Professional Documents
Culture Documents
PROBLEME MACROECONOMICE
1
Din punct de vedere fiscal corect este „impozite nete”.
5
4. Contul de utilizare a veniturilor. Evidenţiază utilizarea în
interiorul ţării a componentelor venitului naţional disponibil (venitul
naţional corectat cu soldul transferurilor curente cu străinătatea), pentru
consumul privat şi consumul public (ambele formează consumul final al
societăţii). Consumul privat (Cpv) exprimă cheltuielile efectuate de
populaţie pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii necesare satisfacerii
nevoilor proprii. Consumul public (Cpb) exprimă cheltuielile făcute de
instituţiile publice pentru materiale, combustibili, energie, amortizare şi
alte consumuri necesare prestării serviciilor publice către populaţie.
Împreună, consumul privat cu cel public formează consumul final (CF).
Soldul contului este reprezentat de indicatorul "economii brute" şi se
determină conform relaţiei:
Eb = VND − CF = VND − (Cpv + Cpb),
unde VND este venitul naţional disponibil (vezi infra venit naţional).
Economiile brute sunt destinate investiţiilor brute, adică formării
brute a capitalului. Dacă din economiile brute se scade amortizarea, se
obţin economiile nete, destinate investiţiilor nete, adică formării nete a
capitalului. Investiţia netă este acea parte din venit care se foloseşte
pentru a spori capitalul fix şi stocurile.
2
Preţul serviciilor.
6
macroeconomice îndeplineşte, prin indicatorii utilizaţi, o serie de funcţii
esenţiale cum ar fi:
a) instrument de evidenţă statistică, cu ajutorul căruia se sintetizează
şi se corelează informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi
măsurarea potenţialului economic, reflectând evoluţia cantitativă a
economiei naţionale;
b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară
şi a echilibrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare,
permiţând înţelegerea legităţilor economice şi a modului lor concret de
manifestare în timp şi spaţiu;
c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie, al
influenţării corelaţiilor şi tendinţelor celor mai favorabile, al corectării unor
efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieţei, deoarece indicatorii de
rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia
naţională, al interdependenţelor vieţii economice;
d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru
comparaţii internaţionale, pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi
proceselor din economia mondială, a interdependenţelor economice
internaţionale, a participării ţării la circuitul economic mondial.
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul
Conturilor Naţionale pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode:
a) metoda producţiei (metoda valorii adăugate) prin care are loc
măsurarea şi evidenţierea valorilor adăugate brutei3 create de către toţi
agenţii economici, producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice)
şi agregarea acestor mărimi pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul
economiei naţionale. Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei
sau valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau economie
naţională), se elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor
materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri,
achiziţionate de terţi), iar în cazul indicatorilor în expresie netă, se
elimină şi consumul de capital fix (amortizarea), rezultând valoarea
adăugată netă.
b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii
veniturilor), care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor
economici cu bunurile materiale şi serviciile care compun producţia finală.
Concret, prin această metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor
(menajelor) pentru produse şi servicii de consum; cheltuielile publice
guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru
serviciile administrative puse la dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile
pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute); exportul net (diferenţa dintre
valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate).
c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în
însumarea elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie,
concretizate în venituri încasate de proprietarii acestor factori (salarii,
profituri, dobânzi, rente) şi alocaţiile pentru consumul de capital fix
(amortizările). În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai
rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele trei metode. Astfel, pentru
determinarea producţiei pe ramuri ale economiei, se utilizează metoda de
3
Valoarea adăugată brută cuprinde: profit, salarii, dobânzi, rente, amortizare.
7
producţie, pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor
ş.a.m.d.
PIN = Σ VANi.
4
Teoria economică mai puţin acceptată în prezent susţine că produsul global brut este un indicator superior PIB
întrucât dă posibilitatea comparării valorii finale a bunului cu cea la intrarea în procesul de producţie. De
asemenea, acest indicator reflectă valoare corectă a volumului de capital tehnic utilizat intr-o economie
naţională.
8
De asemenea, se mai calculează scăzând din produsul intern brut
consumul de capital fix, amortizarea (A), astfel:
PIN = PIB − A.
Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de
soldul cu exteriorul pozitiv sau negativ (± SE)(sau SVFS în notaţiile de mai
sus) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi
VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB
± SE). Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei, denumit
şi PNB nominal, el oglindeşte oferta naţională (producţie internă la care se
adaugă importurile), iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli
ale naţiunii, apare ca indicator al cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară
au la bază veniturile obţinute de factorii de producţie care sunt repatriate,
indiferent unde sunt obţinute ele şi sunt cheltuite pe teritoriul ţării de
origine a proprietarului). Atât PIB, cât şi PNB nu oferă, totuşi, imaginea
producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de
capital fix, respectiv amortizările (A).
Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii
adăugate nete obţinute de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul
ţării, cât şi în afara acesteia şi se determină prin scăderea din PNB a
amortizării capitalului fix (A), astfel:
PNN = PNB - A
Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN
soldul, pozitiv sau negativ, (± SE) dintre VAN obţinută de agenţii
economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii economici
străini pe teritoriul unei ţări astfel:
PNN = PIN ± SE.
Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor, atunci el reflectă
venitul naţional.
Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către
proprietarii factorilor de producţie prin care se recompensează aportul
acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. VN poate fi
considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din
proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. De asemenea,
el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii
de consum şi pentru economisire. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor
economici, determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la
preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de
capital fix (amortizarea), precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă
subvenţiile de exploatare (Sv) (Ii – Sv = Impozite nete). La acelaşi rezultat
9
se ajunge şi prin scăderea din PNB, exprimat în preţurile (costurile)
factorilor (PNBcf), a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A). Deci:
VN = PNBpp − A − Ii + Sv sau
VN = PNBcf − Amortizarea.
11
CAPITOLUL 3
CONSUM, VENIT, INVESTIŢII
Venitul naţional reprezintă ansamblul veniturilor încasate de agenţii
economici naţionali, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în lume.
Ca şi la nivel microeconomic, la nivel macroeconomic, venitul nu
poate fi decât consumat sau economisit.
Matematic:
V=C+E
V – venitul naţional 5
C – consumul
E – economisirea
Ansamblul economiilor realizate se transformă în totalitate la nivelul
economiei naţionale în investiţii, care sunt utilizate pentru sporirea
capacităţii de producţiei şi a producţiei înseşi. Acest fenomen reprezintă
transformarea economiilor în bunuri capital (acumularea capitalului).
Partea din venit consumată poartă denumirea de rată medie a
consumului sau înclinaţie medie a consumului. Se calculează:
c = C/V
Rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre consum
reflectă modificarea consumului ca urmare a modificării venitului.
c’ = ΔC/ΔV
Rata medie a economisirii (înclinaţia medie spre economisire)
exprimă partea din venitul naţional (sau disponibil, după caz) neconsumat.
s = S/V
Rata marginală a economisirii sau înclinaţia marginală spre
economisire descrie evoluţia economisirii la modificarea cu o unitate a
venitului disponibil (sau naţional, în cazul în care nu se iau in calcul
existenţa altor componente ale economiei naţionale decât cel sectorul
productiv şi agenţii economici consumatori).
s’ = ΔS/ΔV
Înclinaţiile medii şi marginale ale consumului şi economisirii sunt
subunitare şi pozitive (întrucât nici consumul nici economisirea nu sunt, de
regulă, mai mari decât venitul).
De asemenea,
c+s =1
şi
c’+s’ = 1
În concepţia acestei construcţii teoretice, consumul este funcţie de
venit:
C = f (V)
C(V) = C0 + c’ V
În cazul în care venitul este nul este necesar un consum minim al
agenţilor economici fără de care nu îşi pot continua activitatea. În aceste
condiţii rata marginală (înclinaţia marginală) a consumului este inferioară
înclinaţiei medii şi funcţie descrescătoare de venit.
5
În un ele surse bibliografice venitul mai este notat cu Y.
12
Figura nr. 1. Evoluţia consumului şi economisirii
6
În engleză „savings”.
13
K = 1/ 1 –ΔC/ΔV = 1 / (1-c’)= 1/s’
14
CAPITOLUL 4
CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE
4.1. Cererea agregată
Macroeconomia se preocupă de factorii determinanţi ai producţiei
totale şi ai ratei de creştere, de rata inflaţiei şi de cea a şomajului. Într-o
economie de piaţă modernă, deschisă spre exterior, comportamentele
agenţilor economici se concretizează, în ultimă instanţă, sub forma cererii
agregate (globale, totale) şi ofertei agregate. Cererea agregată
(globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii
produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu
general al preţurilor acestora. Structura cererii agregate cuprinde patru
componente de bază: cererea pentru consumul personal (C), achiziţiile
guvernamentale (G), cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă
formată din exportul net (EN). Deci:
CA = C + G + I + EN
17
Figura nr. 2 Dinamica cererii agregate
Procesul este ilustrat în figura nr. 2. Creşterea cererii agregate este
însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. Drept
urmare, nivelul preţurilor creşte de la P1 la P2 iar al producţiei de la Y1 la
Y2. Se observă că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape
plată, deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea
producţiei într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general
al preţurilor. (în aceste condiţii se spune că măsurile luate de instituţiile
statului au fost eficiente). Dacă curba OA ia forma unei pante abrupte,
aproape verticală, o creştere a CA determină, în principal, creşterea
nivelului general al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului
şi producţiei reale.
Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei
macroeconomice şi a efectelor politicii economice o constituie forma
(alura) curbei ofertei agregate.
18
creşterea costului mediu şi reducerea producţiei pe unitatea de factor
consumat şi deci, a ofertei agregate.
b) volumul factorilor de producţie utilizaţi, care poate spori oferta
agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată,
atunci când oferta lor pe piaţă se diminuează.
Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor
sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă, sau după alte criterii,
în funcţie de scopurile analizei. În general, structurile OA sunt ale
producţiei naţionale.
Reflectând condiţiile producţiei, pe termen scurt OA este relativ
constantă, adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor
de produse finite; dacă firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute,
diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi
invers, firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât
cererea pe termen scurt, diferenţa venind din stocurile existente. În
condiţiile unei evoluţii normale a economiei, OA tinde să se extindă ca
rezultat al creşterii forţei de muncă, a stocului de capital şi mai ales a
randamentului folosirii factorilor de producţie.
În consecinţă, curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic
pornind de la ipoteza că, pe măsură ce producţia creşte, costurile unitare
vor avea tendinţa să crească, chiar şi în condiţiile în care se presupune că
preţurile factorilor de producţie rămân constante. La baza înţelegerii
tendinţei de creştere a costurilor unitare pe termen scurt stă legea
randamentelor descrescătoare, cunoscută din teoria comportamentului
producătorului.
Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă
a acesteia, panta pozitivă crescătoare. Această pantă în creştere a curbei
ofertei agregate este efectul tendinţei de creştere a costurilor unitare
odată cu sporirea producţiei în măsura în care firmele apelează la factori
mai scumpi sau cu randamente descrescătoare. Astfel, pe măsură ce se
urmăreşte în sens ascendent curba OA, se observă asocierea creşterii
producţiei cu o creştere tot mai accentuată a nivelului preţurilor.
7
Biroul de Analiză Economică a Departamentului American de Comerţ, identifică drept PNB potenţial nivelul
producţiei în cazul în care rata şomajului ar fi de 6%
21
analizele macroeconomiştilor moderni se încadrează între cele două
extreme.
Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a
nivelului producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru. În graficul din
figura 4, PE reprezintă nivelul preţurilor de echilibru, iar YE pe cel al
producţiei de echilibru. Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în
care nu apar forţe perturbatoare care fac ca volumul producţiei interne
(OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. Un eventual surplus al
cererii agregate va determina creşterea nivelului preţurilor, ceea ce va
stimula firmele să producă mai mult determinând o mişcare în sus pe
curba OA. În acelaşi timp, creşterea preţurilor va determina scăderea
cererii de bunuri, respectiv o mişcare înapoi pe curba CA.
22
CAPITOLUL 5
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
5.1. Ciclurile economice. Definiţie
23
cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi
succesiune.
În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii
economice, se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor
stări ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamănă în linii generale
de la un ciclu la altul; în fiecare fază, starea şi performanţele agregate ale
economiei (ritmul venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole,
gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica nivelului de trai, etc.) au
anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta.
Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor,
pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate,
schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a desprins
concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii
economice.
Ciclul scurt (Kitchin, minor) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul
a circa 40 luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii.
Ciclul scurt se încadrează în interiorul ciclului mediu (Juglar), între
două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii
expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar.
Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri
scurte, şi 3 cicluri scurte în cele care au avut o durată medie de 10 ani.
Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi recesiunea
(reducerea creşterii economice), iar trecerea de la expansiune la încetinire
nu presupune declanşarea unei crize economice
24
prin creşterea lentă, dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu
ridicata, iar apoi şi a celor cu amănuntul.
Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei
pentru accesul la factori de producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de
atragerea în activitatea economică a noi factori de producţie cu nivel
calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate. În faţa evidenţei
fenomenelor inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi
economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, ceea ce
determină o frânare a investiţiilor; ea se accentuează atunci când
întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat
productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă, ceea ce face ca
rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea
anticipată (marginală). O primă reacţie o reprezintă o anumită încetinire a
reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie.
Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă fază, cea de cotitură
superioară, cu manifestări de criză ciclică. Preludiul acestei faze constă în
faptul că în economie apar, iar în unele domenii se consolidează,
fenomene care determină o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie
de unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau parteneri
externi), fie de epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii. Este
de menţionat în acest sens tendinţa de reducere a ratei profitului, ca
urmare a numeroase cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în
circuitul economic a unor factori de producţie mai scumpi sau având un
nivel calitativ mai redus; mărirea stocurilor generată de o serie de
împrejurări (neconcordanţe structurale între cererea şi oferta de
satisfactori, creşterea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor,
accentuarea cererii de monedă pentru motivul precauţional etc).
Operaţiunile bursiere, în special cele speculative, anticipează uneori
inversarea conjuncturii, generând un sentiment de neîncredere între
operatorii bursei. În faţa noilor fenomene, băncile tind să restrângă
creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce amplifică procesul de frânare sau
reducere a investiţiilor, sentimentul de incertitudine la numeroşi agenţi
economici.
25
Figura nr. 5 Fazele ciclului decenal
26
febrilă a capitalului fix cu altele, când în mod necesar volumul reînnoirii lui
este redus, ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale.
Alţi autori, adepţi ai teoriilor monetariste, încearcă să explice
evoluţiile ciclice prin evoluţia creditului: creşterea excesivă a acestuia
stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul economic, determinând faza
de recesiune. După aceştia, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar,
determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica
monetară. Criticate pentru unilateralitatea lor, teoriile monetariste ale
ciclului decenal, s-au îmbogăţit şi diversificat, în special, prin aportul
specialiştilor din Şcoala monetaristă (M. Friedman, A. Schwartz, M.N.
Rothbard). Unele dintre cele mai recente elaborări monetariste privesc
evoluţia ciclică ca rezultat al politicilor de credit adoptate de băncile
centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii, ele stimulează iniţierea
fără suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiţii care
la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de
producţie sunt în realitate mai scumpi decât evaluările iniţiale. Faza
recesivă începe când întreprinzătorii, fiind în imposibilitatea de a realiza
obiectivele programate, îşi reduc investiţiile.
Un anumit rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile
subconsumului, după care insuficienţa cererii (determinată de inegalităţi
şi injustiţii în repartizarea veniturilor frânează oferta şi creşterea
producţiei, care atrag sporirea şomajului). Acesta devine apoi un factor
suplimentar de reducere a cererii, accentuând dezechilibrul pieţei, cu
efecte cumulative pentru reducerea producţiei şi declanşarea crizei
economice.
Teoriile supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică prin
fluctuaţiile investiţiilor. După acestea, creşterea investiţiilor stimulează
cererea globală, generând un proces cumulativ de expansiune economică.
Recesiunea survine ca urmare a insuficienţei resursele investiţionale mai
întâi în sectorul creator de prodfactori. Aceasta se transmite întregului
sistem economic mai ales când structurile productive create în faza de
expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice
care nu pot fi absorbite de cerere. Alţi autori au adus corectări sau
dezvoltări teoriei supraacumulării de capital aplicate în explicarea evoluţiei
ciclice. Se încearcă demonstrarea faptului că manifestările de criză şi
recesiunile ciclice s-ar declanşa nu ca urmare a insuficienţei de lichidităţi,
ci deteriorării rentabilităţii investiţiilor şi implicit a capitalului fix existent,
care depăşeşte nevoile reale ale economiei. J. Schumpeter în "Teoria
dezvoltării economice" încearcă să evidenţieze rolul supraacumulării de
capital în declanşarea crizelor, prin aceea că randamentul ridicat al
investiţiilor masive efectuate într-o perioadă scurtă face ca piaţa să fie
inundată de produse noi, pe care cererea este incapabilă să le absoarbă:
de aici, declanşarea recesiunii şi (sau) depresiunii cauzate de scăderea
producţiei de bunuri de consum, care se va transmite tuturor sectoarelor
economice.
După teoria marxistă, cauza fundamentală a crizelor economice de
supraproducţie se află în contradicţia fundamentală a sistemului economic
şi care conduce la declanşarea crizelor ciclice prin incidenţa nemijlocită,
directă a contradicţiilor derivate (forme de manifestare a contradicţiei
fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. Sunt de reţinut
dintre acestea: tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii
27
solvabile, apariţia unor neconcordanţe între structura ofertei şi a cererii,
care conduc la formarea unei "supraproducţii relative" şi reducerea
tendenţială a ratei profitului.
În concepţia keynesistă, succesiunea fazelor de prosperitate şi de
recesiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei
marginale a capitalului, în interdependenţa cu rata dobânzii. Dezvoltând şi
concretizând concepţia keynesiană, P. Samuelson a elaborat modelul
evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi
acceleratorului, acţiunea combinată a celor două mecanisme fiind cauza
care poate determina expansiunea şi recesiunea ciclică8.
5.3. Ciclurile lungi.
Evoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stării şi eficienţei
utilizării factorilor de producţie demonstrează că acesta se desfăşoară sub
forma unor unde lungi cu o durată de 40-60 ani. În acest interval de timp
în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie. O
perioadă de timp - experienţa istorică atestă că aceasta reprezintă circa
20-30 ani, - modul tehnic de producţie dominant funcţionează
corespunzător, îşi dezvăluie capacităţile de progres, are un cadru adecvat
de afirmare. După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de
natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost construit, apar
semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a raţionalităţii
economice, manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei
economice, mai ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea
costurilor.
Începe o perioadă de tranziţie spre un nou aparat de producţie, apt să
ridice eficienţa economică, ca urmare a unor niveluri calitative, structuri şi
modalităţi de combinare a factorilor de producţie, în concordanţă cu
resursele disponibile şi accesibile. Este o perioadă de 20-30 ani, în care
limitele vechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante, dar care se
perpetuează datorită unor factori inerţiali, paralel cu extinderea în
economie a germenilor noului mod tehnic de producţie. Generalizarea
noului mod tehnic al producţiei şi restructurarea profundă a economiei
încheie un ciclu de evoluţie a economiei, marcând trecerea la un nou
stadiu calitativ al factorilor de producţie, la o nouă „undă” de dezvoltare
economică. Corespunzător acestei logici, în evoluţia oricărei economii
mature, se disting două mari faze de evoluţie: una ascedentă (faza A), şi
alta descendentă (faza B), fiecare cu o durată de 20-30 de ani.
Pe deasupra unor deosebiri de opinii, au fost puse în evidenţă 4 cicluri
Kondratiev (lungi) în evoluţia economiei mondiale de-a lungul ultimelor
două secole.
Faza ascendentă A, se caracterizează prin preponderenţa anilor de
prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului
naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a
nivelului de trai.
În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a
producţiei, investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte
etc.; anii de recesiune economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor
fenomene negative în economie (inflaţie, şomaj etc.) se accentuează.
Pentru a încerca o explicaţie a ciclului secular, este necesar să se
pornească de la faptul că evoluţia economică pe termen lung se derulează
sub incidenţa a numeroşi factori endogeni şi exogeni: economici, tehnico-
28
economici, social-politici şi naturali. În prezent capătă tot mai largă
recunoaştere teza după care cauza principală a ciclului secular o formează
evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice, în legătură
organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie.
Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60
ani a modului tehnic de producţie. Astfel, în faza ascendentă a ciclului
lung, inovaţiile, care stau la baza noului mod tehnic de producţie se
generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional
susţinut, conferind o dinamică înaltă producţiei, venitului naţional şi
eficienţei economice. Este evidentă tendinţa durabilă de îmbunătăţire a
gradului de folosire a factorilor de producţie disponibili. După o anumită
perioadă, apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă a modului
tehnic de producţie existent, concretizate în dificultăţi şi disfuncţionalităţi
în economie, ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului
lung. În faţa dificultăţilor economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi
inovarea tehnologică, generând un puternic avânt inovaţional. Datele
statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi
inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor
lungi. În aceste intervale, sunt concentrate majoritatea descoperirilor
fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi
care prin mecanismul investiţiilor scot economia din faza de stagnare şi îi
imprimă un curs ascendent pe o perioadă lungă de timp. Este de remarcat
că, în faza ascendentă a ciclului lung, nu se ridică nevoi deosebit de
presante în faţa cercetării ştiinţifice, ceea ce determină un recul al marilor
descoperiri şi invenţii (dacă se înregistrează totuşi, prin logica proprie
străpungerilor în ştiinţă şi tehnică, ele se aplică pe scară redusă, baza
procesului investiţional constituind-o stocul deja existent al realizărilor
verificate de practică).
29
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiile ciclice se folosesc
mai multe mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile
publice, sistemul de impozite de impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa
monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Folosirea lor a fost
fundamentată de către Keynes şi alţi mari economişti, care l-au succedat,
ele fiind integrate în măsuri (politici) anticriză (anticiclice), care au devenit
componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. Ele sunt
promulgate de către stat şi aplicate prin organismele sale, prin instituţiile
financiare şi alţi agenţi economici, într-o anumită logică şi corelare, în
funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a realităţilor economice.
Deşi interdependente, asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari
categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi politica fiscală.
Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor
bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune - chiar cu preţul unui
deficit bugetar - cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată
(pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de recesiune).
Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul
achiziţiilor de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public.
O importanţă majoră prezintă majorarea prestaţiilor şi alocaţiilor de
securitate socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reciclare
profesională etc.) care permit ca, în faza de recesiune, să fie atenuate
fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii
ale populaţiei. Pe această bază este impulsionată atât cererea
guvernamentală cât şi cea privată pentru bunuri de consum şi de capital.
Disponibilitatea legiuitorilor pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de
stat, limitele pe care le acceptă în deficitul acestuia şi modul de acoperire
a acestor deficite vor determina amploarea şi efectele pe termen mediu-
scurt ale politicii cheltuielilor publice.
Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata
dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de
starea conjuncturii economice.
Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmul inflaţiei şi (sau) pericolul
apariţiei altor dezechilibre în economie sunt majore, se apelează, de
regulă, la o politică monetară restrictivă prin punerea în mişcare a unor
instrumente specifice: sporirea ratei dobânzii, promulgarea unor restricţii
suplimentare la acordarea de credite, controlul asupra masei monetare
este mai riguros, majorarea rezervelor obligatorii, supravegherea mai
strictă a activităţii financiar-bancare. Asemenea măsuri au ca efect
frânarea cererii de satisfactori şi a investiţiilor şi, pe această bază, a
activităţii economice, cu preţul creşterii şomajului şi a gradului de
nefolosire a altor factori de producţie. În faza de recesiune se poate
acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii (scontului), facilităţi pentru
sporirea volumului creditului şi a masei monetare, reducerea nivelului
rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, achiziţionarea intensă de
către autorităţile monetare a titlurilor de stat şi altor categorii de titluri pe
piaţa deschisă şi pe cea a schimburilor valutare, amânarea (prelungirea)
scadenţei unor credite etc.
Prin astfel de măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi
investiţiilor, a cererii globale în general şi pe această bază creşterea
producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.
30
Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în
scopuri anticiclice.
Astfel, în condiţii de recesiune, se poate proceda la reducerea
fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a
consumului), lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra
agenţilor economici particulari, ceea ce are menirea să încurajeze cererea
pentru bunuri de consum şi investiţionale.
Acest fapt este favorizat şi de sistemul cotelor progresive de impozit
care permite ca plăţile pentru impozite să se diminueze relativ mai mult
decât contracţia veniturilor. În condiţii de boom, se procedează, de regulă,
la majorarea fiscalităţii, pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şi
investiţiile, chiar inflaţia, impozitele sporind mai rapid decât veniturile în
expansiune. Există perioade în care anumite măsuri permit, printre altele,
şi încasări suplimentare la buget menite să acopere sau să atenueze
deficitele acumulate în recesiune.
Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă, având ca
obiectiv influenţarea cererii, se aplică corelat şi în raport cu situaţia
concretă a altor variabile şi interdependenţe din economie; în raport cu
acestea, accentul este pus pe un tip de politică economică sau altul şi în
cadrul fiecăruia, se apelează la instrumente şi pârghii specifice.
De exemplu, politicile monetariste, - cel mai des utilizate în perioada
postbelică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, şi mai recente în cele
aflate în tranziţie - se recomandă numai după ce s-a diagnosticat corect
starea reală a economiei. De pildă, intenţia de a stimula sau reduce
cererea - în raport de starea conjuncturii - trebuie să pornească de la
premisa că mărimea cererii de satisfactori şi prodfactori este influenţată
de numeroase împrejurări: venitul curent, evoluţia previzibilă a preţurilor,
structura pe categorii de vârstă a populaţiei şi tranşe de venituri, mărimea
patrimoniului agenţilor economici şi structura acestuia (active reale, active
financiare, active monetare), mărimea şi ponderea venitului permanent în
cadrul "paradoxului economisirii" şi gradul de ocupare a forţei de muncă
ş.a.
De aceea, nu există reţete universale privind promovarea politicilor
anticiclice de tip keynesist şi a instrumentelor disponibile în acest sens.
Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul întrebării
capacitatea politicilor de sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea
sistemului economiei de piaţă. O asemenea stare de lucruri are cauze şi
manifestări care inevitabil incită la reflecţii. Astfel, de-a lungul întregii
perioade, preţurile nu numai că nu au scăzut, ci, din contră, au înregistrat
o tendinţă generală de creştere - corelată de regulă cu ritmul creşterii
economice; începând cu 1973-1974, are loc o creştere spectaculoasă a
preţurilor, iar în faţa inflaţiei galopante, s-au impus măsuri pentru
reducerea cererii agregate (prin frânarea consumului şi investiţiilor).
Efectul a fost o sporire substanţială a şomajului, însoţită de stagnarea
creşterii economice, dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţiei au fost
modeste. Şomajul s-a transformat în principalul dezechilibru structural, cu
ample implicaţii social-politice şi umane. Măsurile adoptate după 1970-
1973, pentru schimbarea conjuncturii, prin politici de susţinere (investiţii
publice, ajutoare bugetare, alocaţii familiale pentru cei aflaţi în dificultate
sau marginalizaţi, comenzi publice etc.) au determinat creşterea
cheltuielilor publice şi a deficitelor bugetare, fără o reducere semnificativă
31
a şomajului, ajungându-se la concluzia că ele sunt doar elemente
artificiale şi temporare de influenţare a conjuncturii. În fond, statul nu se
poate substitui iniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el să facă
aceste iniţiative posibile şi mai eficiente. În acest cadru, s-au revigorat în
forme noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply -
side economics).
Politicile bazate pe ofertă - pornesc de la filozofia că pentru a
influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar
depresiune) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe
producători să mărească oferta agregată.
În această direcţie pot fi sugerate şi aplicate cel puţin două mari
categorii de măsuri (politici).
Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea
concurenţei şi preţurilor libere, prin atenuarea rolului centrelor de forţă
economică (oligopoluri, centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea
obţine venituri stabile relativ independent de evoluţia ofertei reale.
Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o
bună funcţionare a pieţei; orice alterare a mecanismului pieţei libere
creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii
ciclice, şomaj şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice
este de a veghea la buna funcţionare a "pieţei libere, concurenţiale şi a
mecanismelor sale" în condiţiile asigurării unei iniţiative cât mai largi prin
reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată.
Folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească
perspectivele de profit ale producătorilor, stimulându-i astfel să-şi menţină
şi, după caz, să sporească oferta de bunuri. În acest sens, se
demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai
mult, veniturile şi cheltuielile statului, ale altor categorii de agenţi
economici, vor creşte, atrăgând după ele evoluţia corespunzătoare şi a
cererii agregate. Filozofia unei asemenea opţiuni decurge din faptul că
întreprinzătorul şi proprietatea particulară trebuie încurajate prin pârghiile
de politică economică pe care le folosesc statul şi instituţiile financiar
bancare. Intervenţia statului încearcă armonizarea politicilor monetare şi
fiscale focalizate asupra întreprinzătorului în aşa fel încât să-i stimuleze
libera iniţiativă şi asumarea riscului
Este un fapt demonstrat că în perioada postbelică s-au atenuat
fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice din ţările dezvoltate. Totuşi,
dezechilibre s-au menţinut şi s-au manifestat în forme diferite, indiferent
de faza ciclului economic. Această stare de lucruri a activat un curent de
gândire după care teoria şi practica economică trebuie restructurate din
temelii. Se apreciază că o economie confruntată cu dezechilibre poate
urma una din două căi posibile:
a) să introducă condiţii de echilibru stabil printr-o profundă
restructurare;
b) să menţină status-quo-ul şi aplicarea unor politici keynesiste.
Ele se constituie în încercări de neutralizare a efectelor
nocive ale forţelor de dezechilibru, fără a atinge însă cauzele
originare ale tulburărilor concretizate în încălcarea condiţiilor
de echilibru stabil
32
CAPITOLUL 6
CREŞTEREA ECONOMICĂ
6.1. Creşterea economică. Definiţie
Un standard de viaţă superior nu poate fi obţinut decât printr-o
producţie superioară de bunuri şi servicii. Creşterea economică
constă tocmai în sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel
macroeconomice. Creşterea economică se exprimă prin ritmul de creştere
a indicatorilor macroeconomici (PIB, PNB, VN). Frecvent, variaţia acestor
indicatori este corelată cu evoluţia demografică.
Creşterea PIB potenţial este un proces pe termen lung şi constă în
creşterea producţiei potenţiale
. PIB potenţial este acel volum al producţiei pentru care capacitatea
de producţie este deplin utilizată. Creşterea PIB potenţial este echivalentă
cu creşterea capacităţii de producţie la nivel naţional este un rezultat al
investiţiilor efectuate.
Creşterea economică este determinată de factori cum sunt:
- direcţi
Creşterea populaţiei active
“Investiţiile” în capitalul uman
Creşterea volumului capitalului utilizat
Schimbările tehnologice
- indirecţi
Instituţiile (instituţiile financiare, administraţiile private
etc.)
Guvernul
Creşterea economică pe termen lung are două surse importante:
- creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de
persoane, a cantităţii de capital fix sau circulant utilizat); aceasta
poartă şi denumirea de creştere economică extensivă;
- creşterea calitativă a factorilor, adică creşterea eficienţei utilizării
factorilor de producţiei (a productivităţii acestora); rezultatul este
creşterea economică intensivă.
Descrierea creşterii economice se realizează cu ajutorul funcţiei de
producţie:
PIB = f (munca, capital, progres tehnic)
33
Creşterea cantităţii de capital utilizat determină creşterea cantităţii
de bunuri şi servicii obţinute într-o economie naţională, dar în aceeaşi
manieră ca şi creşterea cantităţii de forţă de muncă. Progresul tehnic,
denumit în modelele economice consacrate (cel al lui Robert Solow şi cele
care au urmat acestuia) factor rezidual, este în prezent unul dintre cei mai
importanţi factori ai creşterii economice, fiind o sursă importantă a
creşterii productivităţii factorilor de producţie şi, deci, a creşterii
economice intensive.
Creşterea economică aduce beneficii agenţilor economici. Dintre
acestea enumerăm:
- Creşterea standardului de viaţă. Sporirea volumului de bunuri şi
servicii finale la nivelul unei ţări este echivalentă, de regulă, cu
modificarea în sens favorabil a consumului. Creşterea economică pe
termen lung aduce o sporire nu numai a cantităţii, ci şi a calităţii
bunurilor şi serviciilor consumate.
- Atenuarea sărăciei. Creşterea capacităţii de producţie generează
mai multe locuri de muncă şi, deci, surse de venit mai numeroase
pentru menaje;
- Modificări în structura consumului. Creşterea economică a
determinat în ultimele decenii ca în statele cu economie de piaţă
matură partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare să
scadă în favoarea celei destinate satisfacerii nevoilor superioare
(cultură, recreere, comunicare etc.).
Totuşi, creşterea economică, ca finalitate a eforturilor efectuate de
instituţiile statului are costurile sale.
Poluarea. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale
creşterii economice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate)
Consumul de bunuri şi servicii trebuie redus în prezent astfel
încât consumul viitor să fie mai mare. Cu alte cuvinte, numai
investiţiile generează venituri viitoare, iar acestea pot creşte
numai pe seama reducerii consumului.
Costuri personale şi sociale
PIB = F(M, K)
34
la nivelul la care populaţia se va afla într-o situaţie staţionară (numărul va
rămâne constant). Clasicii au omis aportul progresului tehnic la creşterea
economică.
Keynesismul consideră că venitul naţional creşte pe seama creşterii
cererii agregate. Precursorii lui Keynes s-a preocupat stabilitatea activităţii
economice şi de reducerea şomajului. Ei au subliniat rolul major al
investiţiilor privite ca acumulare de capital şi ca o componentă a cererii
agregate. Acestea (investiţiile) au rolul hotărâtor în creşterea venitului
naţional şi, deci, a producţiei naţionale.
Teoria neoclasică introduce, ca variabilă exogenă progresul tehnic. Se
menţine rolul important al investiţiilor (care au ca rezultat creşterea
înzestrării tehnice a muncii) şi al creşterii cantităţii forţei de muncă
utilizată.
Noua teorie a creşterii consideră progresul tehnic a fi o variabilă
endogenă. Investiţiile nu constau în reproducerea aceloraşi bunuri, ci în
producerea de utilaje, maşini etc, care încorporează în ele cunoştinţele
acumulate de oameni. De asemenea, se ia în considerare şi faptul că
randamentul social este superior randamentului privat, determinând
astfel, externalităţi tehnologice pozitive şi deci creşterea productivităţii.
Noua teorie consideră că încorporarea cunoştinţelor are loc prin două căi:
- învăţare prin practică, în sensul că oamenii încorporează experienţa
acumulată în elementele de capital;
- invenţie, schimbările tehnologice fiind procese sistematice, gândite.
Mai mult, teorie economică a că sunt importante următoarele
aspecte ale inovării
- Este foarte complex
- Localizarea inovaţiilor; este cunoscut faptul că inovaţiile se
concentrează în anumite ţări, care au devenit exportatoare de
cunoştinţe
- Difuziunea inovaţiilor este costisitoare, pentru că oamenii au o
rezistenţă mare la schimbare şi de asemenea, apărarea drepturilor
de proprietate intelectuală necesită eforturi deosebite.
- Structura pieţei şi a economiei influenţează inovaţiile, pentru că de
exemplu, o economie concentrată pe ramurile industriale apropiate
de sectorul primar, cunosc o evoluţie tehnologică inferioară
economiilor în care sectorul terţiar şi quaternar sunt în proces de
maturizare.
- Inovaţiile – strategie competitivă. Unele întreprinderi au activităţi
sistematice de cercetare pentru a crea noi produse sau noi
tehnologii (care să le dea un avantaj de cost).
Teorii ale randamentelor de scară crescătoare consideră că iniţial,
costurile investiţiile cu grad mare de noutate necesită costuri foarte mari
(de asemenea şi riscuri mari) şi că, de regulă, consumatorii sunt reticenţi
la produsele cu acelaşi grad de noutate.
38
CAPITOLUL 7
ELEMENTE DE POLITICA ECONOMICĂ
7.1. Politica economică - generalităţi
Politica economică este reprezentată de acţiunile administraţiei
publice (guvernului) şi de constituirea instituţiilor ce pot îmbunătăţi
performanţele economiei. Ea este un ansamblu de obiective şi instrumente
prin care, după ce au fost ierarhizate în funcţie de priorităţi, statul
acţionează asupra variabilelor economice în scopul menţinerii, restabilirii
sau modificării climatului economic şi social.
În formularea politicii economice, economiştii deţin două roluri. În
primul rând ei încearcă să determine consecinţele politicilor alternative.
De exemplu, economiştii care acţionează în domeniul reformei sistemului
de producţie trebuie să previzioneze evoluţia costurilor, a beneficiilor şi a
eficienţei diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului.
Economiştii ce acţionează în domeniul mediului vor căuta să prevadă, de
exemplu, costul şi calitatea aerului urban ce rezultă din schimbările
impuse standardelor de emisie ale noxelor auto. Iar economiştii ce
studiază pieţele financiare vor căuta să determine efectele pe care le au
modificările ratelor dobânzilor asupra activităţii economiei şi forţei de
muncă.
În al doilea rând economiştii evaluează politicile alternative (pe o
scală de la rău la bine). Pentru a face aceasta trebuie stabilite obiectivele
politicii economice.
Intervenţia statului în economie depinde în principal de următorii
factori:
Echilibrul şi stabilitatea economiei
Insuficienţa iniţiativei private în unele domenii
Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii
Finanţarea apărării naţionale
Tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor
Apărarea drepturilor consumatorilor
Stabilirea ordinii de drept
Modificările în conjunctura economiei mondiale
În teoria economică s-au cristalizat două imagini ale statului: statul
jandarm şi statul providenţă. Statul jandarm: alocă resursele exclusiv unor
activităţi precum: menţinerea ordinii interne, justiţia apărarea naţională.
Statul providenţă intervine în menţinerea securităţii sociale şi asigurarea
riscurilor sociale.
Statului bunăstării, respectiv măsurile de politică economică pe care
acesta îşi fundamentează existenţa pornesc de la teorie şi sfârşesc în
realitate:
Laissez-faire; acest principiu statuează că piaţa trebuie să aloce
resursele şi că rezultatul este dat de întâlnirea intereselor
agenţilor economici, nici unul neieşind fără a fi satisfăcut;
Modelul social-democrat (solidaritate socială, politici
intervenţioniste pe piaţa muncii);
Modelul german (securitate şi stabilitate, mai puţin egalitate)
39
Funcţiile economice ale statului sunt:
Alocare a resurselor;
Distribuţie a unei părţi din rezultatele activităţii
economice naţionale;
Stabilizare a economiei naţionale;
Reglare a activităţii economice şi eliminare a
dezechilibrelor macroeconomice.
41
Ansamblul măsurilor prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor
pe termen mediu şi scurt sunt cunoscute sub numele de politici
conjuncturale. Acestea acţionează pe un orizont de timp de maxim patru
ani. Dintre politicile conjuncturale, cele mai cunoscute sunt: politica fiscal-
bugetară, politica monetară şi politica veniturilor.
Politica fiscal-bugetară constă în stabilirea ansamblului veniturilor
şi cheltuielilor statului pe parcursul unui exerciţiu financiar (sau an fiscal).
Este politica conjuncturală cea mai puternic influenţată de mediul politic şi
echilibrul social al momentului.
Orientările în ceea ce priveşte politica bugetară sunt două:
- cea liberală susţine un buget în stare de neutralitate, echilibrat, în
sensul că nivelul cheltuielilor nu trebuie să depăşească pe cel al
veniturilor. De asemenea, impozitele, care se formează ca venituri la
bugetul de stat, trebuie să fie neutre pentru activitatea economică
(adică nu introducă distorsiuni în economia naţională).
- politica bugetară de tip intervenţionist transformă bugetul într-un
adevărat instrument de politică economică. Pentru impulsionarea
activităţii economice, statul poate cheltui mai multe resurse la un
moment dat (peste nivelul celor de care dispune) cu scopul finanţării
unor obiective investiţionale, pentru a obţine efecte de antrenare a
celorlalte activităţi din economia naţională
Eficacitatea politici bugetare este demonstrată de posibilitatea de a
controla strict modul de utilizare a resurselor şi de a evalua cu precizie
efectele presiunii fiscale asupra agenţilor economici. Numai politica
bugetară permite realizarea investiţiilor publice, concentrarea precisă
asupra anumitor obiective prin utilizarea cheltuielilor sau a veniturilor
fiscale.
Totuşi, sunt autori care susţin, aşa cum se va vedea în capitolele
următoare, că efectele multiplicatoare ale deficitului bugetar sunt
compensate de efectele inhibatoare ale presiunii fiscale viitoare pentru
acoperirea acestuia.
Politica monetară are ca obiective asigurarea sumei de bani
necesare economiei naţionale astfel încât să se utilizeze deplin forţa de
muncă şi să se menţină stabilitatea preţurilor. Politica monetară
acţionează asupra a două categorii de variabile economice: cantitatea de
bani (masa monetară) şi „preţul banilor” (rata dobânzii).
Politica monetară contribuie la menţinerea echilibrului economic
general, încercând să menţină inflaţia şi cursul de schimb în limite
favorabile creşterii activităţii economice şi schimburilor externe. Politica
monetară poate avea şi obiective pe termen scurt şi foarte scurt. De
exemplu, Banca Centrală poate lua măsuri pentru stimularea infuziei de
capital străin în economia naţională.
Politica veniturilor se defineşte ca fiind ansamblul mijloacelor prin
care puterea politică acţionează asupra procesului de formare a veniturilor
primare. Obiectivele politicii veniturilor sunt atât economice, cât şi sociale:
- economice
obţinerea unei cât mai bune compatibilităţi între nivelul
şomajului şi nivelul preţurilor
îmbunătăţirea raportului competitivitate/cost la nivel
microeconomic
42
- sociale
reducerea inegalităţilor între venituri
garantarea unui nivel minim al venitului
asigurarea motivării unor categorii sociale pentru ridicarea
nivelului competitivităţii.
Mijloacele prin care este implementată politica veniturilor pot fi
tradiţionale sau conjuncturale. Dintre mijloacele tradiţionale
enumerăm:
- garantarea salariului minim
- blocarea anumitor tipuri de venituri
Mijloacele conjuncturale presupun adaptarea nivelului veniturilor la
modificarea nivelului mediu al preţurilor prin indexarea salariilor (creşterea
veniturilor indiferent de rezultatele activităţii) şi prin dezindexare
(creşterea veniturilor proporţional cu dinamica rezultatelor activităţii
economice).
Politica veniturilor impune existenţa unui consens naţional, care, de
regulă se obţine relativ uşor în perioadele de expansiune economică.
43
- măsuri de dezvoltare a sistemului de formare şi pregătire
profesională;
- măsuri de dezvoltare a activităţii de cercetare.
O problemă majoră o constituie definirea sectoarelor industriale
strategice şi definirea tehnologiilor strategice. Se consideră că în definirea
sectoarelor industriale strategice, politica industrială trebuie să stimuleze
acele ramuri pentru care media ultimilor cinci ani a ritmurilor de
dezvoltare este superioară medie internaţionale.
Definirea tehnologiilor strategice trebuie să ţină cont reducerea
consumului de capital circulant şi oferă cel mai înalt grad de obţinere a
valorii adăugate.
Politica industrială are de înfruntat două mari obstacole:
- contradicţia dintre măsurile de obţinere a avantajelor competitive şi
necesitatea menţinerii unui grad înalt al utilizării forţei de muncă;
- contradicţia dintre tendinţa oricărei ţări de a-şi proteja economia
naţională şi tendinţa de liberalizare a comerţului internaţional.
În faţa acestor obstacole ţările au apelat la aşa-numitele politici de tip
crenel. Această politică constă în renunţarea la activităţi industriale care
se consideră a fi insuficient de competitive pe piaţa mondială şi care nici
nu au perspectiva unui creşteri ulterioare. În acelaşi timp, sunt stimulate
activităţi industriale strict specializate care în prezent şi în viitor un grad
înalt de competitivitate. Politica crenelurilor s-a dovedit generatoare de
importante efecte perverse. Astfel, a generat o rată ridicată a şomajului şi
a crescut gradul de dependenţă a pieţei interne de producţia altor state. În
unele cazuri, alegerea crenelurilor („vârfurilor”) s-a dovedit a fi nerealistă.
Alte ţări au adoptat un alt tip de politică industrială, denumit „politica
filierelor”. Aceasta se defineşte ansamblul măsurilor care dezvoltă un lanţ
de activităţi complementare în care întreprinderile sunt legate prin
activităţi de vânzare-cumpărare şi dezvoltarea în comun a unui program
de dezvoltare. Scopul final îl constituie realizarea unui produs final de
înaltă competitivitate.
Practica a arătat posibilitatea existenţei a trei tipuri de filiere: de
antrenare; de independenţă, prin care s-a redus substanţial necesitatea
unor importuri. Politica filierelor poate avea şi efecte perverse, în ceea ce
priveşte necesitatea unor importante surse de finanţare, fără de care
cerinţele de interdependenţă nu ar fi posibile.
44
CAPITOLUL 8
PIAŢA MONETARĂ
45
e) Funcţia de monedă universală Moneda este folosită şi în cadrul
relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de mărfuri şi prestarea
unor servicii. Monedele folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii
sunt denumite valute forte, adică acele monede naţionale recunoscute pe
plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc de plată şi de rezervă
(dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul japonez etc). Tot în
acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi monetare convenţionale -
DST (Drepturi Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar Internaţional),
care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale
ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional. Derularea
procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului de bunuri şi servicii este
mijlocită de monedă. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi
funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un
anumit volum şi într-o structură anume. Cantitatea de monedă existentă
în circulaţie într-o economie naţională, într-un interval de timp dat,
constituie masa monetară. Altfel spus, pornind de la funcţiile monedei,
masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de
circulaţie, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în cadrul
unei economii. Într-o altă accepţiune, masa monetară se prezintă ca o
mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate
pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor.
Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat
îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în
structura masei monetare. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări
date masei monetare, sferei sale de cuprindere, se poate aprecia că în
structura acesteia pot fi incluse următoarele active, în funcţie de gradul
de lichiditate: a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă, moneda
divizionară); b) moneda de cont (scripturală); c) depunerile la termen şi în
vederea economisirii; d) alte active, cu grad mai mare sau mai mic de
lichiditate. Moneda efectivă sau numerarul reprezintă activul cel mai
lichid, putând fi transformat imediat în bunuri şi servicii de către deţinătorii
săi. Moneda efectivă este una din componentele importante ale masei
monetare; este moneda care circulă din mână în mână (moneda manuală).
Moneda de cont (moneda scripturală), respectiv disponibilităţile în
conturi curente sau la vedere probează acelaşi grad de lichiditate ca şi
moneda efectivă. O sumă depusă într-un cont la bancă poate fi
considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi
achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra
sa. Aceste disponibilităţi în conturi (curente sau la vedere) au aceleaşi
calităţi precum moneda efectivă, putând fi transformate, fără restricţii, în
aceasta din urmă sau invers. Asupra acestor sume din conturi pot fi trase
cecuri şi efectua plăţi fără preaviz. În practica ţărilor dezvoltate,
majoritatea tranzacţiilor (peste 90%) se realizează prin intermediul
monedei de cont, cu ajutorul cecurilor sau cardurilor (plăţilor prin
virament). Cele două componente ale masei monetare au, aşadar, acelaşi
rol, se pot suplini şi transforma una în cealaltă; între ele există doar
deosebiri de stare, ca formă de existenţă. În timp ce numerarul are o
existenţă fizică materială, moneda de cont este un simbol, se prezintă ca
un număr înscris în contul bancar al unui agent economic. Depozitele la
termen şi în vederea economisirii sunt depuneri la termen constituite
la bănci şi case de economii asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua
46
plăţi imediate, dar care pot fi retrase după un preaviz. Includerea lor în
structura masei monetare este justificată de faptul că din punct de vedere
al influenţei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra
volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi, deci, asupra cererii
solvabile, practic nu există nici o deosebire faţă de depunerile la vedere.
Mai mult, depozitele la termen manifestă o tendinţă de creştere mai
rapidă decât cele la vedere, datorită profitului obţinut ca urmare a
dobânzilor atractive pentru titularii de conturi. De aceea, se apreciază că
aceste active, deşi au un grad mai scăzut de lichiditate, ele au trăsături şi
funcţionalităţi asemănătoare cu cele ale monedei (în sens restrâns) şi,
deci, pot fi incluse în structura masei monetare. Alte active cu grad mai
mare sau mai mic de lichiditate sunt activele transformate (plasate) în
diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară;
unele dintre ele (îndeosebi cele pe termen scurt) cum sunt: cambiile,
biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur au un grad mai mare
de lichiditate decât cele pe termen mediu sau lung precum acţiunile,
obligaţiunile etc. Ceea ce îl atrage pe cel care realizează economii
monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor
negociabil, posibilitatea de a le vinde înainte de scadenţă oricând are
nevoie de bani (lichidităţi) pentru plata unor datorii sau pentru
cumpărarea unor bunuri sau servicii. Bineînţeles că nu toate aceste titluri
sunt la fel de des folosite pentru plăţi curente şi imediate, motiv pentru
care modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de
lichiditate.
Cantitatea de monedă emisă într-o economie s-a efectuat, de-a lungul
timpului, în funcţie de mai multe criterii. Iniţial, cantitatea de monedă din
economie a fost proporţională cu cantitatea de aur deţinută de banca
centrală (întrucât înscrisurile monetare era total sau parţial convertibile în
aur). Apoi, masa monetară a trebuit să fie proporţională cu cantitatea de
aur şi devize din depozitele băncii centrale (în perioada în care numai
dolarul american mai era parţial convertibil în aur). Renunţarea la
convertibilitatea în aur a dolarului a determinat considerarea unui nou
criteriu pentru stabilirea nivelului masei monetare: volum tranzacţiilor din
economie sau volumul bunurilor şi serviciilor finale produse de o ţară.
Astfel, în prezent, masa monetară are acoperire în produsul intern brut.
48
monedă din economie se poate diminua atunci când banca centrală vinde
devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import;
- credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie
de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât
depunerile realizate în aceeaşi perioadă de timp;
- achiziţia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur
sau obligaţiuni, emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului
bugetar. Creaţia monedei scripturale (de cont) este realizată de către
băncile comerciale şi instituţiile de credit, care, prin intermediul creditelor
pe care le acordă agenţilor economici nebancari, susţin oferta de monedă
într-o economie, prin mecanismul multiplicatorului creditului. Aşadar,
oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a instrumentelor
monetare. Moneda începe să existe din momentul în care părăseşte
depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii bancare emitente şi îşi
încetează existenţa când revine în depozitele băncilor. Oferta de monedă
scripturală este de regulă legată de operaţiunea de creditare, astfel că
rambursarea unei datorii în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere
a masei monetare, deci o scădere a ofertei.
Piaţa monetară este o piaţă specifică, în cadrul căreia se
tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. Pe această
piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă, în funcţie de preţul
acesteia - dobânda. Într-o accepţiune mai restrânsă şi frecvent utilizată,
piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt,
unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor
economici şi instituţiilor financiar-bancare. Piaţa monetară asigură
compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea
de credite pe perioade scurte de timp (până la un an). Pentru a înţelege
mai profund, însă, conceptul de piaţă monetară, este necesar a se face o
analiză succintă a structurii acesteia, din punct de vedere al relaţiilor
diverse care iau naştere în cadrul acestei pieţe şi al participanţilor pe
această piaţă. Astfel, în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă
dezvoltată, piaţa monetară este compusă din două segmente: - piaţa
scontului şi - piaţa interbancară. Fiecare dintre aceste segmente de piaţă
poate fi o ipostază a pieţei monetare, care, nu este altceva decât o piaţă a
creditului pe termen scurt. De precizat că, în sens larg, piaţa monetară
cuprinde şi piaţa creditului (clasic), segment al pieţei ce se află uneori la
confluenţa cu piaţa capitalului. Piaţa scontului este segmentul pieţei
monetare în cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu active financiare cu
scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii, bilete la
ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit, obligaţiuni pe
termen scurt ş.a. Titlurile de credit sunt documente solemne având forme
şi conţinut standardizate, care reprezintă o obligaţie a unei persoane fizice
sau juridice (debitor), de a plăti la o scadenţă determinată o sumă de bani,
împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar anume. Titlurile de credit
sunt transmisibile şi negociabile pe piaţa monetară, adică pot fi girate ori
vândute şi cumpărate înainte de scadenţă. Vânzarea titlurilor la o bancă,
înainte de termenul scadent şi încasarea sumei înscrisă pe aceste titluri,
diminuată cu dobânda ce revine băncii până la scadenţă, reprezintă
operaţiunea de scontare a titlurilor. Astfel, se asigură fonduri lichide
înainte de termen necesare firmelor participante la tranzacţiile economice.
Dobânda ce revine băncii se numeşte taxă de scont. La scadenţă banca
49
primeşte suma înscrisă pe document de la debitor. De asemenea, banca
poate la rândul ei sconta titlurile respective la banca centrală, înainte de
scadenţă, operaţiune denumită rescontare. Similar, banca centrală preia
aceste titluri percepând o anumită dobândă numită taxă de rescont
(taxa oficială a scontului), care este mai mică decât taxa de scont (taxa
rescontului este o componentă majoră a taxei scontului). Prin această
operaţiune băncile comerciale se refinanţează. Titlurile de credit, precum
cambiile, biletele la ordin, cecurile, mai sunt denumite şi efecte comerciale
sau instrumente de plată, ca urmare a rolului pe care îl au în stingerea
anumitor obligaţii băneşti născute din contractele economice încheiate
între diverşi agenţi economici. Piaţa interbancară este un segment de
piaţă specific, care reprezintă cadrul de desfăşurare zilnică a raporturilor
dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni
reciproce. Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele
contractate anterior. Totodată, băncile efectuează plăţi la ordinul clienţilor
lor, titulari de depozite, către unele bănci şi sunt beneficiare de încasări de
la aceleaşi sau alte bănci. Astfel, din fiecare operaţiune efectuată, o bancă
devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. La sfârşitul unei zile de
lucru, fiecare bancă, în parte, are în raport cu celelalte bănci o serie de
poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare, fiind în
consecinţă beneficiara unui sold creditor sau titulara unui sold debitor.
Interconectarea operaţiunilor dintre bănci face ca între acestea să apară
obligaţii reciproce, o bancă devenind în raport cu celelalte bănci, când
debitoare, când creditoare. În decursul timpului, s-a statornicit practica
stingerii zilnice a obligaţiilor reciproce dintre bănci, într-un cadru organizat
sub egida băncii de emisiune8. Negocierea disponibilităţilor necesare
pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul tranzacţiilor pe piaţa
monetară interbancară. Pe această piaţă apar zilnic două categorii de
participanţi, ofertanţii de monedă şi solicitanţii de monedă, care fac
operaţiuni de decontări interbancare, prin intermediul caselor de
compensaţii interbancare (acestea sunt organizate şi funcţionează în
cadrul Băncii Naţionale şi a sucursalelor acesteia). Decontarea plăţilor
poate avea loc şi în cadrul unor operaţiuni intrabancare, atunci când
acestea intervin între unităţile aceleiaşi societăţi bancare (centrală,
sucursale, filiale, agenţii).
Ofertanţii de monedă sunt băncile titulare ale conturilor de
disponibilităţi la banca de emisiune, care au solduri creditoare. Întrucât
depozitele de la banca de emisiune nu sunt purtătoare de dobândă,
titularele acestora (băncile) sunt foarte interesate să valorifice aceste
disponibilităţi prin acordarea negociată de credite pe piaţa interbancară.
Solicitanţii de monedă sunt acele bănci care, rămânând debitoare în
raporturile cu alte bănci, caută resurse de acoperire contractând credite
pe termene foarte scurte.
În derularea operaţiunilor pe piaţa monetară, banca de emisiune are
un rol de regulator. Ea intervine în mod regulat, prin operaţii de open-
market, care ajută satisfacerea cererilor de lichidităţi, atunci când piaţa,
considerată global, se manifestă ca solicitatoare de monedă centrală. De
asemenea, banca de emisiune are şi un rol creditor, constituindu-se ca
8
Societatea de compensare a României TransFonD este în proprietatea băncilor comerciale din România şi a
BNR, fiecare deţinând deocamdată un număr egal de acţiuni.
50
ofertant de monedă pentru băncile cu poziţii debitoare, prin operaţii de
rescontare şi lombardare9.
Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt puse în
evidenţă de câteva trăsături caracteristice:
- participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare;
- obiectul tranzacţiilor îl reprezintă disponibilităţile monetare ale
băncilor exprimate în moneda centrală;
- operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori la interval de
două zile;
- termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte
scurte (1-7 zile);
- creditele acordate sunt credite personale, de la bancă la bancă,
bazate pe încredere reciprocă şi cu riscuri reduse;
- dobânda practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi
ofertei de monedă.
10
Pensiunea este operaţiunea prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarul, cu condiţia
răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite. Operaţiunile de pensiuni pot fi de 24 de ore, reînnoibile
sau pentru o durata fixă, de exemplu de 7 zile.
52
Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric
însoţitoarea firească a politicii de rescont, ambele avându-şi originea în
economia engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea
sensului dorit de evoluţia lichidităţii, creditului şi dobânzii.
Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt:
- nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi
îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală
doreşte să o impună;
- în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ.
Acesta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special
prin oferte proprii;
- operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de
rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor
comerciale, operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune,
deopotrivă să acorde credite, dar să şi împrumute, reducând astfel
lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale;
- volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat, dată fiind puterea băncii
centrale de a emite monedă.
Astfel, politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa
monetară, zisă piaţă liberă sau deschisă (faţă de alte pieţe ale creditului
din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a
creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă,
deci posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei
scripturale.
În derularea ei, politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea
sistemului bancar, care reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de
acţiunea tezaurului, care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului.
Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. Prin
monedă, prin reglarea cantităţii de monedă, se acţionează pentru a
controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii
monetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea
cărora aceasta acţionează ca un instrument.
Astfel în formularea ei deplină, politica monetară poate fi definită ca
ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se
efectuează asupra lichidităţii economiei, în scopul de a contribui, prin
utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor
economice.
Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri:
- asigurarea angajărilor,
- stabilitatea preţurilor,
- rată adecvată a schimbului valutar,
- rată înaltă a creşterii economice.
Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare
patru categorii de constrângeri:
- prevenirea panicii financiare,
- evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii,
- revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara
politicii restrictive
- câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini.
53
Restricţiile de mai sus au în vedere faptul că banca centrală trebuie să
asigure, pe lângă stabilitatea pieţei monetare şi supravegherea
aşteptărilor agenţilor economici, şi o neutralitate a efectelor asupra
agenţilor economici, astfel încât toţi aceştia să suporte proporţional cu
puterea economică şocurile şi costurile induse de politica monetară.
54
CAPITOLUL 9
INFLAŢIA
9.1. Inflaţia. Caracterizare
Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de
analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale
dezechilibrului economico-social. Termenul de inflaţie a început să fie
frecvent utilizat în rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri
(bancheri), abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi fenomenul
inflaţionist exista cu mult înainte de această perioadă. Acest fenomen a
apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să se fi constituit, iar teoria
inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică, astfel că
inflaţia rămâne cea mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului
macroeconomic, din punct de vedere al analizei naturii sale şi a cauzelor şi
mecanismelor declanşatoare. Pornind de la premisa că inflaţia este în
primul rând un fenomen monetar (inflaţia există doar în prezenţa banilor),
explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să înceapă de la formele
istorice pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul secolelor. În acest
context, se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflaţionist.
Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro-bănească, care s-a manifestat
sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase, prin
punerea în circulaţie a unor monede false, cu o greutate mai mică sau un
conţinut în aur mai redus decât cele oficiale. Elementele definitorii ale
acestei forme de inflaţie au fost: conţinutul real în aur al monedelor
metalice era mai mic decât conţinutul nominal, deci s-a separat conţinutul
nominal de cel real al monedelor; transformarea existenţei-aur în
aparenţă-aur a monedei; aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără
valoare deplină, toate acestea conducând la scăderea puterii de
cumpărare a acestora. Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia
banilor de hârtie convertibili în aur, care s-a manifestat în perioada trecerii
de la feudalism la capitalism, când statele europene au început să înlăture
haosul monetar medieval, creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor
de bancă cu acoperire deplină în aur. S-a urmărit crearea unor sisteme
băneşti stabile, care să asigure o circulaţie monetară normală (sănătoasă).
Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani îl
reprezentau în circulaţie. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur
existentă în depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din
circulaţie asigura optimizarea sau echilibrul circulaţiei băneşti într-o
economie. În această situaţie, cel puţin temporar, inflaţia nu putea să
apară, ea neavând bază de desfăşurare. După o anumită perioadă însă, s-
a creat un dezechilibru între mărimea depozitelor de aur-monedă, care era
în funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de
a procura aurul monetar, şi cantitatea de semne monetare (bilete de
bancă) emise, care era dependentă de volumul tranzacţiilor. Inflaţia de
acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în
circulaţie devenea excedentară faţă de cea care rezulta din raportul dintre
masa de aur monetar şi etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei
unităţi monetare).
55
A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia
banilor de hârtie neconvertibili în aur. Inflaţia contemporană constă în
deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se exprimă prin
creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor
economici în moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre
banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice. Realităţile
inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia unor
numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la natura însăşi a
formei contemporane de inflaţie.
Caracteristicile esenţiale ale inflaţiei sunt:
a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional,
cât şi în raport cu alte monede;
b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor
şi tarifelor;
c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material,
manifestat atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa bunurilor şi
serviciilor;
d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. de
teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul
creditului, populaţia aduce în "prezent" o cerere viitoare de
consum).
În strânsă legătură cu trăsăturile esenţiale ale inflaţiei, se poate
afirma că inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru
macroeconomic monetaro-material, care exprimă existenţa în circulaţie a
unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei),
fapt ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă şi
generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii. Dacă în
economie se întâmplă o situaţie inversă, fenomenul poartă denumirea de
deflaţie. Aşadar, primul efect, de natură economică, al inflaţiei este
creşterea generalizată a preţurilor. Cauza acestui fenomen constă în
dezechilibrele de funcţionare ale economiei. Se pune totuşi întrebarea,
care tip de dezechilibru este la originea inflaţiei, cel monetar sau cel
material (real)? Altfel spus, considerăm inflaţia ca fiind doar de natură
monetară (inflaţie prin monedă), doar de natură structurală, reală, sau ca
fiind o rezultantă a ambelor forme conjugate? După modul cum s-a
răspuns la aceste întrebări, în literatura economică a secolului XX s-au
conturat două mari tendinţe de idei, care încearcă să explice natura
inflaţiei contemporane (tezele de inspiraţie keynesistă şi cele de inspiraţie
monetaristă). Prima tendinţă pune accentul pe cauzele de ordin material,
structural ale economiei. J. M. Keynes, promotorul acestor idei, defineşte
inflaţia astfel: ″atunci când o nouă creştere a volumului cererii efective nu
mai determină o nouă creştere a volumului producţiei şi se manifestă
exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost, strict proporţional cu creşterea
cererii efective, s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca
inflaţie autentică″. În concepţia lui J. M. Keynes, inflaţia îşi are originile în
economia reală, în dezechilibrul structural şi durabil dintre cererea şi
oferta de mărfuri. Astfel, natura contemporană a inflaţiei este explicată
prin luarea în considerare a creşterii nominale a tuturor elementelor de
preţ (costuri, salarii, profituri). De asemenea, Keynes a nuanţat concepţiile
cantitativiste privind rolul monedei în declanşarea fenomenului inflaţionist.
Conform opiniei sale, cantitatea de bani din circulaţie influenţează nivelul
56
preţurilor nu direct, ci prin intermediul cererii efective (este posibil în
realitate ca suplimentul de bani să nu fie întotdeauna echivalent cu un
supliment corespunzător de cerere, datorită, spre exemplu, unei înclinaţii
accentuate a populaţiei spre economisire) şi nu întotdeauna, ci numai
după ce s-a ajuns la o utilizare deplină a factorilor de producţie (capacităţi
de producţie, forţă de muncă). M. Friedman, reprezentantul şcolii
monetariste, consideră că ″inflaţia este totdeauna şi pretutindeni un
fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. Politica
sa constă în a finanţa surplusul de cheltuieli, imprimând din ce în ce mai
mulţi bani. Este unul dintre motivele pentru care cantitatea de monedă
creşte″. În esenţă, adepţii monetarismului susţin că nu există inflaţie fără
emisiune monetară şi deci, dacă există inflaţie, ea este o inflaţie prin
monedă. Nu excesul de cerere în raport cu oferta de mărfuri determină o
creştere generalizată a preţurilor, ci excesul de monedă în circulaţie.
Explicaţia acestui tip de inflaţie îşi are originea în teoria cantitativă a
banilor, care consideră că moneda exercită o influenţă directă asupra
nivelului general al preţurilor, în condiţiile unei oferte inelastice pe termen
scurt şi a unei viteze de circulaţie constante. Această teorie se bazează pe
cunoscuta ecuaţie a lui I. Fischer:
M×V=P×T
58
Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a
creditului bancar, care poate conduce la o supradimensionare a volumului
banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii
numerar. Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea
creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie, investiţii care
nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o activare
suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară
suplimentară în circulaţie). Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă
care ″întârzie″ să apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea
bunurilor de consum. De asemenea, creşterea substanţială a creditelor în
scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat. Inflaţia prin credit şi inflaţia
prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de inflaţie
(inflaţie monetară), având ca element comun creşterea, în mod direct sau
indirect, a veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici,
venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii.
Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei
spre economii din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste
în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor
existente şi viitoare, dar şi a unor factori de natură subiectivă şi
psihologică, pentru o anumită perioadă. Rezultatul acestui comportament
este creşterea ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale
populaţiei, consum care tinde să depăşească oferta de bunuri (în special
de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în
ramurile producătoare.
11
Flux de numerar.
63
dobânzile practicate de bănci sunt real-negative, adică se situează sub
rata inflaţiei. Drept urmare, întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze
permanent, acest fapt comportând riscuri mai mari şi generând o reducere
a cursului acţiunilor firmelor respective.
Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor. Efectul
redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi
cea reală. Dacă nu ar exista inflaţie, venitul nominal ar fi egal cu cel real.
Inflaţia deformează raporturile dintre valoarea nominală şi cea reală,
reducând puterea de cumpărare a banilor. Redistribuirea venitului se
manifestă, în principal prin următoarele forme:
a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat, care, dacă se
derulează în condiţiile unei rate a inflaţiei superioară celei de creştere a
salariului nominal, atunci salariul real se va reduce. Aceasta înseamnă că
lucrătorul salariat va primi în schimbul aceluiaşi efort, o cantitate mai mică
de bunuri şi servicii. Deci, în termeni reali el pierde, iar angajatorul
(patronul) câştigă. Acest efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar
eliminat dacă evoluţia ratei anuale a inflaţiei este anticipată corect, iar
salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face însă decât să
perpetueze procesul inflaţionist, dacă salariul nominal nu este în
concordanţă cu productivitatea muncii);
b) prin relaţiile de împrumut, între creditori şi debitori. Şi această
formă apare ca urmare a reducerii valorii reale ale banilor, adică scăderii
puterii lor de cumpărare. Debitorul primeşte de la creditor un împrumut cu
o anumită putere de cumpărare. El va restitui suma împrumutată peste o
perioadă de timp, dar această sumă va avea o putere de cumpărare
diminuată, în funcţie de nivelul ratei inflaţiei. În general, pierderea de venit
real o înregistrează creditorii, care sunt, fie posesorii de economii băneşti,
constituite ca depozite bancare, fie băncile care acordă împrumuturi pe
diferite termene persoanelor fizice şi juridice. Astfel, sumele băneşti
păstrate în conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică
peste o anumită perioadă de timp, datorită eroziunii inflaţiei. Pierderea
poate fi diminuată în funcţie de nivelul ratei dobânzii nominale de piaţă
(rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflaţiei şi rata dobânzii reale).
Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc şi în alte
situaţii, cum ar fi: contractele de vânzare-cumpărare şi contractele de
închiriere pe termen lung, emisiunea de obligaţiuni, plasarea pe piaţă a
titlurilor de stat etc. În aceste situaţii, procesul de redistribuire este
asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii băneşti, care,
în calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real, parte care
era câştigată, prin intermediul inflaţiei, de debitori. Aici, o menţiune aparte
se cuvine să facem asupra statului, titular al împrumutului public, care
este cel mai mare debitor şi, deci, cel mai important potenţial beneficiar,
în condiţii de inflaţie. Când nevoia de resurse este însă stringentă,
guvernul practică niveluri înalte ale dobânzilor, protejând creditorii de
efectele inflaţiei.
c) prin mecanismul repercusiunii preţurilor. Semnificativ este şi faptul
că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul circuitului procesului
economic - consumatorul. Intermediarii se pot apăra transmiţând povara
inflaţionistă asupra preţurilor, pe care le practică şi le impun
cumpărătorilor finali, care nu mai au unde să realizeze această translaţie,
suportând totul pe seama veniturilor nominale disponibile. De asemenea,
64
creşterea inflaţionistă a preţurilor determină reducerea puterii de
cumpărare a salariaţilor, în special a celor cu venituri mici şi fixe, spre
deosebire de cei cu venituri variabile, a căror capacitate de cumpărare
creşte sau, în cel mai rău caz, rămâne constantă, întrucât veniturile
acestui grup social însoţesc creşterea preţurilor (veniturile acestora se
regăsesc în structura preţurilor, care sunt suportate din greu de cei cu
venituri fixe).
d) prin mecanismul fiscalităţii. Statul poate câştiga de pe urma
inflaţiei nu numai în calitate de debitor, ci şi în calitatea sa de încasator al
impozitelor directe şi indirecte. Astfel, cu cât salariile şi profiturile cresc în
mărime nominală, cu atât încasările nominale din impozite şi taxe sporesc.
Procesul încasării se amplifică în condiţiile progresivităţii impunerii (de ex.
impozitul pe salarii), care presupune aplicarea unor cote de impunere
superioare pe măsură ce sporeşte venitul nominal, dar în aşa fel încât
ponderea impozitului în materia impozabilă este din ce în ce mai mare. În
acest context, statul are de câştigat de pe urma fiscalităţii, nu doar în
mărime nominală, ci şi reală.
Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie Cercetările
economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat, cu suficiente
argumente, că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi
pentru fenomenul şomaj. Aceasta, în ciuda cunoscutei relaţii (dileme)
inflaţie-şomaj, desprinse din analizele lui J. M. Keynes şi A. W. Philips, care
sugera la nivelul anilor '60-'70, că pentru a avea o inflaţie redusă trebuie
acceptat un anumit grad de subocupare a forţei de muncă. Astfel, după
cum am spus, o inflaţie puternică poate afecta întreaga gestiune
financiară a unei întreprinderi, subminându-i serios capacitatea de a
investi, deci de a se dezvolta şi de a resorbi o parte din forţa de muncă
disponibilizată. De asemenea, pe fondul unei creşteri generale şi
accelerate a preţurilor şi a unor presiuni salariale tot mai sufocante,
întreprinderile aleg cea mai facilă cale de rentabilizare a activităţii, şi
anume reducerea numărului de salariaţi.
Cursul valutar şi balanţa de plăţi Inflaţia este însoţită şi de
serioase consecinţe monetar-valutare, întrucât presupune scăderea puterii
de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi, pe această
cale, determină o scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar
scăzut al monedei naţionale antrenează o scumpire a importurilor, care
afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări. Pe de altă parte, o monedă
naţională depreciată, exprimată printr-un curs valutar scăzut, deşi în
aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte acest deziderat
din cauza ofertei naţionale insuficiente (dacă suntem în situaţia unei
stagflaţii12 sau slumpflaţii13). Inflaţia va antrena mai degrabă importuri
masive, pentru acoperirea cererii interne de produse, importuri care vor fi
din ce în ce mai costisitoare. Rezultatul este o dezechilibrare continuă şi
accelerată a balanţei de plăţi, care va constrânge guvernele să ia măsuri
drastice, ce vor avea un puternic impact social.
Consecinţe în plan social. Toate aceste consecinţe în plan
economic se vor repercuta inevitabil şi în plan social, acolo unde vom
12
Stagflaţie este termenul utilizat pentru situaţia în care economia unei ţări se caracterizează prin inflaţie rapidă
şi lipsa creşterii economice.
13
Slumflaţia caracterizează o economie naţională aflată în declin (astfel ca rata şomajului este ridicată) şi o
creştere rapidă, chiar galopantă a preţurilor.
65
întâlni stări de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei, dar şi situaţii
grave de sărăcie şi diferenţieri sociale, toate acestea în funcţie de
intensitatea fenomenului inflaţionist. În general, când climatul social se
înrăutăţeşte pe acest fond, guvernele şi celelalte autorităţi publice îşi pierd
credibilitatea în rândul maselor, care vor sancţiona acest lucru în
perioadele electorale.
14
Presiunea fiscală se calculează ca raport între veniturile fiscale ale bugetului public naţional şi produsul intern
brut.
66
stagnarea producţiei naţionale. În acest context, trebuie precizat că unele
din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare
celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. Altfel
spus, în anumite situaţii, stimularea ofertei globale pe termen mediu şi
lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe termen scurt date
cererii globale. Iată de ce este foarte important, ca autorităţile
guvernamentale şi politice ale unei ţări să elaboreze politici
antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic şi ştiinţific şi, mai ales, bine
ancorate în realităţile ţării respective. Cunoaşterea profundă şi analiza
riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce la
adoptarea acelor decizii de politică macroeconomică, care să contracareze
eficient acest efect al dezechilibrelor din economie - inflaţia. Între măsurile
de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca
principale, următoarele: - ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a
dobânzii pe piaţa monetară, şi acordarea acestora, cu prioritate, în scopuri
productive şi acelor agenţi economici care prezintă planuri de afaceri
viabile. Consecinţele acestei măsuri vor fi, atât o creştere a volumului
investiţiilor în economie, cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor
de investiţii; - acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri
sau reduceri de impozite în primii ani de activitate; reduceri de impozite
pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la plata impozitului pe
profit pentru investiţiile de capital străin; aplicarea sistemului de
amortizare accelerată a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele
materii prime provenite din import şi înglobate în produsele destinate
pieţei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite
din import ş.a. - reducerea costurilor de producţie, deziderat care poate fi
realizat prin eforturile şi implicarea directă a agenţilor economici. Aceştia
trebuie să ia în considerare, atât achiziţionarea de factori de producţie la
preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea
acestora), cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea
productivităţii muncii, creşterea eficienţei capitalului fix, reducerea
consumurilor specifice de materii prime şi materiale, creşterea vitezei de
rotaţie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o reducere a
costurilor pe unitatea de produs. De asemenea, în această direcţie trebuie
să se manifeste şi rolul statului, atât pentru descurajarea monopolurilor şi
oligopolurilor, cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi
sancţionarea celei neloiale.
În final, trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de
complex şi, încă, insuficient cunoscut, fapt reflectat atât de teoria, cât şi
practica economică mondială. În acest context, nu există o soluţie unică şi
magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Soluţiile pot fi
diferite, în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări.
67
CAPITOLUL 10
PIAŢA DE CAPITAL
10.1. Piaţa de capital. Definiţie şi importanţă
Piaţa de capital a unei economii are două funcţii principale într-o
economie: să atragă resursele financiare necesare procesului productiv
(funcţie pe care o împarte cu sistemul instituţiilor financiar-bancare) şi, în
special, să sporească mobilitatea capitalurilor într-o economie, să faciliteze
deci, canalizarea acestora către sectoarele sau ramurile cu cel mai mare
randament.
Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare în mod
diferit, în funcţie de cele două segmente existente: piaţa primară şi piaţa
secundară. Oferta de capital provine din economisire, adică din ceea ce
rămâne la dispoziţia deţinătorilor de venituri, după ce îşi acoperă
cheltuielile de consum. Oferta este reprezentată de disponibilităţile
băneşti temporar libere, pentru care se caută un plasament cât mai
avantajos. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire.
Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt
satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa asigură
rentabilitatea cerută de potenţialii investitori. Investitorii se împart în două
mari categorii: investitori individuali şi investitori instituţionali.
a. Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care
efectuează tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare.
Aceştia pot avea un caracter pasiv, adică achiziţionează şi păstrează valori
mobiliare, cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung,
având un impact redus asupra cursurilor zilnice, şi un caracter activ,
încercând să valorifice mişcarea cursului bursier, în vederea obţinerii unui
câştig.
b. Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi, de regulă, de societăţi
sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari, exercitând o influenţă
semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursurilor bursiere.
Aceştia cuprind: instituţiile bancare, societăţile de asigurări, societăţile de
investiţii, fondurile mutuale, societăţile care gestionează fonduri de pensii
etc. Cererea şi oferta de fonduri sunt două dimensiuni ale procesului de
economisire şi investire, supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri
multiple, precum:
- riscul opţional al investirii, care apare în momentul adoptării deciziei
de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau către piaţa de
capital;
- riscul afacerii, care vizează incertitudinea privind produsele pe care
le poate oferi piaţa de capital la un moment dat, atât deţinătorilor de
fonduri cât şi investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare;
- riscul pieţei, care vizează evoluţia preţurilor valorilor mobiliare în
viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi, ca urmare a modificării
raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare mobiliară;
- riscul lichidităţii, ce intervine în cazul în care se restrâng
posibilităţile de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a titlurilor
deţinute;
68
- riscul creditului, specific pieţei obligaţiunilor, care intervine atunci
când debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare a
titlurilor sau de plată a dobânzilor;
- riscul schimbării cadrului legislativ, care vizează atât piaţa valorilor
mobiliare, cât şi modificarea legislaţiei economice şi financiare, în general.
Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin
anumite înscrisuri, cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor
relaţii contractuale între emitenţii şi deţinătorii acestora. În baza acestor
relaţii, ele conferă deţinătorilor anumite drepturi patrimoniale şi băneşti,
în raport cu emitenţii acestora. Prin emisiunea şi negocierea acestor titluri
(hârtii) de valoare are loc, pe de o parte, mobilizarea şi atragerea
disponibilităţilor băneşti de la diverşi agenţi economici sau populaţie către
activitatea economică a altor agenţi economici (fie sub forma subscrierii la
capitalul social, fie sub forma unor resurse de creditare), iar pe de altă
parte, se realizează o circulaţie a acestor valori de la un titular la altul, în
funcţie de jocul liber al cererii şi ofertei. Această circulaţie a titlurilor se
realizează prin acte de vânzare-cumpărare pe piaţa de capital.
Cumpărarea acestor titluri este echivalentă cu o investiţie şi, ca orice tip
de investiţie, este supusă unor riscuri. Cele mai reprezentative tipuri de
valori mobiliare care circulă pe piaţa capitalului sunt: acţiunile şi
obligaţiunile. În funcţie de aceste titluri primare există: piaţa acţiunilor şi
piaţa obligaţiunilor. Acţiunile sunt titluri financiare (de proprietate),
negociabile, emise de o companie sau o societate comercială pentru
constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului social. Acestea sunt
titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi din capitalul
unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat sau
acţionar, cu următoarele drepturi aferente:
- dreptul de a participa cu vot deliberativ în Adunarea Generală a
Acţionarilor;
- dreptul de participa la împărţirea profitului net al societăţii sub
formă de dividende;
- dreptul la o parte din activele societăţii, conform cu numărul de
acţiuni deţinute, atunci când aceasta este lichidată.
Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a contribui
cu un anumit procent din pierderile societăţii, în cazul în care ele survin
(răspund cu pasivul social în limita aportului de capital).
Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi vândute, moştenite sau
donate, după voinţa posesorului lor. Orice acţiune are o valoare
nominală (iniţială, de origine), care se determină prin raportarea
capitalului social la numărul de acţiuni emise de societate, astfel: NCSn=V,
unde: CS reprezintă capitalul social şi N este numărul de acţiuni. Aşadar,
acţiunile sunt fracţiuni egale şi indivizibile ale capitalului social care au o
anumită valoare nominală. Atunci când se emit acţiuni pe piaţa primară de
capital, acestea pot avea o valoare diferită de valoarea nominală, în
funcţie de interesele emitentului, numită valoare de emisiune (preţ de
emisiune). Aceasta se determină prin adăugarea la valoarea nominală a
primei de emisiune (Pe), astfel: Ve = VN + Pe. Vânzarea acţiunilor la preţul
de emisiune aduce emitentului un aport suplimentar la capital. Introduse
în bursă - piaţa lor secundară - aceste acţiuni vor fi cotate la o valoare de
piaţă (cursul bursier), diferită de cea nominală şi determinată zilnic de
raportul dintre cererea şi oferta care se manifestă pentru titlurile
69
respective. În mod corespunzător, valoarea bursieră (de piaţă) a unei
societăţi, sau capitalizarea sa bursieră, este dată de produsul dintre
numărul de acţiuni şi cursul bursier al acestora. Prin urmare această
valoare de piaţă (capitalizare bursieră) nu corespunde valorii capitalului
social şi se modifică zilnic în raport cu cotaţia bursieră. Pe lângă cele trei
categorii de valori ale acţiunilor - valoare nominală, valoare de emisiune şi
cursul bursier - în practică se pune deseori problema evaluării acţiunilor,
adică a estimării valorii intrinseci a acestora, ce reprezintă în fapt un
curs teoretic, în raport cu care trebuie apreciat nivelul cursului curent, de
piaţă, al titlurilor. O modalitate de estimare a valorii intrinseci este prin
determinarea valorii contabile, putându-se utiliza următoarea formulă:
Vn= An/N, unde: An este activul net al societăţii şi N reprezintă numărul
de acţiuni. Activul net este reprezentat de partea din activele firmei,
neafectată de datoriile contractate de aceasta, astfel: An = Activul total -
Datorii totale. În acest caz, dacă VC < C, unde C este cursul la bursă, se
consideră că titlurile sunt supraevaluate, ceea ce poate constitui un
semnal de vânzare (se poate produce o ajustare în jos a cursului).
Dimpotrivă, dacă VC > C, aceasta se poate constitui într-un semnal de
cumpărare, deoarece piaţa nu reflectă încă realitatea valorii acţiunilor şi
ea va trebui - sub imperiul legităţilor sale proprii - să revină la starea de
echilibru, în care cursul reflectă valoarea intrinsecă; altfel spus, titlurile
sunt subevaluate încă şi pot fi cumpărate. O altă metodă, care corespunde
mai bine naturii titlurilor de drepturi asupra unor venituri viitoare, este
estimarea valorii intrinseci prin calcularea valorii de randament a titlurilor.
Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe
acţiuni, care se repartizează anual acţionarilor, în funcţie de deciziile
Adunării Generale a Acţionarilor, care analizează mărimea profitului
realizat. Fiecare acţionar va beneficia de dividende, într-o anumită sumă,
în funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului
înregistrat de societate, acesta din urmă, în mărime netă, reprezentând
sursa de constituire a dividendelor. Valoarea dividendului se determină în
funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata dividendului, aceasta din
urmă stabilită în funcţie de evoluţia profitului (un profit mic va determina o
scădere a ratei dividendului şi invers). Formula de calcul este următoarea:
D=RD×Vn, unde:
Vn - valoarea nominală a acţiunii şi
RD - rata dividendului, sau:
NPn=D ,
unde: Pn - profit net repartizat şi
N - numărul de acţiuni.
De exemplu, dacă: Vn = 1000 lei/acţ; Pn = 200.000 lei; N = 500
acţiuni, rezultă D = 200.000 / 500 = 400 lei/acţiune; sau D = 1000 lei ×
40% = 400 lei/acţiune. Din punctul de vedere al drepturilor pe care le
conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale.
Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal
dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă
participare la managementul societăţii emitente (principiul consacrat în
acest caz este: o acţiune = un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte
din profiturile distribuite societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea
profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai
numesc titluri cu venit variabil.
70
Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale,
care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului
pentru acţiunile comune; în schimb ele nu dau dreptul la vot.
Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa
unei creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra
emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat)
pe o anumită perioadă de timp. Ele dau dreptul deţinătorului la încasarea
unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a le răscumpăra la
scadenţă, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul
acestor titluri. Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele
atestă calitatea de debitor a emitentului şi pe cea de creditor a
deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de
mobilizare a capitalului de împrumut. Dacă, de exemplu, o firmă
intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100 milioane de $,
pe termen lung, ea poate să emită 100.000 de obligaţiuni, fiecare având o
valoare de 1.000 $. Obligaţiunile, ca titluri de credit, se caracterizează prin
următoarele elemente tehnice:
- Valoarea nominală (Vn), care este determinată de raportul dintre
suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise, astfel: Vn = IN, unde I -
valoarea împrumutului şi N - numărul de obligaţiuni emise.
- Valoarea de emisiune (Ve), respectiv preţul la care titlul se oferă la
emisiune. În acest sens, se poate practica o emisiune ad pari (la paritate
sau 100%), când preţul de emisiune corespunde cu valoarea nominală (Ve
= Vn), sau o emisiune sub pari, când, printr-un preţ de subscripţie inferior
(de exemplu 98%), se oferă un avantaj investitorilor (Ve < Vn). Acest
avantaj, care reprezintă un cost pentru emitent, îmbracă forma primei de
emisiune (Pe), care reprezintă diferenţa pozitivă dintre valoarea nominală
şi valoarea de emisiune, adică:
Pe = Vn − Ve
sau
Ve = Vn − Pe.
- Valoarea de rambursare (Vr), care este de regulă egală cu valoarea
nominală, fiind vorba deci de o rambursare ad pari (Vr = Vn). Se poate
aplica şi o rambursare supra pari, superioară valorii nominale (de exemplu
102%), constituindu-se astfel o primă de rambursare (Pr) în favoarea
deţinătorului (Vr > Vn), determinată astfel:
Pr = Vr − Vn
sau
Vr = Vn + Pr.
Rata dobânzii (Rd) reprezintă raportul procentual dintre mărimea
dobânzii (cuponul de dobândă) şi valoarea împrumutului (valoarea
nominală), astfel: Rd = (D/Vn) × 100. Cuponul de dobândă reprezintă
fructificarea plasamentului în raport de valoarea nominală a obligaţiunii, D
= Vn × Rd.
- Amortizarea împrumutului, respectiv răscumpărarea de către
emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, în acest fel, a creditului. În
principiu, rambursarea se poate face fie dintr-o dată la scadenţă, când
întregul împrumut este rambursat în ultima zi a termenului, fie prin
anuităţi constante, adică restituirea în fiecare an a unei sume constante ca
parte a creditului. Plata dobânzii se poate face fie sub forma cuponului
unic, caz în care dobânzile nu se mai plătesc anual, ci sunt capitalizate şi
71
rambursate la finele perioadei ca o sumă globală, fie sub forma cupoanelor
anuale, caz în care dobânda se calculează la valoarea rămasă de
rambursat. Obligaţiunile, ca şi acţiunile, pot fi negociate şi tranzacţionate
pe piaţa secundară de capital, având şi ele o valoare de piaţă, care
depinde de raportul cerere-ofertă pentru astfel de titluri. Dacă în cazul
acţiunilor, acest raport este influenţat în mare măsură de nivelul
dividendelor obţinute, în cazul obligaţiunilor rolul decisiv îl au dobânzile
oferite de emitent. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de
obligaţiuni:
- obligaţiune ipotecară - înseamnă că datoria este garantată cu
ipotecă pe activele firmei emitente;
- obligaţiune generală - este o creanţă pe ansamblul activelor
emitentului, fără determinarea, ca garanţie, a unui activ particular;
- obligaţiune asigurată - este garantată cu titluri asupra unor terţi,
deţinute de emitent şi depuse la un garant;
- obligaţiuni cu fond de răscumpărare - când emitentul alimentează
periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile
respective;
- obligaţiuni retractabile - care pot fi răscumpărate înainte de
scadenţă de către firma emitentă;
- obligaţiuni convertibile - ce pot fi preschimbate, la opţiunea
deţinătorului, cu acţiuni ale emitentului.
În concluzie, o emisiune de obligaţiuni poate aduce societăţii
comerciale emitente resurse suplimentare, fără a creşte numărul de
acţionari şi gradul de dispersie a acţiunilor. De asemenea, ea se
împrumută direct de la publicul investitor (finanţare directă), creditul fiind
mai eficient şi uneori mai ieftin. Piaţa obligaţiunilor constituie o alternativă
eficientă de apelare la fonduri împrumutate şi prin faptul că nu se impune
o negociere a contractului de împrumut, ca în cazul creditelor bancare.
Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni pot fi sintetizate astfel:
a) Rolul deţinătorului în gestiunea activităţii emitentului, în cazul
acţiunilor, este acela de drept de vot în adunarea generală, iar în cazul
obligaţiunilor este inexistent;
b) Veniturile pentru titularul titlului, în cazul acţiunilor sunt
dividendele (legate de rezultatele firmei), iar în cazul obligaţiunilor,
dobânzile a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent;
c) Riscurile asumate de proprietarul titlului, în cazul acţiunilor sunt
mai mari: risc de evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei, riscul de a
pierde fondurile investite, în cazul lichidării firmei. În cazul obligaţiunilor
riscurile sunt mai mici: riscul de nerambursare (dispare în cazul unei
garanţii de stat), iar situaţia lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa
acţionarilor;
d) Durata de viaţă a acţiunilor este practic nelimitată (sau până în
momentul în care firma emitentă este lichidată), iar cea a obligaţiunilor
este limitată (până la data scadentă).
76
CAPITOLUL 11
ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL BUGETAR
11.1. Echilibru sau dezechilibru bugetar?
79
Împrumuturile din străinătate. O altă posibilitate de finanţare a
deficitului constă în emisiunea de obligaţiuni pe pieţele internaţionale de
capital sau în împrumuturi directe de la bănci şi de la instituţii financiare
internaţionale. România a recurs în ultimii ani la aceste metode. Problema
este însă că finanţarea deficitului prin împrumuturi internaţionale poate să
devină foarte costisitoare. De fapt, în acest fel stau lucrurile astăzi. Ca
urmare a evoluţiei nefavorabile din economia mondială şi datorită
îndoielilor investitorilor de pe pieţele internaţionale privind capacitatea
României de a menţine deficitul bugetar la un nivel redus, dobânzile
pentru obligaţiunile româneşti au crescut în anul 1998 cu aproape 3%
peste dobânda de referinţă (LIBOR - dobânda pieţei interbancare de la
Londra). Prin urmare, în anii următori, efortul contribuabililor pentru plata
datoriei externe poate să fie considerabil mai mare decât s-a anticipat
iniţial.
Accentuarea deficitului de cont curent din balanţa de plăţi
externe.
În anii 1997 şi 1998, datorită dimensiunii mari a deficitului bugetar, leul s-
a apreciat semnificativ faţă de dolarul SUA. În anul 1997, aprecierea în
termeni reali a leului a fost de 10% iar în luna septembrie 1998 se anticipa
o apreciere pentru acest an de aproximativ 19%. Aprecierea leului în
termeni reali a frânat exporturile, produsele româneşti devenind mai
scumpe pentru cumpărătorii străini. În acelaşi timp, importurile au devenit
mai ieftine pentru agenţii economici autohtoni. De ce se apreciază însă
leul dacă deficitul bugetar este finanţat din împrumuturi pe piaţa internă?
Împrumuturile contractate de guvern pe piaţa financiară internă
diminuează oferta de fonduri împrumutabile pe piaţa monetară, fapt ce
duce la creşterea ratelor reale ale dobânzii. În acest context, intrările de
capital, în mare măsură speculative, cresc, şi astfel oferta de dolari care
trebuie schimbaţi în lei creşte. Leul se apreciază în termeni reali, iar acest
lucru întăreşte presiunile asupra deficitului contului curent din balanţa de
plăţi externe.
Pericolul exploziei deficitului Creşterea deficitului structural
atrage atenţia asupra unui alt pericol, şi anume creşterea părţii din deficit
generată de plăţile cu dobânda aferentă datoriei. Problema "exploziei
deficitului" a fost formulată de Thomas J. Sargent şi Neil Wallace. În
scenariul creşterii explozive, volumul împrumuturilor necesar plăţii
dobânzilor la datorie este atât de mare încât datoria creşte mai repede
decât PIB, chiar dacă restul bugetului rămâne în echilibru. Cum guvernul
contractează an de an împrumuturi din ce în ce mai mari pentru plata
dobânzilor, acest lucru presează tot mai mult asupra ratelor reale ale
dobânzii, ceea ce face necesară creşterea împrumuturilor pentru plăţile
dobânzii. În cele din urmă, deficitul "explodează" şi ameninţă să înghită
întregul PIB.
Aflat în situaţie de explozie a deficitului, guvernul nu mai are decât o
soluţie de ieşire: să înceapă să monetizeze deficitul, adică să îl finanţeze
prin crearea suplimentară de bani. Iar aceasta reprezintă formula clasică
pentru inflaţie - prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri şi servicii pe
piaţă. Prin urmare, monetizarea deficitului transformă deficitul exploziv în
inflaţie explozivă. Acest scenariu s-a petrecut la începutul anilor '80 în
Bolivia, Argentina, Brazilia şi Israel.
80
Datoria de astăzi a guvernului este echivalentă cu taxe şi impozite în
viitor, iar în cazul în care consumatorii sunt suficienţi de raţionali, taxele şi
impozitele din viitor sunt echivalente cu cele de astăzi. Acesta este
principiul general al echivalenţei ricardiene.
Implicaţiile acesteia constau în faptul că în cazul în care guvernul
reduce presiunea fiscală, dar nu are nici o intenţie să reducă şi cheltuielile,
finanţarea reducerii nivelului taxelor şi impozitelor presupune acceptarea
creşterii deficitului bugetar. La un moment dat în viitor, guvernul va trebui
să mărească presiunea fiscală pentru a plăti datoria acumulată; iar acest
lucru înseamnă că, de fapt, venitul consumatorului nu este decât temporar
mai mare, iar pe o perioadă mai lungă, acesta nu se modifică. Aşadar,
dacă principiul echivalenţei ricardiene este valabil, cererea agregată nu
poate fi manipulată prin diminuarea temporară a taxelor şi impozitelor, în
condiţiile în care se acceptă o creştere a deficitului bugetar.
84
CAPITOLUL 12
PIAŢA MUNCII
12.1. Piaţa muncii
Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită,
întrucât munca este factorul de producţie determinant. De nivelul cererii şi
ofertei de muncă, precum şi de structura acestora depinde în mare
măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor acestuia. Cu
cât gradul de ocupare al forţei de muncă este mai mare cu atât standardul
de viaţă est mai ridicat, iar cheltuielile sociale ale administraţiilor sunt mai
reduse.
Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în
general se grupează în două categorii, după cum este vorba de piaţa
internă şi piaţa internaţională a forţei de muncă. Astfel, piaţa internă a
forţei de muncă este condiţionată, în principal, de următorii factori:
a) evoluţia produsului intern brut, respectiv a producţiei
industriale, agricole şi a serviciilor;
b) evoluţia tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a
creditului;
c) restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte
şi apariţia unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului
tehnico-ştiinţific;
d) variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector,
dar şi la nivel individual ş.a.
Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa
următorilor factori:
a) gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile
(diferenţele) de salarizare şi de trai diferite;
b) amploarea investiţiilor din fiecare ţară;
c) migraţia internaţională a capitalului financiar;
d) politica economică adoptată în diferite ţări, primitoare de forţă
de muncă superior calificată (importul de inteligenţă) etc.
În condiţiile actuale, se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei
muncii, în ţările dezvoltate economic, care se întemeiază pe adâncirea
diviziunii muncii sociale, pe variaţiile cererii şi ofertei economice, pe
nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor etc. În acest sens, se disting
următoarele două segmente de piaţă:
- piaţa primară, care include angajările în întreprinderi de talie mare,
care beneficiază de multe ori de poziţii de monopol sau oligopol, cu o
productivitate ridicată, puternic sindicalizate, şi unde salariile sunt şi ele
mari, iar condiţiile de muncă bune;
- piaţa secundară, care se referă la forţa de muncă angajată în
întreprinderi de talie mică, confruntate cu o puternică concurenţă, unde nu
există sindicate şi în care salariile sunt mici sau instabile, iar locurile de
muncă nesigure.
În general, piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale
pieţei - cererea, oferta, preţul, concurenţa etc., dar toate acestea se
manifestă în funcţie de marfa - forţă de muncă – care, prin trăsăturile sale,
fiziologice, psihologice, sociale şi morale, imprimă anumite
particularităţi pieţei muncii, precum:
85
a) pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al
naţiunii, ci numai acela care este cerut de factorul de producţie - capital şi
este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească capacitatea lor de muncă.
În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe, trebuie
precizat că, în condiţiile actuale, dreptul la muncă este un drept
fundamental al omului într-o societate democratică. De aceea, piaţa
muncii are un grad ridicat de rigiditate, dar şi de sensibilitate,
condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic;
b) în raport cu celelalte pieţe, piaţa muncii este mult mai organizată
şi mai reglementată, întrucât tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu
sunt doar simple relaţii de vânzare-cumpărare între ofertanţi şi solicitanţi.
Prin negocierile de pe piaţa muncii, posesorii de forţă de muncă urmează
să-şi realizeze nu numai aspiraţiile profesionale, ci şi pe cele familiale şi
sociale. De aceea, intervenţia statului pe această piaţă este mai puternică
decât pe celelalte pieţe, fapt ce imprimă pieţei muncii un grad ridicat de
imperfecţiune. Pe lângă concurenţă, salariu, productivitate marginală - ca
instrumente naturale ale pieţei muncii - există şi numeroase reglementări
economico-juridice, un cadru reglementat instituţionalizat, dinainte
acceptat de către agenţii economici. Rolul statului pe această piaţă se
manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi salarizarea
lucrătorilor, legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă, legi
referitoare la protecţia socială), dar şi ca mediator şi garant al interpretării
legislaţiei muncii (iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate);
c) piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă,
în care negocierea şi contractul de muncă au un rol important în
determinarea cererii şi ofertei de muncă. De asemenea, raportul dintre
cererea şi oferta de muncă se manifestă în mod specific pe această piaţă,
permanent oferta fiind mai mare decât cererea, ceea ce determină
existenţa şomajului.
d) piaţa muncii este o piaţa derivată, în sensul că cererea de muncă
se formează în strânsă legătură cu cererea de bunuri şi servicii. Daca
cererea de bunuri şi servicii este mare, nivelul producţiei trebuie să se
adapteze în consecinţă, iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un
nivel ridicat.
Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă, care, în
procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, îndeplineşte
importante funcţii de ordin economic, social şi educativ, cum ar fi:
- alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de
activitate, pe profesii şi în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura
cererii de forţă de muncă;
- combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie - capital,
asociere ce presupune atât complementaritatea, cât şi substituibilitatea
eficientă a acestor factori;
- formarea şi repartizarea veniturilor în societate, atât a veniturilor
primare, cât şi a celor derivate;
- crearea unui cadru formativ-educativ, ce presupune măsuri,
reglementări şi informaţii, în direcţia orientării, perfecţionării şi
reconversiei profesionale a forţei de muncă.
Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe
ramuri, sectoare, profesii şi niveluri de calificare.
86
Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită
influenţei unui ansamblu de factori, între care cei mai semnificativi sunt:
a) dimensiunea salariului;
b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
c) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa;
d) sistemul de educaţie şi formare profesională;
e) conţinutul şi durata muncii;
f) securitatea ocupării.
Oferta de munca se comportă atipic în raport cu preţul muncii
(salariul), aşa cum este ilustrat în figura de mai jos.
88
motiv, va fi dificil pentru posesorul forţei de muncă de a-şi asigura mărirea
salariilor.
Cererea de muncă este elastică în mai multe situaţii:
- dacă cererea pentru produsul final va fi elastică;
- dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă;
- dacă alţi factori de producţie (îndeosebi capitalul) pot fi înlocuiţi cu
muncă;
- dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurilor
totale.
Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri
economice în condiţiile tehnice şi organizatorice predominante, ca şi de
intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc şi/sau flux
bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând
oferta. Într-un model foarte simplificat, se stabileşte cu acest prilej un
raport juridico-economic între proprietarul muncii şi proprietarul de capital.
Un astfel de raport este complex şi se realizează, de regulă, prin
intermediari ca: sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii (salariul),
prin diverse compromisuri
Salariul reprezintă preţul muncii. De asemenea, el reprezintă un
venit fundamental. Pe piaţa muncii oferta de muncă se referă numai la
munca remunerată cu salariu. Alte tipuri de cerere de muncă nu fac
obiectul acestei pieţe specifice.
Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând
seama de următoarele relaţii: muncă-proprietate; muncă-competiţie;
muncă-putere publică.
Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte, în
esenţă, crearea unei economii cu piaţă concurenţială performantă şi
durabilă, în cadrul căreia piaţa muncii are un rol primordial, reflectând
problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială.
90
- şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi
precum construcţiile şi agricultura.
Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare
economică, geografică, zonală, socială etc. care au loc în diferite ţări, mai
ales sub incidenţa crizei energetice, revoluţiei tehnico-ştiinţifice,
închiderea firmelor nerentabile, perimarea unor produse şi, o dată cu
acestea, a unor meserii, datorită modificării gustului şi opţiunilor
consumatorilor. În această categorie se include şi şomajul din ţările sărace
cu creştere demografică, dar lipsite atât de capital, cât şi de competenţele
necesare exploatării resurselor umane.
Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi
tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi
unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de muncă. Procesul
generator pentru această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu
capitalul.
Şomajul tehnic - stare de inactivitate forţată impusă de
discontinuităţile care survin în procesele tehnice de producţie: greve,
defecţiuni ale unor maşini şi utilaje, întreruperea energiei etc.
Şomajul fricţional sau tranzitoriu - starea de inactivitate
momentană (termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze
intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui loc de
muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. Are dimensiuni apreciabile în
economiile marilor ţări.
Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte
criterii care nu ţin însă de natura sa.
Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar că
măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai
aproape de realitate. Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:
Nivelul şomajului - se determină atât absolut - ca număr (masa
şomajului) - cât şi relativ - ca rată a şomajului (numărul de
şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale aceleiaşi
ţări.
Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările, ordinul de
mărime şi creşterea sau descreşterea celor doi indicatori ai nivelului
şomajului au dobândit şi alte semnificaţii decât cele relevate înainte.
Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare
deplină a forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă este,
deci, echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut reflectat printr-o rată de
câteva procente. J.M. Keynes, precizează, de altfel, că folosirea deplină a
mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului, dar este compatibilă cu
şomajul voluntar şi fricţional.
În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol, nivelul şomajului pentru
situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica, după unii autori, la
circa 3% din populaţia activă. Pentru alte ţări europene se admite că
imediat după al doilea război mondial acest nivel era ilustrat de o rată a
şomajului de 1-2%. Ulterior, în SUA, nivelul respectiv a crescut la 5%, dar
s-a diminuat în anii '80, pe când în Europa occidentală a crescut. Pentru a
acoperi situaţii extrem de diferite, se estimează că, în prezent, ocuparea
deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1,5-4%.
Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit
nivel minim, s-a făcut şi pasul logic următor, considerându-se că scăderea
91
şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare de supraocupare a
forţei de muncă. După unii autori, un asemenea nivel echivalează cu o
rată a şomajului aproximativ de 1%. La acest nivel al şomajului, mâna de
lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei care angajează salariaţi
tinde să crească mai rapid decât productivitatea. Criteriul economic al
supraocupării devine, astfel, momentul când în activitatea economică,
pentru noii angajaţi, are loc o creştere mai mare a salariului decât a
productivităţii lor.
Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune
atenţiei. În funcţie de aceasta se poate distinge: şomajul total care
presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;
şomajul parţial care constă în diminuarea activităţii depuse de o
persoană, în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea
legală cu scăderea remunerării; şomajul deghizat care este specific mai
ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o activitate
aparentă, cu eficienţă (productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările
est-europene, inclusiv în România , la niveluri apreciabile.
Durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii
locului de muncă până la reluarea activităţii. În timp, a avut loc o tendinţă
generală de creştere a duratei care diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu
există o durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există
reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie
de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de creştere, atingând în unele cazuri
18-24 luni.
În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este
considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni. Acest gen de şomaj
este relevat, adesea, printr-o analogie cu un fir de aşteptare format din cei
aflaţi în căutarea unui loc de muncă. În competiţia care există între
aceştia, cei mai utilizabili în funcţie de cererea de muncă a întreprinderilor
sunt primii care părăsesc firul de aşteptare. Cei care rămân sunt afectaţi
de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei vor fi
supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii.
Pentru ei, dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată, vârstă etc.) li se
adaugă pierderea încrederii în sine, apariţia problemelor de sănătate,
precaritatea situaţiei materiale, pierderea calificării profesionale prin
inactivitate.
Structura şomajului sau a componentelor acestuia, formate prin
clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării, domeniul în
care au lucrat, categoria socio-profesională căreia îi aparţin, ramurile de
activitate din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă etc.
În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii
şomajului pe sexe şi categorii de vârstă. Se relevă, astfel, că femeile sunt
mai afectate de şomaj decât bărbaţii; de asemenea, tinerii (până la 25 de
ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active.
Efectele şomajului
Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale,
familiale, cât şi sociale. Costul individual al şomajului este egal cu
diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când intră în
şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către
autoritatea publică. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor
care au intrat în şomaj, ci şi asupra celor care fac parte din populaţia
92
ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la
constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. Un alt cost important al
şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de
venit pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că
şomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri, toate
ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale
negative. Dintre cele mai importante, amintim: - inutilizarea şi irosirea
unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai negativ
cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea
forţei de muncă neocupate, cheltuieli care rămân încă nerecuperate; -
conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor
sociale, constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de
înrăutăţire a calităţii vieţii; - contribuie la creşterea costurilor sociale pe
care o economie trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj.
96
CAPITOLUL 13
RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE
13.1. Economia mondială
Economia de piaţă naţională a unei ţări, nu poate exista şi nu poate fi
viabilă decât în cadrul şi în legătură cu economiile de piaţă din celelalte
ţări. Totodată, trebuie să se ţină seama de faptul că economia mondială
contemporană cuprinde o mare varietate de economii naţionale, aflate în
stadii diferite ale evoluţiei lor: unele sunt ţări puternic dezvoltate din punct
de vedere economic şi deţin o pondere importantă în PIB-ul mondial (SUA,
Germania, Japonia, Anglia, Franţa, Italia, Canada etc.), altele sunt ţări în
curs de dezvoltare şi numeroase alte ţări sunt slab dezvoltate. Situaţia lor
într-un grup de ţări sau altul depinde de numeroşi factori, concretizaţi în
indicatori economici de bază. Ca urmare, gradul deschiderii economiilor
naţionale spre economia mondială depinde de un complex de factori
dintre care cei mai importanţi sunt:
- Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa
mondială. În acest sens, un rol deosebit îl are aparatul tehnic de
producţie; în pragul secolului XXI, când societatea informatizată se află la
ordinea zilei, cea mai largă deschidere o au ţările care se bazează pe
tehnologia microelectronică, pe robotizare şi automatizare. Producţia "de
scară" şi de înaltă calitate devine "arma" cea mai redutabilă care poate să
facă din schimburile economice externe un factor decisiv al creşterii
economice şi al bogăţiei naţionale.
- Forţa socială de a crea şi dezvolta eficient institute de
cercetări ştiinţifice şi proiectare integrate producţiei; numai ţările
care au astfel de unităţi pot realiza o creştere intensivă predominant
inovativă, specifică noului mod tehnic de producţie; numai aceste ţări
dispun de un complex economic naţional capabil să realizeze permanent
"străpungerile" tehnice şi tehnologice impuse de societatea informatizată.
Ca urmare, se întrevede încă de pe acum o adâncire a competiţiei între
ţări în ceea ce priveşte formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului
capabil să realizeze performant exigenţele producţiei viitoare.
- Asigurarea unui management de calitate permanent care să
permită atât realizarea unei înalte productivităţi a muncii, cât şi
costuri de producţie scăzute - acestea fiind condiţii esenţiale pentru o
largă competitivitate internaţională a produselor. Sub impactul globalizării
- proces de cea mai mare complexitate şi amploare a lumii contemporane
- s-a schimbat paradigma creşterii economice. Toate modelele alternative
de producţie sunt axate în prezent pe competitivitate şi performanţă
deoarece numai în acest fel este posibil ca diferitele ţări să participe
eficient la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic
mondial.
- Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient
de mare pentru a asigura echilibrul şi creşterea economică. În
acest sens, are o mare importanţă folosirea raţională a sprijinului extern,
concomitent cu preocuparea de a pune permanent în valoare potenţialul
capitalului autohton. În prezent toate ţările au nevoie de investiţii străine,
dar deschiderea spre exterior nu ţine exclusiv de acestea. Depinde de
97
capacitatea diferitelor ţări de a folosi eficient investiţiile şi de a le valorifica
în interes naţional. Pentru că, sublinia Fr. List, "forţa de a crea bogăţii este
infinit mai importantă decât bogăţia însăşi; ea garantează nu numai
posesiunea şi sporirea celor dobândite, ci şi posibilitatea de înlocuire a
celor pierdute".4
Apelând la învăţămintele istoriei Fr. List arată că Germania a fost
pustiită de ciumă, de foamete sau de războaie purtate în afara graniţelor
ei, dar ea şi-a revenit şi şi-a redobândit prosperitatea pentru că
întotdeauna şi-a salvat "o mare parte din forţele ei productive". Războiul
pentru independenţă din America de Nord a costat naţiunea sute de
milioane, dar "forţa ei productivă s-a consolidat imens prin dobândirea
independenţei naţionale, ceea ce i-a îngăduit ca, în decurs de numai câţiva
ani de pace, să creeze bogăţii incomparabile mai mari decât avusese
vreodată". În contrast cu aceste ţări, Fr. List dă şi alte exemple de ţări,
care au fost bogate şi puternice, dar care, pierzându-şi încetul cu încetul
forţa lor productivă, au ajns în sărăcie şi mizerie.
Din analiza evoluţiei economiei mondiale se pot desprinde atât
aspecte pozitive, de folosire eficientă a ajutorului extern (de exemplu
Planul Marshall, care a contribuit la renaşterea Germaniei şi a altor ţări din
Europa Occidentală după al doilea război mondial), cât şi aspecte
negative, de irosire a unor astfel de oportunităţi.
Sistemul financiar mondial este un adevărat seismograf economico -
financiar având un rol dublu: pe de o parte de a reflecta evoluţiile şi
schimbările din economia internaţională, iar pe de altă parte de a influenţa
(şi uneori, chiar determina), sub toate aspectele, economia mondială.
Acest dublu rol este îndeplinit cu precădere prin Fondul Monetar
Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia pentru Cooperare Economic şi
Dezvoltare (OECD), Banca Centrală Europeană şi prin multiplele legături
pe care acestea le au cu sistemele bancare ale tuturor ţărilor lumii.
Crizele financiare din ultimii ani, care au avut loc în unele ţări din
Asia, în Mexic, Brazilia şi Rusia au determinat formularea unui set de
propuneri şi preocupări menite să contribuie la accentuarea gradului
deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială; dintre acestea
pot fi enumerate ca esenţiale:
Bazându-se pe o temeinică analiză, autorul ajunge la trei concluzii:
- Exportarea ştiinţei (pentru a obţine venituri sub forma drepturilor
de licenţă, plăţilor pentru prestări de servicii, a drepturilor de autor), s-ar
putea să creeze mai multe locuri de muncă decât exportul de produse
finite.
- Comerţul internaţional va trebui să pună un accent mai mare pe
"comerţul invizibil", care va juca un rol tot mai important; de asemenea,
vor trebui înlăturate barierele care îngrădesc comerţul cu servicii.
Este posibil ca, foarte curând, costurile scăzute ale forţei de muncă să
devină un avantaj cu mai puţină greutate în comerţul internaţional,
deoarece, în ţările dezvoltate, cheltuielile cu forţa de muncă vor
reprezenta o parte mai mică a costurilor totale.
Până acum, rolul principal în fluxurile internaţionale de capital l-a
jucat "economia reală" (adică fluxurile de mărfuri şi servicii). În ultima
perioadă, s-a produs o profundă schimbare în economia mondială prin
apariţia economiei simbolice (adică mişcările de capital, schimburi de
valută şi fluxuri de credite), care acum joacă rolul principal. Mişcările de
98
capital nelegate de comerţ - şi, în bună parte, nelegate de activitatea
comercială - depăşesc cu mult, ca volum, activitatea financiară legată de
comerţ.
În timp ce valoarea totală a comerţului mondial cu produse şi servicii
este de circa 2,5 - 3 trilioane de dolari pe an. Tranzacţiile de capital de pe
aşa-numita piaţă a eurodolarului de la Londra (unde instituţiile financiare
din întreaga lume iau şi dau cu împrumut) totalizează 75 de trilioane de
dolari pe an, ceea ce reprezintă de cel puţin 25 de ori mai mult decât
comerţul mondial. În plus, tranzacţiile de schimb valutar încheiat în marile
centre financiare ale lumii totalizează circa 150 de miliarde de dolari pe zi,
sau circa 35 de trilioane de dolari pe an, adică o valoare de circa 12 ori
mai mare decât cea a comerţului mondial cu produse şi servicii.
În ultimii 15 ani, fluxurile de capital şi ratele schimbului valutar au
evoluat, în mare măsură, independent de comerţul internaţional şi uneori
(ca în cazul creşterii vertiginoase a valorii comparative a dolarului în anii
1984 - 1985), în sens invers. Teoria economică postulează: factorii de
avantaj comparativ ai economiei "reale" - costurile forţei de muncă şi
productivitatea muncii, costurile materiilor prime, costurilor energetice,
costurile de transport etc. -, determină ratele schimbului valutar. În
realitate, însă ratele schimbului valutar sunt cele care determină, într-o
măsură tot mai mare, raporturile dintre costurile forţei de muncă din două
ţări. Deci, ratele schimbului valutar funcţionează ca un "cost comparativ"
de mare importanţă, care este independent de activitatea productivă. De
aici şi concluzia practică: "Oricare firmă ce participă la activitatea
economică internaţională trebuie să fie conştientă de faptul că activează
simultan în două domenii: producţia de bunuri (sau prestarea de servicii)
şi sfera financiară ... Chiar şi firmele care activează doar pe plan intern,
dar concurează cu firmele străine pe pieţele autohtone, vor trebui să
înveţe să evite riscurile implicate de fluctuaţiile valutei în care este
calculat costul de producţie al principalilor lor concurenţi".
100
- balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, care exprimă
fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor
directe, investiţiilor de portofoliu, cotizaţii, donaţii etc., creditarea
internaţională, exclusiv creditele Fondului Monetar Internaţional;
- balanţa rezervelor valutare internaţionale, care reprezintă
formarea şi utilizarea rezervelor valutare, precum şi folosirea
creditelor Fondului Monetar Internaţional.
Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond,
mărimea în expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează
în relaţiile internaţionale: a) activitatea comercială, adică export-import de
bunuri materiale şi servicii; b) activitatea financiară, adică mişcarea de
capitaluri pe termen lung; c) activitatea de creditare, adică mişcarea de
capitaluri pe termen scurt;d) activitatea monetară, adică mişcarea de
masă monetară.
Balanţa de plăţi externe cuprinde, deci, încasările şi plăţile
rezultate din:
- Schimburi de mărfuri;
- Schimburi de servicii (navlu, fracht, chirii, poştă, telecomunicaţii,
televiziune, comisioane şi speze bancare, asigurări tehnice,
medicale, brevete, drepturi de autor, reprezentanţe diplomatice şi
comerciale etc.);
- Dobânzi, dividende, cupoane devenite exigibile;
- Turism;
- Transferuri de valute rezultate din migraţia forţei de muncă;
- Donaţii;
- Încasări şi plăţi din reparaţii, în formă bănească;
- Împrumuturi, indiferent de durata lor;
- Aur.
În numeroase balanţe de plăţi apare frecvent un întreg capitol al
tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de "invizibile", care
este cuprins într-o subdiviziune distinctă. Invizibile se referă la serviciile
pe care o ţară le face în folosul altor ţări ("servicii proprii"), ca şi la cele
prestate de străinătate ţării respective ("servicii primite"); primele
constituie o sursă de încasări pentru o ţară, iar pentru celelalte o sursă de
plăţi. Serviciile internaţionale sunt denumite "invizibile" în contrast cu
mişcarea "vizibilă" a mărfurilor, cuprinsă în balanţa comercială.
Din categoria schimburilor invizibile fac parte:
- transporturile navale, ariene şi terestre, indiferent dacă sunt
de mărfuri sau de pasageri, inclusiv reparaţiile executate la
mijloacele de transport străine;
- călătoriile în străinătate ale rezidenţilor şi călătoriile străinilor
în ţara respectivă, în scopuri turistice sau profesionale;
- veniturile din investiţii, indiferent dacă sunt investiţii directe
sau investiţii în titluri de valoare;
- veniturile din brevete, patente, licenţe, drepturi de autor;
- alte servicii oficiale şi particulare cum ar fi: serviciile
financiare, asigurările etc.
Analiza volumului, structurii şi dinamicii comerţului cu invizibile
contribuie la definirea mai completă şi exactă a dezvoltării generale a unei
economii naţionale. Pentru unele ţări, invizibile constituie o sursă
principală de încasări din străinătate; este cazul acelor ţări care deţin o
101
flotă de transport importantă sau care au un turism foarte dezvoltat.
Anglia, de exemplu, a fost cunoscută multă vreme drept "cărăuşul mărilor"
datorită puternicei sale flotele comerciale. Alte ţări, printre care Italia,
Spania, Elveţia, Grecia, au mari încasări valutare din turism. Dar sunt şi
ţări în care invizibilele constituie o cauză de dezechilibru al balanţei de
plăţi, deoarece cheltuielile pentru serviciile prestate în străinătate
depăşesc cheltuielile din servicii "proprii" în favoarea străinătăţii. De
exemplu, în Germania, deşi încasările din turismul internaţional se ridică la
sume considerabile acestea sunt depăşite - aproape an de an - de
cheltuielile efectuate în străinătate de călătorii vest-germani, îndeosebi
pentru turism.
Tranzacţiile referitoare la serviciile internaţionale au o dinamică
specifică de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. De exemplu, până
nu demult, încasările din invizibile în Franţa, Germania au crescut mai
rapid decât în Anglia. Dar, în ultima vreme, au apărut şi alte ţări cu o
dinamică accentuată. Se pare că există un efect de compensare, în sensul
că balanţa invizibilelor tinde să o compenseze pe aceea a comerţului
exterior.
În ceea ce priveşte variaţia poziţiei monetare, aceasta are în vedere
rezultatul cumulat al tranzacţiilor curente şi al balanţelor de capitaluri pe
termen lung şi pe termen scurt. Dacă totalul soldurilor diferitelor balanţe
este negativ, aceasta are drept consecinţă o creştere a îndatorării ţării
(sau o pierdere a creanţelor pe plan extern). Dacă totalul soldurilor este
pozitiv, aceasta înseamnă o diminuare a îndatorării ţării sau sporirea
creanţelor ţării.
Privită în ansamblul ei, balanţa de plăţi a avut, în perioada postbelică,
în numeroase ţări, deficite cronice care se explică prin dezechilibrele
produse de criza economică mondială, în unele cazuri de cursa înarmărilor,
dar cel mai adesea, ca urmare a presiunii inflaţiei monetare. Un deficit
prelungit al balanţei de plăţi curente impune adoptarea unor măsuri de
restructurare a economiei. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate
ajunge la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale.
În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare, se devalorizează
moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi
se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi
internaţională.
Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului
balanţei de plăţi externe astfel:
E - I - Sf = Sc + R
în care:
E reprezintă valoarea exportului;
I - valoarea importului;
Sf - soldul operaţiunilor financiare;
Sc - soldul operaţiunilor de credit;
R - modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare.
Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină
starea acesteia, astfel că balanţa, în totalitatea ei, reflectă situaţia
posturilor care o compun. Poate fi: echilibrată atunci când încasările sunt
egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau
102
perioada de referinţă; excedentară sau activă, atunci când încasările din
relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul
acestora; deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate
sunt mai mici decât plăţile către străinătate.
O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie
înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de plăţi externe,
concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări 16. S.U.A.
au înregistrat un deficit cronic al balanţei comerciale, în timp ce alte ţări
dezvoltate ca Japonia şi Germania, au înregistrat excedente substanţiale.
Trebuie precizat însă că S.U.A. au posibilităţi importante de a compensa
această situaţie, având în vedere exportul lor de capital considerabil în
străinătate, precum şi poziţia cheie a dolarului S.U.A. în relaţiile monetare
şi financiar-valutare internaţionale.
În privinţa ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin
dezvoltate, se constată o situaţie deosebit de nefavorabilă determinată de
accentuarea de la un an la altul a unor deficite mai ale balanţelor
comerciale şi de plăţi. Soluţia de fond pentru aceste ţări în scopul
eliminării unor asemenea deficite cronice o pot asigura măsurile de
regândire şi reorientare a structurilor economice şi mecanismelor
economico-financiare interne, în consens cu schimbările fundamentale ale
lumii contemporane.
Prin urmare, problemele economiei internaţionale sunt deosebit de
complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale, cât şi
specificitatea diviziunii internaţionale a muncii. Ele poartă amprenta
conjuncturii economice mondiale, ca şi a strategiilor economiilor naţionale,
a politicilor şi mecanismelor economice proprii acestora. În acest context
se înscrie şi România cu problemele sale caracteristice tranziţiei prin criză
şa economia concurenţială de piaţă.
Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi
găsesc expresia, în principal, în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi
externe. Ele constituie un mijloc important de cunoaştere a nivelului de
dezvoltare a unei economii naţionale, a structurii acesteia, precum şi a
eficienţei şi performanţelor participării ei la schimburile economice
internaţionale.
103
- costul producţiei, care reprezintă un punct de referinţă pentru
stabilirea preţului (preţul pieţei trebuie să fie superior costului,
astfel încât producătorul să fie motivat în a-şi continua procesul
productiv sau de a creşte capacitatea de producţie);
- rata de schimb valutar; aceasta avantajează ţările a căror monedă
naţională se depreciază în raport cu celelalte.
Competitivitatea prin volum (raportul dintre produsul intern şi cel
extern din orice alt punct de vedere decât preţul) pune în evidenţă unele
condiţii favorabile pe care le are sau le creează o economie în raport cu
celelalte pentru produs sau pentru agenţii economici care obţin produsul
respectiv.
Competitivitatea prin volum se obţine, de regulă utilizând politici de
promovare a exporturilor cum ar fi:
- politica de strictă specializare; stricta specializare presupune
concentrarea exporturilor unei ţări pe un anumit produs pentru
care cererea este în creştere;
- politica mărcii de calitate; specifică ţărilor care au reuşit să-şi
impună produsele pe piaţa mondială printr-o calitate tradiţional
superioară mediei mondiale;
- politica instituţiilor de sprijine a exporturilor; se bazează pe
principiul „ascultă şi observă”. Instituţiile studiază mişcările şi
tendinţele pe piaţa bunului, reglând astfel cantitatea şi
caracteristicile acestuia.
Eficienţa economică a comerţului exterior se determină prin
compararea rezultatelor (adică a efectelor) cu cheltuielile (adică eforturile)
necesare obţinerii lor.
Mărimea eficienţei economice a comerţului exterior depinde de
raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor
care fac obiectul comerţului exterior. Deci, cu cât creşte volumul
produselor exportate a căror valoare este mai mică decât cea
internaţională, cu atât este mai ridicată eficienţa economică a comerţului
exterior. În acest sens acţionează mai mulţi factori:
Structura comerţului exterior, cu cât este mai mare ponderea
produselor bazate pe o înaltă tehnicitate, cu atât este mai eficient
comerţul exterior.
Specializarea întreprinderilor; în acest fel creşte productivitatea
muncii, scad cheltuielile de producţie, iar preţurile devin mai competitive
şi, deci, creşte eficienţa comerţului exterior.
Reducerea cheltuielilor de producţie, îndeosebi prin consumuri
specifice mici, introducerea unor tehnologii de vârf, folosirea de forţă de
muncă calificată.
Îmbunătăţirea calităţii produselor, care constituie un factor esenţial în
creşterea eficienţei comerţului exterior.
Folosirea eficientă a capacităţilor de producţie.
Publicitatea externă susţinută şi eficientă pentru a face cunoscut
produsul, calităţile sale.
O componentă importantă a eficienţei economice a comerţului
exterior o constituie rentabilitatea acestuia, care reflectă efectele
băneşti directe şi imediate obţinute în urma operaţiunilor de import-
export. Pentru aceasta trebuie ca, la export, preţul extern în valută să fie
104
mai mare decât costurile interne, iar la import, preţul de desfacere pe
piaţa internă să fie mai mare decât cel la care s-au achiziţionat produsele.
Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi
indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt:
- cursul de revenire (brut şi net), care se calculează separat la
export şi la import;
- aportul net valutar;
- raportul de schimb.
Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială
internă se obţine fiecare leu valută prin export. Cursul de revenire la
export reflectă raportul dintre productivitatea muncii naţionale a
produsului exportat şi productivitatea muncii mondiale. Formula de calcul
este:
Cre = (PI+Cc)/Pv
În care:
Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei);
Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei);
Pv = preţul în valută al acelei mărfi la frontieră.
Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât
cursul de schimb, operaţiunea este eficientă.
106
Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de
cerinţele analizei şi proiecţiei economice, avându-se în vedere mai multe
criterii, începând cu modul de formare.
După ce s-a abandonat paritatea în aur, băncile naţionale au stabilit
un aşa-zis curs valutar central sau paritatea la nivelul puterilor de
cumpărare ale monedelor naţionale, înlocuindu-se cursul valutar oficial. Un
astfel de curs este utilizat sub forma parităţii puterilor de cumpărare sau
curs real. Specialiştii disting noţiunea de curs real de aceea de curs
nominal.
Cursul valutar nominal reprezintă preţul relativ al valutelor ţărilor
care intră în relaţii de schimb, iar cursul valutar real reprezintă preţul
relativ al bunurilor economice create în ţările respective, adică raportul în
care se pot schimba bunurile economice create de o ţară pe bunurile
economice create de altă ţară, numindu-se şi condiţiile schimbului.
Stabilirea cursului valutar, în practica financiară internaţională
actuală, ţine seama de mai mulţi factori care influenţează în fond puterea
de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul
valutar ca: ritmul creşterii produsului intern brut, nivelul şi dinamica
preţurilor bunurilor economice, masa monetară, creditul, dobânda.
Cursul valutar se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul
dintre cererea şi oferta de monede naţionale ce se schimbă, iar
acest raport este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării
tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective, precum şi de corelaţia
dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa
valutară. În acest context, cursul valutar nu este întotdeauna egal cu
paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale, ci oscilează în
jurul acesteia.
Cursurile valutare oscilează zilnic, în funcţie de un ansamblu de
factori legaţi de tehnicile valutare, de politica valutară promovată de
statele lumii, de psihologia partenerilor valutari ş.a. O asemenea oscilaţie
se relevă fie prin deprecierea unor valute, adică o pierdere a puterii de
cumpărare, fie prin aprecierea unor valute, respectiv o creştere a puterii
de cumpărare, ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice
internaţionale.19
Multiplele aspecte privind cursurile valutare într-o ţară sunt prevăzute
în regimul valutar al acelei ţări.
Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnico-
valutar şi a reglementărilor adoptat într-o ţară, cu privire la proprietatea
asupra valutei, la convertibilitatea monedei proprii şi la organizarea şi
funcţionarea pieţei valutare.
Factorii numeroşi care influenţează cursul valutar pot fi clasificaţi în
două mari grupe: factori interni şi factori internaţionali. Factorii interni
includ: factorii care ţin de activitatea economică ce se concretizează în
bunuri materiale sau servicii de o anumită calitate şi la un anumit preţ;
factori monetari care privesc masa bănească, creditul, dobânda; factori de
natură social-politică, precum şi cei care privesc stările psihologice ale
oamenilor (mentalitatea, comportamentul, starea de spirit etc.).
Asemenea factori social- psihologici influenţează indirect cursul valutar.
Factorii internaţionali includ: raportul dintre cererea şi oferta de bani pe
piaţa externă; starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări; factori de
107
natura economică, financiară, socială, politică, psihologică, caracteristici
economiei mondiale.
Între factorii interni şi cei internaţionali există o strânsă legătură,
impunându-se determinarea, în mod ştiinţific, a dimensiunilor, ponderilor
şi tendinţelor lor pentru a se aprecia corect cursul valutar şi mişcarea
acestuia în timp şi spaţiu.
Exprimarea cursului valutar20 se face într-o manieră specifică
denumită şi metodă de cotare. Acesta înseamnă exprimarea cursului
valutar pentru anumite monede, în funcţie de variaţia cererii şi oferta de
pe piaţă. Cotarea poate fi: cotare directă şi cotare indirectă. Cotarea
directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină, adică
1, 10, 100, 1000 etc., se exprimă în monedă naţională. De exemplu, pe
piaţa valutară de la Roma, cotarea se face: 1 dolar S.U.A. este egal cu x
lire italiene. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor
pe pieţele lor valutare. Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei
monede naţionale se exprimă în valută străină. De exemplu, pe piaţa
valutară de la Londra, cotarea se face astfel: 1 liră sterlină este egală cu x
dolari S.U.A. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare
din Anglia, Canada, Austria.
În SUA, piaţa valutară foloseşte cotaţia indirectă pentru ansamblul
valutelor europene, cu excepţia lirei sterline şi cotaţia directă pentru
operaţiunile valutare ce se efectuează între băncile din SUA.
Înţelegerea metodelor de cotare, care se practică zilnic pe piaţa
valutară, facilitează stabilirea dinamicii puterii de cumpărare a valutelor
convertibile şi mai întâi a valutelor cotate, permiţând cunoaşterea sporirii
(aprecierii) sau reducerii (deprecierii) valorii lor, adică a puterii lor de
cumpărare.
Mai este de reţinut şi faptul că acţiunea de cotare, sub cele două
forme ale ei, ia în calcul în mod specific, atât cursul de cumpărare, cât şi
cel de vânzare ce se stabilesc pentru fiecare valută. Diferenţa dintre
aceste cursuri se numeşte "spread" şi exprimă avantajul (câştigul) pentru
agentul care cotează, în cazul când el realizează concomitent operaţiuni
de cumpărare şi de vânzare.
În România cursul valutar se stabileşte şi se folosesc în funcţie de
condiţiile specifice economico-sociale. Se practică două tipuri de cotaţie:
una fixă şi alta variabilă, urmărindu-se cel mai bun curs ce se poate
obţine. Pe piaţa valutară interbancară pot fi efectuate tranzacţii pe toată
durata unei zile. Totodată, între cursurile practicate de băncile comerciale
există anumite diferenţe nesemnificative.
În funcţie de evoluţia pieţei, instituţiile bancare pot modifica cursul
dolarului chiar în aceeaşi zi. La rândul său, clientul are posibilitatea să
accepte sau nu oferta.
Banca Naţională a României publică, chiar în absenţa licitaţiilor, un
curs propriu cu caracter orientativ, calculat ca o medie ponderată a tuturor
tranzacţiilor încheiate în ajun de băncile comerciale.
Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde, nelimitat,
de la bănci pentru clienţi.
Pentru crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara
noastră se realizează o apropiere de pieţele valutare din ţările în care
tranzacţiile au loc în monede integral convertibile.
108
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare se efectuează în
număr mare şi într-o gamă diversificată. Ele se realizează în cea mai mare
parte de către bănci. În scopul efectuării operaţiunilor cu monede
convertibile, băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare
pentru moneda naţională, pe care le aduc la cunoştinţa publicului, prin
afişarea cu ajutorul echipamentelor electronice moderne şi, totodată, le
fac cunoscute prin telefon şi clienţilor lor. Banca manevrează cursul
valutar pentru a stimula, după caz, vânzarea sau cumpărarea de valută,
obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de
cumpărare.
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor sunt
operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Acestea sunt cele mai
numeroase operaţiuni şi au multiple aspecte specifice, astfel încât în teoria
şi practica schimburilor valutare se apreciază că ar fi vorba chiar de două
pieţe, una la vedere alta la termen.
Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau
vânzarea de valută ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de
maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Acestea
se mai numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai numeroase în cadrul
schimburilor de valută în cont.
Tranzacţiile se realizează îndeosebi prin telefon sau telefax, de obicei
între bănci, şi se validează ulterior în scris, precizându-se cantitatea de
valută cumpărată sau vândută, cursul valutar, banca la care se va plăti
valuta vândută şi contul de unde provine, banca şa care se va încasa
valuta cumpărată şi contul în care intră, transmiţătorul ordinului către
bancă, data decontării. Pe această bază se realizează plăţile şi încasările
efective.
Operaţiunea la vedere facilitează relaţiile de export-import, deoarece
fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să
cumpere sau să vândă o valută, în corelaţie cu o nevoie imediată,
rezultată dintr-o afacere de import sau de export. De asemenea,
operaţiunile la vedere contribuie la reglementarea unor decontări
financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu (titluri de
valoare), anumite plasamente de capital pe termen scurt, schimbarea
dimensiunilor sau structurii lichidităţii unor operatori etc.
Operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi
cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul
contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen
ulterior (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a
încheiat contractul. Asemenea operaţiuni sunt, în principal, operaţiuni prin
care un agent economic se asigură din momentul încheierii contractului că
la data plăţii va dispune de suma în valută necesară. Tot operaţiuni
forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar. Ca
excepţie apar şi tranzacţii speculative de acest gen, care urmăresc doar
câştigul din diferenţa de curs. Cursul pentru operaţiunile la termen este în
general, mai mare decât pentru operaţiunile la vedere. Aceasta se explică
prin faptul că există şansa modificării cursului până la scadenţă, în sens
favorabil sau nefavorabil pentru diferite monede naţionale şi, de
asemenea, se are în vedere dobânda practicată pe piaţa monetară, care
este încasată pentru cantitatea de monedă acordată drept credit, până la
scadenţa operaţiunii valutare.
109
Operaţiunile valutare la termen pot fi, la rândul lor, de două feluri:
operaţiuni simple sau normale şi operaţiuni complexe. Operaţiunile
simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o
anumită dată, ca operaţiune la vedere, iar această valută este vândută în
aceeaşi zi ca operaţiune la termen. Această operaţiune implică, deci,
vânzarea unei valute la termen chiar în ziua când ea a fost cumpărată la
vedere, astfel încât operatorul se asigură faţă de o pierdere generată de
instabilitate valutară. Operaţiunile complexe sunt cele gen "swap" ,
care exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate
anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din altă monedă cu care s-a
efectuat schimbul (swap). Operaţiunile swap sunt o formă modernă a
acordului de compensaţie, folosit în proporţii însemnate în prezent. Aceste
operaţii reflectă acţiuni de creditare reciprocă ce pot avea loc pe piaţa
valutară, între băncile centrale ale diverselor ţări, în cazuri de înlăturare
temporară a anumitor deficite ale balanţei de plăţi externe. Totodată,
băncile comerciale importante efectuează operaţiuni de gen swap,
îndeosebi când între ele s-au stabilit aranjamente interbancare pe
perioade de timp determinate. Asemenea operaţiuni contribuie şi la
deplasări semnificative de lichidităţi pe aceeaşi piaţă valutară sau între
pieţe valutare diferite, fapt care conduce la aprecierea că operaţiunile
swap nu au în fond caracter speculativ. O operaţiune swap exprimă, deci o
cumpărare şi vânzare similară a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la
două date de valută diferite (de regulă spot şi forward) la cursuri stabilite
(spot şi forward) la data tranzacţiei.
Pentru fructificarea valutelor cu profituri importante, băncile
efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează eficienţa proprie,
lichiditatea la diferite niveluri, starea datoriei externe etc.
Cursurile valutare constituie un instrument important care
influenţează eficienţa schimburilor economice internaţionale. O asemenea
influenţă se manifestă, în proporţii diferite, în toate momentele şi direcţiile
specifice schimburilor externe. Astfel, cursurile valutare trebuie avute în
vedere pentru procese cum ar fi: stabilirea şi compararea preţurilor
mărfurilor care se exportă sau se importă; pentru reliefarea relaţiei dintre
cursul valutar real şi cel nominal, în cazul mai multor seturi sau coşuri de
mărfuri ce constituie obiect al comerţului exterior. În situaţia în care cursul
valutar real este ridicat, mărfurile partenerilor străini sunt relativ ieftine, în
timp ce bunurile economice create în ţara proprie sunt relativ scumpe. În
situaţia când acest curs este mai mic, mărfurile partenerilor străini sunt
relativ scumpe şi cele proprii sunt ieftine. Astfel, cursurile valutare servesc
la determinarea cantităţii , calităţii şi structurii mărfurilor de export sau
import, la influenţarea favorabilă a competitivităţii mărfurilor proprii pe
piaţa externă.
De asemenea, aceste cursuri au semnificaţie pentru cuantificarea
veniturilor din export şi a cheltuielilor pentru import, ca şi pentru
oportunitatea devalorizării (deprecierii) sau revalorizării (aprecierii)
monedei naţionale în funcţie de dinamica relaţiilor economice externe.
Totodată, cursurile valutare permit obţinerea de informaţii referitoare
la folosirea valutelor sau devizelor, ca modalităţi de încasare sau de
plată în schimburile externe. Astfel, cursurile valutare pot influenţa
echilibrarea sau reducerea deficitului balanţei de plăţi externe.
110
În contextul relaţiei complexe dintre cursurile valutare şi eficienţa
schimburilor externe, vom prezenta în continuare, în mod sintetic, doar
interdependenţele dintre cursul valutar real, pe de o parte, exportul net;,
şi pe de altă parte politica fiscală internă; cererea de investiţii; politica
comercială externă.
Cursul valutar real şi exportul net. Explicaţia acestei relaţii
porneşte de la înţelegerea noţiunii de export net. În general, exportul net
reflectă diferenţa dintre valoarea exportului şi cea a importului de bunuri
materiale şi servicii. Nivelul preţurilor relative ale bunurilor economice
indigene şi ale celor străine determină dimensiunea cererii pentru aceste
bunuri. În situaţia în care într-o ţară cursul valutar real este mic, populaţia
ţării respective va cumpăra cantităţi mai reduse de mărfuri străine, iar
străinii vor cumpăra mărfuri din ţara respectivă, în cantităţi mai mari.
Pentru producătorii naţionali aceasta înseamnă o creştere a cererii pentru
respectiva marfă, iar veniturile din export cresc. De aceea, exportul net
este mai mare pentru ţara respectivă şi semnifică o stare favorabilă care
trebuie stimulată şi amplificată. În situaţia în care cursul valutar real va fi
mai ridicat în ţara respectivă, procesul se va realiza invers.
Prin urmare, cu cât cursul de schimb se diminuează, cu atât preţurile
externe pot fi mai mici şi mărfurile ţării respective sunt mai competitive pe
piaţa externă, mărindu-se soldul pozitiv al contului curent al balanţei de
plăţi externe.
Politica fiscală internă şi cursul valutar real. Politica fiscală
înţeleasă ca o concepţie şi ca un sistem de măsuri şi acţiuni privitoare la
impozite, se află în relaţie cu starea cursului valutar real. Aceasta
înseamnă că o politică fiscală raţională trebuie să optimizeze şi legătura
între randamentul ei, concretizat în veniturile statului pe de o parte, şi
micşorarea cursului real, pe de altă parte.
Diminuarea economiilor datorită fiscalităţii determină reducerea
dimensionării ecartului dintre economii şi investiţii, precum şi a exportului
net. Ca urmare, diminuarea economiilor stimulează apariţia deficitelor
contului operaţiunilor curente, din cadrul balanţei de plăţi externe.
Prin politica fiscală naţională se poate corecta cursul valutar real ca
urmare a diminuării exportului net. În acest scop se manevrează, de
exemplu, relaţia dintre impozite şi oferta de dolari pentru investiţii în
străinătate, în sensul reducerii acestei oferte, ceea ce duce la creşterea
cursului valutar real, adică la scumpirea dolarului. Astfel, mărfurile
produse în ţara de referinţă devin mai scumpe, comparativ cu cele străine,
generând diminuarea exportului şi creşterea importului.
În situaţia în care guvernul ţării de referinţă măreşte cantitatea
achiziţiilor de stat sau diminuează impozitele, atunci cursul valutar real al
ţării de referinţă se va diminua.
Un astfel de mecanism duce la scăderea mărimii economiilor pe plan
mondial şi, deci, la creşterea ratei mondiale a dobânzii, cu influenţă
nefavorabilă asupra nivelului investiţiilor interne. De aceea, creşterea ratei
dobânzii pe plan mondial determină apariţia soldului pozitiv al contului
operaţiilor curente din cadrul balanţei de plăţi externe.
Cererea de investiţii şi cursul valutar real. Venitul realizat într-o
perioadă corespunde fie unei cereri de bunuri de consum şi de bunuri
pentru investiţii, fie unei valori egale de venit, destinat consumului şi
economiilor. Prin politica economică se poate stimula creşterea cererii de
111
bunuri de investiţii în contextul unei rate mondiale a dobânzii date, ceea
ce va genera un deficit al contului operaţiilor curente, din cadrul balanţei
de plăţi externe.
Între cererea de investiţii şi cursul valutar real se manifestă o relaţie
cu influenţe reciproce, în sensul că sporirea cererii de investiţii determină
creşterea investiţiilor interne, iar aceasta duce la diminuarea cantităţii
dolarilor pentru investiţii în străinătate, demonstrându-se, în cele din
urmă, că este mai profitabil ca întreprinzătorii să realizeze investiţii în ţara
de origine. Totodată, cursul valutar real se poate mări, având ca efect
scumpirea mărfurilor indigene, faţă de mărfurile din import.
Politica comercială externă şi cursul valutar real. În general,
politica comercială reprezintă obiectivele strategice, precum şi
reglementările şi instrumentele de natură juridică, administrativă, fiscală,
vamală, valutară privind relaţiile comerciale externe promovate de o ţară.
Ea este o componentă esenţială a politicii economice înfăptuită de un stat
într-un anumit orizont de timp.
Prin structura şi mecanismul specific, prin corelaţiile ei cu mişcarea
cursului valutar real, politica comercială influenţează substanţial evoluţia
macroeconomiei. Există mai multe forme de politică comercială delimitate
după criterii specifice. Din punctul de vedere al efectelor de antrenare în
domeniul fluxurilor comerciale externe, se dovedeşte a avea un rol
important politica comercială promoţională şi de stimulare. În cadrul
acestuia se folosesc măsuri valutare de stimulare a exporturilor ca: prime
valutare, care se acordă la convertirea în moneda naţională a valutei
dobândite de exportatori, folosindu-se cursuri avantajoase; deprecierea
monedei naţionale în situaţiile în care diminuarea cursului monedei
naţionale are loc într-un ritm înalt, în raport cu reducerea puterii ei de
cumpărare pe piaţa internă, în timp ce pe piaţa externă cererea pentru
bunurile economice de export este elastică în funcţie de preţ, stimulând
exportatorii.
În cazul promovării unei politici comerciale protecţioniste, vizând
restricţionarea importului diverselor bunuri economice, exportul net creşte
deoarece se diminuează drastic importul, modificându-se şi cursul valutar
real.
Astfel, deciziile în domeniul eficientizării schimburilor externe se
fundamentează pe asemenea corelaţii proiectate şi înfăptuite sistematic,
începând de la nivelul firmei producătoare de bunuri economice pentru
exportul său al firmelor importatoare. În acest cadru trebuie subliniată
importanţa deosebită pe care o are în prezent managementul afacerilor
economice internaţionale, ca ansamblu de metode şi instrumente
necesare determinării necesităţii promovării, negocierii, contractării şi
derulării tranzacţiilor economice între parteneri din diverse state ale lumii.
112
CAPITOLUL 14
GLOBALIZARE ŞI INTEGRARE
14.1. Globalizarea
O problemă de cea mai mare actualitate, care prezintă interes, pentru
cunoaşterea situaţiei actuale şi a perspectivelor deschiderii economiilor
naţionale este aceea a schimbărilor profunde din economia mondială, în
fluxurile economice internaţionale din ultimii 10 ani. Pentru că în acest
deceniu au avut loc mutaţii - economice şi politice - de o profunzime fără
precedent, fapt care l-a făcut pe cunoscutul economist american Peter F.
Drucker să afirme că "economia mondială nu este - în curs de
transformare -, ci s-a transformat deja, atât în privinţa fundamentului, cât
şi în cea a structurii ei, iar această transformare este foarte posibil
ireversibilă". El îşi argumentează această afirmaţie subliniind că în
economia mondială s-au petrecut trei schimbări fundamentale:
- Economia produselor primare s-a "decuplat", s-a separat de
economia industrială;
- În cadrul economiei industriale, producţia s-a "decuplat", a devenit
relativ independentă de gradul de utilizare a forţei de muncă;
- Mişcările de capital au luat locul comerţului (cu produse şi servicii)
şi au devenit principala forţă motrice a economiei mondiale.
Declinul cererii de materii prime se explică, în principal, prin faptul că
producţia industrială se îndepărtează tot mai mult de produsele şi
procesele ce necesită un consum mare de materiale, ceea ce face ca
preţurile materiilor prime să scadă vertiginos. Una din cauzele acestui
fenomen o constituie noile ramuri industriale bazate pe tehnologia
avansată. Dar această reducere a cantităţii de materii prime pe unitatea
de produs se manifestă şi în industriile tradiţionale. În plus, acest declin
include şi energia şi mai cu seamă petrolul. Ca urmare, în sfera comerţului
internaţional au început să se producă schimbări profunde ce se vor
accentua - vizând atât ţările care exportă mari cantităţi de materii prime
(de exemplu Japonia). Aceste ţări, ca şi multe altele, îşi pun tot mai mult
întrebarea dacă este înţelept şi avantajos să continue să exporte,
respectiv să importe, materii prime, ceea ce va influenţa, evident, fluxul
internaţional de mărfuri.
În ceea ce priveşte modificările în distribuirea forţei de muncă, în
ţările avansate are loc o accentuare pronunţată a fenomenului de înlocuire
a muncitorilor cu utilaje automatizate şi robotizate. Totodată, se manifestă
tendinţa - care s-ar putea să fie şi mai importantă - de mutare a ponderii
de la ramurile industriale, bazate de multă vreme pe folosirea unui volum
mare de forţă de muncă, la industrii care, de la bun început, folosesc un
mare volum de ştiinţă. Ca urmare, se cristalizează două tipuri distincte de
industrie producătoare de bunuri finite.
Prima se bazează pe materiale şi cuprinde ramurile industriale care
au generat dezvoltarea economică în primele trei sferturi ale secolului
nostru.
A doua se bazează pe informaţii şi ştiinţă şi cuprinde industria
farmaceutică, telecomunicaţii, producţia de instrumente analitice şi
industria producătoare de aparatură destinată prelucrării datelor, precum
113
şi calculatoarelor electronice. În prezent, dezvoltarea se petrece în cea
mai mare măsură în industriile bazate pe informaţii şi ştiinţă.
Aceste două categorii, arată Peter F. Drucker, se deosebesc nu numai
în ceea ce priveşte caracteristicile lor economice, ci mai ales în ceea ce
priveşte poziţia lor în cadrul economiei mondială. "Produsele industriilor
bazate pe materiale trebuie exportate sau importate ca <produse>. Ele
apar în termeni concreţi în balanţa comercială. Produsele industriilor
bazate pe informaţii pot fi exportate sau importate atât ca <produse >,
cât şi ca <servicii >, caz în care există posibilitatea ca ele să nu-şi
găsească o reflectare precisă în balanţa comercială de ansamblu".
Globalizarea acţionează ca un factor de stimulare a regionalismului,
după cum urmează:
- Adâncirea integrării creează probleme care cer management
colectiv. Aceasta reprezintă un stimul pentru regionalism având în
vedere că este mult mai viabilă construirea unor asemenea
instituţii la nivel regional decât la nivel global. În acest context,
comunitatea de cultură, istorie, omogenitatea sistemelor sociale şi
de valori, convergenţa intereselor politice şi de securitate, precum
şi caracterul coaliţiilor interne, facilitează enorm identificarea
formei adecvate de management, atât în ceea ce priveşte
elaborarea legislaţiei cât mai ales implementarea acesteia.
- Caracterul global al multor probleme este deseori exagerat. Deşi
există probleme cu adevărat de nivel global (schimbarea
climatului, probleme legate de biodiversitate) şi deşi alte probleme
(problema mediului pentru refugiaţi) reprezintă aspecte de
importanţă globală, efectele acestora se simt mai direct la nivelul
unor regiuni şi atunci este mai degrabă util să se acţioneze zonal
decât la nivel global. Echilibrul intereselor şi facilităţilor existente
la nivel regional exercită o presiune mai eficientă asupra statelor
pentru a găsi un răspuns politic în cauză.
- Regionalismul reprezintă cel mai viabil model la care se
reconciliază piaţa integrată şi presiunile tehnologice spre
globalizare şi integrare, pe de o parte şi tendinţa vizibilă către
fragmentare, pe de altă parte.
- Integrarea globală poate acţiona ca un puternic stimul pentru
regionalismul economic prin intensificarea competiţiei economice.
Schimbările din tehnologie, din comunicaţii, din funcţionarea
pieţelor globale şi din creşterea sistemelor globale de producţie au
avut un profund impact asupra căilor în care guvernele au definit
cele două obiective fundamentale ale politicii externe –
dezvoltarea economică şi autonomia politică – şi stabilirea unui
raport între ele. Pe de o parte, globalizarea înseamnă că statele se
confruntă cu puternice presiuni spre armonizarea politicilor
economice în scopul atragerii investiţiilor străine şi noilor
tehnologii. Aceste presiuni pentru o politică de piaţă liberală a
condus la creşterea importanţei expansiunii exportului şi a
liberalizării comerţului atât la nivel global, cat si la nivel regional.
Pe de altă parte, natura competiţiei presează spre formarea unor
„unităţi” mai mari atât pentru eficienţa economică cât şi pentru a
asigura puterea politică necesară aplicării regulilor şi creării
instituţiilor care guvernează economia mondială. În cadrul acestui
114
tablou, statele încetează să mai reprezinte singurii actori
importanţi.
- Dacă privim strict în domeniul liberalizării comerţului multă vreme
s-a susţinut că regionalismul poate compromite ideea de
liberalizare globală a acestuia.
În practică, însă, că acordurile regionale de liber schimb au devenit
un instrument important al obiectivului principal menţionat în acordul
General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT) vizând liberalizarea
comerţului. Explicaţia este relativ simplă, şi anume, este mult mai uşor să
se procedeze la o liberalizare, în prima etapă, a comerţului la nivel
regional având în vedere numărul mai restrâns de state decât la nivelul
OMC, la care participă ca ţări membre peste 140 de state.
Totodată, interesele comune în plan regional ale ţărilor participante
facilitează încheierea acordurilor de liber schimb la nivel regional. În final,
proliferarea acestor acorduri regionale conduce la realizarea obiectivului
global de liberalizare a comerţului internaţional.
Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării
economice este propulsată de progresele revoluţionare din domeniul
tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, asociate cu schimbările de mare
anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare
şi de liberalizare a regimurilor comerciale si investiţionale.
Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de
productivitate pe care le antrenează noile tehnologii, coroborate cu
mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii economice
„deschise”, ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri,
reconfigurează nu numai harta industrială, ci şi cea a relaţiilor economice
internaţionale. În contextul acestor procese deosebit de dinamice,
numeroase dintre graniţele care în trecut delimitau produsele
comercializabile de cele necomercializabile se estompează, liniile de
demarcaţie dintre sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze,
structura produselor se schimbă, iar relaţiile de interdependenţă dintre
sectoarele producătoare de bunuri si cele furnizoare de servicii se
adâncesc. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele
organizaţionale, se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă şi, nu
în ultimul rând, se produc schimbări in structura relaţiilor economice
internaţionale şi în configuraţia competiţiei în plan global.
În planul relaţiilor economice internaţionale aceste mutaţii se traduc
prin creşterea susţinută a comerţului internaţional şi devansarea dinamicii
producţiei mondiale, creşterea importanţei schimburilor comerciale în
interiorul aceleiaşi ramuri industriale, devansarea formelor clasice de
comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise
producţiei internaţionale controlate de corporaţiile transnaţionale,
amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile comerciale şi
investiţionale, tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin delocalizarea
şi respectiv, relocalizarea activităţilor la nivel internaţional şi nu în ultimul
rând, creşterea explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de
cursuri de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită.
Forţele motrice care pun în mişcare noile realităţi economice, au
implicaţii în plan mondial prin intermediul globalizării. Toate părţile lumii
sunt afectate prin canalele interdependente ale globalizării - respectiv,
prin comerţul internaţional, fluxurile de capital, migraţia forţei de muncă,
115
noile tehnologii şi internetul, difuziunea tehnologiei – dar deplina forţă a
schimbărilor este resimţită doar de un număr relativ mic de ţări cu venituri
ridicate şi medii. Majoritatea economiilor este doar parţial integrată în
sistemul global, fiind astfel împiedicată să valorifice resursele, energiile şi
ideile inerente globalizării. Nu în mod întâmplător ţările membre ale OCDE
având cele mai înalte venituri sunt cele care sunt cel mai strâns
interconectate prin intermediul comerţului, al mişcărilor de capital şi al
reţelelor de comunicaţii. Aceste ţări sunt urmate îndeaproape de un grup
de economii cu venituri medii din Centrul Europei si Estul Asiei, care, sub
aspectul venitului pe locuitor, converg în ritm susţinut cu nivelurile
naţiunilor industrializate. Restul ţărilor cu venituri medii şi ţările in curs de
dezvoltare sunt rămase sensibil în urmă, iar decalajul în termeni de
venituri dintre acestea şi naţiunile cele mai bogate continuă să se
mărească. În urmă cu 40 de ani, veniturile pe locuitor ale primelor 20
dintre cele mai bogate ţări din lume, erau de 15 ori mai mari decât nivelul
respectiv din cele mai sărace 20 de ţări din lume. Acest raport s-a dublat
acum la 30.
Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către
globalizare variază considerabil, iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat
o legătură strânsă între integrarea globală şi creşterea standardelor de
viaţă a marii majorităţi a populaţiei, există un larg consens al analiştilor că
viitorul curs al globalizării nu este asigurat, în pofida impulsului dat acestui
proces de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei
si comunicaţiilor şi de expansiunea dinamică a Internetului. Atât în ţările
industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare scepticii pun la îndoială
beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o
integrare şi mai avansată, rezistenţă care s-a accentuat mai ales după
criza asiatică din anii 1997/98 şi s-a reflectat prin intensitatea opoziţiei
faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea acesteia.
Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul
lucrării celei de-a cincea reuniuni ministeriale a OMC de la Cancun (Mexic),
din septembrie 2003, sunt doar câteva exemple.
În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice
derivând din deschiderea economică mai mare, aceste beneficii sunt
percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări, cât şi în interiorul
ţărilor. În mod paradoxal, fenomenele circumscrise globalizării sunt de
natură să inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale
deopotrivă din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Numeroase
temeri sunt asociate cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale,
care a acutizat problema vulnerabilităţii. Forţa de muncă cu calificare
scăzută – dar şi superioară – din ţările industrializate se simte ameninţată
de pericolul dislocării, din cauza concurenţei din partea forţei de muncă
mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. Volumul şi volatilitatea
fluxurilor de capital au sporit riscurile crizelor bancare şi valutare, precum
şi costul acestora. Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de
corporaţiile transnaţionale care valorifică oportunităţile oferite de
globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine seama neapărat de
obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. În aceste
condiţii ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea economică,
de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea subsecventă a diversităţii
culturale, ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin
116
emigrarea în ţările mai avansate. La acestea se adaugă temerile
împărtăşite de majoritatea ţărilor că mediul înconjurător a ajuns să fie
iremediabil degradat, iar „capitalul cultural” erodat, ca urmare a unei
omogenizări incipiente a gusturilor, concepţiilor şi tradiţiilor culturale.
Şi, nu în ultimul rând, pe măsură ce lumea se integrează, statele
naţionale – şi elitele care domina guvernele – se tem de pierderea
autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice şi
industriale, alocarea resurselor, definirea instituţiilor politice, sociale,
economice şi gestionarea problemelor naţionale. Temerile au la bază şi
presiunea concurenţială din partea celorlalte ţări, forţa opiniei publice
globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC, FMI, Banca Mondială
-, presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale şi, nu în ultimul
rând de corporaţiile transnaţionale.
În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării
sunt golite de substanţă economică, rămân totuşi numeroase temeri care
aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni politici, cum ar fi cele
vizând rolul statului – naţiune în condiţiile în care globalizarea are tendinţa
de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru integrarea globală
crescândă se află în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în
numeroase ţări. Întrebarea care se ridică cu tot mai multă insistenţă în
acest context este: cum îşi pot îndeplini statele-naţiune rolul tradiţional de
furnizor de bunuri publice şi de redistribuitor al veniturilor prin intermediul
politicilor sociale în condiţiile în care slăbeşte autonomia lor fiscală prin
erodarea bazei de impozitare, ca urmare a mobilităţii nelimitate a
factorilor de producţie indusă de globalizare.
În spaţiul Uniunii Europene (UE), introducerea euro a intensificat
dezbaterile pe tema constrângerilor la adresa politicilor bugetare din
cauza globalizării, întrucât este aşteptată o creştere în continuare a
mobilităţii capitalului real şi financiar. În aceste condiţii, un număr crescut
de politicieni consideră liberalizarea ca un pericol pentru atingerea
obiectivelor politicilor interne, mai ales în domeniul securităţii sociale. Ca
reacţie la aceste evoluţii, unii pledează pentru coordonarea internaţională
în domeniul taxelor şi impozitelor, cântărind inclusiv posibilitatea creării în
perspectivă a unei Organizaţii Fiscale Mondiale, în timp ce alţii se pronunţă
pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a
capitalului. Pe de altă parte, concluziile unor studii empirice recente
( bazate pe experienţa ţărilor membre ale OCDE începând din anul 1970)
arată că, deşi globalizarea restrânge spaţiul de manevră pentru politica
bugetară naţională, rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale
individuale.
Pe de altă parte, rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la
scară mondială pare a fi canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele
economice presupuse sau reale ale acesteia, cât mai ales pe organizaţiile
internaţionale în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice
considerate ca fiind dăunătoare pentru forţa de muncă şi pentru mediul
înconjurător deopotrivă în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel,
Organizaţia Mondială a Comerţului este tot mai vehement criticată pentru
utilizarea unor reguli „nedemocratice”, care ar avea drept scop reducerea
barierelor existente in comerţul internaţional şi prohibirea implementării
de noi bariere. Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi
doar intereselor marilor corporaţii transnaţionale, cărora le revine o
117
fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din fluxurile de capital,
în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii
(precum standardele internaţionale de muncă sau de mediu) ar fi fost
ţinute în mod deliberat în afara sferei de incidenţă a OMC. Unii critici
identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea, considerând-o ca un
fel de conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimentul muncitorilor
şi mediului, mai ales din ţările sărace, fiind acuzată de alţii ca ar fi
responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a veniturilor forţei de
muncă din ţările dezvoltate. Dar dincolo de aceste aspecte, în toate părţile
lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra
intervenţiei şi rolului statului-naţiune şi, în cele din urmă, asupra
suveranităţii naţionale. Aceste temeri reflectă reacţiile faţă de tendinţele
de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi de imixtiune a acestora
în politicile interne, în contextul în care se poate constata o extindere a
sferei de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor
internaţionale – îndeosebi OMB, FMI şi Banca Mondială – ca răspuns la
nivel global faţă de efectele procesului de globalizare.
Chiar dacă provocările inerente globalizării crescânde a economiei
mondiale sunt numeroase iar temerile legate de efectele acesteia pot fi
întemeiate, este tot atât de adevărat că în ultimă instanţă, globalizarea se
impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimbărilor
tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o
politică, care să poată fi apreciată ca bună sau rea şi care să poată fi, ca
atare, acceptată sau respinsă.
Desigur, o perspectivă asupra globalizării care se bazează exclusiv pe
temeri – chiar dacă unele par justificate – este unilaterală, fenomenul fiind
perceput mai curând ca o sursă de noi confruntări dintre naţiunile
independente. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul de
globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională, în
măsura în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţi
de acţiune şi furnizează un canal suplimentar pentru schimbul reciproc de
idei şi de activităţi. Şi chiar dacă noile evoluţii introduc numeroase
elemente de incertitudine şi pot conduce în anumite situaţii inclusiv la
confruntări, acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile.
De aceea, pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările care
stau sub semnul globalizării crescânde a economiei mondiale creează noi
condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi noi alternative
pentru atingerea acestor obiective, dar, ca acestea ridică în acelaşi timp şi
numeroase sfidări la adresa tuturor statelor, deopotrivă dezvoltate, în curs
de dezvoltare sau în tranziţie. După cum, la fel de pertinentă pare a fi şi
opinia acelor analişti care consideră că viitorul integrării globale va
depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi
de capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici, de
succesul în construirea unor structuri instituţionale – interne şi
internaţionale – care să corespundă obiectivului de gestionare a unei
varietăţi de fluxuri între ţări şi, nu în ultimul rând, de politicile de natură să
pregătească ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din
deschiderea economică mai mare.
118
În sens psihosocial, integrarea desemnează procesul de înţelegere şi
acceptare a unor reguli şi principii care îi permit unui individ să
reacţioneze conform normelor şi valorilor care guvernează grupul din care
face parte.
În sens politic, integrarea desemnează procesele care au ca scop
acceptarea de către grupuri sau de către state a instituţiilor, a unei puteri,
sau a unui mod de a acţiona al unui grup mai vast sau al unei societăţi
dominante.
În sens economic, integrarea desemnează fie un proces, fie un
rezultat. Ca proces, integrarea este un ansamblu de măsuri luate pentru
înlăturarea discriminărilor între agenţii economici din diferite ţări (înlă-
turarea barierelor vamale, a diferenţelor de fiscalitate etc.) Ca rezultat,
integrarea se exprimă prin existenţa unui spaţiu economic unificat15.
Integrarea economică este procesul unificării economice complete a
unor economii naţionale distincte şi autonome. Această unificare constă
într-o liberalizare a tuturor activităţilor comerciale şi financiare, în aşa fel
încât posibilităţile de iniţiativă şi activitate economică pe ansamblul
teritoriului integrat să fie identice, pentru fiecare cetăţean al fiecărei ţări
din sistemul integrat, cu cele existente anterior în flecare ţară în parte.
Integrarea economică realizează o uniune comercială şi financiară care
poate deveni suportul unei uniuni monetare, sociale, juridice şi politice
(Fernand Baudhuin. Dictionnaire de l'économie contemporaine, Marabout,
Paris, 1969, p. 146).
Integrarea economică poate fi definită şi ca o uniune economică între
ţări care au adoptat un tarif extern comun şi politici comerciale comune şi
care şi-au eliminat restricţiile în comerţul reciproc. O asemenea uniune
implică armonizarea politicilor industriale, sociale şi monetare, a unui curs
de schimb concertat şi, în cele din urmă, o monedă comună (Dicţionar
Macmillan de economie modernă, Editura Codecs, p. 72).
Conceptul integrării economice a reprezentat esenţa gândirii politice
europene după cel de al doilea război mondial. Interesant este faptul că
acest concept a avut un rol esenţial în reaşezarea peisajului postbelic
european chiar dacă Europa era împărţită în două zone politice diferite, cu
sisteme economice diametral opuse. Atât la vest cât şi la est, integrarea
economică a fost concepută şi realizată atât ca instrument vital al
reconstrucţiei economice, cât şi pentru asigurarea unei poziţii favorabile în
confruntarea politico-militară, specifică perioadei Războiului Rece.
Metoda integrării economice a fost însă diferită.
În vestul Europei integrarea s-a realizat din iniţiativa a şase ţări, prin
intermediul instrumentelor şi principiilor pieţei. Mecanismul integrării a
constat în relaţiile concurenţiale pe o piaţă liberalizată din punctul de
vedere al circulaţiei bunurilor, al persoanelor şi capitalului (Comunitatea
Economică Europeană: 25 martie 1957).
În estul Europei, integrarea s-a realizat din iniţiativa Uniunii Sovietice,
prin intermediul instrumentelor şi principiilor conducerii centralizate a
economiei. Mecanismul integrării a constat în reglementarea pe bază de
plan centralizat a activităţilor de producţie şi comerţ, în condiţiile
practicării de preţuri fixe de către o autoritate centrală (Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc - CAER: 1 ianuarie 1949).
15
J. Bremond, A. Geledan, Dicţionar economic şi social, Editura Expert, Bucureşti, 1995
119
Dicţionarul de Economie Politică, editat la Bucureşti în 1974 definea
integrarea economică în mod diferenţiat, în funcţie de specificul sistemului
social politic în care avea loc procesul. Astfel, integrarea economică se
definea ca fiind „un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale
în condiţiile contemporane care, în esenţă, constă în dezvoltarea
interdependenţelor dintre economiile diferitelor state şi este determinată
de un ansamblu de factori, între care revoluţiei ştiinţifice-tehnice îi revine
un rol esenţial. Conţinutul integrării economice este concret istoric. Natura
lui derivă din relaţiile economico-sociale de producţie şi natura relaţiilor
stabilite între ţări. Astfel, integrarea capitalistă constă în formarea de
grupări economice, comerciale şi vamale de esenţă monpolistă. Ea
presupune: liberalizarea pieţelor şi comerţului între ţările care participă şi
crearea unei uniuni vamale, circulaţia liberă a capitalurilor şi a forţei de
muncă între respectivele ţări, măsuri comune de politică economică, totul
servind intereselor capitalului monopolistic de a-şi spori profiturile şi de a-
şi lărgi şi intensifica expansiunea internaţională, dincolo de frontierele
zonei integrate. La începutul perioadei postbelice, sub denumirea de
integrare economică vest-europeană s-a făcut cunoscut procesul
constituirii monopolurilor suprastatale din Europa Occidentală. Din această
categorie de organizaţii economice suprastatale fac parte: Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană,
Asociaţia Europeană a Liberalui-Schimb. Ele au apărut iniţial ca o formă
nouă a luptei pentru reîmpărţirea pieţei mondiale între marile uniuni ale
capitaliştilor, pentru penetraţia statelor imperialiste mai puternice în eco-
nomia partenerilor lor mai slabi. Treptat, ele s-au transformat în impor-
tante centre economice şi politice care generează noi contradicţii pe arena
mondială. Piaţa comună, de pildă, evoluează ca o puternică forţă, cu
propriile ei interese şi obiective, opunându-se într-o serie de probleme
Statelor Unite şi Japoniei. în cadrul acestei grupări, pe măsura lărgirii
componentei sale, apar noi dimensiuni şi confuntări generate de diferende
în ceea ce priveşte forţa economică şi interesele. Astfel, probleme
regionale ale unor ţări ca Italia sau Marea Britanie, cele valutare între
statele membre ale acestei grupări, rapoartele variate de la o ţară la alta
între industrie şi agricultură, organizarea şi orientarea diferită a comerţului
exterior, opticile sensibil diferite în ceea ce priveşte fizionomia proiectatei
uniuni politice etc, formează un complex de natură con-flictuală,
definitoriu pentru evoluţia în continuare a integrării economice vest-
europene. Continuu au loc confruntări între încercările de introducere a
unor elemente de supranaţionalitate şi tendinţele obiective de afirmare a
independenţei şi suveranităţii statelor respective” (p. 379).
Pentru cititorul secolului XXI, textul redat din Dicţionarul mai sus citat
poate fi definit ca un exemplu perfect a ceea ce ne-am obişnuit să numim
„limba de lemn”. Accentele ideologice sunt extrem de puternice şi analiza
suferă datorită influenţei nedisimulate a „spiritului de partid”.
Decizia de a reda textul nu a avut însă în vedere doar dorinţa pre-
zentării tipului de analiză specific epocii comuniste, ci şi intenţia de a
demonstra diferenţa de principiu care a existat între cele două procese de
integrare, ca expresie a diferenţei de model între economia capitalistă şi
cea socialistă.
În timp ce modelul capitalist impune ca economia să fie reglată prin
intermediul instrumentelor pieţei, modelul socialist impune o
120
reglementare a economiei prin măsuri administrative, resursele econo-
mice fiind gestionate prin instrumentele conducerii centralizate, în baza
unor priorităţi stabilite de instituţii ale statului. Modelul capitalist
reglementează procesul de producţie prin semnele cererii exprimate prin
dinamica preţurilor, modelul socialist reglementează procesul de producţie
în funcţie de o dinamică a nevoilor de consum, stabilită prin directive
administrative dar evaluată, prioritar, pe baza principiilor ideologice.
Cunoscutul economist Bela Balassa (1928-1991) a stabilit o tipologie
a integrării care distinge cinci trepte pe scara evoluţiei acestui proces16.
Fiecare treaptă reprezintă o formă de integrare caracterizată printr-o
relaţie de dominare faţă de cea precedentă şi de subordonare faţă de cea
ulterioară. Acestea sunt:
1. Zona de liber-schimb. Se caracterizează prin faptul că ţările
membre elimină, între ele, tarifele vamale şi restricţiile cantitative dar
păstrează, fiecare în parte, protecţia iniţială faţă de restul lumii.
2. Uniunea vamală Se distinge faţă de zona liberului-schimb prin
faptul că se adoptă o politică comercială comună şi un tarif vamal comun
faţă de restul lumii.
3. Piaţa comună Formă superioară uniunii vamale prin eliminarea
între ţările membre a tuturor restricţiilor privind libera circulaţie a
factorilor de producţie.
4. Uniunea economică (Piaţa Unică) Adaugă pieţei comune procesului
de armonizare a politicilor economice.
5. Uniunea economică şi monetară Introducere autoritatea
supranaţională în reglementarea politicilor economice şi creează condiţiile
necesare trecerii la o moneda unică.
16
B. Balassa. The Theory of Economic Integration, Allen and Unwin, 1962
121
122