Revista Irregular F/ Numarul 7/ Volumul II/ 2011

Revista Irregular F
Numărul 7/Volumul II/ 2011
REALIZAT ÎN COLABORARE CU
FACULTATEA DE FILOSOFIE DIN
NOVI SAD, SERBIA
Număr realizat în colaborare cu Facultatea de Filosofie din Novi Sad
ISSN 2068-4797 Copyright Irregular F© Toate drepturile rezervate 2

ISSN 2068-4797
Copyright © Toate drepturile rezervate
Revistă a Proiectului cultural ifilosofie.ro

Cuprins
Revista Irregular F.........................................................1
Cuprins.........................................................................4
Cuvânt înainte..............................................................6
Codruța Porcar – Către o abordare semiopragmatică a

comunicării...................................................................7
Iulia Grad – On the Concept of Interhuman in Martin

Buber's thought..........................................................25
Virginia Popović - Dicţionarul Khazar, un roman

postmodern sârbesc şi istoria unei lumi dispărute.....35
Cătălin Bobb - Câteva reflecţii asupra începuturilor

hermeneuticii ricoeuriene...........................................45
Ewa Wójtowicz - Approaching the Project: From

Conceptual Art to Net Art...........................................57
Texte Facultatea de Filosofie Novi Sad........................83
Danijela Popović/ Ivana Janjić - Jon Barbu- Dan Barbilian

i Mihailo Pertrović-Mika Alas neke matematičke paralele
................................................................................... 83
Nataša Hönig - Istoria cinematografiei în Serbia din

1896 până în 1945......................................................91
Danijela Stanojević - Phonological awareness and

awareness of words among mono and bilingual
children in the process of acquiring second and third
language ..................................................................106
Boris Stojkovski - Miloš Obilić and Joan of Arc ..........122
Boris Stojkovski - The Bačka holders in the age of

Hunyadis...................................................................137
Ivana Janjić - Satul Uzdin - elemente de viaţă

culturală....................................................................149
Despre Revista Irregular F........... ..................................161

Cuvânt înainte,
Numărul șapte al Revistei Irregular F este realizat în

colaborare cu Facultatea de Filosofie din Novi Sad, Serbia. Ca
atare, acest număr va conține articole scrise în limbile:
română, engleză, sârbă și maghiară. Nu am alocat o
tematică specială acestui număr, lăsând o cât mai mare
libertate atât colaboratorilor din Serbia, cât și celor din
România care s-au alăturat proiectului. De asemenea, acest
număr va publica primul articolul al invitatului special al
revistei: Ewa Wójtowicz - Approaching the Project: From
Conceptual Art to Net Art.
Rareș Iordache

CĂTRE O ABORDARE
SEMIOPRAGMATICĂ A
COMUNICĂRII
CODRUȚA PORCAR
UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI
Abstract
One can indeed argue that man descends from signs
and his humanity pertains to a certain signifier or symbolic
regimen. This is all the more true if we think of Baudelaire’s
phrase from his famous sonnet Correspondence, which
states that we do not live amongst things, but rather
amongst “a forest of symbols”. An empire of signs
reduplicates our natural world determining us to think about
how could have theoretical ratios been built and
consolidated around the concepts of sign and significance
and alongside so-called semiotic models and generations. In
the following paper we wish to analyze the theoretical
assumptions regarding semiotics and communication, with
the intention of outlining the productive tension installed
between the two. We shall frame semiotic discourse and

show that, although it seems to be limited by its linguistic
options or by the objects that defy logocentrism (e.g.
images), the domain of signs leads to the symbolic space of
communication. According to the information theory,
semiotics, being centered on message and code, will follow
the same route that communication does, towards some
intersubjective, contextual, social and pragmatic variables.
Keywords: sign, sense, signification, semiotics,

communication
Dacă a comunica înseamnă înainte de toate a „avea

ceva în comun”, lumea actuală şi reţelele care o definesc,
împrospătează constant modul nostru de a fi împreună, iar
această diversitate ameţitoare a gradelor şi a nivelurilor
comunicării, de la cel interpersonal la cel mondial, implică
ideea că o disciplină care să aibă ca obiect de studiu acest
câmp vast este practic imposibilă. Este neîndoielnic faptul că
o asemenea disciplină aflată în căutarea propriei
consistenţe, nu poate fi găsită decât prin dezbatere şi prin
confruntarea dintre diferitele discipline.
Premisa de la care pleacă prezentul studiu este

legată de omniprezenţa comunicării în cadrul societăţii
contemporane şi de faptul că aceasta invadează cu
repeziciune toate locurile în care se organizează viaţa
socială. Principiul fondator al Şcolii de la Palo Alto, conform
căruia „Este imposibil să nu comunicăm” pare astfel să se fi
extins şi în ansamblul structurilor sociale. Din această

perspectivă, generalizarea comunicării, mai ales a celei
mediatizate, nu ar fi decât o prelungire şi o adaptare, care se
bazează şi se foloseşte de resursele tehnologice actuale ale
comunicării cotidiene. Dacă societatea este încetul cu
încetul cucerită de comunicare aceasta se datorează cu
siguranţă efectului discursului seducător pe care
comunicarea îl conţine şi-l difuzează din aproape în
aproape. Putem vorbi în acest sens de un imperativ al
comunicării, imperativ ce s-ar apropia de un fel de „lege de
fier” modernă, iar irezistibila ei ascensiune este departe de a
se fi încheiat. Comunicarea ar spune Baudrillard, corespunde
unei tendinţe puternice bazate pe primatul asupra calităţii
acţiunii umane; „a face” l-ar devansa astfel pe „a acţiona”
acţiune ce are ca rezultantă dispariţia mesajului însuşi din
cadrul comunicării umane (şi o dată cu el, o dispariţie a
funcţiilor poetică şi expresivă) în favoarea funcţiei fatice şi a
„funcţiei” ludice. Căutarea contactului şi a relaţiilor ar deveni
astfel esenţiale pentru schimburile umane.
Prezenta lucrare este interesată de a chestiona dacă

toate calităţile care îi sunt adesea conferite comunicării sunt
şi justificabile. În timp ce unii consideră că aceasta ar
îngloba toate virtuţile modernităţii, alţii o privesc cu
reticenţă şi cu temere datorită posibilităţilor de manipulare
pe care ea promite că le oferă celor care o pot controla. Se
impune să observăm de asemenea, că la scară mondială,
comunicarea este pe cale să intre întru-un nou stadiu, fapt
ce transpare din modalităţile de utilizare ale noilor
dispozitive de comunicare, ce fac obiectul unor dezbateri
care depăşesc cu mult cadrul restrâns al unor discuţii dintre
experţi. În plus, societatea care este pe cale să se
construiască va depinde din ce în ce mai mult de

comunicare şi mai ales de tehnicile acesteia. O altă
observaţie este aceea că pentru a putea analiza schimbările
datorate comunicării, ne putem folosi astăzi de o gamă de
rezultate ştiinţifice, e adevărat, încă „parţiale”, dar şi de o
diversitate de teorii incontestabil mai bogată şi care nu se
limitează la curentul empirico-funcţionalist sau la modelul
cibernetic, aşa cum era cazul în trecut. La ora actuală există
numeroase discipline care se ocupă cu studiul comunicării şi
al efectelor acesteia, cum ar fi de pildă, sociologia tehnicilor,
a culturii sau a interacţiunilor sociale, studiul din domeniul
politicilor publice, semiotica imaginilor şi lingvistica
pragmatică, o serie de discipline care îşi confruntă deseori
metodologiile şi colaborează uneori pe aceleaşi obiecte de
studiu. Pe de altă parte sau în legătură cu aceste discipline,
diverse perspective filosofice îşi propun şi ele să studieze
fenomenul complex al comunicării şi implicaţiile acestuia la
nivelul societăţii. În pofida acestui lucru, abundenţa
conceptuală în ceea ce priveşte studiul comunicării deşi
oferă o imagine mai clară a complexităţii fenomenelor, nu
conduce şi la o mai bună înţelegere a sensului evoluţiilor
recente. Suntem în acest sens îndreptăţiţi să afirmăm că
aceste progrese de necontestat complică în fond abordarea
paradigmatică a comunicării. În ceea ce priveşte ştiinţele
informării şi comunicării, cele care îşi reclamă de drept
comunicarea ca şi principal obiect de studiu, acestea sunt, în
mod paradoxal, potrivit expresiei lui B. Miège, „mai puţin ca
niciodată în măsură să enunţe certitudini cu privire la
efectele mass-mediei sau ale tehnicilor de comunicare” (B.
Miège, 2004: 18).
Cercetarea noastră are în vedere raportul care se

instituie între semiotică şi comunicare, două concepte care

trimit fiecare în parte la un complex de teorii şi de practici
atât de vaste, încât acţiunea de combinare a cestora lasă un
apreciabil spaţiu de manevră semantică. Dar după cum ne
atrage atenţia şi Jean-Marie Floch, nu se poate vorbi despre
realităţi atât de diferite „decât cu condiţia abordării lor dintr-
un singur punct de vedere şi anume prin raportarea lor la
problematica sensului şi a semnificaţiei” (J-M. Floch, 2003:
1). Una dintre premisele de la care plecăm constă în ideea
că discursul semioticii este interesat de modalităţile de
producere ale semnificaţiei, care dacă avem în vedere şi
cazul comunicării, nu are loc doar la sursă, în intenţia
emiţătorului, ci relevă o întreagă funcţie de structurare şi de
negociere a sensului între participanţii la actul de
comunicare. Pornind în sens invers, dinspre comunicare şi de
la exemplele vieţii cotidiene, înţelegem să ajungem tot la
sens, adică la ceea ce constituie, în linii generale, miezul
semioticii.
Într-un anume fel semiotica ne apare ca o disciplină

paradoxală, în sensul că o găsim peste tot şi nicăieri. Ea îşi
propune să ocupe un loc spre care converg mai multe
discipline: psihologia, sociologia, antropologia şi dintr-o
perspectivă mai largă, ştiinţele cognitive, filosofia şi în mod
special epistemologia, lingvistica şi disciplinele comunicării.
Mai mult decât atât, semiotica pretinde să fie aplicată unor
obiecte atât de diferite încât enumerarea lor ar semăna cu
un colaj suprarealist. S-ar putea spune că încercând să
cuprindă atât de multe, semiotica ar ajunge în final, să reţină
foarte puţin. Ar fi o eroare să cădem însă in această
capcană, întrucât semiotica nu pretinde să se substituie nici
uneia dintre disciplinele enumerate mai sus. Intervenţia ei
este de altă natură, întrucât semiotica speră să declanşeze

un dialog al diferitelor perspective şi abordări, să constituie o
interfaţă a lor. Dacă spre exemplu, antropologia pretinde că
atribuie un sens conduitelor şi ritualurilor în societate,
semiotica îşi va fixa ca obiectiv explorarea semnificaţiei şi a
modalităţilor acesteia de funcţionare, precum şi raportul pe
care aceasta îl stabileşte cu acţiunea şi cunoaşterea.
Semiotica îşi propune deci să exploreze ceea ce pentru
ceilalţi este un postulat, pentru a relua o expresie bine
cunoscută a lui Jean-Marie Klinkenberg, o misiune destul de
ambiţioasă dacă stăm să ne gândim, căci îndeplinind-o,
semiotica ar deveni în fond o metateorie, o teorie a teoriilor.
Divergenţele care apar între diferitele abordări ale semioticii
sunt rezultatul mai multor factori şi se leagă de locul şi
importanţa pe care le poate obţine semiotica în raport cu
fiecare dintre disciplinele cu care stabileşte legături.
Modalitatea de raportare la diferitele abordări ale

semioticii, pe care ulterior le vom relaţiona cu comunicarea,
se leagă, în cadrul acestui studiu, de imaginea unei semiotici
cognitive şi pragmatice. Să zăbovim puţin asupra acestor doi
termeni: cogniţie şi pragmatică. Primul concept se justifică
prin dorinţa de a depăşi anumite dificultăţi generate de o
concepţie asupra semioticii potrivit căreia descrierea limbilor
se poate mulţumi cu coerenţa sa internă pentru a fi
adecvată obiectului. Această poziţie epistemologică,
considerăm că nu este criticabilă în sine, căci ea constă în
ideea de a nu te lăsa sedus de iluzia că un obiect, de oricare
natură ar fi el, constituie o dovadă a ceea ce se spune
despre el. Pornind de la această perspectivă, unii
semioticieni au ajuns, in extremis, la eliminarea totală a
chestiunii punctului de intersecţie dintre semne şi lume.
Desigur, în acest mod se atinge un înalt grad de rigurozitate

în ceea ce priveşte descrierea teoretică a semnificaţiei, însă
aceasta implică o concepţie asupra semnului care tinde spre
autonomizare. Cea de-a doua abordare a semioticii la care
facem trimitere, este interesată de dimensiunea pragmatică
a semnului ce implică ideea conform căreia semnul este în
acelaşi timp şi instrumentul de acţiune asupra lumii dar şi
asupra celorlalţi. Pentru a relua ideea şi în termenii lui Jean-
Jacques Boutaud, întrucât nu se poate izola pentru mult timp
textul atât verbal cât şi vizual de contextul său social,
cultural şi interacţional, „semiotica găseşte în comunicare
mijlocul propice pentru o deschidere pragmatică”(J-J.
Boutaud, 1998: 10).
Mai mult sau mai puţin explicit, semiotica şi

comunicarea au (re)construit în mod constant, relaţii de
coeziune, fie ele simetrice, fie ele de incluziune reciprocă.
Înţeleasă ca şi activitate simbolică, comunicarea gestionează
în mod constant schimburile dintre semne, aşa încât,
circumscrierea şi definirea acestui univers de semne
constituie un proiect extrem de complex, proiect ce are ca
prim obiectiv privilegierea sensului în cadrul comunicării. În
paralel cu aceasta, aşa-numitele ştiinţe ale informării şi
comunicării se constituie ca disciplină separată. Ca urmare a
reflecţiei dintr-o perspectivă antropologică asupra redefinirii
culturii, noua disciplină parcurge paşi importanţi în direcţia
înţelegerii unor ample procese, în care problemele de
imagine, de identitate şi de relaţie zdruncină ceea ce a
reprezentat mirajul primei vârste semiotice: puterea
absolută a codului, a sistemului şi a arbitrariului. Aflată sub
imperiul acestor prime iluzii, semiologia, centrată fiind pe
schimburile şi formalizările lingvistice prin cercetările
structuraliste ale lui Lévi-Strauss, Barthes sau Jakobson, s-a

orientat mai întâi către seducţia formală şi bogăţia
conceptuală oferite de lingvistică. Dar în momentul în care
comunicarea îşi edifică fundamentele dincolo de postulatele
structuraliste asupra limbajului, apare întrebarea dacă nu
cumva semiologia rămâne captivă propriilor opţiuni, văzând
peste tot semne niciodată independente de modelul
structural al limbajului. Este neîndoielnic faptul că
perspectiva structuralistă influenţează de la început relaţiile
ce se stabilesc între semiotică şi comunicare, dar nu se
rezumă la ideea că aceste relaţii au rămas fixate la nivelul
câtorva postulate lingvistice. Confruntarea dintre sistemele
de bază, în primul rând lingvistice şi anumite tehnici
discursive enunţiative şi pragmatice, constituie deja un prim
pas semiolingvistic, sau şi mai exact, sociosemiotic, în
direcţia comunicării. În mod progresiv, efectele de cadru, de
context şi de relaţie, de strategii discursive conferă o
imagine pragmatică la ceea ce putea fi perceput până acum,
sub forma unor sisteme de semne total arbitrare şi
imanente. Dând curs acestei perspective vom susţine că
semiotica nu s-a despărţit de comunicare, ci că ea s-a
refugiat mai întâi la graniţele sistemelor de limbaj
recunoscute în toate sistemele de semne.
Reflecţia asupra comunicării şi a interferenţelor sale cu

diferite discipline implică şi o înţelegere a mutaţiilor care s-
au produs în cadrul societăţii contemporane. O primă
consecinţă se leagă de o critică a logocentrismului, căci,
reevaluate prin prisma comunicării, semnele lingvistice îşi
pierd din autonomie înscriindu-se, potrivit afirmaţiei lui G.
Bateson, într-o orchestră semiotică din care mai fac parte şi
alte straturi semnificante precum imaginea şi semnul indicial
alături de expresie şi de limbajele corporale. Cuvântul nu

mai este acum unicul instrument de revelare a adevărului,
căci de la fotografie la înregistrarea video, dezvoltarea altor
suporturi vizuale ale memoriei şi informaţiei „a erodat
transcendenţa acordată cuvintelor, în favoarea unei
orchestre semiotice mai largi şi mai conforme cu schimburile
noastre obişnuite”(G. Bateson, 1987: 27). În aceste sens, nu
este întâmplător faptul că, spre exemplu, imaginea a
reprezentat unul dintre interesele majore ale progreselor
teoretice, de-a lungul stadiilor de dezvoltare semiotice. Ea a
constituit în acelaşi timp şi o provocare pentru o cercetare
pluridimensională a comunicării. Începând cu „retorica
imaginii” anunţată de Barthes şi ajungând la actuala etapă
semiotică, imaginea prefigurează o comunicare ce
semiotizează orice acţiune, atât în producere, cât şi în
receptare. Desigur că până să ajungă la acest statut,
imaginea a provocat mai multe dispute cu privire la forma şi
funcţionările sale. Constrânsă fiind să uziteze primele
modele interpretative, concepute în tradiţie peirciană,
confruntate cu primele modele structuraliste inspirate de
Hjelmslev, noţiunea de imagine s-a fărâmiţat în avantajul
dispozitivelor figurative complexe, iconice şi vizuale, din care
ştiinţele informării şi comunicării nu aveau decât de câştigat.
De la teorie la practică, semiotica imaginii pare să fi câştigat
în urma cercetărilor asupra semnului vizual (odată cu
Hjelmslev) şi asupra semnului iconic definit de Peirce. În
paralel cu aceste „aventuri semiologice” (Barthes), s-a
continuat reevaluarea şi aprofundarea problematicii
imaginilor şi în prelungirea ei, cea a comunicării vizuale şi
iconice. Indiferent de tipologiile de semne şi de coduri,
acestea se vor înlănţui cu limbajul imaginilor, fapt ce va
determina ceea ce cunoaştem sub denumirea de „derivă
structuralistă”. Aceste noi perspective vor însemna un pas

decisiv spre comunicare. Cu toate acestea, se impune să
recunoaştem că sub impulsul structuralismului, s-a realizat
cercetarea fundamentelor imaginii, cercetare care a oferit
comunicării vizuale o deschidere majoră spre probleme
ontologice, epistemologice şi metodologice. Teoriile şi
modelele primelor generaţii semiotice au favorizat edificarea
unor fundamente solide şi riguroase prin intermediul
structuralismului, chiar dacă a trebuit să progreseze către
alte căi pentru imagine. Ulterior erei codului şi a închiderii
sistemului, putem înţelege că prin intermediul lui Peirce,
cercetările efectuate deopotrivă asupra imaginilor şi a
semnelor în imagine şi-au aflat un nou orizont ontologic,
epistemologic şi metodologic. În plan ontologic, evoluţia unui
semiosis (primitate, secunditate, terţitate) constituie o
reflecţie filosofică asupra actului gândirii şi asupra procesului
interpretativ nelimitat şi în continuă transformare. Astfel,
noţiunea de cod ce deţinea supremaţia până în acest
moment, ca ansamblu închis de unităţi de semnificaţie,
devine numai un moment de constituire a semnului
(legisemn) în jocul practic infinit al interpretanţilor dinamici.
Din perspectivă epistemologică, valorizarea procesului
interpretativ, precum şi definirea semnului ca relatum, prin
relaţiile interne cu un fundament, un obiect şi un
interpretant, propulsează semiotica într-o perspectivă nu
numai fenomenologică, ci şi pragmatică. Acest fapt prezintă
o importanţă decisivă pentru reorientarea semioticii în
relaţia sa cu comunicarea, mai ales în regândirea proceselor
de semnificaţie sau a unei perspective dinamice asupra
semnului. În plan metodologic, observăm o alunecare a
modelului triadic peircian spre taxinomii, tipologii de semne,
clase şi subclase, fapt ce a cauzat o îndepărtare a modelului
propus de Peirce de la menirea sa iniţială: modelul a fost

gândit pentru a elibera imaginaţia în mişcarea unei semiosis
infinite. În plus, anumite dispute asupra iconicităţii sau
asupra trihotomiei icon – indice - simbol, cresc interesul
pentru noi clarificări semiotice, găsind numeroase aplicaţii şi
ilustrări în comunicare. Datorită abundenţei teoriilor
semiotice asupra imaginii, putem spune că acestea au lăsat
mai degrabă impresia divizării în diverse perspective de
abordare, decât să vină în întâmpinarea interdisciplinarităţii
şi pluridisciplinarităţii cu comunicarea. Într-o încercare de a
simplifica lucrurile am putea spune că unele abordări
semiotice vor reţine doar tendinţa structuralistă de a gândi
semnul ca pe unicul instrument de configurare a universului
şi de a vedea actanţi acolo unde alţii vedeau subiecţi. În
mod analog, epigonii lui Pierce îşi expun cu ostentaţie
trihotomiile asupra semnului, trecând si ei la rândul lor tot
prin definiţia iconului, sau, se istovesc asemenea lui U. Eco
să alcătuiască clase şi tipologii de semne, pe care, ulterior,
însuşi autorul va renunţa să le mai dezvolte. Privind în urmă,
nu este greu să intuim, luând în considerare diversitatea
discursurilor asupra semioticii, ce anume a cauzat aparenta
ei înstrăinare de comunicare şi reducerea competenţei sale
la nişte simple operaţii lingviste care se vor a fi imanente în
planul comunicării.
În acord cu opinia lui Jean-Marie Kilnkenberg, dorim

să evidenţiem utilitatea unui principiu de solidaritate
generală şi anume că „semnele nu pot fi izolate de codurile
care le conferă un statut, nici aceste coduri de canalele prin
care semnele lor se manifestă, aşa cum nici aceste coduri nu
pot fi izolate de contextele în care ele se actualizează”(J-M.
Klinkenberg, 1996 : 71). O problematică aparte a acestei
abordări va fi interesată de înţelegerea raportului complex

care se stabileşte între două fenomene susceptibile de a fi,
fiecare în parte, obiectul principal al semioticii: comunicarea
şi semnificaţia. Considerăm că o astfel de perspectivă,
interesată de surprinderea tensiunii productive dintre
semiotică şi comunicare, este în măsură să confere
semioticii fundamente solide şi riguroase privind sensul şi
semnificaţia în comunicare, distincţia dintre cei doi termeni
beneficiind de valoare operatorie în momentul valorizării
efectelor de context. Dacă dintru început, discursul semiotic
pare să se închidă în opţiunile sale lingvistice, sau în
diviziunile sale ce gravitează în jurul obiectelor ce sfidează
logocentrismul, cum ar fi de pildă toate tipurile de imagini,
orizontul semnului ne conduce tot către spaţiul simbolic al
comunicării. În teoria clasică a comunicării, procesul
comunicării transmiţătoare de informaţii este adesea
prezentat sub forma schemei următoare: un emiţător
transmite unui destinatar, prin intermediul unui canal, un
mesaj despre ceva, mesaj alcătuit cu ajutorul unui cod dat.
Această schemă, foarte clasică şi de altfel criticabilă, a fost
utilizată în scopul descrierii comunicării lingvistice, fiind
valabilă însă pentru toate tipurile de comunicare. Din
perspectiva acestei teorii, într-un proces care are loc între
două maşini, semnalul nu are nici o putere de a semnifica, el
putând doar determina destinatarul, sau altfel spus, în acest
caz nu există semnificare, dar există informaţie. În situaţia în
care destinatarul mesajului este o fiinţă umană – nu este
necesar ca emiţătorul să fie şi el o fiinţă umană, dar să
emită semnalul după regulile cunoscute destinatarului
uman, ne aflăm în prezenţa unui proces de semnificare. Se
mai impune totuşi observaţia că semnalul nu trebuie să se
limiteze şi să funcţioneze ca un simplu stimul, ci să şi solicite
un răspuns interpretativ de la destinatar. În plus, procesul de

semnificare solicită prezenţa şi a unui cod, noţiune ce pare a
fi una centrală acestei teorii. În consecinţă, centrată fiind la
început pe mesaj si pe cod, conform teoriei informaţiei lui
Shanon, mai sus amintită, semiotica va parcurge, în fond,
acelaşi traseu ca şi comunicarea, în direcţia unor variabile
intersubiective, contextuale, sociale şi pragmatice.
Prin raportare la primele articole fondatoare în ceea

ce priveşte semiotica şi comunicarea sau cultura, numite
atunci de masă (Barthes şi Eco), în cadrul lucrării noastre nu
am opus teoriile semiotice unele altora, ci am preferat,
potrivit îndemnului lui J-M Floch, să punem „semiotica la
încercare”(J-M. Floch, 2003: 17) în câmpul vast şi amplu al
comunicării. Acest demers reclamă noi practici discursive şi
enunţiative, forme şi obiecte, care constituie tot atâtea
universuri de semiotizare şi în comunicare. Relaţia de
interdependenţă dintre comunicare şi semiotică a fost
analizată şi din perspectiva comunicării asupra semioticii,
dar şi invers, pornind dinspre semiotică înspre comunicare.
Privind dinspre comunicare înspre semiotică, nu putem să nu
remarcăm în cadrul lucrărilor de iniţiere în cercetarea
comunicării, o oarecare neglijare a practicii semiotice, căci
noţiunile de semn, cod, structură, sau referinţa la semiologie
şi semiotică sunt prea sumar analizate, în timp ce
conexiunile şi punctele de intersecţie dintre comunicare şi
antropologie, diferitele lingvistici şi psihologii sociale, pentru
a nu enumera decât câteva dintre direcţiile interdisciplinare,
sunt bine trasate şi delimitate. Dacă ar fi să inversăm
perspectiva, dinspre semiotică, în momentul definirii
câmpului ei terminologic înspre comunicare, asimilată la
început unor concepţii funcţionaliste de transmitere a
mesajelor, putem afirma că evidenţierea momentelor de

intersecţie dintre cele două discipline se constituie într-o
activitate extrem de anevoioasă. O analiză cronologică a
acestei relaţii ne permite să observăm efortul semioticii de a
deschide perspective pragmatice asupra discursului şi o
încercare de depăşire a tendinţei de a acorda o atenţie
prioritară mesajului în cadrul comunicării, în detrimentul
condiţiilor de negociere ale mesajelor. O altă capcană
reducţionistă ce se vrea a fi depăşită se leagă de
accentuarea dimensiunii lingvistice în defavoarea
caracterului multimodal al comunicării. După cum subliniază
şi U. Eco, la o primă vedere, descrierea unui câmp semiotic
ar putea părea un complex de comportamente
comunicaţionale, motiv pentru care se poate afirma că
semiotica cercetează toate procesele culturale ca pe nişte
procese de comunicare. Observaţia care se impune este că
totuşi „fiecare dintre aceste procese pare să subziste doar
pentru că dincolo de el se statorniceşte un sistem de
semnificare subiacent”(U. Eco, 2003: 14). Pentru a evita
orice confuzie, această distincţie se impune cu necesitate,
precum şi observaţia că deşi este foarte adevărat faptul că
există mari diferenţe între semiotica comunicării şi semiotica
semnificării, totuşi această diferenţiere nu ar trebui sa
genereze două abordări opuse, care se exclud reciproc. În
continuarea acestei idei putem observa, încă de la început,
că modelul triadic interpretativ propus de Peirce (semn,
indice, simbol) dar şi cel pragmatic (un semn este ceea ce
face, în acţiune, în context) beneficiază de toată
legitimitatea de a fi reinvestit in obiecte sau în situaţii de
comunicare. Desigur, reflecţia filosofică a lui Peirce asupra
semnelor (cuvinte, fraze, tablouri şi diferite raţionamente) în
momentul elaborării ei nu era interesată de o confruntare cu
comunicarea, întrucât ştiinţele informării şi comunicării nu

existau ca atare. Abordările descriptive ulterioare, fidele
modelului peircian propun mai mult o reflecţie asupra
semnelor şi asupra logicii relaţiilor interne într-o serie de
interpretanţi, decât asupra semnificaţiei şi relaţiei logice
dintre nişte semne deschise procesului comunicării. Primele
definiţii semiotice în direcţia comunicării le găsim mai bine
trasate în teoria semiotică a lui Greimas, iar datorită altor
teoreticieni, cibernetica şi teoriile informaţiei devin modele
cunoscute de structuralişti. Dacă unii dintre aceşti
teoreticieni extrag o serie de concepţii teoretice privind
informaţia şi prin generalizare, comunicarea, semioticienii
păstrează totuşi o perspectivă liniară şi mecanică a acesteia.
Putem observa aici o schematizare comodă şi la îndemână
ce permite bazarea pe un model de transmitere a unui mesaj
de la un emiţător către un receptor, dar în acelaşi timp avem
şi o critică şi o distanţare de acest model considerat mult
prea simplificator. Nu putem să nu remarcăm faptul că
majoritatea lucrărilor interesate de perspectivele semiotice
asupra comunicării, fac mai întâi referire la cele şase funcţii
la limbajului propuse de R. Jakobson şi la depăşirea acestui
model emisiv - receptiv cu propunerea altor modalităţi de a
concepe transmiterea informaţiei. Aceasta mai ales atunci
când cunoaşterea este modalizată: este cazul persuadării
sau a interpretării, fenomene ce ţin mai de grabă de
manipulare decât de comunicare (P. Breton, Perelman). Unul
dintre efectele acestei mişcări este criticarea
funcţionalismului unei teorii a comunicării, preluând punctul
de vedere extern al acestei transmiteri, pentru a recunoaşte
în teoria actelor de vorbire a lui Austin şi Searle, o
deschidere şi o aplicare pragmatică, deschidere ce trece
dincolo de limita simplei comunicări, întrucât este în primul
rând interesată de condiţiile de producere şi exersare ale

acesteia. Urmărind firul logic al acestui raţionament, devine
firească conceperea unei axe de transmitere şi de
comunicare, în sensul antropologiei, adică a acţiunii
oamenilor asupra altor oameni, modalitate creatoare de
relaţii intersubiective şi fondatoare ale societăţii. Această
dublă mişcare, pe de o parte cognitivă şi pragmatică pe de
altă parte, nu mai acceptă tratarea destinatorului şi a
destinatarului ca pe nişte poziţii vide de emiţător şi receptor,
ci ca pe nişte subiecţi competenţi, surprinşi într-un anumit
moment al evoluţiei lor istorice şi înscrişi fiecare în propriul
său discurs.
Analiza punctelor majore de intersecţie dintre

semiotică şi comunicare, credem că este în măsură să
clarifice derivele şi promisiunile semioticii, cu toate
consecinţele pe care aceasta le implică asupra comunicării.
Semiotica îşi menţine legăturile cu o anumită lingvistică şi o
anumită filosofie, însă prin mijlocirea cotiturii lingvistice,
pragmatice şi comunicaţionale, lucrurile evoluează în cadrul
relaţiei ei cu comunicarea. Aceasta din urmă, a fost nevoită
să recunoască progresele de pe parcurs ale semioticii,
începând cu postulatele structuraliste şi continuând cu
ieşirea din imanentism ale diferitelor generaţii semiotice şi
orientarea acestora către diverse practici de comunicare.

Resurse bibliografice:
Austin, John, Langshaw. (1986). How to do things with words.

Oxford, New York: Oxford University Press
Barthes, Roland. (1984). Le bruissement de la langue. Paris:

Éditions du Seuil
Bateson, Gregory. (1987). Steps to an Ecology of Mind. New

Jersey, London: Jason Aronson Inc. Northvale
Bateson, Gregory, Ruesch, Jurgen. (1988). Communication et

société. Paris: Éditions du Seuil
Baudrillard, Jean. (1972). Pour une critique de l’économie

politique du signe. Paris: Galllimard
Benveniste, Emile. (1966). Problèmes de linguistique

générale 1. Paris: Gallimard (II, 1974)
Bougnoux, Daniel. (1993). Textes Essentiels des sciences de

l’information et de la communication. Paris: Larousse
Boutaud, Jean-Jacques. (1998). Sémiotique et

communication. Du signe au sens. Paris : L’Harmattan
Breton, Philippe. (2003). L’argumentation dans la

communication. Paris: La Découverte
Bruno, Olivier. (2007). Les sciences de la communication.

Théories et acquis. Paris: Armand Colin
Eco, Umberto. (2003). O teorie a semioticii. Bucureşti:

Editura Meridiane
Floch, Jean-Marie. (2003). Sémiotique, Marketing et

Communication. Sous les signes, les stratégies. Paris:
Presses universitaires de France
Greimas, Algirdas, Julien. (1975). Despre sens. Bucureşti:

Editura Univers
Jakobson, Roman. (1963). Essais de linguistique générale.

Paris: Les Éditions de Minuit
Joly, Martine. (2008). L’image et les signes. Approche

sémiologique de l’image fixe. Paris, Nathan Université
Klinkenberg, Jean-Marie. (1996). Précis de sémiotique

générale. Bruxelles, De Boeck Universite
Miège, Bernard. (2004). L’information - communication, objet

de connaissance. Bruxelles : De Boeck & Larcier
Peirce, Charles-Sanders. (1982-1993). Writings of Charles S.

Peirce: a Chronological edition. Bloomington: Indiana
University Press
Watzlawick, Paul, Helmick-Beavin, J., Jackson, D. (1972). Une

logique de la communication. Paris: Éditions du Seuil
ON THE CONCEPT OF
INTERHUMAN IN MARTIN BUBER’S
THOUGHT
Iulia Grad
Universitatea Babeș-Bolyai
Abstract
The interhuman is a key concept, if not the key

concept for Martin Buber’s philosophical thought. This paper
attempts to present relevant aspects of the evolution of the
concept in Buber’s work, and also to signalize some of the
problematical issues in the philosophy of dialogue that we
consider relevant in order to better understand the general
framework of Buber’s thought, as well as the complexities
and nuances of the realm of the between.
Keywords: Martin Buber, interhuman, dialogue,

alterity, moral philosophy
The premise of the Martin Buber’s philosophical

thought is the affirmation that man is a dialogical being. His
life takes place only within the sphere of the relation. He can
exist only within the relation. The dialogical nature of the
human being is manifested through two types of attitude
that he can adopt in relation with alterity, through two kinds
of „primal words" that he addresses to the Other: the
fundamental word I - Thou and the fundamental word I - It.
Buber’s thinking propose an alternative discourse and an
alternative way of relating to others, distinguishing between
the two types of relation, the relation of an I with the Other
as an It or as an Thou.
In 1906 Martin Buber used for the first time the

concept of interhuman (das Zwischenmenschliche) in the
introduction for the collection of monographs that he
coordinated at that time, in an attempt to clarify a
conceptual problem in the then nascent sociological theory.
While sociology represented an important source for Buber's
philosophy, he was not a sociologist. However, in the pre-
dialogical period, meaning the period preceding the
publication of I and Thou in 1923, there was a strong
influence from the formal sociology theory proposed by
Buber’s teacher, Georg Simmel. According to Simmel, the
society represents a series of interactions between
individuals, interactions that are not arbitrary, but are
structured by a priori forms of interpersonal relations. Thus,
it is stated the ontological foundation of the interpersonal
life.
But, for Buber, only one form – the I-Thou relation -

enjoys this status. The fundamental reality of this relation is
the ontological sphere of the interhuman. (Mendes-Flohr:
198: 14) Although the term already enjoys an ontological
status since 1906, this status differs, however in Buber's
mature dialogical ontology.
While for Simmel and for Buber in his early writings,

the interaction is a category that defines any human
association, for Buber after 1923, I and Thou is an
ontological category that defines a special quality of
interhuman relations. Thus, a "a radical transformation”
begins: “from a sociological designation denoting the zone of
interaction, the interhuman has become a term of the
ontological ethics describing the realm of authentic
relations." (Mendes-Flohr: 1989: 46) Simmel's definition – the
society as a series of interactions - inspires Buber to a new
perspective on social reconstruction. The society (die
Gesellschaft) and the community (die Gemeinschaft) are no
longer opposed organic structures, but transhistorical forms
of relations. Thus, an ontological status is assigned to the
category of the interhuman.
Within the framework of the evolution of the

interhuman concept a switchover takes place from the
individualist- existentialist framework to the social-
interactional one, a switchover completed with the
publication, in 1923, of I and Thou. The interpersonal relation
becomes privileged, locus of the encounter between the
divine and the human. Buber states the necessity of
restoring the immediate, direct relations, and thus the need
for a new organic model of community where the “cosmic

connectivity " is socially actualized through social helping
relationships mentioned for the first time in the Baal Shem
Tov. (Silberstein: 1989:115).
Laurence Silberstein presents Buber's work as a
philosophical critique of alienation, emphasizing its social
aspect, along with the ontological and theological ones.
Buber makes a critical analysis of the concept experience
and therefore of the concepts person and community that
derive from it, developing a philosophical anthropology
which is based on the individual who is connected to the
other.
In the attempt to clarify the dynamics of the

interhuman it is necessary to mention another change of
emphasis within Buber’s thought, along with the publication
of I and Thou. The concept of dialogue begins to replace the
concept of relation, and the emphasis is increasingly placed
on the idea of action, proposing a more active interpretation
of human relations.
In the essays from the '50s, Buber introduces new

concepts, which seek to remove the sphere of between from
the ambiguity that characterized it. In his maturity works,
Buber describes a dual principle underlying human life,
consisting of two movements: “the primal setting at a
distance” through which man has access to “a unity which
can be imagined or thought by him as existing for itself” and
“entering into relation” with that autonomous entity. Buber
designates the entering into relation as “synthesizing
apperception” by which he means “the apperception of a
being as a whole and as a unity.“ (Buber: 1965: 62)
The height of the realization of the dual principle is

reached in the event that Buber calls „making present." This
event is based on the human ability to „imagine the real”
“the capacity to hold before one’s soul a reality arising at
this moment but not be able to be directly experienced”.
(Buber:1965:70) The primal human instinct is the need to be
confirmed and to confirm the other in his individuality.
Another essential aspect concerning the interhuman in

Buber’s view is the fact that it enjoys a special status: it
should not be reduced to a psychological phenomenon, but
it should be grasped only by the dialogue itself, by the
between lived by the partners.
An edifying parallelism that can be mentioned in

order to better understand the complexities and the nuances
of Martin Buber’s thought is the comparison between his
dialogical philosophy and the feminist ethics of care. An
analysis of the interhuman, making use of two different
interpretative key: on one hand the philosophy of dialogue
proposed by Martin Buber, and on the other hand the ethics
of care, as it is shaped in particular by the work of Carol
Gilligan and Nel Noddings is not surprising, this comparison
being the subject of numerous books and articles.1
Moreover, the interpretation of Buber’s thinking as a
philosophical critique of alienation may be a further
justification of an attempt to shape common frameworks of
two theories, if we consider that the ethics of care are, in
fact, a sort criticism of women’s alienation from their own
nature as relational beings.

Another major aspect of Buber’s philosophy that must

be mentioned in order to better understand the complexity
of his thought as well as the importance of the concept of
interhuman in the economy of his vision is the moral
philosophy. We consider that most of the problematical
aspects of Buber’s moral philosophy that are the object of
the critiques that will be mentioned hereinafter derive from
his attempts to combine the absoluteness of the morality
with the concreteness of man’s life with man.
Buber's moral philosophy is largely comprehended in a

biblical hermeneutic framework and the ethic is conceived in
a deeply religious manner. Buber postulates that the
Absolute (God) exists, that He is the source of moral values
and obligations and that all human beings should be
accountable to him. In this regard, Buber affirms that only
the Absolute can provide the quality of absoluteness to an
obligation. Moral values are discovered within the revelation
and they are not invented. The revelation is not the privilege
of the glorious moments, but it is lived in the everyday life,
in the life with the other.
Marvin Fox considers that Buber assigns to the

human being a much too difficult place, due to the fact that
the moral decision must be a struggle, in which man has no
rules to resort to. (Fox: 1967) Man's moral situation totally
depends on particular circumstances and contexts and there
isn’t the slightest assurance that his decision is correct, in
any other manner than a personal one. Nevertheless, Marvin
Fox signalizes that this affirmation contradicts the
conception that the values that are absolute. Buber places
the genuine moral decision within the framework of the
ethical-religious dialectic in the tradition of Hasidism,

including the ethics within the religious sphere.
Another problematic point emphasized by Fox is Buber's
conception that every moral decision is unique and personal.
But then how is it a society possible?, asks Fox, unsatisfied
with Buber's statement that the acceptance of norms and
rules that make the society possible should not be confused
with the genuine moral decision.
Buber’s “strongly Luther- like” outlook and his

profoundly religious moral philosophy are the main source
for the critical analysis of Charles W. Kegley. Starting from
Buber’s core idea that ethics must find its foundation in
religion, Kegley underlines the Achilles heel in Buber’s
ethical theory in the reduction of good to the will of God.
Despite Buber’s affirmation that good can be done without
any religious grounds, there are many proofs in the buberian
thought for affirming that in Buber’s view, ethic is not
sovereign in the relation with religion.
Starting from the idea that for Buber the meaning

and the ontological fundament of good is the will of God,
Kegley analyzes the ontological, axiological and
epistemological aspects of the concept of good in this
context and concludes that Buber is a situationalist, who, by
trying to avoid the ethical legalism, absolutism and
formalism, exaggeratedly emphasizes the unique character
of ethical situations. The fatal question for Buber and all
situationalists is: which is the criteria to determine the
ethical character of an act or decision? Buber’s answer
that “the situation furnishes the interpretation”, just
enforces, in Kegley’s view, the conclusion that Buber
proposes a very dangerous type of subjectivism, “not

philosophy but assertion, and it is the kind of assertion
which is incapable of action guidance devoid of ambiguities
and confusions.” (Kegley:1969:193) In addition, the charge
with ambiguity and contradiction regarding the problems of
norms2 , defends the affirmation that “his (Buber’s)
approach is too personal to do justice to the collective
problems of modern man.” (Kegley: 1969: 193) Eventually,
considers Kegley, Buber’s ethical thought demonstrates yet
again the need for norms and the necessity to avoid the
extremes of subjectivism on the one hand and objectivism
on the other.
Another critical analysis of Buber's philosophy of

dialogue and in particular of one essential feature of the
authentic I-Thou relation, namely the immediacy, is realized
by Nathan Rotenstreich in Immediacy and its Limits. A Study
in Martin Buber’s Though. Rotenstreich considers that what
he names Buber’s “philosophy of immediacy” fails to avoid
the mediation of reflection. He analyzes Buber's demarche
to demonstrate the immediate and spontaneous nature of
human existence, and he invariably reach the conclusion
that “an articulation is not a deformation of what is given
but a continuation of it, even when it directs from the given
to a conceptual analysis. A conceptual analysis is nor an
imposition on the given but an articulation of it. This is even
more the case when we do not refer to data encounters
through sense organs but to data encompassed in the
interhuman contact. The presence of human beings carries
with it the presence of their mode existence, which
structurally is an on-going conjunction of experience and
interpretation. We are beyond immediacy – not by a
deliberate step but intrinsically.” (Rotenstreich: 2009:78)
The interhuman is an ontological category that represents

the kernel of Martin Buber’s philosophy. The evolution of this
concept within the work of the philosopher certainly
requires a comprehensive analysis, in order to be able to
grasp it in its complexity, alongside whith Buber’s
fundamental philosophical intuitions and the inherent
problematical aspects, that we only briefly mentioned in our
presentation.
Bibliography:
Buber, Martin, The Knowledge of Man. Selected Essays. (New

York: Harper & Row Publishers, 1965)
Biemann, Asher D., The Martin Buber Reader. Essential

Writings (New York:
Palgrave MacMillan, 2002)
Fox, Marvin, Some Problems in Buber’s Moral Philosophy, in

Schilpp, Paul Arthur, Friedman, Maurice, The philosophy of
Martin Buber (La Salle: Open Court Publishing, 1967)

Mendes- Flohr, Paul, Martin Buber. A Contemporary

Perspective (Jerusalem:
Syracuse University Press, 2002)
Mendes-Flohr, Paul, From Mysticism to Dialogue. Martin

Buber’s Transformation of German Social Thought, (Detroit:
Wayne State University Press, 1989)
Kegley, Charles W., Martin Buber’s Ethics and the Problem of

Norms,( in Religious Studies vol. 5, no2December 1969
p.181-194)
Rotenstreich, Nathan - Immediacy and its Limits. A Study in

Martin Buber’s Though (Harwood Academic Publishers,
2009)
Silberstein, Laurence J., Martin Buber’s Social and Religious

Thought. Alienation and the Quest for Meaning ( New York
University Press, 1989)

Dicţionarul Khazar, un roman

postmodern sârbesc şi istoria
unei lumi dispărute1
asist.univ.drd. Virginia Popović

Universitatea din Novi Sad
Facultatea de Filosofie
Departamentul de Românistică
Dictionary of the Khazars, a Postmodern

Serbian Novel and the Histry of a Lost Word
Abstract:
Postmodernism is an used-up term, chiefly of the
american urbanists, postmodernism naming, in literature, an
attitude and a discrepant one tendency of modernisms. If
the modernism, with his variant extreme avangardists,
means a break with the past, an will of renewal
presupposing a violent phase demolished, the postmodernist
is the which artist knows as the absolute novelty is excluded
1
Articolul este realizat in cadrul proiectului Jezici i kulture u vremenu i
prostoru, nr. proiect 178002, finanţat de Ministerul pentru Ştiinţă şi
Dezvoltare Tehnologică din Serbia
and which decides the saddle to lives peacefully with

tradition. In Serbian literature the postmodernists writers
belong to the generations named „optzeciste“, but there are
a sufficient arguments demonstrated that exist elements of
postmodernism in first postmodern works of Milorad Pavić,
Dictionary of the Khazars: A Lexicon Novel published in
1984. This novel has been translated into many languages.
The novel takes the form of three crosscross-referenced
mini-encyclopedias. Due to its format as a dictionary, the
novel may be read in any number of ways, rather than just
front to back. The dictionary is divided into three separately
alphabetized books or “sources” (Christian, Islamic and
Hebrew). Khazars are said to be a lost people who flourished
somewhere in the Balkans late in the first millennium.
Keywords: postmodernism, Serbian literature,
romanian literature, Milorad Pavić, Khazars
Apărut la început (în anii '80) ca o simplă mutaţie de

paradigmă artistică, mai precis literară, propusă de un grup
de (la acea vreme) tineri scriitori, postmodernismul
românesc s-a transformat încetul cu încetul într-un veritabil
„materialism dialectic”1 al zilelor noastre. Mai precis, a ieşit
din sfera literaturii şi - profitând, poate, şi de faptul că în
spaţiul cultural românesc dezbaterile publice de idei sunt de
regulă organizate şi conduse de distinşi literaţi, acum se
oferă ca unică alternativă de gândire a epocii noastre,
dominată de modelul politic al democraţiei liberale: „…
opţiunea pentru postmodernism (şi, implicit, pentru
postmodernitate ca mod de existenţă care-l face posibil) nu
se reduce doar la asumarea unui model cultural, ci
reprezintă o angajare existenţială, politică, morală şi
1
http://www.respiro.org/Issue2/eseuri_Lucian_Sarbu.htm
filozofică într-o lume a democraţiei liberale şi a societăţii

civile, cu tot corolarul ei de caracteristici: toleranţă, drepturi
ale omului, pluralism cultural, civism etc.” (Mircea
Cărtărescu 1999: 167).
Postmodernismul – ca termen, concept şi concepţie
structurală – s-a nascut în arhitectură, prin contribuţia, cu
totul remarcabilă, a lui Richard Mayer şi a altor creatori de
forme din jurul acestuia, sau în relaţia cu el. Ulterior,
postmodernismul a devenit o modalitate generalizată a
producţiei de artă, o tendinţă stilistică de amploare şi o
epocă a istoriei, evoluţiei, expresivităţii umane, a spiritului
uman, a intelectului. A început să se vorbească despre
postmodernism atunci când s-a declarat modernismul
încheiat. Modernitatea înseamnă prezent, actualitate, iar
referirea la un postmodernism trăit, elaborat, construit,
experimentat, înseamnă a socoti actualitatea de ieri ca fiind
supusă eliminării unora dintre dimensiunile, trăsăturile şi
caracteristicile sale. Nu modernitatea ca actualitate –
eventual actualitatea la timpul trecut, a secolului XX care
trecea înspre finalul său, este negată în conceptul de
postmodernism. Ceea ce se elimina din sfera de cuprindere
a modernismului era, în primul rând excesul avangardist,
excesul expresionist-abstract-violent, stranietatea,
excentricitatea, şocul declanşat pentru a fi şocant,
originalitatea pentru originalitate. Postmodernismul
românesc s-a afirmat în anii 80 ai secolului trecut, în condiţii
specifice, ca reacţie la neomodernismul conformist al
literaturii din anii comunismului şi încercare de sincronizare
la curentul mondial de idei novatoare. El are însă marca sa
balcanică prin care continuă, de fapt, o tradiţie.
Postmodernismul românesc are unele caracteristici
care îl individualizează: atitudinea anti-sistem manifestată în
subversiune ideologică şi estetică, recuperarea realului prin
biografism, explorarea banalităţii cotidiene ca evadare din
utopie, ironia balcanică în raport cu tradiţia şi canonul oficial,
conştiinţa lucidă a „comediei literaturii” prin care sunt

relativizate miturile şi deconspirate ironic clişeele noastre

culturale, pitorescul balcanic al jocurilor de cuvinte etc.
Postmodernismul are manifestări în multe discipline
academice sau neacademice cum ar fi filosofia, teologia,
arta, arhitectura, filmul, televiziunea, muzica, teatrul,
sociologia, moda, tehnologia, literatura, şi comunicaţiile sunt
puternic influenţate de ideile şi tendinţele postmoderne. În
literatura română romanul postmodern se dezvoltă cu
reprezentanţii „eneraţiei '80” din care fac parte în primul
rând Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Ioan Grosan,
Alexandru Muşina, Daniel Vighi, George Cuşnarencu, Bedros
Horasangian. Romanul postmodernist românesc este fie
remodelat de reportaj ori jurnal (Nedelciu), fie de jurnal şi vis
(Cărtărescu), în timp ce romanul sârbesc postmodernist este
autoreferenţial şi referenţial, autobiografist şi utopic. Poezia
română modernistă şi postmodernistă este saturată de
prezenţa unui realism fantezist.
Postmodernismul este un fenomen de mari proporţii,
respectând logica referenţială a limbajului metacultural,
acest fenomen de mari proporţii a precedat apariţia şi
răspândirea rapidă a termenului. Pe măsură ce s-a impus pe
piaţa culturală sârbească şi românească, o anumită realitate
a literaturii a fost tot mai intens dezbătută şi
conceptualizată, după care a fost descoperit şi termenul
potrivit pentru postmodernism.
Cu toate acestea, modernismul literaturii române îşi
epuizează posibilităţile de creaţie şi necesită de o nouă
orientare literară, mai deschisă către o tendinţă de
recâştigare a valorilor umane, o nouă deschidere către real,
către autenticitatea lumii şi a fiinţei, care (se) transcrie pe
sine în alte modalităţi de creaţie. Această nouă structură
consecutivă modernismului este postmodernismul, care se
îndreaptă către o nouă autenticitate a viziunii literare,
combinată în mod paradoxal cu tehnici ale artificiului,
intertextualităţii, parodiei şi ironiei. Efectele unei asemenea
tehnici literare constau în schimbarea aspectului paginii

literare, acceptarea unei noi atitudini a eului creator,

stăpânit de un sentiment de evadare din constrângerile
modernismului. Postmodernişii trasează şi simptomele de
atitudine şi stilistice ale noului curent literar, ce se manifestă
în special sub forma scriiturii de tip jurnal, concedierea
metaforei din poziţia dominantă deţinută în modernism,
cultivarea efectelor de directeţe sintactică şi lexicală, dar şi
manifestarea distanţării faţă de jocul înşelător al limbajului,
de unde acţiunea de tip critico-teoretic exercitată în
interiorul operei, adesea convertită (sau mascată) în ironie,
supraetajarea textuală, apelul la aluzia culturală, la citat,
colaj, parodie şi alte forme de intertextualitate, o mai
accentuată omologie stilistică între genuri.
Ultimele două decenii ale secolului XX, în literatura
sârbă este sub dominarea postmodernismului. Deşi acest
termen este foarte larg, la fel şi acest curent literar,
literatura scriitorilor sârbi din jurul anilor '80 a secolului
trecut se diferenţiază foarte mult de literatura sârbă
precedentă. Cel mai bun exemplu este proza sârbească, care
de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până azi s-a
dezvoltat după trei concepte, după trei metode importante.
Mai întâi, în jurul anilor '50 ai secolului XX predomină
realismul (D. Ćosić, A. Isaković), care se va dezvolta în anii
şaizeci în „proză realistă”. După aceea în jurul anilor '60 şi
'70 apare modernismul (D. Kiš, B. Pekić, M. Kovač) care va
avea influenţă mare asupra scriitorilor orientaţi
tradiţionalismului (A. Tišma) cât şi asupra transformărilor
poetico-stilistice a modelului suprarealist. Una dintre cele
mai cunoscute opere postmoderne sârbeşti este
Dicţionarului khazar (sârb. Hazardski rečnik) a lui Milorad
Pavić care apare în 1984 cât şi numeroase opere ale
scriitorilor mai tineri (D. Albahari, S. Basara, etc.). Se poate
spune că în literatura sârbă concepţia postmodernă a
întrecut relaţia conflictuală a modelelor precedente (realiste
şi moderniste), pentru că este întoarsă sintezei elementelor
productive din tradiţie. În plan poetic un punct foarte

important este apariţia cărţii polemico-teoretice a lui Danilo

Kiš, Ora de anatomie în 1978, care a încheiat discuţia
explicită şi implicită adresată relaţiei realism-modernism şi
care pune piatra de temelie a înţelegerii literaturii de
concepţie postmodernistă. Proza postmodernă sârbă s-a
dezvoltat fără să atingă stereotipurile şi concepţiile
cunoscute şi de aceea critica literară a considerat-o o
producţiune literară clasică şi nu o oarecare practică literară,
ceea ce a fost pentru postmodernişti doar un compliment. Ei
au creat proza lor ca pe un fenomen în afara oricărui janr,
pentru că a alăturat diferite structuri literare şi non-literare.
Această proză este considerată o creaţie artistico-lingvistică
bazată pe nenumărate posibilităţi de a combina elemente
noi şi neobişnuite.
Concepţia globală artistico-literară postmodernă a
schimbat radical proza sârbească. De aceea, proza
postmodernă s-a exprimat şi prin o dimensiune critică
personală diferită. Această dimensiune critică nu dă
importanţă atât de mare situaţiei sociale şi politice, ca şi în
trecut, ci este întoarsă spre alte domenii, mai ales spre o
paradigmă a literaturii complete, a civilizaţiei de la cele mai
de jos trepte până la cea mai de sus. Textul prozei
postmoderne sârbeşti este polimorf, dispersiv, mascat cu
formule neliterare, enciclopedice, lexicografice, ştiinţifico-
analitice, documentare, jurnaliste etc. Acest dinamism al
formei nu ar fi fost posibil fără conştiinţa dezvoltată a
scriitorului, care cel mai bine se realizează prin
metatextualitate (transparentă sau ascunsă), prin scrierea
despre scriere şi prin citirea sau interpretarea operei
personale, prin legături lingvistico-artisitice şi lingvistico-
teoretice. De aceea în creaţiile în proză ale postmoderniştilor
sârbi putem întâlni foarte multe fraze autopoetice,
problematica ideilor poetice şi metodologice, descoperirea
intenţiilor autorilor, analiza şi felul lecturii textului. Toate
aceste forme ale metatextului se realizează pe parcurs, cu
ajutorul scenelor simbolice şi alegorice, a sintagmelor

metaforice, gnomice sau profetice, prin o gamă largă de idei

care se pot descifra printr-o cheie metafizică. Aceste
caracteristici sunt o despărţire de discursul standard raţional
şi logic şi tendinţa spre găsire a unei limbi artistice care va
exprima logica iraţiunii şi raţiunea alogicii. De aceea într-un
text în proză se introduce un text verbal estetic nedefinit, la
fel un material numeric sau neverbal. În ultimul timp se
întrebuinţează tot mai mult posibilităţile calculatorului de a
se produce acest text cât mai uşor.
Proza scriitorului sârb Milorad Pavić, mai ales
Dicţionarul Khazar, a demonstrat dominarea
postmodernismului în literatura sârbă, pentru că mai târziu
chiar acest Dicţionar Khazar va prezenta literatura sârbă în
lume. Acest fascinant Dicţionar Khazar comprimă criptic
avatarurile neamului Pavicilor, sârbi ortodocşi din Croaţia
care, în ajunul anului 1670, au fost convertiţi forţat la
unitarianism, apoi la catolicism, ca, până la urmă, să
parcurgă drumul înapoi către ortodoxie. Aşadar,
„întoarcerea” nu este doar parabola gâlcevei khazare pe
care o însufleţeşte Milorad Pavić în romanul său cu ecouri
cosmice, ci chiar „drumul spre centru” despre care vorbea
Mircea Eliade: ieşirea din istoria profană şi intrarea în centrul
lumii. Dictionarul Khazar, subîntitulat de multe ori un
„roman-lexic în 100.000 de cuvinte”, tradus în peste treizeci
de ţări şi considerat de critici drept „literatură absolută”,
produsă de „un povestitor obligatoriu homeric”, capabil să
exercite astăzi „o atracţie deosebită asupra umaniştilor
prinşi de magia computerului”. O performanţă puţin
obişnuită pentru această zonă a Europei, în care eternul se
amestecă şi se contrabalansează cu derizoriul, în care
tragicul are neaşteptate compensaţii comice şi ironia,
proprie unei detaşări bazate pe neputinţa adaptării la
performanţa occidentală, se cuplează cu autoironia, cu
tendinţa specific balcanică de autodesconsiderare, de
autominimalizare. Milorad Pavić reuşeşte să depăşească tot
ceea ce pare a fi condiţia zonei, să surprindă esenţele

matricei ei mental-afective într-o serie de construcţii literare

insolite, de o profundă originalitate, care îl aşează între cei
mai mari creatori ai sfârşitului de secol XX. Dicţionarul
Khazar, un roman androgin, conţine o parte feminină şi o
parte masculină iar cititorul alege singur sensul lecturii (dacă
va citi mai întâi cartea Roşie, apoi cea Verde sau cea
Galbenă sau invers) astfel va descoperi un imperiu al
khazarilor în curs de dispariţie, cititorul singur îşi
construieşte cartea sa încât Dicţionarul Khazar primeşte o
nouă formă, complexă, postmodernă.
Milorad Pavić este descendent al unei familii de
origine croată, care a bântuit în timp între graniţele
Imperiului Austro-Ungar, ce a impus entitatea geo-politică,
dar şi culturală a Europei Centrale, autorul s-a născut într-un
„spaţiu balcanic”, Belgrad în 1929. Absolvent al Facultăţii de
Filosofie (secţia Literaturi iugoslave) din oraşul natal, el
debutează în 1967 cu volumul de poezii Palimpseste.
Primele povestiri, intitulate Cortina de fier, apar în 1973.
Specialist în istoria literaturii, Pavić publică mai multe studii
de specialitate, conferenţiază la mai multe universităţi
europene, aventurându-se mereu şi în creaţia literară.
Poemele şi povestirile, bine primite de critica iugoslavă, nu
anunţau totuşi excepţionalul Dicţionar Khazar şi romanele
următoare - Peisaj pictat în ceai, Partea interioară a vântului
sau romanul lui Hero şi Leandru, Ultima iubire la Ţarigrad.
Îndreptar pentru preziceri. Roman-tarot, Bivolul şi Balanţa -
care au facut din el un candidat la Premiul Nobel din aria de
contact a Europei Centrale cu Balcanii. Tragedia iugoslavă,
cu consecinţele ei politico-militare, a fost, probabil,
principala cauză pentru care acest extraordinar inovator al
construcţiei sârbeşti nu a primit prestigiosul premiu.
Dicţionarul Khazar, primul din seria marilor zidiri literare ale
lui Pavić, este un roman-labirint, structurat pe baza unei
enigme istorice: destinul khazarilor, populaţie de neam
turcic, care între secolele VII şi X au format un puternic
imperiu la gurile Volgăi. Convertiţi la iudaism, ei au fost

infrânţi în 969 de prinţul kievean Sviatoslov, dispărând

complet din istorie şi devenind, după unii cercetători,
strămoşii evreilor askhenazi din Estul Europei. Destinul
khazar devine pentru Pavić un pretext pentru o construcţie
insolită, apropiată (şi, totodată, deosebită) de cele ale
realismului - magic latino-american, dar preluând şi filonul
picaresc al romanului european. Dictionarul Khazar este o
operă de ficţiune ce impune, cu resursele imaginarului
poetic, mai pregnant decât multe analize docte, adevăruri
punctuale legate de meandrele existenţei în spaţiul central-
european şi balcanic.
Maiestria stăpânirii, dar şi a mânuirii cu o
surprinzătoare facilitate a mijloacelor romanului modern,
este şi mai evidentă în Peisaj pictat in ceai, un roman-rebus,
în care metamorfozele eroului principal, Atanasije Svilar, pe
rând arhitect ratat şi excentric miliardar american,
descendent al maiorului sârb Kosta Svilar sau al soldatului
rus Fiodor Razin, reprezintă, în fapt, metamorfozele zonei
însăşi, evoluţia ei paradoxală între fiinţă şi neant, între
civilizaţie şi dezagregarea acesteia. Cititorul este obligat să
participe la acest joc, să îşi asume bifurcările lui - pe
verticală şi orizontală - ca ale sale proprii, realizând astfel
directa implicare în batalia cu Apocalipsa, cu sfârşitul
imprevizibil, dar cert. Poezia „istoriei”, a spaţiului în care se
desfăşoară „povestea”, nu ascunde tragismul ei, lupta
pentru supravieţuire într-o lume nepăsătoare şi totuşi
conştientă de limitele sale, barocă în manifestări, aparent
lejeră. Romanul se citeşte de către degustătorii de literatură
cu o imensă şi neliniştită satisfacţie. Pentru ca, în
„rezolvarea” finala a „rebusului”, cititorul - aparent „în
deplină siguranţă şi în afara jocului” - constată că îşi
regăseşte reflexia în oglindă. Destinul lui poate fi oricând
calchierea destinului personajelor, pe care îl descifrează
ţinând „condeiul în mână ca o mamă lingura sau un ucigaş
cuţitul”. Cartea lui Pavić este un roman deschis, postmodern,
interactiv.

Structura nemimetică a Dicţionarului khazar şi

celorlaltor opere în proză ale lui Pavić reprezintă baza lor.
Acest autor ne aduce la suprafaţă dorinţa lui ca să nu creeze
din adevăr (realitate) o literatură, ci invers, din literatură un
alt adevăr, o nouă realitate. Proza lui Pavić şi, în general
proza postmodernă sârbească nu se poate măsura prin
autenticitate, pentru că ea poate să posede şi statusul
autenticităţii, fotografiei, a realităţii interioare şi exterioare.
De aceea fantasticul în opera lui Pavić este şi nu este
fantastic, măcar că s-a scris foarte mult despre el: este
paradoxal că acest expert în fantastic prin creaţia sa în proză
în ultimele două decenii a veacului trecut nu mai reprezintă
în cadrul scriiturii postmoderne acea componentă aşteptată
ci funcţionează ca o strategie nemimetică. Poate că din
această cauză toate operele lui Pavić din anii '70 ai secolului
trecut, se pare că au fost de parcă „înghiţite“ de proza
ulterioară.
BIBLIOGRAFIE:
Balotă, Nicolae (1976). Arte poetice ale secolului XX.

Bucureşti: Editura Minerva.
Cărtărescu, Mircea (1999). Postmodernimul românesc.
Bucureşti: Humanitas
Manolescu, Nicolae (2004). Arca lui Noe. Bucureşti: Editura
Gramar.
Micu, Dumitru (2000). Literatura română în secolul al XX-lea.
Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române.
Pavić, Milorad (1997). Hazarski rečnik. Beograg: Dereta-
Prosveta.
Petraş, Irina (1996). Teoria literaturii. (Dicţionar-antologie).
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.d

Câteva reflecţii asupra

începuturilor hermeneuticii
ricoeuriene
Cătălin Bobb
Academia Română, Filiala Iaşi
Abstract:
Ne propunem în această lucrare să urmărim motivele
principale din cauza cărora Paul Ricoeur dezvoltă o
hermeneutică. Vom susține că începutul operei sale este
profund marcat de problema răului privită dintr-o
perspectivă antropologică. Pornind de aici, şi înţelegând că
pentru Ricoeur problema răului răspunde unei analize
antropologice, deci nu analitice sau onto-teologice, vom
încerca să schițăm prima variantă de hermeneutică
dezvoltată de gânditorul francez.
Keywords: rău, simbol, mărturisire, mit,

hermeneutică

„Răul nu este un lucru, un element al lumii, o

substanţă sau o natură” (Riceur: 1999: 238) ci ţine de
libertatea umană. Aşa cum am văzut fenomenologia
operează cu structurile libertăţii. Întrebarea care
dinamitează discursul lui Ricoeur este următoarea: „cum se
poate ca libertatea să fie liberă şi în acelaşi timp legată.”
(Ricoeur:1950:35) Răspunsul fără echivoc este dat de rău.
Trebuie să precizăm că hermeneutica practicată în
Simbolistica Răului ţine de ceea ce Van Leeuwen numeşte un
soi de preistorie a hermeneuticii ricoeuriene. (Van
Leeuwen:1981:135) În această etapă a gândirii lui Ricoeur
hermeneutica nu poate fi privită sub amploarea
consecinţelor pe care le dezvoltă teoriile hermeneutice ale
lui Heidegger şi Gadamer. Însă pentru a putea ajunge la o
teorie coerentă a hermeneuticii ricoeuriene trebuie să
rămânem prinşi în intenţia primă a Simbolisticii Răului, acolo
unde interpretarea (hermeneutica) rămâne indistinctă faţă
de simbol. Simbolul şi hermeneutica sunt aproape identice şi
nu există o distanţă critică care să le clarifice. Mai clar,
interpretarea răului şi simbolismul răului sunt supuse unui
raport de identitate cel puţin în această variantă preistorică
a hermeneuticii ricoeuriene. „Orice hermeneutică [...] este
implicit sau explicit o înţelegere a sinelui, care se înţelege pe
sine în faţa semnelor, simbolurilor, textelor, şi monumentelor
lumii” este o definiţie târzie a hermeneuticii ricoeuriene şi nu
poate fi înţeleasă decât prin mijlocirea acestei prime
variante a hermeneuticii pe care o putem denumi, fără a
deraia nepermis, hermeneutică naivă.
Prima notă a lucrării Simbolistica Răului (Ricoeur:
2009: 205) ne trimite la concluzii. „Simbolul dă de gândit”
formula dicton vrea să închidă şi în acelaşi timp să deschidă
posibilităţile pe care filosofia le are pusă faţă în faţă cu
simbolurile răului. Ricoeur doreşte să reflecteze asupra
sarcinii şi capacităţii pe care filosofia o are atunci când se
întâlneşte cu formele răului. Forma manifest a acestei
întâlniri este dată de o ruptură, un hiatus: reflecţia pură

asupra failibilităţii umane pe de o parte, respectiv

confesiunea păcatelor, pe de altă parte. Ambele direcţii,
asupra cărora Ricoeur lucrează, deschid calea simbolului. În
alte cuvinte Ricoeur ne arată imposibilitatea unui discurs
filosofic asupra răului fără apelul la simboluri. Failibilitatea
umană cu suportul său mitic şi deci simbolic vorbeşte, la
limită, într-un limbaj, nu mai puţin simbolic, prin confesiune.
Ambele sfere, failibilitatea şi confesiunea, sunt simbolice
prin excelenţă. Aici regăsim, într-un mod destul de sumar,
punctele centrale ale Simbolicii Răului. Lăsăm momentan
deoparte analiza in extenso asupra failibilităţii şi mărturisirii
centrând discuţia asupra problemei hermeneutice şi mai cu
seamă asupra posibilităţilor filosofice pe care hermeneutica
le deschide atunci când se întâlneşte cu simbolurile.
Ceea ce ne interesează este fundamentul pe care
Ricoeur îşi construieşte prima variantă a hermeneuticii sale.
Baza, dacă o putem numi astfel, construcţiei ricoeuriene
este dată de ceea ce destul de neclar Ricoeur numeşte
simbol. Astfel interogăm ce vrea să spună formula „Simbolul
dă de gândit; însă ceea ce dă este o şansă a gândirii; ceva la
care trebuie să se gândească.” (Ricoeur: 1950:576) Această
formulă apare decisiv şi repetitiv în cel puţin alte două
lucrării ale filosofului francez. Or, stăruinţa prin care Ricoeur
îşi forjează propria-i formulă ne pune pe gânduri. Altfel spus,
importanţa acestui dicton, cu valenţe de sentinţă,
avertizează orice lector în două direcţii opuse. Dincolo de
delimitarea precisă a ceea ce Ricoeur înţelege prin conceptul
de simbol rămâne să întrebăm cui se adresează această
înţelegere. Răspunsul pe cât pare de simplu pe atât este de
complicat. Sfera semnificaţiilor pe care simbolul le deschide
nu ar trebui să pună probleme, şi vom vedea relativa
simplitate a acestui concept, însă adresabilitatea şi mai cu
seamă fondul din care simbolul reiese aduce reale probleme.
Desigur că simbolul se adresează fiinţei umane în general, şi
în acest sens omul capătă o sporită înţelegere de sine prin
prisma simbolului. Simbolul nu are semnificaţii decât în

momentul în care întâlneşte în calea sa fiinţa vie, care într-

un fel sau altul interrelaţionează cu semnificaţiile pe care
simbolul le deschide. Simplitatea unei astfel de constatării
nu face decât să anunţe dificultatea reală pe care o avem
atunci când întrebăm unde, cum şi în ce fel omul se
întâlneşte cu simbolul. Mai exact care este tipologia în care
putem încadra întâlnirea dintre om şi simbol.
Viziunea lui Ricoeur asupra simbolurilor este una
arheologică. Filosoful francez exploatează printr-o
metodologie specifică modernităţii un fond arhaic al
umanităţii. Simbolurile vizate corespund unui fond
antropologic prea îndepărtat în raport cu metodologia pe
care o foloseşte. Nu dorim să spunem că viziunea sa este în
vreun fel anacronică, ci că nu răspunde pe deplin epocii în
care Ricoeur îşi duce analizele. Desigur că analizele sale
răspund, după cum însuşi Ricoeur mărturiseşte, unui vid pe
care însuşi modernitatea îl poartă în sine iar apelul la fondul
simbolic ar putea crea o revigorare o renaştere a
modernităţii, însă transferul pe care Ricoeur doreşte să-l
producă rămâne cumva neclar, neelucidat. Afirmaţia lui
Ricoeur conform căreia nu „regretul după Atlantida
scufundată” îi animează cercetările ci dorinţa unei „re-creări
a limbajului” care ar putea produce ceea ce criticismul a
înlăturat (Ricoeur:1950:570) întăreşte ipoteza noastră.
Critica în acest moment are în vedere întâlnirea dintre
viziunea modernă, raţionalistă pe care Ricoeur o posedă, şi
fondul mitico-simbolic în care acelaşi Ricoeur îşi plasează
analizele. Resursele şi limitele raţionalităţii întâlnesc bagajul
simbolic al fiinţei umane într-o sferă nedeterminată. Recursul
la fondul arhaic al umanităţii este pus sub lupa raţiunii în a
cărei lumină, în principiu, nu ar trebui să reziste. Ceea ce
reiese din acest melanj ideatic este o construcţie complicată
unde firele nevăzute ale semnificaţiilor simbolice se întretaie
cu firele vizibile ale raţionamentului filosofic. Astfel,
„Simbolul dă de gândit. Nu eu sunt cel care dă sensul ci el e
cel care-l dă” vorbeşte despre două paradigme distincte,

paradigme pe care Ricoeur, credem, nu a reuşit să le împace

în întreaga sa carieră filosofică.
Miza centrală a lucrării Simbolistica Răului este un
rămăşag. „Pariez că voi avea o înţelegere mai bună a omului
şi a legăturii dintre fiinţa omului şi fiinţa tuturor fiinţelor dacă
urmez indicaţiile gândirii simbolice.” (Ricoeur:1950:569)
Dacă acest pariu este unul câştigat sau pierdut, momentan,
nu importă, ci, ceea ce trebuie să reţinem din acest pasaj
este încrederea totală pe care Ricoeur o acordă gândirii
simbolice. În acest context însă gândirea simbolică semnifică
ceva mai mult decât un mod de gândire, mai degrabă este
vorba despre un mod de expresie. Dacă Ricoeur se încrede
în ceva el se încrede în limbajul simbolic, în limbajul
mărturisirii răului. Ceea ce produce acest limbaj, ca limbaj
simbolic, îl interesează pe Ricoeur. Filosoful francez mizează
pe un soi de „totalitate a umanului” (Ricoeur:1950:212) pe
care conştiinţa religioasă o relevă prin prisma mărturisirii
răului. Această „totalitate a umanului” ar dori să vorbească
despre un soi de experienţă primă (primordială) manifestată
la nivelul expresiilor limbii prin mărturisirea răului.
Mărturisirea răului trebuie înţeleasă, dacă putem spune
astfel, ca o manifestare integrală a totalităţii umanului.
Formele arhaice ale conştiinţei religioase, prin intermediul
istoriei religiilor, vorbesc despre miturile începutului şi ale
sfârşitului răului. Pentru Ricoeur aceste mituri sunt forme
exclusiv simbolice, adică, forme ale gândirii care nu sunt
încă construcţii raţionale ci expresii prime ale conştiinţei
umane. Trebuie să mergem „dincolo de speculaţie şi
dedesubtul construcţiilor gnostice şi anti-gnostice” pentru a
regăsi mitul. Însă mitul nu e nimic mai mult decât o formă
superioară a simbolului. „Voi privi miturile ca o specie a
simbolurilor, ca simboluri dezvoltate sub forma naraţiunii,
articulate într-un timp şi un spaţiu care nu mai poate fi
coordonat cu timpul şi spaţiul istoric şi geografic al metodei
critice” (Ricoeur: 1950:212). Observăm aici o dublă mişcare
pe care Ricoeur o produce. Întrebarea care dinamitează

demersul său eludează forma stratificată deci narativă a

miturilor, ba mai mult Ricoeur refuză să înceapă cu mitul
care vorbeşte în cultura occidentală par excellence despre
rău (păcatul originar). Ricoeur doreşte să ne vorbească
despre „o experienţă care se află dedesubtul oricărei
naraţiuni sau oricărei gnoze” (Ricoeur:1950:206) care într-
un fel sau altul ne vorbesc despre rău. Astfel, formele
raţionalizate, stratificate, mitice (gnostice sau antignostice)
care vorbesc despre rău cad în sarcina unei analize
ulterioare, a unei analize secunde care are în vedere
simboluri secunde (simboluri narate). Interesul lui Ricoeur se
axează pe un soi de experienţă premitică, prespeculativă, pe
simbolurile prime, pe limbajul confesiunii. Accesul direct
asupra simbolurilor prime aflate în limbaj, iată încercarea pe
care Ricoeur şi-o propune.
O astfel de poziţie aduce, pe de o parte, reale
dificultăţi analizei noastre, pe de alta, o uşoară simplificare.
Aşezaţi în proximitatea experienţei totale a conştiinţei
religioase şi având la îndemână expresiile simbolice ale
mărturisirii răului structura relaţiei dintre hermeneutică şi
rău se simplifică, însă complexitatea expresiilor simbolice
(de la mărturisire la mit) produce un dinamism greu de
reperat doar la nivelul conştiinţei religioase. Registrele în
care simbolul, aşa cum îl înţelege Ricoeur, poate fi regăsit
complică extrem posibilitatea aflării unui cadru referinţă în
care am putea localiza conexiunea dintre hermeneutică şi
rău.
Rămâne de stabilit, totuşi, cărei experienţe îi
răspunde expresivitatea simbolică? Analiza directă asupra
simbolurilor prime aflate în limbaj trebuie să răspundă unei
situaţii, unei experienţe pe care omul o are şi datorită căreia
simbolul se naşte. Faptul că limbajul este obiectul vizat într-o
analiză care refuză să pornească de la formele elaborate ale
simbolului (mitul, speculaţia), totuşi, acest limbaj prim
(simboluri prime) răspunde sau dă glas, unui ceva, unei
experienţe, unui datum. Întrebarea noastră vizează deci,

într-o manieră ricoeuriană, ce anume împing simbolurile

prime să iasă la iveală prin intermediul limbajului. Răspunsul
uşor de intuit produce însă o seamă de implicaţii asupra
cărora Ricoeur refuză să-şi centreze analizele. Iată ce ne
spune filosoful francez „limbajul este lumina emoţiilor” sau
mai exact „experienţa din care penitentul produce
confesiunea este o experienţă oarbă, o experienţă legată în
ansamblul indistinct al emoţiei, fricii, angoasei. Această notă
emoţională obiectivează discursul; confesiunea mărturiseşte,
scoate în afară, emoţia, fără confesiune emoţia ar rămâne
închisă în sine ca o impresie impregnată în suflet. [...] Prin
confesiune conştiinţa greşelii este scoasă la lumină prin
intermediul vorbirii; prin confesiune omul rămâne limbaj
chiar şi în experienţa propriei sale absurdităţi, suferinţe şi
angoase.” (Ricoeur:1950:206)
Putem identifica acum experienţa care produce
simbolurile prime asupra cărora Ricoeur îşi duce analizele.
Este vorba despre experienţa absurdităţii, suferinţei,
angoasei. Astfel, poziţionarea lângă experienţele
fundamentale ale emoţiei produc expresiile simbolice aflate
în limbaj. Vina, Păcatul, Pătarea, ca expresii simbolice ale
experienţei suferinţei sunt polii accesului indirect asupra
răului. Limbajul produs, ca limbaj al mărturisirii, este deja un
limbaj indirect, un limbaj simbolic şi în acest sens
hermeneutic. „Într-adevăr (limbajul mărturisirii - n.n.) este el
însuşi o hermeneutică întrucât cel mai primitiv şi cel mai
puţin mitic limbaj este un limbaj simbolic: pângărirea este
vorbită sub simbolul păţii sau al stigmatului, păcatul sub
simbolul lipsei de ţintă, a unui drum rătăcitor, a unei
capcane. Pe scurt limbajul preferat al vinei apare ca fiind
indirect şi fondat pe imaginar.” (Ricoeur:1950:209) Punctul
în care hermeneutica apare este identic cu punctul în care
simbolurile prime apar. Limbajul mărturisirii este deja
hermeneutică, o hermeneutică specială care accesează
simbolurile prime ale limbajului produse la întâlnirea cu
experienţa, o experienţă marcată de absurditate, suferinţă,

angoasă. În alte cuvinte, hermeneutica, pentru o conştiinţă

religioasă, nu este nimic mai mult decât o interpretare a
experienţei traumatizante în care trăieşte. Experienţa
absurdităţii, a suferinţei, a angoasei este în acelaşi timp atât
transformată cât şi mărturisită. Transformată întrucât este
realocată sub forma simbolurilor prime, mărturisită întrucât
este exprimată sub forma aceloraşi simboluri prime
(simboluri primitive). Numaidecât o suplimentară precizare
se impune. Tăietura prin care lucrăm asupra experienţei, aşa
cum o înţelege Ricoeur, lasă pe dinafară situarea conştiinţei
religioase în raport cu sacrul. Pentru Ricoeur experienţa în
cauză cuprinde înăuntrul său o secvenţă mult mai largă, o
secvenţă unde omul şi sacrul sunt într-o perpetuă relaţie. A
disloca simbolurile mărturisirii privindu-le într-o schemă
singulară (ca şi cum numai ele ar exista) reprezintă o poziţie
greşită. Simbolurile mărturisirii trebuie deci privite într-o
schemă complexă a unei „totalităţi care nu este percepută,
nu este experimentată, ci semnificată, ţintită, conjurată.”
(Ricoeur: 1950:568) A lucra asupra simbolurilor prime
înseamnă deci a înţelege că ele sunt doar o secvenţă care
răspunde unei totalităţi, indiferent că respectiva totalitate nu
poate fi percepută, experimentată, etc.
Momentan este destul să precizăm că experienţa
traumatizantă a absurdităţii, a suferinţei, a angoasei creează
la nivelul limbajului simbolurile prime. Mărturisirea aflată în
limbaj este una exclusiv simbolică. Interpretarea experienţei
este la rândul său simbolică. Simbolul deci dă seama asupra
existenţei umane în general.
Don Ihde1 regăseşte prima variantă a hermeneuticii
ricoeuriene la nivelul lucrării Simbolistica Răului. Dacă dorim
să discutăm despre experienţele omului occidental, ne
spune autorul american, din perioada arhaică până în
1
Don Ihde ne spune că „Primul exerciţiu complet şi explicit
fenomenologico-hermeneutic începe cu Simbolistica Răului”
(Ihde:1971:95)
prezent avem la îndemână expresiile suferinţei aşa cum le

găsim în confesiunea răului. „Experienţa trebuie citită prin
expresie – în acest caz prin expresiile angoasei regăsite în
«confesiunea» răului.” (Ricoeur:1950:217) Interesat în a
păstra o strânsă conexiune între metoda fenomenologică
aşa cum o găsim în lucrările Voinţă şi Natură respectiv Omul
Failibil şi metoda hermeneutică caracteristică Simbolicii
Răului Ihde îi oferă hermeneuticii doar un rol secundar atunci
când vorbim despre rău. În centrul analizelor lui Ricoeur, ne
spune Ihde, stă experienţa umană înţeleasă, în acest
context, ca experienţă a Greşelii.
„Hermeneutica creează o secvenţă ocolitoare primă
şi una secundă pentru a înţelege experienţa. Prima secvenţă
ocolitoare are în vedere relaţia dintre experienţă şi expresie,
a doua secvenţă ocolitoare are în vedere posibilitatea de a
interpreta expresiile prin hermeneutică.” (Ihde :1971 :96)
Ihde stipulează faptul că am avea aici un cuplu bipolar.
Existenţă-Expresie respectiv Expresie-Interpretare. Primul e
un dat fenomenologic, al doilea unul hermeneutic. Astfel,
ceea ce se oferă drept experienţă (absurditatea) e transferat
în expresie (limbajul mărturisirii). Mai departe, ceea ce se
oferă prin expresie (limbajul mărturisirii) este dat spre a fi
interpretat (hermeneutică). Cele două secvenţe se
completează reciproc, prima râmând prinsă într-o intenţie
fenomenologică, a doua într-o intenţie hermeneutic-istorică.
Drumul de la existenţă-expresie la expresie-interpretare este
accesat indirect la nivelul limbajului. Limbajul, aşa cum îl
înţelege Ihde interpretându-l pe Ricoeur, comportă două
direcţii. Expresia mută a angoasei (limbajul prelingvistic)
respectiv, expresia vie a angoasei (limbajul mărturisirii).
Accesul în primul plan se face prin intermediul
fenomenologiei (acces direct) în al doilea prin intermediul
hermeneuticii (acces indirect).
Ihde suprimă primul cuplu existenţă-expresie prin cel
de-al doilea expresie-interpretare.”Primul cerc al experienţei-
expresiei este depăşit de al doilea cerc (expresie-

interpretare - n.n.), care constituie unica problemă

hermeneutică.” (Ihde:1971:98) Realitatea cuplului expresie-
interpretare manifestată în mijlocul limbajului pare a
îndreptăţi o astfel de perspectivă. Construcţiile limbajului
mărturisirii (pată, deviere, greşeală) deschid, fără îndoială,
calea interpretării, însă, la limită, limbajul mărturisirii ca
limbaj simbolic construit sub întâlnirea dintre conştiinţa
religioasă şi experienţa absurdităţii produce el însuşi o
interpretare, deci o hermeneutică. Ar fi vorba aici despre o
dublă hermeneutică, una iniţială (spontană, directă, naivă) şi
una secundă (mediată, indirectă, raţională). Pata, devierea,
greşeala sunt simbolice în măsura în care vorbesc indirect
despre absurditate, suferinţă, angoasă, însă, în acelaşi timp
ele sunt şi interpretări naive a ceva ce stă în faţă lor ca
absurditate, etc.
Astfel, credem că, în virtutea acestei hermeneutici
prime, naive, putem să vorbim despre o a „doua naivitate”,
o naivitate care dramatizează şi în acelaşi timp dinamitează
„cercul hermeneutic”, o naivitate deci, însă una specială,
una trecută prin critica modernă, învăţată să ia în
considerare exerciţiile suspiciunii.
„Trebuie să luăm împreună, limbajul elementar al
confesiunii, limbajul dezvoltat de mituri şi limbajul elaborat
al gnozei şi antignozei. [...] Trebuie să înţelegem întregul
cerc construit de confesiune, mit şi speculaţie” (Ricoeur:
1950:206) este îndemnul sub care Ricoeur îşi construieşte
analizele. Cele trei registre manipulează răul într-o manieră
evolutivă. Ihde are dreptate să sesizeze caracterul
fenomenologico-istoric al întreprinderii sale. Mişcarea
dialectică, de la simbolurile statice la cele dinamice
coroborată cu o viziune mai întâi predispusă să absoarbă în
analizele sale entităţi eidetice ca mai apoi să le privească
într-un ansamblu istoric are aici un gust hegelian. Regresul
propus la început – de la speculaţie la mit şi de la mit la
simbol – se transformă într-un progres – de la simboluri
prime (confesiunea) la simboluri secunde (miturile) la

simboluri terţine (păcatul originar). Progresul în cauză

ţinteşte undeva mai departe decât o simplă privire evolutivă
a istoriei, este vorba aici despre o miză care marchează
trecerea de la absurditate la etică, de la pătare la înţelegere,
de la suferinţă la dreptate. Totuşi, ceea ce ne reţine atenţia
este maniera evolutivă pe care, în acest context,
hermeneutica o capătă, mai exact valenţele pe care
hermeneutica pusă în relaţie cu speculaţia, cu mitul,
respectiv cu confesiunea, le capătă. Lăsând, momentan, la o
parte Vina Păcatul şi Pătarea ca elemente în care simbolurile
prime le nivelul limbajului se mişcă, putem menţiona sub
titlu de ipoteză că mişcarea produsă de gândirea lui Ricoeur
este dublă. Mai întâi ni se propune o regresie. De la
speculaţie la mit, şi de la mit la confesiune. Înăuntrul
confesiunii, de la vină la păcat şi de la păcat la pătare. Apoi
un drum invers de la pătare, forma cea mai puţin elaborată a
gândirii arhaice, la păcat, de la păcat la vină ca formă
elaborată a unei conştiinţe. De la confesiune la mit. Înăuntrul
mitului, de la mitul primului om la mitul lui Adam. Înăuntrul
speculaţiei, de la simbol la gândire.
Însă, manifest sau nu, o astfel de încercare
mărturiseşte, dincolo de o metodologie, o tentativă cu
valenţe metafizice. Legitimitatea demersului său nu poate să
ceară gândirii începutul în sine al expresiilor simbolice ale
răului, însă mobilizarea resurselor filosofice de a merge
dincolo de orice speculaţie, dincolo de orice mitizare, dincolo
de orice raţionalizare (fie ea gnostică sau antignostică) lasă
deschisă o întrebare cu gust metafizic. A găsi limbajul
mărturisirii drept punct primordial atunci când discută un
concept atât de uzat precum răul nu este cumva o formă
voalată de a face metafizică? Întrebarea rămâne deschisă şi
nu cade în sarcina noastră să îi dăm răspunsul însă ea
avertizează lectura printr-o punere în gardă.
Simbolurile răului sunt interpretări ale experienţei
suferinţei, angoasei, fricii. Miturile sunt interpretări secunde
ale acestor expresii prime. Speculaţia este o interpretare de

rangul al treilea asupra miturilor. A doua naivitate este

păstrarea intenţiei optime a simbolurilor prime. Cercul
hermeneutic înseamnă a trăi în aura de sens pe care aceste
simboluri o dezvoltă. 2
Bibliografie:
Ricoeur, Paul, Conflictul interpretărilor, (Echinox: Cluj,

1999),
Ricoeur, Paul, Philosophie de la volonte I, (Aubier: Paris,
1950),
Van Leeuwen, Theodoor Marius, The Surplus of Meaning.
Ontology and Eschatology in the Philosophy of Paul Ricoeur,
(Amsterdam: Rodopi B.V, 1981)
Ihde, Don, Hermeneutic Phenomenology. The philosophy of
Paul Ricoeur, (Illinois: Northwestern University Press, 1971)
2
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului Societatea Bazată
pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective, cofinanţat de Uniunea
Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin
Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007–
2013, ID 56815.

Autor Invitat
Approaching the Project: From

Conceptual Art to Net Art1
Ewa Wójtowicz
Academy of Fine Arts in Poznań
The ways in which the art project has changed over recent
decades can be perceived as a shift: from the “analogue” networking
project, with all its rules and the relationships between the author and
the participants, to the contemporary Internet art project, where the
author is subject to dispersal and the project itself is decentralized
and entirely virtual. Has the term “project” been remodeled since the
meaning it acquired in the 1970s? Are there any issues derived from
the conceptual realm that are still valid in the current conditions? Can
conceptual projects be updated in a digital format without changing
1
This paper discusses the issues around the status of an artist and an artwork, as a
project. It was presented during "Mind the Map! History Is Not Given" symposium in
Leipzig, 2005 and published in the book under the same title in 2006.
their core meaning?
Project vs. Product
The “net art project” borrows half its name from computer
lingo (initially, “net art” was “net.art”) and half from conceptual art,
which has preferred the term “project” over “artwork,” inasmuch as
the notion of the work of art has been profoundly altered within the
conceptualist context.
Within conceptual art, the word “project” was a good way to
name the result of the artistic work and its public reception. While the
conceptual artwork was trying to escape historical terminology,
leaving behind even the word “artwork” itself, it suggested that a
major change was occurring in every part of the art system. The word
“project” in itself suggests something open and incomplete, a sketch
rather than a finished picture, a merely initiated and often
unpredictable situation that could change under numerous
conditions. Another important notion introduced by the conceptualist
way of thinking, was to perceive the artwork as a project rather than a
product. A project was something free of the art market, for the
simple reason that it was impossible to sell it or include it in a
collection. Nor could it be easily presented in a gallery. The only way
to present a project was to exhibit its documentation, which began to
supplant the original idea, since the documentation could eventually
assume the role of a product. The opposition between the project and
the product remains ambivalent on the Internet, given the strong
connection to software, which is, for the most part, a product.
Nevertheless, the Internet project still escapes the fate of the

conceptual project and its documentation.
Not only a form of visual art, the project (which we can
understand more as a basic scheme) is often a collaborative work; a
good example is architecture, or any other enterprise that requires a
basic scheme. For this reason, the art project is often
multidimensional, since it derives from a variety of approaches and
perspectives.
As we can read in an anthology on conceptual reflection in
Polish art: “Conceived as a document, or a project of activity, a work
of art acquires a character of a sign. It no longer aspires to represent
reality . . . but indicates its aspect which is absent and cannot be
made evident at a particular moment. A work of art is inscribed in a
temporal order and referred to a broader context which is an artistic
process.”2
The term “project” was introduced to the art world by

conceptual artists and mail artists. The latter group included Ray
Johnson (1927–1995), the founder of the New York Correspondence
School. As Mark Bloch explains on a web page devoted to Johnson:
“His love of collaboration and a habit of recycling old works into multi-
layered new ones resulted in a flurry of ‘mail art’ circling the globe
with instructions to ‘add to and return to Ray Johnson.’” 3 Johnson
worked on numerous projects, referring to some of them as
2
Paweł Polit, statement on inside cover flap of Paweł Polit and Piotr
Woźniakiewicz, eds., Refleksja konceptualna w sztuce polskiej.
Doświadczenia dyskursu 1965–1975. / Conceptual Reflection in Polish
Art. Experiences of Discourse: 1965–1975 (Warsaw: Center for
Contemporary Art Ujazdowski Castle, 2000).
“Nothings,” because they did not fit into any art trend. He took on the
role of director and coordinator, but without presuming any particular
outcome for his work; instead he sought meaning in the
communication process itself rather than in any result. The general
feature of any mail art project was its open potential: it wasn’t the
sent object that was important, but the immaterial network connecting
the participants. Mail art projects thus colonized a new territory,
namely, the postal network, which was certainly not invented to be an
artistic medium. Almost the same practice can be noticed
simultaneously in conceptual art.4
As stated in the foreword to the catalogue for the exhibition
Global Conceptualism: Points of Origin 1950s–1980s (Queens
Museum of Art, Queens, New York, 1999):
[C]onceptualism questioned the idea of art, not in the sense

of negation (as in anti-art), but in order to enlarge and
deepen the scope of what art could be. . . . The artwork
underwent a shift from object to subject. This represented a
change in function, purpose, and capability, a recasting of the
object’s status and meaning. The processes that came to
signify conceptualist practice – a change in emphasis from
3
Mark Bloch, An Illustrated Introduction to Ray Johnson 1927–1995
(1995), <www.echonyc.com/~panman/Ray.html> (accessed 25 May
2006).
4
Mail art is often seen as part of conceptual art in a broader sense. In my
view, this is a separate and autonomous artistic practice, since
conceptual art does not rely so much on the development of a network
and, while mail art may involve certain conceptual-art features, the
reverse is not necessarily true.
the object to the idea; a priorization of language over

visuality, a critique of the institutions of art; and, in many
cases, a consequent dematerialization of the artwork – were
set in motion long before the anointing of Conceptual Art.” 5
Of course, not only was this dematerialization of the artwork

an important shift toward the perception of the work of art as a
project, but it also emphasized the artwork’s processual features,
and, to quote Benjamin Buchloh, the “withdrawal of visuality.” 6 Those
artists who withdrew themselves from visuality entered a new sphere
of communication, interaction, and ongoing process.
Author
The status of both artist and viewer, then, undergoes major

changes as well. In conceptual art, the project was based on the idea
of a “strong author,” while in mail art, this notion became more
dispersed, as artists played with the identity of the author, making it
unclear and dissolving it in multiple-names actions, or allowing it to
disappear in networking nodes. Nowadays, the artist is not the only
provider of the core context in interactive communication, but the
viewer, too, becomes a user, or a (v)user,7 terms that point to the
5
Luis Camnitzer, Jane Farver, and Rachel Weiss, “Foreword,” in Queens
Museum of Art, Global Conceptualism: Points of Origin 1950s–1980s
(New York: Queens Museum of Art, 1999), vii–viii.
6
Quoted in ibid., viii.
7
The term (v)user, in the sense of a “viewer/user, interactor,” was coined
viewer’s more active participation in perceiving and reshaping an art

project.
Roland Barthes, in announcing the “death of the author,”
implied that the author had disappeared as an institution and also as
a person. In relation to the project as such, we can notice two
different and highly polarized ways in which an author can be
involved:
– as a strong author who initializes and controls the

development of the project on the widest possible scale; or
– as a dispersed authorship, which is often associated with
the notion of multiple names or group activity.
There also exist certain middle options between these two.

Lev Manovich, discussing the issue of authorship in new media,
differentiates nine separate models.8 Asking “Who is the author?”
Manovich points to certain new features of authorship that have
emerged along with the new media, but others have a longer history.
One of them is collaborative authorship, which is very important for
the project. Manovich claims that collaborative authorship is more
common in art history than we think. But collaboration in Manovich’s
sense of the word relates rather to the collective work of a group of
people, without any improvisation or openness to interactivity. The
by Mirosław Rogala in 1998.

8
See Lev Manovich, “Models of Authorship in New Media” (2002),
available for download in Word format from Manovich’s website,
<www.manovich.net/>, under “Texts” (accessed 25 May 2006).
first model described by Manovich concerns the collaboration of

individuals in groups organized for joint work – either person-to-
person or through some kind of network. Manovich does not specify
the kind of a network this might be, but the principle can be applied to
both digital and “analogue” communication networks, such as the
postal system or telecommunications before the Internet era.
Manovich specifies four possible results of such collaboration – a
new media work, a performance, an event, or a “project” – in contrast
to the “masterpieces” produced in previous eras. All four of these
supposed results have ephemeral, often time-based features that
may result in the completely immaterial character of what is achieved
in this process. Moreover, it should be stressed that this process is a
vital part of the whole event (here understood in a broader sense).
Manovich acknowledges that it doesn’t really matter if the process
produces any material result; it is valuable in itself, as a process of
exchange and networking.
Manovich describes another model of authorship as a
process of choosing from a given menu. He cites Barthes, who
understood text as being a “tissue of quotations,” rather than as a
single message from a single, godlike author. In the new media, the
issue is even more complicated, since there are quotations derived
not only from the creators’ personal experiences, but also from partly
nonhuman environments, such as “databases of media assets.” 9 This
leads us to yet another model of authorship proposed by Manovich,
9
Such software is, of course, written and designed by humans but it
admits certain artificial-intelligence factors as well. Manovich proposes
that this represents a mediated dialogue between the author and
software designers.
namely, “collaboration between the author and software,” in which an

authorship that uses artificial intelligence (AI) tools may be
considered as a collaboration between the human author and the AI
instruments. In this case, certain basic rules are established and then
a software application is used that allows these rules to assume
meaning or perform some creative action.
The author’s hidden identity, which was an important element
in multiple-names concepts, is also important in contemporary
network activities, where some net artists and activists conceal
themselves within collectives (such as etoy, jodi, ®Tmark,
0100101110101101.org), arguing that such relinquishment of
personal identity makes their work stronger. Manovich compares
these attitudes to commercial branding, though I cannot fully agree
with this comparison.
Manovich concludes his essay with the observation (based
on a statement by Ulf Poschardt10) that no matter how the author has
changed, he is, in fact, still present. The same opinion is shared by
Alexei Shulgin, one of the pioneers of net.art, whose famous
collective project Desktop Is (1997)11 attracted numerous
participants. They were invited to create graphics based on standard
desktop components, such as icons, windows, and shortcuts. The
results were aesthetically provocative and highly personalized, like
Rachel Baker’s work, which displayed folders named:
10
Ulf Poschardt, DJ Culture (London: Quartet Books Ltd, 1998), 284;
quoted in Manovich, “Models of Authorship.”
11
Online at <www.easylife.org/desktop/desktop_is.html> (accessed 25
May 2006).
“bakerssexuality,” “protectedby,” and “Virex DropScan.” Other

contributions to the project looked like visual poetry, for example,
Garnet Hertz’s piece. The project was not only a collective action
moderated by Shulgin with many participants, but also an online
exhibition of their works, open 24/7 and independent from the art
system.
Nevertheless, in his provocative manifesto, Shulgin stated:
I don’t believe in interactivity, because I think interactivity is a

very simple and obvious way to manipulate people. Because
what happens with so-called interactive art is that if an artist
proposes an interactive piece of art, they always declare:
‘Oh, it's very democratic! Participate! Create your own world!
Click on this button and you are as much the author of this
piece as I am.’ But it’s never true. There is always the author
with his name and his career behind it, and he just seduces
people to click buttons in his own name.12
Collective projects that are at the same time online

exhibitions are a vivid indication that interactive ideas don’t have to
be reduced to simple “point and click” actions. Within the global
network it seems quite easy to encourage the whole (wired) world to
12
Alexei Shulgin, quoted in Tilman Baumgärtel, “Art on the Internet – The
Rough Remix,” in Josephine Bosma, ed., Readme! Filtered by nettime:
ASCII Culture and the Revenge of Knowledge (New York; Autonomedia,
1999), 237.
create new content that can also be easily added to the endless data
space, to paraphrase Douglas Davis.13
The Dispersal of the Author?
The “death of the author,” as Peter Lunenfeld discusses it, 14

was ultimately not a total death. Following Foucault, Lunenfeld
argued that it didn’t refer to any sort of end at all. In my own view, we
may be dealing here rather with a dispersal of authorship, which
concerns both the medium-specific artwork and the author himself.
An example of the latter may be seen in the case of Darko

Maver, a Serbian installation artist and photographer who is known
not only for his provocative pictures involving such subjects as
murder victims, but also for the severe difficulties he faced in
Yugoslavia, including persecution and imprisonment. In the late
1990s, rumors circulated about Maver being sent to prison by the
repressive Yugoslav regime, and several art magazines took note of
his story. There was even a statement issued at the 48th Venice
Biennial in 1999 that mentioned his death in prison.
The only problem was that Darko Maver had never existed.
13
In an interview with Tilman Baumgärtel, Davis asks, “Why not get the
whole world together to write a sentence?” See Tilman Baumgärtel,
[net.art 2.0]. Neue Materialien zur Netzkunst / New Materials towards
Net Art (Nuremberg, Verlag für moderne Kunst, 2001), 60.
14
See Peter Lunenfeld, Snap to Grid: A User’s Guide to Digital Arts, Media
and Cultures (Cambridge, Mass., and London; The MIT Press, 2000), 2–
12.
He was a fiction invented by the (h)activist group 15

010010110101101.ORG (Zero One Dot Org) in their collaborative
project Darko Maver (1998–1999), which they undertook with Luther
Blisset.16 The name “Luther Blisset” is also fictional; in fact, it refers to
an art collective and is thus related to the notion of the “multiple
name.”17 Together the two have created a website for Darko Maver,
where one can find his biography and a set of his shocking
photographs, which were later revealed to have come from police
documentation of real crimes.
The confusion in the art world that resulted from the

revelation of Darko Maver’s nonexistence is understandable.
However, as Rachel Greene suggests, it also touches on the delicate
subject of fictional identities and the impossibility of verifying
information on the Internet.18 No wonder Darko Maver was himself a
project, not a real person.
The status of the artist has been changing since the “media
became new,” as Manovich puts it. The artist’s status is slowly
15
The term “(h)activist,” a coinage of unclear origin that is widely used on
the Internet, refers to a socially critical hacker-activist who addresses
political or social problems.
16
See the project website,
<www.0100101110101101.org/home/darko_maver> (accessed 25 May
2006).
17
The concept of multiple names is discussed by Stewart Home in his
Gwałt na kulturze. Utopia, awangarda, kontrkultura od letryzmu do Class
War, tr. Ewa Mikina (Warsaw: Signum, 1993), 74–78; originally published
as Assault on Culture: Utopian Currents from Lettrisme to Class War
(Oakland, Calif.: AK Press, 1991).
18
See Rachel Greene, Internet Art (London: Thames and Hudson, 2004),
100–102.
becoming almost indistinguishable from the user’s status, as

happened in the free software movement. But it is not just the artist
whose status has been subject to rapid change. The audience, too,
slowly started to be composed of users – and not merely passive
viewers – whose awareness of the possibilities of contributing to the
global “open text” is constantly growing.
Documentation
When speaking about the project as an art practice, we must

not overlook the issue of documentation. According to Boris Groys,
the relation between the artwork and its documentation is particularly
interesting, inasmuch as art documentation has, since the 1970s,
become an autonomous art form. This fact raises questions about the
topology of an aura, in the Walter Benjamin’s sense of the word.
Groys makes a significant distinction between the original and the
copy, one that is based on the physical availability of the perceived
artwork:
When the distinction between original and copy is a

topological one, then the topologically defined movement of
the viewer alone makes the distinction. If we make our way to
the artwork, then it is an original. If we force the artwork to
come to us, then it is a copy.19
19
Boris Groys, “Art in the Age of Biopolitics: From Artwork to Art
Documentation,” in Okwui Enwezor et al., eds., Documenta 11_Platform
5: Exhibition. Catalogue (Ostfildern-Ruit, Germany: Hatje Cantz, 2002),
113.
Sometimes, documentation is such an important part of a project that

its status is not merely historical. Certain conceptual projects based
on long-distance collaborations would not be the same without
documentation. One example of a long-distance, long-term
networking project is the collaborative work Questions Moscow New
York (1975–1976) by the American artist Douglas Davis and the
Russian artist duo Vitaly Komar and Alexander Melamid. As Douglas
Davis recalls: “We decided to created a transatlantic art work
together, using the only media that were allowed to us at that time:
the telephone and the camera.”20
The project was based on photographs taken, separately, by
Komar and Melamid in Moscow and Davis in New York. In both
cases, the pictures showed the artists holding written questions and
looking in the direction of a black line painted vertically on the wall.
When the artists exchanged their pictures by post and spliced the
images together, the result was a picture that made it look as if the
Russians and the American were in the same room, divided by a line.
In fact, all the pictures had in common was the time they were taken
(they were shot at exactly the same moment in Moscow and New
York) and the content of the questions. Davis was holding questions
written in Russian, while Komar and Melamid’s questions were in
English. The questions related to the line: “Where is the line between
us?” “Why is the line between us?” “What is the line between us?”
and “What is beyond the line?” This last picture showed Komar and
20
Quoted in Tilman Baumgärtel, [net.art 2.0], 59.
Melamid in winter coats, as if they were about to leave, and indeed,

they soon emigrated from the Soviet Union. A fifth picture, which
served as an epilogue, was taken in New York, where all three artists
finally met in one physical space, and they took a picture of
themselves tearing the line off the wall. Thus, in a symbolic way, the
Iron Curtain was breached through the creation, by very simple
means, of an illusion of a shared physical space. The work was, in
itself, almost nothing but documentation, as this was the only
possible way to develop such an idea.
As the Polish art historian Andrzej Turowski has said, in the
Eastern bloc countries (Poland, Yugoslavia, Hungary,
Czechoslovakia), conceptual art was often associated with
opposition, since it could speak a language of relative freedom. Also
it provided an easy way to exchange ideas with the Western world. 21
Net Art
Do the same conditions and criteria that apply to the

conceptual art project and its documentation remain relevant for the
net art project and its digital artwork – files stored on a remote server
but visible simultaneously on the monitors of countless Internet users
all over the world? The net art project’s somewhat blurred relation to
the “proper” work of art presents intriguing questions.
While net art may be compared to both conceptual art and
21
Paweł Polit, “O sztuce konceptualnej. Andrzej Turowski w rozmowie z
Pawłem Politem / On Conceptual Art. Andrzej Turowski talks to Paweł
Polit,” in Polit and Woźniakiewicz, eds., Refleksja konceptualna w sztuce
polskiej, 52.
mail art – since in its basis it shares some of their key features – a
hypertextual, unstable, technology-bound and site-specific art project
raises several questions. Where is the essential issue of art within
the project? Is it still a pure idea, or is it a process of communication,
perception, or interaction? Does the term “project” evoke the
openness and potential of constant transgression and, if not, should it
then be revised?
Typically, the early net.art 22 project seemed to borrow, and
modify, many features from mail art. It was based on a medium of
communication. It focused on its communicative features. It invited
participants to relate to a given idea in creative ways. The enhanced
role of the former viewer (in the traditional artist–viewer opposition)
and now active participant was claimed as a profound change in the
art world, almost a revolution. But was the v/user really equally
important as the artist (the project designer)? Net art projects live
only as long as they are readable by the currently used software. But
the digital realm has always been prone to remodeling and remixing
previously existing material.
Also, net art showed that the center was, apparently,
somewhere else. In mail art projects, there were still geographical
addresses with postal codes and city names, but while a URL
address may contain a country code, any individual file can be
uploaded on a different server anywhere in the world and then linked.
A perfect example is provided by an early work by the Russian artist
22
I reserve the punctuated term “net.art” for the pioneering activity that
took place between 1993 and 1998 and use the unpunctuated “net art”
in a wider sense, for art that uses the Internet as its primary medium.
Olia Lialina, Agatha Appears (1997), where a narrative runs through

American, Russian, German, and Slovene servers, each one hosting
a different HTML file. It is visible to a viewer, but not immediately, and
the change of server doesn’t really affect the project:
http://www.here.ru/agatha/cant_stay_anymore.htm
http://www.altx.com/agatha/starts_new_life.html
http://www.distopia.com/agatha/travels.html
http://www2.arnes.si/~ljintima3/agatha/travels_a_lot.html
http://www.zuper.com/agatha/wants_home.html
http://www.ljudmila.org/~vuk/agatha/goes_on.html
Although highly decentralized and very site-specific in terms of the

global network, the project is not very interactive when compared to
collective networking projects.
Interactivity
Interactivity is one of the key features of the art project per

se. The open nature of any project involves some kind of interactive
potential. We should note, however, that Lev Manovich, doesn’t trust
the “myth of interactivity.”23 He argues that, in fact, both participants
in such a seemingly interactive relationship are strangers, sharing no
common field of communication:
23
Lev Manovich, The Language of New Media (Cambridge, Mass.: MIT
Press, 2001).
The notion of collaboration assumes some shared

understanding and the common goals between the
collaborators, but in the case of interactive media these are
often absent. After an author designs the work, s/he has no
idea about the assumptions and intentions of a particular
user. Such a user, therefore, can’t be really called a
collaborator of the author. From the other side, a user coming
to a new media artwork often also does not know anything
about this work, what it is supposed to do, what its interface
is, etc. For this user, therefore, an author is not really a
collaborator. Instead of collaborators, the author and the user
are often two total strangers, two aliens which do not share a
common communication code.24
What happens then between the author and the viewer/user

– the (v)user – if it’s not collaboration? Manovich argues that it is,
rather, miscommunication. There are and were, however, projects
that intentionally involve some kind of miscommunication, sometimes
so as to create a social network through it, sometimes to emphasize
the ambivalent nature of such interactive contact. One example is the
well-known mail art project Portrait of Robin Crozier, 25 which Crozier
himself coordinated, although most of his correspondents had never
met him. This anthology of supposedly true and accurate portraits of
24
Manovich, “Models of Authorship in New Media.”
25
See Clive Phillpot and Andrea Tarsia, eds., Live in Your Head: Concept
and Experiment in Britain 1965–75 (London: Whitechapel Art Gallery,
2000).
Crozier made something else clearly visible: it was not the imagined
pictures of Crozier that were important, but rather a picture of the
collective imagination, which was created in the process of mail-
based networking. The miscommunication factor didn’t really matter;
indeed, it helped to enrich the whole project.
Manovich recalls one more useful model of authorship, which
can also be related to the notion of the project. This is the Open
Source Model, which comes from the realm of coding. It is based on
the general rule that a code written by one author can be modified
and amended by another user without changing its core (a “kernel” in
the case of Linux). There are many cases of this in freeware and
shareware software. The very first one, apparently, was the famous
but still-unfinished Project Xanadu26 by Ted Nelson (started in 1965).
This aspect of contemporary culture has been well described
by Peter Lunenfeld, who also attempts to find a unifying variable for
the current situation.
The idea of a singular author has become suspect. This

notion, often literalized as the “death” of the author, first
surfaced in literary theory, gained credence in the art world,
and seems to well describe a moment in which hyperlinks
connect everyone’s work to everyone else’s. This is all well
and good, though in the absence of such venerated concepts
as genius and transcendence, digital artists find themselves
stripped of the ethos around which most previous artistic
26
See Project Xanadu, <http://xanadu.com> (accessed 25 May 2006).
communities were founded. Beyond neophilia and

millenarianism, around what centralizing concept can these
artists build community? I would propose that the cohesive
force binding them together is less a shared sense of destiny
that the common use of similar tools – what I refer to as
“commodity camaraderie.”27
Lunenfeld’s term “commodity camaraderie” relates to

economics, and he mentions several examples from (techno)culture
and commerce, pointing to the changing relation between the
producer and the consumer. But a question arises: is this the only
feature that can unify the dispersed authorship and the decentralized
identity of a new media artist?
Updating or Upgrading?
An important step toward “refreshing” the ideas of conceptual

art and transferring them from the analogue to digital realm is being
undertaken by a New York-based artist duo who work under the
name MTAA (M.River & T.Whid Art Assoc.). 28 They have been
working on the series Updates, which includes three online projects
that refer to previous works by conceptual artists. They have made
three online pieces, the first of which was onKawaraUpdate (2002),
designed as a splash page for Rhizome.org. It made reference to On
27
Lunenfeld, Snap to Grid, 4.
28
Their website is <www.mteww.com/> (assessed 25 May 2006).
Kawara’s pictures and replicated their general look; only it displayed

the specific date of 10 December 2002. A second piece was
vitoAcconciUpdate (2001–2002), a multi-page flash animation
relating to Vito Acconci’s performance Seedbed (1972). In addition,
this piece was made interactive; on a chosen day (31 December
2001), MTAA asked Internet users to vote on how they wanted the
piece to be changed. After that day, however, the project was
returned to its former shape. The latest work in the series, 1 year
performance video (aka samHsiehUpdate) (2004), is supposed to
update a work by Tehching (“Sam”) Hsieh, One Year Performance
(1978–1979) (this work is also known as the Cage Piece).
Hsieh carried out a series of One Year Performances
between 1978 and 1986. The first one, made between 29 September
1978 and 30 September 1979, involved him staying in a cage and
refraining from talking, reading, writing, listening to the radio, or
watching television. This year of isolation was documented by a
series of photographs.29 The performance was open to the public at
scheduled times, so viewers could watch Hsieh going about his
everyday activities.
As the MTAA artists explain on their website: “Our Updates
resound seminal performance art from the 60s and 70s in part by
replacing human processes with computer processes.” 30 Indeed, in
MTAA’s Internet version, the human factor is reduced to certain
29
Images of Hsieh’s performance are available online at <www.one-year-
performance.com/no1.html> (assessed 25 May 2006).
30
See <www.mtaa.net/mtaaRR/on-line_art/index.html> (assessed 20 June
2006).
episodes of everyday activities performed by the two artists in simple

and almost identical white rooms. The viewer can watch them
reading, sleeping, eating, using laptop computers to, apparently,
browse the Internet, exercising, and so on. There is a time-counter
under the video window that makes the viewer aware of how long he
or she has been watching the performance. One can also log in and
save one’s viewing time so as to compare it with others’. Ideally, one
could watch for an entire year, in other words, the same amount of
time as Hsieh’s original performance.
The idea of updating conceptual projects is both intriguing
and challenging. Because the artists do not make a “copy and paste”
activity, this is not plagiarism. They reuse a previous scenario,
adjusting it to the technical conditions and digital realm of the global
network. In their reference to Kawara’s work, for example, they turn
the paintings into pixels: the idea is preserved, but the substance is
removed. At the same time, the networking aspect of the original
(Kawara uses his ideas in mail art projects as well) also remains. In
the samHsiehUpdate, however, there is another major change: here
there is no actual sacrifice endured (unlike Hsieh’s original project),
since the whole situation is simulated – a fact that is explicitly
revealed.
By calling their work Updates, MTAA has made a significant
decision, one that suggests that some conceptual ideas are worth
updating. Moreover, the implication is that these works can be made
to reach a much wider audience. We must ask, then: are these
updates or are they actually upgrades? Where is the balance
between an update and an upgrade? In terms of software and
hardware, both words are often used and considered to be similar.

But while an update is time-bound – for example, when we update a
website, we simply add current information without remodeling its
structure – the upgrade is a technical improvement, one that is
supposed to make a device work better. Perhaps, we might propose
the term “refresh” – in software “refresh” is the name of a browser
button that makes a page update quickly, displaying its content in its
newest form.
The idea of “refreshing” older works is not so new; we need
only recall the well-known work After Walker Evans (1981) by Sherrie
Levine, and then the shift to digital media by Michael Mandiberg in
AfterWalkerEvans.com and AfterSherrieLevine.com (both 2001). But
with MTAA’s Updates, we are dealing with something more than
reproduction, for there is a change in the project: not longer is it a
difficult trial of human strength, but an effortless series of episodes.
Refreshing
As long as the conceptual project can be refreshed in a new

technical environment, a number of questions arise. Where is the
original? How profoundly can the original idea be changed? Is this a
Duchamps-like gesture rather than an attempt at updating?
There are a few Polish conceptual projects that might be
subjected to such updating or “refreshing” in the realm of the Internet.
One is Zaczyna się we Wrocławiu [It begins in Wrocław] (1970) by
Zbigniew Gostomski (born 1932). The project is described by the
artist as a grid of elements, situated in the city in accordance with a

given sketch:
0/ on the plan of the city, on its suburbs, and beyond its

limits, covering an increasingly extensive space, according
with point 5, symposium assumptions, “it shall be realized so
as not be perishable”
0 - an element X in a diameter, X in attitude
/ - an element with dimensions X x X x X”
. . . It begins in Wrocław.
It could be started anywhere.
It begins in a definite area,
but it need not end there.
It is potentially endless.
It is unchanging in its form,
but perpetually changing in its situation.31
The whole idea is purely virtual, since it would be absurd

even to try to fulfill the instructions. Gostomski claimed that the
elements should be not perishable, always the same size and made
of the same material, and mass-produced. Although he wanted the
31
Zbigniew Gostomski, Zaczyna się we Wrocławiu (luty 1970 rok), It
Begins in Wrocław (February, 1970), in Polit and Woźniakiewicz, eds.,
Refleksja konceptualna w sztuce polskiej, 81–83.
elements to be physical objects, this grid of elements in the

immaterial realm of Internet could possibly acquire new potential.
Because the Internet is a flexible space able to host text, pictures,
and sounds, all in digital format, it seems a perfect solution for all
kinds of ambiguity. Its open character makes it a bit unstable, but
that’s what happens with content on the Web. By placing a
conceptual project in an Internet environment, we can approach it
once again, adjust its core ideas to new conditions, and expose it to
new audiences, who are sometimes unfamiliar with it. This approach
may add certain new aspects (or even values) to the original work,
but it should be undertaken with care so as not to oversimplify the
project.
A conceptual work by an artist from Poznań, Andrzej

Bereziański (1939–1999), Zamiana energii [Transformation of
energy] (1975), which consists of typed words on a white
background, could be also re-presented and updated on the Internet,
just as Kawara’s work was updated by MTAA. The same is true of
Bereziański’s earlier work, Zdjęcia z podróży [Photographs from the
trip] (1971). In the context of the computer screen, both works could
gain additional meaning as well as the potential of interactive
communication.
Another Polish artist, Włodzimierz Borowski (born 1930), has

carried out numerous actions and performances, claiming that
performance is an escape from the work of art as an object and that it
shifts the perspective to one of process and experiment. He

perceived the conceptual approach as a “word that opens a space.” 32

In one action, Anti-Happening Fubki Tarb (1969), at the Pod Mona
Lisa Gallery in Wrocław, Borowski “painted” a picture using the
audience in the gallery as his paint (the name of the action is an
anagram on the Polish phrase tubki farb – “tubes of paint”). Upon
arriving, the audience found the gallery empty and the artist absent;
there were only photographs on the walls, which depicted audiences
from certain previous events. This unexpected situation was
photographed during this anti-exhibition. In my opinion, this project
could now be “refreshed” in the realm of the Internet, as the elements
of emptiness, suspense, and audience manipulation are easily
available in this medium.
We might, then, ask why such examples of Polish conceptual

art have not yet undergone such updating.33 The not-so-surprising
reason is that Polish conceptual art projects are not as recognized as
“Western” ones. Apparently, even within the Polish art environment,
there is still little awareness of their importance and no direct sense
of a need to merge the conceptual attitude with the digital medium.
Włodzimierz Borowski claims that art is a huge sphere, which

can be perceived only in fragments. The artist tries to note these
fragments, and although the notation changes, it is still connected
with this sphere.34 He also says that a new discovery in art requires a
new language. In my opinion, this new language could well be digital,
32
Ibid.
33
This question was raised by Marina Gržinić during the discussion
following my presentation at the “Mind the Map” symposium in Leipzig
on 17 October 2005.
for the transfer from conceptual idea to Internet project may open our
minds to another fragment of the same overwhelming sphere that is
only partly accessible to our senses. Andrzej Turowski has said that
idea-based art began to fade away when the art market experienced
a crisis and again started craving the product rather than the project
– objects, not sounds.35 For this reason, the immaterial conceptual art
project was largely forgotten in the 1980s and later. Possibly, the new
realm of the Internet, where the physically existing product is
irrelevant, could be a space in which the ideas of conceptual art can
be reconsidered and updated. The updating effort should not be
understood as an attempt to improve the piece but rather as an
approach to the idea of the project as such, so long as it is potentially
open and flexible within the given instructions. This kind of updating
may not only remind the wider public of some interesting but
forgotten ideas; it might also give these ideas a new life in the realm
of digital media.
34
Włodzimierz Borowski discussed these ideas in an interview in 2001;
see Józef Bury, Kreowanie pustki – rozmowa z Włodzimierzem
Borowskim, „Opcje”, no. 5/40 (2001), 44–48.
35
See Paweł Polit, “O sztuce konceptualnej,” 46–52 (English translation,
211–213).
Texte Facultatea de
Filosofie Novi Sad
(selecție de Virginia Popović)
Jon Barbu- Dan Barbilian i Mihailo

Pertrović-Mika Alas neke
matematičke paralele1
Danijela Popović1
Ivana Janjić2
Universitatea din Novi Sad
1
Zahvaljujemo se asistentkinji mr Virdžiniji Popović na pomoći u odabiru
rumunske građe, na svim sugestijama i potpunoj strpljivosti.
1
Prirodno-matematički fakultet , studentkinja master studija matematike
2
Filozofski fakultet, studentkinja master studija rumunistike
Abstract
În lucrare se încearcă o pătrundere într-o lume mai
puţin cunoscută publicului, în lumea în care se descoperă o
strânsă legătură dintre doi oameni cunoscuţi în domeniul
ştiinţei şi culturii, două nume care provin din două ţări
diferite, cu idei şi concepţii despre ştiinţă şi cultură diferite.
Există o verigă care îi leagă şi care îi pune umăr la umăr.
Aceasta este marea lor contribuţie la dezvolatarea ştiinţei,
culturii şi filosofiei celor două popoare vecine. Cei doi
matematicieni după profesie, Mihailo Pertrović şi Dan
Barbilian, unul român şi unul sârb, prin contribuţia lor, au
influenţat direct dezvoltarea ştiinţei şi culturii ambelor
popoare - Ion Barbu fiind mare poet şi matematician iar
Mihailo Petrović filosof şi matematician. În lucrarea de faţă
vom încerca să prezentăm punctele de legătură între cei doi
oameni de ştiinţă, care vor duce la concluzia că concepţiile şi
ideile despre matematică şi poezie care ne-au lăsat în
moştenire, sunt punctele de plecare spre o altă înţelegere a
lumii în care existăm.
Cuvinte cheie: matematică, poezie, filosofie,
interferenţe
Ako bi se postavilo pitanje koja je najsnažnija veza

izmađu Mike Alasa i Dana Barbiliana, bez dvoumljenja bi se
moglo reći, matematika. Znatno su uticali na razvoj nauke i
kulture, Barbu kao rumunski pisac i matematičar, a Mihailo
Petrović kao srpski filozof i matematičar. Nisu samo
nacionalni velikani, već i u međunarodnim relacijama
predstavljaju svojim stvaralačkim delom nešto što zaslužuje
da se svestrano i kritički protumači.
Mihailo Petrović rođen je u Beogradu 1868. godine,
gde je završio osnovnu i srednju školu, a zatim i Prirodno-

matematički odsek Velike škole 1889. godine. 3 Iste godine

otišao je u Pariz i tamo je položio prijemni ispit u školi École
normale supérieure. Doktorirao je u Parizu sa tezom Sur les
zéros et les infinis des intégrales des équations
différentielles algébriqes.4 Francuska matematička nauka
dostigla je jednu od kulminacionih tačaka. Slavna imena ne
samo francuske nego i svetske nauke: Appell, Tannery,
Picard, Hermite, bili su njegovi profesori. Ion Barbu bio je
jedan od najpoznatijih savremenih rumunskih pesnika,
predstavnik moderne rumunske književnosti. najranijem
dobu. 5 Kao učenik je objavljivao svoja rešenja u časopisu
Gazeta matematica. Takođe, uporedo se javila strast prema
poeziji, njegova konstantna borba između poetične duše i
egzaktne matematičke misli nije ni malo čudna jer svaki
pravi matematičar je pomalo i pesnik.
Zanimljivo je to da su oba naučnika imala strogo
merilo i podrstek za dalji naučni rad. Imali su intuiciju i
pronalazili interesantne probleme za proučavanje i često im
davali elegantna rešenja. Tražili su vezu, jedan između
matematike i filozofije, a drugi između lirike i matematike.
Barbuov duh možemo uporediti sa Platonovim,
Dekartovim, Lajbnicovim koji ističu činjenicu da domen
egzaktne nauke treba da bude komplementaran sa
društvenim naukama i da postane mathesis universalis. O
Mihailu Petroviću mnogo toga je napisano i još više usmeno
kazano, možda je isuviše kritiki gledano na njegove
doprinose. Suviše se insistira, a ne potkrepljuje dokazima da
je Petrović posebno originalan u fenomenologiji i numeričkim
spektrima. Potvrđuje se sve više da su njegovi rezultati iz
teorije polinoma, diferencijalnih jednačina i nejednakosti ne
3
Dragoslav Mitrinović, Mihailo Petrović čovek, filozof, metematičar,
Zavod za izdavanje udžbenika Socijalističke republike Jugoslavije,
Beograd 1968, 7.
4
Isto.
5
Preuzeto iz studentskih beležaka, vežbe iz rumunske književnosti
asistentkinje mr Virdžinije Popović.
samo i danas aktuelni, već da oni služe kao polazne tačke za

razne generalizacije.6 Ispitivanje značaja, dubine i uticaja
Petrovićevih i Barbuovih rezultata u svetskoj matematici
mogu ispravno da učine samo oni koji sami doprinose
razvoju matematike, a nikako oni koji se bave njihovim
biografijama. Samo oni koji razumeju suštinu njihovog rada i
bave se istim, mogu da odrede vrednost njihovih naučnih
radova u oblastima u kojima su stvarali. Spoj dve oblasti
predstavlja horizont misterije, smešten na kraju svakog
domena duha, realnosti koji Barbua i Petrovića stavlja u
model koji je sklon transformaciji. Aktuelna epoha potvrdila
je ovo viđenje. Matematičari snažne intuicije, u čijim se
istraživanjima ispoljavalo jedinstvo pogleda. Iako je bio
nepresušni matematički genije, Mihailo Petrović se u
svakodnevnom životu, u neobaveznim razgovorima ophodio
prema ljudima iz svoje okoline kao prema sebi ravnim
sagovornicima, nijednog momenta ne stavljajući u prvi plan
činjenicu da je svetski priznat matematičar.
Fascinantna je moć transformacije koju su pokazivali,
da je iz tako visokog sveta apstrakcija, nedostižnog velikom
broju ljudi, uspevaju da se prebace u svet običnih priča.
Egzaktnost je ono što su uspešno nosili sa sobom, prelazeći
iz sveta matematike u realni život.
U knjizi Aperçu de la philosophie contemporaine en
Yougoslavie, 1934, istaknut je značaj „originalne naučne
filozofije“ koju je znameniti matematičar Mihailo Petrović
gradio i izgradio u svojoj akademskoj besedi Matematička
teorija o jedinstvu uzroka, 1900, francuskoj knjizi La
mécanique des phénomènes fondée sur les analogies, Pariz
1906, svome voluminoznom delu Elementi matematičke
fenomenologije, Beograd 1911, svojoj drugoj francuskoj
knjizi Mécanismes communs aux phénomènes disparates,
Paris, 1921. i najzad u svojoj četvrtoj knjizi Fenomenološko
preslikavanje, Beograd 19337.
Pokušale smo da rezimiramo njihovu novu
6
Dragoslav Mitrinović, nav.delo, 9.
fenomenološku doktrinu o prirodi i da proniknemo u sve ono

što je zajedničko u disparatnim fenomenima – biološkim,
ekonomskim, društvenim, filozofskim, literarnim.
Barbu je živeo samo za matematiku i poeziju.
Singularitet bi bilo dovoljan da nam pokaže da je Barbilian
izuzetan čovek. Naravno, i danas mnoge mlade ljude privlači
i matematika i književnost. Ali, da bi postao tvorac u oba
polje i mora prevazići velike poteškoće. 8Kako je to uspeo
Barbilian? Odgovor na ovo pitanje, čini se da je najbolje dao
njegov prijatelj koji se bavio geomatrijom Alexandru Pantazii:
„Matematicienii români care au creat ceva în ştiinţa
au avut, fără îndoială, talent. Barbilian are şi geniu. Barbilian
era un gânditor extrem de profund şi original. Probabil că
matematica îi oferea un câmp mai întins de aplicare a
acestei însuşiri decât poezia. Spre binele operei lui, dar nu
întotdeauna şi a lui personal, Barbilian a reuşit să elimine
din viaţa sa tot ce nu avea contingentă cu preocupările
intelectuale. Grijile cotidiene ale oamenilor, care le măcina
timpul şi elanul îi erau străine. Cariera, grijile materiale nu-l
interesau. Neglijând tot ceea ce era străin operei sale, ne
putem întreba cum s-a împăcat Barbilian cu exigenţele
carierei de profesor universitar”. 9
Zadatak koji je pred sebe postavio Mihailo Petrović, a

moglo bi se reći i Barbu, dok je osnivao svoju matematičku
fenomenologiju (zanimljiva doktrina koja zamenjuje posebne
prirodne zakone opštim shemama koje se odnose prema
posebnim prirodnim zakonima kao celina prema delovima
koje postavlja) odrediti u ovim grupama tipične i apsolutne
7
Aperçu de la philosophie contemporaine en Yougoslavie, Beograd, 1934,
str 35-35
8
Preuzeto iz studentskih beležaka, vežbe iz rumunske književnosti
asistentkinje mr Virdžinije Popović.
9
Citat preuzet iz: Jibotean Nicolae Radu, Dan Barbilian - geniul
matematicii şi poeziei, Conferinţa Naţională de Învăţământ Virtual, ediţia
a V-a, 2007
matematičke sheme i formule, koji su samo delovi više

celina i koji, komplikujući se izvesnim specijalnim
karakteristikama i parametrima,mogli bi matematički
objasniti svekoliku mnoštvenu realnost stvari.10
Pri stvaranju svoje matematičke fenomenologije veliki
oslonac našli su, u manjoj ili većoj meri, u Dekartovoj
filozofiji i principima klasične mehanike. Prema Hegelu,
zakon je kretanje svega konačnog da svoju granicu ukida i
prevazilazi, i postaje beskonačnim, pa je i zakon razvojnog
kretanja svekolike savremene epistemologije, pa i same
Petrovićeve i Barbuove analoške matematičke
fenomenologije upravo ukidanje i prevazilaženje
ograničenosti.
Petrovićeva analoška matematička fenomenologija je
stala već sa njegovom francuskom knjigom Mehanizmi
zajednički disparatnim pojavama, 1921, u red onih vrhunskih
dela savremene prirodne filozofije i epistemologije, koja su
najčešće upravo sa mehanicističkih pozicija činila napore i
pružala protivurečne nove puteve da se upravo sam
mehanicizam prevaziđe. 11
Barbu je svoja gledanja na ulogu i primenu
matematičkih metoda i ideja, primena matematičkih
pojmova, npr. koristeći koncept grupe (puno matematičke
strukture, čiji elementi mogu biti dodani u skladu s posebnim
zakonima) misaono najdublje i najšire izrazio, izgradio u
nizu svojih dela. 12
„Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund mai pur.” (Din ceas dedus,
10
Dragoslav Mitrinović, nav.delo, 62
11
Isto
12
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
ediţia a II-a, 1982, 892
volumul Joc secund, 1930)
Barbuova poezija, ima mnogo toga zajedničkog sa

geomatrijom, postoji negde u područjima visoke geometrije,
svetlo mesto gde se sastaje sa poezijom. 13 Pezija poznatog
francuskog matematičara Paul Valéy – a odiše istim
principima kao i Barbuova.
Mihailo Petrović nije samo rečima podstrekivao
mladje kolege da zaplove burnim, nepreglednim
matematičkim morem, mnogo više je to činio delima, jer je
svoje ideje pisao onako kako su mu dolazile, kombinovao je
dokazni postupak sa heurističkim primedbama, i na taj način
je ilustrovao na lak, zanimljiv ali nikako banalan način samo
nastajanje i razvitak stvaralačke misli u toku rešavanja
jednog problema. Iako ima mnogo značajnih rezultata, ovde
navodimo samo nejednakost do koje je došao Petrović, koju
je dokazao 1932,i koja u njegovu čast nosi njegovo ime.14
∑ i=1,...,n f(xi)≤f(∑i=1,...,n xi)+(n-1)f(0),gde je f konveksna

funkcija na [0,a) (a>0) i xi pripada [0,a) (i=1,...,n),∑i=1,...,n xi
pripada [0,a).
U svojim radovima dolaze do eksplicitne konstatacije

da će se matematika budućnosti rasprostrati na sve što ima
mogućnost potpunog apstrahovanja od konkretnih nosilaca i
sadržinu koja je, tako apstrahovana do krajnjih granica
mogućnosti, ipak pristupna pozitivnim logičkim dedukcijama.
Matematika brojeva, veličina i poretka, bila bi tada samo
13
Tudor Vianu,, Ion Barbu, Bucureşti, Cultura Naţională, 1935; ed. a II-a,
Editura pentru Literatură, 1965,
Udžbenik obrađen na vežbama iz rumunske književnosti asistentkinje
mr Virđinije Popović
14
Dragoslav Mitrinović, nav.delo, 97

jedna prostrana oblast tako proširene matematike koja bi, po

prirodi stvari, prodirala i u ostale oblasti gde god za to bude
bilo mogućnosti, tj. gde se među apstrahovanim
pojedinostima bude nalazilo i takvih koje bi se vezival za
brojeve, veličine i poretke...
A nesumnjivo je da se matematika budućnosti neće
sastojati isključivo u formiranju jednačina i nejednačina i u
izračunavanjima. Taj moćni i suptilni instrument ljudske
logike, u slučajevima kad za to bude imao podesnu osnovicu,
davaće odgovore ne samo na pitanje koliko, već i na pitanje
kako.
Doprinos u oblastima kojima se bave je ogroman,
između ostalog zato što njihovi rezultati sadrže mnoge
posebne ali i duhovite postupke, što je izraz nesvakidašnje
kreativnosti, koja može da posluži kao veoma dobar putokaz
budućim generacijama matematičara, filozofa, pesnika,
neizostavno kao jaka inspiracija za dalji rad mladih ljudi.
U svojim epistemološkim delima uvek su isticali da
se radi samo o „deskripciji toka evolucije“ i napredovanju
procesa ,i otvoreno polazi kako u fizičkim i hemijskim,tako i u
biološkim, psihološkim, ekonomskim i istorijskim pojavama
upravo od njihovih pretpostavljenih mehanizama da ova
analogijama proširi na svekoliko šarenilo prirodnih,
društvenih i psihičkih pojava i tako ih uzajamno poveže.
Za ovakav svoj razvitak Petrović i Barbu bili su
predodređeni ne samo svojom širokom naučnom izgradnjom,
i ne samo živim svojim univerzalnim duhovnim interesom za
sve nauke od prirodnih i tehničkih do društvenih, ne samo
svojim stvaralačkim. Otvaranjem novih perspektiva novim
naučnim metodama i potrebom da se otklanjaju granice koje
su zatvarale ove perspektive, ostvaruju se novi široki i
duboki sintetički i integracioni zahvati i pogledi.roblema

Историја кинематографије у
Србији у периоду од 1896. до
1945. године
Nataša Hönig
Universitatea din Novi Sad, Facultatea de Filosofie,
Departamentul de istorie
Istoria cinematografiei în Serbia din 1896 pănă

în 1945azele naturale ale monedei
Abstract
Se încearcă în lucrarea de faţă să se aducă o părere
personală despre apariţia şi dezvoltarea filmului în Serbia în
prima jumătate a secolului XX până la sfârşitul celui de-al
Doilea Război Mondial, 1945. Lucrarea este structurată în
mai multe etape prezentate cronologic, dezvoltarea
cinematografiei sârbeşti este prezentată în paralel cu
cinematografia universală. Cnematografia sârbă parcurge o
perioadă cu multe obstacole în dezvoltarea şi afirmarea sa în
lume. Etapa timpurie a cinematografiei iugoslovene, prin
obţinerea unor legi şi statuturi devine punctul de plecare

pentru o treptată înflorire a filmului sârbesc. Ultima fază

prezentă în această lucrare este faza cinematografiei în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Cuvinte cheie: film, cinematografie, Belgrad,
filmofili, zona ocupată de nemţi
Увод
Данас се за филм може рећи да је саставни део

културног наслеђа. Телевизија, радио и новине о њему
говоре равноправно као и о другим традиционалним
уметностима. Некада се филму није толико пажње
посвећивало, нити се проучавао, што је свакако главни
разлог систематског развоја праксе његове анализе.1
Самом стварању филма као форме уметности
претходе векови у којима се човек бавио стварањем и
постепеним развојем различитих оптичких справа које
су служиле за забаву. На почетку једноставне оптичке
справе, новим техничким открићима, посебно током XIX
века су се развиле у машине којима је настојано да се
уверљиво прикаже емпиријска стварност у покрету.
Илузије, које су настајале уз помоћ играчака и машина,
зависиле су од интерактивних оптичких феномена који
су названи ретинална перзистенција (или постојаност
1
Ž. Omon; M. Mari, Analiza film(ov)a, Clio, Beograd 2007, 7.
слике на мрежњачи) и фи ефекат.2

Ретинална перзистенција представља особину
људске прецепције која је била позната још у старом
Египту, а први ју је описао Питер Марк Роже 1924.
године. Захваљујући њој, људски мозак задржава слику
примљену на мрежњачи ока још око једну двадесетину
до једне петине секунде после њеног стварног
уклањања из видног поља. Други феномен је открио
Макс Вертхајмер 1912. године, а служи да се
појединачни краци ротирајућег вентилатора виде као
јединствен кружни облик, или различите нијансе на
обојеном точку, који се окреће, да се виде као једна
хомогена боја. Заједно, ова два феномена омогућују да
се низ статичних слика види као један непрекидан
покрет, пружајући илузију непрекидног покрета на чему
се заснива кинематографија. Они су кориштени за
стварање оптичких илузија и пре проналаска
фотографије.3
Релативно мало пажње је посвећено проучавању
филма, иако није у потпуности занемарен као историјски
извор, али је недовољно обрађен. Сима Ћирковић је
дефинисао филм као: „механичко средство које верно
бележи визуелну и тонску страну збивања, с тим да
2
D. Kuk, Istorija filma, I, Clio, Beograd 2005, 5-11.
3
Исто.
предмет критике нису резултати бележења, већ оно што

је забележено.“ Као извор је фрагментаран, а настаје
као свестан избор у коме може да дође до изражаја
различитих тенденција. Ћирковић посебно наглашава да
врло лако може доћи до фалсификовања и
изобличавања захваљујући монтажи, те да је неопходно
поседовати специјална знања ради откривања могућих
обмана.4
Почеци кинематографије
Основни извор за проучавање кинематографије

свакако је сам филм пошто пружа непосредне податке.
Имена аутора и свих који су радили на њему се обично
налазе у заглављу, такође се наводи тип филмске
технике, година и место производње, као и називи
предузећа која су имала удела у његовом настанку.
Уколико се сагледава као уметничко дело битно је
напоменути време појаве, начин употребе и развој
средстава и технике. Са великом тачношћу се могу
одредити друштвени односи, њихов развој и утицај на
кинематографију одређене земље.5
У Београду је 25. маја 1896. године била
4
S. Jovičić, Film kao istorijski izvor, Beograd 1995, 1. (У
даљем тексу: S. Jovičić, н.д.)
5
Исто, 15.
организована прва пројекција неколико филмова браће

Лимијер, организована од стране једне француске
екипе. У периоду између 1896. и 1914. године филмове
су приказивали путујући кинематографи или појединци
који су поседовали апарате за пројекцију и
изнајмљивали одређене просторије. Први снимци
начињени на улицама Београда, а који су били уврштени
у програм, јавили су се већ 1897. године.6
Са отварањем првих сталних кинематографа је
почело 1900. године, најпре у Београду. Сталне дворане
у којима су пуштани филмови биле су организоване од
стране имућнијих хотелијера и кафеџија који су увидели
да је приказивање филмова веома уносан посао.
Приказивање уз јело и пиће је обично било праћено
кафанском музиком и тумачем филма. Приказивани су
филмови тадашње светске продукције, најчешће
прибављани из представништава у Будимпешти. Ускоро
су се појавили и први пионири филмског стваралаштва,
међу којима је најпознатији Светозар Боторић, власник
биоскопа Париз. Сарађивао је са компанијом Pathé и
направио серију журналских прича о разним догађајима.
Први дугометражни играни филм у Србији је био Живот
и дела бесмртног вожда Карађорђа из 1911. године чији
6
Југославија у: Filmska enciklopedija, I, 621.
је редитељ био Чича-Илија Станојевић. Потом треба

навести и браћу Божидара, Перу и Светолика Савића
који су поседовали први Модерни биоскоп у Београду, а
бавили су се организовањем такмичења за писце
сценарија и глумце. Ђока Богдановић је снимао сцене из
српско-бугарског рата, а почетком 1914. године је
основао веома добро опремљену лабораторију у којој је
обрађивао филмове.7
Избијањем Првог светског рата снимања су била
обустављена да би била обновљена тек на Крфу и у
Солуну 1916. године. Била је организована
Кинематографска секција по наредби Врховне команде
српске војске. Бавила се сликарско-фотографско
кинематограском службом у војсци. Низ прича о
Солунском фронту је начинио Михаило Михаиловић, чији
је материјал нестао пре крај Другог светског рата.8
По завршетку рата дошло је до нагле експанзије и
развитка филмске индустрије у свету, што је имало
одјека и у Србији. Формирана је стална публика чији се
број константно повећавао. Први филмски клуб под
називом Клуб филмофила је основан 1924. године у
Београду. Поново је била покренута и домаћа
производња, тако да је фармацеут Коста Новаковић
7
Србија у: Filmska enciklopedija, I, 639.
8
Исто, 640.
основао предузеће Новаковић-филм и направио преко 60

краткометражних филмова са различитим темама и то
уз помоћ свог личног атељеа, лабораторије и дворане за
приказивање. Две године касније је снимио гротеску у
два чина из живота београдске плаже под називом
Краљ Чарлстона и 1927. мелодраму Грешница без греха.
Око Бошка Токина и Драгана Алексића је била окупљена
група филмофила који су 1923. године покушали да на
основу сценарија Боре Ћосића сниме пародију Косачи у
Топчидеру, али се филм несрећно запалио.9
Сви ови покушаји током 20-их година су дали
врло скромне резултате за шта је одговоран недостатак
повољних услова за рад и производњу. Међутим, 5.
децем бра 1931. године је донешен Закон о уређењу
промета филмова, тако да је дошло до повећања домаће
производње. Њиме је била уведена обавеза да се уз
стране филмове мора приказивати и најмање 15%
остварења домаће производње, као и одређен број
културних филмова. Државна филмска централа је
основана 1932. године, а имала је задатак да послује са
страним партнерима. Она је омогућила снимање већег
броја документарних филмова о Југославији. У
кинематографији је ред успостављен доношењем низа
9
Исто.
уредби: Правилник о цензури 1932, Уредба о саставу и

раду Државне филмске централе 1933. и Правилник о
полагању испита за оператере 1933. године.10
Рађени су филмови дужине између 150 и 500m,
али и неколико дужих филмских остварења: Београд,
престоница краљевине Југославије – документарни филм
Војина Ђорђевића, На капији Оријента Милутина
Игњачевића и С вером у бога Поповића. Највећи
произвођач културних филмова био је Југословенски
просветни филм, организован 1931. године у Београду,
а поседовао је и властити Народни биоскоп. Исте године
су основани и Југословенски филмски клуб и Задруга за
привредни филм, док је наредне, 1932. године
образовано Југословенско филмско друштво. Због
бојкота америчких компанија из организације Хејса
дошло је до опадања производње у наредним годинама.
До спора је дошло пошто компанија није хтела да ради
на развоју туђе кинематографије о свом трошку.
Мађутим, пропис је био укинут већ наредне године због
бојазни од експанзије немачких филмова, те су
амерички филмови поново пуштани у биоскопима широм
Југославије.11
Производња се пред почетак Другог светског
10
Југославија у: Filmska enciklopedija, I, 622.
11
Србија у: Filmska enciklopedija, I, 640-641.
рата на читавој територији Југославије, па и у Србији,

скоро потпуно угасила, сведена је на репродуктивну
кинематографију. Репертоар су сачињавали страни
играни филмови. Број стручњака је био врло мали,
такође и број власника камера, једино је аматеризам био
у већој мери заступљен на територији Војводине.12
Кинематографија за време Другог

светског рата
Кинематографске активности за време Другог светског

рата су започете већ снимањем демонстрација 27. марта
1941. године, у знак подршке демонстрантима.
Снимљено је више филмова, али је сачувано само
неколико. Највише снимака из ваздуха су направили
немачки ратни репортери. Што се тиче домаћих аутора,
Војислав Мицић, филмски аматер, снимио је
демонстрације у Књажевцу. Исти догађај у Београду су
обавили сниматељи предузећа Artistic film-neon, али
снимци још увек нису пронађени.13
Југословенска кинотека чува пет филмова о
12
M. Savković, Kinematografija u Srbiji tokom Drugog svetskog rata 1941-
1945, Beograd 1994, 19-22. (У даљем тексту: M. Savković, н.д.)
13
Исто, 23-25.
демонстрацијама у Београду. Претпоставља се да је

први дело Фрање Кулунџића. Поред њега филмове су
снимили кино-аматер Александар Петриј и Петар
Вранеш, чије дело је продуцирало београдско предузеће
Новаковић филм.14
Након слома Краљевине Југославије, Србија је
била подељена на неколико окупационих зона. На
територији коју су заузели Немци, окупационе власти су
за мање од месец дана преузеле контролу над читавом
кинематографијом. Донешен је већи број прописа ради
регулисања ове делатности. О раду биоскопа и
изнајмљивању филмова је донета уредба која је
објављена у лису Ново време 25. маја 1941. године и то
са ретроактивним деловањем од 1. маја. Одређено је ко
и под којим условима може да приказује филмове, дата
су прецизна упутства о начину подношења молби за
добијање радне дозволе. Наглашено је да се Јевреји и
Роми нису могли бавити овом делатношћу. Једина фирма
којој је био дозвољен наставак рада је била Тесла филм
А.Г. Београд. Материјал чуван у осталим предузећима је
био конфискован. На овај начин је остварена потпуна
контрола од стране немачких окупационих власти.
Министарство просвете је касније, при крају године
14
Исто, 27
објавило наредбу да сви наставници који су били млађи

од 42 године имају обавезу да да похађају једномесечни
курс за националну пропаганду. Потом је наредне, 1942.
године преко Службених новина објављена наредба
којом су биле регулисане и утврђене плате и наднице
радника у биоскопима. 15
Уредба о уређењу филмског промета је донета од

стране Министарског савета 23. фебруара 1943. године.
Предвиђено је приказивање филмова који су добили
одобрење од цензурне комисије. Било је филмова који су
били забрањени само за особе млађе од 18. година. На
вршење цензуре за пропагандне и забавне филмове је
била наплаћивана такса од 1 динара по метру
прегледаног материјала. Овом уредбом је такође било
одређено да сваки власник биоскопа мора да набави
полицијску дозволу за рад до децембра 1943. године. На
увожење филмова је плаћана царина од 200 рајхсмарака
на 100 килограма увезеног филма. Царине је била
изузета само за увоз културних филмова, недељних
филмских прегледа и рекламног материјала.16
Домаћа производња филмова
15
Исто, 33-36.
16
Исто, 37-38.
Домаћа призводња обухвата остварења која су

начинили Драгољуб Алексић, Стеван Мишковић и
Филмске новости. Драгољуб Алексић је био акробата
који је написао сценарио и режирао два филма
приказана у Београду. Први филм је познат под називом
Краљ ваздуха, продуцент је било предузеће Artistic film,
а имена сарадника нису сачувана. Филм је настао
монтажом пет познатих акробатских тачака, тако да је
настајао постепено. Снимање је било започето још 1931.
године. Премијера је одржана у Београду, у биоскопу
Метропол, 5. јануара 1942. године. Други филм који је
радио Алексић назван је Невиност без заштите, био је
играни филм. Идеја је била да се кроз причу о угроженој
девојци коју спашава поштени и снажни акробата
покажу ауторове вештине. Део материјала за овај филм
је начињен још пре почетка рата. Режисер није имао
много техничких средстава, чак ни довољну количину
филмске траке, те је могао сваки кадар да сними само
једанпут. Филм је био завршен и обрађен фебруара
1943. године, а приказан је у биоскопу Таково 15.
фебруара исте године.17
Стеван Мишковић је опремио филмски атеље у
марту 1943. године, који је за тадашње прилике био
веома добро уређен, пружао је могућност снимања
17
Исто, 42-48.
звучних филмова. Намеравао је да екранизује

позоришни комад Јанка Веселиновића под називом
Ђидо, али није успео да спроведе намеру у дело.
Међутим, од пролећа 1943, па до лета наредне године
производио је кратке анимиране пропагандне филмове
под називом Недељни преглед. Дужина филмова је била
од 3 до 5 минута, а сваки се састојао од по седам
кратких прича које су се односиле на по један дан у
недељи. Овим филмовима се отворено пропагирала
идеологија и борба нацистичке Немачке и њених
савезника. Анимација је међутим била поприлично
невешта, а спој музике и врло непријатног гласа је
остављала лош утисак. Недељни преглед је био
приказиван редовно у биоскопима. 18
Филмске новости Нова Србија су се приказивале у

бископима од краја 1943. године. Приче су биле
посвећене животу у окупираној Србији, а обрађиване су
и монтиране у лабораторији Стевана Мишковића.19
Кинематографска делатност не територији
окупране Србије је била врло интензивна и разноврсна.
Снимање је обављано континуирано, били су
направљени многи филмски снимци, првенствено
намењени немачким филмским новостима. Страна
18
Исто, 49.
19
Исто.
снимања су имала циљ да величају нацистичко-

фашистичке идеје и углавном су били само
пропагандни. Приказивачка делатност је била добро
организована, биоскопи су били веома посећени. 20
Закључак
Филм настаје из жеље да се стварност

репродукује визуелно. Он у свим категоријама
представља врло важан истроријски извор који треба да
се користи равноправно са осталим изворима, а не само
као помоћно средство за објашњавање прошлости. Као
дескриптивно-илустративно средство за регистровање
збивања је у суштини истинит и ослобођен од догме. За
разлику од архивске грађе, он не сведочи, већ настаје у
тренутку дешавања. Идеолошки утицаји су присутни
само у филмовима који су обликовани као готов
производ који је намењен јавном приказивању. Филм
служи пре свега као забава, али не треба заборавити ни
његов едукативни карактер, без обзира на тему којом се
бави.
Филм није само просто записивање стварности, он
има врло битну уметничку улогу, а уз помоћ сопствених
20
Исто, 77-78.
техничких средстава обједињује могућност просторних

и временских уметности. Он је заправо синтеза
различитих уметничких облика. Дуго је било
заступљено мишљење да је он само спој фотографије и
позоришта, али се ипак састоји из сопствених
изражајних могућности. Значај филма као историјског
извора је и у томе што служи као средство које
региструје мање субјективно од свих начина бележења
и праћења догађаја, а то је веома битна
карактеристика.

METAJEZIČKE SPOSOBNOSTI
NA FONEMSKOM I LEKSIČKOM
NIVOU JEDNOJEZIČNE I
DVOJEZIČNE DECE U PROCESU
UČENJA DRUGOG/TREĆEG JEZIKA
Danijela Stanojević
Insititutul de Pedagogie al Voivodinei
Novi Sad
Phonological awareness and awareness of words

among mono and bilingual children in the
process of acquiring second and third language
Abstract
The aim of this study is to determine the effects of
the relationship between the exposure to two or three
languages in kindergarten activities and metalinguistic
abilities. It also determines the differences between mono
and bilingual children during the process of acquiring a
second and third language.
Twenty four monolingual Serbian-speaking children
were compared to twenty one Serbian–Hungarian bilinguals.
To asses the effects that foreign language learning
programme has on the development of metalinguistic

abilities, we applied the design with repeated measures. All
of the 45 children, 25 girls and 20 boys, 6 and 7 years old,
were exposed to a second or third language. They were
involved in the program for the development of
communicative skills in English, Teddies and Bunnies, for
seven months. They were individually tested before and
after the activities in English. Their metalinguistic
awareness was tested by “tapping test” and “pair of words
test”. Monolingual children achieved better results in both
tests after the activities in English, that is, after the exposure
to a second language, while bilingual children acquired high
results on “the tapping test” before and after activities in the
third language.
Bilingual children had completed all the tests more
successfully than the monolinguals, both before and after
the exposure to the English language, except for the post
“pair of words test”. The significantly larger number of
monolingual children, who successfully completed “the pair
of words test”, might be related to the influence of the
second language that is to the activities in English. Nineteen
percent of the bilingual children were more successful in the
post tests which might also be related to the influence of the
third language.
Keywords: metalinguistic awareness, awareness of

words, phonological awareness, bilingualism,multilingualism,
language acquisition
Istraživanje o metajezičkim sposobnostima

jednojezične i dvojezične dece koja usvajaju drugi/treći jezik
na teritoriji Vojvodine može pomoći ne samo prosvetnim
radnicima koji su uključeni u vaspitno-obrazovni proces,
nego i roditeljima koji vrlo često imaju različite nedoumice u
vezi sa izborom nastavnog jezika ili uzrasta na kome se

preporučuje izlaganje deteta drugom/trećem jeziku. Rezultati

ovog istraživanja mogu dati doprinos sagledavanju potreba i
zadataka u predškolskim ustanovama u vezi sa učenjem
drugog/trećeg jezika.
S obzirom na usku povezanost usvajanja pismenosti i
razvoja metajezičkih sposobnosti, pravilan i sistematski
razvoj ovih sposobnosti na predškolskom nivou u
institucionalnom smislu može se smatrati obavezom i
neophodnošću. Osim vežbi za razvoj metajezičkih
sposobnosti koje predviđa plan i program predškolskog
obrazovanja, uvođenje aktivnosti na stranim jezicima može
biti još jedna od mogućnosti koja će podsticajno uticati na
njihov razvoj. U ovom istraživanju proverili smo uticaj drugog
odnosno trećeg jezika koji se usvaja na predškolskom
uzrastu po programu za usvajanje komunikativnih veština na
engleskom jeziku „Teddies and Bunnies“ autora prof. dr
Melanije Mikeš. Uporedili smo jednojezičnu i dvojezičnu
grupu dece u uspešnosti na testovima fonemske analize i
testovima za utvrđivanje svesti o rečima.
Osnovni ciljevi i zadaci ovog istraživanja bili su
utvrđivanje eventualnog uticaja iskustva sa drugim odnosno
trećim jezikom na razvoj metajezičkih sposobnosti kod
jednojezične i dvojezične dece i utvrđivanje razlika u
metajezičkim sposobnostima između jednojezične i
dvojezične dece koja su u istom vremenskom periodu
institucionalizovano učila strani jezik.
Zavisna varijabla u ovom istraživanju je razvijenost
metajezičke svesti koja je operacionalizovana kao uspeh na
testu fonemske segmentacije odnosno sposobnost deteta da
analizira reči na glasove ili foneme iz kojih se reč sastoji i na
testu za utvrđivanje svesti o rečima odnosno sposobnost
deteta da shvati konvencionalnu vezu između formalne
oznake i onoga što ona označava. Nezavisnu varijablu
predstavlja uticaj drugog odnosno trećeg jezika. Relevantne
varijable po kojima su ispitanici ujednačeni su pol, uzrast i
socio-ekonomski status.

Ispitana su deca starije vaspitno-obrazovne grupe iz

predškolske ustanove „Dunavski cvet“ u Novom Sadu.
Ukupno je ispitano 45 dece, 25 devojčica i 20 dečaka na
uzrastu od 6 (14 dece) do 7 godina (31 dete). Dvadeset
četvoro dece je jednojezično na srpskom, a dvadeset jedno
dete srpsko-mađarski dvojezično. I jedna i druga grupa dece
učestvuje u svakodnevnim aktivnostima na engleskom jeziku
u trajanju od 15 do 20 minuta u okviru programa „Teddies
and Bunnies“ koje izvodi vaspitačica obučena za primenu
programa.
Ispitanici su podvrgnuti testovima parova reči i
fonemske segmentacije pre uvođenja aktivnosti na
engleskom jeziku i posle sedam meseci svakodnevnog
učestvovanja u aktivnostima na engleskom jeziku.
Sposobnost za jezičku analizu operacionalizovana je kao
sposobnost segmentacije reči na fonemskom i leksičkom
nivou. Utvrđivanje postojanja svesti o fonemama ispitivano
je „Testom kucanja“ za fonemsku segmentaciju reči
(Ognjenović, Morača-Stojnov 1982:38), a utvrđivanje
postojanja svesti o rečima odnosno postojanja svesti o
arbitrarnosti veze između fonološke oznake i značenja reči
ispitivano je „Testom parova reči“ (Genc 1981).
Na prvom testu parova reči, u kojem se od ispitanika
očekuje da na osnovu fonoloških karakteristika, a ne
semantičkih, odgovori na pitanje koja je reč duža odnosno
kraća, i to sa šest tačnih odgovora u nizu od ponuđenih 15
parova reči, 15 jednojezične dece nije uspelo da apstrahuje
značenje reči i nije sa uspehom rešilo test, tj. nije pravilno
odgovorilo na šest pitanja uzastopno mešajući karakteristike
objekta koji reč simboliše sa karakteristikama reči, što čini
62,5% čitave grupe, dok je 9 jednojezične dece sa uspehom
rešilo test odnosno 37,5%. Na drugom testu parova reči 20
dece (83%) je bilo uspešno, a samo 4 dece (17%)
neuspešno. Rezultati na drugom testu su za 45,5% bolji nego
na prvom što se može pripisati mentalnom uzrastu
ispitanika, tj. njihovom psiho-fizičkom odrastanju i

sazrevanju, kao i uticaju drugog jezika na shvatanje

arbitrarnosti veze verbalne oznake i objekta na koji se
oznaka odnosi, tj. na sposobnost rasuđivanja o formalnim
karakteristikama reči (broj glasova, broj slova, broj slogova)
nezavisno od njihovog značenja, kao i na analitičniji pristup
stvarnosti, jer mišljenje postaje slobodnije od govora, pa
sami lingvistički fenomeni mogu dospeti u centar pažnje i
postati predmet analize. Uspešnost jednojezične dece može
se objasniti i osmišljenim pedagoškim vođenjem koje
uključuje usmeravanje pažnje dece na mehanizme koji su u
osnovi metajezičkih sposobnosti, tj. na lingvističke operacije
i analizu, što uz aktivno i intenzivno korišćenje jezika
pospešuje razvoj metajezičkih sposobnosti.
Test kucanja, test fonemske segmentacije, u kome se
od dece očekivalo da analiziraju reč na glasove, 19
jednojezične dece (79%) je rešilo uspešno, a petoro (21%)
nije uspelo da pravilno segmentira šest zadatih zadataka u
nizu. Na drugom testu fonemske segmentacije 22 dece
(92%) je bilo uspešno, a samo 2 dece (8%) nije rešilo test
uspešno, što je za 13% bolji rezultat od onog postignutog na
prvom testu.
Procenat uspešnosti u fonemskoj segmentaciji
premašuje procente utvrđene u nekim ranijim istraživanjima
kod nas koji su se kretali oko 60%. Na konačan uspeh dece
na ovom testu moglo je uticati i samo ispitivanje koje se
može shvatiti kao vežba tokom koje deca uspevaju da
uspešno reše zadatak, kao i vežbe koje deca predškolskog
uzrasta rade u okviru priprema za početno čitanje i pisanje
predviđene planom i programom za predškolski uzrast.
Prilikom ispitivanja ispitivač daje detetu eksplicitni nalog da
segmentira određenu reč i time usmerava dete da
apstrahuje značenje reči i usredsredi mu pažnju na glasovnu
strukturu. Ove instrukcije i samo rešavanje testa mogu se
smatrati nekom vrstom sistematskog obučavanja odnosno
kao dodatna pomoć za rešavanje metajezičkog zadatka, ali
samo onoj deci čije su metajezičke sposobnosti već počele

da se razvijaju. Deca koja nemaju razvijene metajezičke

sposobnosti ne rešavaju uspešno test ni posle instrukcija ni
posle uvežbavanja tokom testiranja. Lista jedno-, dvo- i
višesložnih reči koja se koristi u ovom testu je manje
zasićena značenjem (na primer: nek, su, am) što olakšava
zanemarivanje semantičkih komponenti reči i usmeravanje
na njene fonološke karakteristike. Na uspeh ispitanika je
verovatno uticao i izraziti konsonantizam srpskog jezika koji
ga čini glasovno diskriminativnijim, te i lakšim za analizu.
Dvadeset jedno dvojezično srpsko-mađarsko dete je,
takođe, rešavalo testove parova reči pre i posle aktivnosti na
engleskom jeziku. Prvi test parova reči 11 dece (52%) je
rešilo uspešno, a 10 dece ili 48% neuspešno. Na drugom
testu 15 dece (71%) je bilo uspešno, a 6 (29%) neuspešno,
dakle 19% dece je bilo uspešnije na drugom testu. Na testu
fonemske segmentacije dvojezična deca su i pre i posle
aktivnosti na engleskom jeziku postigla vrlo dobre rezultate.
Na prvom testu kucanja njih 18 (86%) je bilo uspešno, a
samo 3 (14%) neuspešno, dok je na drugom testu samo
jedno dete bilo neuspešno (5%), a ostalih dvadesetoro
uspešno ili 95% sve ispitane dvojezične dece
Hipoteza da uticaj drugog odnosno trećeg jezika u
institucionalizovanom vidu ubrzava razvoj metajezičkih
sposobnosti na fonemskom i leksičkom nivou je ovim
istraživanjem delimično potvrđena, uopšteno razlike ima na
prvom i drugom testu samo na testu parova reči, tj.
jednojezična deca su za 12% bila uspešnija od dvojezične
dece.
Delimična potvrđenost hipoteze može se objasniti
uticajem dominantne dvojezičnosti na mađarskom jeziku
odnosno nebalansirane kompetentnosti na oba jezika koja je
neophodna za pojavljivanje pozitivnih efekata dvojezičnosti
na celokupni kognitivni razvoj, te s toga i na metajezičke
sposobnosti, kao što je u hipotezi o pragu Cummins istakao
(Cummins 1991:101). U slučajevima kada se jedan jezik
aktivno koristi, a upotreba drugog ili trećeg svodi na

ograničene kratke vremenske intervale i to samo u određene

svrhe (u vrtiću, na primer) izloženost uticaju drugog ili trećeg
jezika ne podstiče značajnu orijentaciju na jezičke fenomene,
i nema značajan uticaj na ubrzanje razvoja metajezičkih
sposobnosti, kao jednog aspekta kognitivnog razvoja.
Dvojezični ispitanici su bili uspešniji od jednojezičnih
na svim testovima pre i posle aktivnosti na engleskom jeziku
osim na drugom testu parova reči gde je 83% jednojezične
dece uspešno rešilo test, a 71% dvojezične. Jednojezični
ispitanici su za 45,5% uspešniji na drugom testu parova reči
u odnosu na prvi test gde je samo 37,5% dece bilo uspešno.
Značajno veći broj jednojezične dece koja su uspešno rešila
test parova reči može se pripisati uticaju drugog jezika
odnosno aktivnostima na engleskom jeziku čiji je cilj
osposobljavanje dece za komunikaciju na engleskom jeziku.
Dvojezični ispitanici su za 19% bili uspešniji na drugom testu
parova reči što se takođe može pripisati uticaju trećeg jezika.
Tabela 1. Razlike između jednojezične i dvojezične

dece na testovima jezičke analize
test parova reči test test test kucanja

prvi test kuca parova drugi test
nja drugi test
prvi
test
jedn 37,5% 79% 83% 92%
ojez
ični
dvoj 52% 86% 71% 95%
ezič
ni
Podaci dobijeni u dosadašnjim istraživanjima
dvojezičnosti pokazuju prednost dvojezične dece na
testovima jezičke analize u odnosu na jednojezičnu decu.
Istraživanja pokazuju da usvajanje dva jezika na ranom

uzrastu ubrzava i modifikuje metajezički razvoj u odnosu na

jednojezičnu situaciju, da usvajanje dva jezika na ranom
uzrastu utiče na ranije odvajanje glasovne strukture od
značenja reči, da pod uticajem ranog dvojezičnog iskustva
mišljenje postaje slobodnije od govora i ranije se usmerava
na suštinske atribute objekata, pa sama jezička sredstva,
odvojena od onoga što označavaju, mogu lakše postati
predmet analize. Deci koja usvajaju i treći jezik, ovaj proces
bi trebalo da bude još lakši. Dvojezična odnosno trojezična
deca, izbegavajući interferenciju, ulažu povećani napor da bi
razdvojila jezičke sisteme usled čega razvijaju i svest o jeziku
tj. kompariranje i kontrastiranje jezičkih struktura vodi
analitičkoj orijentaciji prema jeziku.
Pol, uzrast, socioekonomski status, tj. obrazovni nivo
roditelja ili nivo intelektualnih sposobnosti deteta su, takođe,
faktori koji imaju uticaja na razvoj metajezičkih sposobnosti.
Faktore kao što su osobine ličnosti, motivacija za učenje
drugog odnosno trećeg jezika, stepeni interakcije među
jezičkim sistemima nismo kontrolisali, ali njihov uticaj ne
treba zanemarivati. Stepen genetsko-tipološke srodnosti
jezika odnosno pripadnost jezika (srpski, mađarski, engleski)
trima različitim jezičkim granama, nesumnjivo utiče na
rezultate koje su deca postigla u ovom istraživanju.
Razlike između polova ima u odnosu na drugi test
fonemske segmentacije. Iako se u nekim istraživanjima
potvrdilo da su na predškolskom uzrastu devojčice
naprednije od dečaka u govornom razvoju, tumačenjem
rezultata dobijenih u ovom istraživanju ne postoji statistički
značajna razlika između grupe dečaka i devojčica na
testovima jezičke analize u korist devojčica.
Rezultati ispitanika u drugom testu parova reči se
razlikuju u odnosu na uzrast. Pretpostavlja se da stariji brže
napreduju, što je možda uticaj razvojnog stadijuma, a ne
programa stranog jezika kome su bili izloženi. Izloženost
uticajima drugog odnosno trećeg jezika u
institucionalizovanom vidu na predškolskom uzrastu bi

možda dala očiglednije pozitivne efekte na ranijem uzrastu,

jer su deca ispitana u našem istraživanju na uzrastu od 6 i 7
godina već do izvesnog nivoa razvila svoju metajezičku
svest, a plan i program rada sa decom na tom uzrastu
podrazumeva uvežbavanje izvesnih tehnika jezičkih analiza,
a dosadašnja istraživanja su pokazala da se razvoj
sposobnosti fonemske analize može unapređivati
sistematskim treninzima. Povećanje uzrasta dovodi i do
priraštaja u uspešnosti rešavanja testova inteligencije
odnosno do povećanja mentalnog uzrasta ispitanika. S
obzirom na to da postoji značajna veza između stepena
intelektualnog razvoja i razvoja fonemske svesti, možda je
opravdanije reći da su promene u opštem kognitivnom
razvoju, koje se dešavaju uporedo sa sazrevanjem ispitanika,
uticale na razvoj sposobnosti fonemske segmentacije.
Rezultati ovog istraživanja pokazuju da obrazovni
nivo roditelja nije značajno povezan sa sposobnošću
fonemske segmentacije. Međutim, za pravilan razvoj govora,
pa i sposobnosti jezičke analize, potrebno je da određeni
nivo socio-ekonomskog statusa bude zadovoljen. Rezultati
mnogih istraživanja pokazuju da obrazovni nivo roditelja,
posebno majki, koje uglavnom sprovode primarnu
socijalizaciju i imaju i veću ulogu u govornom razvoju deteta,
igra značajnu ulogu u jezičkom razvoju deteta.
Ovim istraživanjem potvrđena je osnovna hipoteza da
uticaj drugog odnosno trećeg jezika u institucionalizovanom
vidu ubrzava razvoj metajezičkih sposobnosti na fonemskom
i leksičkom nivou. Međutim, pretpostavka da su dvojezična
deca uspešnija od jednojezične dece na testovima jezičke
analize pod uticajem trećeg jezika, nije u potpunosti
potvrđena. Ipak, ovo istraživanje je donelo korisne podatke
za dalje proučavanje uticaja sistematskog izlaganja stranim
jezicima na predškolskom uzrastu i njihovom uticaju na
razvoj metajezičkih sposobnosti. Dobijeni podaci bi se mogli
iskoristiti za osmišljavanje preciznijih vaspitno-obrazovnih
postupaka koji bi stvorili uslove za ispoljavanje pozitivnih
efekata dvojezičnosti i uticaja trećeg jezika na kognitivni,

emocionalni i socijalni razvoj dece, a imajući u vidu veliki
značaj koji fonemska svest ima za uspeh u usvajanju
pismenosti, podaci bi se mogli iskoristiti i za proširivanje
mogućnosti podsticanja sposobnosti fonemske segmentacije
u pedagoškom radu sa decom na predškolskom uzrastu.
Bibliografie
Citirana literatura
Allen, J. P. B. and van Buren, P. (ed.) (1971). Chomsky:
Selected Readings. Oxford: Oxford Unersity Press
Bialystok, E. (ed.) (1991). Language processing in bilingual
children. Cambridge: Cambridge University Press
Bugarski, R. (1991). Uvod u opštu lingvistiku. Beograd i Novi
Sad: Zavod za udžbenike i nastavna sredstva i
Zavod za izdavanje udžbenika
Bugarski, R. (2003). Jezici. Beograd: Čigoja štampa,
Biblioteka XX vek
Cenoz, J., Hufeisen, B. and Jessner, U. (2001). Cross-
linguistic in Third Language Acquisition:
Psycholinguistic Perspectives. Retrieved on 07
March 2007 from:
http://www.elsevier.com/wps/find/journaldescription.
cws_home/505590/description#description
Cenoz, J., Hufeisen, B. and Jessner, U. (2003). The

Multilingual Lexicon. Retrieved on 07 March 2007
from:http://www.springerlink.com/content/uq274444
68637614/
Cook, V. (2000). First and Second Language Acquisition.

Retrieved on 07March 2007 from:

http://homepage.ntlworld.com/vivian.c/SLA/L1%20a
nd%20L2
Crystal, D. (2001). The death cry of the world’s little
languages. Retrieved on 18 December 2008 from:
http://www.davidcrystal.com/DC_articles/Langdeath
9.pdf
Cummins, J. (1991). Language Learning and bilingualism.
Sophia Linguistika XXIX. Tokyo:Sophia University
Čomski, N. (1979). Gramatika i um. Beograd: Nolit
Fajgelj, S. (2004). Metode istraživanja ponašanja. Beograd:
Centar za primenjenu psihologiju
Garson, D. (2008). Univariate GLM, ANOVA, and ANCOVA.
Retrieved on 30 September 2008 from:
http://faculty.chass.ncsu.edu/garson/PA765/anova.h
tm#repeated
Genc, L. (1981). Rana dvojezičnost i kognitivni razvoj. Novi
Sad: Filozofski fakultet, Institut za pedagogiju,
Zavod za udžbenike
Genc, L. Izbor nastavnog jezika u heterogenim regijama za
decu pripadnike jezičkih manjina – Putokaz
roditeljima i pedagoškim radnicima (nastavnicima)
(u štampi)
Genc, L. Psychology of Bilingualism (u štampi)
Genc, L. i Kodžopeljić, J. Razvoj metajezičkih sposobnosti i
veze sa ranim dvojezičnim iskustvom (u štampi)
Ignjatović-Savić, N. (priredila) (1997). Razvoj govora kod
deteta. Beograd: Zavod za udžbenike i nastavna
sredstva
Jessner, U. (1999). Metalinguistic awareness in multilinguals:
Cognitive aspects of third language learning.
Language Awareness 8. 3-4: 201-209. Retrieved on
17June 2006 from:http://www.multilingual-
matters.net/la/008/0201/la0080201.pdf
Jessner, U. and Cenoz, J. (2007). Teaching English as a third
language. In International Handbook of English

Language Teaching. Volume 15. Chapter 11.

Springer US. (155-167). Retrieved on 17 June 2008
from: http://ebooks.springerlink.com/
Kodžopeljić, J., Genc, L. i Jevremović, V. (1988). Faktori
razvoja sposobnosti fonemske segmentacije reči na
predškolskom uzrastu. Godišnjak Filozofskog
fakulteta u Novom Sadu. XXVI. 189-199
Kodžopeljić, J. (1995). Metalingvističke sposobnosti dece i
usvajanje čitanja (magistarska teza). Beograd:
Filozofski fakultet
Kodžopeljić, J. (1996). Metalingvistički preduslovi uspešnog
usvajanja čitanja. Psihologija 1. 35-48
Kodžopeljić, J. (1997). Svest o rečima kao faktor usvajanja
čitanja. Psihologija 3. 231-240
Krashen, S. (2002). Second Language Acquisition and
Second Language Learning. Retrieved on 20
January 2007 from: www.sdkrashen.com
Lightbown, M. P. and Spada, N. (1999). How Languages are
Learned. Oxford: Oxford University press
Malik, K. (2000). Let them die. Retrieved on 18 December
2008 from:
http://www.kenanmalik.com/essays/die.html
Mikeš, M. (2005). Mali jezikoslovci se igraju i pevaju:
razvijanje komunikativnih veština na nematernjem
jeziku. Novi Sad: Pedagoški zavod Vojvodine
Murphy, S. (1998). Second Language Transfer During Third
Language Acquisition. Retrieved on 21 March 2008
from: http://journals.tc-
library.org/index.php/tesol/article/viewPDFInterstitial
/23/28
Ognjenović, V., Morača-Stojnov, J. (1982). Sposobnost
slogovne i glasovne segmentacije na predškolskom
uzrastu. Psihologija 4. 35-42
Petković, J. (1997). Uticaj sistematskog intenzivnog treninga
na razvoj sposobnosti slogovne i fonemske
segmentacije kod dece na predškolskom uzrastu.

Deseti Kongres psihologa Jugoslavije. Knjiga

Rezimea. Savet Društva psihologa Jugoslavije.
Beograd
Pijaže, Ž. i Inhelder, B. (1978). Intelektualni razvoj deteta.
Beograd: Zavod za udžbenike i nastavna sredstva
Pijaže, Ž. i Inhelder, B. (1990). Psihologija deteta. Novi Sad:
Dobra vest
Prebeg-Vilke, M. (1977). Uvod u glotodidaktiku, Teorija
nastave starnih jezika s posebnim osvrtom na
engleski jezik. Zagreb: Školska knjiga
Romaine, S. (2007). Preserving Endangered Languages.
Retrieved November 2008 from
http://www.blackwell-
synergy.com/doi/full/10.1111/j.1749-
818X.2007.00004.x?cookieSet=1
Savić, S. (1976). Razvojna psiholingvistika. Novi Sad: Institut
za lingvistiku
Skutnab-Kangas, T. (1991). Bilingvizam. Beograd: Zavod za
udžbenike i nastavna sredstva
Tremblay, R. et al. (1990). The Communicative/Experiential
Syllabus. Ottawa: Canadian Association of Second
Language Teachers
Vigotski, L. (1977). Mišljene i govor. Beograd:Nolit
Uribe-Jongbloed, E. (2007). Endangered languages: Heritage
of humanity in dire need of protection. Four
approaches which support their preservation and
maintenance. Retrieved on 18 December 2008
from:
http://www.scielo.org.co/pdf/folios/n26/n26a06.pdf
UN (2007). United Nations Members States. Retrieved on 16
December 2007 from
http://www.un.org./members/list.shtml
Šira literatura
Bialystok, E. and Swain, M. (1978). Methodological
Approaches to Research in Second Language

Learning. McGill Journal of Education 2. 137-144.

Bialystok, E. (1990). Communication Stategies: A
psychological Analysis of Second-Language Use.
Oxford: Oxford University press
Bialystok, E. (2006). Second-language acquisition and
bilingualism at an early age and the impact on
early cognitive development. Retrieved on 07March
2007 from: http://www.child-
encyclopedia.com/documents/BialystokANGxp.pdf
Bugarski, R. (1972). Jezik i lingvistika. Beograd: Nolit
Cenoz, J. (1997). The influence of bilingualism on
multilingual acquisition: Some data from the
Basque Country, in I Simposio Internacional sobre o
Bilingüismo: Comunidades e individuos bilingües.
Universidade de Vigo. Vigo, 21-25 de octubre de
1997. pp. 278-287. Retrieved on 07March 2007
from:
http://webs.uvigo.es/ssl/actas1997/03/Cenoz.pdf
Cook, V. J., Long, J. and McDonough, S. (1979). First and
second language learning. Retrieved on 14
February 2008 from:
http://homepage.ntlworld.com/vivian.c/Writings/Pap
ers/L1&L21979.htm
Cummins, J. (1984). Basic Interpersonal Communicative
Skills and Cognitive Academic Proficiency, Jim
Cummins Bilingual Education Web. Retrieved on
17May 2007 from: www.iteachilearn.com/cummins
Erlbaum, L. (2005). Third Language Acquisition in
Immersion: A Case Study of a Bilingual Immigrant
Learner. Retrieved on 10 April 2006 from:
http://www.leaonline.com/doi/pdf/10.1207/s154275
95cils0204_2?cookieSet=1
King, K. and Fogle, L. (2006). Raising Bilingual Children:

Common Parental Concerns and Current Research.
Retrieved on 17 June 2006 from:
http://www.cal.org/resources/digest/digest_pdfs/Rais
eBilingChildi.pdf
Kornakov, K. P. (1997). Bilingualism In Children:

Classifications, Questions and Problems, Bilinguals
And Bilingual Interpreters. Extended and revised
version of the paper presented on 17 March 1997 in
Glasgow, Scotland, as part of a research seminar
for the Department of Slavonic Languages and
Literatures, University of Glasgow, Scotland.
Retrieved on 17 June 2006 from:
www.brad.ac.uk/staff/pkkornakov/bilHermeneus200
0.htm - 85k
LeBlanc, R. (1990). National Core French Study: A Synthesis.
Ottawa: Canadian Association of Second
Language Teachers
Macnamara, J. (1975). Comparison Between First and Second
Language Learning. Working Papers on
Bilingualism 7
Mikeš, M. (1992). The creative construction process in the
early acquisition of two or more languages.
University of Novi Sad
Mikeš, M. (2000). Dete u svetu dvojezičnih čarolija. Veternik:
Idij
Mikeš, M. (2001). Kada su granice samo tarabe. Novi Sad:
Futura publikacija
Mikeš, M. (2003). Mali jezikoslovci. Novi Sad: Futura
publikacija
Pilar, M. (2005). Third Language Learners. Pragmatic
Production and Awareness. Retrieved on 20
February 2007 from:
http://www.atlantisjournal.org/Papers/28_1/P.Salazar
.pdf
Romaine, S. (2002). The Impact of Language Policy on
Endangered Languages. Retrieved on 20 April 2008
from: http://www.unesco.org/most/vl4n2romaine.pdf
Romaine, S. (2005). Multilingualism in the global village

Curse of Babel or gift of tongues? Retrieved on 18
December 2008 from:
www.palmenia.helsinki.fi/congress/bilingual2005/ro
maine.ppt
Savić, S. (1977). Mother-child verbal interaction: the
functioning of completions in the twin situation.
Novi Sad: Institute for South Slavic Languages
Savić, S. (1985). Narativi kod dece. Novi Sad: Filozofski
fakultet. Institut za južnoslovenske jezike
Šimoniová-Černáková, R. (2005). Neke determinante
školskog uspeha kod učenika pripadnika jezičkih
manjina u Vojvodini nakon promene nastavnog
jezika. magistarski rad. Univerzitet u Novom Sadu.
Filozofski fakultet. Odsek psihologija

Милош Обилић и Јованка

Орлеанка1
Boris Stojkovski, MA
Department of History
Faculty of Philosophy, University of Novi Sad
Miloš Obilić and Joan of Arc
Abstract
In this work the historical, ethical, religious and
mythical significance of Miloš Obilić amongst the Serbs and
Joan of Arc, as a heroine of the French people, is compared.
Thus, the myth of a Slav nation, i. e. the Serbs, is compared
to the one of the Western Europe, the French. The work
deals with the historical importance of the Kosovo battle and
the siege of Orléans, where Miloš Obilić and Jeanne d’Arc
1
Овај рад прочитан је у оквиру Конференције младих слависта
одржане на Карловом универзитету у Прагу 22. и 23. октобра 2008.
године. Иако су организатори обећавали, никад није дошло до
повратне информације о зборнику радова, стога смо истраживање
на ову тему проширили и објављујемо је овде као чланак.
had participated. Besides the historical background, their

role found its’ important place also in the ethical and
mythical tradition of the two people. Also, the religious
aspect is investigated. Many painters, writers, etc. found
inspiration in these two medieval heroic figures.
Miloš Obilić and Joan of Arc are not just the part of
local mythologies and culture, but they have a place in the
myths, tradition, arts, culture and stories of many other
nations.
KeyWords: Miloš Obilić, Joan of Arc, Kosovo,
Mythologies and Culture.
Сваки народ има своје митове и традицију у којој

посебно место имају истакнуте личности. Оне су
носиоци читаве једне националне приче. У овом раду
биће речи о двема великим личностима, чије је дело, а
још више потоњи култ, мит и традиција, дало печат
двама народима. У питању су Милош Обилић и Јованка
Орлеанка.
Половином XIV столећа Турци Османлије продиру
на Балкан. Њихов продор и освајања Балкана довели су
до судара са Србијом. На дан Св. Вида (Видовдан) 15.
јуна 1389. године дошло је и до битке на Косову. На челу
српске војске био је кнез Лазар, док је Турке предводио

султан Мурат I. Оба владара су погинула. Сви савремени
извори из 1389. године врло штуро преносе било какав
детаљнији опис битке и погибије султана. 1
Први помен
је из писма Фиренце краљу Твртку I Koтроманићу од 20.
августа 1389. године. Колучо Салутати, познати
хуманиста, који је у име Општине писао босанском
краљу посебно велича оног «срећног ратника» које се са
осталих 11 завереника у кључном тренутку домогао
чадора и убио Мурата. 2
Међутим, исте године султан
Бајазит у свом ферману наводи да је после битке, један
српски племић који је лукаво стигао после победе у
турски табор, убио султана. Он је изјавио да жели да се
прикључи победничкој армији, а име тог племића је
Милош Копилић. 3
Константин Философ, писац житија
деспота Стефана Лазаревића, као и византијски
хроничари из XV века такође славе једног безименог
јунака који је убио султана. Име самог Милоша Обилића
појављује се ипак касније. Први помени су код Ашика-
паше Задеа, турског хроничара из 1484. и из једне
1
Раде Михаљчић, Косовска битка, у: Историја српског народа, друга
књига, Београд, 2000, 43-47; исти, Јунаци косовске легенде,
Београд, 1989, 7-11 (даље Р. Михаљчић, Јунаци).
2
Р. Михаљчић, Јунаци, 11.
3
Тhe firman of Bayezid, The Battle of Kosovo, Бој на Косову 1389-1989,
Завичај-Homeland, Časopis Matice iseljenika Srbije, godina XXXVI, maj-
avgust 1989, 55.
Бугарске хронике из XV века. Турски хроничар овог до

тада безименог јунака назива Милош Кобила, односно
Билиш Куб-ила, «онај који задаје ударац». Док је
бугарски извор поменуо једног јунака (вероватно у
каснијем препису) «Милош назван», веома храброг
војника који је убио Мурата. 4
Последњи помен је из
каснијег преписа дела Константина Философа, где је
код помена ратника који је убио Мурата дописано име
Милош. 5
Такође и крајем XV столећа, Константин
Михаиловић помиње у својим Јаничаровим успоменама
Милоша Обилића, односно Кобилића као јунака који је
убио османскога султана. 6
И летописи са краја XV и
почетка наредног века наводе име Милошево као име
јунака који је убио султана. 7
Међутим, већина
средњовековних писаца прећуткује ово име, али ће
предање од Обилића начинити великог хероја.
У време саме битке на Косову, увелико је беснео
4
Р. Михаљчић, Јунаци, 15-17; Алексеј Олесницки, Турски извори о
косовском боју, Гласник Скопског научног друштва XIV,
Скопље,1934, 78; Гаврило Антић, Бој на Косову. Историја и
предање, Београд, 1989, 31.
5
Р. Михаљчић, Јунаци, 18.
6
Константин Михаиловић из Островице, Јаничарове успомене,
превод, предговор и напомене Ђорђе Живановић, Београд, 1966,
19-20.
7
Ради се конкретно о једном српском летопису и о глагољској
хроници фра-Шимуна Климантовића из 1508. године, в. Р.
Михаљчић, Јунаци, 18.
Стогодишњи рат, односно низ ратова између Енглеске и

Француске. Октобра 1428. године започела је опсада
Орлеана. Француска војска је била потпуно
деморалисана, пљачкала је околна утврђења, али се
није упуштала у сукобе. Дофен Шарл планирао је бег,
чак предају. 8
У таквим околностима појавила се Јованка
Орлеанка. Јованка је била припроста и неписмена, али
веома побожна сељанка из Домремија, на граници
Шампање и војводства Бароа. У најранијој младости била
је опчињена и узбуђена причама о тескобама које је
имао дофен Шарл. Имала је визије и чула гласове који су
јој говорили да је дофенова ствар праведна. Визије
светаца и Богородице су јој уливали наду да ће доћи до
победе и скорашњег ослобођења. Када се сазнало за
опсаду Орлеана заповедили су јој њени свеци да разбије
ту опсаду и крунише дофена у Ремсу. Јованка је отишла
до Вокулера где се налазио командант дофенових трупа
да би испричала о својим визијама и наговорила га да
дофену пошаље помоћ. Убедила је неке људе и 23.
фебруара 1429. године стигла је дофену Шарлу у
Шинон. Причало се да је говорила нешто што је улило
храброст Шарлу, можда га убедивши и да је законито
8
Едуар Пероа, Роже Дусе, Андре Латреј, Историја Француске. Књига
1. од најстаријег времена до 1774, Београд, 1961, 254-255; Сидни
Пеинтер, Историја средњег века, Београд-Бања Лука, 1997, 406-
407.
дете. 9
Јованкина проста вера очигледно је надахнула не
само заповеднике дофенове војске, већ и војнике. Стала
је на чело градске милиције и разбила опсаду 8. маја.
Енглеске трупе су пребачене преко Лоаре. Морални
значај ове победе је био огроман. Она је сада желела да
испуни и другу визију-крунисање дофена за краља.
Веома лако, 16. јула Шарл улази у Ремс, где је посвећен,
миропомазан и крунисан два дана доцније. Шарл VII је
постао истински краљ Француске. 10
Као на Косову, где
се Србија супротставила најезди ислама и била браник
хришћанства, а Милош Обилић, ношен управо
патриотским духом и хришћанским идеалима, убио
непријатељског владара. Тако је и Јованка ношена
француским патриотизмом довела дофена до круне.
Наиме, јединствени владар је био символ државног
јединства, и са легитимним владаром, династија Валоа
је ојачала, али и борбени дух Француза. Међутим,
Јованкине жеље за освајањем Париза и потпуним
ослобођењем отаџбине су се изјаловиле. Она је осуђена
и спаљена као вештица и јеретик.
Милош Обилић је постао једна од централних
9
С. Пеинтер, нав. дело, 407; Пероа, Дусе, Латреј, нав. дело, 255-
256.
10
С. Пеинтер, нав. дело, 407-408; Пероа, Дусе, Латреј, нав. дело,
256; Оксфордска историја средњовековне Европе, прир. Џорџ
Холмс, Београд-Бања Лука, 1998, 298.
личности косовске легенде која је изникла из боја на

Косову 1389. године. Сам мит се развија врло брзо после
битке. Има корен у култу о кнезу Лазару који је врло
брзо после самог догађаја развио патријарх Данило III, а
сама косовска легенда је посебно у XVIII и XIX веку
заживела у северним крајевима, где се код Срба почела
будити најраније национална свест. 11
У косовској
легенди, Милош Обилић је приказан као велики јунак,
али оптужен од Вука Бранковића за издају на вечери
кнеза Лазара уочи саме битке. Он се на вечери заклиње
да ће убити Мурата, да ће се борити за хришћанску веру
и за њу и погинути. 12
Овде наилазимо на још једну
паралелу. И Јованка Орлеанка је, као и Милош Обилић,
била оклеветана. И Милошева смрт је на неки начин
директно везана за клевету. Он је, како нам легенда
говори, да би спрао жиг издаје са себе, отишао у
османски табор и убио Мурата. Наравно, он је све време
био вођен и великим патриотизмом, одређивањем себе
ка Царству Небесноме и био је свестан да гине за виши
11
Јелка Ређеп, Прича о боју косовском, Зрењанин, 1976, 161-163;
Димитрије Богдановић, Књига о Косову, Београд, 1986, 46-49.
12
Ј. Ређеп, нав. дело, 98-99; Вук Караџић, Српске народне пјесме II,
Београд, 1985, 224-226, у Комади од различијех косовскијех
пјесама; такође и Царица Милица и Владета војвода, 223. ова
последње поменута песма у себи садржи и тему о могућј свађи
Лазаревих зетова Вука и Милоша, па и њихових жена, што је
могући ранији корен сукоба њих двојице који ескалира уочи самога
боја, уп. Р. Михаљчић, Јунаци, 27.
циљ. 13
Тиме он «остави спомен роду Српском да се
прича и приповиједа док је људи и док је Косова». 14
Милош Обилић је постао јунак многих народних песама

и легенди које су за циљ имале да лик безименог витеза
доведу на пиједестал највећег српског јунака. Он је
приказан као кнежев зет, 15
највећи међу свим
ратницима који носи српску заставу. Обилић је у
народној традицији остао и као сердар кнежев који
одлази у Латине (можда Котор) да прикупи харач за
кнеза. Народ је Обилићу приписао и низ других легенди.
16
Јованка Орлеанка у периоду непсоредно после

своје смрти није била херојски третирана. Иако је
ослободила Ремс, духовно средиште Француске где је
ова земља постала «прворођена ћерка Мајке Цркве»,
Црква ће јој се тек касније одужити. Две деценије
касније, 1455. године у децембру започео је процес
13
Ј. Ређеп, нав. дело, 116-136, врло детаљан приказ развоја легенде
о Милошевом јунаштву, одласку у сам табор и убиству Мурата. Ово
је један од кључних момената Приче о боју косовском и целог
косовског мита код Срба.
14
Српске народне пјесме II, 214.
15
Р. Михаљчић, Јунаци, 27; Српске народне пјесме II, 223.
16
И сама песма носив назив Милош у Латинима, Српске народне
пјесме II, 156-158; Славомир Настасијевић, Легенде о Милошу
Обилићу, Београд, 1966, где се може сазнати и о томе како је
кротио коња којег је добио према себи. У легендама се налазе и
приче везане за пад Николе Алтомановића и многе друге.
рехабилитације, који је наредне године и окончан 2.

јула. Прва биографска дела са краја XV века, попут
кљиге о Жану де Биеју, саборцу Јованкином уопште је не
спомињу. 17
О њој су већ доцнији летописи почели да
испредају легенду. Њено дело је имало већ после њене
смрти велики значај. Било је покретачка морална снага
Французима који су нешто више од две декаде по њеној
смрти солободили Француску од Енглеза. Њој се као што
смо рекли указивало низ светаца. Она сама истиче
Светог Архангела Михаила, Свету Катарину и Свету
Маргариту. Свети Архангел Михаило је вођа небеске
војске, њен вођа и заштитиник. 18
Велики француски
хуманиста Етјен Паскије је много радио на њеној
рехабилитацији. Иако није помињана током векова, о њој
је веома позитивно говорио Марк Твен, назвавши њу
особом која је најпосебнија и најчуднија у целој историји
људског рода. 19
Све је увод у оно што се десило током
ХХ века. Јованка Орлеанка је проглашена светом 1920.
године. Њен дан, 30. мај, је веома помпезно слављен у
време док је Француском владао генерал Шарл де Гол. У
17
Јохан Хојзинга, Јесен средњег века, Нови Сад, 91-95.
18
У Вечерњим новостима од 8. до 23. августа 2004. Миодраг Јанковић
је писао фељтон Усуди Јованке Орлеанке у коме износи пуно
драгоцених података; уп. и Ј. Хојзинга, нав. дело, 206, 223.
19
Henri Wallon, Jeanne d’Arc, Paris, 1860; Маrk Twain, Le roman de
Jeanne d’Arc, Paris, 2001.
име владе у Орлеану 30. маја 1964. године одржано је

посмртно слово Јованки Орлеанки, тада је речено да њен
крик одзвања у свим хришћанским срцима, додао да се
то храбро срце борило за Француску као што се ниједно
до сада није борило. Тиме је легенда о њој дефинитивно
створена. Њен култ надишао је Француску. Пољска
краљица Јадвига Анжујска је називана «пољском
Јованком Орлеанком», а Јованка «некрунисана
француска Јадвига». Живеле су у исто време, обе су
биле побожне и поднеле су велику жртву за отаџбину.
Дуго су чекале и на канонизацију, али се налазе у
римокатоличком календару светих. 20
Јованка је тема и
многих књижевних дела, од којих нека негирају да је
била спаљена. Појављује се на миси у једном делу, а
потом наставља свој живот. Тиме се, по речима једног
од аутора, не жели уништити леегнда о њој. Њен
светачки и херојски култ се тим делима посебно
наглашава.21 Национална Библиотека у Паризу поседује
20.000 дела о њој само јачају њен значај и традицију у
француском народу. Бројне су везе Јованке са Србима.
20
Anna Strzelecka, O Królowej Jadwidze. Studia i Przyczynki, Lwów, 1933,
76; Emil Rewerowski, Polska Joanna d’Arc, Nasza Przyszłošć, 24/1932,
106-120.
21
Међу њима нека која најбоље осликавају горе речено су: Gérard
Pesme, Jehanne d’Arc n’a pas été brulée, Angoulême, 1962; Mary Gordo,
Jeanne d’Arc, Québec, 2000; Michel de Grèce, La conjuration de Jeanne,
Paris, 2003.
Жана Меркус која се 1876. борила са херцеговачким

устаницима је често називана и слављена као српска
Јованка Орлеанка, Ђура Јакшић је рекао да је она
«Јованка наша, не Орлеанска». 22
И Десанка Максимовић
је писала о Јованки. 23
Многе жене које су се бориле у
српским ратовима су због храбрости, пожртвованости и
срчаности називане српске Орлеанке. То су биле
Милунка Савић, Софија Јовановић, Јелена Бјелајац, било
је и странкиња, попут лекарке Елси Инглис, Евелин
Хаверфилд, затим чувена сликарка Надежда Петровић и
многе друге. 24
Један пук, пук Јованке Орлеанке, сачињен
од српских војника, дао је огроман допринос ослобађању
Србије 1918. а у исто време, Први коњички пук српске
војске носио је назив Обилић. 25
Милош Обилић није званично проглашен цркве

канонизован као светитељ. Али, највећа српска светиња,
манастир Хиландар има фреску Св. Милоша Обилића
«Пострадави на Косову» која потиче из XVI столећа и
22
Глас Требиња је објавио њена писма из Херцеговине у својим
бројевима 960 и 961, 26. маја и 30. јуна 2007. године, приредио их
је Десимир Милошевић. Чланак о њој је објавио Петар Милатовић,
Жана Меркус или време заборава, Политикин забавник, 2954,19.
септембар 2008, Година LXX.
23
Десанка Максимовић, Јованка Орлеанка. Студија, Београд, 1929.
24
Новица Пешић, Српске Орлеанке, фељтон у Вечерњин новостима,
15-26. новембра 2007.
25
Jubilarni zbornik života i rada Srba, Hrvata i Slovenaca 1918-1928, III
deo, Beograd, 1928, 25.
налази се међу светим ратницима. 26

Током XIX века
Милошу Обилићу је припало значајно место у српској
уметности и ту је називан «Новим Константином», дакле
поређен са првим хришћанским царем. 27
Традиција му
приписује и задужбину, манастир Туман о чијем самом
настанку постоје легенде. А наводно тамо је и сахрањен.
28
Милош Обилић, као средишња личност косовске
легенде свакако има своје место у косовском завету,
који није ништа друго до завет и Откровење српскога
народа, свевечни есхатон, попут оног у Откровењу
Светога Јована. 29
За Православну цркву нема сумње да
је Косово борба за Царство небеско. Српски народ се
уздао у Бога, «Бога Лазаревог и Милошевог». 30
Попут
Јованке Орлеанке, мотив Бога и отаџбине присутан је и
код Срба. Милош Обилић је нашао своје место и код
других народа. Енглески историчар Ричард Ноулс је
1610. написао The General Historie of the Turkes. Ово дело
26
Вој. С. Радовановић, Свети Милош Обилић, Београд, 1929.
27
Љиљана Стошић, Милош Обилић као ''Нови Константин'' у српској
уметности XIX века, Ниш и Византија V, Зборник радова, уредник
Миша Ракоција, Ниш, 2007, 429-442.
28
Жељко Миљанић, Задужбина Милоша Обилића, Православље, 927,
Београд, 1. новембар 2005.
29
Игуман Острошки Јован (Пурић), Откривење и Косовски завет, у:
Лествица тајноводственог путовања, Тврдош-Цетиње-Врњци, 2004,
298-301.
30
Епископ Николај, Сабрана дела II, 584, 602.
је Милош Црњански приказао у свом делу Ембахаде. У

овом спису коме се дивио и Бајрон, дело Милоша
Обилића је до танчина описано, а сам Ноулс хвали
Милоша и каже да је тиме заслужио вечну успомену за
своју храброст.31 Јак је култ о Милошу (Копиловићу) и
код Албанаца, где је он централна личност традције
везане за Косовски бој. 32
Бенедикт Курипечић, путник и
путописац из 1531. године наводи да је херојство
Милоша Обилића нешто о чему се и у његово време
много пева код Хрвата. 33
Легенде о Милошу су
превођене на италијански, 34
о њему су писали
Дубровчани, Мавро Орбини, Андрија Качић Миочић и
други. 35
Милош Обилић овенчан је и у књижевности. За
Његоша је највећи ратник, за Јована Дучића је «Царичин
паж са очима од смарагда». 36
О Косову као крвавој рани
где спава Обилић писао је Ђура Јакшић, а песму Обилићу
31
Miloš Crnjanski, Embahade IV, Beograd, 1984, 113-114.
32
Alois Schmaus, About the tradition of Kosovo amongst Albanians,
Завичај-Homeland, 60-62; Р. Михаљчић, Јунаци, 33-35; Смиља
Марјановић-Душанић, Свети краљ, Београд, 2007, 545.
33
Бенедикт Курипешић, Путопис кроз Србију, Босну, Бугарску и
Румелију 1530, Сарајево, 1950, 25.
34
Михаило Динић, Дукин преводилац о боју на Косову, Зборник
радова Византолошког института, VIII2, Београд, 1964, 53-67; Ј.
Ређеп, нав. дело, 186-195.
35
Р. Михаљчић, Јунаци, 20-40; Ј. Ређеп, нав. дело, 161-214.
36
Петар II Петровић Његош, Горски вијенац, Београд, 2006, 15-16;
Јован Дучић, Песме, Београд, 2001, 104.
написао је и Матија Бећковић. 37

Обилићу као највећем
српском хероју се дивио и Никола Тесла. 38
И Јованка
Орлеанка и Милош Обилић нашли су своје место на
медаљама и ордењу, махом за храброст и херојство. 39
Данас Орден Милоша Обилића има Република Српска.

Овенчан је на многим сликама, међу којима истичемо
Пеђу Ђаковића, сликара пореклом из Босне, који живи и
дела у Прагу. Он је насликао Милоша како убија Мурата
у оквиру циклуса Косовска легенда. О њему је писао и
Стерија. 40
Милош Обилић је један од главних јунака у
драми Бој на Косову аутора Љубомира Симовића. 41
На крају, уместо закључка о везама ових двеју

архетипова јунаштва, рецимо следеће. Шарл VI је 1389.
приредио у катедрали Нотр Дам свечано благодарење и
37
Ђура Јакшић, Песме, Београд, 1999, 50; Матија Бећковић, Очинство,
Подгорица, 2001, 215-217.
38
М. Илић, Православље и српство Николе Тесле, Православље, 943,
1. јул 2006.
39
Joan of Arc Loan Exhibition Catalogue; Paintings, Pictures, Medals,
Coins, Statuary, Books, Porcelains, Manuscripts, Curios, Etc. In the
American Numismatic Society Building, Тhe Museum of French Art.
Institute in America. Тhe American Numismatic Society [n.p. n.d.] 1913;
R. Mandić, Predlog za novu medalju Obilića, Orden, 4, Beograd, 2004,
27-29; Ljubomir S. Stevović, O liku Miloša Obilića na gravurama i
medaljama, Orden, 4, Beograd, 2004, 29-34.
40
Јован Стерија Поповић, МилошЬ ОбилићЬ- юначко позориште у
петЪдеиствія. Milosch Obilics Trauerspiel, Пешта, 1828.
41
Љубомир Симовић, Бој на Косову, Београд, 1991; то није једино
литерарно дело о Милошу Обилићу, поменућемо само Милош
Обилић: српска народна певанија (како се пева свуда по Српству),
Нови Сад, 1883.
процесију поводом победе хришћана на Косову. Шест

векова потом, Пук Јованке Орлеанке 1918. ослобађа
Србију. Срби на Калемегдану дижу споменик
захвалности Француској. А на Видовдан 1989. године
кардинал Лустигер је у име француске цркве објавио да
ће звона на цркви поново звонити у част косовских
јунака.

Bácskai birtokosok a Hunyadiak

korában1
Boris Stojkovski, MA
Department of History, Faculty of Philosophy,
University of Novi Sad
The Bačka holders in the age of Hunyadis
Abstract:
The paper deals with the holders on the territory of
modern Bačka during the period of Hunyadi-dynasty in the
late 15th and early 16th century in medieval kingdom of
Hungary. On the base of the sources and literature the brief
description is provided. Among holders there were famous
and rich medieval Hungarian feudal families (Garai family for
example), as well as the Catholic Church, especially some
archbishoprics and bishoprics. Maybe one of the most
1
E munka Szabadka az egykori Hunyadi-birtok c. Tudományos-szakmai
érkezletre, A reneszánsz év gáláműsor alapján, Szabadkán, 2008. december
16-án olvasta volt, de addig soha nem jelent meg.
interesting aspects of viewing these holders is the one

considering the royal family itself. King Matthias Corvinus
(1458-1490), his mother Elisabeth Szilagyi and his
illegitimate son Janos too were holders of a lot of
possessions on the northern part of Bačka. The centre of
their possessions was the city of Subotica. Almost the whole
area around this important city was given by king Matthias
to his mother. This gift is the beginning of history for some of
modern villages around Subotica.
The second important city in this area, Sombor, and
holders of the city and its’ surroundings is also the subject of
the paper. The work shows the large importance that this
territory had during one of the brightest periods of medieval
Kingdom of Hungary.
Key Words: Catholic Curch, Bačka, Matthias Corvinus
A mai Bácska területe Hunyadi korában három

vármegyéhez tartozott. Területének nagyobb része Bács
vármegyét képezte. Néhány falu a XV. Század folyamán
Csongrád és Bács vármegye része volt, mint például
Györgyén, amely 1468-ban Csongrád megyéhez tartozott,
vagy Veresegyház, amely 1447-ben bácsi falu volt, de 1462-

ben mint Csongrád vármegyei helységet tartottak számon. 1
A mai bácskai városok és falvak pedig Bodrog vármegye

fennhatósága alatt voltak.
A bácsi birtokosok között sok volt a köznemes,
köztük több híres középkori család is. Doroszló környékén
ismertek voltak a Doroszlaiak és rokonaik, a Kisek. Ebben a
korban a birtokukban levő falvak Doroszló, Tótfalu,
Cserefalva és Berezsgely néven voltak ismertek. 1492-ben a
Kis család még néhány falu földésura lett. 2
Mellettük a
Ripaki nemesi család falvai terültek el. A mai Bukin vidékén
egy kastély 30 faluval és a pusztával a Patolcsiaknak
birtokába jutott. 1467-ben Mátyás király Buki, vagy Bukin
néven a kői káptalant Bukin- és más birtokok tulajdonába
iktatta. 3
Plávna és Vajszka vidéke és tőlük keletre, a mai
Keresztur területe, a Szilágyi és a Kereszturi köznemesi
birtokosok tulajdona voltak. 4
A Morhatiak, Baranya- és
Bodrogmegyei birtokosok, Verbász és Palánka vidékén voltak
földesurak. A lekcsei Sulyok családdal 1455-ben és 1467-
ben kötött örökösödési szerződésük szerint több mint 20 falu
1
Csánki Dezső, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában,
Budapest, 1894, 131-133.
2
Csánki, op. cit, 133, 175: Iványi István, Bács-Bodrog vármegye földrajzi
és történelmi helynévtára, III-V. kötet, Szabadka, 1907, 30.
3
Csánki, op. cit, 133, Iványi István, Bács-Bodrog vármegye földrajzi és
történelmi helynévtára, I-II. kötet, Szabadka, 1909, 47. (tóvábbiákban
Iványi, Helynévtára)
4
Csánki, op. cit, 133, Iványi, Helynévtára, I. kötet, 82.
a Morhati család birtokába került. 5
A Tallócziak, illetve a tallóczi Bánfiak hat falu

földesurai voltak Hunyadi korában. Az Ujlaki család
Palánkát, Glozsánt és Kulpint birtokolta. 6
A Maróti család
birtokához 16 falu tartozott, az egész vármegye területén
voltak birtokaik. A mostani Csurogtól Petrovoszeloig húzódó
terület 1440-ben a szerb despota, Brankovics György birtoka
volt. 7
Közülük most csak néhány helységet említünk, mint
például Csirek, Perlek, Asszonyfalva, stb.
Corvin János 17 éves volt, amikor apja, Mátyás király
1490-ben meghalt, s ő lett az ország legnagyobb
főbirtokosa: ezer falut, 49 vásárhelyet, 17 kastélyt és 30
várat birtokolt, 8
köztük a mi vidékünkről Gyálát, Futakot és
Földvárt. Gyála Corvin János előtt 1464-ben Garai Jób
birtoka volt. 9
Futak, amelyet először 1250-ben említenek
mint terra Futog-ot, Hunyadi korában a Garaiak birtoka volt.
1487-től Corvin János kezébe került, amikor apja, Mátyás
király a többi birtokot adományozta fiának, s köztük Futakot
is. Későb Corvin Futak várost Ernust Tsigin pécsi püspöknek
5
Csánki, op. cit, 177.
6
7
8
Петар Рокаи, Золтан Ђере, Тибор Пал, Александар Касаш, Историја
Мађара, Београд, 2002, 173.
9
Iványi, Helynévtára, I. kötet, 104.
adományozta. Ujlaki Lőrinc 1492-ben e várost magához

ragadta, és csak 1494-ben adta vissza a püspöknek. 10
A
nagy és gazdag Garai család Földvárt is birtokolta, mégpedig
Garai Job, a Garai birtokok kezelője. 11
Az egész középkor folyaman az egyház nagybirtokos

volt. Bács vára nagy központ volt a XI. Század második
felétől. Ebben az időben e város feltehetően a vármegye
székhelye is volt, az első ispán pedig Salomon király
leghűségesebb társa, Vid ispán. 12
Ezenkívül a korai
középkortól egyben az érsekség székhelye is. 13
A mi
témánkkal kapcsolatban fontos adat, hogy Hunyadi korában
Bács város egy egyházi méltóság birtoka volt. I. Mátyás
uralma alatt a kalocsai érsek több ízben tartózkodott itt,
amit a levelek keltezése bizonyít. 1483-ban megemlítik a
bácsi kis prépostot és birtokát, Szent Mártont. 14
A bácsi
reneszánszi fénykor és felvirágozás 1491. És 1497. Közöttre
10
Iványi, Helynévtára, II. kötet, 90-91.
11
Iványi, Helynévtára, III. kötet, 36.
12
Róla cf. Борис Стојковски, Бачки жупан Вид, Споменица Историјског
архива Срем, 7, Сремска Митровица, 2008, 62-71.
13
Szent László korában Bács talán az érsekség központ lett, na lényegek
vannak szerintek hogy Bács régibb volt, cf. Katona István, Historia
Metropolitanae Colociensis, Colocae, 1800, 10-11; Paškan Cvekan,
Franjevci u Baču, Virovitica, 1985, 13, 15, 25-28; Matija Zvekanović,
Schematismus primus diocesis Suboticanae, Subotica, 1968, 18-20,
Winkler Pál, A kalocsai és bácsi érsekség. Történeti összefoglalás,
Kalocsa, 1926, 5.
14
Iványi, Helynévtára, III. kötet, 11.
tehető, amikor Váradi Péter mint kalocsai érsek tartózkodott

a városban. A várat is újjáépittette és sok levele kelt innen.
15
Melléjük sorakozik a derzsi prépostság. Derzs város

Bács határában terült el, melette az egyházi birtok, a
dombói apátság adománya, Szent Márton, illetve
Kőszentmárton. Érdekes, hogy a dombói apátság
szerémmegyei apátság volt. Előbbi tulajdonosa a Maróti
család volt, akik a dombói apátságnak adomanyozták a
birtokot. 16
A Péterváradi apátság is nagy bácsi birtokos volt

Hunyadi korában. Ennek az apátságnak fontos birtokát
képezte Vásáros Várad, a mai Újvidék. Nem csak Újvidék,
hanem a környéke is a apátság területéhez tartozott.
Mortályost, Futakot, Földvárt és más helységeket 1439-ben a
Garai család kapta meg, és az ő tulajdonuk volt Corvin
Jánosig. Érdújhelyi Menyhért szerint Kőszentmárton, vagy
Szentmárton, egy dunántúli falu, a péterváradi apátság
birtoka volt, amit Mátyás király egy 1471-ből származó
oklevele bizonyít, valamint Váradi Péter érsek egy 26 évvel
későbbi levele. E két dokumentum egy bírósági eljárásra
vonatkozott. 17
A többi péterváradi birtok a mai Újvidék
15
Ibid.
16
Csánki, op. cit, 135, 138.
17
Мелхиор Ердујхељи, Историја Новог Сада, Ветерник, 2002, 70.
területén Baksafalva, Csenej, Bivalyos, Zajól, stb. voltak.

Külön kell említeni Vásáros Váradot, azaz Újvidéket.
Pétervárad, Ó Pétervárad, illetve Vásáros Várad régi híres
kereskedelmi központ volt, hatalmas magtárral, ahová
mindenfelől jöttek a kereskedők. 18
A titeli prépostságnak Mátyás király uralkodása idején

bácsi földesura volt. Titel város a XI. Századból származik.
A Titeli káptalan a fides publica helye volt és ezért igen
jelentős város az egész középkori Magyarországon. 19
E híres
egyházi központ több duna-tiszazugi, mára már
nyomaveszett helység földesura volt.
A fentieken kívül meg kell még említenünk a szerémi
püspökséget, melynek a mai Bukin táján, tehát Bács
megyében volt (legalább is a XIII. és a XIV. században)
kisebb terjedelmű jószága. 20
Nagyon fontos és érdekes forrás a témánkhoz egy

Mátyás király által kiadott oklevél. I. Mátyás, Magyarország
királya, 1462. Február 16-én édesanyjának Szilágyi
18
М. Ердујхељи, op. cit, 72-78, 80.
19
Ivánfi Ede, Titel mint prépostság, káptalan, hiteles hely és vár,
Temesvár, 1877, Érdujhelyi Menyhért, A titeli káptalan története, A Bács-
Bodrogh vármegyei történelmi társulat évkönyve, 11 (1895), 49-85; id,
A kalocsai érsekség a renaissance korban, Zenta, 1899, 157; Историја
Мађара, 33-34, Душанка Динић-Кнежевић, Словенски живаљ у
урбаним насељима средњовековне угарске државе, Зборник
Матице српске за историју, 37, Нови Сад, 1988, 33-34.
20
Erzsébetnek, Hunyadi János özvegyének kérelmére oklevelet

adományozott, amellyel a következő falvakat ajándékozza
édesanyjának: Csongrád vármegyében Györgye (mai
Györgyén, Gywrgye oklevelében), Bajmak (Baymok),
Napfény (most Nagyfény, Napfén az eredeti szövegben),
Csantafejér (mai Csantavér, Chontafeyér), Budakuta
(Bwdakwtha) és Pacsér (eredetileg Pachyr). A király
édesanyjának pusztákat is adományozott: Kölestarló,
Kétfülü, Likasegyház, Thereth és Páli. 21
Az utóbbi puszta a
mai Palics, amelyről ekkor történik az első említés. 22
Az akkori Bács vármegyében Szilágyi Erzsébet a

következö falvak tulajdonosa lett: Okor, Kerekegyház, Nagy-
Bajcs, Fi-Bajcs, Himesegyház, Kewkewr, valamint Wizethwrol
helységek és Hegyestwrol (mai Hegyes), Ákosthwrol és
Feyerfakathwrol (ugyanazon vármegyei puszták). 23
Úgy látszik, hogy nem csak a király fia, hanem az

édesanyja is nagy bácsi birtokos volt Mátyás király uralma
alatt.
Szabadka 1439-ig volt királyi birtok, és mint ilyent,
más szomszéd helységekkel együtt azon év május 9-én
21
Iványi István, Szabadka szabad királyi város története II. rész,
Szabadka, 1892, 5-6, oklevéle eredeti szövegben, latin nyelven.
22
Stadler Aurél, Palics története 1462-1958, Palics, 1999, 12, Laslo Mađar-
Magyar László, Palićke šetnje-Palicsi séták-Palić promenades, Palić-Subotica,
2003, 10-11.
23
Iványi I, Szabadka szabad királyi város története II. rész, 6.
Albert király Hunyadi Jánosnak és hasonló nevű öccsének

adja zálogba: Szabadkát, Madarast, Tavankutat és Halast. A
források Szabadkát ekkor oppidum néven, azaz
mezővárosként említik. Hunyadi János 1456-ban halt meg
és utána sógora, horogszegi Szilágyi Mihály lett Szabadka
földesura. 24
Szabadka 1464. Szeptember 7-ig a Hunyadiak
birtoka maradt. Ekkor adományozta ugyanis Mátyás király
Dengelegi Pongrácz János erdélyi vajdának. 25
Az oklevél
szerint a király Szilágyi Mihály halála után Szabadkát
minden hozzá tartozó haszonvételeivel rokonának,
dengelegi Pongrácz Jánosnak és örököseinek adományozta.
26
Az oklevél Szabadkára vonatkozó része a várost mint
possessionem nostram Sabatka in comitatu Csongradiensi
említi. 27
Az erdélyi vajda azzal érdemelte ki az adományt,
hogy részt vett a korábbi török elleni hadjáratokban. 28
A
Dengelegi Pongráczok (nem csak János, hanem a fiai is
birtokolták Szabadkát) idejében épült fel a szabadkai kastély.
Pongrácz Mátyás örökös nélkül halt meg 1498-ban, és a
24
Iványi István, Szabadka szabad királyi város története I. rész, Szabadka,
1886, 39-40.
25
Blazovich László, Szabadka földesurai a középkorban, Szabadka
igazgatás történetéből, Szabadka, 1996, 35.
26
27
Ibid.
28
Blazovich L, op. cit, 36, Iványi I, Szabadka szabad királyi város
története I. rész, 40.
város II. Ulászló királyra szállt vissza. II. Ulászló király

1501. December 8-án a magvaszakadt Dengelegi Pongrácz
család birtokait Corvin Jánosnak adományozza, köztük
Szabadkát is. 29
Három év múlva, március 13-án Török Imre
és családja Corvin Jánostól megkapja Szabadkát. 30
A mai Zombor Hunyadi korában Bodrog vármegyéhez

tartozott Czobor-Szent Mihály néven. Ez a régi helység a
bodrogmegyei igen tekintélyes és gazdag Czobor család
után kapta meg e megkülönböztető előnevet. Hunyadi
korában a Czoborok Czobor-Szent-Mihály földesurai voltak.
1481-ben a domonkosok a Boldogasszony Szűz tiszteletére
kolostort alapítottak. 31
Egy Czobor, Czobor János, királyi
udvarnok (Familiaris) volt és I. Mátyás királytól, Imre és
Márton fivéreivel együtt, kiváltságot kapott, hogy Czobor-
Szent-Mihály területén várat épithessen. Ezt nem történt
meg, amit egy 1473-ban kiadott újabb engedély tanúsít.
Czobor János 1479-ben Sixtus pápától engedelyt kapott arra,
hogy Czobor-Szent-Mihályba dominikánus szerzeteseket
hozhasson és házat épithessen számukra. A király 1480-
ban a Czoboroknak adományozza Boriszló Péter leányának
részbirtokait a mai Zomborban (azaz ekkori Czobor-Szent-
29
Iványi I, Szabadka szabad királyi város története II. rész, 8, id, Iványi,
Helynévtára, I. kötet, 110, Blazovich L, op. cit, 39.
30
31
Mihályban mint tudjuk), Jánosiban és Halmosban. 32

Az
egész Hunyadi korban, és utána a Mohácsi vészig, a mai
Zombor a Czobor család birtoka volt.
A mai Bácska területén a XV. Század második felében
több más birtokos is volt, nem csak az említett családok,
hanem még néhány. Sok híres nemesi család a korai
középkortól várakat vagy falvakat birtokolt Bács- vagy
Bodrog vármegyében.
A Berekszói család a szomszédos Valkó megyéből
származott, s László alispán adta 1473-ban és 1474-ben
Bács vármegyének Báncsa és Szent Lőrincz falvakat. 33
Dóczi
Péter, Nándorfehérvár (mostani Belgrád) egykori kapitánya,
Péter nevű testvérével Bajcs és Fi-Bajcs helységeket
birtokolta. 1494-ben II. Ulászló király két falut Both
Ambrusnak és Andrásnak adományozott. 34
A Garai család nagybirtokossá vált Zsigmond király

korában. A XV. Század 60-as és 70-es éveiben a Garai
család több mint 20 helységet, falut és pusztát kapott. A
család ifjabb ága, a garai Bánfiak a Kishorvátokkal együtt a
XV. Század végén, és később is, Vaskapu várost birtokolta.
Vaskapu, amelyet először egy XIV. századi pápai
dézsmalajstrom említ, 1494-ben Váradi Péter kalocsai és
32
Iványi, Helynévtára, I. kötet, 55-57.
33
34
bácsi érsek tulajdonába kerül. 35
A munkánkban beszéltünk a bácsi birtokosokról

Hunyadi korában, és külön Mátyás király uralkodása idején.
Mátyás király személyes tulajdona volt Vörösegyház,
amelyet mint pusztát már 1423-ban említenek, vármegye
nélkül, de valószinűleg Bács vármegyéhez tartozott. 1447.
Március 31-én Koroghi János, a későbbi macsói bán,
Veresegyház birtokot minden hasznaival együtt örökre
Hunyadi János országkormányzónak és fiainak, Lászlóak és
Mátyásnak ajándékozta. Így Vörösegyház Mátyás király
egyéni birtoka volt haláláig, majd fia, Corvin János örökölte.
János Szabadkával és más falvakkal együtt Vörösegyházat is
(a mai Verusity) Török Imrének ajándékozta. 36
A mi vidékünk a középkori magyar királyság jelentős

része volt. Hunyadi korában a legnagyobb köznemesi
családok, a katolikus egyház magas tisztségviselői és egyes
külföldi uralkodók is bácsi és bodrog vármegyei földesurak
voltak. Maga a király és a királyi család is birtokos volt a mai
Bácskában. Munkánkban nem említettünk meg minden
birtokot és birtokost. Ez csak egy rövid áttekintés arról,
hogy vidékünk, a mai Bácska Hunyadi korában, illetve a
reneszánsz korban az akkori Magyarországon komoly
jelentősséggel bírt.
35
Csánki, op. cit, 173, Iványi, Helynévtára, I. kötet, 139.
36
Iványi, Helynévtára, I. kötet, 141-142.
Село Уздин – елементи културног

живота
oИвана Јањић
Универзитет у Новом Саду
Филозофски факултет Одсек за румунистику
Abstract:
In this paper, we present some elements of cultural
life, village Uzdin. The village is located at the two extremely
different natural zones. The inhabitants of Uzdin were
farmers and live-stock-breeders. Culture creativity of the
inhabitants of Uzdin have a long tradition and spiritual
value. Music and folk dances started when the church choir
was founded. A great number of musically talented villagers
was included in the Society.
Key words: Uzdin, Cultural life, Music, Tradition
Уздин се сврстава у изразито равничарско

насеље. Налази се у средњем делу Баната, на левој
страни Тамиша, непосредно уз речну раван. Настао је на
земљишту које се одликује разноликостима и

погодностима које су увек биле привлачне за људе.

Бујна травна вегетација са долинских стана и у речној
равни, обилне количине воде на појилиштима за стоку,
као и простране површине растреситог плодног
земљишта у појасу заравни, уливали су осећај
безбедности и људе подстицали на рад. Људски живот
на овом простору се управо због тога одржавао и
непрекидно обнављао, све до нашег времена. 1
Оснивање или реконструкција већине савремених
сеоских насеља у Војводини везује се за крај 18. века
када је, интервенцијом спољних фактора (што није био
случај у Европи 18. века) дошло до планског уређивања
простора југоисточног дела Панонске низије. Уздин је,
по својој композицији, село геоматријског
карактера.Типични представници насеља рађених по
плану су: Банатско Ново Село, Барице, Бегејци, Ечка,
Глогоњ, Јанков Мост, Клек, Локве, Мали Жам, Маргита,
Мраморак, Овча, Стража, Уздин, Владимировац,
2
Војводинци. Села су са широким улицама и плацевима
одређених величина.
Положај насеља допринео је да његов
територијални развој од почетка буде успешан. Крај
1
Тодор Т. Милован, Уздин, Нови Сад 2005, 5
2
Мирјана Малуцков, Румуни у Банату, Етнолошка монографија,
Војвођански музеј, Нови Сад 1985, 50.
самог села пролази пруга Београд - Панчево –

3
Зрењанин , чија је изградња почела крајем XIX века, а
пуштена у саобраћај 1904. године. Она повезује два
најразвијенија привредна центра на подручју Баната
Панчево и Зрењанин. Укупна површина насеља Уздин
износи 8462 ха.4 Од тога на изграђени простор насеља
долази 3.5 кв. км, по чему Уздин сврставамо у прострно
највеће село у овом делу Потамишја. Према попису из
1991. у Уздину је забележено 3372 становника, што чини
око 9% укупне популације општине Ковачица5.
Мало је писаних докумената о развоју Уздина из
периода отоманске власти, па и после коначног
протеривања Турака из Баната. У том погледу ни
казивање народног предања не пружа поуздане
информације. Уздин се први пут је забележено у
познатом Крушевском поменику.6 Ово је најстарији
писани документ у којем се спомиње Уздин, али из овог
документа мало сазнајемо о људима и њиховом
3
Срета Пецињачки, Панчевачки дистрикт 1717-1773, Нови Сад
1985,с. 19;
Trinţu Măran, Intemeierea şi dezvoltarea satului Uzdin, Viena 1989, s.
38.
4
Тодор Т. Милован, Уздин, Нови Сад 2005, 7
5
Бранислав Букуров, Становништво и насеља у Потамишју, зборник
за природне наауке, Матица српска, св.34, Нови Сад 1968, с.52
6
Mircea Măran, Românii din Voivodina, Editura ICRV, Zrenianin 2009,
165.
свакодневном животу. Забележена имена насеља,

свештеника, угледних мештана и дародаваца, а мање
има других релевантних података. На овом поменику
није била првобитно означена ни година кад је
састављен, што је касније истраживаче обавезивало да
га темељно проуче и утврде годину када је био писан. 7
Подаци говоре да је Уздин од настанка носио исто име,
али је за време угарског господства, замењено другим.
У Крушевском поменику појављују се две верзије
писања имена Уздин: ОYЗДИНО и ОYЗДИNCU.8 Употреба
графена Y уместо OY на почетку речи преовлађује више
крајем XVIII века, што се из ових неколико примера види:
Уздин (1777), YЗДИN (1780), YЗДИNγΛγ (1781). На
мапама Баната јавља се Мали Уздин и Велики Уздин.
Помињу се 1688. и 1689.
Велики Уздин је имао те године 40 кућа а Мали Уздин
20.
Село је своје старо име поново добило тек после
Првог светског рата, када је овај део Баната прикључен
КСХС. У народу је његово име још и данас очувано у
овом облику као што је изговарано у далекој прошлости:
Uzdâni и Uzdâniu, а не по периоду угарског режима.9
7
Тодор Т. Милован, Уздин, Нови Сад 2005, 30.
8
Тодор Т. Милован, нав. дело, 30
9
Према једном гледишту, топоним Уздин је настао

од две турске речи: уз и дин. Реч уз у преводу с турског
значи добар, ваљан, а дин значи вера, религија. Уколико
ове две речи спојимо, добијамо израз који казује да
житељи тог села имају или следе добру веру, ваљану
религију, да су правоверни10.
По другом тумачењу полазиште за настанак
топонима Уздин узимају се исте две речи: „Us” и „din.,
али које имају другачије значење од оног у претходном
примеру. У ово случају реч „ус” је изведена из латинске
речи ubius што у преводу значи текуће воде. Други део
имена „дин” надовезује се на старокелтску реч „дунум”,
која у преводу значи утврђење, тврђава или
фортификација, чије одбамбрене ровове смењују
земљани грудобрани заштићени палисадама. 11
На
основу тога се изводи закључак да Уздин као људско
станиште носи име које симболизује природну
безбедност и да је реч о насељу уз реку које велике воде
не могу угрозити.12
Уздин има традицију у неговању културног блага
и предања из своје даље прошлости. И данас се чувају и
негују обичаји и веровања, а такође материјалне и
10
Teodor T. Miclea, Credinţa, Vršac, XII 1979
11
Gheorghe Vaida, Originea toponimului românesc Uzdin,
12
духовне вредности наслеђене од предака. Испољавају

се достигнућа и смисао у стваралаштву, нарочито у
музици и традиционалним народним играма које изводе
уз ритам и мелодије.
Први пут је о томе забележено средином XIX века
у научној грађи „Описаније мјaста Уздин“, у којој се
истиче карактеристична особина Уздинаца да: „ весељу
играју, здравице напијају у смеху и шали проводе и
певају“. 13
Организовани почетак у неговању музике и

фолклора настаје у време оснивања црквеног хора на
прелазу из XIX у XX век. Црквена општина је на
иницијативу учитеља Аугустина Прекупа 1898. године
основала прво певачко друштво – мушки хор. Њему је
тада поверено да буде инструктор и диригент хора 14.
Слично црквено певачко друштво постојало је можда и
раније, највероватније 1884 – 1885. године, када се на
челу формације хора налазио учитељ Николае Онћу15.
У једном раздобљу постојале су чак паралелне
формације хора: световни и црквени, с тим што су у
њима учествовали углавном исти певачи. Певачко
друштво је реорганизовано 1922. године и добија име
13
14
15
Алманах „Libertatea“,1992.
Reuniunea de citire şi cântări „Doina” друштво за читање и

песма „Дојна“, Уздин. У етапама које следе рад Друштва
је знатно побољшан. По новом устројству Друштво мења
име и региструје се као Societatea culturală „Doina” din
Uzdin, председник Друштва био је свештеник Трајан
Божин16.
ДК „Дојина“ је за активност одликована високим
друштвеним признањима; 1973. године додељена му је
„Искра културе“, а 1978. године Вукова награда.
Допринос у остваривању и реалиѕацији плана припада
члановима формације мушког и мешовитог хора,
женском хору „Privighitorile”, као и дувачком и гудачком
оркестру народне музике, фолклорној групи, драмској
секцији и библиотеци.
Треба споменути и Женску хорску формацију
„Privighitorile“ која од оснивања редовно наступа на
свим музичким манифестацијама у организацији ДК
„Doina“, не само у својој средини, већ и у другим
центрима.17.
Прва вреднија искуства позоришне активности
забележена су тек после формирања друштва
„Reuniunea de citire şi cînteri” – Удружење за читање и
песме. Чланови хора су већ у првим деценијама XX века,
16
Vasile Barbu, Activitatea corală la Uzdin, Uzdin 1990.
17
Teodor Ferenţ, Ceva despre Uzdin, Almanah „Nădejdea” za 1943.
припремали и поједини монолог, дијалог, па чак и краћу

драмску слику, најчешће комедију. На позоришној сцени
доста дуго су наступали само мушкарци, малобројни
интелектуалци у селу, чак и за извођење женских улога.
Жене се у драмску секцију укључују знатно касније.
Први драмски аматери женског рода биле су углавном
супруге извођача мушких улога.18
Средином XX века група интелектуалаца,
углавном школских радника – учитеља, студената и
средњочколаца, укључује се у рад драмске секције а на
репертоару су обично краћа популарна дела
југословенских и румунских аутора.
Традиционална манифестација Дани позоришта –
Zilele de teatru покренула активност већег броја
организација у насељима где живе Румуни. Припремање
драмских дела ради се под надзором квалификованих
стручњака. Међу познатим позоришним редитељима
који су радили са уздинским аматерима помињу се:
Хориа Попеску и Лиа Никулеску из Букурешта, затим
Јулијан Капаћа из Арада, као и искусни и надарени
аматери драмске уметности из места Тодор Крецу и
Јован Далеа19. Аматерско позориште ДК „Doina“ из
Уздина од 1986. године носи име Тодор Крецу – Тоша
18
Тодор Т. Милован, нав. дело, 301.
19
„Tibiscuc”, Uzdin, jul 1992.
(1929-1979).20
У драмској уметности изванредне резултате
постигао је Аурел Милош из Уздина, познат пре свега
као велики балетски уметник21. Рођен је 1905. године у
Уздину, док је балет и филозофију студирао у
Будимпешти и Риму. Прва знања о балету стекао је у
Академији „Nicolo Guera“ у Будимпешти, док прва
значајна искуства стиче у Градском позоришту у
Аугсбургу и Дизелдорфу, а потом у будимпештанској
опери, као и у другим културним институцијама
Мађарске. 22
Као креатор „слободног балета“, Милош је
развијао тзв „песнички балет“. Своју богату уметничку
каријеру наставио је и после рата. Укупно је реализовао
173 балетанске кореографије, режирао је 18 опера, али
није одржавао везу са родним крајем, у који се није
враћао.
Прва библиотека почиње да ради двадесетих
година XX века, кад је формирано КД Друштво за
читање и песме „Doina“. Књиге које су тад имали
смештене су у просторију парохијалног дома Код Павића
у којој су чланови хора одржавали вежбе. Библиотекар
20
21
Vasile Barbu, Nostru Aurel Miloş şi oameni de seamă ai Uzdinului,
Ţimişoara 1998, s.32-33
22
Мirča Maran, Kulturni razvoj Rumuna u Banatu 1918 – 1941, Istorijski
arhiv Pančevo, Pančevo 2004, 157.
је био Јован Шошдеан, тадашњи инструктор и диригент

хора. Први књижевни фонд настао је од поклона, добром
вољом појединаца, пре свега, учитеља и студената.
Већи број књига примљен је касније као поклон из
фонда књига градске библиотеке „Bibescu” из Турн
Северина. 23
Према подацима из 1993. године библиотека
располаже са 2500 наслова.24
У ликовној уметност постигнути резултати су
више него скромни . Најчешћи мотиви су из
свакодневног живота у породици, сценама сеоских
обичаја и богате традиције која се постепено гаси.
Инвентивност на тканинама, као и успешан избор боја,
представља основу и у садшњем стваралаштву.
Богатство које носи у себи садашња генерација
самоуких сликарки Уздина: сељанке, мајке и домаћице,
које су завршиле само основну школу, али не и стручно
ликовно образовање познато је свуда у свету.
Прва јавна изложба слика самоуких сликарки
Уздина изван овог места одржана је 1962. године у
Вршцу, а 1963. године у Галерији културног центра у
Београду своја платна је изложило шест самоуких
сликарки: Анујка Маран, Марија Балан, Мариоара
23
24
Vasile Barbu , op.cit., 7-22. преузето из: Тодор Т. Милован, нав. дело,
305.
Моторожеску, Анујка Долама, Софија Доклеан и Флорика

Кец. Након ове изложбе јуна 1963. године по концепцији
Љубише Јоцића снимљен је први документарни „ДУНАВ“
филм о стваралаштву поменутих сликарки. Десет
година касније снимљен је и други такав филм у режији
Славка Алмажана и Николе Најдака. Заједнички излажу
своја платна у Уздину и више градова СФРЈ, али и у
неколико европских и ваневропских културних центара.
Изложбе већег броја сликарки Уздина помињу се:
Братислава(1966), Дортмунд(1968), Стокхолм(1969),
Милано(1970), Токио(1971), Копенхаген, Цирих,
Хелсинки(1972), Минхен, Бон(1974)...Неке уздинске
сликарке имале су самосталне изложбе у више градова
Југославије и у иностранству. Међу њима је и Флорика
Пуја чија су платна излагана у Паризу, Барселони,
Мадриду, Њујорку и др.25
Галерија наивног сликарства уздинских сликарки
основана је 17. новембра 1963. године у оквиру зграде
Дома здравља у Уздину. У нови објекат Дома културе
пресељена је 1991. године. У просторијама галерије
једном или више пута годишње одржавају се
појединачне и колективне изложбе на којима своја
платна излажу већ афирмисани сликари, али и они који
25
припадају млађим генерацијама и који наступају први

пут26.
Кратак приказ једног дела културног живота села
Уздин, који је представљен, део је семнарског рада.
Захваљујем се проф. др Марини Пуја Бадеску на помоћи
и на времену које ми је посветила.
26
М. Бошковић, М. Машировић, Самоуки уметници у Србији, Београд
1980;
„Libertatea“, Pančevo, br.17, 1993.
Despre Irregular F
Irregular F este o revistă online cu acces liber care

publică articole şi studii din toate domeniile şi tradiţiile
filosofice. Suntem, de asemenea, deschişi să găzduim
cercetări de calitate cu un substrat teoretic semnificativ din
cadrul mai vast al ştiinţelor socio-umane şi al literaturii.
Încurajăm şi publicăm cu prioritate lucrări abordând domenii
şi teme inedite, de pionierat sau puţin tratate în literatura de
specialitate, dar care respectă riguros normele şi
standardele cercetării academice. Revista Irregular F îşi
propune să promoveze dialogul interdisciplinar şi munca
tinerilor cercetători, dar este deschisă fără rezerve oricărei
contribuţii valoroase din domeniile menţionate .
Irregular F is an open access online journal that

publishes work from all areas and traditions of philosophy.
High-quality theoretical research in social sciences and
humanities may also be accepted. The journal focuses on
research addressing novel or scarcely treated subject
matter, remaining nevertheless faithful to the norms and
standards of academic research. Irregular F promotes
dialogues between various disciplines and the work of young
researchers, but any valuable contribution from the
aforementioned fields of study is welcome.
Irregular F est une revue en libre accès qui publie des

articles de toutes les branches et traditions philosophiques.
Elle est ouverte aussi aux recherches théoriques de qualité

appartenant aux sciences humaines et sociales. La revue

encourage notamment l’étude des domaines et sujets
inédits ou moins courants dans la littérature, tout en
respectant les normes et standards de la recherche
académique. Irregular F promeut le dialogue
interdisciplinaire et les travaux des jeunes chercheurs, mais
toute contribution de grande qualité dans les domaines
mentionnés est la bienvenue.


Revista Irregular F/ Numarul 7/ Volumul II/ 2011

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Revista Irregular F/ Numarul 7/ Volumul II/ 2011

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Revista Irregular F

Numărul 7/Volumul II/ 2011

ISSN 2068-4797 Copyright Irregular F© Toate drepturile rezervate 2

ISSN 2068-4797 Copyright Irregular F© Toate drepturile rezervate 3

Codruța Porcar – Către o abordare semiopragmatică a

Iulia Grad – On the Concept of Interhuman in Martin

Virginia Popović - Dicţionarul Khazar, un roman

Cătălin Bobb - Câteva reflecţii asupra începuturilor

Ewa Wójtowicz - Approaching the Project: From

Texte Facultatea de Filosofie Novi Sad........................83

Danijela Popović/ Ivana Janjić - Jon Barbu- Dan Barbilian

Nataša Hönig - Istoria cinematografiei în Serbia din

Danijela Stanojević - Phonological awareness and

Boris Stojkovski - Miloš Obilić and Joan of Arc ..........122

Boris Stojkovski - The Bačka holders in the age of

Ivana Janjić - Satul Uzdin - elemente de viaţă

Despre Revista Irregular F........... ..................................161

ISSN 2068-4797 Copyright Irregular F© Toate drepturile rezervate 5

Numărul șapte al Revistei Irregular F este realizat în

ISSN 2068-4797 Copyright Irregular F© Toate drepturile rezervate 6

between the two. We shall frame semiotic discourse and

Keywords: sign, sense, signification, semiotics,

Dacă a comunica înseamnă înainte de toate a „avea

Premisa de la care pleacă prezentul studiu este

extins şi în ansamblul structurilor sociale. Din această

Prezenta lucrare este interesată de a chestiona dacă

construiască va depinde din ce în ce mai mult de

Cercetarea noastră are în vedere raportul care se

instituie între semiotică şi comunicare, două concepte care

Într-un anume fel semiotica ne apare ca o disciplină

este de altă natură, întrucât semiotica speră să declanşeze

Modalitatea de raportare la diferitele abordări ale

Desigur, în acest mod se atinge un înalt grad de rigurozitate

Mai mult sau mai puţin explicit, semiotica şi

structuraliste ale lui Lévi-Strauss, Barthes sau Jakobson, s-a

Reflecţia asupra comunicării şi a interferenţelor sale cu

alături de expresie şi de limbajele corporale. Cuvântul nu

structuralistă”. Aceste noi perspective vor însemna un pas

propus de Peirce de la menirea sa iniţială: modelul a fost

În acord cu opinia lui Jean-Marie Kilnkenberg, dorim

abordări va fi interesată de înţelegerea raportului complex

un răspuns interpretativ de la destinatar. În plus, procesul de

Prin raportare la primele articole fondatoare în ceea

mesajelor, putem afirma că evidenţierea momentelor de

comunicarea, întrucât ştiinţele informării şi comunicării nu

rând interesată de condiţiile de producere şi exersare ale

Analiza punctelor majore de intersecţie dintre

ISSN 2068-4797 Copyright Irregular F© Toate drepturile rezervate 22

Austin, John, Langshaw. (1986). How to do things with words.

Barthes, Roland. (1984). Le bruissement de la langue. Paris:

Bateson, Gregory. (1987). Steps to an Ecology of Mind. New

Bateson, Gregory, Ruesch, Jurgen. (1988). Communication et

Baudrillard, Jean. (1972). Pour une critique de l’économie

Benveniste, Emile. (1966). Problèmes de linguistique

Bougnoux, Daniel. (1993). Textes Essentiels des sciences de

Boutaud, Jean-Jacques. (1998). Sémiotique et

Breton, Philippe. (2003). L’argumentation dans la

Bruno, Olivier. (2007). Les sciences de la communication.

Eco, Umberto. (2003). O teorie a semioticii. Bucureşti:

Floch, Jean-Marie. (2003). Sémiotique, Marketing et

Greimas, Algirdas, Julien. (1975). Despre sens. Bucureşti:

Jakobson, Roman. (1963). Essais de linguistique générale.

Joly, Martine. (2008). L’image et les signes. Approche

Klinkenberg, Jean-Marie. (1996). Précis de sémiotique