MANAGEMENTUL CLASEI

DICŢIONAR DE TERMENI

CLASA CA GRUP SOCIAL – „Ansamblul de indivizi (elevi) , constituite istoric, între care
există diferite tipuri de interacţiuni şi relaţii commune determinate”

Zlate M.; Zlate C. (1982) Cunoaşterea şi activitatea grupurilor şcolare. Bucuresti: Editura Politică

Un grup şcolar (o clasă şcolară) se defineşte prin comunitatea scopurilor (obiectivelor),

comunitate care generează relaţii de interdependentă între membrii acestui grup.

Cerghit, I. (2002). Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii. Bucureşti: Ed.
Aramis.

DIMENSIUNEA ERGONOMICĂ – asigură condiţiile materiale, de confort acţional şi

presupune dispunerea mobilierului în sala de clasă, vizibilitata, pavoazarea-amenajarea sălii de
clasă.

Iucu R. (2000) Managementul şi gestiunea clasej de elevi. Iaşi: Ed. Polirom

INTEGRAREA ŞCOLARĂ – este un proces de includere în şcolile de masă/clase obişnuite la

activităţile educative formale şi nonformale, a copiilor consideraţi ca având cerinţe educative
speciale.

Verza, E. , Păun, E. (1998) Educaţia integrată a copiilor cu handicap. Unicef

ÎNVĂŢAREA BAZATĂ PE PROBLEME - (sau Problem‐based Learning, PBL) este o metodă

de predare‐învăţare ce stimuleaza studenţii în a‐şi dezvolta abilitatea de a gândi critic, în a
analiza probleme, în a găsi şi aplica resurse adecvate de învăţare. Învăţarea Bazată pe Probleme
este un sistem didactic ce ajuta studenţii să înveţe cum să înveţe.

http://www.psihologietm.ro/download/cercetare/grant_1_2005.pdf
ÎNVĂŢAREA BAZATĂ PE PROIECTE – este un model de instruire centrat pe elev. Acest tip
de învăţare dezvoltă cunoştinţe şi capacităţi într-un domeniu prin sarcini de lucru extensive, care
promovează investigaţia şi demonstraţiile autentice ale învăţării prin rezultate şi performanţe.
Educaţia prin metoda proiectului este orientată de întrebări cheie ale curriculumului care fac
legătura între standardele de performanţă (obiective de referinţă şi competenţe specifice),
capacităţile cognitive de nivel superior ale elevilor şi contexte din viaţa reală.” Proiectul este o
metoda interactivă de predare-învăţare, care presupune o micro-cercetare sau o investigare
sistematică a unui subiect care prezintă interes pentru elevi.”

Thomas H. Kilpatrick (1918) The Project Method. Teachers College Record: 319–334.

ÎNVĂŢAREA PRIN COOPERARE - (sau Cooperative Learning) reprezintă utilizarea, ca metodă

instrucţională, a grupurilor mici de elevi, astfel încât aceştia să poată lucra împreună, urmând ca
fiecare membru al grupului să-şi îmbunătăţească performanţele proprii şi să contribuie la creşterea
performanţelor celorlalţi membri ai grupului.

Johnson, D.; Johnson, R.& Holubec, E. (1998) Cooperation in the classroom. Boston: Allyn and Bacon.

ÎNVĂŢAREA PRIN DESCOPERIRE - Prin această metodă, activitatea intelectuală şi fizică a

elevilor este stimulată la maximum şi este orientată spre cercetarea creatoare. Învăţarea prin
descoperire sau metoda “experienţei prin încercare” cum o numeşte Freinet constă într-o reunire
de procedee intuitive ce răspund imperativelor ,,priveşte, cercetează, înţelege”. Punerea elevului
în situaţia de a mânui obiecte, de a rezolva contradicţii, probleme. Pornind de aici, Bruner
sugerează că procesul de instruire trebuie să asigure participarea reală, activizarea elevului: „A
instrui pe cineva nu este o chestiune de înmagazinare de rezultate (memorare de informaţii), ci
presupune a-l învăţa să participe la procesul care face posibilă crearea de cunoştinţe; nu predăm
o materie oarecare pentru a produce mici biblioteci vii în acea materie, ci pentru a-l face pe elev
să gândească el însuşi matematic, să privească fenomenele asemenea unui istoric, să ia parte la
procesul de creare a cunoştinţelor. Cunoaşterea este un proces, nu un produs.”

Bruner, J. (1970) Procesul educaţiei intelectuale. Bucureşti: EDP

ÎNVĂŢARE PRIN PREDARE – (sau "Lernen durch Lehren", într-o formă prescurtată LdL) este
o metodă de învăţare care se inspiră din învăţământul reciproc, practicat în Elveţia, în secolul al
XIX-lea, dar care a fost dezvoltată şi răspândită în Germania începând cu anul 1980 de către
Jean-Pol Martin, profesor de didactică franceză la Universitatea Catolică din Eichstätt-Ingolstadt,
Bavaria. Metoda are la bază un principiu foarte simplu: în cadrul orelor, elevii îşi prezintă
reciproc noile conţinuturi din manual chiar de la începutul lecţiei. Metoda nu trebuie sub nicio
formă confundată cu o prezentare orală, un model de curs magistral realizat de elevi. De fapt,
elevii implicaţi nu numai că trebuie să prezinte ei înşişi noile conţinuturi, ci şi să utilizeze tehnici
adecvate fiecărei teme sau subiect, atât în cadrul muncii în grup sau în tandem, cât şi prin
interpretare de documente, să verifice dacă ceilalţi şi-au însuşit noile cunoştinţe şi să motiveze
clasa.
http://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Env%C4%83%C5%A3are_prin_predare

MANAGEMENTUL CLASEI – „Domeniu de cercetare în ştiinţele educaţiei care studiază atât

perspectivele teoretice de abordare ale clasei de elevi cât şi structurile dimensional-practice ale
acesteia (ergonomică, psihologică, psihosocială, normativă, relaţională, operaţională şi creativă),
în scopul facilitării intervenţiilor cadrelor didactice în situaţiile educaţionale concrete, prin
exerciţiul microdeciziilor educaţionale.”

Romiţă I. (2000) Managementul şi gestiunea clasei de elevi. Iaşi: Editura Polirom

MANAGEMENTUL CONŢINUTURILOR – intervine când profesorul(ii) se află în postura de a

coordona spaţiul, materialele, echipamentele aferente, mişcarea şi aşezarea elevilor, precum şi
materialul de studiu propriu-zis, integrate într-o arie curriculară sau într-un  program de studiu.

Froyen, L. A., & Iverson, A. M. (1999). Schoolwide and classroom management:  The reflective educator-leader
(3rd ed.). Upper Saddle River, NJ: Prentice-Hall.

MANAGEMENTUL EDUCAŢIONAL – poate fi definit ca ştiinţa şi arta de a pregăti resursele

umane, de a forma personalităţi, potrivit unor finalităţi acceptate de societate, comunitate, indivizi. El
cuprinde un ansamblu de principii şi funcţii, de norme şi metode de conducere care asigură
realizarea obiectivelor sistemului educativ.

Jinga I., Istrate E. (1998) Manual de pedagogie. Bucureşti: Ed. ALL)

MANAGEMENTUL PROBLEMELOR DISCIPLINARE - se referă la tehnicile necesare

rezolvării problemelor de disciplină a clasei.

Froyen, L. A., & Iverson, A. M. (1999). Schoolwide and classroom management:  The reflective educator-leader
(3rd ed.). Upper Saddle River, NJ: Prentice-Hall.
MANAGEMENTUL RELAŢIILOR INTERPERSONALE PROFESOR-ELEV – are ca obiect
aptitudinile manageriale în domeniul relaţiilor interpersonale pe care profesorul/conducătorul de
grup le exercită în raport cu elevii percepuţi ca grup.

Froyen, L. A., & Iverson, A. M. (1999). Schoolwide and classroom management:  The reflective educator-leader
(3rd ed.). Upper Saddle River, NJ: Prentice-Hall.

METODA DE ÎNVĂŢĂMÂNT – poate fi privită şi ca „o modalitate de acţiune, un instrument

cu ajutorul căruia elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, îşi însuşesc şi
aprofundează cunoştinţe, îşi informează şi dezvoltă priceperi şi deprinderi intelectuale şi
practice, aptitudini, atitudini etc.“

Ionescu M. (2000) Demersuri creative în predare şi învăţare. Cluj: Ed. Presa Universităţii Clujeană

METODA DIDACTICĂ - Este „o cale eficientă de organizare şi conducere a învăţării, un mod

comun de a proceda care reuneşte într-un tot familiar eforturile profesorului şi ale elevilor săi“ (I.
Cerghit,). Ea este „calea de urmat în activitatea comună a educatorului şi educaţilor, pentru
îndeplinirea scopurilor învăţământului, adică pentru informarea şi formarea educaţilor“ (C.
Moise).

Cerghit, I.(1980) Metode de învăţământ. Bucureşti: EDP

Moise, C. (1998) Metode de învăţământ în: Cucoş C.(coord.) Psihopedagogia pentru examenele de definitivare şi
grade didactice. Iaşi: Ed. Polirom

METODE ACTIV-PARTICIPATIVE – reprezintă toate situaţiile şi nu numai metodele active

propriu-zise în care elevii sunt puşi şi care-i scot pe elevi din ipostaza de obiect al formării şi-i
transformă în subiecţi activi, coparticipanţi la propria lor formare. „A activiza înseamnă, deci, a
mobiliza/angaja intens toate forţele psihice de cunoaştere ale elevului, pentru a obţine în procesul
didactic performanţe maxime, însoţite constant de efecte instructiv-educative, optimale în toate
componentele personalităţii.”

Ionescu M., Radu I., coord. 1995(2001) Didactica modernă. Cluj: Ed. Dacia

METODOLOGIA DIDACTICĂ – desemnează fie combinaţia mai multor metode prin care se
realizează efectiv actul educativ, fie „teoria care sudează între ele aceste metode, o anumită
concepţie pedagogică, proprie epocii şi şcolii“ (I. Cerghit). Este „teorie şi practică a metodelor de
învăţământ, ştiinţa care se ocupă cu definirea, clasificarea şi valorificarea sistemului metodelor
de învăţământ, bazate pe o concepţie unitară despre actul predării şi învăţării, pe principiile şi
legile care stau la baza acesteia“ (M. Ionescu, V. Chiş).

Cerghit, I.(1980) Metode de învăţământ. Bucureşti: EDP

Ionescu, M.; Chiş, V. (1992) Strategii de predare-învăţare. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică

NORMATIVITATEA EDUCAŢIONALĂ - Normativitatea unui domeniu cuprinde ansamblul

principiilor, normelor şi regulilor ce reglementează modul de structurare şi de acţiune optimă în
cadrul acelui domeniu. În educaţie, normativitatea este regăsibilă la cel puţin două niveluri: a)
Instituţional-normativitatea reflectată de legislaţia educativă în vigoare la un moment dat, aspect
ce ţine mai cu seamă de factorul politic şi mai puţin de cel educaţional propriu-zis; b) Funţional
sau didactic-normativitatea care reglementează desfăşurarea efectivă a activităţii educaţionale
concrete, aspect influenţat şi care influenţează la rândul său procesualitatea actului didactic.

Cucoş, C. (1999) Pedagogie. Iaşi: ed. Polirom

PROCEDEUL DIDACTIC – este „o particularizare sau o componentă a metodei; procedeele

didactice sunt practice (soluţii didactice practice) însoţite, după caz, de tehnici şi mijloace
didactice, pentru realizarea metodelor didactice“.

Bontaş I. (1994) Pedagogie, Bucuresti: Ed. All Educational

STRATEGIA DIDACTICĂ - Desemnează „un mod de abordare a unei situaţii de instruire“ care
permite/presupune „raţionalizarea conţinuturilor“; determină „structurile acţionale“; o
„combinatorică structurală“ între „metode, mijloace, forme, relaţii, decizia instrucţională“ şi care
vizează „optimizarea instruirii“. Ea depinde de: concepţia pedagogică a cadrului didactic,
obiectivele instructiv-educative, conţinuturile instruirii, tipul de învăţare necesară, stilul de
predare al profesorului, caracteristicile psihosociale ale partenerilor ergonomia spaţiului
instructiv-educativ şi orizontul timpului de instruire.

Iucu R. (2005) Teoria si metodologia instruirii, Proiectul de Reforma pentru Invatamantul Rural, MEC

TEHNICA DIDACTICĂ – Presupune „îmbinarea mai multor procedee didactice ca soluţie

practică însoţită de mijloace pentru realizarea activităţilor didactice“.

Ionescu,M.; Radu,I., coord, (1995) Didactica modernă. Cluj-Napoca: Ed. Dacia

TEHNOLOGIA DIDACTICĂ – reprezintă „ansamblul tehnicilor şi cunoştinţelor practice
imaginat pentru a organiza, a testa şi a asigura funcţionalitatea instituţiei şcolare la nivel de
sistem“ (S. Cristea ). Termenul a fost foarte mult vehiculat, a cunoscut numeroase resemnificări.
El desemnează, în esenţă (şi în accepţiune actuală) ansamblul metodologiei didactice corelat cu
mijloacele de învăţământ asociate.

Cristea, S. (2000) Dicţionar de pedagogie, Bucureşti-Chişinău: Ed. Litera-Litera Internaţional