugul românesc” [22, p. 287).
Sătenii din Grinăuţi, jud. Soroca, au votat la adunarea sătească „să demonstreze peste
tot, că sînt împotriva alipirii forţate a Basarabiei la România Monarhică” [22, p. 288].

78
 În s. Budeşti din preajma Chişinăului, tedeumul închinat unirii a fost compromis de
ţăranul Danu, care a anunţat vrerea sătenilor, „că ei nu doresc nici un fel de realipire …şi nu
au nevoie… de nici un rege” [43, p. 288].
Într-un raport al poliţiei române din or. Bălţi (1918) se recunoaşte că „masa poporului
este astăzi neliniştită şi vădit duşmănoasă… chiar elementul moldovean românesc este ostil
administraţiei româneşti… Preoţii sînt ameninţaţi cînd pomenesc numele regelui în biserică”
[44, p. 240 ).
Într-o situaţie de derutare erau şi deputaţii Sfatului Ţării, care aveau curajul să se
întîlnească cu poporul. Deplasîndu-se în satele judeţelor Orhei, Bălţi, Soroca, în vara anului
1918, deputaţii au aflat că ţăranii i-au condamnat la pedeapsa capitală pentru trădare…
Siguranţa Statului Român recunoştea că ţăranii le reproşează deputaţilor Sfatului Ţării
„de ce au votat pentru unire”. Documentul siguranţei atrăgea atenţia autorităţilor: „În ţară
(Basarabia după unire – Aut.) este o mare nemulţumire şi ţărănimea este în fierbere”
[44, p. 240).
Şi funcţionarii administraţiei româneşti se simţeau incomodaţi, ofensaţi. Un oficial ce
se ocupa de domeniul învăţămîntului, într-un document, este nevoit să recunoască:
„Locuitorii Basarabiei fac deosebire între moldoveni şi români. Pe munteni şi olteni îi
numesc români şi îi consideră străini şi stăpînitori” [44, p. 240).
Drama Basarabiei „unite”, de fapt, anexate de România, a început să fie conştientizată,
la scurt timp, de chiar foştii deputaţi ai Sfatului Ţării. În condiţiile vitrege de ocupaţie, ei
cerşeau Guvernului României libertăţile democratice existente în Basarabia din martie 1917
pînă la 13 ianuarie 1918.
Mai mulţi din cei mai înflăcăraţi promotori ai „unirii” s-au îngrozit, cînd au văzut pe
mîinile cui a nimerit baştină lor şi ce fac pe pămîntul lor strămoşesc „aventurierii trimişi din
patria-mumă” (I. Pelivan). Documentele timpului, mărturiile contemporanilor (inclusiv
scriitori şi istorici cu renume mondial) atestă o situaţie dezastruoasă a „Basarabiei” sub toate
aspectele: politic, social, economic, cultural.
Nicolai Alexandri, unul din fondatori şi personalitate de vază a Sfatului Ţării, ulterior
senator român (1919), la 7.10.1918 într-un discurs, la adunarea de constituire a filialei
Chişinău a partidului Liga poporului (lider Al. Averescu) cuvînta:
„…Ţărănimea noastră aproape 2000.000 de oameni, toată în întregime este atît de
revoltată de politica românizatorilor noştri politicaştri...
79
 ...Ţara noastră geme de la un capăt la altul, înfloresc aşa fărădelegi, ocări şi batjocuri,
care n-au fost, probabil, de veacuri. Vremea absolutismului ţarist ni se pare un rai...”
[1, p. 315].
Peste un an, măcinat de aceleaşi sentimente de compătimire pentru baştina natală –
Moldova, deputatul în Parlamentul României A. Mîţă deplîngea soarta “poporului
basarabean”:
„Basarabia, după sosirea armatelor române, a fost supusă unui regim extraordinar de
abuziv, care, după părerea mea, e in afară de orice comparaţie. Cred că numai într-un colţ al
Africii se mai poate întîmpla aşa ceva...” [1, p. 317].
În anul 1920 Ion Pelivan, un alt promotor al “Unirii” de la 1918, aflînd că jandarmii
români bat fără milă ţăranii nu doar la Bălţi şi Soroca, dar şi în satul său de baştină, Rezeni,
din preajma Chişinăului, a semnat un raport despre o anchetă parlamentară.
„... 1. Bătăi şi arestări. În judeţul Bălţi bătăile au luat o proporţie aşa de mare încît pare
că au ajuns un întreg sistem de administrare. Bat militarii, bat jandarmii, bat perceptorii
etc... Mai ales suferă de bătăi ţărănimea. Ca dovadă putem cita dosarele şi reclamaţiile...
...Numele de „România” şi „român” au devenit sinonime cu cuvintele „duşman”,
„asupritor”...
...Răul care s-a făcut pînă astăzi în Basarabia de minune a contribuit la creşterea
curentului revoluţionar şi celui autonomist...” [1, p. 321].
În primii ani de după „unire” nu contenesc răscoalele armate împotriva ocupaţiei
româneşti. La 23 ianuarie 1919 detaşamentele locale, în urma unor acţiuni armate, au
eliberat Hotinul, unde a fost creat Directoratul (organ de conducere) Răscoalei de la Hotin.
Directoratul s-a adresat preşedintelui SUA, guvernelor Franţei, Marii Britanii, Italiei,
Germaniei, Rusiei cu o notă, ce conţinea un protest categoric împotriva regimului de
ocupaţie românesc din ţinut. Răscoala a cuprins circa 100 de localităţi din judeţele Hotin şi
Soroca. În judeţul Hotin în mişcarea de revoltă au luat parte circa 20.000 de oameni, în
judeţul Soroca — circa 10.000.
La 1 februarie a căzut Hotinul. Răscoala a fost înecată în sînge. Mai bine de 11.000 de
participanţi au fost omorîţi, sute de răsculaţi — aruncaţi în închisori, zeci de sate pustiite.
În mai 1919, la Odesa a fost creat guvernul provizoriu muncitoresc-ţărănesc al
Basarabiei, cu sarcina de a administra „Basarabia”, care urma să fie eliberată de sub
ocupaţia română. Guvernul provizoriu a lansat un Manifest, prin care proclama „Basarabia”
80
Republică Sovietică Socialistă, anula toate legile, decretele, ordinele şi deciziile
ocupanţilor… A declarat că după izgonirea ocupanţilor se va convoca un Congres al
Sovietelor din Basarabia [45, p. 291-295].
În dimineaţa zilei de 16 septembrie 1924 detaşamente înarmate de ţărani au intrat în
Tatarbunar, localitate în Basarabia ( Bugeac).
Eliberînd oraşul Tatarbunar, răsculaţii au proclamat la 16.09.1924 Republica Sovietică
Moldovenească. Puterea a trecut în mîinile Comitetului revoluţionar. Animaţi de lozincile
„Trăiască Republica Sovietică Moldovenească!”, „Pămîntul şi fabricile — oamenilor
muncii!”, „Jos asuprirea naţională din partea burgheziei şi moşierimii române!”, s-au
alăturat răsculaţilor ţăranii din satele Cişmea, Akmanghit, Neruşai, Gălileşti… La răscoală
au luat parte peste 6.000 de moldoveni, ucraineni, bulgari ş. a.
Cu toată împotrivirea depusă, la 22 septembrie răscoala a fost înăbuşită cu cruzime.
Răscoala de la Tatarbunar constituie o dovadă a voinţei populaţiei multinaţionale din
Basarabia de a-şi apăra libertăţile şi drepturile, de a trăi într-un stat suveran şi independent –
Republica Moldova. Ocupanţii s-au răfuit crunt cu răsculaţii: peste 3000 au fost ucişi,
sute — băgaţi în închisoare. Regimul de ocupaţie a intentat un proces participanţilor la
răscoală — Procesul celor 500. Nelegiuirile săvîrşite de autorităţile române au fost
condamnate de forţele progresiste din întreaga lume. Şi-au ridicat glasul lor în apărarea
victimelor terorii scriitorii şi savanţii H. Barbusse, T. Dreiser, A. Einstein, L. Aragon, U.
Sinclair, B. Shaw, T. Mann, M. Sadoveanu, C. Parhon ş. a.
Indiscutabil, soarta Republicii Democratice Moldoveneşti, îndată după formarea ei, a
depins, în măsura cea mai mare, de raportul de forţe din Europa, de conjunctura geopolitică
creată de primul război mondial şi revoluţiile din Rusia. În acest sens, nu sînt o excepţie nici
acţiunile întreprinse de Regatul român în decembrie 1917 şi în ianuarie 1918 faţă de
Republica Democratică Moldovenească, implicit, faţă de Rusia, care au o singură calificare:
încălcare a dreptului internaţional. Era de aşteptat ca Guvernul sovietic să reacţioneze
operativ. Acesta, la 31 decembrie 1917, a transmis prin radio un ultimatum guvernului
român, în care: “Sovietul Comisarilor Norodnici cere de la Guvernul Românesc eliberarea
arestaţilor, pedepsirea autorităţilor româneşti, care s-au dedat la arestări, fărădelegi şi acţiuni
dezonorante, şi garanţii că astfel de acţiuni nu se vor mai repeta. Lipsa răspunsului la cerinţa
noastră timp de 24 de ore va fi considerată ca o nouă rupere şi atunci vom lua măsuri
militare, pînă la cele mai drastice” [46, p. 79].
81
 Guvernul român n-a întreprins nici o acţiune concretă, n-a schiţat măcar un gest de
aplanare a conflictului, care lua amploare, în urma campaniei militare agresive de ocupare a
Republicii Democratice Moldoveneşti. Drept rezultat, la 13 ianuarie 1918, Sovietul
Comisarilor Norodnici decide să rupă relaţiile diplomatice cu România.
Fostul ministru şi prim-ministru al României, I. Gh. Duca preciza că “declaraţia de
război din partea guvernului bolşevic n-a provocat nici un fel de emoţii…, a fost un gest
fără urmări practice, ştiam că Rusia e în plină anarhie şi, din cîte îmi amintesc, noi nici nu
ne-am dat truda să răspundem la ea” [33, p. 40].
Din 13 ianuarie 1918 începe internaţionalizarea „problemei Basarabiei”. De fapt, în
această perioadă (1918-1940), din punct de vedere cronologic şi formal-juridic populaţia
Basarabiei face mai multe încercări de a-şi redobîndi statalitatea, iar Guvernul sovietic
dispută la nivel internaţional şi bilateral cu România eliberarea teritoriului ocupat. Încă la
5.03.1918 prim-ministrul României, generalul Al. Averescu semnează Convenţia sovieto-
română prin care se obligă să elibereze “Basarabia” în două luni. Tot în acele zile delegaţia
română, avînd împuternicirile guvernului său, semnează la Buftea Tratatul preliminar între
România şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria ş. a.), care permitea regatului
român să anexeze “Basarabia” şi armatelor austro-germane să pătrundă în ţinut, spre
Ucraina şi Moldova din stînga Nistrului, pe această cale întărind regimul românesc de
ocupaţie a Republicii Democratice Moldoveneşti.
Promovînd o politică externă duplicitară, încheind Tratatul preliminar cu Puterile
Centrale, regatul român a încălcat Convenţia sovieto-română din 5-9.03.1918 privind
eliberarea “Basarabiei” în două luni, şi îşi consolida poziţiile în teritoriul ocupat. Realitatea
este constatată şi de istoricii români. “Guvernul român putea să continue agresiunea
antisovietică şi să lupte împotriva mişcării revoluţionare din ţară numai dacă încheia pacea
separată cu Puterile Centrale. Orice altă soluţie... ar fi împiedicat cotropirea Basarabiei, ar fi
pus în pericol soarta monarhiei şi a regimului burghezo-moşieresc român” [47, p. 43].
În primăvara anului 1919 Armata Roşie se apropia de Nistru. Vorbind în faţa
feroviarilor din Moscova, V. Lenin informa: “oştirile roşii înaintează spre Basarabia”
[48, p. 364]. Ieşind la Nistru (în aprilie 1919), Armata Roşie se pregătea să elibereze
Moldova dintre Prut şi Nistru.
Prin nota din 1.05.1919, guvernele Republicii Federative Ruse şi Ucrainei Sovietice,
nedorind vărsări de sînge, au propus României să scoată armatele de ocupaţie, să le dea voie
82
ţăranilor şi muncitorilor din Moldova să-şi statornicească în condiţii de liberate puterea,
după dorinţa lor. În notă, printre altele, se arăta: “Guvernul Românesc a transformat în
sistem teroarea, împuşcarea, arestările, bătaia, confiscarea averilor, organizarea
pogromurilor evreieşti, românizarea brutală forţată şi jefuirea populaţiei de către
cinovnicimea românească tîlhărească” [46, p. 40]. Această caracteristică laconică este
confirmată şi de mărturiile membrilor Sfatului Ţării, de adresările şi scrisorile unor deputaţi
în Parlamentul românesc, de depoziţiile diferiţilor funcţionari regăţeni-“românizatori ai
Basarabiei”, de materialele tuturor comisiilor româneşti de anchetă (bunăoară, din judeţele
Bălţi, Cahul ş. a.), de informaţiile nenumăraţilor agenţi ai siguranţei, de materialele
dosarelor stocate la curţile marţiale ş. a. Nota din 1.05.1919 conţinea un şir de cerinţe, prima
şi cea mai importantă era formulată astfel: “Să fie evacuate neîntîrziat din Basarabia toate
unităţile militare şi aparatul cinovnicesc românesc, dînd dreptul muncitorilor şi ţăranilor din
ţinut şă-şi hotărască ei înşişi soarta lor” [46, p. 150-151]. Guvernul român n-a dat nici un
răspuns la această notă.
În mai 1919 au început acţiunile militare de eliberare a teritoriului Republicii
Democratice Moldoveneşti. Izgonind pe intervenţionişti din cîteva localităţi de pe malul
stîng, unităţile Armatei Roşii au trecut pe malul drept al Nistrului. Însă ofensiva armatelor
lui Colceac şi Denikin din vara 1919 a schimbat situaţia pe front. Abia la 5 martie 1920
unităţile sovietice au eliberat toate raioanele moldoveneşti din stînga Nistrului. După
încheierea războiului civil, Rusia Sovietică a propus României calea cea paşnică, calea
tratativelor, condiţia sine qua non a soluţionării “problemei Basarabiei”.
Conştienţi de totala inconsistenţă politico-juridică a „dreptului” asupra Basarabiei”,
guvernanţii români au acceptat în primăvara anului 1921 propunerea de a convoca o
întrunire preliminară, în cadrul căreia s-ar fi elaborat programul unei conferinţe în vederea
reglementării relaţiilor sovieto-române.
Conferinţa preliminară sovieto-română şi-a desfăşurat lucrările la Varşovia în
perioada 22 septembrie – 25 octombrie 1921. Partea sovietică a propus să se discute în
cadrul conferinţei preliminare 9 chestiuni, dintre care prima era principală şi definitorie:
“Chestiunea Basarabiei, în timpul prezent ocupată de armatele româneşti, în pofida
convenţiei încheiate între Rusia şi România despre curăţirea (de către români) acestei
regiuni”. Reprezentantul României, referindu-se la instrucţiile guvernului său, a refuzat să
accepte şi să discute ordinea de zi propusă. Conferinţa preliminară de la Varşovia a eşuat.
83
 Diplomaţia sovietică promova consecvent poziţia sa faţă de anexarea de către Regatul
român a Republicii Democratice Moldoveneşti. La Conferinţa internaţională convocată de
ţările Antantei la Genova (10.04-19.05.1922), şeful delegaţiei sovietice Gh. Cicerin a făcut
o declaraţie, în care amintea că Ţara Sovietelor nu recunoaşte anexarea “Basarabiei”, iar
această problemă nu poate fi rezolvată fără participarea Statului Sovietic şi fără luarea în
consideraţie a voinţei populaţiei ţinutului ocupat.
Nici tratativele de la Tiraspol (august-noiembrie 1923) n-au contribuit esenţial la
normalizarea relaţiilor româno-sovietice. Începute la Tiraspol şi continuate la Odesa,
negocierile au cuprins şi chestiuni comerciale. În urma unor îndelungate discuţii, la
31.12.1923 partea română respinge propunerile sovietice de a relua schimbul de mărfuri şi a
deschide reprezentanţe comerciale, motivînd că între URSS şi România nu există relaţii
diplomatice. În cele din urmă, în aceeaşi zi, părţile au convenit să continue tratativele, partea
română consimţind să participe la o conferinţă de pace în vederea reglementării complexe a
relaţiilor sovieto-române.
Conferinţa sovieto-română de la Viena şi-a desfăşurat lucrările între 27 martie şi 2
aprilie 1924. În lunile ianuarie-martie, în perioada de pregătire către conferinţă, în afara
hotarelor Republicii Moldoveneşti au avut loc mitinguri şi adunări ale celor refugiaţi din
Moldova. Astfel în sala Teatrului Mozaica din Moscova la 2.03.1924 se desfăşoară un
miting a 800 de “basarabeni”. Zece zile mai tîrziu, la 13.03.1924, tot la Moscova, a avut loc
un alt miting al originarilor din “Basarabia”, la care a fost adoptată Declaraţia către
popoarele lumii şi Porunca delegaţiei sovietice la Conferinţa de la Viena.
Chiar în prima zi a Conferinţei, la 27.03.1924, şeful delegaţiei sovietice, N. Krestinskii
a făcut o declaraţie cu privire la “chestiunea Basarabiei” — subiectul principal al
tratativelor: “Guvernul URSS, iar pînă la crearea Uniunii RSS, guvernele RSFSR şi RSSU
niciodată n-au dat acordul lor la anexarea Basarabiei de către România şi consideră
ocuparea Basarabiei în 1918 de către armatele româneşti, ce continuă pînă în prezent, drept
o cotropire cu sila a acestei regiuni” [46, p. 150-151].
În aceeaşi zi, intenţionînd să înlesnească procesul reglementării “chestiunii
basarabene”, delegaţia sovietică formulează o propunere de compromis: problema
autodeterminării “Basarabiei” să fie rezolvată prin organizare pe teritoriul ei a unui
plebiscit: “Guvernul URSS socoate că populaţia Basarabiei trebuie ea înseşi să hotărască: 1.
doreşte să rămînă în componenţa URSS; 2. doreşte să iasă din Uniunea Sovietică şi să se
84
alipească României sau, în sfîrşit, 3. preferă să existe în calitate de stat suveran de sine
stătător” [46, p. 706].
Delegaţia română a fost surprinsă de propunerile sovietice, dar, revenindu-şi, la
31.03.1924 a respins organizarea plebiscitului pe teritoriul ocupat de armatele româneşti.
Partea română a declarat că va fi dispusă să continue tratativele numai cu condiţia, dacă
partea sovietică recunoaşte “Basarabia” parte componentă a României, declarînd că
“caracterul românesc al Basarabiei” face plebiscitul “inutil şi înjositor”. Delegaţia sovietică
a declarat, că, în principiu, nu se opune discutării chestiunii privind reglementarea relaţiilor
sovieto-române, însă consideră “problema Basarabiei” principală pentru conferinţă.
Diplomaţii şi politicienii români din perioada respectivă au încercat, în fel şi chip, să
îndreptăţească refuzul României de a organiza un plebiscit.
“România a respins plebiscitul şi pentru că acesta ar fi împins-o într-o nedorită, dacă
nu chiar păgubitoare contradicţie cu aliaţii săi, cu care încheiase în octombrie 1920 un tratat
menit să recunoască oficial unirea Basarabiei” [49, p. 55-57]. În afară de motive de ordin
extern, guvernanţii români aveau teamă de plebiscit, întîi de toate, din cauza situaţiei interne
din ţară. Publicistul englez M. Fodor, acreditat la Conferinţa de la Viena, scria: “România
stă în faţa unei destul de neplăcute dileme. Dacă va merge la plebiscit, va apare pericolul că
şi alte naţionalităţi (sîrbii, ungurii, bulgarii ş. a. — Aut.) vor insista asupra organizării unor
astfel de proceduri în provinciile lor, care ar putea duce, nu numaidecît, dar posibil, la
dezintegrarea României. Aceasta, la rîndul său, ar putea conduce la serioase complicaţii în
alte state naţionale” [49, p. 57]. Drept urmare, conferinţa a eşuat.
“Toate încercările autorităţilor româneşti (de a “legaliza” ocuparea “Basarabiei” –
Aut.) s-au dovedit a fi însă zadarnice, deoarece SUA şi Germania, două mari puteri, n-au
dorit să poarte tratative cu România la tema amintită. Alte puteri mondiale, Franţa, Marea
Britanie, Italia, Japonia, profitînd de posibilitatea de a “pune la punct” Rusia bolşevică, au
semnat, în cele din urmă, la 28.10.1920, protocolul privind recunoaşterea transmiterii
teritoriului menţionat. – Ne aminteşte Al. Burian şi precizează: Dar şi acestui plan de
“legalizare” a unirii nu i-a fost dat să se realizeze, deoarece Japonia n-a ratificat tratatul
amintit şi, prin urmare, el aşa şi n-a mai intrat în vigoare” [50, p. 254].
Guvernul SUA în problema Basarabiei a promovat o politică moderată, bazată pe
prevederile dreptului internaţional. Prin nota sa din 10.08.1920, Washingtonul a anunţat
„deplina respectare a graniţelor ruseşti” [51, p. 52].
85
 Istoricul american Adam B. Ulam conchide: „Rusia sovietică niciodată n-a renunţat la
dreptul ei asupra acestui teritoriu (Basarabia), de facto cotropit cu forţa de România în
1918” [52, 299].
Istoricul american Robert Langer crie în lucrarea sa „Cotropirea teritoriului”, că în
aprilie 1920 SUA a refuzat în mod hotărît „de a participa la vreo careva convenţie privind
dezmembrarea Rusiei” [53, p. 27].
Un alt autor american, William Maxwell constată fără înconjur: „Îmbinarea teroarei şi
a coruperii a fost folosită cu ţelul de a obţine acum de la nereprezentativul Sfat al Ţării
declararea unirii cu România...” [53, p. 28].
Moldovologul american Ch. King în anul 2000, în monografia sa „Moldovenii”
sublinia: „Odată ce Japonia nu a semnat niciodată acest tratat (Protocolul de la Paris din
28.10.1920), iar Statele Unite şi Rusia nici nu au fost invitate să-l semneze, el a rămas un
instrument fără valoare” [54, p. 38].
Marile Puteri internaţionale nu au ştiut, nu s-au interesat în ce condiţii la 26 noiembrie
1918, la puţin reprezentativa sesiune a Sfatului Ţării, la care din 162 de membri au fost
prezenţi numai 46, dintre care au votat doar 38, a fost jucată o parodie de votare pentru
deplina unire a Basarabiei cu România fără nici un fel de autonomie. Această exprimare a
“voinţei poporului” a fost încuviinţată de ţările Antantei în Protocolul din 28.10.1920 de la
Paris. Se presupunea că Protocolul va intra în vigoare după ratificarea lui de către toate
părţile semnatare. Pentru aceasta Anglia a avut nevoie de 3 ani, Franţa — de 4 ani, Italia —
de 7 ani” [55, p. 16]. Japonia pînă astăzi n-a ratificat Protocolul de la Paris din
28.10.1920…
“Astfel, – constată cunoscutul cercetător al problemei, profesorul V. Vinogradov, au
rămas trei ţări – Anglia, Franţa, Italia şi, bineînţeles, România. Era un act fără precedent în
istorie: trei state, dintre care nici unul nu se afla în stare formală de război cu Rusia,
comiţînd o încălcare totală a normelor de drept internaţional, îşi dădeau consimţămîntul să
fie ruptă o bucată din teritoriul sus-numitei ţări” [56].
Cunoscuta cercetătoare americană Irina Livezeanu scria: “Dintre toate teritoriile
dobîndite de România în 1918, Basarabia a ridicat cele mai multe probleme…”
[59, p. 111]. Studiind multilateral problema României Mari şi Basarabia, moldovologul
american Charles King conchide: “O importantă sursă de instabilitate provenită din cîştigul

86
teritorial era statutul Basarabiei — singura achiziţie teritorială, a cărei poziţie în cadrul
României Mari nu a fost niciodată asigurată printr-un tratat internaţional” [57, p. 111].
Examinînd temeiul politico-juridic al afacerii “marea unire a Basarabiei”, doctorul
habilitat în drept Al. Burian menţionează: “faptul că Uniunea Sovietică n-a recunoscut
niciodată această transmitere (a “Basarabiei” României – Aut.) şi nu a semnat careva
contracte care ar fi legalizat-o, din punctul de vedere al dreptului internaţional a pus
problema Basarabiei în categoria celor nesoluţionate, care necesitau o reglementare juridică.
Un alt temei legitim pentru trecerea teritoriilor de sub jurisdicţia unui stat sub jurisdicţia
altui stat poate fi numai plebiscitul (referendumul), care se bazează pe principiul
fundamental unanim recunoscut al dreptului internaţional ce consfinţeşte dreptul popoarelor
la autodeterminare. Bucureştiul însă (după cum se ştie şi după cum s-a menţionat mai sus –
Aut.) n-a riscat să iniţieze în Basarabia nici plebiscit, nici referendum, care i-ar fi conferit
legitimitate “actului unirii” amintit” [40, p. 340-341].
Ţările Antantei, deşi recunoscătoare Regatului român pentru misiunea sa benevolă de
“străjer la Nistru”, urmăreau cu atenţie evenimentele din Rusia Sovietică, conştiente că
România a ocupat Republica Democratică Moldovenească, proclamată “părtaş cu drepturi
egale al Republicii Federative Democratice Ruseşti”. Aşadar, Tratatul de pace de la
Versailles nu numai a consfinţit încheierea primului Război Mondial, ci şi a reîmpărţit
Europa după dorinţa învingătorilor, a “legiferat” lichidarea Republicii Democratice
Moldoveneşti, anexarea pămînturilor moldoveneşti de către Regatul român.
Este incompatibil cu orice logică faptul că ocuparea teritoriului unui stat naţional, în
cazul nostru — Republica Democratică Moldovenească, de către armatele altui stat — de
patru divizii ale Regatului român, ar putea fi calificată “autodeterminare”.
Deşi insistă asupra “dreptului României asupra Basarabiei”, un cercetător al problemei,
O. Ţâcu totuşi constată: “Recunoscută de puterile europene, Uniunea Sovietică şi-a
fundamentat revendicările pe temeiul juridic”. Şi conchide: “Or, juridic, România nu obţine
de la guvernul rus recunoaşterea drepturilor sale asupra Basarabiei, aşa cum cerea litera
dreptului internaţional”. În altă parte a lucrării sale istoricul citat subliniază: “Privind
retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, trebuie să recunoaştem că lacuna cea mai gravă
a tratatului de la 28 octombrie 1920 a fost absenţa unui acord prealabil cu Rusia Sovietică în
această problemă” [58, p. 101-106].

87
 Examinarea multilaterală a documentelor şi studiilor istorice, a actelor diplomatice
privind aspectul dat al problemei ne îngăduie să tragem concluzia: Guvernul românesc a
comis un act ilegal în ianuarie 1918, cînd a ocupat Republica Democratică Moldovenească,
“părtaş cu drepturi egale în componenţa Republicii Federative Democratice Ruseşti” —
aliată a României. Celelalte “carenţe”, “lacune”, oricît de grave ar fi, sînt totuşi secundare în
comparaţie cu actul de agresiune săvîrşit de Regatul român în ianuarie 1918, în urma căruia
s-a încălcat dreptul poporului moldovenesc la autodeterminare naţională şi a fost întrerupt
procesul de statornicire a Statului Moldovenesc contemporan.

§ 6. Autonomia moldovenească în teritoriul Ucrainei Sovietice

La 12 octombrie 1924, în baza raioanelor moldoveneşti din stînga Nistrului a fost

creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Ideea creării, pe baza
localităţilor moldoveneşti din stînga Nistrului, a unei unităţi administrative naţional-
teritoriale a fost iniţiativa moldovenilor M. Frunze şi G. Cotovschi, activişti de vază ai
Rusiei Sovietice. Însă procesul de renaştere naţională, de reanimare a conştiinţei de sine
naţionale a moldovenilor din stînga Nistrului a început după Revoluţiile din Rusia, care au
făcut posibilă proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti în baza dreptului
popoarelor la autodeterminare. “…Revoluţia rusă (din 1917) a venit să desăvîrşească marea
lucrare a redeşteptării lor (moldovenilor est-nistreni) naţionale, dîndu-le putinţa să-şi aşeze
viaţa pe temelii naţionale, după plac, neîmpiedicaţi de nimeni, scria ardeleanul O. Ghibu în
broşura sa Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Şi accentua în continuare: În sfîrşit,...
Basarabia astăzi nu mai este o gubernie rusească, ci o Republică Moldovenească” [59, p. 3].
Scriitorul V. Beşleagă caracterizează această broşură a lui O. Ghibu, care descrie
evenimentele ce au avut loc la Tiraspol la 17 decembrie 1917, chemarea adresată fraţilor
moldoveni drept “valoros document, în care bate inima înaintaşilor” [60].
Cu un mare interes a fost discutată la Congresul moldovenilor de la Tiraspol (17-
18.12.1917) situaţia naţional-politică a moldovenilor transnistreni. “N-au fost uitate la
Congres nici chestiunile politice…, constată un cronicar al evenimentului. S-a pus şi
chestiunea unirii cu Basarabia, care pînă azi şi-a păstrat la moldovenii transnistreni vechiul
şi adevăratul nume Moldova. Răspunsul a fost că să ne союдиним (unim) cu fraţii noştri din
Moldova!” Oamenii de la ţară, se adresează delegaţii satelor către solii Sfatului Ţării (al

88
Republicii Democratice Moldoveneşti proclamate la 2 decembrie 1917), “sînt trimişi cu
această vorbă, să fim cu dumneavoastră împreună. Cu aiasta ne aşteaptă pe noi la sate!” [61,
p. 27, 29, 30]. Unii vorbitori din prima zi a Congresului de la Tiraspol declarau că
“programul lor este ca malul stîng al Nistrului să fie alipit la Basarabia…”
În încheierea lucrărilor Adunării (Congresului) naţionale (la 18.12.1917)
s-a făcut o totalizare a dezbaterilor chestiunii ce frămînta pe toţi: doresc moldovenii de peste
Nistru să rămînă în componenţa Ucrainei ori să se alipească Moldovei?
Hotărîrea a fost unanimă: “Dorim să ne unim cu fraţii noştri din Moldova! Vrem să ne
союдиним cu Basarabia!”
Dar unirea moldovenilor din stînga Nistrului cu fraţii lor din dreapta Nistrului
deocamdată devenise imposibilă: la început de ianuarie Regatul român a ocupat Republica
Democratică Moldovenească. Nici proclamarea în mai 1919 a Republicii Sovietice
Socialiste Basarabene pe baza raioanelor moldoveneşti din stînga Nistrului n-a reuşit să
consolideze populaţia de aici într-o unitate naţională administrativ-teritorială. Noua
formaţiune naţional-statală – Republica Basarabeană Moldovenească nu s-a putut menţine,
din cauza că ofensiva unităţilor militare albgardiste în vara anului 1919 a făcut imposibilă
legătura Republicii Basarabene cu centrul — Rusia Sovietică.
Primele documente ce ne vorbesc despre intenţiile unor personalităţi politice şi oameni
de ştiinţă de a crea o Republică Moldovenească în spaţiul geografic est-nistrean datează cu
februarie 1924. Unsprezece persoane au adresat organelor centrale ale puterii un demers în
care se argumenta posibilitatea formării unei Republici Moldoveneşti [62]. Încercări de
acest fel s-au făcut pînă la sfîrşit de octombrie.
Luînd în consideraţie năzuinţa poporului moldovenesc spre autodeterminare, CC al
PC(b) din Rusia a însărcinat CC al PC (b) din Ucraina să ia măsurile necesare în vederea
organizării de stat sovietice a oamenilor muncii din Moldova. Biroul politic al CC al PC (b)
din Ucraina, examinînd această chestiune, a considerat „raţională delimitarea în componenţa
RSS Ucrainene a Regiunii Autonome Moldoveneşti” (7 martie 1924). Avînd în vedere că
majoritatea raioanelor cu populaţie moldovenească erau subordonate regiunii Odesa, munca
de pregătire în vederea formării instituţiei supreme politico-administrative moldoveneşti, al
cărei guvern ar asigura funcţionarea vieţii sociale pe teritoriul său naţional, ce urma să fie
conturat, trebuia să o coordoneze Comitetul gubernial Odesa al PC(b) din Ucraina. La

89
11 martie 1924, la Odesa a fost creată, pe lîngă Comitetul gubernial, Secţia Moldovenească,
ulterior subdiviziuni ale acesteia sînt înfiinţate pe lîngă comitetele districtuale de partid
Balta, Odesa, Elizavetgrad, Nicolaev şi Pervomaisc. Pe 1 mai 1924, la Odesa a apărut
primul număr al gazetei moldoveneşti Plugarul Roş, organ al Secţiei Moldoveneşti Odesa,
care a încurajat şi propagat activ ideea formării RASS Moldoveneşti. Comisia centrală
administrativ-teritorială a Comitetului Executiv Central (CEC) din Ucraina a examinat
teritoriul, în hotarele căruia urma să fie stabilită noua republică. Comisia şi-a prezentat
informaţia Cu privire la raionarea localităţilor populate de naţionalitatea moldovenească la
21 iulie 1924. În august 1924, Biroul politic al CC al PC(b) din Ucraina a aprobat un plan
desfăşurat de măsuri în vederea înfiinţării RASSM.
În intervalul august – 12 octombrie 1924, în localităţile moldoveneşti din stînga
Nistrului au fost organizate 68 de mitinguri şi adunări. Totuşi procesul de constituire a
RASS Moldoveneşti a fost anevoios.
Comisia Centrală administrativ-teritorială, creată anume pentru a cerceta condiţiile
organizării autonomiei politico-teritoriale moldoveneşti, a stabilit: „Examinînd chestiunile
unei sau altei unităţi administrativ-teritoriale pentru naţionalitatea moldovenească, trebuie să
constatăm că în cazul de faţă lipsesc cu totul acele condiţii trebuitoare pentru formarea unei
unităţi administrativ-teritoriale cît de cît mari, integre din punct de vedere economic. De
aceea... problema raionării teritoriului din stînga Nistrului, poate fi rezolvată pe calea creării
unor raioane şi soviete săteşti aparte cu o populaţie preponderent moldovenească...”
[63, p. 76].
Sub aspect demografic, aceeaşi Comisie constata: „Populaţia acestui areal la număr
abia de corespunde unei jumătăţi din populaţia unui obişnuit district ucrainean” [63, p. 76].
Analizînd informaţiile confuze cu privire la numărul moldovenilor din stînga Nistrului,
oferite de G. Kotovskii, comisia a conchis: „Hotărîrea cu privire la organizarea Republicii
Moldoveneşti sau a regiunii, a guberniei, a raionului sau a districtului trebuie să fie
amînată...”. Comentînd acest document C. Stratievskii afirma: „luîndu-se în consideraţie
toate aspectele, s-a hotărît să se formeze o republică autonomă” [64, p. 40].
Realităţile obiective demonstrează contrariul şi anume că nu au fost luate în
consideraţie toate premisele fondării unei autonomii moldoveneşti în stînga Nistrului.
Lucrurilor li s-a spus pe nume chiar în hotărîrea Biroului Politic al CC al PC(b) din Rusia
din 29 iulie 1924. În acest document, semnificativ din mai multe puncte de vedere, se
90
stabilea: „A socoti necesar, înainte de toate, din considerente politice, să se includă
populaţia moldovenească într-o republică autonomă specială în componenţa RSS Ucrainene
şi a propune CC al PC(b) din Ucraina să dea directivele corespunzătoare organelor sovietice
ucrainene”. Referitor la sintagma „întîi de toate, din considerente politice”, C. Stratievskii
scrie că trebuie percepută, în contextul dat, „ca o necesitate şi posibilitate de eliberare în
viitor a Basarabiei şi de transformare a Republicii Autonome în republica unională”
[64, p. 40]. Biroul politic al CC al PC(b) din Rusia, examinînd chestiunea cu privire la
desfăşurarea pregătirilor în vederea creării RASS Moldoveneşti, a adoptat o hotărîre, în care
se spunea, că în actul de creare a RASSM trebuie să se sublinieze că graniţa ei apuseană este
graniţa de stat a Uniunii RSS, adică rîul Prut. Astfel, de la bun început, se prevedea că
prerogativele de ordin juridic ale RASS Moldoveneşti urmau să se răsfrîngă asupra întregii
Moldove de Est, adică şi asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru. Această prevedere este
confirmată de un şir de documente şi declaraţii ale oamenilor de stat.
La sfîrşitul lui septembrie – începutul lui octombrie 1924 au fost rezolvate toate
chestiunile principale în vederea creării RASS Moldoveneşti. Exprimînd aspiraţiile
întregului popor moldovenesc, sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina
de legislatura a VIII-a a adoptat, la 12 octombrie 1924, hotărîrea istorică cu privire la
formarea RASS Moldoveneşti în componenţa RSS Ucrainene. Republica Moldovenească
Autonomă avea 11 raioane cu o suprafaţă de 8,1 mii km2 şi 545,5 mii de locuitori. Capitala
provizorie a fost oraşul Balta, din 1929 — Tiraspolul.
Pînă la convocarea Congresului I general al Sovietelor din Moldova, toată puterea în
RASSM era în mînile Comitetului Revoluţionar provizoriu. Acest for — Congresul I al
Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din Moldova din stînga
Nistrului a avut loc la Balta între 19 şi 23 aprilie 1925. S-au luat în dezbatere, alături de
altele, rapoartele cu privire la bugetul de stat, împărţirea administrativ-teritorială,
Constituţia RASS Moldoveneşti. Asumîndu-şi puterea supremă de stat, Congresul a ales
organul suprem al RASS Moldoveneşti — Comitetul Executiv Central (CEC), în frunte cu
G. Starîi, care, la prima sa sesiune, a ales Prezidiul CEC şi a creat guvernul — Sovietul
Comisarilor Norodnici (SCN) al RASS Moldoveneşti (preşedinte A. Stroev). Congresul a
discutat şi a adoptat Constituţia Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti,
care făcea bilanţul căii parcurse de norodul moldovenesc după Revoluţia rusă din octombrie

91
1917, legifera organizarea de stat a moldovenilor din stînga Nistrului — condiţie a reunirii
lor cu cei din dreapta Nistrului într-un Stat Moldovenesc integru [64, p. 40].
Raioanele moldoveneşti din stînga Nistrului au fost implicate într-un proces complex
de transformări social-economice şi culturale, într-un proces complex de transformări
politico-administrative, social-economice şi culturale. În scopul formării şi consolidării
organelor administrative la nivel teritorial, conducători din cadrul aparatului sovietic central
practicau pe larg vizitele de serviciu în localităţile rurale. Documentele istorice de arhivă
atestă multiple inspecţii în materie administrativă la nivel teritorial, după care urmau apoi
invitaţiile preşedinţilor respectivi ai autorităţilor sovietice săteşti şi raionale în capitala
republicii autonome, unde prezentau rapoarte de dare de seamă privind subiectele examinate
la şedinţele Prezidiului Comitetului Executiv Central (C.E.C. – organul suprem în perioada
dintre Congresele sovietelor RASSM). Aceste activităţi birocratice ale autorităţilor sovietice
au condus la consolidarea organizatorică şi eficientizarea funcţională a administraţiilor
locale [65]. Deşi şi aici domina dictatul ideologic a timpului său, totuş, guvernarea
autonomă a reuşit să instituie un sistem eficient de instruire continuă a funcţionarilor de
nivel central-local [66], fiind constituite organizaţii sovietice temeinice îndeosebi în
raioanele Dubăsari, Răbniţa şi Tiraspol [67].
Industrializarea, care luase avînt în URSS, se extinde şi în RASSM, avînd un efect
benefic în aceste teritorii. În virtutea condiţiilor social-economice create, se acorda o
importanţă sporită dezvoltării industriei alimentare. În acest sens, s-a ajuns la obţinerea unor
realizări considerabile, într-o perioadă scurtă de timp. Deja în 1926 este pusă în funcţiune
Fabrica de conserve “P. Tcacenco” de la Tiraspol, e înfiinţată Uzina mecanică în acelaşi
oraş; la Rîbniţa se reconstruieşte Fabrica de zahăr, în 1927 începe să funcţioneze Fabrica de
vinuri şi coniacuri. La 1930 etatizarea producţiei industriale ajunge la etapa de finalizare.
Sînt puse în funcţiune fabricile de conserve “1 mai” la Tiraspol, “A. I. Mikoian” de la
Glinaia, cea de magiun de la Coşniţa etc. Ramura prioritară în economia RASSM o
constituia industria de conserve din legume şi fructe. Spre sfîrşitul anilor ’30, în RASSM,
funcţionează circa 2500 de întreprinderi, dintre care 134 sînt considerate mari. Este în plină
desfăşurare pregătirea cadrelor de muncitori calificaţi, ingineri, etc., implicaţi în procesele
de producere, care vor contribui, din iunie 1940, la ridicarea potenţialului economic al RSS
Moldoveneşti [1, p. 327-330 ].

92
 Procesele în agricultură au fost anevoioase din cauza colectivizării forţate. „Populaţia
din stînga Nistrului a suferit straşnic de pe urma foametei din 1933, în urma represiunilor
staliniste” [68, p. 208-219 ].
În cîţiva ani a fost lichidat analfabetismul, se realiza programul de învăţămînt general
de 7 clase obligatorii. Şi-au deschis uşile primele, în istoria Moldovei de Est, instituţii de
învăţămînt superior. Au luat naştere primele trupe de teatru, capela corală “Doina”,
orchestra simfonică, alte colective şi uniuni de creaţie. Editurile moldoveneşti, alături de
manuale în limba moldovenească, tipăreau primele încercări literare ale autorilor locali. În
RASSM activa o reţea de cluburi, biblioteci, spitale, instituţii preşcolare [69, p. 70].
Documentele istorice, politico-juridice, manifestările populaţiei ne îngăduie să tragem
concluzia: chiar dacă a fost lansată de intelectuali şi oameni politici, ideea creării Republicii
Moldoveneşti în stînga Nistrului corespundea intereselor moldovenilor de aici. Indiferent de
scopurile politice şi de metodele aplicate, de conjunctura internaţională în jurul Moldovei
dintre Prut şi Nistru, la începutul anilor 20 (veacul XX), crearea în raioanele Moldoveneşti
din stînga Nistrului a RASS Moldoveneşti în acea perioadă (1924) şi în acele circumstanţe
etnopolitice, etnogeografice, a fost singura condiţie de salvare şi ocrotire a etnicităţii
moldovenilor de aici. Formarea în raioanele moldoveneşti din stînga Nistrului a autonomiei
moldoveneşti constituia factorul decisiv care într-adevăr a deşteptat conştiinţa naţională a
moldovenilor din stînga Nistrului, a salvat populaţia moldovenească din raioanele Camenca
(partea stîngă), Rîbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia, Ananiev, Balta, Birzula, Crasnîe
Ocnî, de dizolvare în mediul etnic ucrainean. În general, e puţin probabil că raioanele
moldoveneşti din stînga Nistrului ar fi intrat în componenţa RSS Moldoveneşti, proclamată
la 2 august 1940, dacă în 1924 n-ar fi fost organizată autonomia naţională a moldovenilor
est-nistreni, dacă mai înainte, în decembrie 1917, Adunarea moldovenilor transnistreni n-ar
fi adoptat istoricele sale hotărîri.
Crearea RASS Moldoveneşti ar putea fi socotită şi ca o etapă de confirmare a
îndelungatului proces de dezvoltare a statalităţii poporului moldovenesc. Verigă cronologică
intermediară între Republica Democratică Moldovenească şi RSS Moldovenească, ce urma
să fie creată, RASSM a fost un liant politico-juridic firesc, ce a înlesnit reunirea
moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului într-un stat unic şi integru proclamat la
2 august 1940.
Privită de la o distanţă de mai bine de opt decenii, în corelare cu procesele şi
93
evenimentele dramatice şi chiar tragice ce s-au produs pe malurile Nistrului, RASSM a fost
o formaţiune naţională administrativ-teritorială în componenţa RSS Ucrainene. Crearea şi
existenţa ei timp de şaisprezece ani constituie o realizare concretă a dreptului moldovenilor
la viaţă naţională. Importanţa definitivă a acestui act politic rezidă, în primul rînd, în
recunoaşterea de către organele centrale ale URSS şi ale RSS Ucrainene a existenţei şi
dăinuirii moldovenilor în stînga Nistrului. În al doilea rînd, învestită cu anumite prerogative
administrative, RASSM a oferit, pentru prima dată în istoria moldovenilor est-nistreni,
posibilităţi, fie modeste, de a renaşte şi confirma tradiţiile naţionale, de a reînvia limba
maternă, de a reanima conştiinţa naţional-statală [70, p. 155]. În al treilea rînd, crearea
RASSM prefigura realizarea dreptului moldovenilor din stînga Nistrului de a se uni şi a trăi
împreună cu confraţii lor din dreapta Nistrului într-un stat naţional integru. Această aspiraţie
a fost exprimată de primul Congres al moldovenilor est-nistreni de la Tiraspol
(17-18.12.1917). Însă organele sovietice abilitate planificau formarea RASSM doar în
scopuri politice. După cum afirmă istoricul est-nistrean B. Bomeşco, “Din momentul creării
ei, RASS Moldoveneşti i se rezerva în mod făţiş rolul de “magnet” în vederea întoarcerii
Basarabiei, cauză pentru care şi aşa existau solide motive de drept internaţional” [71, p. 51].
Încercările ideologilor transnistreni de a argumenta existenţa RMN, declarată în 1990,
pe baza statalităţii RASSM formată în 1924, sînt lipsite de orice temeiuri juridice şi politice,
fiind în contradicţie cu dreptul internaţional. “Cu toată imensa însemnătate indiscutabilă a
formării şi existenţei timp de 16 ani a RASS Moldoveneşti acest punct de vedere, împinge
fără nici un temei pe prim plan acest act în detrimentul altor fapte şi evenimente din istoria
poporului moldovenesc…” – conchide academicianul A. Lazarev [72, p. 586]. De notat că
în documentele constitutive nici nu se pomeneşte de Congresul moldovenilor est-nistreni
(Tiraspol, 17-18.12.1917).
Cu toate că dispunea de anumite însemne statale: avea organele sale de administrare
alese, îşi desfăşura activitatea conform prevederilor a două Constituţii (1925,1936),
Autonomia moldovenească din stînga Nistrului (1924-1940) n-a fost un stat moldovenesc,
căci în componenţa ei moldovenii atunci alcătuiau doar 30% din toată populaţia RASSM.
Autonomia moldovenească est-nistreană nu reprezenta întregul teritoriu naţional
moldovenesc, întregul popor moldovenesc, toţi vorbitorii limbii moldoveneşti.
Prerogativele politice, drepturile şi împuternicirile organelor ei supreme erau limitate şi
de Constituţia RSS Ucrainene, şi de Constituţia URSS. De exemplu, RASSM nu avea
94
dreptul de ieşire din componenţa RSSU şi, deci, din URSS.
Realitatea că RASSM a fost o formaţiune curat politică, creată “din considerente
politice” ne-o demonstrează plenar şi actul din 2.08.1940, în baza căruia Autonomia
est-nistreană, fără a consulta voinţa populaţiei, a fost răscroită, în RSS Moldovenească
intrînd doar 6 raioane din fosta RASSM. Declararea RMN, în 1990, în urma unor hotărîri
provocatoare, destabilizatoare ale Parlamentului chişinăuian, este în contradicţie cu dreptul
internaţional, încălcarea prevederilor căruia poate destabiliza situaţia din această zonă a
sud-estului Europei.

Concluzii
1. În Basarabia (Moldova de Est) după anul 1812, dar îndeosebi în a II-a jumătate a
sec. XIX, apare o mişcare naţională moldovenească, care contribuie la mobilizarea
moldovenilor la luptă pentru drepturile la autocîrmuire.
2. La începutul sec. XX fruntaşii mişcării naţionale moldoveneşti lansează ideea
autonomiei Basarabiei, care este susţinută activ după Revoluţiile din Rusia din 1917, de
ostaşii moldoveni – muncitori, ţărani, intelectuali aflaţi pe cîmpurile primului război
mondial.
3. La 2 decembrie 1917, organul reprezentativ temporar Sfatul Ţării proclamă
formarea Republicii Democratice Moldoveneşti, care a însemnat renaşterea statalităţii
moldoveneşti sub formă de Republică. Acest stat moldovenesc creat în teritoriul istoric al
Moldovei de Est este Prima Republică Moldovenească din epoca contemporană.
4. La 13 ianuarie 1918 în condiţiile primului război mondial trupele militare ale
României, avînd înţelegere cu Germania şi susţinerea tacită a Antantei, ocupă Republica
Democratică Moldovenească, care, la acel moment, din punct de vedere a dreptului
internaţional, era teritoriu al Rusiei Federative.
5. La 27 martie 1918 în condiţii de ocupaţie românească şi încălcînd statutul său
politico-juridic temporar, Sfatul Ţării proclamă „Unirea” Basarabiei cu România.
6. Basarabia în componenţa României din 27.03.1918 pînă la 27.11.1918 are
autonomie, organ legislativ şi Guvern cu prerogative limitate, locale. Populaţia, sistemul de
învăţămînt sînt supuse unor procese radicale de românizare, care provoacă proteste în
societate. Noţiunea „limbă moldovenească” este înlocuită cu cea de „limbă română”.
95
Denumirea etnică de moldoveni este substituită cu denumirile etnice străine „român”,
„român basarabean”, „basarabean”.
7. România a menţinut în Basarabia aproape permanent regimul stării de asediu.
Populaţia moldovenească nu doar a protestat, dar cu arma în mîini, în cadrul răscoalelor de
la Hotin, Bender, Tatarbunar a luptat pentru libertate şi restabilirea statalităţii moldoveneşti.
Personalităţi marcante ale intelectualităţii din Basarabia, inclusiv deputaţi basarabeni în
Parlamentul României, au protestat vehement împotriva abuzurilor regimului de ocupaţie.
8. Tratatul de la Paris din 1920 care a sancţionat anexarea Basarabiei la România n-a
intrat în vigoare, deoarece SUA şi Japonia n-au recunoscut anexarea „teritoriilor ruseşti” şi
n-au ratificat tratatul. Diplomaţia americană ştia că în „problema Basarabiei” nu s-a petrecut
un plebiscit.
9. Aflarea Basarabiei în perioada anilor 1918-1940 în componenţa României a fost
contestată activ de URSS în cadrul unor conferinţe internaţionale.
10. Formarea autonomiei moldoveneşti în componeţa Ucrainei sovietice în anul 1924,
a fost un act progresist de protecţie a drepturilor naţionale ale moldovenilor.

96
 CAPITOLUL III
STATUL SOVIETIC MOLDOVENESC:

REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ

§ 1. Crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti

În iulie 1924, “senatori şi deputaţi, în număr de 29 din cei aleşi ai Basarabiei în
Parlament” (român), scriau regelui Ferdinand I despre “catastrofa naţională pe care o
socotim inevitabilă, dacă starea de lucruri din Basarabia nu va fi de urgenţă schimbată”.
Deputaţii şi senatorii moldoveni atrăgeau atenţia suveranului că... “Prin Tratatul din
28.10.1920 “România se obligă a respecta şi a face să fie riguros respectate pe teritoriul ei
(…), garanţii de libertate şi dreptate”… Dar, desigur, această populaţie (a “Basarabiei”)…
nici nu s-a aşteptat că va fi tratată cu atîta asprime şi chiar vrăjmaşie de organele statului
român…” [1, p. 322]
Comportamentul acestor deputaţi şi senatori nu a plăcut clasei politice din România.
Prim-ministrul I. Brătianu, în Parlamentul României, l-a învinuit de „bolşevism” şi
„complicitate cu Puterea sovietică” chiar pe C. Stere, unul din principalii animatori ai
„Unirii” de la 1918.
Aflîndu-se la Soroca în acele zile, deputatul în Parlamentul României, C. Stere, este
sechestrat, reţinut de jandarmi şi eliberat de sub arest de Consiliul judecătoresc Soroca abia
peste cîteva zile. La Zguriţa, Soroca, este arestat alt promotor al Unirii – deputatul român
Pan Halippa, sub pretext că organizează întîlniri cu oamenii, în timpul stării de asediu.
Evident, Pan Halippa protestează, dar este pălmuit de jandarmii români chiar în prezenţa şi
în cabinetul subprefectului de Soroca. Despre această practică şi atitudine faţă de deputaţii
„basarabeni” scrie Z. Ornea în lucrarea sa „Viaţa lui C. Stere” [2, p. 369-370].
În condiţiile cînd nu doar populaţia paşnică din Basarabia, dar şi activiştii „Unirii” erau
terorizaţi de regimul de ocupaţie, redactorul revistei Viaţa Basarabiei, poetul Nicolai
Costenco scria (1938): “Politica interesată (a Regatului român) a instituit imediat (în
Basarabia) un şirag de stări excepţionale..., oferind localnicilor prilejul să retrăiască toată
exasperarea şi jignirea simţului de demnitate cetăţenească şi omenească. Ei care preţuiau
mai mult ca orice libertatea şi dreptul legitim. A pornit de aici opinia regionalistă, a luat

97
naştere concepţia autonomă de idei, s-a constituit starea de spirit contestatoare şi dorinţa
admirabilă, ca, prin puteri proprii, să se ridice un spirit oprimat de veacuri…”[3, p. 3].
Revoltat de situaţia poporului din Basarabia, în articolul „În judecata conştiinţei
cetăţeneşti”, C. Stere scria: „...Poate tolera conştiinţa cetăţenească, pot îngădui simţul de
demnitate omenească..., poate primi chiar orice cujet de om civilizat, ca trei milioane de
suflete, sub oblăduire românească, să fie apăsate de atîta vrăjmăşie şi haină nelegiuire?...
Ce popor vrednic de viaţă poate accepta soarta ce au făurit-o pentru Basarabia
regimurile dictatoriale?
Sînt silit să spun un cuvînt şi mai greu, dar trebuie să avem odată curajul de a privi în
faţă adevărul: Statutul Internaţional al Basarabiei... îşi aşteaptă încă lămurirea definitivă”
[4, p. 576-577].
Astfel, nu numai “păturile moldoveneşti sărace” (M. Bruhis), ci şi intelectualitatea —
scriitori, jurişti, economişti-comercianţi, inclusiv luptători înflăcăraţi pentru “unire”,
membri ai parlamentului român s-au convins, că “Regimul de ocupaţie din Basarabia nu mai
poate dăinui!”. Această “stare de spirit contestatoare” a alimentat 22 de ani în şir “concepţia
autonomă de idei” (N. Costenco), “lozinca despre alipirea ţinutului la Rusia”, ce consuna cu
politica Guvernului Sovietic privind “problema Basarabiei”.
Către sfîrşitul anilor 30 (veacul XX) guvernanţii români au mai dat o lovitură
Basarabiei, dezbinînd teritoriul Republicii Democratice Moldoveneşti. Partea centrală şi de
nord-est alcătuia “ţinutul Nistru” cu centrul administrativ la Chişinău. Condus de un
regăţean cu împuterniciri excepţionale, acest ţinut a fost declarat zonă a “Frontului de
răsărit”. Celelalte raioane ale Republicii Democratice Moldoveneşti au fost repartizate
ţinuturilor Prut, Suceava şi Dunărea de Jos, centrele de administrare ale cărora se aflau
dincolo de Prut şi în dreapta Dunării.
În felul acesta, autorităţile româneşti au căutat să înteţească românizarea teritoriului,
combătînd “bolşevismul” şi “specificul local” al moldovenilor din teritoriul Basarabiei.
Politica guvernanţilor în Basarabia era sprijinită de organizaţiile de extremă dreaptă precum
Garda de Fier, care realizează alegerea lui Corneliu Zelea Codreanu ca deputat român din
partea Basarabiei. Împotriva fascizării vieţii publice româneşti se pronunţă mai mulţi
intelectuali, sindicalişti, partide politice, şi chiar şefi de guverne ai României, dar extrema
dreaptă organizează mii de asasine politice. Societatea românească a fost zguduită de
omorîrea prim-miniştrilor României I. G. Duca (anul 1933) şi Ar. Călinescu (a. 1939).
98
 După desfiinţarea, prin decret regal (31.03.1938), a tuturor partidelor politice,
ideologia naţionalistă de esenţă fascistă se oficializează în Regatul român, în care restricţiile
şi represiunile se socot forme de administrare, iar “omorurile devin armă politică” [5, p. 36],
fiind aplicate, întîi de toate, în noile provincii, inclusiv “Basarabia”, oficial botezate “colonii
româneşti” [6].
La mijlocul anilor ’30, România face presiuni asupra Franţei şi Poloniei, care negociau
cu URSS tratate de neagresiune, să ceară acesteia recunoaşterea „Basarabiei româneşti”.
Însă Franţa şi Polonia au semnat în 1932 tratate de neagresiune cu URSS „prin care
sovieticii demontau sistemul românesc de securitate” [7, p. 109].
Îmbunătăţirea relaţiilor dintre Marile Puteri Europene şi URSS a schimbat atitudinea
acestora pentru “problema basarabeană”. Şi în Marea Britanie apăruse dezinteresul pentru
integritatea teritorială a României, deoarece se conştientiza, că frontierele României
deveniseră “un obstacol serios în pacificarea Europei Centrale” [8, p. 104].
În iunie 1934 URSS şi Regatul român reiau relaţiile diplomatice. România, pentru
prima dată, n-a insistat asupra condiţiei prealabile — recunoaşterea “Basarabiei” ca
“teritoriu românesc”.
Mesajul actului din 9.06.1934 l-a înţeles adecvat Gh. Brătianu, care a declarat de la
tribuna Parlamentului că reluarea raporturilor diplomatice s-a făcut “fără ca România să aibă
recunoaşterea precisă şi formală din partea sovietelor a graniţelor răsăritene” [8, p. 150].
Nicolae Titulescu de asemenea era conştient, că în 1918 „autodeterminarea
Basarabiei” nu a fost hotărîtă în baza dreptului internaţional. Deoarece în Basarabia nu a
fost plebiscit, cum s-a procedat în alte regiuni „unde anume forţele internaţionale, iar nu
cele militare... au asigurat ordinea” [9, p. 49].

...Europa era în pragul unui nou război mondial. Expansiunea militară a Germaniei
fasciste lua proporţii îngrijorătoare: la 11-13.03.1938 s-a făcut Anschluss-ul — “unirea”
Austriei la Germania; la 29.09.1938, în urma Acordului de la Munchen, a fost dezbinată
Cehoslovacia, iar la 15.03.1939 armatele hitleriste cotropesc această ţară. La 23 mai 1939,
N. Cretzianu, secretarul Ministerului român de externe, i-a spus ministrului britanic de
externe, că “România nu doreşte să se angajeze într-un sistem legat de asistenţa Uniunii
Sovietice şi Guvernul român nu va merge alături de Franţa şi Marea Britanie la tratativele
cu Uniunea Sovietica” [8, p. 181].

99
 La 12-17.08.1939 la Moscova au avut loc tratativele dintre URSS, Marea Britanie şi
Franţa, care din nou s-au împiedicat de refuzul de a permite o eventuală trecere a trupelor
sovietice pe teritoriile Poloniei şi României (în situaţia de a veni în ajutor aliaţilor).
În aceste împrejurări, Uniunea Sovietică semnează la 23 august 1939 Tratatul de
neagresiune cu Germania. Protocolul adiţional al Tratatului conţinea stipulări despre
interesul sovietic asupra Basarabiei, interes promovat deschis şi consecvent de URSS după
1918, pe arena internaţională şi în relaţiile sovieto-române.
Ministrul afacerilor externe al URSS V. Molotov reamintea la 29.03.1940 că rămîne
nesoluţionată „problema Basarabiei”, „cotropirea căreia de către România n-a fost niciodată
recunoscută de către Uniunea Sovietică” [10, p. 150].
La 26.06.1940 Guvernul sovietic a trimis părţii române o notă, prin care reamintea că
URSS n-a recunoscut niciodată pretenţiile române asupra „Basarabiei” şi că nu s-a împăcat
cu ocuparea străină a acestui teritoriu. Se sublinia: „Uniunea Sovietică consideră necesar şi
oportun, în interesele restabilirii dreptăţii, să procedeze împreună cu România la rezolvarea
imediată a problemei retrocedării Basarabiei Uniunii Sovietice” [11, p. 17].
„Epopeea basarabeană” s-a prelungit prin evenimentele de la 28 iunie 1940, cînd
guvernele URSS şi al României au convenit ca “…România să înapoieze Uniunii Sovietice
Basarabia şi să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei” [12, p. 297].
În aceste documente diplomatice ale guvernanţilor sovietici de atunci, nu mai
observăm atitudinea democratică faţă de drepturile poporului moldovenesc la
autodeterminare şi identitate etnică, faţă de năzuinţele lui de a renaşte şi a statornici
Republica Moldovenească. Printr-un act diplomatic oficial Guvernul URSS a demonstrat că
nu mai doreşte plebiscit pentru “Basarabia”, că nu mai este copleşit de grija pentru
drepturile naţionale ale moldovenilor. Se pare că cîrmuitorii sovietici de atunci erau
interesaţi mai mult de “drepturile” Rusiei.
Trăsătura distinctivă prin care evenimentele din anul 1940 se deosebesc de
evenimentele anului 1918 este aceea, că în anul 1940 s-a ajuns la o înţelegere între cele două
state suverane. Prin nota sa de răspuns din 27.06.1940, Guvernul regal “declară că este gata
să procedeze imediat… la discuţia amicală şi de comun acord…” despre transmiterea unui
teritoriu concret de sub o jurisdicţie sub o altă jurisdicţie. La 27.06.1940, noaptea, Consiliul
de coroană al României regale a hotărît să accepte propunerea sovietică “de a întoarce
teritoriul Basarabiei” fără nici o împotrivire, fără nici o condiţie. Atare acţiune se califică în
100
dreptul internaţional ca o “tranzacţie legitimă”, pe cînd în anul 1918 un asemenea acord n-a
fost realizat, ceea ce, din punctul de vedere al dreptului internaţional, poartă calificativul de
“acaparare de teritorii” şi constituie un act nelegitim” [13, p. 342].
Guvernul României regale a răspuns evaziv la nota sovietică din 26.06.1940. Prin nota
sa din 27.06.1940 Guvernul sovietic a cerut Regatului român ca în 4 zile, începînd cu ora 2
(28.06.1940), “să evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti”
[12, p. 298]. La 30.06.1940, armatele sovietice s-au oprit la Prut, restabilind hotarele de vest
ale Republicii Moldoveneşti. La 3.07.1940 graniţa dintre URSS şi România a fost restabilită
pe Prut.
La început de august 1940, la Moscova a avut loc sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem
al URSS, la care a participat şi o delegaţie din Moldova — reprezentanţi ai populaţiei de pe
ambele maluri ale Nistrului. Exprimată pe această cale, cererea poporului moldovenesc a
fost satisfăcută: la 2.08.1940 Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS, luînd în
consideraţie “dorinţa oamenilor muncii din Basarabia şi din RASSM cu privire la reunirea
poporului moldovenesc din Basarabia cu poporul moldovenesc din RASSM”, a hotărît: “A
forma RSSM unională” [14, p. 24].
Aşadar, în urma unor numeroase lupte cu arma în mînă, unor revolte sociale şi politice,
eforturi diplomatice, în vederea restabilirii şi ocrotirii tradiţiilor multiseculare ale statalităţii
moldoveneşti ce continuă, cu intermitenţe, de la Bogdan I Întemeietorul (veacul XIV) pînă
în epoca modernă, după proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti la 2.12.1917, s-
a reactivat statalitatea poporului moldovenesc. În august 1940 Statul Moldovenesc
contemporan cu titulatura Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – A DOUA
REPUBLICĂ MOLDOVENEASCĂ îşi continua mersul în istorie în cadrul URSS.
“Astfel, dacă prima rădăcină a statalităţii moldoveneşti a prins şi s-a adîncit în solul
dintre Carpaţi şi Prut, a doua a crescut şi s-a statornicit pe pămîntul dintre Prut şi Nistru” –
conchide, pe bună dreptate, V. Grosul [15, p. 20].

Principiile democratice, de egalitate, drepturile la autodeterminare, de a-şi exercita

suveranitatea asupra teritoriului naţional, drepturi pentru care atît de mult a luptat şi la care
atît de mult a rîvnit poporul moldovenesc, i-au fost lezate chiar din primele zile ale
proclamării RSSM: din componenţa ei fac parte oraşul Chişinău şi şase judeţe ale
Basarabiei: Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca; din teritoriile de care dispunea

101
RASSM sînt incluse oraşul Tiraspol şi doar 6 raioane: Dubăsari, Camenca, Rîbniţa,
Grigoriopol, Slobozia şi Tiraspol. Prin urmare, Moldova istorică, dintre Prut şi Nistru, este
scindată din nou. Guvernul sovietic, arbitrar şi abuziv, decide să anexeze Ucrainei judeţele
Cetatea Albă, Izmail, Bolgrad, regiunea Cernăuţi, care constituiau teritoriile Moldovei, părţi
unitare ale Basarabiei, supuse, din nou, licitaţiei intereselor. Celelalte 8 raioane ale RASSM
au fost incluse în componenţa regiunii Odesa, iar fostul judeţ Hotin din “Basarabia” a intrat
în regiunea Cernăuţi a RSS Ucrainene. Pe baza judeţelor “basarabene” Izmail şi Akkerman
a fost formată şi inclusă în componenţa RSS Ucrainene regiunea Akkerman, cuprinzînd un
teritoriu de 12.400 km2 cu o populaţie de circa 683.000 de oameni.

Teritoriul RSSM constituia doar 34.000 km2, populaţia — 2.700.000 de locuitori,

dintre care 70% erau moldoveni. Sfîşierea şi în 1940 a teritoriului naţional moldovenesc
constituit istoriceşte era prea evidentă. De aceea, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, prin
decretul său din 4.11.1940, a corectat graniţa dintre RSSM şi RSSU: au fost retrocedate
RSS Moldoveneşti raionul Volontirovca, cea mai mare parte a raioanelor Olănesti şi
Vulcăneşti; din componenţa regiunii Cernăuţi au fost retrocedate Moldovei raioanele
Edineţ, Briceni, Lipcani şi o parte a raionului Ocniţa.

Analiza documentelor denotă că, în urma ciopîrţirii voluntariste a teritoriului istoric

moldovenesc, s-a încălcat grosolan principiul constituţional fixat în articolul 15 din
Constituţia RASSM la 6.01.1938 şi păstrat şi în art. 15 al Constituţiei RSSM, adoptată la
10.02.1941 care stipula: “Teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti nu poate
să fie schimbat fără voia RSS Moldoveneşti”[16, p. 107]. Pămînturile moldoveneşti au fost
răşluite fără ştirea poporului moldovenesc, fără aprobarea organelor de conducere ale
Moldovei. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1946, conducerea supremă a RSS Moldoveneşti a făcut
încercări de a restabili dreptatea, de a readuce Moldovei pămînturile ei istorice — judeţele
Hotin, Akkerman şi Izmail transmise RSS Ucrainene. CC al PC(b) din Moldova, Prezidiul
Sovietului Suprem şi Sovietul Miniştrilor al RSS Moldoveneşti îl rugau pe I. V. Stalin “să
examinaţi problema reîntoarcerii în componenţa RSS Moldoveneşti a judeţelor basarabene
Hotin, Akkerman şi Izmail care în prezent fac parte din RSS Ucraineană” [17, p. 62-73].
Din păcate, nici scrisorile oficiale ale conducerii de vîrf a Republicii Moldoveneşti, nici
adresările riguros fundamentate ale savanţilor şi oamenilor de cultură din republică— acte
de fermă poziţie patriotică şi bărbăţie personală n-au fost luate în consideraţie de către

102
organele supreme de resort ale Uniunii RSS.

La restabilirea dreptăţii faţă de poporul moldovenesc şi faţă de Statul Moldovenesc n-a

ajutat nici referirea la “politica naţională leninistă, care se caracterizează prin ataşamentul ei
pentru adevăr şi omenie”. Căci şi la 2.08.1940, şi la 4.11.1940, şi mai tîrziu Puterea
Centrală, manifestînd o indiferenţă arogantă faţă de adresările conducerii republicii, a
personalităţilor marcante de ştiinţă şi cultură, a încălcat chiar şi cerinţele formulate de
V. Lenin în mai 1917: “Partidul cere… anularea obligativităţii unei limbi oficiale (de stat –
Aut.) a URSS şi stabilirea graniţelor regiunilor, care se administrează singure şi ale celor
autonome, pe baza voinţei exprimate de însăşi populaţia locală, care va ţine seama de
condiţiile economice şi de trai, de componenţa naţională a populaţiei ş. a.” [18, p. 494].

Puterea nouă a lichidat sistemul administrativ-militar, starea de asediu impuse de

regimul românesc de ocupaţie şi, totodată, a interzis existenţa oricăror altor organizaţii
locale obşteşti: partide, asociaţii de creaţie, societăţi economice, comerciale ş. a. În locul lor,
s-au înfiinţat organizaţii comsomoliste, cooperatiste, de iluminare culturală ş. a.,
subordonate structurilor politice ale unui singur partid — al comuniştilor. Prin hotărîrea
CC al PC(b) din toată Uniunea din 14.08.1940, organizaţia regională de partid din RASSM
a fost transformată în Partidul Comunist (al bolşevicilor) din Moldova — unica şi suprema
forţă conducătoare, care a administrat RSSM cinci decenii în şir, pînă în august 1991
[19, p. 37-70]. Pe această cale s-a constituit sistemul sovietic administrativ de comandă.
“Sistemul dat, – conchid savanţii M. Platon, Al. Roman, S. Roşca, T. Popescu, – este
orientat spre centralizarea excesivă a puterii de stat şi slăbirea bazelor democratice şi de
autoadministrare a localităţilor” [20, p. 351].

De fapt, organele vremelnice ale sistemului sovietic pe parcursul anului 1940 s-au
creat fără a recurge la alegeri. Componenţa lor era selectată de organele de partid şi
verificată de structurile NKVD-ului [21, p. 156-157].

În urma alegerilor în Sovietul Suprem al RSSM şi concomitent alegerilor suplimentare

în Sovietul Suprem şi Sovietul Naţionalităţilor ale URSS din 12.01.1941, a fost format
Sovietul Suprem al RSSM (266 de deputaţi), 34 de deputaţi au fost aleşi în Sovietul Suprem
şi 25 de deputaţi în Sovietul Naţionalităţilor ale URSS. Sesiunea I a Sovietului Suprem al
RSSM (8-10.02.1941) a ales Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM (preşedinte F. Brovco,

103
1941-1951), a format Sovietul Comisarilor Norodnici, Guvernul RSSM (Preşedinte T.
Constantinov, 1940-1945).
La 10 februarie 1941 Sesiunea I a Sovietului Suprem al RSSM a adoptat Constituţia
(Legea temeinică) a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, articolul 13 al căreia
stabilea, că “RSS Moldovenească înfăptuieşte puterea de stat” numai “în afară de limitele
determinate de articolul 14 al Constituţiei Uniunii RSS” [16, p. 107 ]. Legea temeinică din
1941 a RSS Moldoveneşti a stabilit sistemul şi prerogativele organelor supreme şi locale ale
puterii de stat şi de administrare publică, a determinat sarcinile organelor justiţiei şi ale
procuraturii, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor.
La 20.06.1941, în componenţa RSS Moldoveneşti intrau 6 judeţe, 2 oraşe şi 6
raioane în subordonare republicană, 27 de raioane în subordonare judeţeană. În RSS
Moldovenească a fost introdus sistemul judiciar din URSS.

Pentru a înrădăcina în raioanele de vest ale RSSM (dintre Nistru şi Prut) principiile
sovietice de ocîrmuire, puterea nouă acorda o deosebită atenţie organelor, ale căror funcţii
erau reglementate de dreptul administrativ — miliţia, securitatea. Puterea nouă lichidează
vagabondajul minorilor. Pe teritoriul eliberat au rămas multe persoane cu cetăţenie străină.
Comisariatul norodnic pentru treburile interne (NKVD), în scurt timp, a luat la evidenţă
aceasta categorie a populaţiei. La 3.10.1940 SCN al RSSM a adoptat hotarîrea Cu privire la
paşaportizarea populaţiei de pe teritoriul Basarabiei. Majoritatea covîrşitoare a populaţiei
RSS Moldoveneşti — ţărănimea, colhoznicii a fost lipsită de paşapoarte, şi în consecinţă, de
dreptul la libera deplasare pînă în anii ‘80 ai veacului XX. Existau totuşi anumite posibilităţi
legale de deplasare: pentru studenţi, pentru cetăţenii care se aranjau la fabrici şi uzine ş. a.

În baza Legii cu privire la formarea RSS Moldoveneşti, republicii i-au fost transmise
toate întreprinderile industriale, de transport, de construcţie, comerciale, ale industriei
meşteşugăreşti, precum şi instituţiile social-culturale şi alte instituţii din Moldova dintre
Prut şi Nistru şi din RASSM.

Prin articolele 1-3 din Legea temeinică, RSS Moldovenească a fost proclamată stat
socialist al muncitorilor şi ţăranilor, a cărei bază politică o constituiau Sovietele de deputaţi
ai oamenilor muncii, cărora le aparţine întreaga putere de stat. Baza economică a RSS
Moldoveneşti o constituia proprietatea colectivă asupra uneltelor şi mijloacelor de
producţie. La 15.08.1940 au fost publicate Decretele (ucazurile) Prezidiului Sovietului

104
Suprem al URSS Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi
comerciale, transportului feroviar şi naval şi mijloacelor de telecomunicaţii din Basarabia
şi Cu privire la restabilirea pe teritoriul Basarabiei a puterii legilor sovietice referitor la
naţionalizarea pamîntului. În urma acestui act, în Moldova din dreapta Nistrului au fost
confiscate domeniile moşiereşti, mănăstireşti şi alte proprietăţi mari. În urma acestei
reforme agrare, 186.000 de gospodării ţărăneşti au primit, în total, circa 240.000 de hectare
de pămînt.

Constituţia RSS Moldoveneşti, deşi, în mare parte, ignora temeiurile istorice, naţional-
culturale şi etnodemografice ale statalităţii moldoveneşti, năzuia totuşi să constate anumite
particularităţi ale modului tradiţional de gospodărire în obştea moldovenească. Bunăoară, în
articolul 9 se menţiona că “de rînd cu sistema socialistă a gospodăriei, în RSS
Moldovenească se dă voie sa fiinţeze şi gospodăria privată a ţăranilor individuali,
meşteşugarilor şi meseriaşilor, întreprinderile mărunte private industriale şi de tîrguială”
[16, p. 106]. La 15.08.1940, Guvernul URSS (SCN) a adoptat hotărîrea Cu privire la
salarizarea şi asigurarea socială de stat a muncitorilor, tehnicienilor, inginerilor şi
slujbaşilor din întreprinderile şi instituţiile din Basarabia, în baza căreia asupra
categoriilor sociale numite din raioanele eliberate se extindeau prevederile Codului muncii,
precum şi legile privind salariile şi asigurările sociale de stat în vigoare în URSS.

Constituţia RSS Moldoveneşti, adoptată la 10 februarie 1941, garanta tuturor

cetăţenilor drepturi egale la muncă, odihnă, învăţătură, asigurare socială, libertatea
cuvîntului, conştiinţei, presei: Capitolul VIII. Drepturile şi îndatoririle temeinice ale
cetăţenilor, art. 96-111 [16, p.119-121 ].

Fără nici o îndoială, reunirea moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului la

28 iunie 1940, formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti la 2 august 1940
certifică realizarea deplină a voinţei populaţiei Moldovei dintre Prut şi Nistru, exprimate de
Congresul ostaşilor moldoveni încă la 24.10.1917 — renaşterea statalităţii norodului
moldovenesc pe baza trecutului său istoric, a culturii naţionale, a dreptului la
autodeterminare naţională. RSSM prezenta o statalitate moldovenească rîvnită de popor, dar
nelegiferată, prin exprimarea dreptului acestui popor la autodeterminare.

Crearea RSS Moldoveneşti, indiferent de scopurile urmărite de centru, în condiţiile

105
politicii antinaţionale ale stalinismului, semnifică restabilirea, în noi împrejurări, a
statalităţii renăscute prin voinţa reprezentanţilor muncitorilor şi ţăranilor moldoveni în haine
militare la Congresul ostaşilor moldoveni la 24.10.1917. Statul sovietic, vrînd-nevrînd, a
luat în consideraţie tradiţia şi realitatea istorică: renaşterea în epoca contemporană a
statalităţii moldoveneşti la 2 decembrie 1917 în formă de Republică Democratică
Moldovenească.

Existenţa Republicii Democratice Moldoveneşti (2.12.1917-27.03.1918), proclamarea

RSS Basarabene (mai 1919), formarea la 12.10.1924 a RASS Moldoveneşti în teritoriul
Ucrainei au fost o întruchipare a voinţei moldovenilor din stînga Prutului de a se ocîrmui de
sine stătător, de a-şi ocroti tradiţiile istorice, culturale şi limba maternă.

Aceste realităţi justifica proclamarea la 2 august 1940 în spaţiul din stînga Prutului şi
de pe ambele maluri ale Nistrului a unui stat moldovenesc integru şi suveran – Republica
Moldovenească, care a realizat „reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu populaţia
moldovenească din RASS Moldovenească”, rîvnită încă din anul 1917 [22, p.384].

§ 2. Moldova în componenţa Uniunii Sovietice: suveranitate limitată

După 28 iunie 1940 în Moldova dintre Prut şi Nistru s-ar putea vorbi doar cu mari
rezerve despre “restabilirea Puterii Sovietice” [23, p. 839]. Din bine cunoscutul motiv că în
Moldova dintre Prut şi Nistru nici în noiembrie-decembrie 1917, nici la început de ianuarie
1918 bolşevicii n-au reuşit să întroneze decisiv Puterea Sovietică, să proclame formarea
unei republici sovietice moldoveneşti. De la început de ianuarie 1918 pînă la 28 iunie 1940,
puterea în ţinut aparţinea regimului românesc de ocupaţie, ce cucerise Basarabia prin forţa
armelor.

Realitatea că instituţia suprastructurală numită stat, schimbîndu-şi formele de orînduire

şi scopurile, îşi păstrează, în diferite condiţii, misiunea de instrument principal de organizare
politică şi administrativă, prin intermediul căruia funcţionează sistemul politic şi se
reglementează relaţiile sociale, nu ne oferă suficiente dovezi pentru a folosi sintagme gen
“statalitatea sovietică naţională moldovenească”. Considerînd că “deosebirile economiilor”
şi implicit evoluţia relaţiilor sociale “nu sînt consecvent legate de prezenţa sistemului politic
administrativ”, F. Hinsley notează: “Acolo unde statul există, el există indiferent de modul

106
de gospodărire… Statul există peste tot, unde circumstanţele au favorizat şi au sprijinit
ambiţia de a-i instaura puterea” [24, p. 9].

“Statalitatea naţională”, sentimentul comunităţii de stat, ca şi “naţiunea”, “conştiinţa

naţională” din momentul apariţiei/conştientizării rămîn, oricum, constante atîta timp cît
condiţiile istorice permit şi comunitatea etnică dată şi le asumă. Aşadar, la 2.08.1940 a fost
restabilită statalitatea poporului moldovenesc sub formă de Republică. Determinantul
“sovietică”, „socialistă” din titulatura ei înseamnă doar esenţa socială a statalităţii naţionale
care intra în componenţa unui “stat segmentar” — Uniunea Sovietică.

În componenţa URSS, după 2 august 1940, au devenit posibile reunirea moldovenilor

de pe ambele maluri ale Nistrului, restabilirea statalităţii moldoveneşti contemporane,
proclamate prin Declaraţia Sfatului Ţării din 2.12.1917 şi extinderea ei asupra moldovenilor
din stînga Nistrului. Analiza faptelor, evenimentelor, documentelor istorice ne demonstrează
elocvent că Republica Democratică Moldovenească (1917-1918) şi Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească (1940-1990) au fost state cu suveranitate limitată. În condiţiile
suveranităţii limitate Statul Moldovenesc contemporan nu totdeauna a reuşit să-şi impună
voinţa pentru a-şi ocroti drepturile şi insemnele naţional-statale. Cu toate acestea nu poate fi
negat faptul, că aceste republici au avut suveranitate, bazată pe voinţa poporului
moldovenesc, care şi în anul 1917, şi în perioada 1940 -1990 indirect s-a folosit de
drepturile sale la autodeterminare.

Este semnificativ că conceptul leninist privind dreptul popoarelor la autodeterminare

din Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia, mai tîrziu, în 1960, a fost fixat drept unul
din principiile fundamentale ale Cartei ONU, care a servit temei politic şi juridic pentru
obţinerea independenţei, a libertăţii naţionale a multor popoare, ce s-au aflat secole în şir
sub asuprire colonială...

La etapa respectivă, la 2.08.1940, intrarea RSS Moldoveneşti în componenţa URSS

corespundea intereselor moldovenilor, întregului popor multinaţional al Moldovei, însă
aceasta s-a făcut în detrimentul suveranităţii de stat — ceea ce constituie una din
particularităţile procesului de restabilire a statalităţii moldoveneşti. Eliberarea la 28 iunie
1940 a Moldovei dintre Prut şi Nistru nu a oferit premisele necesare “pentru crearea
Republicii Moldoveneşti unionale”, cum afirma A. Lazarev [23, p. 572], ci pentru realizarea

107
aspiraţiilor poporului moldovenesc — renaşterea statalităţii moldoveneşti. Condiţia
principală, în acest sens, este tradiţia statală multiseculară şi voinţa permanentă a poporului
moldovenesc de a o restabili, aşa cum s-a făcut în 2.12.1917, apoi în 2.08.1940 şi continuată
sub forma de guvernămînt - Republică. Constituţia RSSM de la 10 februarie 1941, cu toate
carenţele ei, a fost prima constituţie a statului moldovenesc contemporan, care exista în
condiţii de suveranitate limitată. Ea a legitimat crearea RSSM, a marcat continuitatea
statalităţii moldoveneşti în noile condiţii istorice.

Examinarea evoluţiei statalităţii moldoveneşti din 2.12.1917 pînă la 10.02.1941

(adoptarea Constituţiei RSS Moldoveneşti), relevă doua abordări principiale, două politici
diametral opuse faţă de statalitatea poporului moldovenesc. Prima: politica Guvernului
român a urmărit şi a realizat sub scutul mai multor divizii de ocupaţie scopul său
expansionist — lichidarea la 27.11.1918 a Republicii Democratice Moldoveneşti şi
prefacerea ei în “provincie românească”.

A doua: politica Guvernului sovietic, care, cu toate şovăielile şi inadvertenţele sale

reflectate în actele oficiale din ianuarie, martie 1918, din 26.06.1940, a coincis cu interesele
poporului moldovenesc de a restabili statalitatea sa naţională şi forma de guvernămînt
proclamată la 2.12.1917: Republică Democratică Moldovenească.

Trebuie de menţionat, că în iunie-iulie 1940 voinţa populară pentru proclamarea

statului moldovenesc s-a manifestat ca şi în martie-noiembrie 1917, indirect, prin petiţii
adresări şi hotărîri adoptate la numeroase adunări şi mitinguri. Desigur, aceste întruniri nu
au puterea unui plebiscit.

În Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale

e scris: “Venind în întîmpinarea dorinţelor oamenilor muncii din Basarabia şi oamenilor
muncii din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească de reunire a populaţiei
moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia moldovenească a RASS Moldoveneşti şi
călăuzindu-se pe principiul sovietic al dezvoltării libere a naţionalităţilor, Sovietul Suprem
al Uniunii RSS hotărăşte:

1. A crea Republica Sovietică Socialistă Moldovenească unională” [14, p. 138-158].

Aşadar, crearea RSS Moldoveneşti unionale se motivează prin “dorinţa de reunire a
populaţiei moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia moldovenească din RASSM” şi nu prin

108
restabilirea statalităţii naţionale a poporului moldovenesc, sugrumate prin aşa-zisul “act al
unirii” din 27.11.1918. În preambulul Legii cu privire la formarea RSS Moldoveneşti din
2.08.1940 se afirmă că ea a fost adoptată pentru a satisface “dorinţele oamenilor muncii din
RASS Moldovenească…”[25, p. 183].

Tributari ai clişeelor ideologiei dominante în perioada postbelică, majoritatea

cercetătorilor problemei care ne preocupă şi-au concentrat eforturile, demonstrînd uneori
lipsa de informaţii, alteori interpretînd unilateral realităţile, pentru justificarea priorităţii
“statalităţii sovietice moldoveneşti”, care, după părerea majorităţii s-ar fi început în
octombrie 1924.
Academicianul A. Lazarev, considerînd “cu totul greşite afirmaţiile unor autori cum că
statalitatea naţională a poporului moldovenesc îşi află începutul numai din momentul creării
statalităţii sovietice naţionale moldoveneşti”, subliniază că “o latură a procesului formării
statalităţii sovietice moldoveneşti semnifică restabilirea statalităţii naţionale moldoveneşti în
general” [23, p. 594]. Abordînd expres “statalitatea sovietică moldovenească”, reputatul
istoric a încercat cu insistenţă să acrediteze punctul de vedere, cum că această “statalitate
sovietică” pentru moldoveni a început în 1919, prin proclamarea la Odesa a Republicii
Sovietice Socialiste Basarabene. Dînsul menţionează doar tangenţial existenţa Republicii
Democratice Moldoveneşti, bunăoară, în compartimentul intitulat Ocuparea Basarabiei
sovietice de către România regală, fără însă a considera actul politico-juridic din 2.12.1917
dovadă de continuitate a statalităţii moldoveneşti. Această concepţie a dominat istoriografia
moldovenească şi lucrările privind construcţia naţional-statală pînă la ultimul deceniu al
veacului XX.
Pedalarea insistentă a “transformării RASSM în RSSM” desconsideră, fără nici un
temei, proclamarea, prin voinţa păturilor largi ale societăţii moldoveneşti, a Congresului
ostaşilor moldoveni, a Republicii Democratice Moldoveneşti la 2.12.1917 şi existenţa ei
pînă la 27.11.1918. Exportul “statalităţii sovietice moldoveneşti” din stînga în dreapta
Nistrului nu are motivaţie nici juridică, nici politică, ignorîndu-se voinţa şi cerinţele
moldovenilor din Moldova dintre Prut şi Nistru pentru restabilirea statalităţii lor
multiseculare, lupta şi manifestările lor în acest scop. Noua “treaptă statală”, despre care
scrie A. Lazarev , forma de guvernămînt — republica, a fost consfinţită la 2.12.1917. Sfatul

109
Ţării n-a făcut altceva decît că a îndeplinit hotărîrea Congresului ostaşilor moldoveni. La
2.08.1940 ea a fost restabilită, de data aceasta, în cadrul Statului sovietic.
Fără îndoială, intrarea RSSM în URSS, la acea vreme, era în interesul poporului
moldovenesc, căci îşi putea restabili şi statornici statalitatea sa naţională sub paza unei forţe
politice, economice şi militare cu mare autoritate şi influenţă. Însă rigorile, fie şi de
procedură, nu au fost respectate. Deocamdată nu se ştie cum şi-a exprimat poporul
moldovenesc “principiile benevole de intrare în URSS”. Nu a fost desfăşurat un referendum,
nu au avut loc către 2 august alegeri. În arhivele şi cronicile acelor ani nu există nici un
document, hotărîre, act politico-juridic, ce ar confirma exprimarea principiilor benevole de
intrare în URSS.
Merită să accentuăm: în persoana RSS Moldoveneşti, create la 2.08.1940, poporul
moldovenesc NU şi-a redobîndit deplina sa suveranitate asupra întregului său teritoriu
naţional. Graniţele teritoriului naţional-istoric moldovenesc, nemilos trunchiate la nord şi la
sud, au fost stabilite prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS la
4 noiembrie 1940. RSS Moldovenească nu avea suveranitatea sa, adică supremaţia puterii
sale de stat asupra diferitelor domenii de activitate, de multe ori fiind nevoită să ceară
permisiunea Centrului pentru o acţiune sau alta.
Deşi RSSM avea toate atributele unui stat contemporan democratic, Sovietul Suprem
al RSSM, Prezidiul său erau limitate în exercitarea drepturilor şi prerogativelor suverane ale
Republicii Moldoveneşti. Nu toate organele superioare executive formate de Sovietul
Suprem al RSS Moldoveneşti se aflau în subordonarea sa deplină. Conform articolului 48
din Constituţie, 10 Comisariate Norodnice (ministere) erau “unional-republicane”, deci în
subordonarea Centrului. Numai cinci Comisariate Norodnice — ale învăţămîntului,
industriei locale, gospodăriei comunale, asigurării sociale, transportului de automobile erau
“republicane”.
Din primii ani de după război, RSS Moldovenească a fost, de fapt, administrată şi
supravegheată de “împuterniciţi unionali” cu atribuţii de membri ai guvernului
moldovenesc, de “preşedinţi ai Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru Moldova”, de
“secretari doi” ai CC al PC al Moldovei trimişi de Moscova, institut de supremă
supraveghere partinică, ce s-a păstrat pînă la sfîrşitul anilor 80 veacul XX.
Sesiunea a II-a de legislatura a III-a a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din
11.04.1952 a adoptat Decretul Prezidiului Sovietului Suprem din 31 ianuarie 1952 Cu
110
privire la flagul de stat al RSS Moldoveneşti — simbol al suveranităţii “unional-sovietice” a
Republicii. Astfel statutul juridic al RSSM a fost indiscutabil mai înalt decît statutul
Basarabiei în componenţa Imperiului Rus (1812-1917) şi României (1918-1940).
În anii Puterii Sovietice, ca şi în perioada de ocupaţie română, au fost anulate
simbolurile multiseculare tradiţionale ale statalităţii moldoveneşti: drapelul moldovenesc,
încă de la Ştefan cel Mare cu fond roşu — culoare ce s-a păstrat şi în tricolorul cu fîşii
orizontale al Republicii Democratice Moldoveneşti, avînd toate — în mod obligatoriu — pe
pînză capul de zimbru. A fost anulată şi stema multiseculară — simbol veşnic al Statului
Moldovenesc: capul de zimbru, avînd alăturate semiluna şi steaua cu cinci sau mai multe
colţuri. De notat în mod expres: acest simbol al Statului Moldovenesc n-a fost interzis nici
de otomani, nici de fanarioţi, nici de guvernanţii ruşi (1813 – 1917).
Deşi străine tradiţiilor naţional-statale ale poporului moldovenesc, noile simboluri, în
linii mari, n-au afectat continuitatea şi afirmarea statalităţii moldoveneşti, dar au marcat
suveranitatea ei limitată.
O anumită schimbare de mentalitate în problema ocrotirii identităţii naţional-statale
moldoveneşti se produce în URSS după terminarea perioadei staliniste. La 18.10.1957
“Sovietul Miniştrilor al RSS Moldoveneşti hotărăşte: 1. De a reîncepe de la 1 septembrie
1958 învăţarea obligatorie a limbii moldoveneşti în republică. Ministerul Învăţămîntului
este învestit cu dreptul de a elibera de învăţarea limbii moldoveneşti, cu acordul părinţilor,
elevii – copiii din familiile de militari…”[26, p. 334]. Concomitent, legile unionale privind
perfecţionarea sistemului de învăţămînt general din 1958 şi 1972 stabileau învăţarea
obligatorie de către toţi cetăţenii, inclusiv de moldoveni, a limbii ruse. Privitor la această
situaţie — impunerea limbii ruse în şcolile moldoveneşti, savantul A. Morari declară: “La
cererea unanimă a oamenilor muncii, în RSS Moldovenească, ca şi în toate republicile
unionale, a fost introdusă învăţarea unei a doua limbi, inclusiv cea rusă” [27, p. 219 ]. Din
păcate, A. Morari nu divulgă secretul cînd şi pe ce cale s-a aflat despre “cererea unanimă”.

Avînd în vedere teoria că, suveranitatea de stat se exprimă prin supremaţia puterii de
stat, în limitele graniţelor de stat şi prin independenţa sa de vreun stat străin pe arena
mondială, atunci ea poate fi raportată la Statul Moldovenesc contemporan de pînă în august
1991 doar cu anumite rezerve.

Academicianul A. Lazarev consideră că, după eliberarea Moldovei dintre Prut şi

111
Nistru, poporul moldovenesc dispunea de posibilităţi reale pentru rezolvarea a două sarcini
de o importanţă vitală pentru viitorul său naţional: “prima — să folosească liber şi în
deplină măsură dreptul său la autodeterminare pentru a hotărî definitiv problema privind
forma statalităţii sale” [23, p. 570]. Această sarcină a fost parţial rezolvată.

A doua sarcină — de a soluţiona, în definitiv, chestiunea cu privire la suveranitatea sa

de stat — a rămas multă vreme — pînă în august 1991 nerezolvată. Astfel, menţinîndu-şi,
oricum, suveranitatea naţională, poporul moldovenesc urma să-şi obţină suveranitatea de
stat deplină.

În constituţiile moldoveneşti sovietice nu era numit subiectul suveranităţii — poporul

moldovenesc, în general, moldovenii nu sînt menţionaţi, s-a ignorat totalmente continuitatea
statalităţii moldoveneşti de-a lungul istoriei, limba moldovenească nu este fixată ca limbă
oficială a statului pînă în 1989. Acestea şi alte fapte, în aparenţă neînsemnate, dar foarte
sensibile, au amplificat nemulţămirea, revolta înăbuşită care au devenit masă critică,
răbufnind în 1989, într-o mişcare de renaştere naţională, ce a cuprins toate păturile societăţii
moldoveneşti.

§ 3. Moldova suverană: criza politică şi identitară

Necesitatea dezvoltării social-economice în epoca modernă impune în mod imperios
dezvoltarea şi aprofundarea tendinţelor comunitare, a relaţiilor integraţioniste. Însă acestea
nu trebuie să afecteze afirmarea conştiinţei de sine naţionale, ignorarea căreia poate genera
tendinţe centrifuge.
Pe fundalul tendinţelor tot mai insistente ale republicilor sovietice unionale de a obţine
“deplina suveranitate”, Constituţia URSS adoptată la 7 octombrie 1977 referitor la
autodeterminare se pronunţa vag. Articolul 70 stipula, printre altele, că “URSS este…
urmare a autodeterminării libere a naţiilor…”. Esenţa acestui principiu este dezvăluită
parţial numai privitor la republicile unionale în articolul 72, care declara: “Fiecare republică
unională îşi menţine dreptul la ieşire din URSS”. Numai atît. Constituţia RSSM adoptată la
15 aprilie 1978 în articolul 69 stipula: „RSS Moldovenească îşi rezervă dreptul de ieşire
liberă din Uniunea RSS” [28, p. 26].
Decalajul dintre dreptul la autodeterminare, puterea suverană a poporului, declarate
constituţional, şi posibilităţile de a le exercita real era foarte mare, întîi de toate, în sferele

112
politicii naţional-spirituale. Conducerea URSS s-a văzut constrînsă să slăbească întrucîtva
pîrghiile sistemului administrativ de comandă partinică. Lezarea demnităţii naţionale prin
ignorarea de către autorităţile partinice a limbii materne, prin numirea în funcţii importante
a cadrelor exportate de “Centru”, prin sfidarea memoriei istorice şi a valorilor culturale au
făcut ca nemulţumirea societăţii să se manifeste deschis. Odată cu începutul politicii
“Perestroika”, intelectualitatea de creaţie, învăţători, medici, ziarişti constituiau formaţiuni
obşteşti fără aprobarea autorităţilor, cerînd tot mai insistent oficializarea limbii
moldoveneşti. Apelurile organizaţiilor “neformale” — ale Clubului literar-muzical “Alexei
Mateevici” (1988), ale Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării, întîi de toate,
lozincile “Unire, moldoveni!”, “Limba moldovenească — limbă de stat!” au fost susţinute
de majoritatea covîrşitoare a moldovenilor, căci corespundeau aspiraţiilor naţionale,
revigorau conştiinţa lor etnică şi lingvistică. Răspunzînd năzuinţelor multiseculare şi
cerinţelor imperioase ale moldovenilor, Uniunea Scriitorilor din Moldova a dat publicităţii
proiectul său Limba de stat: principii de funcţionare, primul articol al căruia prevedea:
“Limba de stat a RSS Moldoveneşti este limba poporului care a dat nume republicii…”.
Deci limba moldovenilor, limba moldovenească [29].
Luînd în consideraţie vrerea poporului, respectînd convingerile ferme ale Institutului
de Limbă şi Literatură, poziţia hotărîtă, bine argumentată a tuturor academicienilor şi
membrilor-corespondenţi şi a uniunilor de creaţie, Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti, la
31 august 1989, a adoptat Legea Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti. S-
a hotărît: “A completa Constituţia (Legea Fundamentală) cu articolul 701, avînd următorul
conţinut:
Articolul 701. Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba
moldovenească” [30, p. 11].
În fond, s-a făcut o dreptate: voinţa suverană a poporului moldovenesc şi-a găsit
expresia concretă. După 1831, cînd limba moldovenească a fost oficializată în Principatul
Moldovei (Regulamentul Organic), după 1818, cînd limba moldovenească avea statut oficial
în “oblastea Basarabiei”, abia în 1989 limba naţională a poporului moldovenesc — limba
moldovenească a fost legalizată constituţional.
Juriştii, V. Ivanov, Gh. Tatar, N. Andronic subliniază că, „ învestind cu statut de stat,
limba moldovenească, Republica Moldova asigură protejarea libertăţilor şi drepturilor
naţionale ale cetăţenilor de orice naţionalitate de pe teritoriul său, indiferent de limba
113
folosită... Legea prevede crearea de condiţii pentru folosirea şi dezvoltarea limbii ruse, ca
limbă de comunicare interetnică, a limbii găgăuze, precum şi a limbilor altor naţionalităţi
din republică... Din aceste şi alte prevederi ale legislaţiei cu privire la limbi din Republica
Moldova noi constatăm rezolvarea democratică a problemei date în vederea consolidării
suveranităţii şi independenţei ţării...” [31, p. 137-139].
Din august 1989 pînă în iunie 1990 Sovietul Suprem al Republicii Moldova a operat
14 modificări în Constituţia Republicii Moldova.
Astfel, pas cu pas, modificare cu modificare se revenea la suveranitatea naţională reală
— pe calea extinderii treptate şi a completării ansamblului drepturilor poporului
moldovenesc, ceea ce i-a permis să-şi afirme continuitatea sa statală, identitatea etnică,
lingvistică, asigurîndu-şi condiţii favorabile de dezvoltare în concordanţă cu interesele altor
naţionalităţi. Procesul de extindere şi afirmare a drepturilor naţionale ale norodului
moldovenesc confirmă adevărul că “suveranitatea statală serveşte drept garanţie a ocrotirii
suveranităţii naţionale, acestea, în fond, identificîndu-se” [32, p. 99].
Legile adoptate de Parlamentul Republicii Moldova în anul 1990 demonstrau clar
voinţa de a restabili suveranitatea statală şi independenţa Moldovei faţă de URSS. Dreptul la
ieşire liberă din URSS este fixat şi în art. 69 al Constituţiei RSSM. Moldova, asemeni altor
republici unionale, tinde de a obţine „suveranitatea deplină”, reală.
În aceste împrejurări, Republica Moldova, pe de o parte, făcea paşi tot mai îndrăzneţi
spre realizarea dreptului său la autodeterminare, pe de altă parte — actele politico-juridice
în vigoare îi limitau posibilităţile de manifestare a voinţei suverane a poporului. În vederea
afirmării definitive a suveranităţii de stat a Republicii Moldova, Sovietul Suprem al RSS
Moldoveneşti a adoptat Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova (23.06.1990).
Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova constituie un act de stat, care doar
proclamă principiile fundamentale ale afirmării şi asigurării suveranităţii Statului
Moldovenesc. Era un program de lucru, un angajament social public, care urma să fie
realizat. Principiile fundamentale ale suveranităţii proclamate trebuiau metodic şi
consecvent traduse în viaţă. Întru implementarea formelor de realizare deplină a puterii de
stat, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat în mod operativ un şir de acte, avînd menirea de a
confirma şi consolida suveranitatea de stat a Republicii Moldova.
În procesul de elaborare şi adoptare a actelor politico-juridice ce completează
ansamblul legislativ, în vederea obţinerii suveranităţii depline şi a independenţei, au fost
114
fireşti acţiunile de a înlătura determinativele străine denumirii Statului Moldovenesc.
Poporul moldovenesc totdeauna şi-a numit Statul Moldova, Ţara Moldovei, această
denumire şi-a păstrat-o în memoria sa istorică şi a continuat-o în 1917, în noi condiţii, cînd a
denumit-o Republica Democratică Moldova. Pentru a confirma revenirea la statalitatea
naţională suverană a poporului moldovenesc şi a se detaşa de sistemul sovietic administrativ
de comandă, Sovietul Suprem al RSS Moldova a adoptat la 23.05.1991 Legea Cu privire la
schimbarea denumirii statului RSS Moldova în Republica Moldova.
Pe măsură ce se elaborau şi se adoptau noi legi în vederea consolidării cadrului
legislativ al suveranităţii ţării, devenea tot mai stringentă necesitatea de a reglementa
relaţiile politice dintre stat şi cetăţean. Vidul juridic, sub acest aspect, a fost completat prin
Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenia Republicii Moldova (Nr. 596-XII din
5.06.1991), în care, pentru prima dată în istoria Moldovei, s-a stabilit o unică cetăţenie a
ţării.
Legea recunoştea apartenenţa la cetăţenia Moldovei a persoanelor, care pînă la
28.06.1940 au locuit pe teritoriul “Basarabiei”, în nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi
RASSM şi a urmaşilor lor, “dacă la data adoptării prezentei legi domiciliau pe teritoriul
Republicii Moldova”, [33] reconfirmînd astfel hotarele istorico-geografice ale Moldovei de
Est.
În raport cu legislaţia altor ţări, Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenie a fost
considerată una din cele mai democratice chiar la momentul adoptării, păstrîndu-şi această
calitate pînă în prezent (în Legea nouă): ea porneşte de la “varianta zero”.
Actele politico-juridice enumerate, comentate în acest compartiment, denominarea,
modificarea şi completarea prerogativelor diferitelor structuri statale, administrative,
redirecţionarea vectorilor politicii interne şi externe, într-adevăr au consolidat suveranitatea
Republicii Moldova.
Totodată, deveneau tot mai clare, începînd cu anul 1990, tendinţele de a reimprima
Statului Moldovenesc trăsături şi atribute naţional-statale ale României (tricolorul românesc,
stema valahă ş. a.), impuse moldovenilor după 27.03.1918 – acţiuni ce au dus, în cele din
urmă, la dezbinarea Republicii Moldova.
Evenimentele se derulau vertiginos: Sovietul Suprem al RSS Moldova la 23.06.1990,
prin Legea Nr. 148-XII “proclamă RSS Moldova stat suveran”; tot atunci, prin Legea Nr.
149-XII preşedintele Sovietului Suprem al RSSM M. Snegur “aprobă Avizul Comisiei
115
Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului
sovieto-german de neagresiune şi a protocolului adiţional secret din 23.08.1939, precum şi
consecinţele lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord”; la 19-22.08.1991, la Moscova are
loc un puci; la 22.08.1991, Sovietul Suprem al RSSM scoate în afara legii Partidul
Comunist al Moldovei
La hotarul dintre 1989 şi 1990 a apărut şi luau amploare primele simptome de
tensionare a relaţiilor dintre naţiunile conlocuitoare şi etnosul titular. S-a creat o situaţie
explozivă. În zilele cînd Sovietul Suprem al RSSM discuta “legile lingvistice” — învestirea
cu statut de stat a limbii moldoveneşti, funcţionarea limbilor, inclusiv a limbii ruse, care îşi
păstra calitatea de limbă de comunicare interetnică, multe întreprinderi din Chişinău, Bălţi,
Bender, Tiraspol, Comrat au declarat grevă. S-a creat o situaţie absurdă: mari întreprinderi
din Republica Moldova au declarat grevă împotriva decretării limbii de stat a limbii
moldoveneşti, maternă majorităţii norodului (65% din populaţie), care a dat nume Statului
Moldovenesc. Orice acţiune în vederea revenirii poporului moldovenesc la valorile sale
istorice, naţional-culturale, de consolidare, inclusiv în viaţa spirituală, a independenţei
Statului Moldovenesc era calificată “naţionalistă”, antisovietică, antirusească.
Autorităţile mai multor raioane din stînga Nistrului au propus să fie declarate două
limbi de stat: moldovenească şi rusă, cel puţin pentru ei. Chişinăul a respins propunerea din
start, fără a lua în consideraţie istoria acestui spaţiu moldovenesc, aspectul etnodemografic,
specificul lingvistic şi cultural al populaţiei multinaţionale locale. Această poziţie
neconstructivă, ieşirile extremiste au adîncit înstrăinarea dintre malurile Nistrului,
consolidînd organizaţiile obşteşti est-nistrene, alimentînd copios convingerile est-nistrenilor
că “Basarabia se uneşte cu România”.
Bacilul naţionalismului extremist ameţea tot mai multe minţi înfierbîntate. Majoritatea
deputaţilor, Guvernul lui M. Druc, prin hotărîri şi legi nechibzuite, prin acţiuni nesăbuite,
de-a dreptul antistatale împingeau Republica Moldova spre catastrofa naţională. Pentru a
demonstra această realitate crudă, ne vom referi strict documentar doar la unele acte
legislative şi acţiuni concrete ale executivului care au fost votate, semnate şi chiar realizate.
Euforia extremist-naţionalistă, încurajată indirect de stîngăcia, şovăielile şi lipsa de
clarviziune a Puterii centrale, a declanşat o avalanşă de hotărîri politice vizînd probleme
extrem de sensibile. Anumite hotărîri şi legi au fost adoptate în regim de urgenţă la
repezeală, fără o minimă expertiză parlamentară, fără măcar o încercare de fundamentare
116
ştiinţifică. La 31.08.1989 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Legea privind decretarea
limbii moldoveneşti limbă de stat şi introducerea alfabetului latin; la 1.09.1989 a fost
adoptată Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova.
S-a declanşat o campanie abuzivă de executare a acestor legi. Drept răspuns, la Tiraspol pe
4.11.1989 a avut loc conferinţa reprezentanţilor colectivelor de muncă, care a înfiinţat
Consiliul unit al colectivelor de muncă (OSTC — abrevierea în rusă). În raioanele din stînga
Nistrului şi din sudul republicii începe o rezistenţă care a devenit generală, în legătură cu
impunerea forţată, sub presiunea permanentă a organelor Procuraturii Generale şi a
procurorilor locali, în regim de urgenţă, a noului drapel — tricolorul românesc şi a noii
simbolici — de sorginte românească. Organul suprem al RSS Moldoveneşti, de facto şi de
iure declara, la început de mai 1990, “război penal şi administrativ” tuturor Sovietelor
raionale şi orăşeneşti, care hotărîseră să nu execute dispoziţia de a folosi tricolorul românesc
pe teritoriul Republicii Moldova.
De fapt, provocările se ţineau lanţ. Suveranitatea Statului Moldovenesc, integritatea
teritoriului naţional erau periclitate din diferite direcţii. La 6 mai 1990 ambele maluri ale
Prutului, din România şi Republica Moldova, au organizat o amplă manifestare Podul de
flori, dominată de ideea unirii. Deputaţi din Parlamentul Moldovei şi din Parlamentul
României au format aşa-numitul Comitet Naţional al Unirii.
La 12.05.1990. Sovietul Suprem al RSSM aprobă “Regulamentul cu privire la
Drapelul de stat al RSSM, punctul 1 al căruia stabilea, că “Drapelul de stat al
RSSM, — tricolorul este simbol oficial al suveranităţii de stat a RSSM. El simbolizează
trecutul, prezentul şi viitorul statului moldovenesc...” [34, p. 26].
Deputaţii au legiferat tricolorul României. Se ştie că drapelul tradiţional moldovenesc
în epoca medievală a fost roşu, în epoca modernă - bicolor: roşu-albastru; în epoca
contemporană – în 1918 - tricolor: cu dungi orizontale roşu, galben, albastru.
În scurt timp este în mod dubios legiferat în RSS Moldovenească şi imnul României
”Deşteaptă-te române”.
26.05.1990. Sovietul orăşenesc Bender de deputaţi ai poporului adoptă o hotărîre,
punctul al doilea al căreia “prevede efectuarea la 1.07.1990 a unui referendum orăşenesc pe
problemele folosirii tricolorului (românesc) pe teritoriul Sovietului orăşenesc, formarea unei
asociaţii pe baza oraşelor Bender şi Tiraspol, includerea oraşului Bender în autonomia
(republica) Transnistreană, dacă ea va fi formată…” [34, p. 112 ].
117
 2.06.1990. La Parcani, raionul Slobozia, a avut loc un Congres al deputaţilor poporului
de toate nivelurile din raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Rîbniţa, Slobozia, oraşele
Bender şi Tiraspol, la care “s-a proclamat organul suprem al puterii de stat în zona nistreană
învestit cu atribuţiile corespunzătoare ale puterii, au fost formate organele de administrare a
zonei — consiliul coordonator şi comitetul lui executiv” [34, p.156].
5.06.1990. Sovietul Suprem al RSSM a adoptat hotărîrea, prin care a declarat
Congresul deputaţilor poporului din RSSM, deputaţilor Sovietelor orăşeneşti, raionale, de
orăşel şi săteşti din zona nistreană incompetent, iar hotărîrile adoptate de el fiind în
„contradicţie cu Constituţia RSSM şi neavînd efecte juridice” [34, p. 157].
23.06.1990. Sovietul Suprem al RSSM aprobă “avizul Comisiei Sovietului Suprem al
RSSM cu privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune
şi a Protocolului adiţional secret din 23.08.1939 şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi
Bucovina de Nord”. Prin această hotărîre, Sovietul Suprem al RSSM, de iure, neagă
legitimitatea Republicii Moldoveneşti, creînd un vid juridic, care a stimulat separatismul în
raioanele din stînga Nistrului.
Instabilitatea, tensionarea, situaţia vagă de aşteptare din zi în zi a unor explozii sociale
cu tentă naţionalistă au fost tendinţe de bază în societatea moldovenească în a doua jumătate
a anului 1990. Suveranitatea Statului Moldovenesc parcurgea o perioadă extrem de
periculoasă. Puterea politică, îndeosebi reprezentanţii “grupurilor radicale din FPM au
provocat scindarea Parlamentului”. În urma numeroaselor insultări, maltratări şi chiar
lovituri, în ochii indiferenţi ai forţelor de ordine [35, p. 118], deputaţii din raioanele
moldoveneşti din stînga Nistrului şi din raioanele de sud ale republicii au refuzat să
participe la şedinţele Parlamentului [31, p. 169].
La 25.05.1990, M. Druc, liderul Frontului Popular din Moldova este numit prim-
ministru al Moldovei. Congresul al II-lea al Frontului Popular din Moldova
(30.06-1.07.1990) a adoptat un şir de rezoluţii, prin care a rebotezat Statul Moldovenesc
“Republica Română Moldova”, declarînd-o “teritoriu ocupat” [36, p. 24-27]. Astfel, la
numai o săptămînă de la adoptarea Declaraţiei suveranităţii Republicii Moldova, forţa
politică dominantă în acea perioadă — FPM nega legitimitatea Republicii Moldova,
suveranitatea teritoriului său naţional, anula dreptul moldovenilor la identitate etnică,
desconsidera purtătorul suveranităţii naţionale — poporul moldovenesc. Pentru anihilarea
statului Republica Moldova, forţele românounioniste încercau să repete scenariul anului
118
1918. Acţiunile sfidătoare ale FPM au tensionat grav atmosfera social-politică, alarmînd
toate segmentele societăţii moldoveneşti polietnice, mai ales, în raioanele de sud şi din
stînga Nistrului.
Procuratura Generală şi Sovietul Suprem al republicii au ignorat atitudinea majorităţii
absolute a cetăţenilor, inclusiv, a celor din sudul republicii, din stînga Nistrului şi nu au luat
în consideraţie concluziile principiale ale unor politicieni şi colaboratori ai organelor de
drept. Societatea moldovenească avea nevoie de garanţii că RSS Moldova nu se va uni, sub
dictatul „frontiştilor”, cu România. Guvernanţii, însă, au respins dialogul.
Încălcînd prevederile Constituţiei, liderul FPM M. Druc, în calitate de prim-ministru, a
semnat Hotărîrea Guvernului Nr. 407 din 23.10.1990 Cu privire la crearea formaţiunilor
de voluntari în RSS Moldova, prin care “împuternicea Departamentul pentru problemele
militare al RSS Moldova să preia în subordinea sa întreaga activitate de coordonare şi
organizare a formaţiunilor de voluntari” cu scopul “de a întreprinde măsuri energice şi
rapide în vederea menţinerii ordinii publice şi stabilizării situaţiei social-politice din
republică…”. [31, p. 169]
Această hotărîre a lui M. Druc va rămîne cu titlu de unicat în istoria politică a Statului
Moldovenesc. În loc să caute şi să aplice toate posibilităţile şi mijloacele paşnice pentru a
calma situaţia tensionată, pentru a instaura pacea, buna înţelegere şi spiritul de toleranţă, de
conlucrare în vederea consolidării societăţii şi afirmării suveranităţii statului, şeful
guvernului ordonă, în contradicţie cu legislaţia în vigoare, cu acordul tacit al Parlamentului,
crearea de structuri paramilitare ilegale, dă dispoziţia ca acestea să fie dotate şi finanţate din
banii cetăţenilor contribuabili, pentru “măsuri energice şi rapide” împotriva aceloraşi
cetăţeni contribuabili.
Prin declaraţiile şi, mai ales, acţiunile sale, prim-ministrul M. Druc, totodată, lider al
FPM, împingea republica spre războiul civil. Situaţia nu mai putea fi tolerată chiar şi de
adepţii FPM, infiltraţi în toate structurile supreme ale Moldovei. A doua zi după tragedia de
la Dubăsari, la 3.11.1990, care s-a soldat cu morţi şi răniţi, Sovietul Suprem al RSS
Moldova a adoptat hotărîrea, care prevedea “retragerea tuturor detaşamentelor de voluntari
din raioanele de sud şi din raioanele transnistrene ale Republicii şi dizolvarea lor ulterioară”
[37, p. 337]. Încordarea relaţiilor interetnice, în urma acţiunilor provocatoare ale Guvernului
lui M. Druc spre Dubăsari şi Comrat, atinsese un asemenea nivel, încît la 4.11.1990 Sovietul
Suprem al RSSM a adoptat de urgenţă Hotărîrea cu privire la măsurile de neamînat pentru
119
stabilizarea situaţiei social-politice din republică, prin care a decis “să condamne
încercările ce au avut loc de a soluţiona conflictele politice şi interetnice prin forţă şi să le
curme pe viitor.
Să dizolve în decurs de 24 de ore detaşamentele de voluntari… şi alte formaţiuni
similare neprevăzute de lege…
Să anuleze Hotărîrea Nr. 407 a Guvernului RSSM “Cu privire la formarea
detaşamentelor de voluntari în RSS Moldova” din 23.10.1990.
Ministerul Afacerilor Interne al RSSM, Comitetul pentru Securitatea Statului al RSSM
să asigure controlul asupra predării de către formaţiunile indicate… şi de către cetăţeni a
armamentului, a materialelor explozive, a echipamentului tehnic (staţii de radio, mijloace de
transport, de pirotehnică, de multiplicat etc.), iar în cazul în care acestea refuză să restituie
benevol mijloacele de înarmare, să se procedeze la confiscarea lor forţată” [37, p. 337 ]. Tot
la 4.11.1990, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Hotărîrea Cu privire la formarea
Comisiei Sovietului Suprem al RSSM pentru cercetarea evenimentelor care au avut loc la
Dubăsari la 2.11.1990.
Dar era prea tîrziu: situaţia politică se înrăutăţea vertiginos. Mai întîi, s-au adoptat legi
şi hotărîri străine firii moldovenilor, conştiinţei lor naţionale, tradiţiilor istorico-statale ale
Moldovei, care au început să fie introduse forţat, “cu Codul penal în mînă”, apoi au fost
înscăunaţi aventurieri politici, care să impună aceste legi, au fost impuse simboluri străine,
cu ajutorul forţelor paramilitare înarmate, neprevăzute de lege, de Constituţie. Rezultatul era
previzibil. A luat amploare mişcarea separatistă. În raioanele de sud s-a proclamat la
19.08.1990 “Republica Găgăuză”, la 2.09.1990 în stînga Nistrului s-a proclamat “Republica
Moldovenească Nistreană ”.
Urmărind ideea de a transforma Statul Moldovenesc contemporan în “provincie
românească” şi a-l alipi la România, guvernul M. Druc şi scutierii săi politici din FPM
făceau totul pentru ruperea oricăror relaţii ale Moldovei cu URSS. În acest scop major, la
sfîrşitul anului 1990 şi începutul anului 1991, primul ministru M. Druc a cerut Guvernului
român să se amestece în treburile interne ale Statului Moldovenesc. Atunci începe, după
cum afirmă Iulian Chifu în volumul său Război diplomatic în Basarabia. O istorie
ultramodernă, operaţiunea secretă a Guvernului român „Libertate pentru Basarabia”: “...în
urma apelului de urgenţă lansat de M. Druc, un grup de miniştri ai Guvernului român au pus
la punct Operaţiunea “Libertate pentru Basarabia”. S-a hotărît ca să fie “trecute” în stînga
120
Prutului toate ajutoarele posibile cu orice preţ şi cu orice sacrificii. Operaţia era planificată
cu maximă discreţie spre a nu fi descoperită de serviciile secrete ruse, şeful operaţiunii fiind
Anton Vătăşescu, ministru de stat pentru comerţ şi industrie în guvernul românesc... a fost
elaborat un plan fezabil, potrivit căruia preşedintele M. Snegur şi liderii de la Chişinău ar fi
trebuit să candideze pe listele diferitelor partide româneşti la alegerile prezidenţiale şi
generale. M. Snegur avea asigurat un post de preşedinte al Senatului… Din păcate,
propunerea făcută pe canale diplomatice a fost respinsă… La Congresul al IV-lea al
Frontului Popular Creştin Democrat (fostul FPM — Aut.). M. Druc, fost candidat la
preşedinţia României, a dezvăluit scenariul elaborat de comun acord cu oficialităţile române
pentru unirea Republicii Moldova cu România…”[1, p. 380-382].
Comentariile ar fi de prisos. Concluzia este evidentă: în anii 1991-1992, în urma
uneltirilor româno-unioniştilor din interiorul ţării şi a eforturilor diplomatice ale unor
oficialităţi române, Moldova era în prag de anexare la România.

Concluzii

1. În condiţiile geopolitice complicate, dar politic prielnice pentru soluţionarea

„problemei Basarabiei”, URSS, printr-un acord tacit cu România, la 28 iunie 1940
eliberează Basarabia, creînd condiţii pentru restabilirea statalităţii moldoveneşti în formă de
Republică Moldovenească (RSSM).
2. URSS, prin proceduri formal-juridice, dar fără plebiscit, legiferează crearea
RSSM care întruneşte cea mai mare parte a teritoriului istoric al Moldovei de Est
(Basarabiei) şi teritoriul autonomiei moldoveneşti din stînga Nistrului.
3. Formarea RSSM a însemnat restabilirea statalităţii moldoveneşti în formă de
Republică creată în 2 decembrie 1917. Aceasta este a doua Republică Moldovenească din
epoca contemporană. Deşi ciopîrţită teritorial, RSSM a legiferat unirea moldovenilor de pe
ambele maluri într-un singur stat moldovenesc contemporan.
4. În perioada 1940-1991, RSSM a fost stat cu suveranitatea limitată. Deşi avea
toate atributele unui stat: putere publică (guvernare), populaţie, teritoriu, adoptarea şi
aplicarea legislaţiei, sistem fiscal-vamal, o anumită suveranitate, majoritatea acestor atribuţii
erau limitate şi supuse puterii politice a statului centralizat URSS.

121
 5. Populaţiei moldoveneşti i-au fost create condiţii pentru dezvoltarea limbii şi
culturii moldoveneşti, pentru folosirea etnonimului „moldoveni”. Totuşi în toată perioada de
la 1940-1991 are loc procesul de rusificare a vieţii publice. Sînt negate însemnele naţional-
statale moldoveneşti: stema şi drapelul tradiţional moldovenesc sînt înlocuite cu altele.
Constituţia RSSM nu numeşte moldovenii ca popor formator şi majoritar al statului
moldovenesc, deşi recensămintele populaţiei tradiţional, inclusiv, cele din 1959, 1979 şi
1989 fixează obiectiv această realitate.
6. Proclamarea suveranităţii Republicii Moldova, în condiţiile confruntărilor politice
şi dezmembrării URSS, a provocat în societatea moldovenească o criză identitară de
proporţii şi conflictul din Transnistria.

122
 CAPITOLUL IV
STATUL SUVERAN ŞI INDEPENDENT REPUBLICA MOLDOVA

§ 1. Independenţa Republicii Moldova: aspecte istorice şi juridice

La 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova adoptă Legea Nr. 691-XII privind
Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova [1, p. 60-62]. Acest act politico-juridic şi
istoric are o însemnătate deosebită pentru poporul moldovenesc şi statul moldovenesc
contemporan, deoarece a pus fundamentul pentru procesul de autodeterminare naţională în
condiţii de libertate. Însă Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova are mai multe
lacune politico-juridice.
Parlamentul Republicii Moldova purcede la fundamentarea politico-juridică, etnică şi
istorică a Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova, “avînd în vedere trecutul
milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al
devenirii sale naţionale”. În primul rînd, parlamentarii Republicii Moldova au votat
independenţa statului a nu se ştie cărui popor. Declaraţia are în vedere vechimea unui
“popor al nostru”. Dacă totuşi în Declaraţie este vorba de poporul moldovenesc, este
inadecvată afirmaţia despre trecutul „milenar” al moldovenilor. De asemenea nu putem
vorbi, strict istoric şi juridic de “statalitatea sa neîntreruptă”. Din păcate, statalitatea
poporului moldovenesc a fost întreruptă. Ceea ce, evident, nu l-a lipsit de dreptul de a o
renaşte, de a o restabili.
Parlamentarii moldoveni din 1991, năzuind să argumenteze cît mai convingător
adoptarea Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova, “considerau actele de
dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul
istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei…”[1, p. 60-62] . În primul rînd, în
actele politico-juridice de asemenea pondere sintagme de tipul “dreptul istoric şi de neam”
nu se admit. Deocamdată nimeni n-a explicat convingător, noţiunea “dreptul de neam”.
Cunoscutul istoric român L. Boia avertiza: “nimic nu este sigur şi univoc în dreptul istoric”,
unde mai pui că “recursul la istorie poate avea efectul de bumerang” [2, p. 143]. În al doilea
rînd, ar fi fost corect, necesar ca registrul “actelor de dezmembrare” să fie completat cu cele
din anii 1484, 1538, 1715. Evident şi Unirea de la 1862, şi “actul de ocupare” din ianuarie
1918 a RDM, vin în contradicţie cu statutul juridic al Ţării Moldovei...
Deputaţii moldoveni se bazează, la adoptarea Declaraţiei de independenţă, pe faptul că

123
unele parlamente consideră Tratatul sovieto-german de neagresiune din 23.08.1939 nul ab
initio şi au cerut, ca şi Conferinţa internaţională “Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele
lui pentru Basarabia” (Chişinău, 28.06.1991), lichidarea consecinţelor politico-juridice ale
acestuia. Să încercăm să limpezim, pentru ce au pledat parlamentarii moldoveni la
27.08.1991. Să clarificăm: ce are Pactul Ribbentrop-Molotov cu aşa-zisa “problema
basarabeană, existentă încă din 1812”? Să conturăm situaţia politică, administrativ-
teritorială la 23.08.1939, în raport cu “Basarabia” sau chiar la 26 iunie 1940, cînd Republica
Moldovenească încă nu era eliberată.
Nici la 23 august 1939 şi nici la 26 iunie 1940 RASSM nu intra în componenţa
RSS Moldoveneşti. La 15.07.1939 Hitler ceruse pe un ton ultimativ regelui României Carol
al II-lea să cedeze Ungariei Transilvania de Nord, adăugînd că, dacă România nu va ceda,
atunci “sfîrşitul va fi mai devreme sau mai tîrziu, posibil chiar în foarte scurt timp,
distrugerea României” [3, p. 365]. După cum se ştie, România a retrocedat Ungariei partea
de nord a Transilvaniei. La 23.08.1939 “Basarabia” era “provincie românească”. RASSM
intra în componenţa RSS Ucrainene. Reiese că, cerînd la 27.08.1991 “lichidarea
consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov”, parlamentarii Republicii Moldova au optat
pentru lichidarea Republicii Moldova, care şi-a proclamat suveranitatea la 23.06.1990, au
creat condiţii juridice pentru reincluderea RASS Moldoveneşti în componenţa RSS
Ucrainene. Cu alte cuvinte, cereau lichidarea Statului Moldovenesc contemporan,
excluderea raioanelor moldoveneşti din stînga Nistrului din componenţa Republicii
Moldova. Indiscutabil, că aceste prevederi din textul Declaraţiei votate de deputaţi la
27.08.1991, sînt lipsite de temei politico-juridic.
Deputaţii Parlamentului Republicii Moldova la 27.08.1991 au subliniat că Legea din
2.08.1940 Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale a fost adoptată “cu încălcarea
prerogativelor constituţionale”. Altfel zis, parlamentarii moldoveni din 1991 au negat
legitimitatea RSS Moldoveneşti, deci şi a Republicii Moldova. Repetăm: lacunele juridice,
admise în textul Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova, care neagă legitimitatea
Republicii Moldova şi exclud din componenţa ei raioanele moldoveneşti din stînga
Nistrului, încă nu sînt conştientizate şi corectate...
În sprijinul Declaraţiei de independenţă, parlamentarii moldoveni din 1991 reaminteau
că “aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională s-au reafirmat prin documentele
finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27.08.1989, 16 decembrie 1990 şi
124
27.08.1991, prin legile şi hotărîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea
limbii române ca limbă de stat din 31.08.1989, drapelul de stat din 27.04.1990, stema de stat
— din 3.11.1990…”[ 4, p. 347].
De remarcat pentru cercetători că, pînă în prezent, nu există vreo lege care ar fi
“decretat limba română limbă de stat” în Republica Moldova. Este mai mult decît regretabil
că deputaţii au recurs, din raţiuni politice, la falsificarea Legii Parlamentului Republicii
Moldova din 31.08.1989 Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti, care
consfinţeşte, că limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească.
Savanţi cu renume, politicieni şi diplomaţi de marcă din lumea întreagă, inclusiv din
România, în repetate rînduri, au demonstrat, că încorporarea “Basarabiei” în România Mare
a fost un act nelegitim, din punctul de vedere al dreptului internaţional: această înglobare în
1918, a unui teritoriu ce se afla, în virtutea circumstanţelor, sub jurisdicţia Rusiei, aliată
atunci a României, nu s-a făcut pe baza unei înţelegeri reciproce a statelor implicate în
conflict. Normele şi principiile dreptului internaţional în vigoare în acea perioadă
considerau legitim transferul unui teritoriu de la un stat la altul numai în situaţiile în care:
“1. Există o înţelegere între aceste state referitoare la transmiterea teritoriilor respective;
2. Există voinţa liber exprimată a populaţiei, care trăieşte pe teritoriul dat, obţinută prin
plebiscit (referendum). Alte temeiuri legale privind trecerea teritoriilor de la un stat la altul
dreptul internaţional nu cunoaşte”. Or, în cazul înglobării “Basarabiei” în componenţa
României Mari au fost încălcate toate prevederile dreptului internaţional. După cum se
exprimă doctorul habilitat în drept Al. Burian, “procedura marii uniri a Basarabiei a fost,
eufemistic vorbind, nelegală, deoarece nu a existat nici un fel de înţelegere între România şi
Rusia referitor la trecerea acestui teritoriu de sub jurisdicţia unui stat sub jurisdicţia altui
stat. Fără o atare înţelegere, transmiterea teritoriilor nu poate fi considerată legitimă,
deoarece astfel se încalcă principiul unanim recunoscut al dreptului internaţional privind
respectarea tratatelor (pacta sunt servanda), ceea ce poate să ducă, în cele din urmă, la
zdruncinarea stabilităţii relaţiilor contractuale între state”[5, p. 340].
Textul Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova, deşi conţine sus-numitele
inadvertenţe juridice, care toarnă apă la moara forţelor separatiste şi iredentiste, ce doresc
dispariţia statului moldovenesc contemporan, este unul de importanţă istorico-juridică
deosebită pentru poporul moldovenesc. Declaraţia de independentă adoptată de un
Parlament legitim al statului moldovenesc în condiţii de libertate şi respectare a principiilor
125
dreptului internaţional, este actul, care a consfinţit voinţa poporului moldovenesc la
autodeterminare. Autodeterminarea poporului nostru în anul 1991, în comparaţie cu anul
1917 şi 1940, a fost recunoscută nu doar în plan intern – de majoritatea cetăţenilor, ci şi în
plan extern – de majoritatea ţărilor lumii.
Evoluţia ulterioară a evenimentelor demonstrează că adoptarea independenţei
Republicii Moldova nu totdeauna a fost însoţită de paşi consecvenţi pentru consolidarea
suveranităţii şi independenţei statului, proclamate în anii 1990-1991.

§ 2. Statul Moldovenesc contemporan şi Pactul Molotov-Ribbentrop

Numeroşi politicieni, istorici, politologi, publicişti străini, întîi de toate, din România,
manifestă un interes constant faţă de aşa-zisul “Pact Ribbentrop-Molotov”, corect —
Tratatul sovieto-german de neagresiune şi protocolul adiţional. Parlamentarii şi guvernanţii
români, de pildă, au consacrat şedinţe întregi actului de independenţă al Republicii
Moldova, discutînd cu abnegaţie la tema “reîntregirii celor ce descind din trunchiul unic al
poporului român” şi “a teritoriilor anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin
Pactul Ribbentrop-Molotov”[6, p. 108].
Prin Declaraţia privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru
ţara noastră din 24.06.1991, Parlamentul României “a condamnat acest pact ca fiind ab
initio nul şi neavenit” şi a cerut “înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale
actelor nedrepte ce au la bază protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov”
[6, p. 109]. Declaraţia dată cere oficial instaurarea status quo de la 26.06.1940:
reîncorporarea “Basarabiei” în Regatul român. Altfel zis, Parlamentul român la 24.06.1991
cerea oficial lichidarea Republicii Moldova şi transformarea ei în “provincie românească”,
cerea recroirea configuraţiei politico-teritoriale stabilite după Războiul al doilea mondial,
cerea revizuirea Tratatului de pace de la Paris din 10.02.1947, căci prin acesta s-au stabilit
graniţele Europei contemporane.
România a fost primul stat, care a recunoscut Republica Moldova, după proclamarea
independenţei la 27.08.1991. Din momentul recunoaşterii independenţei Republicii
Moldova, repetat s-au făcut numeroase referiri în România la necesitatea eliminării
consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov. Încă în iunie 1991, Parlamentul României a
adoptat o hotărîre prin care Pactul amintit a fost declarat nul şi neavenit, iar ministrul de
externe de atunci, Adrian Năstase, considera unificarea în termeni foarte optimişti,
126
identificînd şi un model în acest sens: modelul german. Argumentarea se baza pe Actul final
de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care preconizează în
enunţul primului din cele zece principii ale reglementării relaţiilor internaţionale: “Ele
(statele — Aut.) consideră că frontierele lor pot fi modificate în conformitate cu dreptul
internaţional, prin mijloace paşnice şi pe calea acordurilor”[7, p. 188]. Evident, din cauza
dogmei despre Pactul Molotov-Ribbentrop, o parte a clasei politice româneşti mai este
derutată. Prin eforturile lor, România nu are cu Moldova un Tratat de bază, o convenţie
despre delimitarea şi recunoaşterea frontierelor. Republica Moldova e considerată o
„consecinţă” a Pactului germano-sovietic şi de unii politicienii şi savanţi modoveni care,
avînd majoritatea în Parlamentul Republicii Moldova, la 23 iunie 1990, printr-o Hotărîre au
dezaprobat „proclamarea în mod nelegitim la 2 august 1940 a RSS Moldoveneşti” [8].
Majoritatea acestor „argumente” ignorează realitatea obiectivă, dreptul poporului
moldovenesc la autodeterminare şi caută să demonstreze lipsa de legitimitate a statalităţii
moldoveneşti, necesitatea eliminării consecinţelor Pactului Molotov- Ribbentrop [9].
În acest context, sub aspect istoric şi de drept, se iscă întrebarea: Este oare Moldova
contemporană o consecinţă a Pactului Molotov-Ribbentrop ori o continuitate a Republicii
Democratice Moldoveneşti, anexată de către România în 1918? Poate oare modelul
german de unificare să servească drept precedent de unificare pentru Moldova şi România?
“În primul rînd, astăzi nu avem a face cu consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov,
cînd vorbim despre frontiera dintre România şi Moldova” ... [10, p. 3-4], subliniază analiştii
români G. Andreescu, V. Stan şi R. Weber. Evident, nu Pactul Molotov-Ribbentrop, ci
Tratatul de Pace de la 1947 a legiferat această frontieră moldo-română. După dizolvarea
URSS, frontierele Republicii Moldova, inclusiv cea moldo-română sînt recunoscute de circa
180 de state, de cele mai importante foruri internaţionale conform principiilor dreptului
internaţional al succesiunilor.
Renumita cercetătoare română D. Popescu, avînd în vedere dreptul succesiunilor, de
asemenea este convinsă că frontiera între Republica Moldova şi România nu este fixată în
baza Pactului Molotov-Ribbentrop, ci în baza Tratatului de pace de la 1947 care a legiferat
graniţa sovieto-română, „în conformitate cu Acordul sovieto-român de la 28 iunie 1940...”
[11, p. 66]. Astfel nu Pactul Molotov-Ribbentrop, ci Acordul sovieto-român de la
28 iunie 1940 şi Tratatul de Pace din 1947 constituie acte de drept internaţional care
legitimează statalitatea moldovenească contemporană restabilită după 2 august 1940 [8].
127
 Savantul Al. Burian aduce noi precizări de principiu la această constatare şi anume, că
“războiul dintre Germania şi URSS, început la 22 iunie 1941, a anulat consecinţele politicii
externe staliniste, dar NU a restabilit status quo ante, care a existat pînă la încheierea
Pactului, generînd alte consecinţe, tot atît de grele şi nu mai puţin legitime decît
primele. Este vorba despre faptul că la 22 iunie 1941 în războiul împotriva URSS,
împreună cu Germania nazistă, a intrat şi România regală, care, prin participarea sa la
război, a lichidat consecinţele amintite, fie “consecinţe ale Pactului Ribbentrop-Molotov”,
fie “consecinţe ale politicii externe staliniste” şi a generat noi urmări, de data aceasta ale
acţiunilor sale (ale Germaniei şi României – Aut.), care ulterior au fost lichidate prin
acţiunile comune ale aliaţilor Coaliţiei Antihitleriste… Sînt cunoscute rezultatele celui de-
al doilea război mondial. El a lichidat atît “consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov”, cît
şi “consecinţele campaniei Drang nach Osten”, lăsînd consecinţele sale pentru Europa şi
pentru întreaga lume, formulate juridic şi incluse în tratatele de pace din 1947 încheiate cu
Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda” [5, p. 346]. Conştienţi de aceste adevăruri
mai mulţi istorici şi politologi români resping hotărît viziunile primitive asupra Tratatelor
internaţionale semnate de România. Modificarea acestor tratate poate dăuna României şi nu
Moldovei.
“…Modificarea Tratatului de Pace (căci despre el este vorba cînd vorbim despre
anularea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov) nu priveşte numai România. Un lucru
trebuie înţeles: indiferent de modul în care a fost reglementată situaţia frontierelor, Tratatul
de Pace constituie baza păcii şi stabillităţii europene după anul 1947… Tratatul readucea în
fruntariile ţării (României — Aut.) Transilvania şi consacra independenţa statului românesc.
Tratatul de Pace din 1947 ori este acceptat în întregime ori este respins în întregime”
[10, p. 5-6].
În timp ce promotorii pseudoştiinţifici ai „României Mari” văd o singură piedică în
calea „Unirii” Moldovei cu România – consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop, „teoria”
aceasta este combătută cu argumente incontestabile de savanţi cu renume mondial. Într-un
studiu intitulat „Fiul rătăcitor: Moldova şi România”, doctorul în drept de la Universitatea
din Hamburg, Gunter Tontsch, pornind de la “modelul german” de reunificare,
demonstrează că în Moldova „niciodată n-a persistat ideea vreunei uniri cu
Valahia/România” [7, p. 188-190].
În cazul Germaniei s-au unit două părţi ale unui stat, dezbinat prin forţa împrejurărilor,
128
de puteri străine, iar în ce priveşte România şi Republica Moldova situaţia a fost şi este alta.
Republica Moldova poartă tradiţia statală moldovenească. Teritoriul de azi şi de ieri a
Republicii Moldova s-a aflat în componenţa Moldovei istorice circa 450 de ani, pe cînd în
componenţa României - doar 22 de ani de ocupaţie.
A aborda astăzi din punctul de vedere al dreptului internaţional şi al relaţiilor dintre
state “consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov”, referitor la “Basarabia”, este mai mult
decît o eroare. Este un atentat asupra statului moldovenesc contemporan, fapt ce contravine
dreptului internaţional. Fără a îndreptăţi politica stalinistă, prevederile expansioniste ale
Pactului Ribbentrop-Molotov, care, împreună cu Acordul de la Munchen (septembrie 1938),
a creat condiţii pentru ca Hitler să înceapă al doilea Război mondial, în baza documentelor
şi a realităţilor istorice, este evident că “problema Basarabiei”, legitimitatea Republicii
Moldova, nu a fost iscată de acest pact. În epoca contemporană acest subiect a intrat în
preocupările diferitelor foruri internaţionale şi în relaţiile dintre diferite state, întîi de toate –
dintre România şi URSS, din momentul cînd Regatul român a ocupat, în ianuarie 1918,
teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, proclamat la 2.12.1917 Republică Democratică
Moldovenească. Nu Pactul Ribbentrop-Molotov, care este nul şi neavenit ab initio şi care
şi-a pierdut orice valoare la 22.06.1941, ci caracterul ilegal al aflării “Basarabiei” în
componenţa României a servit temei juridic pentru eliberarea Moldovei de Est, în urma
înţelegerii sovieto-române din 26-28 iunie 1940.
Din alt unghi de vedere, drama momentului s-a manifestat prin faptul că URSS în 1940
nu a oferit populaţiei fostei Republici Democratice Moldoveneşti dreptul la autodeterminare
prin referendum (plebiscit), cum propunea Guvernul sovietic anterior, în mai 1919 şi în
martie 1924 la Conferinţa de la Viena. Populaţia din Moldova dintre Prut şi Nistru, cea din
RASS Moldovenească, proclamată la 12 octombrie 1924 şi cea din Bucovina, în baza legii
din 2.08.1940 a Sovietului Suprem al URSS, a format RSS Moldovenească unională,
ulterior mutilată teritorial şi limitată în prerogative. Evident, asemenea modalităţi de creare
a unor entităţi statale nu corespund întocmai principiilor de autodeterminare naţională,
devenite norme ale dreptului internaţional.
Cu toate acestea, crearea în componenţa URSS a Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti a fost un pas înainte pe calea restabilirii şi statornicirii statalităţii
moldoveneşti, sugrumate în 1918 de regimul românesc de ocupaţie, care a impus Sfatul
Ţării să însceneze votarea actelor nelegitime din 27.03.1918 şi din 27.11.1918.
129
 După 1991, pe măsură ce structurile statului independent Republica Moldova, alese şi
confirmate democratic, proclamau şi afirmau tradiţia continuităţii statalităţii moldoveneşti,
legătura indisolubilă cu Moldova istorică, iar populaţia exprima susţinerea deplină a
înfăptuirii năzuinţelor sale multiseculare, în pofida rezultatelor sondajului sociologic
republican din 6 martie 1994, unde 98 % din participanţi s-au pronunţat pentru independenţa
statului, luau amploare acţiunile de anihilare şi subminare a statalităţii moldoveneşti din
interior şi din afara ţării.
Despre acest fenomen periculos, academicianul H. Corbu scria: “Declarată ca stat
suveran şi independent, Republicii Moldova i s-a contestat legitimitatea chiar din start de
forţe politice influente cu tendinţe autoritariste şi monopoliste... că populaţia cuprinsă în
frontierele acestui stat ca şi cum nu dispune de tradiţii statale, de statut de naţiune, de
popor... S-a creat o situaţie paradoxală şi curioasă în felul ei: peste o sută douăzeci de ţări şi
state de pe glob recunosc legitimitatea, independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova,
în timp ce forţe politice din interior nu acceptă această realitate” [12, p. 404-405].
De menţionat că, în ultimul deceniu teoriile iredentiste şi separatiste cu conţinut
antidemocratic şi antimoldovenesc, despre legitimitatea incertă a Republicii Moldova, au
fost respinse nu doar de populaţie şi politicieni, ci şi de renumiţi istorici, jurişti, politologi
moldoveni şi străini în cadrul Congresului „Casa Noastră – Republica Moldova” (1994),
simpozionului moldo-german „Statul naţional şi societatea polietnică” (1996) etc. Nu
pactul Molotov-Ribbentrop, dar tradiţia statalităţii în Moldova istorică, existenţa naţiunii
moldoveneşti, a etnonimului „moldoveni”, utilizarea în Moldova a glotonimului „limbă
moldovenească”, renaşterea în Moldova de Est (Basarabia) a statalităţii moldoveneşti
contemporane, constituie legitimare pentru statul Republica Moldova. „Statalitatea
înseamnă o etapă istorică de dezvoltare a ţărilor, naţiunilor, care au reuşit să-şi creeze
propriul stat, ori să reanimeze statalitatea pierdută anterior... moldovenii din teritoriile
anexate (după 1812 şi 1918 – Aut.), în repetate rînduri, au demonstrat fidelitate propriei
statalităţi...” [13, p.134-135].
Forţele politico-ideologice şi „ştiinţifice” care intenţionat leagă legitimitatea Republicii
Moldova cu pactul Molotov-Ribbentrop, comit mai multe falsuri, ce nu au nimic cu ştiinţa.
Apreciind obiectiv evenimentele anului 1812, aceşti savanţi ascund adevărul despre
cucerirea militară şi anexarea, în 1918, de către România a Republicii Democratice
Moldoveneşti, neglijează argumentele istorico-juridice despre nulitatea după anii 1941 şi
130
1947 a Pactului Molotov-Ribbentrop, ignoră prevederile dreptului internaţional care oferă
popoarelor, inclusiv poporului moldovenesc, dreptul la identitate şi autodeterminare
naţională.
În concluzie: este evident, că dogma despre Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele
acestuia pentru Basarabia, vehiculată cu insistenţă în unele cercuri „savante” proromâneşti,
are doar scop politico-ideologic: lichidarea statului Republica Moldova.

§ 3 Constituţia Republicii Moldova: realizări şi perspective

În anii 1990-1994 existau numeroase aspecte ale vieţii economice, sociale, politice,
care se cereau reglementate, racordate la noile cerinţe, modificate, completate, anulate, pe
nou reformulate ş. a. Respectiva activitate multiaspectuală şi-a găsit expresia în setul de
legi, hotărîri ale Parlamentului, Guvernului, în numeroase modificări şi completări ale
Constituţiei Republicii Moldova (1978). Însă după 1991 „ după crearea şi afirmarea statului
suveran şi independent, devenise stringentă necesitatea de a adopta o nouă Constituţie a
Republicii Moldova” [14, p. 186].
Comisia pentru elaborarea noii Constituţii formată de Parlament, studiind practica
internaţională, precedentele şi tradiţia constituţională în Moldova pe parcursul anilor
1990-1993, a determinat principiile fundamentale ale viitoarei Constituţii a Republicii
Moldova precum: pluralismul politic, separarea puterilor, garantarea drepturilor şi
libertăţilor democratice.
Pentru prima oară în istoria statalităţii moldoveneşti Constituţia urma să stabilească că
unicul izvor al puterii în stat este poporul.
După o serie de dezbateri complicate pe parcursul anilor 1992-1993, abia la 29 iulie
1994, noul Parlament ales a reuşit să adopte Constituţia Republicii Moldova.
Adoptarea Constituţiei a legiferat constituţional independenţa statului moldovenesc
contemporan şi astfel a devenit factorul cel mai important al consolidării politice a
societăţii, a creat premise pentru reintegrarea teritorială a Republicii Moldova (15, p. 316).
Suveranul puterii în statul Republica Moldova a devenit poporul.
Constituţiile RASSM (1925, 1938), Constituţia RSSM (1941) nu atribuiau puterea
supremă întregului popor. Conform acestor legi fundamentale, puterea de stat “aparţine
oamenilor muncii” (1925), “se găsea în mînile truditorilor oraşului şi satului” (1938). Aceste
teze au fost incluse şi în Constituţia RSSM (1941). Abia Constituţia (Legea Fundamentală)
131
a RSS Moldoveneşti din 1978, a stabilit în preambul: “norodul Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti proclamă prezenta Constituţie”, iar art. 2 consacra: “Toată puterea
în RSS Moldovenească aparţine poporului”. Aceste prevederi democratice erau însă anulate
de art. 6, ce stabilea că “forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice… este
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice” [16, p. 5-6].
Este remarcabil, că supremaţia puterii întregului popor a fost stabilită în proiectul
primei Constituţii a Moldovei, publicate în anul 1918. “Constituţia Republicii Naţionale
(Democratice) Moldoveneşti” stabilea (art. 11): “Puterea supremă în Republica Naţională
Moldovenească aparţine tuturor cetăţenilor ei fără deosebire de provenienţa naţională şi de
confesiune şi se exercită de ei prin organele reprezentative arătate în această Constituţie”
[17, p. 12]. Este semnificativ că adevărul în cauză — supremaţia puterii poporului a fost
consfinţit şi în ultima Constituţie a Republicii Moldova. Articolul 2(1) stabileşte:
“Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod
direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie” [17, p. 278].
Suveranitatea, în fond, exprimă caracterul unei puteri originare supreme. Putere
originară — de la care provin toate celelalte. Putere supremă — deasupra căreia nu mai
există o oarecare alta [18, p. 207]. Poporul, fiind purtătorul suveranităţii, unicul izvor al
puterii, este şi generatorul puterii constitutive. În virtutea acestor proprietăţi, poporul este
învestit cu dreptul de a adopta Constituţia — cod de norme juridice supreme, în temeiul
cărora se constituie alte principii ale orînduirii obşteşti şi de stat, pe care şi le alege
colectivitatea dată. După cum ne aminteşte juristul V. Ivanov, drept criteriu fundamental de
delimitare a statului de alte organisme obşteşti serveşte suveranitatea. Pornind de la unitatea
organică a suveranităţii de stat şi a suveranităţii naţionale, în temeiul disponibilităţilor sale
politico-juridice, poporul moldovenesc, în mod benevol şi de sine stătător, pe cale
democratică a hotărît problema autodeterminării sale naţional-statale, care îi asigură
dezvoltarea liberă multilaterală, îi protejează dezvoltarea şi folosirea limbii, tradiţiilor,
modul de viaţă, menţine instituţiile naţionale respective. Naţiunea moldovenească, scrie V.
Ivanov, reprezentînd etnosul titular, care a dat nume statului şi minorităţile naţionale (ruşii,
ucrainenii, găgăuzii, bulgarii ş. a.), după destrămarea URSS, au format statul democratic
Republica Moldova [19, p. 119].
După cum se menţionează în preambul, Legea Supremă a societăţii şi Statului
Moldovenesc a fost adoptată, “avînd în vedere continuitatea statalităţii poporului
132
moldovenesc în contextul istoric şi etnic al devenirii lui ca naţiune, năzuind spre satisfacerea
intereselor cetăţenilor de altă naţiune, care împreună cu moldovenii constituie poporul
Republicii Moldova”. Acest principiu este confirmat şi de articolul 10(1) din Constituţie:
“Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este
patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi” [20, p. 5].
După cum rezultă din doctrina dreptului constituţional, temelia juridică a suveranităţii
Statului Moldovenesc o constituie Declaraţia de independenţă şi Constituţia, proclamate şi
adoptate prin voinţa poporului şi pentru popor — generatorul puterii suverane, purtătorul
suveranităţii naţionale. Articolul 2(1) din Constituţia Republicii Moldova stabileşte:
“Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Iar
“Constituţia Republicii Moldova, potrivit art. 7, este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici
un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică” [19, p. 7].
Fiind cel mai important act politico-juridic al Statului Moldovenesc, Constituţia
stabileşte drepturile şi îndatoririle cetăţenilor în relaţiile cu statul, precum şi funcţiile,
atribuţiile, responsabilităţile puterilor de stat. Legea Supremă constituie fundamentul
politico-juridic al statului de drept. Adoptată la 29 iulie 1994, Constituţia (Legea Supremă)
afirmă aspiraţiile seculare ale moldovenilor de a trăi într-o ţară suverană, confirmă
continuitatea statalităţii poporului moldovenesc în contextul istoric şi etnic al devenirii lui
ca naţiune. În Legea Supremă a Moldovei statul de drept, pacea civică, democraţia,
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a demnităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic sînt declarate valori supreme. Adoptarea Constituţiei a
constituit actul decisiv în procesul afirmării şi consolidării statalităţii Republicii Moldova, la
temelia politico-juridică a căreia stau Declaraţia de suveranitate şi Declaraţia de
independenţă a Republicii Moldova. Astfel, statalitatea poporului moldovenesc, renăscută la
2.12.1917, reconfirmată prin actele politico-juridice din 12.10.1924, din 2.08.1940, din
27.08.1991, la 29 iulie 1994 şi-a statornicit definitiv legitimitatea sa în graniţele existente la
1 ianuarie 1990, consfinţind Republica Moldova – A TREIA REPUBLICĂ
MOLDOVENEASCĂ, stat suveran şi independent, membru al ONU, al altor prestigioase şi
influente foruri internaţionale.
Legile Fundamentale ale diferitelor state, mai ales, în perioada imediat următoare
adoptării lor, poartă o nuanţă declarativă, cuprinzînd prevederi a căror realizare ţine de
viitor. Evident, nici Constituţia Republicii Moldova nu este lipsită de asemenea stipulări.
133
Articolul 10(2), de pildă, stabileşte: “Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor
cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase” [20, p. 7]. Constituţiile majorităţii statelor cuprind această poziţie,
izvorîtă din Declaraţia universală a drepturilor omului, din Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale, din Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice ş. a. Este un principiu general declarat, recunoscut, dar nu totdeauna
respectat. Din acest punct de vedere, Legea Supremă a Republicii Moldova trebuie
menţionată favorabil nu numai la capitolul formulării unor principii fundamentale, ci şi la
cel al realizării lor concrete. Fiind un stat cu localităţi populate compact de cetăţeni de altă
origine etnică sau cu raioane, ce au o cale cultural-istorică specifică, Moldova, forurile ei
conducătoare, trebuie să ţină mereu în centrul atenţiei necesităţile particulare, drepturile
minorităţilor conlocuitoare. În desfăşurarea şi completarea art. 1(3), 10(2), Constituţia
Republicii Moldova cuprinde şi art.110 (2): “Localităţilor din stînga Nistrului, le pot fi
atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu statutul special adoptat
prin lege organică” [20, p. 33]. Aceste prevederi constituţionale au creat condiţii pentru
depăşirea crizei politico-teritoriale din raioanele de sud şi din stînga Nistrului.
Călăuzindu-se de principiile Constituţiei Republicii Moldova, bucurîndu-se şi
folosindu-se consecvent de drepturile naţiunilor la autodeterminare, moldovenii — naţiune
majoritară, care a dat nume Statului Moldovenesc, la rîndul lor, au recunoscut şi recunosc
dreptul la autodeterminare al comunităţilor trăitoare în Moldova. Cea mai elocventă dovadă
a spiritului democratic a traducerii în viaţă a principiilor egalităţii în drepturi, inclusiv la
autodeterminarea naţională, aşa cum prevede Constituţia Republicii Moldova, este Legea
Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz Yeri), adoptată la
23.12.1994. Prin acest act politico-juridic de o însemnătate vitală nu numai pentru poporul
găgăuz, dar şi pentru statalitatea Moldovei, integritatea ei teritorială, Republica Moldova a
demonstrat că este capabilă şi demnă de a fi patrie pentru toate naţionalităţile.
Pornind de la experienţa dramatică a Parlamentului de legislatura a XII-a, avînd în
vedere discuţiile fierbinţi în jurul unor principii şi noţiuni fundamentale pentru coeziunea
societăţii moldoveneşti şi consolidarea Statului Moldovenesc, precum şi tendinţele
permanente de a pune la îndoială, de a ignora făţiş temeliile etnoistorice şi politico-juridice
ale continuităţii statalităţii poporului moldovenesc, ilustrul jurist, deputat în Parlamentul de
legislatura a XIII-a Victor Cecan, a insistat în plenul Parlamentului ca Legea Supremă a
134
Statului Moldovenesc, votată de 89 de deputaţi (din 101), conform practicii existente în
multe ţări, să fie supusă referendumului, adică votului întregului popor. Din păcate, deşi
Parlamentul proclamase poporul ca unicul suveran al puterii, conducerea legislativului a
cedat presiunii fracţiunilor de dreapta şi n-a acceptat propunerea despre adoptarea
Constituţiei prin referendum.
Textul Constituţiei Republicii Moldova are şi anumite neajunsuri. În Constituţie,
elaborată ca expresie a voinţei supreme a moldovenilor, a suveranităţii lor naţionale,
moldovenii nici măcar nu sînt nominalizaţi. Astfel Constituţia actuală a păstrat unele
lacune existente şi în Constituţiile sovietice. Legiuitorii nu au conştientizat, că în condiţiile
contestării permanente a temeiurilor lingvistice, etnice, istorice, politico-juridice ale
Republicii Moldova, moldovenilor, naţiunii fondatoare a Statului Moldovenesc, le sînt
lezate drepturile, prevăzute de Constituţia Republicii Moldova, declaraţiile, pactele şi
tratatele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului. [21, p. 50-51]
Eliminarea acestor contradicţii este o premisă a consolidării statului moldovenesc şi
rămîne o sarcină nu doar a legiuitorilor, dar şi a ştiinţei, şi a societăţii moldoveneşti în
ansamblu. E demonstrat că Statul Moldovenesc în întreaga sa istorie a fost unul cu
importante elemente polietnice. Moldovenii, naţiune fondatoare a Statului Moldova,
totdeauna au alcătuit majoritatea populaţiei lui.
Adoptarea Constituţiei Republicii Moldova a constituit o etapă extrem de importantă în
istoria afirmării şi consolidării poporului moldovenesc şi a statalităţii moldoveneşti
contemporane. Constituţia Republicii Moldova a desăvîrşit procesul de formare şi afirmare
a celei de a Treia Republici Moldoveneşti, a cărei independenţă a fost proclamată la
27 august 1991.

Concluzii

1. Proclamarea Independenţei Republicii Moldova a fost un act de importanţă

istorică, care a legiferat în condiţii de libertate autodeterminarea naţională a poporului
moldovenesc, a instaurat a Treia Republică Moldovenească în epoca contemporană.
Parlamentul Republicii Moldova, evitînd în Declaraţiile despre Independenţă să numească
numele poporului, care s-a autodeterminat la 27 august 1991, indirect a ignorat realităţile

135
obiective, care demonstrează identitatea etnică şi politică moldovenească a Republicii
Moldova.
2. Constituţia Republicii Moldova, deşi a consfinţit în preambul statalitatea
poporului moldovenesc, voinţa supremă a acestuia de a trăi şi a se dezvolta sub protecţia
statului contemporan, suveran şi independent – Republica Moldova, a evitat să folosească
noţiunile „popor moldovenesc”, „moldoveni” în textul de bază al Constituţiei.
3. Republica Moldova, deşi este membru ONU, este stat recunoscut de circa 180 de
ţări, are încă o identitate disputată de anumite forţe politice, separatiste şi iredentiste. Acest
fenomen reprezintă un pericol pentru consolidarea statalităţii Republicii Moldova.
4. Reintegrarea teritorial-politică şi social-psihologică a statului moldovenesc
contemporan, a poporului moldovenesc de pe ambele maluri ale Nistrului este o sarcină
fundamentală a clasei politice şi societăţii civile din Republica Moldova.

136
 ÎNCHEIERE
Statul Moldova s-a format în secolul XIV pe teritoriul istoric al Daciei nord-estice,
numit de D. Cantemir „Molis-dava”.
Prima istorie a Statului Moldovenesc, scrisă în Cancelaria de stat a Moldovei, din
porunca şi sub supravegherea lui Ştefan cel Mare - Letopiseţul anonim (de la Bistriţa) al
Ţării Moldovei, vestitele letopiseţe moldoveneşti - creaţii istorice de prestigiu european - au
înrădăcinat tradiţia general acceptată: afirmarea Statului Moldovenesc independent începe
în anul 1359.
În secolele XIV-XV, Moldova s-a înălţat ca stat puternic datorită înţelepciunii,
clarviziunii şi vitejiei unor voievozi precum: Bogdan I Întemeietorul, Petru I Muşat,
Alexandru cel Bun, care au întemeiat şi au întărit Statul Moldovenesc. Ştefan cel Mare
„voievodul Moldovaniei”, a statornicit şi a afirmat numele Moldovei şi al moldovenilor în
istoria medievală a Europei. Acest adevăr este confirmat de cele 13 Istorii ale Moldovei
(Letopiseţele moldo-slavone, inclusiv cronicile moldo-germană, moldo-polonă,
moldo-rusă), de cronicarii unguri (Kukullo, Thuroczi, Anonimul ş. a.), de istoricii poloni
(Ian Dlugosz; M. Bielskii şi alţii), de istorici ruşi de la A. Lîzlov pînă la N. Karamzin.
Situaţia geopolitică a Moldovei se complică după anul 1538, la cîteva decenii după
trecerea în nemurire a lui Ştefan cel Mare, cînd în Moldova se instaurează dominaţia
otomană. Moldova însă nu este cucerită de Poarta Otomană şi îşi păstrează o anumită
suveranitate. Otomanii numesc din rîndul boierilor locali domnitorii Moldovei, care
personificau puterea suverană a ţării: semnau documente externe, luau hotărîri, pronunţau
decizii de judecată în baza legilor moldoveneşti. Ţara îşi păstra numele şi însemnele sale
naţionale.
În anul 1711, domnitorul D. Cantemir semnează cu Petru I, Ţarul Rusiei, Tratatul de la
Luţk, prin care Moldova este declarată stat independent. Dar încercările coaliţiei moldo-ruse
de a elibera Moldova de dominaţia turcească suferă eşec.
Odată cu instaurarea regimului fanariot (1711), Poarta Otomană nu mai căftăneşte
(îmbracă în caftan de domn) în scaunul Moldovei domni pămînteni. Domnitorii venetici
n-aveau împuterniciri externe, erau lipsiţi de dreptul de a avea armată. Cu toate acestea, deşi
vasală Turciei, Moldova îşi păstra autonomia, denumirea statului, îşi orînduia treburile
potrivit datinilor, obiceiurilor şi legilor ei.
137
 În secolul XVIII - începutul sec. XIX, Moldova devine victimă a unor rapturi
teritoriale. În anul 1775, Poarta Otomană „dăruie” Austro-Ungariei partea de nord a
Moldovei, numită Bucovina.
Drept consecinţă a ostilităţilor dintre marile imperii ale timpului, conform tratatului
ruso-otoman, intitulat oficial Pacea de la Bucureşti de la 16/28 mai 1812, Imperiul Otoman
a cedat Imperiului Rus Moldova de Est (dintre Prut şi Nistru). În urma acestui act tragic,
Ţara Moldovei a fost dezmembrată teritorial şi, în curînd, este lichidată statalitatea
moldovenească.
Moldova de Vest – Principatul Moldovei, după Tratatul de la Bucureşti, în perioada
1812-1862, deşi rămînea stat recunoscut de vecini şi puterile internaţionale, totuşi a avut un
statut afectat, deoarece domnitorul, populaţia şi teritoriul acestui stat nu reprezenta, din
punct de vedere istoric şi de drept, majoritatea teritoriului şi populaţiei moldoveneşti. Cea
mai mare parte a Moldovei istorice în aceşti ani, geografic şi demografic, se afla în afara
Principatului Moldova, adică în Basarabia şi Bucovina. Unirea în 1862 a Moldovei de Vest
(a Principatului Moldovei) şi Valahiei, cu participarea interesată a Franţei, Rusiei, Prusiei, a
anihilat definitiv rămăşiţele statalităţii Moldovei istorice.
Deşi dispunea de o oarecare autonomie oficială, Moldova de Est, rebotezată de Rusia
"Basarabia", a fost lipsită de suveranitate teritorială şi independenţă politică. Către mijlocul
veacului al XlX-lea, curtea ţaristă lichidează ultimele urme de autonomie, exclude limba
moldovenească din instituţii şi din şcoli. Din 1873 "Basarabia" are statut de gubernie
rusească. Cu toate acestea, în Basarabia numele „Moldova”, etnonimul „moldoveni” nu sînt
ostracizate. Basarabia continua să se folosească de legislaţia moldovenească, îşi păstra
însemnele naţionale ale Statului Moldovenesc.
Indiferent de schimbările impuse în toate domeniile — social, economic, politic,
spiritual, procesul multisecular de convieţuire în comun, de făurire a tezaurului cultural
comun, de cinstire şi apărare a patriei comune — Moldova nu a dispărut după 1812 şi 1862.
Renaşterea naţională a moldovenilor în Basarabia (Moldova de Est) ia amploare
îndeosebi la începutul sec. XX.
În anul 1905 se înfiinţează Societatea Moldovenilor din Basarabia, care în anii
1907-1908 a editat săptămînalul Moldovanul... Aspiraţiile naţionale ale moldovenilor de la
răsărit de Prut şi de pe ambele maluri ale Nistrului, manifestate de reprezentanţii diferitelor
pături sociale, se intensifică, îndeosebi, după revoluţia rusă din februarie 1917.
138
 Posibilităţi reale pentru moldovenii de la est de Prut şi de pe ambele maluri ale
Nistrului de a-şi realiza drepturile la autodeterminare, de a-şi restabili statalitatea naţională
au apărut în toamna anului 1917. Astfel, întrunit la Chişinău la 20.10.1917, Congresul
ostaşilor Moldoveni din toată Rusia (600 de delegaţi), animaţi de ideea că "moldovenii să
devină stăpîni ai acestui pămînt", a adoptat la 24.10.1917 rezoluţia, care declară autonomia
teritorială şi politică a Basarabiei.
La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării, organul reprezentativ temporar al Basarabiei
autonome, a stabilit că „de azi înainte Basarabia se declară Republică Democratică
Moldovenească care va intra în alcătuirea Republicii Federative Ruseşti ca părtaş cu
drepturi egale". Aceasta a fost PRIMA REPUBLICĂ MOLDOVENEASCĂ în istorie.
Astfel după 105 ani, profitînd de condiţiile apărute în urma Revoluţiilor ruse (1917),
mobilizîndu-şi eforturile şi manifestindu-şi voinţa supremă prin acţiuni de masă, poporul
moldovenesc şi-a restabilit statalitatea sa în noi împrejurări social-politice şi cu o nouă
formă de guvernămînt — Republică Democratică.
În decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească a avut toate însemnele unui
stat suveran: guvern, populaţie, teritoriu, legislaţie, sistem fiscal, armată, miliţie,
suveranitate (limitată).
La 13 ianuarie 1918, în condiţiile primului război mondial, trupele militare ale
României, avînd înţelegere cu Germania şi susţinerea tacită a Antantei, ocupă Republica
Democratică Moldovenească, care, la acel moment, din punct de vedere al dreptului
internaţional, era teritoriu al Rusiei Federative. După 13 ianuarie 1918 suveranitatea statală
este uzurpată de armatele române de ocupaţie. Sfatul Ţării refuză convocarea Adunării
Constituante a Moldovei, organizarea de alegeri.
La 27 martie 1918 în condiţii de ocupaţie românească şi încălcînd statutul său
politico-juridic temporar, Sfatul Ţării proclamă „Unirea” Basarabiei cu România.
Basarabia în componenţa României din 27.03.1918 pînă la 27.11.1918 are autonomie,
organ legislativ şi Guvern cu prerogative limitate, locale.
În anii 1918-1940, în Basarabia populaţia, sistemul de învăţămînt sînt supuse unor
procese radicale de românizare, care provoacă proteste în societate. Noţiunea „limbă
moldovenească” este înlocuită cu cea de „limbă română”. Denumirea etnică de “moldoveni”
este substituită cu denumirile etnice străine: „român”, „român basarabean”, „basarabean”.

139
 România a menţinut în Basarabia aproape permanent regimul stării de asediu.
Populaţia moldovenească nu doar a protestat, dar, cu arma în mînă, în cadrul răscoalelor de
la Hotin, Bender, Tatarbunar, a luptat pentru libertate şi restabilirea statalităţii moldoveneşti.
Tratatul de la Paris din 1920, care recunoştea anexarea Basarabiei la România, n-a
intrat în vigoare, deoarece SUA şi Japonia n-au recunoscut anexarea „teritoriilor ruseşti” şi
nu au ratificat tratatul. SUA, prin doctrina Preşedintelui W. Wilson, susţinea dreptul
popoarelor la autodeterminare prin plebiscit, dar şi dreptul statelor la inviolabilitatea
graniţelor. Diplomaţia americană ştia, că în Republica Democratică Moldovenească
(Basarabia) aceste rigori, adică plebiscitul nu s-a petrecut şi acordul Rusiei Sovietice la
anexare nu a existat. Odată cu creşterea rolului internaţional al SUA şi URSS, după anul
1933, Franţa, Marea Britanie, Polonia refuză să susţină public România în “problema
basarabeană”.
Aflarea Basarabiei în componenţa României în perioada anilor 1918-1940, a fost
contestată activ de URSS în cadrul unor conferinţe internaţionale. În anul 1924, la
Conferinţa sovieto-română, URSS propune României organizarea unui plebiscit pentru
autodeterminarea Basarabiei, însă România respinge propunerea.
Conştiinţa naţional-statală a fost încetăţenită şi continuată şi pe meleagurile populate
de moldoveni şi în partea stîngă a Nistrului. Elementul etnocultural moldovenesc
est-nistrean, cu evidente particularităţi specifice, a impulsionat crearea şi proclamarea la
12 octombrie 1924 a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM).
Indiferent de scopurile politice ale centrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească a fost o expresie şi realizare a dreptului la autodeterminare a comunităţii
moldoveneşti în cadrul Ucrainei. Autonomia naţională moldovenească în componenţa
Ucrainei nu semnifică restabilirea statalităţii moldoveneşti.
În condiţiile politic prielnice pentru soluţionarea „problemei Basarabiei”, URSS
printr-un acord tacit cu România, la 28 iunie 1940 reanexează Basarabia, creînd condiţii
pentru restabilirea statalităţii moldoveneşti în formă de Republică Moldovenească (RSSM).
Evenimentele de după 28 iunie 1940 pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru
au însemnat restaurarea statalităţii, formate prin proclamarea la 2 decembrie 1917 a
Republicii Democratice Moldoveneşti şi strangulate de autorităţile române la 27.11.1918.
Intrarea RASSM în componenţa RSSM consfinţea integrarea firească a comunităţii
etnice moldoveneşti de pe ambele maluri ale Nistrului — ramura limită de răsărit a lumii
140
romanice. Autonomia Moldovenească, avînd o poziţie intermediară între Moldova şi
Ucraina, în baza legislaţiei sovietice şi a dreptului internaţional, avea dreptul să se unească
cu matca sa istorică — Moldova. Aceasta obiectiv s-a întîmplat la 2 august 1940.
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), creată la 2 august 1940,
semnifică cea de a DOUA REPUBLICĂ MOLDOVENEASCĂ în istoria statului
moldovenesc contemporan.
În componenţa URSS, Moldova a avut o suveranitate limitată. Pornind de la realitatea,
că în diferite epoci şi orînduiri sociale misiunea şi funcţiile statului sînt, în linii mari,
aceleaşi — ca instrument principal de organizare politică şi administrativă, vom constata că
ulterior, volumul, gradul de independenţă şi suveranitate ale Moldovei dintre Prut şi Nistru,
în condiţiile sovietice, erau incomparabil mai mari decît cele ale "provinciei Basarabia" în
componenţa României Mari.
Sprijinindu-se pe Declaraţia de suveranitate şi Declaraţia de independenţă
(27.08.1991), Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 29.07.1994 Constituţia, care a
definitivat procesul de statornicire a Statului Moldovenesc contemporan. Legea Supremă,
consfinţind a TREIA REPUBLICĂ MOLDOVENEASCĂ, exprimă plenar aspiraţiile
poporului moldovenesc — purtător al suveranităţii naţionale de a trăi într-o ţară
independentă, confirmînd continuitatea, la o nouă treaptă, a statalităţii sale multiseculare.
În epoca contemporană, dobîndind şi reafirmîndu-şi organizarea lor naţional-statală:
Republica Democratică Moldovenească (2 decembrie 1917), Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească (2 august 1940), Republica Moldova independentă (27 august 1991),
autohtonii est-pruteni sînt singurii est-romanici, care şi-au păstrat şi afirmă conştiinţa lor
etnică - moldoveni. Ei sînt moştenitorii direcţi şi legitimi ai numelui istoric Moldova, ai
„pămîntenilor” moldoveni, care au făurit statalitatea Moldovei istorice, au edificat, începînd
cu 1917, statalitatea Moldovei contemporane.
Existenţa Republicii Moldova, stat independent, membru al ONU, recunoscut în plan
internaţional de circa 180 state, este o dovadă elocventă a dăinuirii poporului moldovenesc
şi naţiunii moldoveneşti în istorie.

Concluzii
1. Statalitatea moldovenească (statalitatea moldovenească istorică), ca fenomen
istorico-politic, a luat naştere la 1359, cînd Bogdan I, împreună cu pămîntenii moldoveni, au
141
creat statul Moldova (Ţara Moldovei) cu atribuţiile sale de bază: Domnie (administraţie),
populaţie, teritoriu, hotare, sistem fiscal-vamal, suveranitate. Domnitorii Moldovei în
secolele XIV-XVIII şi îndeosebi Petru I Muşat, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru
Rareş, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, etc., au întărit şi centralizat statul feudal
moldovenesc, au luptat activ pentru independenţa Moldovei.
2. Moldova istorică în perioada 1775-1862 s-a aflat în declin, dezmembrare
teritorială şi dizolvare a fiinţei sale statale. Anihilarea Statului Moldova începe în 1812,
cînd, în urma Tratatului de la Bucureşti, el este dezintegrat teritorial de către Imperiile Rus
şi Otoman. Către anul 1862 în rezultatul unirii Moldovei de Vest (a Principatului Moldova)
cu Valahia, cu participarea interesată a Franţei, Rusiei, Prusiei, statalitatea Moldovei istorice
(statalitatea istorică) este anihilată definitiv.
3. La începutul sec. XX în Basarabia (Moldova de Est), fruntaşii mişcării naţionale
moldoveneşti lansează ideea renaşterii statalităţii moldoveneşti, care este susţinută activ
după Revoluţiile din Rusia din 1917, de muncitori, ţărani, intelectuali, preoţime, ostaşi,
aflaţi pe fronturile primului război mondial.
4. La 2 decembrie 1917, organul reprezentativ temporar Sfatul Ţării declară
formarea Republicii Democratice Moldoveneşti, care a însemnat, în general, renaşterea
statalităţii moldoveneşti multiseculare, în particular, formarea statalităţii Moldovei
contemporane sub formă de Republică. Acest stat proclamat la 02.12.1917 în teritoriul
istoric al Moldovei de Est este prima Republică Moldovenească din epoca contemporană.
5. La 13 ianuarie 1918, în condiţiile primului război mondial, trupele militare ale
României, avînd înţelegere cu Germania şi susţinerea tacită a Antantei, ocupă Republica
Democratică Moldovenească. La 27 martie 1918, în condiţii de ocupaţie militară
românească şi, încălcînd statutul său politico-juridic temporar, Sfatul Ţării proclamă
„Unirea” Basarabiei cu România, încălcînd voinţa poporului moldovenesc la
autodeterminare, exprimată în a. 1917.
6. România a menţinut în Basarabia aproape permanent regimul stării de asediu.
Populaţia moldovenească, personalităţi marcante ale intelectualităţii din Basarabia, inclusiv
deputaţi basarabeni în Parlamentul României, au protestat vehement împotriva abuzurilor
regimului de ocupaţie, manifestînd „tendinţe autonomiste”.
7. URSS în perioada 1918-1940 n-a recunoscut anexarea de către România a
Basarabiei (numită în unele documente sovietice şi „Republică Moldovenească”). Guvernul
142
Sovietic a abordat această problemă la nivel internaţional şi bilateral cu România, folosindu-
se de faptul că Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, care accepta anexarea Basarabiei
la România n-a intrat în vigoare, deoarece SUA şi Japonia n-au legiferat anexarea
„teritoriilor ruseşti”. La 28 iunie 1940 URSS, printr-un acord tacit cu România, reanexează
Basarabia.
8. La 2 august 1940 URSS, prin proceduri formal-juridice, dar fără plebiscit,
legiferează crearea RSSM, care întruneşte cea mai mare parte a teritoriului istoric al
Moldovei de Est (Basarabiei) şi a teritoriului autonomiei moldoveneşti din stînga Nistrului.
Formarea RSSM a însemnat restabilirea statalităţii moldoveneşti în formă de Republică,
creată la 2 decembrie 1917. Aceasta este a Doua Republică Moldovenească din epoca
contemporană.
9. În perioada 1940-1991, RSSM a fost stat cu suveranitatea limitată. Deşi avea
toate atributele unui stat: putere publică (guvernare), populaţie, teritoriu, adoptarea şi
aplicarea legislaţiei, sistem fiscal-vamal, o anumită suveranitate, majoritatea acestor atribuţii
erau limitate şi supuse puterii politice a statului centralizat URSS.
10. Dezmembrarea URSS, proclamarea suveranităţii Republicii Moldova, în
condiţiile confruntărilor politice, a provocat în societatea moldovenească o criză identitară
de proporţii şi conflictul din Transnistria.
11. Proclamarea Independenţei Republicii Moldova a fost un act de importanţă
istorică, care a legiferat, în condiţii de libertate, autodeterminarea naţională a poporului
moldovenesc, a instaurat a Treia Republică Moldovenească în epoca contemporană. Textul
Declaraţiei de Independenţă conţine însă anumite stipulări nefondate despre istoria şi
însemnele naţional-statale ale poporului moldovenesc.
12. Constituţia Republicii Moldova a consfinţit statalitatea poporului moldovenesc,
voinţa supremă a acestuia de a trăi şi a se dezvolta sub protecţia statului contemporan,
suveran şi independent – Republica Moldova, însă a evitat să folosească noţiunile „popor
moldovenesc”, „moldoveni”, în textul de bază al Constituţiei.
13. Republica Moldova, deşi este membru ONU, stat recunoscut de circa 180 de ţări,
este obiectul unor atacuri politico-ideologice din partea forţelor politice, separatiste şi
iredentiste, ghidate de interesele geopolitice a unor Mari Puteri internaţionale.

143
 14. Reintegrarea teritorial-politică şi social-psihologică a statului moldovenesc
contemporan, a poporului moldovenesc de pe ambele maluri ale Nistrului este o premisă
fundamentală pentru ocrotirea şi consolidarea identităţii naţional-statale moldoveneşti.

Recomandări
În scopul afirmării Republicii Moldova în comunitatea internaţională a statelor
suverane şi independente, luînd în consideraţie incoerenţa juridico-politică a unor prevederi din
Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, avînd în vedere practica constituţională a
Germaniei, Spaniei, României, Ucrainei şi pornind de la realitatea, că statul, structurile sale
supreme au datoria de a manifesta o poziţie clară şi principială faţă de ocrotirea drepturilor la
autoidentificare lingvistică şi etnică a cetăţenilor săi, considerăm, din punct de vedere istoric şi
juridic, necesar:
- a modifica, în corespundere cu realităţile lingvistice, istorice şi etnice ale statului
moldovenesc, textul Titlurilor I şi II ale Constituţiei Republicii Moldova, introducînd noţiunile
„moldoveni”, „popor moldovenesc” (naţiune moldovenească);
- a anula Hotărîrea Sovietului Suprem al RSS Moldova Cu privire la Avizul Comisiei
Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-
german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a
consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord (Nr.l49-XII din 23 iunie 1990),
conotaţia politico-juridică a căreia pune la îndoială temeiurile istorice şi politice ale Statului
Moldovenesc contemporan, Republica Moldova, alimentează şi încurajează spirite iredentiste
şi tendinţe separatiste;
- a reveni la adevărata simbolică a Statului Moldovenesc, statornicită istoriceşte şi
reconfirmată în anul 1917 de Sfatul Ţării, după proclamarea Republicii Democratice
Moldoveneşti: stema Moldovei - capul de zimbru; tricolorul moldovenesc - benzi orizontale:
albastră, galbenă, roşie.
Incontestabil, clasa politică şi intelectuală a Republicii Moldova este obligată să
oprească degradarea vieţii spirituale a poporului moldovenesc, denigrarea valorilor
şi tradiţiilor naţional-statale moldoveneşti, procese distructive care sînt
incompatibile cu eforturile de consolidare a statalităţii moldoveneşti contemporane.

144
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

INTRODUCERE
1. ROUSSEAU, J. J. Contractul social. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, 292 pag.
2. MONTESQUIEU, Charles. Despre spiritul legilor. Bucureşti, 1964, 124 pag.
3. GIORGIO DEL VECCHIO. Lecţii de filosofie juridică. Bucureşti, 1998, 217 pag.
4. МАРКС, К. и ЭНГЕЛЬС, Ф. Сочинения, том.12, издание второе, Москва,
Госсударственное издательство политической литературы, 1958, 684 стр.
5. LENIN, Vladimir. Note critice cu privire la problema naţională. Opere alese, Chişinău,
Картя молдовенеаскэ, 1990, 787 pag.
6. HOBSBAWM, E. J. Naţiuni şi naţionalism. Chişinău, Arc, 1997, 205 pag.
7. HINSLEY, F. Suveranitate. Chişinău, Ştiinţa, 1998, 201 pag.
8. Славяно - молдавские летописи XV-XVI вв., Москва, Наука, 1976, 150 стр.
9. ЛЫЗЛОВ, А. Скифская история. Москва, Наука, 1990, 518 стр.
10. КАРАМЗИН, Н. История Российского Государства, том I-IV, Москва, 1989-1993.
11. URECHE, GR., COSTIN, M., NECULCE, I. Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău,
Hyperion, 1990, 436 pag.
12. COSTIN, M. De neamul Moldovenilor. Viaţa lumii. Chişinău, Litera, 1998, 294 pag.
13. CANTEMIR, D. Descrierea Moldovei. Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1973, 401 pag.
14. ДРЭГИЧЬ, Манолаки. История Молдовей пе тимп де 500 ань. Яший, томул II,
1857.
15. ЛАЗАРЕВ, А. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос.
Кишинёв, Картя молдовенеаскэ, 1974, 909 стр.
16. REPIDA, A. Образование Молдавской АССР, Кишинев, 1974. Formarea RSS
Moldoveneşti, Chişinău, 1977 (în grafie chirilică).
17. RUSNAC, Gh., COZMA, V. în: Conferinţa Ştiinţifică consacrată aniversării de 80 de
ani de la naşterea savantului şi omului de stat Repida Lucheria Evstafie (2000,
Chişinău), Materialele. Chişinău, 2003.
145
18. СУРИЛОВ, А. STRATULAT, Н. О национально-государственном
самоопределение молдавского народа. Кишинев, Картя Молдовенеаскэ, 1967,
148 стр.
19. ROMAN, Al. Evoluţia Universală a sistemelor de administrare publică. Chişinău 1998,
300 pag.; Советы Молдовы: История становления и развития (1917-1940), М.,
1992, 61 стр.
20. ГРОСУЛ, В. Молдавская государственность:традиции и современность. //Мысль,
1999, nr. 3, стр. 16-21. SOLOMON С. Aspecte ale istoriei politice din Republica
Moldova (1989-2002), Chişinău, 2002.
21. Istoria RSS Moldoveneşti vol. II, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1970, 876 pag.
22. REPIDA, L. A aprecia adevărul istoric şi onestitatea savantului, în: Conferinţa
Ştiinţifică consacrată aniversării de 80 de ani de la naşterea savantului şi omului de stat
Repida Lucheria Evstafie (2000, Chişinău), Materialele. Chişinău, 2003.
23. ГРОСУЛ, Я. Автономия Бессарабии в составе России. 1812-1828. Кишинев, 1982
24. PLATON, M., Roşca S., Roman, Al., Popescu, T. Istoria administraţiei publice în
Moldova. Chişinău, Editura Academiei de Administrare Publică, 1999, 471 pag.
25. LEVIT, I. An de răspîntie: de la proclamarea Republicii Moldoveneşti pînă la
desfiinţarea autonomiei Basarabiei (noiembrie 1917 – noiembrie1918). Chişinău,
Universul, 2003, 400 pag.
26. STATI, V. Istoria Moldovei. Editura Vivar-Editor, Chişinău, 2002, 461 pag.
27. ЦАРАНОВ, В. Очерки социально-экономичуского развития Молдовы (1940-1960
гг.). Кишинев, Elan-Poligraf, 2002. 218 стр.
28. ŢURCANU, I. Unirea Basarabiei cu România 1918. Chişinău, Tipografia Centrală,
1998. 359 pag.
29. НАЗАРИЯ, С. История международных отношений и внешней политики
Великих держав в новейшее время. Кишинев, Tipografia Centrală, 2007, 687 стр.
30. NOUZILE, J. Moldova. Istoria Tragică a unei regiuni europene. Chişinău, Prut
Internaţional, 2005, 371 pag.
31. KING, Ch. Moldovenii. Chişinău, Arc, 2002, 274 pag.
32. ГАЛБЕН, А. Из истории феодального права Молдовы XVIII-XIX в., Кишинев,
1998. 383стр.

146
33. SMOCHINĂ, A. Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile
regimului totalitar. Chişinău, Prag-3, 2001, 192 pag.
34. BURIAN, Al. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003,
456 pag.
35. АНДРОНИК, Н., ИВАНОВ, В., ТАТАР, Г. Государственный суверенитет
Республики Молдова. Кишинев, ULIM, 2000, 448 pag.
36. GUCEAC, I. Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova. Chişinău, 2000.
37. GRAMA, D. Evoluţia statutului juridic al Basarabiei în anii 1812-1918. Revista de
istorie a Moldovei, nr.2, 1994.
38. Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre. Chişinău,
Elan-Poligraf, 2004, 420 pag.
39. LUCINSCHI, P. Moldova şi moldovenii. Chişinău, Cartea Moldovei, 2007, 332 pag.
40. BOLDUR, Al. Istoria Basarabiei. Bucureşti. Editura Victor Frunză, 1992, 542 pag.
41. CIOBANU, Şt. Unirea Basarabiei Chişinău, Universitas, 1993, 331 pag.
42. IORGA, N. Neamul românesc în Basarabia. Vol.I-II. Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1995-1997, 316 pag.
43. LUPAŞ, I. Istoria Unirii Românilor. Bucureşti, Fundaţia Culturală Regală „Principele
Carol”, 1937, 407 pag.
44. STERE, Const. Singur împotriva tuturor. Chişinău, 1997.
45. INCULEŢ, I. O revoluţie trăită. Chişinău, 1994.
46. БОДЮЛ, И. Воспоминания. Книга первая. Тирасполь, Tipar, 1999, 490 pag.
47. CALIN, Iv. Cu privire la programul complex de stat pentru asigurarea funcţionării
limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, Raport. Chişinău, 1989.
48. SNEGUR, M. Labirintul destinului. Chişinău, 2007.
49. STEPANIUC, V. Statalitatea poporului moldovenesc: Aspecte istorice,
politico-juridice. Chişinău, Tipografia Centrală, 2005, 520 pag.
50. СТЕПАНЮК, В. Государственность молдавского народа: Исторические,
политические и правовые аспекты. Chişinău, Tipografia Centrală, 2006, 632 стр.

CAPITOLUL I. GENEZA ŞI EVOLUŢIA STATALITĂŢII MOLDOVENEŞTI

1. CANTEMIR, D. Descrierea Moldovei. Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1973, 401 pag.

147
2. CANTEMIR, D. Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor. Bucureşti, 1901, 891 pag.
3. SPINEI, V. Moldova în secolul XI-XIV. Chişinău, Universitas, 1992, 492 pag.
4. Domnitorii Ţării Moldovei. Chişinău, Civitas, 2005, 319 pag.
5. MACHIAVELLI, N. Principele. Bucureşti, 1960, 893 pag.
6. HOBSBAWM, E. J. Naţiuni şi naţionalism. Chişinău, Arc, 1997, 205 pag.
7. ARMBRUSTER, A. Terminologia politico-geografică a ţărilor române în epoca
constituirilor statale. // Constituirea statelor feudale româneşti. Bucureşti, 1980,
251-259 pag.
8. GIURESCU, C. C. Istoria Românilor. Bucureşti, All Internaţional, 2000, vol. I – 456
pag., vol. II – 536 pag., vol. III – 792 pag.
9. SADOVEANU, M. Drumuri basarabene. Bucureşti-Chişinău, Ştiinţa, 1992, 94 pag.
10. КАРАМЗИН, Н. М. История Государства Российского. Санкт-Петерсбург, 1842.
11. STATI, V. Ştefan cel Mare – voievodul Moldovaniei. Chişinău, Tipografia Centrală,
2004, 94 pag.
12. MIHĂESCU-GRUIU, С. Moldova 1359-1859. Spicuiri din istoria statului de sine
stătător. Bucureşti, Semne, 1998, 338 pag.
13. STEPANIUC, V. Statalitatea poporului moldovenesc: Aspecte istorice,
politico-juridice. Chişinău, Tipografia Centrală, 2005, 520 pag.
14. ГАЛБЕН, А. Из истории феодального права Молдовы XVIII – начала XIX в.
Кишинев, 1998, 383стр.
15. ДРЭГИЧЬ, Манолаки. История Молдовей пе тимп де 500 ань. Томул I. Iaşi, 1857,
222 pag., томул II, Iaşi, 1857, 255 pag.
16. VARTA, I. Istoria Românilor. Manual clasa a XI-a. Chişinău, Civitas, 2002, 200 pag.
17. IORGA, N. Neamul românesc în Basarabia, vol. II, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1997, 317 pag.
18. LUPAŞ, I. Istoria unirii românilor. Bucureşti, Fundaţia Culturală Regală „Principele
Carol”, 1937, 407 pag.
19. Românii la 1859, vol.II. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, 450 pag.
20. STATI, V. Istoria Moldovei în date. Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiinţe, 1998,
488 pag.
21. ГРОСУЛ, Я. Автономия Бессарабии в составе России. 1812-1828. // Труды по
истории Молдавии. Кишинев, Штиинца, 1982, стр. 110-124.
148
 22. СТАДНИЦКИЙ, А. Гавриил Бэнулеску-Бодони. Экзарх Молдо-Влахийский и
митрополит кишиневский. Кишинев, Типография Шлионовича, 1894, 374 стр.
23. Colecţie prescurtătoare din legile împărăteşti... extrase şi iriegulate de logof şi
Andronachi Donici. Ed. II, partea IV. Iaşi, 1858.
24. MIHAIL P., Mihail, Z. Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. (1812-1830).
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, 411 pag.
25. GRAMA, D. Lupta românilor de la răsărit de Prut pentru apărarea legilor Ţării
Moldovei în primele decenii ale secolului al XIX-lea. // Destin românesc, 1994, nr. 1.
26. GRAMA, D. Evoluţia statutului juridic al Basarabiei în anii 1812-1918. // Revista de
istorie a Moldovei, 1994, Nr. 2.
27. BOGA, L. Politica moldovenilor înainte de pacea de la Bucureşti. Chişinău,
Universitas, 1993, pag.191-222; p. 195, 196.
28. HALIPPA, Pan., MORARU, An. Testament pentru urmaşi. Chişinău, Hyperion, 1991,
175 pag.
29. CORBU, H. Deschideri către valori. Studii, eseuri, atitudini. Chişinău, Cartea
Moldovei, 2003, 456 pag.
30. BOLDUR, Al. Istoria Basarabiei. Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992, 543 pag.

CAPITOLUL II. RENAŞTEREA STATULUI NAŢIONAL AL MOLDOVENILOR.

REPUBLICA DEMOCRATICĂ MOLDOVENEASCĂ
1. STATI, V. Istoria Moldovei. Chişinău, Vivar-Editor, Tipografia Centrală, 2002, 461
pag.
2. BOLDUR, Al. Istoria Basarabiei. Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992, 453 pag.
3. NEGRU, Gh.. Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia. Chişinău, Prut
Internaţional, 2000, 200 pag.
4. STATI, V. Istoria Moldovei în date. Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiinţe, 1998.
488 pag.
5. VARTA, V. Problemele limbii române şi cea a autonomiei în ziarul “Basarabia”. //
Destin românesc, 1996, Nr. 1.
6. Basarabia, 5.07.1906; după Şt. Ciobanu. Cultura românească în Basarabia. Cultura
românească în Basarabia sub stăpînirea rusă. Chişinău, Editura Gheorghe Asachi,
1992, 269 pag.
149
7. LENIN, V. Opere Complete vol.25 „Cartea Moldovenească” Chişinău, 1973, 745 pag.
8. ŢURCANU, I. Unirea Basarabiei cu România. 1918. Chişinău, Tipografia Centrală,
1998, 359 pag.
9. CIOBANU, Şt. Unirea Basarabiei. Studiu şi documente. Chişinău, Universitas, 1993,
331 pag.
10. ADAUGE, M. DANU, E. POPOVSCHI, V. Mişcarea naţională din Basarabia. Cronica
evenimentelor din anii 1917-1918. Chişinău, Civitas 1998, 103 pag.
11. Patrimoniu. 1993. nr. 1. Chişinău, Univers. 103 pag.
12. Cuvînt Moldovenesc, 21.05.1917; după Şt. Ciobanu. Unirea Basarabiei. Studiu şi
documente. 1993.
13. ЛЕВИТ, И. Движение за автономию Бессарабии в 1917 г. Образование Сфатул
Цэрий. Прoвозглашение Молдавской Демократической Республики. Кишинев,
Лига, 1997, 312 стр.
14. Свободная Бессарабия, 10.09.1917. // И. Левит. Движение за автономию
Бессарабии в 1917 г. Образование Сфатул Цэрий. Прoвозглашение Молдавской
Демократической Республики. Кишинев, Лига, 1997, 312 стр.
15. STEPANIUC, V. Revoluţia din Octombrie şi statalitatea moldovenească.
//Comunistul, 5.11.2004.
16. Бессарабская жизнь. 23.07.1917; Apud Şt. Ciobanu. Unirea Basarabiei. Studiu şi
documente. 1993.
17. Cuvînt Moldovenesc. 18.07.1917.
18. POŞTARENCU, D. O istorie a Basarabiei în date şi documente. 1812-1940. Chişinău,
Cartier, 1998, 219 pag.
19. IORGA, N. Neamul românesc în Basarabia. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1997, 316 pag.
20. ЛЕНИН, В. Избранные сочинения. Издательство политической литературы. Т. I,
Москва, 1988, 645 стр.
21. БОЛДУР, Ал.. Национальное самоопределение и Бессарабия. // Свободная
Бессарабия. 10.12.1917;
22. LEVIT, I. Republica Moldovenească. An de răspîntie: de la proclamarea Republicii
Moldoveneşti pînă la desfiinţarea autonomiei Basarabiei. Noiembrie 1917 –
noiembrie 1918. Chişinău, Universul, 2003, 400 pag.
150
23. ГРОСУЛ, В. Молдавская государственность: традиции и современность.
//Мысль, 1999, nr. 3, стр. 18.
24. Известия Кишиневского Совета... 8(21).12.1917
25. Arhiva Naţională a Republicii Moldova fond 727 - Sfatul Ţării, inv. 2, dosar 21.
26. CAZACU, P. Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918. Chişinău, Ştiinţa, 1992,
444 pag.
27. Победа Советской власти в Молдавии. Москва, Наука, 1978, 293 стр.
28. POPOVSCHI, V. Reflecţii asupra unui proiet de Constituţie a Republicii Democratice
Moldoveneşti. // Revista de istorie a Moldovei. 1993, nr. 2.
29. СКВОРЦОВА, А. О проекте Конституции Молдавской Республики.//Вехи
молдавской государственности. Кишинев, 2000. стр. 20-26.
30. Proiectul de Constituţie a Basarabiei autonome. //Patrimoniu, 1992, nr. 2, pag. 147;
v e z i şi I. Ţurcanu. Un proiect de Constituţie a Basarabiei autonome. // Sfatul Ţării,
10.07.1992.
31. MARGHILOMAN, Al. Note politice, vol. II, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994,
306 pag.
32. Istoria României în date. Chişinău, Crai Nou, 1992, 444 pag.
33. DUCA, I. Gh. Amintiri politice, vol. III. Războiul. Pt. II. Munchen, 1982.
34. IORGA, N. Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917-martie 1920). Vol. I. Bucureşti.
35. PELIVAN, I. Amintiri. // Patrimoniu, 1992, nr. 2.
36. Bucovina, 24.10.1919; după V. Stati. Istoria Moldovei.
37. GHIBU, O. Cum s-a făcut unirea cu Basarabia. Sibiu, 1925.
38. AVERESCU, Al. Notiţe zilnice din război (1916-1918). Bucureşti. s.a.
39. ANDRONACHI, Gh. Albumul Basarabiei.
40. BURIAN, Al. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003,
359 pag.
41. Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire. v. VIII. Mărturii şi
documente coordonate şi îngrijite de I. C. Drăgan. Veneţia, 1989.
42. MARGHILOMAN, A. Note politice. 1897-1924. Vol. IV 1917-1918. Bucureşti, 1927.
43. Архив внешней политики Российской Федераций, Ф. 125 Оп.1. Д. 30. Л. 39.
44. LIVEANU, V. 1918. Din istoria luptelor revoluţionare din România Bucureşti, 1960.

151
45. Борьба трудящихся Молдавии против интервентов и внутренней
контрреволюции (1917-1920гг.) Кишинев, Картя Молдовеняскэ1967, 663 стр.
46. Документы внешней политики СССР. т. I, Москва, 1957.
47. LIVEANU, V. Caracterul antisovietic şi antipopular al Tratatului de la Buftea
(5 martie 1918). // Studii şi materiale de istorie contemporană, 1956, vol. I, p.5-65.
48. LENIN, V.I. Opere complete. vol. 38, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1973, 745
pag.
49. OPREA, I. Conferinţa româno-sovietică de la Viena (1924). // Cugetul, 1992, Nr. 2.
50. Foreign Affairs, 1924 june.
51. SUGA, A. Die volkerechtliche lage Bessarabiens in der geschtlichen Entwicklung
des Landes. Bonn, 1958.
52. ULAM ADAM, B. Expansion and Coexistense. The History of Soviet Foreign
Policy, 1917-1918. New York - Washington, 1968.
53. LANGER, R. Seirure of Territory. Princeton, 1947.
54. KING, Ch. Moldovenii. Chişinău, ARC, 2002, 274 pag.
55. MAXWEL, W. Bessarabia. // Soviet Russia Today. Vol. 9, nr. 4, 1940.
56. VINOGRADOV, V. Cum s-a comportat Antanta cu Moldova. Problema Basarabiei şi
Conferinţa de pace de la Paris // Glasul Moldovei, 13.05.1996.
57. LIVEZEANU, I. Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1930. Bucureşti,
Humanitas,1998, 392 pag.
58. ŢÂCU, O. Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică
(1919-1939). Chişinău, Prut Internaţional, 2004, 271 pag.
59. GHIBU, O. Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Adunarea naţională ţinută la
17 decembrie 1917. Chişinău, 1918, 16 pag.
60. BEŞLEAGĂ, V. Moldovenii transnistreni. // Moldova Suverană, 12.08.1990.
61. HAREA, V. Românii de peste Nistru. Iaşi, s.a. 12 pag.
62. Moldova Socialistă.11.10.1989.
63. Культура Молдавии за годы Советской власти, том 1 ( часть первая). Кишинев,
Штиинца, 1975, 474 стр.
64. STRATIEVSKII, C. Componenţa naţională a RASSM. // Tribuna, Nr. 23, 1988.

152
65. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova. Fondul 49, inv. 1, doc. 87,
512, 635, 916, 3264, 4462; Fond 3, inv. 1, doc. 275, 303, 427; Fond 60, inv.1, doc.
122, 332.
66. Arhiva Centrală de Stat a Federaţiei Ruse. Fondul 3316, inv. 5, d.95, f.14, 15; inv. 21,
d. 810, f.40, f. 131 verso; Arhiva Naţională a Ucrainei. Fondul 1, inv.4, d.1196,
f.8,9,11, 12-15; inv.5, d.384, f. 49; inv.8, d.373, f.363; inv.9, d. 190, f.67.
67. Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fondul 2947, inv.1, d.21, f.187; Fondul 2948,
inv. 1, d.32, f. 124, f.187; Fondul 1695, inv.1, d.8, f.6.
68. CALIN, I. Să salvăm casa noastră comună – Republica Moldova. Chişinău, Tipografia
Academiei de Ştiinţe 2000, 52 pag.
69. Культура Молдавии за годы Советской власти. Сборник документов в 4-х томах.
Том I, часть первая. Кишинев, Штиица, 1975, 474 стр; часть вторая, Кишинев,
Штиица, 1976, 507 стр.
70. РОМАН, А. Участие трудящихся Молдавской АССР в деятельности советов
(1924-1940). Кишинев, Ştiinţa, 1981, 176 pag.
71. Феномен Приднестровья. Тирасполь, РИОПГУ, 2003, 336 стр.
72. ЛАЗАРЕВ, А.. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос.
«Картя Молдовенеаскэ» Кишинев, 1974, 909 стр.

CAPITOLUL III. STATUL SOVIETIC MOLDOVENESC.

REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ

1. STATI, V. Istoria Moldovei. Chişinău, Vivar-Editor, 2002, 462 pag.

2. ORNEA, Z. Viaţa lui Constantin Stere vol. II. Bucureşti, Cartea Românească, 1991,
634 pag.
3. Pămînt şi oameni, nr.12 (59), 12 februarie 1994.
4. STERE, C. Documentări politice. Chişinău, Museum, 2002, 638 pag.
5. WOLF, R. L. Balcans in our time. Cambridge, Massachusets, 1956, 218 pag.
6. Deşteptarea. 17, 14, 21.08.1937.
7. MEURS, Vilhelmus. Chestiunea Basarabiei în „istoriografia comunistă”, Chişinău,
ARC, 1996. 525 pag.
8. ŢÂCU, O. Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică
(1919-1939). Chişinău, Prut Internaţional, 2004, 270 pag.

153
9. Antonescu – mareşalul României şi războaiele de reîntregire. Vol. III. Mărturii şi
documente coordonate şi îngrijite de I. S. Drăgan. Veneţia, 1989.
10. NOUZILLE, J. Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene. Chişinău, Prut
Internaţional, 2005, 368 pag.
11. Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia. Chişinău, Universitas,
1991, 119 pag.
12. ADAUGE, M., FURTUNĂ, Al. Basarabia şi basarabenii. Chişinău, Tipografia
Centrală, 1991, 350 pag.
13. BURIAN, Al. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003,
359 pag.
14. Сборник законов CССР и yказов Президиума Верховного Совета СССР. 1938 –
1958. Москва, 1959.
15. ГРОСУЛ, В. Молдавская госсударственность: традиции и современность.
//Мысль, 1999, № 3, стр. 20.
16. ЦАРАНОВ, В. Вехи молдавскoй государственности. Кишинев, Tipografia
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2000, 327 стр.
17. Cugetul. Nr. 5-6, 1993, pag. 62-73.
18. LENIN, V. Rezoluţie cu privire la problema naţională.//Opere complete, vol. 31.
Chişinău, Cartea Moldovenească, 1973, 723 pag.
19. BENIUC, V. Instituţionalizarea puterii politice totalitare în Moldova postbelică.
Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, 1998, 270 pag.
20. PLATON, M., ROŞCA, S., ROMAN, Al., POPESCU, T. Istoria administraţiei publice
în
Moldova. Chişinău, 1999, 471 pag.
21. ROMAN, A. Власть Трудящихся (Советы Трудящихся в 1917-1941гг.). Chişinău,
1985.
22. Istoria RSS Moldoveneşti vol. II, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1970, 876 pag.
23. ЛАЗАРЕВ, А. Молдавская государственность и бессарабский вопрос. Кишинев,
Картя Молдовеняскэ, 1974, 910 стр.
24. HINSLEY, F. Suveranitate. Chişinău, Ştiinţa, 1998, 202 pag.
25. СУРИЛОВ, А. История государства и права Молдавской ССР (1917-1959).
Кишинев, Картя Молдовеняскэ, 1963, 335 стр.
154
26. STATI, V. Istoria Moldovei în date. Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiinţe, 1998,
488 pag.
27. МОРАРЬ, А. Heсостоятельность буржуазных концепций о суверенитете
Молдавской ССР. //Факты и домыслы. Кишинев, 1972.
28. Constituţia Legea Fundamentală a Republicii Moldova, art. 69. Chişinău, 1978.
29. Moldova Socialistă. 16.03.1989.
30. Actele legislative ale RSS Moldoveneşti cu privire la decretarea limbii moldoveneşti
limbă de stat. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1990, 50 pag.
31. АНДРОНИК, А. ИВАНОВ, В. ТАТАР, Г. Государственный суверенитет
Республики Молдова. Кишинев, Издательский центр ULIM, 2000, 448 стр.
32. СТАРУШЕНКО, Г. Суверенитет: как его защищают. // Народный депутат, 1990,
Nr. 8.
33. Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenie nr. 596-XII din 05.06.91, art. 2
(Arhivele Parlamentului, Fondul nr. 2948, dosarul 1058).
34. Legi, hotărîri şi alte acte adoptate la sesiunea întîi a Sovietului Suprem al R.S.S.
Moldova de legislatura a douăsprezecea. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1990,
348 pag.
35. РУССУ, И. Г. Заметки о смутном времени. Кишинев. 1999, 48 стр.
36. Act de identitate. Chişinău, Universul, 1995, 128 pag.
37. STEPANIUC, V. Statalitatea poporului moldovenesc. Chişinău, Tipografia Centrală,
2005, 520 pag.

CAPITOLUL IV. STATUL SUVERAN ŞI INDEPENDENT

REPUBLICA MOLDOVA
1. Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.11-12/103 din 30.12.1991.
2. BOIA, L. Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucureşti, 1997.
3. Istoria României în date. Chişinău, Crai-Nou 1992, 444 pag.
4. ADAUGE, M., FURTUNĂ, Al. Basarabia şi basarabenii. Chişinău, Uniunea
Scriitorilor din Moldova, 1991, 352 pag.
5. BURIAN, Al. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003,
456 pag.

155
6. DIACON, V. Reîntregirea. Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor în dezbateri ale
Parlamentului României. Iaşi, Unirea, 1992, 252 pag.
7. TONTSCH, G. Fiul rătăcitor: Moldova şi România. // Statul naţional şi societatea
polietnică: Moldova în anii ’90. Chişinău, Rotaprint, 1997, pag. 178-190.
8. Arhiva Parlamentului Republicii Moldova, Fondul R- 2948, inv.6, d.1127.
9. Moldova Suverană, 29.06.1991
10. ANDREESCU, G., STAN, V., WEBER, R. Raporturile României cu Republica
Moldova. // Revista “22”, Bucureşti, ianuarie 1994, pag. III-X.
11. 15 Ani de Independenţă a Republicii Moldova. // Materialele Conferinţei Ştiinţifice
Internaţionale 22 august 2006. Chişinău, 2006, 168 pag
12. CORBU, H. Deschideri către valori. Studii, eseuri, atitudini. Chişinău, Cartea
Moldovei, 2003, 456 pag.
13. Statul naţional şi societatea polietnică Moldova în anii 90, Chişinău, Rotaprint, 1997,
254 pag.
14. АНДРОНИК, Н., ИВАНОВ, В., ТАТАР, Г. Государственный суверенитет
Республики Молдова. Кишинев, Издательский Центр ULIM, 448 стр.
15. COSTACHI, Gh., GUCEAC, I. Fenomenul constituţionalismului în evoluţia
Republicii Moldova spre statul de drept. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003, 344 pag.
16. Constituţia (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
Chişinău, Cartea Moldovenească, 1978. 63 pag.
17. Вехи молдавской государственности. Кишинев, Tipografia AŞM, 2000. 327 pag.
18. VILLIERS DE MICHEL. Dicţionnaire de droit constitionnel. Paris, Armand Colin
1999, 252 pag.
19. ИВАНОВ, В. Конституционное право Республики Молдова. Кишинев,
Издательский Центр УЛИМ, 2000, 351 стр.
20. Constituţia Republicii Moldova cu modificări şi completări. Chişinău, Editura Iulian,
2005, 46 pag.
21. Revistă de Istorie a Moldovei nr.3, 2007, pag. 50-51.

156
 BIBLIOGRAFIA
Documente, convenţii, legi şi acte normative
1. Actele legislative ale RSS Moldoveneşti cu privire la decretarea limbii moldoveneşti
limbă de stat. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1990, 50 pag.
2. Actul Final al Conferinţei Pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1975). // Tratate
Internţionale vol. I. Chişinău 1998.
3. Antonescu – Hitler: corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944). Volumele I, II.
Bucureşti, COZIA Ed. – Co. – Iordache & Armbruster, 1991, 442 pag.
4. Antonescu Mareşalul României şi războaiele de reintegrare. Mărturii şi documente.
Venezia, 1991.
5. ANTONESCU, I. Românii. Originea, trecutul, sarcinile şi drepturile lor. Iaşi,
„Moldova”, 1991, 95 pag.
6. ANTONESCU, I. Temelia statului legionar. Buc., 1940.
7. ANTONESCU, Mihai. Dacă vrei să câştigi războiul, trebuie să pregăteşti pacea. Cluj-
Napoca, Ardealul, 1991, 56 pag.
8. Buletinul Centrului, Muzeului şi Arhivei istorice a evreilor din România. Buc., 1997,
196 pag.
9. Buletinul Ministerului Afacerilor Interne. Nr. 3, din 10 octombrie 1941.
10. BUZATU, Gh. Românii în arhivele Kremlinului. Bucureşti, Univers enciclopedic,
1996, 394 pag.
11. Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (1990). // Tratate Internaţionale. Vol. I.
Chişinău, 1998.
12. Călăuza bunilor români. Iaşi, 1927.
13. CĂLINESCU, A. Însemnări politice. 1916-1939. Buc., 1990.
14. CIORAN, E. Schimbarea la faţă a României. Buc., 1937.
15. Colecţie prescurtătoare din legile împărăteşti... extrase şi iriegulate de logof şi
Andronachi Donici. Ed. II, partea IV. Iaşi, 1858.
16. Convenţia Internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
(1965). // Tratate Internaţionale, vol. I. Chişinău, 1998.
17. Constituţia (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
Chişinău, Cartea Moldovenească, 1978. 68 pag.

157
18. Constituţia Republicii Moldova cu modificări şi completări. Chişinău, Editura Iulian,
2005, 46 pag.
19. CRAINIC, N. După douăzeci de ani. // Gândirea, anul XX, nr. 10, decembrie 1941.
20. Declaraţia privind Rasele şi Prejudecăţile de rasă (1978). // Bioetica. Documente ale
UNESCO. Chişinău, 2006, 60 pag.
21. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948). // Tratate Internaţionale vol I.
Сhişinău 1998.
22. Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu. Vol. I. Bucureşti, Carol Glob, 1903.
23. Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. I. Legislaţia antievreiască. Bucureşti,
„Hasefer”, 1993, 592 pag.
24. Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. II. Problema evreiască în stenogramele
Consiliului de Miniştri. Bucureşti, „Hasefer”, 1996, 664 pag.
25. Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. III, în două părţi. 1940-1942: Perioada
unei mari restrişti. Bucureşti, „Hasefer”, 1997, 944 pag.
26. Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. IV. 1943-1944: Bilanţul tragediei –
renaşterea speranţei. Bucureşti, „Hasefer”, 1998, 512 pag.
27. Expoziţia „50 de ani de la martiriul evreilor din România”. (Bucureşti, 1-3 iulie 1991).
Bucureşti, „Hasefer”, 1991, 56 pag.
28. Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada antonesciană. Bucureşti,
„Hasefer”, 2002, 468 pag.
29. FĂCĂOARU, Gh. Câteva date în jurul familiei şi statului biopolitic, Bucureşti, 1941.
30. FĂCĂOARU, Iordache, Amestecul rasial şi etnic în România. // “Buletinul eugenic şi
biopolitic”, IX, 1938, 283 pag.
31. GAFENCU, Gr. Însemnări politice. 1929-1939. Buc., 1991.
32. Hotărîrea Parlamentului Cu privire la aniversarea 645-a a Statului Moldova Nr. 29/XV
din 13.02.2004.
33. Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenie nr. 596-XII din 05.06.91, art. 2. //
Arhivele Parlamentului, Fondul nr. 2948, dosarul 1058.
34. Legea Republicii Moldova privind drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor
naţionale. Legea Nr. 382 din 19 07 2001. Monitorul Oficial Nr. 107. Art. Nr. 819.
35. Legea Republicii Moldova privind aprobarea Concepţiei politicii naţionale a
Republicii Moldova. Nr. 546/XV din 19.12.2003.
158
36. MAGHERESCU, Gh. Adevărul despre Mareşalul Antonescu. În 3 volume. Bucureşti,
Editura Păunescu, 1991, 1310 pag.
37. Mareşalul Ion Antonescu. Secretele guvernării. Rezoluţii ale Conducătorului Statului
(septembrie 1940 – august 1944). Bucureşti, Românul, 1992, 287 pag.
38. Martiriul evreilor din România. 1940-1944. Documente şi mărturii. Bucureşti, Hasefer,
1991, 384 pag.
39. Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966). //
Tratate Internaţionale. Chişinău, 1998
40. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966). Vol. I. // Tratate
Internaţionale. Chişinău, 1998.
41. Procesul lui Ion Antonescu. Buc., „Eminescu”, 1995, 480 pag.
42. Regele Carol al II-lea al României. Însemnări zilnice. 1937-1951. Buc., 1995.
43. SIMA, H. Era Libertăţii. Statul Naţional Legionar. Vol. II. Madrid, 1986.
44. STERE, C. Documentări politice. Chişinău, Museum, 2002, 638 pag.
45. TATARESCU, Gh. Mărturii pentru istorie. Buc., 1996.
46. Trei ani de guvernare, 6 septembrie 1940 – 6 septembrie 1943, Bucureşti, 1944.
47. В огне Катастрофы (ШОА). Документы и материалы по истории евреев Украины
в период нацистской оккупации (1941-1944). Кирьят-Хаим, Бейт Лохамей ха-
геттаот, 1998, 283 стр.
48. Вестник. Выпуск I. Люди остаются людьми. Свидетельства очевидцев.
Черновцы, Буковина, 1991, 112 стр.
49. Вестник. Выпуск II. Люди остаются людьми. Свидетельства очевидцев.
Черновцы, Прут, 1992, 112 стр.
50. Вестник. Выпуск IV. Люди остаются людьми. Свидетельства узников
фашистских лагерей-гетто. Черновцы, Украина, 1995, 144 стр.
51. Вестник. Выпуск V. Люди остаются людьми. Свидетельства узников
фашистских лагерей-гетто. Черновцы, Украина, 1996, 128 стр.
52. Декларация Стокгольмского международного форума по Холокосту. Январь
2000 г. // Магдер Т. Холокост. В помощь преподавателям истории. Chişinău,
„Pontos”, 2003, стр. 4-5.
53. Документы внешней политики СССР. т. I, Москва, 1957.

159
54. Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза 1941-1945
гг. Сборник документов и материалов. Т. I. Кишинев, 1976.
55. Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза 1941-1945
гг. Сборник документов и материалов. Т. II. Кишинев, 1976.
56. Нюрнбергский процесс над главными немецкими военными преступниками.
Сборник материалов. Т. II. М., 1958.
57. Одесса в Великой Отечественной войне Советского Союза. Сборник документов
и материалов. Т. III. Одесса, Одесское областное издательство, 1951, 238 стр.
58. Они защищали и освобождали Молдову. Пермь, «Звезда», 2001, 560 стр.
59. Открытое письмо Ассоциации евреев Молдовы – бывших узников фашистских
гетто и концлагерей, Одесской региональной Ассоциации евреев – бывших
узников фашистских гетто и концлагерей Президенту Румынии, Иону Илиеску. //
Время, 5 марта 2004; Еврейское местечко, №8 (29) 2004 г.
60. Последние свидетели. М., Фонд «Ковчег», 2002, 400 стр.
61. Сборник законов CССР и yказов Президиума Верховного Совета СССР. 1938 –
1958. Москва, 1959.
62. Сушон Л. Транснистрия: евреи в аду. Одесса, РИО АО кинокомпания «Юг»,
1998, 432 стр.
63. Удлер Р. Годы бедствий. Воспоминания узника гетто. Pittsburg – Chişinău,
«Центральная типография», 2003, 328 стр.
64. Шафран А. Сопротивление нацистскому урагану. 1940-1944. Мемуары. Одесса,
Студия «Негоциант», 2003, 136 стр.

Materiale de arhivă

65. Arhiva Naţională a Republicii Moldova (A.N.R.M.). Fondul 727 Sfatul Ţării;
Fondul 297 Помощник начальника Бессарабского губернского жандармского
управления в Кишиневском, Измаильском, Аккерманском уездах; Fondul 230
Сьезд депутатов духовенства Кишиневской епархии. Fondul 615 Tribunalele
judeţene ale superiorilor de zemstvă; Fondul 642 Directoratul General de Interne din
Basarabia a Ministerului de Interne din România, or. Chişinău; Fondul 742
Бессарабский Директорат Внутренних дел;

160
66. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova. Fondul 3, inv. 1, d. 275,
303, 427; Fondul 49, inv. 1, doc. 87, 512, 635, 916, 3264, 4462; Fondul 51, inventar
68, dosar 43, 44, 45, inv. 71, d.129, 130, 142, 144, 148, 170, 175, 209, 210, 393, 399,
400, 524, 532, 562, 835, 836, 842, 845, 846, 850, 851; inv. 73, d. 98, 100, 124, 129,
142, 144, 158, 188, 209; inv. 74, d. 5, 67, 74, 79, 89, 90, 91, 94, 96, 104, 109, 110,
111; Fondul 60, inv.1, doc. 122, 332.
67. Arhiva Comisiei de Lichidare a Sfatului Ţării (A.C.L.S.Ţ) Procesele-verbale ale
SfatuluiŢării, dosarul 3, vol.I, partea I; Extras din procesul-verbal al şedinţelor
Primului Congres Militar Moldovenesc din 20 octombrie 1917;
68. Arhiva Centrală de Stat a Federaţiei Ruse. Fondul 3316, inv. 5, d.95, f.14, 15; inv. 21,
d. 810, f.40, f. 131 verso;
69. Arhiva Centrală de Stat a Ucrainei. Fondul 1, inv.4, d.1196, f.8,9,11, 12-15; inv.5,
d.384, f. 49; inv.8, d.373, f.363; inv.9, d. 190, f.67.
70. Arhiva M.A.E. al României, Fondul 71, Franţa, vol. 63, 1920-1926, f.87; Fondul 71,
U.R.S.S., anii 1921-1933, vol.134;
71. Arhivele Statului Bucureşti Fond Casa Regală, dosar 31/1925, f.288; dosar 20/1926,
f.2; dosar 127/1932; dosar 133/1932, f.2-3; dosar 158/1932, f2; dosar 112/1933, f.1-2;
dosar 80/1934, f.34; dosar 7/1936, f. 7-9;
72. Arhivele Statului Bucureşti, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 126/1920,
f. 178-179; 186; dosar 7/1924, f.17;

Literatura ştiinţifică

73. ADAUGE, M, DANU, E, POPOVSCHI, V. Mişcarea naţională din Basarabia. Cronica

evenimentelor din anii 1917-1918. Chişinău, Civitas 1998, 103 pag.
74. ADAUGE, M., Furtună Al. Basarabia şi basarabenii. Chişinău, Tipografia Centrală,
1991, 352 pag.
75. ANCEL, Jean. Contribuţii la istoria României. Problema evreiască. 1933-1944.
Bucureşti, 2001.
76. ANDREESCU, G., STAN, V., WEBER, R. Raporturile României cu Republica
Moldova. // Revista “22”, Bucureşti, ianuarie 1994, pag. III-X.

161
77. ANDRONACHI, Gh. Albumul Basarabiei.
78. ARMBRUSTER, A. Terminologia politico-geografică a ţărilor române în epoca
constituirilor statale. // Constituirea statelor feudale româneşti. Bucureşti, 1980,
251-259 pag.
79. ASAVOAAIE, C., JOSANU, V. Impostură şi interes politic în „Istoria Moldovei”.
Iaşi, Alfa, 2007, 273 pag.
80. AVERESCU, Al. Notiţe zilnice din război (1916-1918). Bucureşti.
81. BARBUL, Gh. Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei. Iaşi, Institutul European,
1992.
82. BĂRBULESCU, M. DELETANT, D. HITCHINS, K., PAPACOSTEA, Ş., TODOR,
P. Istoria României. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, 617 pag.
83. BENIUC, V. Instituţionalizarea puterii politice totalitare în Moldova postbelică.
Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, 1998, 270 pag.
84. BEŞLEAGĂ, V. Moldovenii transnistreni. // Moldova Suverană, 12.08.1990.
85. BLĂNARU-FLAMURĂ, V. Generalul Antonescu în cămaşa verde legionară.
Bucureşti, Sepco S.R.L./Fundaţia Culturală Buna Vestire, 1995-1998.
86. BOGA, L. Politica moldovenilor înainte de pacea de la Bucureşti. Chişinău,
Universitas, 1993, pag.191-222; p. 195, 196.
87. BOIA, L. Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucureşti, 1997.
88. BOLDUR, Al. Istoria Basarabiei. Bucureşti. Editura Victor Frunză, 1992, 542 pag.
89. BOTORAN, C. 1940-1944. Holocaustul evreilor din România?! // Revista de Istorie
Militară, Bucureşti, vol. IV (10), nr. 20-22, 1991.
90. BRĂDESCU, F. Mişcarea legionară în studii şi articole. Bucureşti, Majadahonda,
1997.
91. BRĂDESCU, F. Scurtă analiză spectrală a Mişcării legionare. Bucureşti,
Majadahonda, 1996.
92. BRUHIS, M. Rusia, România şi Basarabia. 1812. 1918. 1924. 1940. Chişinău,
Universitas, 1992, 362 pag.
93. BURIAN, Al. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003,
456 pag.
94. BUZATU, Gh. Aşa a început holocaustul împotriva poporului român. Bucureşti,
Majadahonda, 1995, 58 pag.
162
95. BUZATU, Gh. Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial. Volumul I.
Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, 390 pag.
96. BUZATU, Gh. Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial. Volumul II.
Bucureşti, Editura enciclopedică, 1995, 478 pag.
97. BUZATU, Gh. România cu şi fără Antonescu. Iaşi, „Moldova”, 1991, 390 pag.
98. BUZATU, Gh. România şi războiul mondial din 1939-1945. Iaşi, Centrul de istorie şi
civilizaţie europeană, 1995, 476 pag.
99. BUZATU, Gh., CIUCANU, C., SANDACHE, C. Radiografia dreptei româneşti (1927-
1941). Buc., 1996.
100. CALIN, Iv. Să salvăm casa noastră comună – Republica Moldova. Chişinău,
Tipografia Academiei de Ştiinţe 2000, 52 pag.
101. CALIN, Iv. Cu privire la programul complex de stat pentru asigurarea funcţionării
limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, Raport. Chişinău, 1989.
102. Calvarul... Chişinău, „Alianţa antifascistă democratică din RM”, 1998, 36 pag.
103. CANTEMIR, D. Descrierea Moldovei. Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1973, 456 pag.
104. CANTEMIR, D., Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor. Bucureşti, 1901, 891
pag.
105. CARP, M., Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944. Vol. I.
Legionarii şi Rebeliunea. Bucureşti, Diogene, 1996, 542 pag.
106. CARP, M., Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944. Vol. III.
Transnistria. Bucureşti, Diogene, 1996, 526 pag.
107. CARP, M. Holocaust in Rumania. 1940-1944. Budapest, Edited by F.B. Matyas, 1994,
350 pag.
108. CAŞU, I. „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1998). Chişinău, Cartdidact,
2000, 213 pag.
109. CAZACU, P., Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918. Chişinău, Ştiinţa, 1992, 444
pag.
110. CHIRNOAGĂ, P. Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei
Sovietice. 22 iunie 1941 – 23 august 1944. Iaşi, FIDES, 1998, 464 pag.
111. CIOBANU, Şt. Unirea Basarabiei. Studiu şi documente. Chişinău, Universitas, 1993,
336 pag.
163
112. CIOBANU, Şt. Cultura românească în Basarabia. Cultura românească în Basarabia
sub stăpînirea rusă. Chişinău, Editura Gheorghe Asachi, 1992, 269 pag.
113. COJOCARU, Gh., Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923). Bucureşti,
SEMNE, 1997, 270 pag.
114. CONSTANTIN, I., Basarabia sub ocupaţie sovietică, de la Stalin la Gorbaciov.
Bucureşti, Fiat-Lux, 1994.
115. CONSTANTIN, I., România, marile puteri şi problema Basarabiei.. Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1995.
116. CONSTANTINIU, Fl. O istorie sinceră a poporului român. Bucureşti, Univers
enciclopedic, 1997, 592 pag.
117. CONSTANTINIU, Fl., DUŢU, A., RETEGAN, M. România în război, 1941-1945. Un
destin în istorie. Bucureşti, Editura Militară, 1995.
118. CONSTANTINIU, Fl. SCHIPOR, I. Trecerea Nistrului (1941). O decizie
controversată. Bucureşti, Albatros, 1995, 194 pag.
119. CORBU, H. Deschideri către valori. Studii, eseuri, atitudini. Chişinău, Cartea
Moldovei, 2003, 456 pag.
120. COSTACHI, Gh., GUCEAC, I. Fenomenul constituţionalismului în evoluţia
Republicii Moldova spre statul de drept. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003, 344 pag.
121. COSTIN, M. De neamul Moldovenilor. Viaţa lumii. Chişinău, Litera, 1998, 294 pag.
122. DAN, Ioan. Procesul Mareşalului Antonescu. Bucureşti, Timpus, 1993.
123. DIACON, V. Reîntregirea. Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor în dezbateri ale
Parlamentului României. Iaşi, Unirea, 1992, 252 pag.
124. DOBRINESCU, V.-Fl. Constantin I. Basarabia în anii celui de-al doilea război
mondial (1939-1947). Iaşi, Institutul european, 1995, 374 pag.
125. DOBRINESCU, V. FL., Bătălia pentru Basarabia. Iaşi, Junimea, 1991, 288 pag.
126. Domnii Ţării Moldovei. Chişinău, Civitas 2005, 319 pag.
127. DRAGNEV, D., VARTA, I. Istoria românilor. Epoca modernă. Chişinău, CIVITAS,
2002, 272 pag.
128. DUCA, I. Gh. Amintiri politice, vol. III. Războiul. Pt. II. Munchen, 1982.
129. DUICU, S. Ion Antonescu şi „Garda de Fier”. Vol. I. Târgu-Mureş, „Rom-Edition”,
1991, 174 .

164
130. DUŢU, A., RETEGAN, M. România în război. 1421 zile de încleştare. Bucureşti,
Globus, 1992, 248 pag.
131. ENCIU, N. Istoria românilor. Epoca contemporană. Manual pentru clasa a XII-a de
liceu. Chişinău, „Civitas”, 2002, 184 pag.
132. Evreii din România în Războiul de reîntregire a ţării. 1916-1919. Bucureşti, „Hasefer”,
1996, 332 pag.
133. FĂTU, M. Consens pentru salvarea naţională (septembrie 1940 – august 1944).
Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, 1996, 386 pag.
134. FĂTU, M. Contribuţii la studierea regimului politic din România (septembrie 1940 –
august 1944). Bucureşti, Editura politică, 1984, 368 pag.
135. GHEORGHE, I. Un dictator nefericit. Bucureşti, Machiavelli, 1996, 376 pag.
136. GHIBU, O. Cum s-a făcut unirea cu Basarabia. Sibiu, 1925.
137. GHIBU, O. Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Adunarea naţională ţinută la 17
decembrie 1917. Chişinău, 1918, 16 pag.
138. GIORGIO DEL VECCHIO. Lecţii de filosofie juridică. Bucureşti, 1998, 217 pag.
139. GIURESCU, C.C. Istoria Românilor. Bucureşti, All Internaţional, 2000, vol.I – 456
pag., vol.II – 536 pag., vol. III – 792 pag.
140. GOMA, P. Săptămâna Roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii.
Chişinău, Museum, 2003, 92 pag.
141. GRAMA, D. Evoluţia statutului juridic al Basarabiei în anii 1812-1918. Revista de
istorie a Moldovei, nr.2, 1994.
142. GRAMA, D. Lupta românilor de la răsărit de Prut pentru apărarea legilor Ţării
Moldovei în primele decenii ale secolului al XIX-lea.//Destin românesc, 1994, nr. 1.
143. GRECUL, A. Înflorirea naţiei socialiste moldoveneşti. Chişinău, Cartea
Moldovenească, 1978, 350 pag.
144. GUCEAC, I. Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova. Chişinău, 2000.
145. HAREA, V. Românii de peste Nistru. Iaşi, s.a. 12 pag.
146. HILLGRUBER, A. Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-
române (1938-1944). Bucureşti, Humanitas, 1994.
147. HINSLEY, F. Suveranitate. Chişinău, Ştiinţa, 1998, 202 pag.
148. HITCHINS, K. România. 1866-1947. Bucureşti, Humanitas, 1998, 573 pag.
149. HÎNCU, I. Cine sînt strămoşii moldovenilor? Chişinău, Ştiinţa, 1990, 37 pag.
165
150. HOBSBAWM, E. J. Naţiuni şi naţionalism. Chişinău, Arc, 1997, 205 pag.
151. INCULEŢ, I. O revoluţie trăită. Chişinău, 1994.
152. IORGA, N. Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917-martie 1920). Vol. I. Bucureşti.
153. IORGA, N. Neamul românesc în Basarabia. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1997, 316 pag.
154. Istoria militară a poporului român. Vol. VI. Bucureşti, Editura militară, 1989, 784 pag.
155. Istoria R.S.S.M. Vol. II. Chişinău, Cartea moldovenească, 1970, 876 pag.
156. Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre. Chişinău,
Elan-Poligraf, 2004, 420 pag.
157. Istoria României în date. Chişinău, Crai Nou, 1992, 444 pag.
158. Istoria României Compendiu. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1969,
728 pag.
159. Istoria românilor. Epoca contemporană. Chişinău-Galaţi, Porto-Franco, 1992, 160 pag.
160. IVANOV, V. RSS Moldovenească – stat suveran în componenţa Uniunii RSS.
Chişinău, Cartea Moldovenească, 1983, 200 pag.
161. KING, Ch. Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, Arc, 2002,
302 pag.
162. KIRIŢESCU, C. I. România în al doilea război mondial. Volumul I. Bucureşti, Univers
enciclopedic, 1996, 358 pag.
163. LANGER, R. Seirure of Territory. Princeton, 1947.
164. LEBEDEV, N. I. „Garda de fier”, Carol al II-lea şi Hitler. Chişinău, Cartea
moldovenească, 1970, 344 pag.
165. LEBEDEV, N. I. Falimentul fascismului în România. Chişinău, Ştiinţa, 1981, 662 pag.
166. LECCA, Radu. Eu i-am salvat pe evreii din România. Buc., Roza Vânturilor, 1994.
167. LECOMTE, Jean-Michel. Enseigner L’Holocauste au 21-e siecle. Strasburg, 2003.
168. LENIN, V. I. Opere complete. vol. 25, 31, 38, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1973.
169. LENIN, Vladimir. Note critice cu privire la problema naţională. Opere alese, Chişinău,
Картя молдовенеаскэ, 1990, 787 pag.
170. LEVIT, I. Republica Moldovenească. An de răspîntie: de la proclamarea Republicii
Moldoveneşti pînă la desfiinţarea autonomiei Basarabiei. Noiembrie 1917 – noiembrie
1918. Chişinău, Universul, 2003, 400 pag.
171. LIVEANU, V. 1918. Din istoria luptelor revoluţionare din România Bucureşti, 1960.
166
172. LIVEANU, V. Caracterul antisovietic şi antipopular al Tratatului de la Buftea (5
martie 1918). // Studii şi materiale de istorie contemporană, 1956, vol. I, p.5-65.
173. LIVEZEANU, I. Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1930. Bucureşti,
Humanitas,1998, 392 pag.
174. LUCINSCHI, P. Moldova şi moldovenii. Chişinău, Cartea Moldovei, 2007, 332 pag.
175. LUPAN, N. Mareşalul Ion Antonescu, soldat martir, Bucureşti, 1991.
176. LUPAŞ, I. Istoria unirii românilor. Bucureşti, Fundaţia Culturală Regală „Principele
Carol”, 1937, 407 pag.
177. MACHIAVELLI, N. Principele. Bucureşti, 1960, 893 pag.
178. MALAPARTE, C. Caput. Chişinău, Literatura artistică, 1986, 272 pag.
179. MANUILĂ, S., FILDERMAN, W. Populaţia evreiască din România în timpul celui
de-al doilea război mondial. Iaşi, Fundaţia Culturală Română, 1994, 61 pag.
180. MARGHILOMAN, A. Note politice. 1897-1924. Vol. IV 1917-1918. Bucureşti, 1927.
181. MARGHILOMAN, Al. Note politice, vol. II, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994,
306 pag.
182. MARIN, V. Fascismul. Bucureşti, Majadahonda, 1997.
183. MAXWEL, W. Bessarabia //Soviet Russia Today. Vol. 9, nr. 4, 1940.
184. MĂTRESCU, Fl. Holocaustul roşu. Bucureşti, 1998.
185. MEURS, Vilhelmus. Chestiunea Basarabiei în „istoriografia comunistă”, Chişinău,
ARC, 1996. 536 pag.
186. MEZINCESCU, E. Mareşalul Antonescu şi catastrofa României. Buc., „Artemis”,
1993, 176 pag.
187. MIHAIL, P., MIHAIL, Z. Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. (1812-1830).
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, 411 pag.
188. MIHĂESCU-GRUIU, С. Moldova 1359-1859. Spicuiri din istoria statului de sine
stătător. Bucureşti, Semne, 1998, 338 pag.
189. MONTESQUIEU, Charles. Despre spiritul legilor. Bucureşti, 1964, 124 pag.
190. MORARU, A. Istoria Românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993). Chişinău,
Universul, 1995, 560 pag.
191. MORARU, An. Pan Halippa. Testament pentru urmaşi. Chişinău, Hyperion, 1991, 175
pag.
192. MUŞAT, M., ARDELEANU, I. România după Marea Unire. Buc., 1986.
167
193. MUTTI, C. Mircea Eliade şi Garda de Fier. Sibiu, Puncte cardinale, 1995.
194. MUTTI, C. Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, Bucureşti,
Anastasia, 1997.
195. NAZARIA, S. Holocaust: file din istorie (pe teritoriul Moldovei şi în regiunile
limitrofe ale Ucrainei). Chişinău, 2005, 296 pag.
196. NEDELCU, F. De la restauraţie la dictatura regală. Din viaţa politică a României.
1930-1938. Cluj-Napoca, 1981.
197. NEGRU, Gh.. Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia. Chişinău, Prut
Internaţional, 2000, 200 pag.
198. NICHOLAS, M., NAGY-TALAVERA. O istorie a fascismului în Ungaria şi România.
Buc., 1996.
199. NICOLENCO, V. Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940). Chişinău, Civitas, 1999,
112 pag.
200. NIGULESCU, P. Principiile fundamentale ale Constituţiei din 27 februarie 1938. Buc.,
1938.
201. NISTOR, I. S. Românii în al doilea război mondial. Clarificări în lumina adevărului
istoric. Cluj-Napoca, Mesagerul, 1996, 268 pag.
202. NOUZILLE, J. Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene. Chişinău, Prut
Internaţional, 2005, 368 pag.
203. OPREA, I. Conferinţa româno-sovietică de la Viena (1924). // Cugetul, 1992, Nr. 2.
204. ORNEA, Z. Anii treizeci. Extrema dreaptă românească. Buc., Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1996, 469 pag.
205. ORNEA, Z. Viaţa lui Constantin Stere vol. II. Bucureşti, Cartea Românească, 1991,
634 pag.
206. Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia. Chişinău, Universitas,
1991, 119 pag.
207. PELIN, M. Legendă şi adevăr. Buc., Edart, 1994, 128 pag.
208. PELIVAN, I. Amintiri.//Patrimoniu, 1992, nr. 2.
209. PETCULESCU, C. Mişcarea legionară. Mit şi realitate. Buc., 1997.
210. PETRENCU, A. Basarabia în al doilea război mondial. 1940-1944. Chişinău, Lyceum,
1997, 346 pag.

168
211. PETRENCU, A. România şi Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial.
Chişinău, Epigraf, 1999, 176 pag.
212. PLATON, M., ROŞCA S., ROMAN A., POPESCU T. Istoria administraţiei publice în
Moldova. Chişinău, 1999, 471 pag.
213. POP, A. Sub povara graniţei imperiale. Românii de dincolo de Prut de la ultimatumul
anexării la proclamarea independenţei de stat. Bucureşti, Recif, 1993.
214. POP, Gr. Garda, Căpitanul şi arhanghelul din cer. Bucureşti, Eurasia, 1995-1997.
215. POPOVSCHI, V. Reflecţii asupra unui proiet de Constituţie a Republicii Democratice
Moldoveneşti. // Revista de istorie a Moldovei. 1993, nr. 2.
216. POŞTARENCU, D. O istorie a Basarabiei în date şi documente. 1812-1940. Chişinău,
Cartier, 1998, 219 pag.
217. Proiectul de Constituţie a Basarabiei autonome. // Patrimoniu, 1992, nr. 2.
218. QUINLAN, P. Ciocnire deasupra României. Politica anglo-americană faţă de
România. 1938-1947. Iaşi, Centrul de Studii Româneşti, 1995.
219. REPIDA, A. Formarea RSS Moldoveneşti. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1977,
320 pag.
220. REPIDA, L. A aprecia adevărul istoric şi onestitatea savantului, în: Conferinţa
Ştiinţifică consacrată aniversării de 80 de ani de la naşterea savantului şi omului de stat
Repida Lucheria Evstafie (2000, Chişinău), Materialele. Chişinău, 2003.
221. Republica Moldova: istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale. Vol.I.
(Cernencu M., Rusnac Gh., Galben A., Solomon C.) Chişinău, USM, 2000, 544 p.;
222. Republica Moldova: istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale. Vol.II.
(Cernencu M., Rusnac Gh., Galben A., Solomon C.). Chişinău, USM, 2000, 460 p.;
223. ROGGER, H., WEBER, E. Dreapta europeană. Profil istoric. Buc., 1995.
224. РОМАН, А. Участие трудящихся Молдавской АССР в деятельности советов
(1924-1940). Кишинев, Ştiinţa, 1981, 176 pag.
225. ROMAN, Al. Evoluţia Universală a sistemelor de administrare publică. Chişinău 1998,
300 pag.
226. România în anii celui de-al doilea război mondial. Volumul I. Bucureşti, Editura
militară, 1989, 664 pag.
227. România în cel de-al doilea război mondial. Iaşi, 1996.
228. Românii la 1859, vol. II. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, 450 pag.
169
229. ROTARU, Fl. Basarabia noastră. Bucureşti, Semne, 1996.
230. ROTARU, Fl. Românitatea transnistreană. Bucureşti, Semne, 1996.
231. ROTARU, Fl. Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Bucureşti, Semne, 1996.
232. ROTARU, J., BURCIN, O., ZODIAN, V. Mareşalul Ion Antonescu: am făcut
„războiul sfânt” împotriva bolşevismului. Campania anului 1941. Oradea, Cogito,
1994, 208 pag.
233. ROUSSEAU, J. J. Contractul social. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, 292 pag.
234. ROZEN, Marcu. 60 de ani de la deportarea evreilor din România în Transnistria. Buc.,
2001.
235. RUS, I. Românii şi minoritarii în Basarabia interbelică. // Revista de istorie a
Moldovei. Chişinău, 1994, nr. 1 (17).
236. RUSNAC, Gh. COZMA, V. în: Conferinţa Ştiinţifică consacrată aniversării de 80 de
ani de la naşterea savantului şi omului de stat Repida Lucheria Evstafie (2000,
Chişinău), Materialele. Chişinău, 2003.
237. SADOVEANU, M. Drumuri basarabene. Bucureşti-Chişinău, Ştiinţa, 1992, 94 pag.
238. SAVU, Al. Gh. Sistemul partidelor politice din România. 1919-1940. Buc., 1976.
239. SCURTU, I. Din viaţa politică a României. (1926-1947). Bucureşti, Editura ştiinţifică
şi enciclopedică, 1983, 552 pag.
240. SCURTU, I. Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la
democraţie la dictatură. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, R.A., 1996.
241. SCURTU, I. Iuliu Maniu. Activitatea politică. Bucureşti, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1995, 300 pag.
242. SCURTU, I. Viaţa politică din România. 1918-1944. Buc., 1982.
243. SCURTU, I., BULEI, I. Democraţia la români. 1866-1938. Buc., 1990.
244. SCURTU, I., BUZATU, Gh. Istoria românilor în secolul XX (1918-1948). Bucureşti,
Paideia, 1999, 712 pag.
245. SCURTU, I., HLIHOR C. Complot împotriva României. 1939-1947. Bucureşti,
Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1994.
246. SCURTU, I., TRONCOTĂ, C., TAMPA, N., ZAMFIRESCU, D., BUCUR, I.
Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţie. 1919-1927. Buc.,
1996.

170
247. SIMION, A. Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944,
Cluj-Napoca, 1979.
248. SMOCHINĂ, A. Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile
regimului totalitar. Chişinău, Prag-3, 2001, 192 pag.
249. SNEGUR, M. Labirintul destinului. Chişinău, 2007.
250. SPINEI, V. Moldova în secolul XI-XIV. Chişinău, Universitas, 1992, 492 pag.
251. STATI, V. Istoria Moldovei. Chişinău, Vivar – Editor, 2002, 462 pag.
252. STATI, V. Istoria Moldovei în date. Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiinţe, 1998,
488 pag.
253. STATI, V. Ştefan cel Mare – voievodul Moldovaniei. Chişinău, Tipografia Centrală,
2004, 94 pag.
254. Statul naţional şi societatea polietnică Moldova în anii 90, Chişinău, Rotaprint, 1997,
254 pag.
255. STĂVILĂ V. De la Basarabia Românească la Basarabia sovietică. 1939-1945.
Chişinău, Tipografia Centrală, 2000, 151 pag.
256. STEPANIUC, V. Revoluţia din Octombrie şi statalitatea moldovenească. //
Comunistul, 5.11.2004.
257. STEPANIUC, V. Statalitatea poporului moldovenesc: Aspecte istorice, politico-
juridice. Chişinău, Tipografia Centrală, 2005, 520 pag.
258. STOENESCU, A. M. Armata, mareşalul şi evreii. Bucureşti, RAO International
Publishing Company, 1998, 512 pag.
259. STRATIEVSKII, C. Componenţa naţională a RASSM. // Tribuna, Nr. 23, 1988.
260. SUGA, A. Die volkerechtliche lage Bessarabiens in der geschtlichen Entwicklung des
Landes. Bonn, 1958.
261. ŞAFRAN, A. Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România. 1939-
1947. Memorii. Buc., 1996.
262. TONTSCH, G. Fiul rătăcitor: Moldova şi România. // Statul naţional şi societatea
polietnică: Moldova în anii ’90. Chişinău, Rotaprint, 1997, pag. 178-190.
263. TOTOK, W. Discursul revizionist // Sfera, 1998, nr. 1.
264. TREPTOW, K.W., BUZATU, Gh. „Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu (mai
1938). Iaşi, „Dosoftei”, 1994, 316 pag.

171
265. ŢÂCU, O. Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică.
(1919-1939). Chişinău, Prut Internaţional, 2004, 296 pag.
266. ŢURCANU, I. Basarabia din nou în faţa opţiunii istorice. Chişinău, Universitas, 1994.
267. ŢURCANU, I. Istoria relaţiilor internaţionale. Chişinău, 2005.
268. ŢURCANU, I. Istoricitatea istoriografiei. Observaţii asupra scrisului istoric
basarabean. Chişinău, Editura Arc, 2003, 262 pag.
269. ŢURCANU, I. Republica Moldova independentă. Chişinău, Ştiinţa, 2001, 206 pag.
270. ŢURCANU, I. Un proiect de Constituţie a Basarabiei autonome. // Sfatul Ţării,
10.07.1992.
271. ŢURCANU, I. Unirea Basarabiei cu România 1918. Chişinău, Tipografia Centrală,
1998. 396 pag.
272. ULAM ADAM, B. Expansion and Coexistense. The History of Soviet Foreign Policy.
1917-1918. New-York-Washington, 1968.
273. URECHE, GR., COSTIN, M., NECULCE, I. Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău,
Hyperion, 1990, 436 pag.
274. VARTA, I. Istoria Românilor. Manual clasa a XI-a. Chişinău, Civitas, 2002, 200 pag.
275. VARTA, V. Problemele limbii române şi cea a autonomiei în ziarul “Basarabia”. //
Destin românesc, 1996, Nr. 1.
276. VASILOS, V. Istoria românilor. Chişinău, Civitas, 2003, 448 pag.
277. VEIGA, F. Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului. Bucureşti,
Humanitas, 1993.
278. VERENCA, O. Administraţia civilă română în Transnistria 1941-1944. Bucureşti,
Vremea, 2000, 400 pag.
279. Viaţa şi moartea lui Ion Antonescu. Bucureşti, Tess-Expres, 1996, 224 pag.
280. VILLIERS DE MICHEL. Dicţionnaire de droit constitionnel. Paris, Armand Colin
1999, 252 pag.
281. VINOGRADOV, V. Cum s-a comportat Antanta cu Moldova. Problema Basarabiei şi
Conferinţa de pace de la Paris // Glasul Moldovei, 13.05.1996.
282. VIZER, B. Istoria contemporană a românilor. Chişinău, Ştiinţa, 1997, 168 pag.
283. VOLOVICI, L. Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele
antisemitismului intelectual în România anilor ’30. Bucureşti, Humanitas, 1995.

172
284. WATTS, L. L. O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă.
1918-1941. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, 438 pag.
285. WEBER, E. Dreapta românească. Cluj-Napoca, 1995.
286. WOLF, R. L. Balcans in our time. Cambridge, Massachusets, 1956, 218 pag.
287. ZAHARIA, Gh., FĂTU, M. România în regimurile fasciste şi totalitare din Europa.
Bucureşti, 1980.
288. ZAMFIRESCU, D. Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate. Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1997.
289. ZAMFIRESCU, D. Regele şi Mareşalul. Bucureşti, Roza Vânturilor, 1994.
290. АЛЬТМАН И. А., ГЕРБЕР А. Е., ПОЛТОРАК Д. И. История Холокоста на
территории СССР. М., 2001.
291. АНДРОНИК, Н., ИВАНОВ, В., ТАТАР, Г. Государственный суверенитет
Республики Молдова. Кишинев, Издательский Центр ULIM, 448 стр.
292. АФТЕНЮК, С., ЕЛИН, Д., КОРЕНЕВ, А., ЛЕВИТ, И. Молдавская ССР в
Великой Отечественной войне Советского Союза 1941-1945 гг. Кишинев, 1970.
293. БЕЗЫМЕНСКИЙ, Л. А. Разгаданные тайны Третьего рейха: 1933-1941. М., 1981.
294. БОДЮЛ, И. Воспоминания. Книга первая. Тирасполь, Tipar, 1999, 490 pag.
295. БОЛДУР, Ал. Национальное самоопределение и Бессарабия. // Свободная
Бессарабия. 10.12.1917.
296. Борьба трудящихся Молдавии против интервентов и внутренней
контрреволюции (1917-1920гг.). Кишинев, Картя Молдовеняскэ, 1967, 663 стр.
297. БОФФА, Дж. История Советского Союза. М., Международные отношения, 1990.
298. Вехи молдавской государственности.Кишинев, Tipografia AŞM, 2000, 327 pag.
299. ГАЛБЕН, А. Из истории феодального права Молдовы XVIII-XIX в., Кишинев,
1998.
300. ГРОСУЛ, В. Молдавская государственность: традиции и современность. //
Мысль, 1999, № 3.
301. ГРОСУЛ, Я. Автономия Бессарабии в составе России.1812-1828. Кишинев, 1982
302. ДРЭГИЧЬ, Манолаки. История Молдовей пе тимп де 500 ань. Томул I. Iaşi, 1857.
222 pag., томул II, Iaşi, 1857, 255 pag.
303. ДРЭГИЧЬ, Манолаки. История Молдовей пе тимп де 500 ань. Яший, томул II,
1857.
173
304. ЕЛИН Д. Д. Партизаны Молдавии. Кишинев, «Картя Молдовеняскэ», 1974, 224
стр.
305. ЗАХАРОВ В., КУЛИШОВ В. В преддверии катастрофы. Германия 1933-1939
годы. М., Фонд «Ковчег», 2003, 432 стр.
306. ИВАНОВ, В. Конституционное право Республики Молдова. Кишинев,
Издательский Центр УЛИМ, 2000, 351 стр.
307. История второй мировой войны. 1939-1945. Т. I. М., «Воениздат», 1973, 368 стр.
308. История второй мировой войны. 1939-1945. Т. IV. М., «Воениздат», 1975, 536
стр.
309. История Румынии. 1918-1970. М., Наука, 1971, 744 стр.
310. История фашизма в Западной Европе. М., «Наука», 1978, 617 стр.
311. КАРАМЗИН, Н. История Государства Российского, том I-IV, Москва, 1989-1993.
312. КАРАМЗИН, Н. М. История Государства Российского. Санкт-Петерсбург, 1842.
313. Кишинев. Энциклопедия. Кишинев, Главная редакция Молдавской Советской
Энциклопедии, 1984, 576 стр.
314. КОГАН А. Красная пена. Бессарабский геноцид. Кишинёв, „Tipografia A.Ş.M.”,
2001, 96 стр.
315. КОПАНСКИЙ Я. М., Левит И.Э. Советско-румынские отношения (1929-1934).
М., Наука, 1971, 188 стр.
316. Культура Молдавии за годы Советской власти. Сборник документов в 4-х томах.
Том I, часть первая. Кишинев, Штиица, 1975, 474 стр; часть вторая, Кишинев,
Штиица, 1976, 507 стр.
317. ЛАЗАРЕВ, А. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос.
Кишинёв, Картя молдовенеаскэ, 1974, 909 стр.
318. ЛЕБЕДЕВ, Н. И. История Румынии. 1918-1970. М., Наука, 1971.
319. ЛЕБЕДЕВ, Н. И. Румыния в годы второй мировой войны. М., ИМО, 1961.
320. ЛЕВИТ, И. Холокост в Бесарабии в кривом зеркале господина Петренку.
Кишинёв, Антифашистский демократический альянс РМ, 1999.
321. ЛЕВИТ, И. Э. Крах политики агрессии диктатуры Антонеску (19. XI. 42 – 23.
VIII. 44). Кишинёв, Штиинца, 1983, 376 стр.
322. ЛЕВИТ, И. Э. Участие фашистской Румынии в агрессии против СССР. Кишинёв,
Штиинца, 1981, 392 стр.
174
323. ЛЕВИТ, И. Движение за автономию Бессарабии в 1917 г. Образование Сфатул
Цэрий. Прoвозглашение Молдавской Демократической Республики. Кишинев,
Лига, 1997, 312 стр.
324. ЛЕНИН, В. Избранные сочинения. Издательство политической литературы. Т. I,
Москва, 1988.
325. ЛЫЗЛОВ, А. Скифская история. Москва, Наука, 1990, 518 стр.
326. МАРКС, К., ЭНГЕЛЬС, Ф. Сочинения, том.12, издание второе Москва,
Госсударственное издательство политической литературы, 1958, 684 стр.
327. Молдова. Кишинев, Издательский центр ULIM, 2000, 448 стр.
328. МОРАРЬ, А. Heсостоятельность буржуазных концепций о суверенитете
Молдавской ССР. // Факты и домысли. Кишинев, 1972.
329. НАЗАРИЯ, С. История международных отношений и внешней политики
Великих держав в новейшее время. Кишинев, Tipografia Centrală, 2007, 688 стр.
330. Нам не забыть Вас, ребята! Комсомольско-молодёжное подполье в годы Великой
Отечественной войны. М., 1970, стр. 120.
331. Ни давности, ни забвения… 2004, 24 стр.
332. Победа Советской власти в Молдавии. Москва, Наука, 1978, 293 стр.
333. Рассекретить, опубликовать… Одесса, 1989.
334. РЕПИДА, A. Образование Молдавской АССР, Кишинев, 1974.
335. РОМАН, А. Участие трудяшищся Молдавская АССР в деятельности советов
(1924-1940). Кишинев, Ştiinţa, 1981, 176 стр.
336. РОШКОВАНУ, Ю. Д. Евреи Бессарабии в лагерях Транснистрии. // Менора,
1994, №9-10.
337. РУССУ, И. Г. Заметки о смутном времени. Кишинев. 1999, 48 стр.
338. СКВОРЦОВА, А. О проекте Конституции Молдавской Республики. // Вехи
молдавской государственности. Кишинев, 2000, стр. 20-26.
339. Славяно - молдавские летописи XV- XVI вв., Москва, Наука, 1976, 150 pag.
340. СТАДНИЦКИЙ, А. Гавриил Бэнулеску-Бодони. Экзарх Молдо-Влахийский и
митрополит кишиневский. Кишинев, Типография Шлионовича, 1894, 374 стр.
341. СТАРУШЕНКО, Г. Суверенитет: как его защищают. // Народный депутат, 1990,
Nr. 8.

175
342. СТЕПАНЮК, В. Государственность молдавского народа: Исторические,
политические и правовые аспекты. Chişinău, Tipografia Centrală, 2006, 632 стр.
343. СУРИЛОВ, А. История государства и права Молдавской ССР (1917-1959).
Кишинев, Картя Молдовеняскэ, 1963, 335 стр.
344. СУРИЛОВ, А., Стратулат Н. О национально-государственном самоопределение
молдавского народа. Кишинев, Картя Молдовенеаскэ, 1967, 148 стр.
345. ТКАЧ, Е. Антииудаизм, или пещерный мир. Кишинев, 1998.
346. Феномен Приднестровья. Тирасполь, РИОПГУ, 2003, 336 стр.
347. ЦАРАНОВ, В. Вехи молдавскoй государственности. Кишинев, Tipografia
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2000, 327 стр.
348. ЦАРАНОВ, В. Очерки социально-экономичуского развития Молдовы (1940-1960
гг.). Кишинев, Elan-Poligraf, 2002, 218 стр.

Materiale din presa periodică

349. Basarabia, 5.07.1906.

350. Bucovina, 24.10.1919.
351. Cugetul. Nr. 5-6, 1993.
352. Cuvînt Moldovenesc, 21.05.1917, 18.07.1917.
353. Deşteptarea. 17, 14, 21.08.1937.
354. Foreign Affairs, 1924 june.
355. Moldova Socialistă. 16.03.1989, 11.10.1989.
356. Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.11-12/103 din 30.12.1991.
357. Patrimoniu. 1993. nr. 1.
358. Pămînt şi oameni, nr.12 (59), 12 februarie 1994.
359. Бессарабская жизнь. 23.07.1917.
360. Известия Кишиневского Совета… 5.11.1917, 8(21).12.1917.
361. Свободная Бессарабия, 10.09.1917.

176
 REZUMAT
Obiectul de cercetare în prezenta investigaţie este geneza şi evoluţia statalităţii
moldoveneşti contemporane, temă care este reflectată insuficient şi contradictoriu în ştiinţa
istorică din Republica Moldova.
Studierea literaturii ştiinţifice din domeniul istoriei statului şi dreptului, analiza
documentelor istorico-juridice, materialelor de arhivă despre istoria statului în Moldova, a
permis autorului să facă următoarele concluzii:
- Statul moldovenesc medieval, format în anul 1359 în teritoriul istoric al Daciei nord-
estice, numit de D. Cantemir Molis-dava, a avut toate caracteristicile unui stat suveran:
domnie (administraţie), populaţie, teritoriu, hotare, sistem fiscal-vamal, suveranitate.
(Denumirile etnice „moldoveni”, „Moldova” apar încă înainte de secolul XIV).
- Moldova istorică în perioada 1775-1862 s-a aflat în declin, dezmembrare şi dizolvare a
fiinţei sale statale. În anul 1812 Statul Moldova este dezmembrat de Turcia şi Rusia.
Statalitatea Moldovei (istorice) în anul 1862 este anihilată definitiv
- La 2 decembrie 1917, în partea de Est a Moldovei istorice, în Basarabia este proclamată
Republica Democratică Moldovenească, care semnifică renaşterea statalităţii moldoveneşti
sub formă de Republică. Acest stat moldovenesc, fondat la 02.12.1917, avînd toate
atributele unui stat suveran, este Prima Republică Moldovenească din epoca contemporană.
- Parlamentul temporar Sfatul Ţării, aflîndu-se sub ocupaţie militară românească,
depăşindu-şi prerogativele, la 27 martie 1918б hotărăşte unirea Republicii Democratice
Moldoveneşti (Basarabiei) cu România.
- URSS la 2 august 1940 formează pe teritoriul Basarabiei reanexate şi a autonomiei
moldoveneşti din Ucraina statul Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Edificarea
şi evoluţia RSSM în componenţa URSS confirmă existenţa fenomenului statal – cea de-a
Doua Republică Moldovenească.
- În perioada anilor 1940-1991 RSSM, ca parte componentă a URSS, a fost stat cu
suveranitate limitată.
- Proclamarea independenţei, adoptarea Constituţiei şi evoluţia Republicii Moldova
suverane şi independente demonstrează continuitatea poporului moldovenesc şi statalităţii
moldoveneşti, începînd cu anul 1359 şi confirmă edificarea celei de-a Treia Republică
Moldovenească în epoca contemporană.

177
- Republica Moldova, deşi este membru ONU, stat recunoscut de circa 180 de ţări, are
încă o identitate disputată de anumite forţe politice, separatiste şi iredentiste. Reintegrarea
teritorial-politică şi social-psihologică a statului moldovenesc contemporan, a poporului
moldovenesc de pe ambele maluri ale Nistrului, este o sarcină fundamentală a clasei politice
şi societăţii civile din Republica Moldova.
Cuvintele – cheie: stat, naţiune, administraţie de stat, statalitate, conştiinţă naţională,
geneza, constituirea şi evoluţia statalităţii moldoveneşti, Ţara Moldovei, premisele renaşterii
naţionale, mişcare naţională, Republica Democratică (Populară) Moldovenească, dreptul la
autodeterminare naţională, procesul naţional-statal, RSS Moldovenească, suveranitate
limitată, Republica Moldova, stat suveran şi independent, Constituţia – Legea
Fundamentală, consolidarea statalităţii moldoveneşti contemporane.

РЕЗЮМЕ

Настоящая работа посвящена изучению становления и эволюции современной

молдавской государственности, которая не получила еще должного отражения в
исторической науке Молдовы.
Скрупулезный анализ научной литературы, опубликованных историко-правовых
документов, использование разнообразных архивных материалов, многие из которых
впервые введены в научный оборот по данной проблеме позволили автору прийти к
следующим основным выводам:
- Молдавское государство (историческая Молдова), образованное в 1359 году на
территории древней северо-восточной Дакии располагало всеми атрибутами
суверенного государства: Правительством, населением, территорией, границами,
налогово-таможенной системой, суверенитетом. Этнические названия «молдовень»,
«Молдова», появляются еще до XIV века.
- В 1812 году Молдавское государство было разделено между Россией и Турцией. В
1862 году Молдова (историческая) теряет свою государственность.
- 2 декабря 1917 года в Бессарабии, в восточной части исторической Молдовы
(Восточная Молдова) была возрождена молдавская государственность.
Провозглашение и становление Молдавской Демократической Республики в 1917-
1918 годах, обладающей всеми атрибутами государственности, являются историко-
178
правовым доказательством феномена Первой Молдавской Республики современной
эпохи.
- Временный парламент „Сфатул Цэрий” 27 марта 1918г., в условиях румынской
военной оккупации, превышая свои полномочия, провозглашает обьединение
Молдавской Демократической Республики (Бессарабии) с Румынией.
- 2 августа 1940 на территориях, оккупированной Румынией в 1918 году Молдавской
Демократической Республики и, образованной в составе Украины, молдавской
автономии, Советский Союз провозглашает создание Молдавской Советской
Социалистической Республики. Становление и эволюция МССР (1940-1991) в составе
СССР, в условиях ограниченного суверенитета, являются историко-правовым
подтверждением феномена Второй Молдавской Республики.
- В 1940-1991 гг. МССР, являясь составной частью СССР, была государством с
ограниченным суверенитетом.
- Провозглашение независимости, принятие Конституции и эволюция независимой и
суверенной Республики Молдова после 1991г., доказывают континуитет молдавского
народа и молдавской государственности, начиная с 1359г., и становление Третьей
Молдавской Республики.
- Современное Молдавское государство – Республика Молдова, являющееся членом
ООН, пользующееся признанием более 180 стран мира, подвергается на современном
этапе опасности демолдовенизации, сепаратизма и ирредентизма. Политико-
территориальная и социально-психологическая реинтеграция современного
молдавского государства, молдавского народа с обоих берегов Днестра, является
основной предпосылкой для консолидации государственности Республики Молдова.
Ключевые слова: государство, нация, государственное управление,
государственность, национальное сознание, генезис, становление и эволюция
молдавской государственности, Страна Молдова, предпосылки национального
возрождения, национальное движение, Молдавская Демократическая (Народная)
Республика, право на национальное самоопределение, национально-государственный
процесс, Молдавская ССР, ограниченный суверенитет, Республика Молдова,
суверенное и независимое государство, Конституция – Основной Закон,
консолидация современной молдавской государственности.

179
 SUMMARY
Present work is a research about the establishment and evolution of the modern
moldavian statality, which has not been enough reflected yet in moldavian historical
science.
An scrupulous analysis of the scientific literature, published historico-juridical
documents, using different archive files, most of which were introduced in the scientific
circulation for the first time, led the author to next main conclusions:
- The moldavian state (the historical Moldova), established in 1359 on the north-easten area
of anticient Dacia, disposed all attributes of a sovereign state: Government, population,
territory, frontier, fiscal-customary system, sovereignty. Ethnical name „moldovans”,
“Moldova”, appeared even before XIV century.
- In 1812 Moldovan state was divided between Russia and Turkey. In 1862 (historical)
Moldova lost its statality.
- On the 2nd of december 1917, in Bessarabia, in the easten part of the historical Moldova
(eastern Moldova) the moldavian statality was reinstaurated.
Proclamation and establishment of the Moldavian Democratical Republic in 1917-1918,
disposing all attributes of a sovereign state, is to be a historico-juridical proof of the
phenomenon of the First Moldavian Republic in the modern ages.
- On the 27th of march 1918, in conditions of romanian occupation the provisorial
Parlament “Sfatul Ţării” exceeding its plenary power proclaimed the unification of the
Moldavian Democratical Republic (Bessarabia) with Romania.
- On the 2nd of august 1940 on the territory of the Moldavian Democratical Republic
occupied by Rumania in 1918 and on the territory of moldavian autonomy, created in
Ucraina, Soviet Union proclaims the Moldavian Soviet Socialist Republic. The creation and
evolution of MSSR (1940-1991) in USSR componence, in conditions of limited autonomy
are historico-juridical confirmations of the phenomenon of The Second Moldavian
Republic.
- Between 1940-1991, the Moldavian Soviet Socialist Republic, being the part of USSR,
was a state with a limited sovereignty.
- The proclamation of independence, the adopting of the Constitution, evolution of the
independent and sovereign Republic of Moldova after 1991, confirm the continuity of the

180
moldavian nation and statality, beginning with 1359 and following with instauration of the
Third Moldavian Republic.
- The modern moldavian state – the Republic of Moldova, which is a member of UN and is
recognized by 180 states in the world, recently is exposed to risk of demoldovenization,
separatism and irredentism. The politico-territorial and social–psychological reintegration of
the modern moldavian state and moldavian nation of the both sides of the Dnester, are the
basic premises for the statality consolidation of the Republic of Moldova
Key-words: state, nation, state administration, national conscience, the genesis,
establishment and evolution of the moldavian statality, State of Moldova, the premises of
national revival, national movement, Moldavian Democratic (Popular) Republic, the right to
national self-determination, the national-statal process, Moldavian SSR, limited sovereignty,
Republic of Moldova, sovereign and independent state, The Constitution – the Fundamental
Law, the consolidation of the modern moldavian statality
Cuvintele – cheie: stat, naţiune, administraţie de stat, statalitate, conştiinţă naţională,
geneza, constituirea şi evoluţia statalităţii moldoveneşti, Ţara Moldovei, premisele renaşterii
naţionale, mişcare naţională, Republica Democratică (Populară) Moldovenească, dreptul la
autodeterminare naţională, procesul naţional-statal, RSS Moldovenească, suveranitate
limitată, Republica Moldova, stat suveran şi independent, Constituţia – Legea
Fundamentală, consolidarea statalităţii moldoveneşti contemporane.

181
 LISTA ABREVIERILOR

1. APCE – Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

2. CEC – Comitetul Executiv Central
3. CC al PC (b) din Ucraina – Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) din
Ucraina
4. CC al PC (b) din Rusia – Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) din
Rusia
5. Frontotdel (rus.) – Secţia Frontului Român al Rumcerod-ului
6. NKVD(rus.) – Comisariatul Norodnic pentru Treburile Interne
7. ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
8. PNM – Partidul Naţional Moldovenesc
9. RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
10. RDM – Republica Democratică Moldovenească
11. RMN – Republica Moldovenească Nistreană
12. RSFSR – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă
13. RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
14. RSSU – Republica Sovietică Socialistă Ucraina
15. Rumcerod (rus.) – Sovietul Frontului român, Flotei Mării Negre şi al ocrugului militar
Odesa
16. SCN – Sovietul Comisarilor Norodnici
17. Sovnarkom (rus.) – Sovietul Comisarilor Norodnici
18. SUA – Statele Unite ale Americii
19. UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
20. URSS – Uniunea Sovietică Socialistă Moldovenească

182