Povestea brazilor si a hartiei

de Demostene Botez

La poalele muntelui, spre rau, pe unde creste iarba azi si nalbele pana la
brau, au fost candva paduri de brazi. Dar e demult de cand stapanul Ie-a
doborat si pus pe foc, si cum era zgarcit, hapsanul, alti brazi n-a mai plantat la
loc.
Si muntele-a ramas astfel, plesuv cum n-a fost niciodata; Vezi doar un card de
oi pe el, cani mari si un cioban pe-o cioata.
De-atunci trecura ani si ani, zburand ca pasarile stol; s-au perindat stani si
ciobani si muntele-a ramas tot gol. Pe coasta muntelui, urata, fara-adaposturi,
fara vetre, Vedeai ciobani proptiti in bate si oile ca niste pietre. Doar buciumul
din cand in cand scotea in linistea adanca Un urlet ca de lup flamand iesit dintr-
un culcus de stanca. Si de cand oamenii mai stiu altaceva nu e nimica. Si
muntele e ca pustiu, si nu-i picior de pasarica, si toti credeau in sinea lor ca de
acum asa va fi: Un munte gol ca un ulcior... dar iata ca-ntr-o buna zi!...
II. Era in toamna ca acum, cand intr-o zi de dimineata, Carute isi taiara drum
printre vlastari si prin verdeata. Si toate-au poposit aproape de matca raului din
vale, Si coborara tarnacoape, lopeti si sape si cazmale. Si oameni au venit
multime cu traistele-n bat pe umar, De nu putea sa stie nime, cati or fi fost
atunci la numar. Si din carute descarcara mii de braduti zburliti si mici, De
dimineata pana seara, parca-ar fi fost niste arici! Au inceput sa sape gropi in sir,
pe coasta, tot mai sus, Gropi mici ca pentru pus cartofi, dar nu cartofi in ele-au
pus,
Ci brazisorii-atunci adusi din nu stiu ce pepiniera, Zburliti ca niste pui de ursi,
crescuti acolo ca-ntr-o sera. Orice bradut ca-ntr-un zabun, plantat in muntele
pustiu, Parea gatit ca de Craciun, atat era de brumariu. Si era vesel fiecare, - De
parca se-ntorsese-acasa, -C-un mot de-un verde crud, in soare, si-o blana
deasa, artagoasa.
Si se uita in partea stanga, si imprejurul lui, si-n fata, Sa vada cei plantati pe
langa, cu care va trai o viata, in zorii primei diminete, brumati de neguri si de
roua, Parca-si dadeau tacuti binete, voiosi de viata asta noua. Muncira oameni
si baieti vreo nu stiu cate luni in sir, De au plantat mii de puieti in linii drepte, fir
cu fir. Parea ca-n urma lor, spre creasta, se catara mii de copii, Ce urca insirati
pe coasta, din fundul vaii, mii si mii...
III. Pe urma, oamenii s-au dus si a venit o iarna grea. Si brazisorii, pana sus, s-au
incotosmanat in nea. Sub lungi troiene de zapezi, stateau ca-n vata, la caldura,
Si nici nu mai puteai sa-i vezi, si parca toti taceau din gura. Deasupra lor treceau
dihanii, pornite noaptea dupa prada; Treceau schiorii ca pe sanii zvarlind cu
stele de zapada. Suflau viforniti fara rost purtand zapezile in vant; Bradutii toti,
ca-n adapost, strangeau caldura din pamant. Trosneau afara brazi batrani,
vuind ca marea in furtuna, Dar ei parca-si suflau in mani in puful lor de nea si
luna.
IV. Dar intr-o zi porni o boare de aer cald peste nameti, Si de sub ei iesi la soare
mot verde de bradut istet. Si-n primavara timpurie incet-incet, bradutii toti Si-
au pus voiosi la palarie un ciucure intreg de moti. Pe urma, parca-un stol de
fete, tot asternura printre ei, Ca niste scoarte violete, un camp intreg de
brebenei.
Asa trecura veri si toamne pe calendar stiut de soare... Ca niste elegante
doamne veneau la iarba caprioare. Iar uneori pe la amiaza, dormeau pe-acolo
iezii blanzi, Dar toti aveau privirea treaza, de teama lupilor flamanzi.
       V. Trecura anii: doi, trei, zece... cu ierni, cu toamne si cu veri, Cu frunze
moarte pe potece... si parca toate au fost ieri... Bradutii erau brazi inalti si o
padure laolalta,
Cum n-aveau muntii ceilalti o coama verde mai inalta. Erau ca peria de desi si
nu era nici unul rupt. De parca ar fi fost alesi. Era ca noaptea dedesubt! Cand se
urca-n munti, primavara, veneau aici privighetori; Cantau de cum incepea seara
si toata noaptea pana-n zori. O pajura cu gatul gol in cate-o zi pe la amiaza,
Facand pe sus un rotocol, se aseza pe-un varf, de paza. In trunchiuri brazii au
tot scris, in cercuri anii, ca pe-un disc. Si anii au trecut ca-n vis, cum au trecut
norii pe pisc. O suta... Codrul e-ncheiat, a-i socoti nimeni nu poate, Ca oamenii
ce i-au plantat nici nu-i mai stie lumea-n sate.
        VI. Dar intr-o zi, nepotii lor venira iarasi cu carute
Si brazii toti, intr-un fior, simteau ca n-au venit sa-i crute. Au coborat in graba
mare, ca sa-i doboare si sa-i taie, Si barde scurte si topoare, si joagare si
fierastraie. Taiau parca-ar fi fost cosasi... si brazii ca plecati de-un vant Ca niste
oameni uriasi cadeau cu pieptul la pamant. Cand se rupeau, scoteau un geamat
ca de un om voinic ranit.
Si rasuna departe-un freamat in stancaria de granit. Pe urma ramurile grele se
linisteau incet-incet... De sus privea uimit la ele intregul codru de bradet.
Taiatul trunchi tot mai zvacnea de seva umed, ca de roua, Ca seva inca mai urca
un ultim pic de viata noua. Din fundul codrilor pustii, treziti de larma de
departe Se ridicau ursi cafenii ca sa se mute-n alta parte. Si buha se trezea acus
cu ochii ei holbati si mari, Sa-si care-aiurea un culcus intr-un alt codru, de
stejari. Si ciutele si capriorii isi fulgereau grabitul salt, Ca sa-i apuce maine zorii
in varful muntelui inalt. Ramasera, intinsi pe jos ca pe un camp de batalie, Care
de care mai frumos, brazi mari si falnici, poate-o mie... Iar oamenii cu o secure
s-au pus sa-i curete apoi Si-n majestatea din padure au aparut deodata goi. Si
trunchiul gol, indurerat ca niste trupuri dezbracate Sub ceru-nalt si instelat sta-
ntins si neclintit, pe spate. Si seva-n ei se linistise, si crengile zaceau alaturi,
Acuma fara zvon si vise, netrebnice ca niste maturi, in nu stiu cate nopti la rand
i-a tot privit din ceruri luna, Cu zambetul ei pal si bland si trista pentru
totdeauna, Pe-aici n-a mai facut popas nici lup si nici o caprioara Si nici o urma
n-a ramas din viata cea de-odinioara.
VII. Iar intr-o zi-au pornit la vale, sunand sonor, bustenii duri, Trezind iar
gemete de jale si-n departatele paduri. La rau toti s-au oprit gramada incalecati
sau dedesubt, Cum au putut si ei sa cada pe coasta muntelui abrupt.
VIII. Spre seara se-auzira pasii de oameni stransi in jurul lor; Venisera din sat
plutasii, purtand pe umar un topor. De sus, din munti, de pe Bargau, incinsi cu
lat chimir la brau, Veni flacau dupa flacau sa-nchege plutele pe rau. Venira
multi - intreg norod - si-au taiat, si-au mesterit, Pana-au facut pod langa pod pe
cursul apei intetit. Le-au ferecat grozav feciorii cu cangi, cu scoabe si piroane,
Sa poata tine piept valtorii pe unde-i stanca si bulboane. Pe urma le-au pornit la
vale, la carma cate doi carmaci Voinici, ca imbracati in zale, si pe masura de
dibaci. A inceput o lupta crunta cu apa-n spuma si valtoare; Carmacii-abia cu
greu infrunta mania apei ca o mare. Pe urma au scapat la larg, si-abia
alunecand alene, Ca niste navi fara catarg, s-au strecurat printre poiene. Trecu
incet, veni incoace, adapostit sub o movila Un sat de case cu cerdace si-
acoperisuri de sindrila. Au lunecat leghe cu leghe, drum lung din munte pana-n
vale, Cu cate un carmaci de veghe, cu schimbul, randuit in cale.
        IX. Pe ploi, sub cer ca de cristal, trecu a lor calatorie, Cand intr-o zi-aparu
pe mal uzina noua de hartie. Spre tarm plutasii se-ndreptara cu plutele ca de-
obicei, Si au aliniat spre seara intregul sir, ca la un chei.
Si parca ar fi poposit in seara ceea de april,
La tarm, enorm si linistit, ca in povesti, un crocodil.
Apoi au desfacut din fiare butucii, pana la amiezi.
Si pan-la asfintit de soare i-au si cladit pe mal, gramezi.
         X. Au stat asa o vreme-n ploaie, in arsita si in zapada, Pana i-au dus la
fierastraie pe rand, gramada cu gramada. Mai miroseau inca-a rasina cand
incepura sa-i sfasie, Cu colti de fiara, o masina, sa fabrice din ei hartie.
in cazi cu suluri si cutite, ii astepta uzina-ntreaga, Din trunchiurile lor zdrelite sa
scoata orice pic de vlaga. Trecand prin bai, esenta lor, din brazii mari crescuti
pe coasta,
Prin ape tulburi ca un nor, au distilat un fel de pasta. Din ce a fost candva
surcea a aparut, pe suluri groase, Hartia alba ca de nea, ca niste panze de
matase. Era-n albeata ei zapada din ierni si ierni de altadata, Cand incepea pe
brazi sa cada, si brazii o sorbira toata.
        XI. Atatia oameni, mii si mii, au tot trudit pe indelete Sa scoata suluri de
hartii ce trebuiesc pentru caiete. Si pentru fel de fel de carti si milioane de
ziare, Albume in culori si harti sa-nvete carte fiecare.
Iar orice coala de hartie, pe care-o folosim noi azi, E munca ce de-abia se stie a
celor ce plantara brazi. Si e-a naturii truda lunga de-un veac sau numai
jumatate, Sa creasca-nalta ca sa ajunga cu varfu-n ceruri instelate. Alti oameni
au venit apoi sa-i taie in paduri, sa-i care, Sa-i vare-n fabricile noi si sa-i farame-
n malaxoare. De aceea cand te-apuci sa scrii pe albe coli ca de zapada, Nu te-
apuca sa scrii prostii...! nici n-arunca hartia-n strada!