Disciplina

DREPTUL MEDIULUI
NOTE DE CURS

1
 CUPRINS

CURSUL I - INTRODUCERE ÎN DREPTUL MEDIULUI

1.1. Noţiunea, trăsăturile şi definiţia dreptului mediului...........................................6
1.2. Dreptul mediului ca ramură autonomă a dreptului
1.2.1. Recunoaşterea apariţiei unei noi ramuri de drept....................................7
1.2.2. Obiectul dreptului mediului.......................................................................8
1.2.3. Metoda de reglementare..........................................................................8
1.3. Izvoarele dreptului mediului..............................................................................8
1.4. Principiile fundamentale ale dreptului mediului................................................11
CURSUL II - TEHNICI ŞI MODALITĂŢI GENERALE DE REALIZARE
A PROTECŢIEI MEDIULUI
2.1. Strategiile şi politicile de mediu........................................................................15
2.2. Procedurile preventive.....................................................................................15
2.2.1. Implantarea activităţilor..........................................................................15
2.2.2. Omologarea produselor şi aparatelor....................................................16
2.2.3. Informarea administrativă şi publică......................................................16
2.2.4. Bilanţul de mediu...................................................................................17
2.2.5. Instrumentele de gestiune aposteriori a poluărilor.................................17
2.3. Pârghiile economice şi fiscale de protecţie a mediului....................................18
2.3.1. Taxele....................................................................................................18
2.3.2. Subvenţiile............................................................................................19
2.3.3. Sistemele de consignaţie.......................................................................19
CURSUL III - REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ŞI SOCIALE
CU IMPACT ASUPRA MEDIULUI
3.1. Procedura de evaluare şi autorizare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra
mediului...........................................................................................20
3.1.1. Noţiunea şi semnificaţiile studiului de impact........................................21
3.1.2. Sisteme de realizare a studiului de impact............................................22
3.1.3. Efectuarea studiului de impact.............................................................23
3.1.4. Cerinţe de legalitate a studiului de impact.............................................24
3.1.5. Consecinţele absenţei studiului de impact............................................24
3.2. Procedura autorizării şi studiului de impact în România.................................25
3.2.1. Procedura actuală de autorizare a activităţilor economice şi
sociale cu impact asupra mediului......................................................25
3.2.2. Valabilitatea acordului şi autorizaţiei de mediu....................................27
3.2.3. Revizuirea acordului şi autorizaţiei de mediu......................................28
3.2.4. Suspendarea.......................................................................................28
3.2.5. Soluţionarea litigiilor............................................................................28
3.2.6. Procedura de evaluare a impactului asupra mediului.........................29
3.2.7. Regimul studiului de impact ecologic..................................................29
3.2.8. Publicitatea procedurii de autorizare...................................................30
CURSUL IV - DREPTUL FUNDAMENTAL AL FIINŢEI UMANE LA UN MEDIU
SĂNĂTOS ŞI PROTEJAT
4.1. Dezvoltarea dreptului mediului ca fundament al dreptului omului
la un mediu sănătos.......................................................................................31
4.2. Conţinutul multifuncţional al dreptului omului la mediu..................................33
4.3. Dreptul omului la mediu în legislaţia românească..........................................34
CURSUL V - PROTECŢIA APEI ŞI A ECOSISTEMELOR ACVATICE
5.1. Considerente generale...................................................................................39
5.2. Regimul de protecţie şi utilizare durabilă a apelor.........................................39
5.2.1. Clasificarea apelor supuse ocrotirii.....................................................39
5.2.2. Reguli de protecţie a apelor................................................................40

2
5.3. Regimul juridic al apelor în România.............................................................40
5.4. Protecţia apelor în plan internaţional.............................................................41
CURSUL VI - PROTECŢIA ATMOSFEREI
6.1. Aspecte generale...........................................................................................44
6.2. Protecţia atmosferei în dreptul intern.............................................................44
6.3. Protecţia atmosferei în plan internaţional......................................................47
6.4. Protecţia spaţiului extra-atmosferic................................................................48

CURSUL VII - PROTECŢIA SOLULUI ŞI A SUBSOLULUI

7.1. Aspecte generale...........................................................................................50
7.2. Măsuri legale de protecţie a solului şi subsolului în România.......................51
7.3. Răspunderea contravenţională şi penală în domeniul protecţiei şi ameliorării
solului şi subsolului.........................................................................................52
CURSUL VIII - PROTECŢIA FAUNEI
8.1. Statutul juridic al animalelor în dreptul naţional..............................................55
8.2. Protecţia fondului cinegetic.............................................................................59
8.3. Protecţia fondului piscicol...............................................................................62
8.4. Măsuri de protecţie a animalelor domestice...................................................64
CURSUL IX - PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA ARIILOR PROTEJATE
9.1. Aspecte generale............................................................................................66
9.2. Principii care stau la baza reglementării reţelei naţionale de arii protejate.....67
9.3. Categorii de arii protejate................................................................................67
9.4. Administrarea reţelei de arii naturale protejate...............................................68
CURSUL X - RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI
10.1. Răspunderea civilă delictuală.......................................................................71
10.2. Răspunderea contravenţională.....................................................................74
10.3. Răspunderea penală în materie de mediu....................................................77
CURSUL XI - PARTICULARITĂŢILE RĂSPUNDERII STATELOR ÎN MATERIE DE MEDIU CONFORM CONVENŢIILOR ŞI TRATATELOR
INTERNAŢIONALE
11.1. Aspecte generale..........................................................................................81
11.2. Elementele răspunderii internaţionale a statelor în materie de mediu..........81
11.3. Reglementări internaţionale referitoare la responsabilitate în caz de
poluare a mediului.........................................................................................82
CURSUL XII - ATRIBUŢII ŞI COMPETENŢE ALE AUTORITĂŢILOR NAŢIONALE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI
12.1. Sistemul şi competenţele autorităţilor în materie de mediu...........................84
12.2. Rolul organizaţiilor neguvernamentale în protecţia mediului.........................89
12.3. Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în domeniul protecţiei mediului......89

CURSUL XIII - ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU VOCAŢIE UNIVERSALĂ ŞI REGIONALĂ CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL

PROTECŢIEI MEDIULUI
13.1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi mediul înconjurător.......................................91
13.2. Organizaţii regionale şi subregionale cu atribuţii în domeniul
protecţiei mediului..........................................................................................93
CURSUL XIV - SISTEMUL DE SUPRAVEGHERE A FACTORILOR DE MEDIU
ÎN PLAN NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL
14.1. Sistemul naţional de monitorizare integrată .................................................96
14.2. Supravegherea calităţii mediului pe plan internaţional..................................97
Bibliografie..............................................................................................................99

3
 CURSUL I
INTRODUCERE ÎN DREPTUL MEDIULUI

1.1. Noţiunea, trăsăturile şi definiţia dreptului mediului

Din punct de vedere etimologic, cuvântul mediu îşi are originea în latinescul medium care desemnează totalitatea factorilor şi
condiţiilor care formează cadrul general în care se desfăşoară viaţa materială a societăţii omeneşti.
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind o noţiune fundamentală şi cuprinzătoare prin care se înţelege lumea vie şi cea
neînsufleţită, în principiu, aproape tot ce înconjoară omul.
Noţiunea de mediu stă la baza ecologiei ca ştiinţă, definită de biologi ca fiind „studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte,
dintre animale şi mediul lor organic şi anorganic”.
Ecologia este definită în doctrina de specialitate ca fiind ştiinta ecosistemelor şi a relaţiilor dintre acestea, cu rol în stabilirea de
legături între societatea umană şi mediu.
În documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar formulată cu privire la mediu, iar legislaţiile interne ale statelor
conferă acestui concept semnificaţii şi dimensiuni diverse, pornind de la definiţii parţiale şi până la definiţii mai globale.
În cazul României, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 91/2002, aprobată prin Legea nr. 294/20031, defineşte în mod explicit
mediul ca fiind „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale
peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot
influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
În sistemul de drept românesc, dreptul mediului poate fi definit ca fiind o ramura distinctă de drept, formată din totalitatea
normelor juridice care reglementează relaţiile dintre persoane stabilite în legatură cu protecţia şi dezvoltarea mediului.
Din aceasta definiţie, putem contura următoarele trăsături specifice dreptului mediului:
- este o ramură de drept distinctă în sistemul nostru de drept;
- este o ramură de drept formată din norme juridice specifice, ce prezintă trăsături comune;
- normele de dreptul mediului reglementează relaţiile sociale formate în procesul de prevenire a poluării, ameliorarea şi
dezvoltarea mediului, sancţionarea faptelor poluante, etc.

1.2. Dreptul mediului ca ramură autonomă a dreptului

1.2.1. Recunoaşterea apariţiei unei noi ramuri de drept
Evoluţiile sociale, economice, politice şi legislative din ultimele decenii, dinamica dreptului şi tendinţa ce se manifestă în sfera
dreptului şi anume aceea de conturare a unor noi ramuri de drept, distincte, au determinat recunoaşterea dreptului mediului ca
ramura de drept autonomă în sistemul de drept.
Dreptul mediului a apărut şi s-a dezvoltat având în vedere sarcini imediate şi de perspectivă încredinţate de societate, în funcţie de
nevoile de protecţie a diferitelor elemente ale mediului ameninţate de dezvoltarea şi diversificarea industriei, de extinderea
urbanizării şi modernizarea profundă în toate sferele vieţii sociale, de dezvoltarea agriculturii şi a transporturilor, înmulţirea
surselor de poluare şi sporirea gradului de nocivitate şi persistenţă a acestora.
Importanţa deosebită ce se acordă soluţionării problemelor de mediu a impus o legislaţie distinctă care treptat s-a constituit într-un
subsistem juridic propriu, pentru desemnarea căruia, în literatura de specialitate se folosesc diferite denumiri ca: „dreptul mediului
înconjurător", „dreptul protecţiei naturii şi mediului", „dreptul ecologic", „dreptul ambiental", „dreptul mediului", etc.

1.2.2. Obiectul dreptului mediului

1
O.U.G. nr. 91/2002 privind modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995, publicată în M.Of.
Partea I nr.465 din 26 iunie 2002 şi respectiv Legea nr. 294/2003 privind aprobarea O.U.G. nr. 91/2002, publicată în
M.Of. Partea I nr. 505 din 14 iunie 2003.
4
Ca ramură distinctă a sistemului de drept, dreptul mediului reglementează acele relaţii sociale care iau naştere în procesul de
protecţie, conservare şi dezvoltare a calităţilor naturale ale mediului.
Specificul obiectului reglementării juridice constă în legătura directă a relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului
mediului cu protectia mediului, care este o activitate umană conştientă, fundamentată ştiinţific, îndreptată spre realizarea unui scop
concret, constând în prevenirea şi combaterea poluării şi menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
1.2.3. Metoda de reglementare
Metoda de reglementare în dreptul mediului constă în poziţia sau atitudinea pe care statul o alege pentru reglementarea relaţiilor
sociale de mediu. Relaţiile sociale privind protecţia şi dezvoltarea mediului sunt reglementate prin norme imperative, obligatorii,
de la care nu se poate deroga. Caracterul imperativ vizează toate normele, atât cele preventive şi defensive, cât şi cele represive şi
reparatorii care reglementează raporturile juridice de mediu.
Statul intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea juridică a raporturilor sociale de mediu datorită faptului ca protectia şi
dezvoltarea mediului reprezintă o problemă de interes naţional.

1.3. Izvoarele dreptului mediului

În filozofia dreptului, termenul de izvoare ale dreptului desemnează modalităţile specifice de exprimare a continutului unei norme
de drept. În ceea ce priveşte izvoarele dreptului mediului, acestea reprezintă formele de exprimare a normelor juridice care privesc
comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu, respectiv, actele normative care reglementează relaţiile sociale de
protecţie şi conservare a mediului.
Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestuia sau pot fi generale, reprezentând sursa juridică pentru diverse ramuri
juridice.
Majoritatea autorilor de specialitate, atunci când enumeră izvoarele unei norme juridice, recurg la o ierarhizare a acestora în
funcţie de forţa lor juridică şi de întinderea sferei relaţiilor reglementate.
În acest context, principalele izvoare de dreptul mediului sunt:
• Constituţia României
Adoptată în anul 2003, Constituţia revizuită stabileşte regulile generale aplicabile în privinţa oricărei ramuri juridice. În ceea ce
priveşte protecţia mediului, Legea fundamentală consacră, pentru prima dată, recunoaşterea de către stat a dreptului oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat, pentru a cărei exercitare statul asigură cadrul legislativ necesar (art. 35, al.
1 şi 2).
De asemenea, la art. 135, al. 2, Constituţia stabileşte în sarcina statului obligaţia de exploatare raţională a resurselor naturale în
concordanţă cu interesul naţional, refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
• Legea propriu-zisă
Legile, care reglementeaza relaţiile sociale de mediu sunt:
- Legea nr.137/1995, republicată în anul 2000, constituie izvorul specific in materie;
- Legea nr. 265/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Numeroase legi cuprind norme cu incidenţă în acest domeniu, cum ar fi: Codul silvic din 1996 (Legea nr.26/1996); Legea
nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată în anul 1998, Legea apelor nr.107/1996, Legea vânătorii şi a protecţiei fondului
cinegetic nr.407/2006; Legea sanitar-veterinară nr.60/1974, republicată în anul 2001, Codul civil român, Codul aerian, etc.
• Tratatele şi convenţiile internaţionale
Conform art. 11, al. 2 din constituţia României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. În consecinţă, tratatele
şi conventiile internaţionale relative la mediu la care România este parte, se includ în dreptul intern şi constituie izvoare pentru
dreptul mediului.
Dintre acestea pot fi mentionate:

5
- Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de catre nave, adoptată la Londra la 12 noiembrie 1973 şi modificată prin
Protocolul din 17 februarie 1978, la care România a derat prin Legea nr. 6/1993;
- Convenţia de la Basel (Elveţia) privind transportul peste frontiere al deşeurilor periculoase, adoptată la 22 martie 1989 şi
ratificată de România prin Legea nr. 6/1991.
• Hotărârile Guvernului şi Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului constituie izvoare ale dreptului mediului în
măsura în care reglementează relaţii de mediu.
Ex: H.G. nr. 731/2004 pentru aprobarea Strategiei Naţionale privind protecţia atmosferei; H.G. nr. 459/2005 privind reorganizarea
şi funcţionarea Agenţiei pentru Protecţia Mediului; H.G. nr. 440/2005 privind reorganizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de
mediu.
• Ordinele miniştrilor sunt izvoare ale dreptul mediului în măsura în care stabilesc reguli cu privire la protecţia
mediului.
Ex: Ordinul nr. 876/2004 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activităţilor cu
impact semnificativ asupra mediului; Ordinul nr. 1299/2005 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor privind aprobarea
Procedurii de inspecţie pentru obiectivele care prezintă pericole de producere a accidentelor majore în care sunt implicate
substanţe periculoase.
• Actele emise de autorităţile publice locale
Conform Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată în M.Of. nr. 123/20 februarie 2007, consiliile locale pot
adopta hotărâri în exercitarea atribuţiilor ce la revin pentru asigurarea cadrului necesar furnizării serviciilor publice de interes local
privind protecţia şi refacerea mediului, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, a
parcurilor, a grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale. De asemenea, conform aceleaşi legi, consiliile judeţene (inclusiv Consiliul
General al Municipiului Bucureşti) pot adopta strategii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială şi de mediu, pe
baza propunerilor primite de la consiliile locale.
• Mijloacele auxiliare (cutuma, jurisprudenta şi doctrina) se regăsesc în cadrul ramurii de dreptul mediului, cu rol
subsidiar, având rol în fixarea şi dezvoltarea reglementărilor existente în materie, ori la stimularea organului
legislativ de a adopta noi acte normative.

1.4. Principiile fundamentale ale dreptului mediului

Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esenţiale, de maximă aplicabilitate, care stau la baza ramurii de drept. În funcţie de
amploarea şi influenţa lor asupra continutului reglementărilor în domeniu, principiile dreptului mediului se clasifică în: principii
fundamentale şi principii generale.
Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt consacrate la toate nivelurile acestuia şi privesc întregul domeniu, constituind
structura care îi conferă unitate, coerenţă, stabilitate şi unicitate.
Principiile generale sunt consacrate la nivelul dreptului mediului şi domină materiile tradiţionale ale acestuia (dreptul intern,
dreptul comunitar, dreptul internaţional) şi exprimă specificul acestora.
Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului (aprobată prin Legea 265/2006), principiile
şi elementele strategice ce stau la baza reglementării juridice privind protecţia mediului şi a activităţilor practice consacrate
asigurării unei dezvoltări durabile sunt:
a) principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) principiul precauţiei în luarea deciziei;
c) principiul acţiunii preventive;
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
e) principiul „poluatorul plăteşte";

6
 f) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie în probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
Principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale
Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale (agricultură, transport, industrie, sănătate), preocuparile pentru promovarea
instrumentelor economice în administrarea mediului, precum şi relaţia mediu-privatizare constituie priorităţi în construcţia
societăţii, având drept scop îmbunătăţirea calităţii mediului şi realizarea dezvoltării durabile. În aceste condiţii, o armonizare între
nevoia dezvoltării economice şi protecţia mediului este esenţială. Această armonizare se regăseşte în strategia şi politica de
mediu. Este absolut necesar ca factorii de decizie din diferite domenii să caute metode de rezolvare simultană a unor probleme de
mediu şi să evite tranferarea acestora de la o componentă a mediului la alta.
Principiul precauţiei în luarea deciziei
Principiul precauţiei este un principiu fundamental al dreptului mediului, conform căruia absenţa certitudinii nu trebuie să
împiedice adoptarea de măsuri care să prevină un risc de pagube grave şi ireversibile pentru mediu. Altfel spus, precauţia reclamă
ca măsurile de protecţie a mediului să fie adoptate chiar dacă nicio pagubă nu se prefigurează la orizontul apropiat.
Principiul acţiunii preventive
Principiul prevenirii presupune evaluarea riscului şi impactului ecologic în vederea adoptării măsurilor de evitare a producerii
consecinţelor negative pentru mediu ale actiunilor socio-umane. Acest principiu implică atât acţiuni asupra cauzelor care produc
poluarea, cât şi activităţi de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru factorii de mediu.
Principiul acţiunii preventive se completează cu principiul precauţiei. Diferenţa constă în aceea că în cazul prevenirii există o
certitudine asupra existenţei şi consecinţelor riscului adoptându-se măsuri în cunoştinţă de cauză, pe când în situaţia precauţiei
trebuie să se adopte măsuri faţă de un risc necunoscut, cel mult bănuit.
Principiul reţinerii poluanţilor la sursă
Reţinerea poluanţilor la sursă trebuie să constituie nu numai un principiu moral, ci şi unul juridic, prin consacrarea expresa a legii.
Astfel, reţinerea poluanţilor la sursă se poate realiza pe deplin doar prin asocierea măsurilor de ordin juridic şi administrativ cu
cele de ordin educaţional, acestea din urma având menirea de a dezvolta conştiinţa ecologică a oamenilor.
Principiul „poluatorul plăteşte"
Acest principiu presupune obligarea poluatorilor să suporte consecinţele poluării pe care o provoacă. În acest sens este necesară
stabilirea unui mecanism special de răspundere, precum şi utilizarea instrumentelor economico-fiscale.
Principiul „poluatorul plăteşte" a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor de menţinere sub control a poluării. De
asemenea, el poate fi aplicat într-o formă, direct ca o taxă de poluare sau ca o penalitate.
Principiul conservării
Acest principiu exprimă necesitatea întreţinerii şi reproducerii calităţilor naturale ale factorilor mediu şi in special ale resurselor
naturale. Principiul este aplicabil mai ales în privinţa protecţiei resurselor naturale şi a conservării biodiversităţii, implicând,
printre altele, crearea de arii protejate şi proclamarea de monumente ale naturii.
Principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu
Ca şi componente principale a aprticipării publicului la procesul decizional al problemelor privind protecţia mediului, Constituţia
României garantează, în primul rând, libertatea de exprimare (art. 30) şi dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de
interes public (art.31). În completarea textului constituţional, Hotărârea de Guvern nr. 878/2005 privind accesul liber la informaţia

7
privind mediul2 asigură dreptul de acces la informaţiile privind mediul deţinute de autorităţile publice şi stabileşte condiţiile,
termenii de bază şi modalităţile de exercitare a acestui drept.
Principiul informării şi cooperării între state în domeniul protecţiei mediului
Necesitatea cooperării statelor pentru protecţia şi conservarea mediului a fost subliniată la Conferinţa ONU de la Stockholm
(1972), conferinţă care a constituit un prim semnal de alarmă asupra politicii statelor în ceea ce priveşte protectia mediului.
Conferinţa s-a desfăşurat sub lozinca „Un singur pământ”, delegaţii din cele 114 state participante proclamând ziua de 5 iunie ca
Ziua Mondială a Mediului. Documentul principal al acestei conferinţe este Declaraţia finală asupra mediului, care porneşte de la
premisa că omul este, în acelaşi timp, creatorul şi distrugătorul ambianţei care îi oferă suportul fizic al vieţii şi posibilitatea de a se
dezvolta din punct de vedere social, intelectual, moral şi spiritual.Totodată, Declaraţia subliniază legătura organică dintre protecţia
mediului şi progresul economic şi social al popoarelor, în contextul eliminării efectelor negative ale subdezvoltării. În ceea ce
priveşte cooperarea statelor în domeniul protecţiei mediului, în Declaraţie se arată că: „Chestiunile internaţionale raportându-se
la protecţia şi ameliorarea mediului ar trebui să fie abordate intr-un spirit de cooperare de către toate ţarile mari sau mici, pe
picior de egalitate. O cooperare printr-un sistem de acorduri multilaterale sau bilaterale sau prin alte mijloace apropiate şi
indispensabile pentru a limita în mod eficace, a preveni, a reduce şi elimina atingerile aduse mediului rezultând din activităţile
exercitate în toate domeniile şi din respectul suveranităţii şi intereselor tuturor statelor”.3

CURSUL II

TEHNICI ŞI MODALITĂŢI GENERALE DE REALIZARE

A PROTECŢIEI MEDIULUI

2.1. Strategiile şi politicile de mediu

Conştientizarea caracterului limitat al resurselor naturale, precum şi efectele deosebit de nocive ale poluărilor rezultate din
producţia de bunuri şi consumul acestora a făcut necesară propunerea unei acţiuni publice coordonate de prevenire şi combatere a
poluării, formulându-se în acest sens politici speciale.
În Legea 137/1995, pe lângă „modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice” au fost inscrise şi două cerinţe
de politică de mediu, respectiv: adoptarea politicilor de mediu armonizate cu programele de dezvoltare şi corelarea planificării de
mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism (art. 4). În plus, conform art. 64 din aceeaşi lege, autoritatea centrală
pentru protecţia mediului elaborează şi promovează „Strategia naţională de mediu pentru dezvoltare durabilă”, recomandările
pentru strategiile sectoriale şi politica de mediu, precum şi planificarea de mediu corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, restaurarea şi reconstructia ecologică în scopul asigurării strategiei naţionale de mediu.

2.2. Procedurile preventive

În aceasta categorie se înscriu proceduri precum: implantarea activităţilor, omologarea produselor şi aparatelor, informarea
administrativă şi publică, bilanţul de mediu, precum şi instrumentele de gestiune aposteriori a poluărilor.
2.2.1. Implantarea activităţilor
Este una dintre cele mai vechi metode de acţiune împotriva poluării rezultate în urma anumitor activităţi economico-sociale. Ea
constă în amplasarea acestor activităţi astfel încât să se evite, pe cât posibil, potenţialele consecinţe negative asupra zonelor locuite
sau ariilor protejate.

2
Hotărârea de Guvern nr. 878/2005 privind accesul liber la informaţia privind mediul a fost publicată în M.Of. nr.
760/22 august 2005 şi a transpus Directiva Parlamentului European şi a Consiliului UE 2003/4/CE cu privire la accesul
publicului la informaţie privind mediul.
3
Principiul 24 al Declaraţiei de la Stockholm
8
În acest sens se acţionează prin:
- intermediul regulilor de urbanism care stabilesc modul de ocupare al terenurilor şi regulile de amplasare a construcţiilor;
- instituirea regulilor de sănătate publică (norme de igienă referitoare la zonele de locuit, adică reguli şi cerinţe pe care trebuie să le
îndeplinească terenurile destinate amplasării localităţilor, clădirilor, a unităţilor administrativ-gospodăreşti);
- instituirea unor zone speciale de protecţie împotriva poluării atmosferice (în aglomerările umane expuse poluării atmosferice
produse de autovehicule sau de activităţi economico-industriale se pot institui astfel de zone in care se aplică masuri mai severe de
prevenire şi combatere a poluării).
2.2.2. Omologarea produselor şi aparatelor
Omologarea efectuată sub controlul autorităţilor publice are drept scop autorizarea producerii, vânzării, funcţionării şi punerii în
circulaţie a diferitelor produse ori aparate poluante sau periculoase pentru mediu.
În ceea ce priveşte produsele şi serviciile periculoase pentru mediu, conform H.G. nr. 168/1997, acestea sunt supuse unui control
pe calea certificatului sau declaraţiei de conformitate cu rolul de a atesta îndeplinirea unor cerinţe minime menite să prevină
efectele negative ale acestora asupra mediului.
În ceea ce priveşte omologarea aparatelor susceptibile să polueze, în conformitate cu O.U.G. nr. 44/1997, sunt supuse omologării
vehiculele rutiere, vapoarele, aeronavele, maşinile agricole. De asemenea, tot pe calea omologării sunt verificate sub aspectul
prevenirii ori combaterii poluării instalaţiile şi echipamentele de şantier sau alte aparate care produc zgomot.
2.2.3. Informarea administrativă şi publică
Cunoaşterea problemelor ecologice constituie atât pentru administraţie, cât şi pentru publicul larg un eficient instrument de
conştientizare şi cunoaştere a situaţiei mediului, fiind un ajutor important în acţiunea de prevenire sau, cel puţin, de diminuare a
poluării.
Conform Legii 135/1997, persoanele fizice şi juridice sunt obligate să informeze autorităţile competente şi populaţia în cazul unei
poluări accidentale a mediului sau în cazul unui accident ecologic major. De asemenea, autorităţile administraţiei publice centrale
şi locale sunt obligate să comunice autorităţii centrale responsabilă cu protecţia mediului, respectiv agenţiilor teritoriale, toate
informaţiile solicitate de acestea referitoare la impactul negativ asupra mediului.
Accesul publicului la informaţia de mediu este considerat ca o garanţie a dreptului fundamental la un mediu sănătos, drept urmare
autoritatea centrală de mediu pune la dispoziţia celor interesaţi datele centralizate privind starea de mediu, programele şi politica
naţională în materie.
2.2.4. Bilanţul de mediu
Ca instrument de gestiune a mediului, bilantul de mediu (ecoauditul) constă în evaluarea sistematică, periodică şi obiectivă a
performanţelor sistemelor de gestiune şi echipamentelor unei unităţi economice şi sociale, in scopul de a supraveghea incidenţele
activităţilor sale asupra mediului.
Procedura de realizarea a bilanţurilor de mediu a fost aprobată prin Ordinul nr. 184/1997 al ministrului apelor, pădurilor şi
protectiei mediului, fiind completată prin Reglementarea privind evaluarea poluării mediului, care stabileşte procedurile şi
normele tehnice privind identificarea prejudiciilor aduse mediului, în scopul determinării responsabilităţilor pentru remedierea
acestora.
2.2.5. Instrumentele de gestiune aposteriori a poluărilor
Prevenirea şi combaterea poluării reprezintă o activitate complexă, desfăşurată în mai multe faze, fiecare dintre acestea având
obiective proprii şi instrumente şi mijloace specifice de realizare.Printre acestea, controlul şi planurile de urgenţă în caz de
accident.
Controlul priveşte etapa care urmează autorizării activităţii, produsului sau obiectului cu risc pentru mediu. El este necesar pentru
a verifica respectarea cerinţelor legale, constituind principala formă de depistare şi angajare a răspunderii juridice pentru
nerespectarea reglementărilor privind protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului. De asemenea, controlul poate conduce la

9
dispunerea încetării temporare sau definitive a activităţilor poluante, aplicarea măsurilor de urgenţă sau formularea de recomandări
pentru înscrierea în parametrii legali.
Planurile de urgenţă în caz de accident reprezintă măsuri de dinainte stabilite menite să limiteze şi să înlăture efectele şi
consecinţele negative produse asupra mediului. În vederea bunei gestionări a situaţiilor de urgenţă este necesară existenţa unor
planuri deja pregătite, după care să se acţioneze eficient în cazuri de apariţie a crizei. Legislaţia românească prevede asemenea
instrumente de gestiune aposteriori a poluării, un exemplu semnificativ înregistrându-se în domeniul gospodării şi protecţiei
apelor, unde, prin Legea nr. 107/1996 şi Ordinul nr. 278/1997 al ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului s-au stabilit
obligaţiile şi metodologia-cadru de elaborare a planurilor de prevenire şi combatere a poluărilor accidentale la folosinţele de apă
potenţial poluatoare.

2.3. Pârghiile economice şi fiscale de protecţie a mediului

Plecând de la principiul conform căruia numai cei răspunzători în mod pecuniar şi direct sunt consideraţi a fi suficient de interesaţi
pentru a realiza o administrare corespunzătoare a mediului, legislaţiile naţionale şi practicile diferitelor state au experimentat şi
aplică o serie de pârghii economice şi fiscale, cum ar fi: taxele, subvenţiile, sistemele de consignaţie.
2.3.1. Taxele
Taxele sunt folosite frecvent pentru penalizarea produselor sau activităţilor care aduc atingere mediului. Dacă nu se doreşte
interzicerea unui produs, ci doar limitarea folosirii lui, atunci o metodă eficace este instituirea unei taxe suplimentare care să
amplifice costul produsului.
În raport cu scopul urmarit taxele pot fi:
- taxe percepute după cantitatea sau calitatea substanţelor poluante eliberate în mediul înconjurător;
- taxe percepute pe produsele poluante fie în timpul procesului de fabricaţie, fie în perioada de utilizare;
- diferenţierea taxelor pentru a favoriza un produs relativ curat prin introducerea unei taxe pentru un produs similar care este
poluant;
- acordarea de redevenţe pentru acoperirea cheltuielilor unor comunităţi, de pildă pentru tratarea şi reciclarea deşeurilor.
2.3.2. Subvenţiile
În această categorie intră ajutoarele financiare acordate la nivel naţional pentru epurarea apei şi a aerului, principala formă de
realizare a subvenţiilor fiind reprezentată de fondurile pentru mediu, create pentru finanţarea directă a acţiunilor de protecţie a
mediului. Subvenţiile sunt utilizate pentru acordarea de credite sau diminuarea dobânzilor aferente acestora.
2.3.3. Sistemele de consignaţie
Sistemul de consignaţie a fost practicat de mai mult timp pentru ambalajele de sticlă, în prezent el fiind extins şi la recipientele din
plastic. De asemenea, tot un fel de consignaţie este constituirea unei cauţiuni de către cei care exploatează carierele de nisip şi
piatră, aceasta fiindu-le rambursată după repunerea în stare iniţială a exploatării.

10
 CURSUL III

REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ŞI SOCIALE

CU IMPACT ASUPRA MEDIULUI

3.1. Procedura de evaluare şi autorizare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului

Printre mijloacele juridice, folosite pe scară tot mai largă în vederea asigurării protecţiei mediului şi conservării naturii, se
numără şi procedura studiului de impact ecologic. Evaluarea consecinţelor potenţiale pentru mediu şi, pe această bază,
elaborarea unor măsuri menite să conducă la eliminarea sau diminuarea acestora, în limitele admisibile, au devenit astăzi
obligatorii pentru toate activităţile economico-sociale. De altfel, potrivit art. 4, lit. b din Legea nr. 137/1995, procedura de
evaluare a impactului asupra mediului reprezintă a „modalitate de implementare” a principiilor generale ale domeniului.
Originalitatea acestei proceduri constă în obiectivul său de a contribui, de o manieră mai mult sau mai puţin eficace, ca decidenţii
publici şi privaţi să integreze mediul în strategia lor de acţiune şi de a evita astfel ca lucrările ori activităţile să nu degradeze
iremediabil mediul. De aceea, studiul de impact are o dublă finalitate, care corespunde aplicării a două principii fundamentale ale
dreptului mediului: cel al prevenirii şi, cel al dezvoltării durabile. Principiul prevenirii este, probabil, cel mai vechi dintre
principiile dreptului mediului. În faţa catastrofelor ecologice şi pentru ca acestea să nu se repete, statele trebuie să prevadă
consecinţele actelor lor şi să acţioneze în consecinţă. Instrumentul cirect utilizat pentru prevenirea efectelor nedorite este
autorizarea prealabilă pentru activităţile punctuale şi planificarea pentru previziunea acţiunilor şi formularea programelor. Dar
planificarea şi autorizarea prealabilă nu sunt suficiente, singure, pentru luarea în considerare a efectelor proiectelor asupra
mediului. Ca atare, chiar dacă responsabilii ar reflecta la consecinţele actelor lor asupra mediului, absenţa unui studiu aprofundat
ar împiedica luarea în calcul, în mod serios a cerinţelor protecţiei mediului.
Iată de ce studiul de impact, ca procedură formală şi organizată, a apărut ca indispensabil pentru a garanta ca pretenţia să devină o
realitate şi să nu rămână o simplă declaraţie de intenţie.
Dimpotrivă, principiul dezvoltării durabile este cel mai recent dintre principiile dreptului mediului. Cerinţa integrării mediului în
politicile sectoriale are nevoie de un instrument juridic – studiul de impact – care să fie aplicat atât planurilor şi programelor, cât şi
lucrărilor şi activităţilor. Abordarea integrată a mediului nu se poate realiza decât prin adaptări instituţionale complexe, care să
permită mediului să fie reprezentat în toate structurile administrative de decizie şi graţie unei proceduri de studiu de impact, să se
însereze în toate deciziile afectând mediul.
Acest amestec între obiectivul dezvoltării durabile şi obiectivul prevenirii face din studiul de impact un instrument deosebit de
eficace al acţiunii de protecţie a mediului.
În sfârşit, ca instrument specific, studiul de impact îndeplineşte următoarele scopuri:
a) permite autorităţii administrative care trebuie să aprobe proiectul să facă o deplină cunoştinţă de cauză;
b) ajută responsabilul lucrării să conducă operaţia proiectate în cele mai bune condiţii;
c) constituie un studiu asupra consecinţelor pe care le poate antrena proiectul asupra mediului.
3.1.1. Noţiunea şi semnificaţiile studiului de impact
Instituţia studiului de impact exprimă, în principiu, cerinţa ca persoana (fizică sau juridică) care solicită eliberarea unei autorizaţii
administrative să asigure efectuarea unei evaluări a efectelor proiectului său asupra mediului şi a soluţiilor posibile pentru a reduce
ori elimina eventualele inconveniente. Apărută în S.U.A., procedura este deosebit de răspândită în ţările lumii, fiind reglementată
corespunzător de legislaţiile naţionale şi făcând obiectul unei practici administrative semnificative.
Astăzi aproape toate statele care au o lege a mediului integrează cvasiautomat şi dispoziţii asupra studiului de impact. Se poate
spune că studiul de impact reprezintă astăzi principalul instrument juridico-ştiinţific al politicilor din mediu.
De altfel, în plan internaţional, Declaraţia Conferinţei de la Rio de Janeiro privind mediul şi dezvoltarea (iunie 1992) a consacrat
studiul de impact ca un instrument esenţial al politicilor mediului (principiul 17).

11
De asemenea, la 25 februarie 1991, la Espoo (Finlanda) a fost adoptată, sub auspiciile ONU. Convenţia referitoare la evaluarea
impactului asupra mediului în context transfrontalier. a nivelul U.E. (CEE), la 27 iunie 1985 s-a adoptat Directiva nr. 337, privind
evaluarea consecinţelor proiectelor publice şi private asupra mediului.
Prin natura sa, studiul de impact nu este, în primul rând, o regulă de fond, ci una de formă, special protejată. Este, mai degrabă,
cum se susţine în literatura franceză, o simplă regulă ordinară de procedură administrativă, necontencioasă dar cu un conţinut
obligatoriu. Sub aspectul conţinutului minimal, sunt avute în vedere patru elemente principale:
a) analiza stării iniţiale a locului şi mediului său (inventarul a ceea ce există);
b) evaluarea efectelor posibile ale proiectului asupra mediului;
c) justificarea economico-socială şi a oportunităţii acestuia pentru părţi;
d) măsurile menite să compenseze şi să limiteze vătămările, care pot fi completate cu cerinţe suplimentare prin
dispoziţiile speciale ale unor acte normative. Pe această din urmă cale, se pot amplifica şi diversifica, ori, eventual, preciza
exigenţele studiului de impact. Ca atare, evaluarea impactului ecologic este un mecanism care oferă autorităţilor competente
posibilitatea să adopte o decizie determinată de informaţii asupra repercursiunilor ecologice ale activităţii în cauză; pe această cale
are loc o evidentă îmbunătăţire a rezoluţiei finale.
3.1.2. Sisteme de realizare a studiului de impact
Experienţele legislaţiilor naţionale indică afirmarea a trei mari sisteme fundamentale în privinţa necesităţii şi modului de realizare
a studiului de impact.
Astfel, un prim sistem, american, se caracterizează printr-o mare supleţe în alegerea activităţilor supuse studiului de impact. Sunt
supuse evaluării numai lucrările cu un evident şi semnificativ impact asupra mediului şi pentru acesta este necesar un studiu
preliminar. Aşa cum arată şi numele, este sistemul practicat în S.U.A. Sistemul listei introduce o oarecare stabilitate juridică,
întrucât situaţiile în care este cerut un asemenea studiu sunt determinate. În cazul listei pozitive, activităţile ori lucrările supuse
evaluării sunt expres prevăzute de lege, restul fiind scutite de această cerinţă. Lista negativă stabileşte activităţile care nu necesită
studiul de impact, toate celelalte fiind supuse acestei proceduri. În sfârşit, sistemul mixt (existent în Franţa) este foarte complicat,
dispensând, pe de o parte, apriori un număr de lucrări de la această cerinţă, pe altele numai de la o anumită valoare (sub 2 milioane
FF), iar, pe de alta, utilizând un amestec de listă negativă şi listă pozitivă. În privinţa criteriilor utilizate pentru stabilirea
categoriilor de obiective (activităţi, lucrări, amenajări) supuse ori exceptate procedurii studiului de impact sunt folosite frecvent
două: natura acestora, ori, respectiv, anumite praguri tehnice şi financiare sau tipuri de lucrări (acestea putând să opereze şi
cumulativ). Unele legislaţii naţionale (Franţa, de exemplu), în funcţie de criteriul gravităţii impactului ecologic, disting între
obiectivele supuse studiului de impact şi lucrările, operaţiile şi amenajările cărora li se aplică procedura simplificată a notei de
impact (în ambele cazuri, fiind întocmite liste adecvate).
3.1.3. Efectuarea studiului de impact
Introducerea procedurii a născut o nouă piaţă, din ce în ce mai bogată. În privinţa celui care efectuează studiul pot fi întâlnite trei situaţii:
a) efectuarea studiului de impact de un organism public, oficial recunoscut;
b) monopolul autorităţilor publice;
c) organisme ori specialişti independenţi, abilitaţi de stat să realizeze asemenea studii.
Juridicitatea studiului de impact decurge din faptul că acesta poate fi contestat şi deci poate genera un contencios. Astfel, poate fi
contestat:
a) mai întâi, de administraţie în urma controlului efectuat, fie prin elaborarea unui ghid al instrumentării, fie prin
instruirea obligativităţii unui aviz asupra studiului;
b) de către public (în virtutea solidarităţii ecologice: teritoriale şi integrităţii), ceea ce presupune accesul la document şi
consultarea cu cetăţenii;
c) de judecător, pe calea controlului jurisdicţional.

12
În ţările în care s-a dezvoltat, procedura studiului de impact ecologic este însoţită de un contencios din ce în ce mai bogat.
Instanţa poate dispune anularea studiului, de exemplu pentru lipsa publicităţii ori pentru insuficienţa acestuia. Se constată,
totuşi, o anumită rezervă a judecătorului în evaluarea elementelor ştiinţifice, aceasta reducându-se, de obicei, la identificarea
existenţei celor patru elemente ale conţinutului minimal obligatoriu.
3.1.4. Cerinţe de legalitate a studiului de impact
O primă cerinţă de acest gen o constituie publicitatea sa. După cum se ştie, în mod tradiţional, condiţiile privind publicitatea
actului administrativ sunt indiferente legalităţii şi validităţii acestuia, interesând numai opozabilitatea sa. Totuşi, publicitatea
constituie o garanţie mai ales în privinţa conţinutului şi necesităţii studiului de impact. De aceea, în unele ţări, pe cale legislativă
ori pe cea a practicii judiciare, publicitatea a fost considerată ca un element esenţial al legalităţii actului administrativ. O altă
problemă de acest gen o constituie cea a controlului studiului de impact de către administraţie. Soluţia optimă în acest sens ar fi
aceea ca studiul să fie realizat de o autoritate imparţială, un expert ori un organism public. Totuşi, în condiţiile în care acest lucru
rămâne un deziderat, de regulă ministerului de resort i se acordă un drept de aviz obligatoriu, în condiţii date.
3.1.5. Consecinţele absenţei studiului de impact
Conform directivei CEE din 27 iunie 1985, controlul realizării acestuia este asigurat prin procedura de transmitere obligatorie
către administraţia publică. Dar această măsură s-a dovedit insuficientă în practică. În consecinţă, legislaţiile europene naţionale au
prevăzut sancţiuni riguroase pentru absenţa studiului de impact la baza autorizaţiei administrative, mergând până la suspendarea
din oficiu a executării acesteia. În dreptul românesc, absenţa studiului de impact, în cazul obligativităţii acestuia, conduce la
anularea autorizaţiei şi/sau acordului de mediu.
3.2. Procedura autorizării şi studiului de impact în România
3.2.1. Procedura actuală de autorizare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului
În conformitate cu art. 9 din Legea 137/1995 privind protecţia mediului, autorizarea activităţilor economico-sociale cu impact
asupra mediului se face prin intermediul a două categorii de acte administrative:
a) acordul de mediu şi
b) autorizaţia de mediu
Ele fac parte din categoria actelor administrative individuale, prin care se stabilesc drepturi şi/sau obligaţii determinate pentru
subiectul căruia i se adresează. Sunt „autorizaţii libere”, în sensul că, fiind emise în baza unui drept de apreciere al autorităţilor
publice de mediu, au prin definiţie, un caracter precar şi revocabil.
Acordul de mediu este definit de lege drept actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a unui proiect sau a
unei activităţi din punct de vedere al impactului asupra mediului. În privinţa câmpului de aplicare, acordul este obligatoriu pentru
investiţii noi, modificarea celor existente şi pentru activităţile expres prevăzute în anexa nr. II a Legii protecţiei mediului. Este
vorba de activităţi aparţinând a 8 domenii (transporturi, energie, construcţii hidrotehnice, eliminarea deşeurilor, ambalajelor şi
recipientelor, apărarea naţională, sport, turism, agrement, industrie, alte lucrări sau instalaţii) care, prin natura lor în raport cu
anumiţi parametri tehnico-funcţionali prezintă un pericol potenţial pentru mediu.
Lista activităţilor care se supun procedurii de evaluare a impactului pentru obţinerea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu se
completează de către autoritatea centrală pentru protecţia mediului ca orice activitate nouă, necunoscută la data întocmirii listei.
Pentru alte activităţi decât cele enumerate mai sus, autoritatea competentă pentru protecţia mediului va stabili dacă aceste activităţi
pot avea un impact deosebit asupra mediului. În acest scop, va folosi unele criterii de selecţie, cum sunt: caracteristicile proiectului
sau activităţii (ca dimensiunea proiectului, utilizarea resurselor naturale, generarea de deşeuri, poluarea şi tulburarea vecinităţii,
riscul de accidente etc.); amplasarea proiectului sau a activităţii (luându-se în considerare sensibilitatea zonelor geografice posibil
a fi afectate prin investiţia proiectată, în special în ceea ce priveşte: utilizarea actuală a terenului; disponibilitatea relativă, calitatea
şi capacitatea de regenerare a resurselor naturale din zonă; capacitatea mediului natural de asimilare noxelor, acordând atenţie
deosebită zonelor umede, zonelor de coastă, zonelor montane sau forestiere, rezervaţiilor şi parcurilor naturale, zonelor protejate

13
prin lege, celor în care normele în vigoare existente sau propuse pentru protecţia mediului); calitatea factorilor de mediu, evaluarea
impactului produs asupra mediului.
După cum se poate observa, legea română utilizează sistemul listei pozitive, în sensul menţionării activităţilor care sunt supuse
procedurii de evaluare a impactului asupra mediului pentru liberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu, restul nefiind supuse
unei atare cerinţe.
Autorizaţia de mediu este obligatorie la punerea în funcţiune a obiectivelor noi care au acord de mediu 4. Activităţile care nu
implică lucrări de construcţii-montaj necesită numai autorizaţie de mediu, cu excepţia defrişărilor de vegetaţie forestieră din afara
fondului forestier şi importul şi exportul plantelor şi animalelor din fauna şi flora spontană.
Definiţia legală o caracterizează ca fiind actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii de funcţionare,
pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului de mediu. Acordul şi/sau autorizaţia de mediu au un
caracter exclusiv, în sensul că prin procedura lor de eliberare se realizează o coordonare şi o sinteză prealabilă a tuturor
celorlalte avize (legea prevăzând că ele se eliberează după obţinerea tuturor celorlalte avize necesare).
Suntem în faţa unor „avize conforme”, în sensul că acestea trebuie cerute de organul care emite acordul şi/sau autorizaţia de
mediu, iar opiniile pe care le conţin sunt obligatorii. Ca şi studiul de impact, “avizele necesare” nu constituie acte administrative
de sine-stătătoare, ci doar operaţiuni administrative foarte importante.
Ele condiţionează legalitatea acordului şi autorizaţiei de mediu, iar nu existenţa acestora. Conform art. 9 alin. nr. 3 din
Legea nr. 137/1995, acordul sau autorizaţia de mediu nu se emite în cazul în care nici o variantă de proiect sau de program
de conformare nu prevede eliminarea efectelor negative asupra mediului, raportate la standardele şi la reglementările în
vigoare.
În privinţa competenţei de eliberare, aceasta aparţine, în funcţie de natura activităţii cu impact asupra mediului, ministerul
de resort sau agenţiei judeţene de protecţie a mediului competentă teritorial. Acordul şi autorizaţia de mediu privind
instalaţiile cu risc nuclear major – centrale nuclearo-electrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului
nuclear şi depozite finale de combustibil nuclear ars, se emit de către Guvern.
În baza celor două acte administrative, titularul dobândeşte dreptul de a realiza proiectul sau desfăşura activitatea respectivă.
Întotdeauna autorizaţiile sunt eliberate sub rezerva drepturilor terţilor şi nu creează dreptul câştigat de a polua. Poluatorul trebuie
să-şi asume răspunderea civilă şi penală a actelor sale şi nu se va putea adăposti în spatele autorizaţiei administrative care i-a fost
eliberată pentru a se justifica în privinţa unei vătămări a drepturilor terţilor.
În sfârşit, acestea sunt eliberate sub controlul instanţelor de contencios administrativ, singurele care pot să judece activitatea
administraţiei.
3.2.2. Valabilitatea acordului şi autorizaţiei de mediu
Valabilitatea celor două categorii de acte administrative este de maximum 5 ani (art. 9 alin. 2 din Legea nr. 137/1995). Între aceste
limite, termenul de valabilitate este stabilit în raport de datele concrete ale obiectivului şi este precizat în acord sau, după caz, în
autorizaţie. Spre deosebire de aceste prevederi ale legii române, în unele legislaţii occidentale (cea franceză, de exemplu), acest tip
de autorizaţii administrative sunt eliberate, în general, fără durată de valabilitate, ele putând fi modificate mai ales pentru a se ţine
seama de tehnicile, exigenţele ori reglementările noi.
3.2.3. Revizuirea acordului şi autorizaţiei de mediu
Conform legii, acordul şi autorizaţia de mediu pot fi revizuite în următoarele cazuri:
a) dacă apar elemente noi, necunoscute la data emiterii;
b) în cazul reînnoirii acestora (când se poate cere şi cere şi refacerea raportului privind studiul de impact asupra
mediului).
Cu ocazia revizuirii sunt supuse reevaluării practic toate elementele acestor acte administrative, inclusiv termenul de valabilitate.
4
Lista activităţilor pentru care este obligatorie obţinerea autorizaţiei de mediu este cuprinsă în anexa nr. 2 a Ordinului
nr. 125/1996
14
3.2.4. Suspendarea
Acordul sau autorizaţia de mediu se suspendă pentru neconformarea cu prevederile precizate în acestea. Procedura de suspendare
presupune o somaţie prealabilă, cu termen, iar această stare se menţine până la eliminarea cauzelor care au determinat
suspendarea, dar nu mai mult de 6 luni. După expirarea termenului de suspendare, autorităţile pentru protecţia mediului pot
dispune, după caz, fie oprirea execuţiei proiectului sau încetarea activităţii, fie, respectiv, continuarea lor în noile condiţii (art. 10
alin. 2 şi 3 din Legea nr. 137/1995).
3.2.5. Soluţionarea litigiilor
Litigiile generate de eliberarea, revizuirea sau suspendarea acordului sau autorizaţiei de mediu sunt supuse regimului
contenciosului administrativ, în condiţiile Legii nr. 29/1990. În contenciosul de legalitate, jurisdicţiile administrative nu se pot
niciodată substitui administraţiei pentru a reface un act ilegal. Acestea pot fie să anuleze actul, fie să respingă acţiunea. Cererea nu
este suspensivă de executare a deciziei administrative, cu excepţia cazului în care contestarea la executare a fost admisă, în
condiţiile legii.
Conform art. 11 din Legea contenciosului administrativ, pentru a stabili legalitatea acordului sau autorizaţiei de mediu, instanţa de
judecată are obligaţia de a pune şi problema legalităţii operaţiunilor tehnico-administrative prealabile, concomitente sau
posterioare emiterii actului administrativ atacat (avize, studii de impact, realizarea procedurii de dezbatere publică).
3.2.6. Procedura de evaluare a impactului asupra mediului
Înţeleasă ca etapă preliminară şi absolut necesară a autorizării, această procedură cunoaşte mai multe faze de derulare, după cum
urmează:
a) faza preliminară;
b) faza propriu-zisă;
c) faza de analiză şi validare.
Organizarea şi decizia asupra aplicării fazelor procedurii aparţin autorităţii pentru protecţia mediului.
După cererea, însoţită de descrierea proiectului, adresată de către titularul proiectului sau al activităţii autorităţilor pentru protecţia
mediului, urmează operaţia de încadrare a acţiunii propuse în tipurile de activităţi care se supun sau nu studiului de impact asupra
mediului. Concertarea intereselor în prezenţă se realizează prin analiza scopului acţiunii propuse, cu participarea autorităţii pentru
protecţia mediului, a titularului, a unor experţi şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale care pot fi afectaţi de modificările
de mediu de punerea în aplicare a acesteia (art. 11 lit. c din Legea protecţiei mediului). Competenţa de coordonare a autorităţii de
mediu se exprimă prin dreptul şi obligaţia acesteia de a întocmi îndrumarul cu probleme care trebuie urmărite în raportul privind
studiul de impact asupra mediului, care va fi comunicat titularului o dată cu lista celorlalte avize necesare să fie obţinute.
3.2.7. Regimul studiului de impact ecologic
După stabilirea obiectivelor studiul de impact, în condiţiile precizate mai sus, acesta se realizează prin unităţi specializate ori
persoane fizice sau juridice atestate, cheltuielile prilejuite de această operaţie fiind suportate, în toate cazurile, de titularul
proiectului sau activităţii (art. 12 alin. 2).
În înţelesul Legii nr. 137/1995, evaluarea impactului asupra mediului reprezintă “cuantificarea efectelor activităţii umane şi a
proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii şi securităţii omului, precum şi a bunurilor de orice fel”.
În privinţa conţinutului, raportul privind studiul de impact trebuie să ţină seama de toate variantele, inclusiv de cea de renunţare la
acţiunea propusă.
După prezentarea raportului de către titularul proiectului sau al activităţii, autoritatea pentru protecţia mediului, în baza unei
analize preliminare, poate să accepte studiul de impact ori să dispună motivat refacerea acestuia. Odată acceptat, documentul intră
într-o nouă fază a elaborării sale, care constă în aducerea la cunoştinţă şi dezbaterea sa publică, urmate de consemnarea
observaţiilor şi concluziilor rezultate. Este o aplicare specifică a principiului consultării şi participării publicului la adoptarea
deciziilor privind mediul.

15
În urma acestor operaţii şi pe baza formei ultime a raportului studiului de impact, autoritatea de mediu va lua decizia finală, care
va fi făcută publică şi motivată pe baza celor constatate. Eliberarea sau respingerea motivată a acordului sau autorizaţiei trebuie să
aibă loc în maximum 30 de zile de la decizia finală.
3.2.8. Publicitatea procedurii de autorizare
Art. 12 din Legea protecţiei mediului consacră principiul potrivit căruia procedura de autorizare este publică. În acest scop,
autoritatea pentru protecţia mediului trebuie să asigure mediatizarea proiectelor şi activităţilor pentru care se cere acord sau
autorizaţie şi a studiilor de impact, precum şi dezbaterea publică.

CURSUL IV
DREPTUL FUNDAMENTAL AL FIINŢEI UMANE LA UN MEDIU
SĂNĂTOS ŞI PROTEJAT

4.1. Dezvoltarea dreptului mediului ca fundament al dreptului omului la un mediu sănătos

Dezvoltarea dreptului mediului ca instrument nou de protecţie a mediului necesar sănătăţii oamenilor şi vieţii, este desigur
implicată în recunoaşterea valorilor fundamentale consacrate în declaraţiile drepturilor şi libertăţilor publice.
Dreptul mediului a condus la lungi dezbateri privind existenţa dreptului omului la un mediu satisfăcător.
Pe plan internaţional numeroase declaraţii consacră recunoaşterea unui drept al omului la mediu, ca expresie a
importanţei fundamentale a mediului pentru om. În acest sens declaraţia de la Stockholm (1972) menţionează: „omul are un drept
fundamental la libertate, la egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în
demnitate şi bună stare. Este o datorie de onoare de a proteja şi ameliora mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare (principiul
1)”.
Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor (Nairobi - 28 iunie 1981), în art.24 proclamă că: „toate popoarele au
dreptul la un mediu satisfăcător, propice dezvoltării lor”.
În democraţiile occidentale mai multe constituţii revizuite după 1972 au inserat noul drept al omului la mediu, ca de
exemplu: art.24 din Constituţia Greciei (1975); în art.66 din Constituţia Portugaliei (1976) ; în art.285 din Constituţia Braziliei
(1988).
În avizul său consultativ din 8 iunie 1996, Curtea Internaţională de Justiţie a declarat că: „mediul nu este o abstracţie ci, desigur,
spaţiul în care vieţuiesc fiinţele umane şi de care depinde realitatea vieţii lor, sănătatea lor şi a generaţiilor viitoare.” Aşadar,
mediul este o realitate care a dobândit în ceva mai mult de treizeci de ani o vocaţie universală, transformată într-o multitudine de
reguli internaţionale şi naţionale care fundamentează, de fapt, un nou drept fundamental al omului.
Valorile ataşate protecţiei şi bunei gestiuni a mediului sunt strâns legate de satisfacerea nevoilor esenţiale (apă, aer, hrană). Dar
nevoile esenţiale pentru om sunt condiţionate de marile echilibre naturale ale biosferei şi deci de impactul activităţilor umane
asupra mediului natural şi asupra resurselor naturale. Protecţia mediului şi respectarea regulilor ecologiei devine, astfel, un
imperativ vital legat de dreptul fundamental la viaţă.
Echilibrul biologic, biodiversitatea, conştientizarea rolului pe care îl joacă speciile florei şi faunei în menţinerea echilibrului
natural, sunt indispensabile pentru supravieţuirea umanităţii.
Mediul, protecţia lui, au dobândit, de asemenea, un statut de drept fundamental, pentru că au devenit expresia unei politici publice
de interes colectiv, a unei solidarităţi nu numai în interiorul statelor, dar şi la scară internaţională (protecţia mediului uman, a
zonelor litorale, protecţia stratului de ozon).
Mediul reflectă, aşadar, o valoare socială, o etică, o responsabilitate colectivă care se impun nu numai statelor, ci, tot asemenea,
tuturor actorilor economici şi sociali. Mişcările ecologiste sunt, de altfel, susţinute şi influenţate de o puternică mişcare populară
acompaniată de organizaţii neguvernamentale, iar în unele ţări şi de partidele ecologice. Având un fundament ştiinţific şi un

16
fundament social, mediul, organizat sub aspect juridic de o multitudine de convenţii internaţionale şi de legi naţionale (în mare
parte asemănătoare) a dobândit o legitimitate politică, astfel încât a fost consacrat în cele mai înalte reglementări din ierarhia
legilor, şi anume în constituţii ca un drept fundamental.
Consacrarea la nivel constituţional în numeroase ţări, pe care am mai amintit-o, cunoaşte, poate, un caracter mai special cât
priveşte Constituţia franceză.
Guvernul francez, la iniţiativa preşedintelui Republicii, a decis să introducă protecţia mediului în Constituţie. Orice demers privind
cuprinsul Constituţiei este un act solemn, dar experienţa celei de-a cincea Republici a arătat că pot avea loc numeroase reforme
constituţionale privind organizarea puterilor constituţionale sau alte probleme de fond ale societăţii.
În 2002, preşedintele Franţei a propus francezilor înscrierea dreptului la mediu într-o cartă „andosată” la Constituţie alături de
drepturile omului, de drepturile economice şi sociale, menţionând că se va marca un mare progres.
Desigur, carta care consacră acest drept este o „gazdă legislativă” până la revizuirea Constituţiei. Credem că este de remarcat
faptul că acest mod de consacrare constituţională dovedeşte o anume urgenţă care nu a mai îngăduit să se aştepte prilejul revizuirii
Constituţiei, aşa cum s-a întâmplat în România.
În acelaşi sens, subliniem şi faptul că în Proiectul Cartei Europene privind principiile generale pentru protecţia mediului şi
dezvoltare durabilă se regăseşte „principiul integrării şi interdependenţei, în special în ceea ce priveşte drepturile omului şi
obiectivele sociale, economice şi de mediu”.
De altfel, dreptul omului la mediu este recunoscut şi garantat de comunitatea internaţională, de Consiliul Europei prin
jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, precum şi de constituţiile a numeroase state membre ale acestuia.

4.2. Conţinutul multifuncţional al dreptului omului la mediu

Dacă protecţia mediului înconjurător antrenează inevitabil atingerea unor libertăţi fundamentale, cum ar fi, de pildă, dreptul de
proprietate sau restrângerea unor servituţi ori restrângerea dreptului la circulaţie în anumite zone protejate, ea ajunge, după cum
am arătat, să consacre drepturi fundamentale deja recunoscute sau să lărgească alte preocupări.
Dreptul la mediu, iniţial, era strâns legat de dreptul la sănătate şi de dreptul la viaţă; acesta s-a tradus mai târziu prin
afirmarea unui drept cu privire la condiţiile de viaţă şi de muncă mai bune (igiena şi securitatea muncii) şi prin dezvoltarea
dreptului la odihnă şi recreere.
Dar dreptul mediului este “purtătorul” unor drepturi fundamentale, cum ar fi cele privind dreptul la informare şi la
participare, la luarea deciziilor, dreptul la asociere şi, prin aceasta, întărirea funcţiei sociale şi colective a unor drepturi deja
existente.
Dreptul constituie masa unor îndatoriri atât pentru stat şi autorităţile publice cât şi pentru individ. Este evident că
protecţia mediului poate fi raţiunea participării crescute a cetăţenilor la viaţa publică şi la democratizarea tuturor procedurilor.
Este, poate, dificilă formularea corectă a acestui drept fundamental nou. Legat de drepturile omului, avem o viziune
antropocentrică, dar dreptul mediului nu priveşte numai omul, ci şi toate celelalte forme de viaţă, însăşi biosfera. Se poate totuşi
admite, într-un înţeles mai larg, că dreptul la mediu priveşte omul şi toate elementele naturale care-l înconjoară, în măsura în care
acestea formează un tot ecologic nedisociabil. Este, vorba, desigur de un mediu sănătos, de o bună calitate, convenabil pentru
dezvoltarea persoanei, ecologic echilibrat şi propice dezvoltării vieţii. Mai mult decât un drept al omului în sens strict, el este un
drept în măsură să protejeze în acelaşi timp atât omul cât şi mediul în care trăieşte.

4.3. Dreptul omului la mediu în legislaţia românească

În România în Constituţia din 1991, în forma sa iniţială, nu era reglementat un drept la mediu sănătos, dar în art. 134 alin.
2 lit. e) şi f) au fost prevăzute îndatoriri ale statului cu privire la refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, la menţinerea
echilibrului ecologic şi pentru crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.

17
Această nerecunoaştere expresă a dreptului la un mediu sănătos era acoperită de art. 5 din Legea protecţiei mediului, Legea nr.
137/1995 care precizează că: „statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”, care a fost
preluată şi de O.U.G. nr.195/2005, ambele precizând acelaşi lucru, fără a se face vreo distincţie dictată de principiul teritorialităţii
legii.
În literatura de specialitate se aprecia chiar că nu trebuie să se considere că dreptul s-ar bucura de o recunoaştere constituţională
implicită întrucât aceasta ar face să se piardă caracterul său de drept fundamental, fiind, în consecinţă, doar un drept subiectiv care
ar avea izvorul în Constituţie, fapt ce ar împiedica accesul la procedurile specifice drepturilor fundamentale. O altă opinie arăta că
nereglementarea expresă a dreptului la mediu în Constituţie se datorează lipsei fondurilor materiale necesare pentru luarea unor
măsuri de combatere a poluării şi faptului că o astfel de consacrare ar putea atrage la un moment dat blocarea activităţii instanţelor
judecătoreşti datorită avalanşei de cauze iniţiate de titularii dreptului care se simt lezaţi de activităţile economice sau sociale
poluante. Cu toate acestea, au existat şi opinii în conformitate cu care, în perspectiva în care se dorea modificarea Constituţiei
României, unul dintre punctele demne de luat în calcul este aceea consacrării exprese a dreptului la mediu sănătos, un drept a cărui
respectare să fie garantată inclusiv prin incriminarea comportamentelor neconforme, neexistând nici un temei care să împiedice
această evoluţie.
Toate aceste controverse au fost rezolvate când, prin Legea de modificare a Constituţiei s-a procedat la introducerea art. 331 în
conformitate cu care: „Statul recunoaşte dreptul fiecărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. Statul
asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul
înconjurător”.
Odată cu aceste reglementări România s-a alăturat grupului statelor care consacră expres un drept fundamental al omului la un
mediu sănătos, aceasta datorită recunoaşterii faptului că protejarea mediului nu mai este doar un subiect la
modă ci o necesitate certă, mai ales prin prisma statutului de membru al Uniunii Europene.
În aceste condiţii, dat fiind caracterul de drept fundamental al dreptului la mediu sănătos, în materia de interes, apare ca fiind
justificată aplicarea art. 20 alin. 2 din Constituţia României în conformitate cu care „dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. În consecinţă, atunci când
dreptul fundamental al omului la mediu sănătos cunoaşte o ocrotire mai bună într-un instrument juridic internaţional decât se
întâmplă într-o reglementare internă, în baza art. 20 alin. 2 din Constituţie sunt incidente normele internaţionale care ar înlătura
astfel aplicarea reglementărilor interne aflate în acţiune în domeniul respectiv, inclusiv în ceea ce priveşte dreptul fundamental al
omului la mediu sănătos. În toate celelalte cazuri se va aplica reglementarea internă.
În art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005, privind protecţia mediului , în afară de consacrarea dreptului la un
mediu sănătos, legiuitorul a mai stabilit şi un număr de cinci drepturi – garanţii care, sunt considerate ca reprezentând mai degrabă
drepturi special recunoscute şi dezvoltate în contextul protecţiei mediului. Astfel:
a. Accesul la informaţie privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare.
Pornind de la necesitatea de a proteja, de a conserva şi de a îmbunătăţi calitatea mediului şi de a asigura dezvoltarea durabilă şi
protecţia acestuia în
vederea asigurării unui mediu sănătos pentru toate persoanele, trebuie subliniat că orice persoană are dreptul să trăiască într-un
mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării sale şi, totodată, are sarcina atât individual, cât şi în asociere cu alţii, să îmbunătăţească şi să
protejeze mediului, în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare şi să respecte această îndatorire. Pentru a fi capabili să menţină şi
să-şi exercite acest drept, precum şi să respecte şi să-şi execute această obligaţie, persoanele trebuie să aibă acces la informaţie, să
fie îndreptăţite să ia parte la luarea deciziilor de mediu şi să poată avea acces la justiţie în probleme de mediu. Acest drept este o
concretizare a dreptului fundamental al omului la informaţie consacrat de art. 31 din Constituţie care stabileşte dreptul persoanei

18
de a avea acces la orice informaţie de interes public. Din coroborarea acestei dispoziţii cu cea a art. 1 din O.U.G. 195/2005 în
conformitate cu care protecţia mediului este un
obiectiv de interes public major, rezultă că trebuie să se asigure accesul cetăţenilor la orice informaţie publică relativă la acest
domeniu. Pentru a se asigura eficienţa dreptului – ca garanţie trebuie să se creeze structurile prin care să se facă accesul la
informaţie86, să se stabilească procedura prin care se face acest acces şi să se stabilească anumite condiţii pe care informaţia
trebuie să le îndeplinească informaţia pentru a fi accesibilă şi comprehesibilă. Accesul la informaţia de mediu poate fi limitat, în
condiţiile legii, numai atunci când respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare o impune.
b. Asocierea în organizaţii pentru protecţia mediului este o formă a dreptului fundamental social-politic de asociere. Dreptul
cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia în mod liber în partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme
sau tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa ştiinţifică şi culturală şi de a-şi realiza o serie de interese
legitime comune. În contextul protecţiei mediului conţinutul acestui drept este restrâns la apărarea calităţii mediului şi se cuvine a
fi subliniat rolul deosebit pe care îl au organizaţiile neguvernamentale în acest domeniu.
c. Consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de
reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor:
Art. 5 lit. „c” din Legea nr. 137/1995 a fost dezvoltat în O.U.G. nr.195/2005, care reglementează acest drept ca fiind dreptul de
consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a
autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism şi este perceput ca o formă de
participare a cetăţenilor la protejarea mediului. De asemenea acest principiu se referă şi la elaborarea planurilor şi a programelor
d. Dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau
judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu.
Acest drept a apărut ca o aplicaţie particulară a accesului la justiţie (art. 21 din Constituţie) şi a dreptului persoanei vătămate de o
autoritate publică (art. 48 din Constituţie). Conţinutul dreptului este întregit de prevederile art. 97 din O.U.G.195/2005, privind
protecţia mediului care conferă organizaţiilor neguvernamentale dreptul la acţiune în justiţie în vederea conservării mediului.
e. Dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit
În domeniul mediului înconjurător prejudiciul suferit este denumit daună ecologică. În legătură cu acest drept în doctrină au fost
formulate două principii: principiul restitutio in integrum – chiar dacă restituirea nu se poate face decât prin plata unei sume de
bani şi principiul poluatorul plăteşte. Cel de-al doilea principiu presupune internalizarea de către cel care produce poluarea a
cheltuielilor ocazionate de înlăturarea consecinţelor pe care le-a produs.

CURSUL V
PROTECŢIA APEI ŞI A ECOSISTEMELOR ACVATICE

5.1. Considerente generale

Ca resursă naturală regenerabilă apa, vulnerabilă şi limitată, apa reprezintă un element indispensabil pentru societate, materie
primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi cale de transport, fiind un factor determinant în menţinerea echilibrului
ecologic, pentru existenţa vieţii şi desfăşurarea tuturor activităţilor umane.
În consecinţă, având în vedere că apa este din ce în ce mai mult ameninţată de poluare şi supusă unei cereri tot mai mari şi
diversificate, reglementările în vigoare consacră un regim special aceastei resurse naturale, protecţia apelor şi a ecosistemelor
acvatice având ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului,
sănătăţii umane şi a bunurilor materiale.

5.2. Regimul de protecţie şi utilizare durabilă a apelor

19
Menţinerea şi ameliorarea calităţii apelor se realizează, la nivel general, printr-un ansamblu de reglementări privind: normele
tehnice refritoare la protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice, inclusiv a populaţiei umane în cazul poluărilor accidentale şi în
context transfrontalier; procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apă şi a ecosistemelor acvatice, realizarea
construcţiilor hidrotehnice, pentru lucrările de îndiguire şi regularizare a cursurilor de apă, de irigaţii şi de desecare.
Conform Legii 171/1997, poluarea apelor reprezintă orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, inclusiv
depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie folosirii în
scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea
5.2.1. Clasificarea apelor supuse ocrotirii
În literatura de specialitate s-au propus mai multe criterii de clasificare a apelor. Astfel:
a) Din punct de vedere al situării şi administrării lor apele pot fi: ape internaţionale (deschise tuturor statelor indiferent dacă sunt
state riverane sau fără litoral); ape maritime teritoriale (apele porturilor, ale golfurilor şi fiordurilor situate între litoral şi linia de
bază a mării teritoriale); apele interioare (fluviile, râurile, lacurile şi canalele navigabile, precum şi apele râurilor şi fluviilor de
frontieră până la linia mediană sau în cazul celor navigabile, până la canalul navigabil (talvegul).
b) Din punct de vedere al destinaţiei apele sunt: de folosinţă generală (apa necesară satisfacerii nevoilor populaţiei); ape destinate
agriculturii (irigaţii); şi apele cu destinaţie specială (navigaţie, industrie).
5.2.2. Reguli de protecţie a apelor
Protecţia apelor se realizează sub trei forme principale:
- protecţia cantitativă, care se realizează prin folosirea raţională şi protecţia apelor împotriva epuizării;
- protecţia calitativă, realizată prin prevenirea si combaterea poluării;
- protecţia sanitară, care are ca obiectiv principal prevenirea contaminării sau impurificării apelor şi se realizează prin aplicarea
masurilor de protecţie a calităţii apelor stabilite prin acte normative.

5.3. Regimul juridic al apelor în România

Principalele acte normative ce stabilesc regimul juridic al apelor, privind administrarea, gospodărirea şi protecţia acestora şi a
ecosistemelor acvatice sunt: Legea apelor nr. 107/1996, modificată de Legea nr.192/2001 şi de HG nr.107 din 2005, Legea
nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată în 1998, Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului, republicată în 2000, HG
nr.188/2002 privind regimul apelor uzate, Constituţia României din 2003, etc.
Legea nr.107/1996 stabileşte următoarele obiective şi reguli în domeniu:
a) conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, precum şi asigurarea unei curgeri libere a apelor;
b) protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau
cuvetelor acestora;
c) refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
d) conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
e) asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii publice;
f) valorificarea complexă a apelor ca resursă economică şi repartiţia raţională şi echilibrată a acestei resurse, cu menţinerea şi cu
ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale a apelor;
g) apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene hidrometeorologice periculoase;
h) satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului,
agrementului şi sporturilor nautice, ca şi ale oricăror alte activităţi umane.

5.4. Protecţia apelor în plan internaţional

Protecţia calităţii apelor pe plan internaţional include o vasta şi complexă activitate de cooperare şi colaborare, sub forma
tratatelor, convenţiilor sau organismelor internaţionale.

20
Deşi apele planetei constituie un tot unitar, regimurile juridice de protecţie a lor variază în funcţie de categoria apelor ocrotite. Ca
efect al constatării diversităţii regimurilor juridice de protecţie, s-a impus necesitatea cooperării internaţionale în scopul prevenirii
şi combaterii poluării apelor, a administrării şi gospodăririi lor judicioase.
În cadrul unor conferinţe regionale s-au adoptat o serie de declaraţii, reguli şi documente cu referire la necesitatea protejării şi
gospodăririi raţionale a apelor din Europa.
Unul dintre primele texte în materie a fost adoptat de O.N.U. şi il constituie Regulile de la Helsinki din 1966, care stabilesc că:
„poluarea este o alterare a calităţii apelor" care determină o schimbare daunătoare în compoziţia, conţinutul sau calitatea apei
produse prin intervenţia factorului uman sau natural. Acest act a introdus conceptul de „utilizare echitabilă şi raţională a unui bazin
de drenaj international".
În anul 1967 a fost adoptată Carta europeană asupra resurselor de apă, care cuprindea o serie de principii ca: resursele de apă nu
sunt inepuizabile; apa nu are frontiere; apa este un patrimoniu universal; apa trebuie protejată în interesul comun al omenirii.
A urmat Conferinţa de la Stockholm, din 1972, unde s-a adoptat Declaraţia Reuniunii ce cuprinde un Plan de acţiune cu cinci
Recomandări privind cooperarea internaţională în domeniul protecţiei apelor continentale impotriva poluării.
Conferinţa O.N.U. asupra apei de la Mar del Plata (1977) a avut drept obiectiv gestionarea raţională a apelor de frontieră.
În Documentul Final al Reuniunii C.S.C.E. de la Viena, din 1989, se face apel la necesitatea cooperării statelor pentru protecţia
apelor transfrontaliere împotriva tuturor surselor de poluare, a elaborării de convenţii-cadru în domeniu, etc.
Dintre Convenţiile internaţionale încheiate în acest domeniu, pot fi amintite:
- Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă internaţionale împotriva poluării (Strasbourg – 1973), care
prevede obligaţia generală a statelor riverane la acelaşi curs de apă internaţional, de a coopera pentru prevenirea şi reducerea
poluării lor (pe calea negocierii, informării reciproce, acordurilor, etc.);
- Convenţia relativă la protecţia Rhinului contra poluării chimice (prin hidrocarburi şi cloruri) din 1985;
- Convenţia privind protecţia râului Tisa şi a afluenţilor săi împotriva poluării (1986);
- Convenţia privind protecţia cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale (Helsinki – 1992), care reprezintă
reglementarea - cadru în materie.
Aceasta Convenţie defineşte apele transfrontaliere ca fiind „apele de suprafaţă sau subterane ce marcheaza frontierele dintre două
sau mai multe state, le traversează sau sunt localizate pe acestea, sau cele ce se varsă direct în mare faăă să formeze estuare". De
asemenea, defineşte impactul transfrontalier ca „orice efect prejudiciabil semnificativ, rezultat dintr-o modificare a stării apelor
transfrontaliere cauzate de către o activitate umană produsă de un stat altui stat."
Obiectivul principal al convenţiei este acela de a determina statele semnatare să se angajeze să ia masurile necesare pentru
prevenirea, controlul sau producerea poluării transfrontiere, fără a provoca un transfer al poluării în alt mediu, în acest sens,
conducându-se după principiul precauţiunii, principiul poluatorul plăteşte şi principiul gestionării durabile a apelor.
- Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a Dunării (Sofia – 1994), care a stabilit următoarele obiective
principale:
a) gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor, conservarea şi utilizarea lor raţională;
b) controlul pericolelor provocate prin substanţe periculoase, îngheţ, inundaţii;
c) evitarea pagubelor ecologice, reducerea impactului transfrontier;
d) programe de acţiune şi evaluare a pagubelor, etc.
Prin semnarea acestui document, regimul internaţional al Dunării se îmbogăţeşte cu semnificative elemente de protecţie şi utilizare
durabilă a apelor, care reprezintă cel de-al doilea fluviu din Europa.
De asemenea, la nivel european s-au mai elaborat o serie de acte care urmăresc protecţia şi calitatea apelor, prevenirea poluării,
eliminarea surselor de poluare, etc. Amintim în acest sens: Directiva 2000/60/CE de stabilire a cadrului comunitar de acţiuni în

21
domeniul strategiei apei; Directiva 91/676/CEE privind protecţia apelor împotriva poluării cu substanţe periculoase provenite din
surse agricole; Directiva 98/83/CE asupra calităţii apei destinată pentru consumul uman, etc.

CURSUL VI
PROTECŢIA ATMOSFEREI

6.1. Aspecte generale

Ca element important al mediului, calitatea atmoferei prezintă o importanţă deosebită pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, pentru
existenţa faunei şi florei. Poluarea aerului constituie însă o realitate tot mai evidentă a societăţii moderne.
Convenţia privind poluarea atmosferică transfronalieră pe distanţe lungi, încheiată la 13 noiembrie 1979 la Geneva, defineşte
poluarea ca fiind „introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energii care au o acţiune nocivă de
natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale şi să
aducă atingere sau să păgubeasca valorile de agrement şi alte utilizări legitime ale mediului înconjurător."
Prin prisma acestei definiţii, poluarea ne apare, fie ca orice modificare a compoziţiei naturale ideale a aerului, fie ca orice emisie
antrenând depăşirea unui prag de calitate a aerului considerate periculoase pentru om şi mediu.

6.2. Protecţia atmosferei în dreptul intern

Legea nr.137/1995, republicată şi modificată prin Legea nr. 294 pentru aprobarea O.U.G. nr.91/2002, stabileşte scopul protecţiei
atmosferice şi, în acest sens, la art. 42 prevede că „prin protecţia atmosferei se urmareşte prevenirea, limitarea deteriorării şi
ameliorarea calităţii acesteia pentru a evita manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor
materiale".
Ordonanţa de Urgenţă nr. 243/2000 (aprobată prin Legea nr.65/2001) privind protecţia atmosferei, stabileşte că prin reglementarea
activităţilor cu impact asupra calităţii atmosferei dar şi printr-o strategie naţională corespunzătoare în domeniu, se urmăreşte
asigurarea dreptului fiecărei persoane la un mediu de calitate.
Strategia naţională privind protecţia atmosferei (aprobată prin HG nr. 731/2004) are ca scop crearea cadrului necesar pentru
dezvoltarea şi implementarea unui sistem integrat de gestionare a calităţii aerului, eficient din punct de vedere economic.
Principalele obiective ale strategiei naţionale în domeniu sunt:
- menţinerea calităţii aerului, acolo unde acesta este corespunzător din punct de vedere calitativ;
- îmbunătăţirea calităţii aerului în zonele în care acesta nu se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru
indicatoriii de calitate;
- adoptarea de măsuri corespunzătoare pentru limitarea şi eliminarea efectelor negative ale poluării transfrontaliere;
- îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la care România este parte;
- cooperarea internaţională în materie.
Atribuţii şi răspunderile în domeniul protecţiei atmosferei revin deopotrivă autorităţilor statului şi persoanelor fizice şi juridice.
Statul român elaborează şi conduce politica naţională de protecţie a atmosferei, urmărind realizarea următoarelor obiective:
- introducerea de tehnici şi tehnologii corespunzătoare pentru reţinerea poluanţilor la sursă şi pentru reducerea emisiilor de
poluanţi;
- gestionarea aerului în sensul asigurării unei calităţi corespunzătoare pentru securitatea sănătăţii umane, animale şi vegetale;
- modernizarea şi perfecţionarea continuă a sistemului naţional de evaluare integrată a calităţii aerului.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are obligaţia să elaboreze norme tehnice, standarde, programe şi reguli privind
calitatea aerului, emisiile de poluanţi în aer, pragul fonic, calitatea combustibililor, supravegherea calităţii aerului prin proceduri
de prelevare şi analiză, identificarea şi controlul agenţilor economici ce desfăşoară activităţi de risc potenţial sau poluare, sistemul
de notificare rapidă în caz de poluare acută cu efecte transfrontaliere.

22
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează şi promovează strategia naţională şi planul naţional de acţiune în
domeniul protecţiei atmosferei5. De asemenea, elaborează, avizează, promovează şi aprobă actele normative şi măsurile necesare
aplicării prevederilor din convenţiile internaţionale în materie, la care ţara noastră este parte.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului poate, conform legii, să dispună încetarea temporară sau definitivă a
activităţilor poluante, să aplice restricţii şi interdicţii în scopul prevenirii, limitării sau eliminării emisiilor de poluanţi şi să aplice
sancţiunile ce se impun.
Trebuie menţionat faptul că, alături de Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, Ordonanţa de Urgenţă nr. 243/2000
privind protecţia atmosferei stabileşte atribuţii şi responsabilităţi şi în sarcina altor autorităţi publice centrale, cum ar fi:
Autoritatea publică centrală pentru sănătate; Autoritatea publică centrală pentru transport; Autoritatea publică centrală pentru
industrie; Autoritatea publică centrală pentru comerţ; Autoritatea publică centrală pentru agricultură şi alimentaţie; Autoritatea
publică centrală pentru lucrări publice şi amenajarea teritoriului; Autoritatea publică centrală pentru coordonarea administraţiei
publice locale. De asemenea, atribuţii şi responsabilităţi îin scopul protecţiei atmosferei sunt stabilite şi în sarcina autorităţilor
publice teritoriale, a primăriilor şi consiliilor locale.
Conform prevederilor legale, persoanele fizice şi juridice au stabilite o serie de obligaţii, respectiv:
- să respecte normele juridice de protecţie a atmosferei;
- să solicite şi să obţină autorizaţii sau/şi acorduri de mediu;
- să doteze instalaţiile tehnologice poluante cu sisteme de monitorizare;
- să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor poluante;
- să diminueze sau să înceteze activităţile generatoare de poluare;
- să ia măsuri de protecţie fonică;
- să întreţină şi să extindă, spaţiile verzi în scopul îmbunătăţirii calităţii de regenerare a atmosferei.
Legea mediului, republicată în anul 2000, modificată şi completată, stabileşte obligaţii şi în sarcina autorităţilor vamale, respectiv,
de a nu permite intrarea sau ieşirea din ţară a surselor mobile poluante.
6.3. Protecţia atmosferei în plan internaţional
Protecţia atmosferei în plan internaţional a făcut la început doar obiectul jurisprudenţei, prima hotărâre pronunţată de un tribunal
internaţional în materie de poluare referindu-se la un caz în care Canada a fost considerată vinovată pentru prejudiciul economic
cauzat SUA, în urma emisiilor provenite de la uzină aflată în apropierea frontierei comune.
Din acest exemplu se poate trage concluzia că poluarea atmosferică nu cunoaşte graniţe politico-administrative, ea reprezintând un
fenomen global, fapt ce impune cu necesitate o cooperare internaţională pe bază de convenţii în materie sau îndrumări din partea
unor organisme şi organizaţii internaţionale.
Primele reglementări internaţionale care au formulat principii referitoare la protecţia atmosferei împotriva poluării au fost adoptate
începând cu anii `60. Aici pot fi amintite rezoluţiile Consiliului Europei asupra principiilor referitoare la lupta împotriva poluării
aerului, respectiv a poluării atmosferice în zonele de frontieră; măsurile cu privire la controlul poluării aerului adoptate de OCDE
(Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) în anul 1974; precum şi o serie de directive ale CE (Comunităţile
Europene).6

5
Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Atmosferei a fost aprobat prin HG nr. 738/2004, publicată în M.Of. nr. 499
din 2.06.2004.
6
Dintre cele mai importante directive comunitare pot fi menţionate: Directiva-cadru pentru poluarea aerului de către
industrie (care defineştevalorile limită ale emisiilor şi stabileşte principiile controlului poluării); Directiva asupra
incinerării deşeurilor menajere (care stabileşte valorile limită pentru emisiile unui anumit număr de substanţe);
Directiva asupra gazelor evacuate de automobile (care stabileşte valorile limită pentru emisiile de acid sulfuric,
substanţe organice şi CO2.
23
Unul dintre cele mai complete texte referitoare la această forma de poluare este Convenţia asupra poluării atmosferice
transfrontaliere la mari distanţe7, adoptată la Geneva în anul 1979, care a avut un rol important în impulsionarea cooperării
internaţionale în domeniu şi a consacrat câteva reguli cu valoare de principii:
- protecţia omului şi a mediului împotriva poluării atmosferice;
- reducerea şi prevenirea poluării atmosferice pe distanţe lungi;
- elaborarea de politici şi strategii pentru combaterea poluanţilor atmosferici;
- schimburi de informaţii privind politicile naţionale, activitatea ştiinţifică în domeniu, etc;
- consultarea între partea sau părţile contractante afectate în mod efectiv de poluarea atmosferică pe distanţe lungi sau care sunt
expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare şi partea sau părţile contractante pe teritoriul şi sub jurisdicţia cărora se
desfăşoară activităţi poluante.
Convenţia de la Geneva a intrat în vigoare în anul 1983, fiind modificată prin opt protocoale adiţionale, în scopul actualizării şi
îmbogăţirii ei.
6.4. Protecţia spaţiului extra-atmosferic
În scopul reglementării activităţilor desfăşurate în spaţiul extra-atmosferic (cosmic), precum şi în vederea protejării lui, au fost
adoptate mai multe rezoluţii ale Adunării Generale a ONU şi s-au încheiat o serie de convenţii şi tratate internaţionale, care
constituie în mare parte obiectul dreptului cosmic.
Dintre aceste documente, cel mai important este Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi
folosirea spaţiului extra-atmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti8, adoptat la Moscova în anul 1967, care este un tratat-
cadru ce stipulează principiile ce guvernează activitatea statelor în acest spaţiu.
După adoptarea Tratatului spaţial au urmat alte importante
convenţii internaţionale privind spaţiul cosmic, respectiv:
- Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea astronauţilor
şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul extra-atmosferic (1968);
- Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daunele
cauzate de obiectele lansate în spaţiul extra-atmosferic (1972);
- Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul
extra-atmosferic (1975);
- Acordul asupra activităţii statelor pe Lună şi pe celelalte corpuri
cereşti (1979).
Din cuprinsul acestor instrumente juridice internaţionale se desprind,
în afara unor reglementări specifice, de amănunt, principiile şi regulile
care guvernează activitatea statelor în spaţiul extra-atmosferic, respectiv:
- Libertatea accesului la spaţiul cosmic, a exploatării şi utilizării
acestuia de către toate statele în condiţii de egalitate;
- Activităţile statelor în spaţiul cosmic trebuie să se desfăşoare
conform dreptului internaţional şi Cartei O.N.U.;
- Folosirea spaţiului extra-atmosferic trebuie să se facă exclusiv
în scopuri paşnice, în interesul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale,
nici un stat nefiind în drept să plaseze pe orbita circumterestră sau în spaţiul cosmic armamente clasice, arme nucleare sau alte

7
Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere la mari distanţe a fost ratificată de România prin Legea nr.
8/1991, publicată în M.Of. nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
8
Tratatul a fost ratificat de România prin Decretul Consiliului de Stat nr. 74 din 30 ianuarie 1968, publicat in Buletinul oficial nr.
10 din 2 februarie 1968.
24
arme
de distrugere în masă ori instalaţii militare;
- Utilizarea spaţiului extra-atmosferic trebuie să se facă în beneficiul
tuturor ţărilor, fără nicio discriminare;
- Nici un stat nu este îndreptăţit să-şi proclame suveranitatea
asupra spaţiului extra-atmosferic, a Lunii sau a oricărui alt corp ceresc,
să le ocupe sau să le folosească în mod exclusiv. Spaţiul extra-atmosferic,
Luna şi celelalte corpuri cereşti sunt declarate patrimoniu comun al
umanităţii;
- Statele trebuie să coopereze şi să se ajute reciproc în tot ceea ce
ţine de explorarea sau utilizarea spaţiului cosmic.
În condiţiile progresului tehnico-ştiinţific, reglementarile realizate până în prezent în domeniul protecţiei spaţiului extra-atmosferic
vor fi urmate, fără îndoială, şi de alte instrumente juridice internaţionale menite să reglementeze activitatea statelor în spaţiul
extra-atmosferic, precum şi protecţia acestuia.

CURSUL VII
PROTECŢIA SOLULUI ŞI A SUBSOLULUI

7.1. Aspecte generale

Solul este definit ca stratul de la suprafaţa scoarţei terestre, fiind o componentă importantă a biosferei şi reprezentând un organism
viu în care s-a stabilit un anumit echilibru ecologic. Solul este foarte vulnerabil la influenţele negative asupra sa, atât naturale
(inundaţii, furtuni, contaminare, poluare atmosferica), cât şi artificiale. Poluanţii acumulaţi în sol pot tulbura puternic echilibrul
ecologic al acestuia, cu consecinte negative asupra mediului înconjurător.
Poluarea solului este rezultatul acţiunilor ce produc degradarea solului (fizică, chimică sau biologică), afectând negativ capacitatea
sa bioproductivă. Sursele de poluare a solului sunt: emisii din procese tehnologice, pesticidele, deversările de petrol, reziduurile
industriale şi deşeurile menajere, exploatările de resurse minerale, etc.
Poluarea solului este un proces complex reprezentat de acele fenomene negative care prin efectul lor duc la degradarea şi
distrugerea funcţiei sale ca suport şi mediu în acelaşi timp.
Principalele efecte ale poluării solului sunt:
- acidificarea solului;
- diminuarea rezervei de humus;
- deficitul unor microelemente;
- deficitul sau excesul potenţial de umiditate;
- eroziunea şi saturarea solului;
- contaminarea cu agenţi patogeni, pesticide, etc.
Efectele poluarii solului se pot manifesta direct sau indirect, putând avea caracter imediat sau pe termen lung. Datorită multiplelor
forme de poluare la care este expus, a întinderii sale limitate, a importanţei în asigurarea perenităţii ecosistemelor terestre, a
resurselor de hrană pe care le deţine şi le oferă, dar şi a unei mari perioade de timp necesare pentru formarea unui nou strat de sol,
sunt necesare mijloace complexe şi variate pentru protecţia solului, măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi
amenajare a terenurilor.
Protectia solului presupune urmatoarele tipuri de activitati.:
- activitati de imbunatatiri funciare, care se adreseaza de regula, poluarii naturale;
- activitati de prevenire si combatere a poluarii solului, ce se adreseaza, in special, poluarii antropice.
25
7.2. Măsuri legale de protecţie a solului şi subsolului în România
Conform art. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de
domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României, protecţia acestuia asigurându-se prin măsuri
adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare, obligatorii pentru toţi deţinătorii de terenuri.
Astfel, în scopul protecţiei terenurilor, legislaţia în vigoare stabileşte o serie de obligaţii pentru deţinătorii de terenuri cu orice titlu,
protecţia juridică fiind considerată mijlocul cel mai eficient de conservare şi ameliorare a calităţii acestora. Protecţia juridică a
terenurilor are ca scop atât protecţia cantitativă (folosirea completă şi păstrarea destinaţiei acestor terenuri, a fertilităţii lor, etc), cât
şi protecţia lor calitativă (executarea de lucrări de conservare şi ameliorare a solului pe bază de studii şi proiecte, prevenirea şi
înlăturarea degradării calităţii fizico-chimice şi biologice).
Reglementările actuale în vigoare consacră principiul prevenirii şi, respectiv, combaterii proceselor de degradare şi poluare a
solului, determinate fie de fenomene naturale, fie de activităţi economico-sociale. În acest scop, dispoziţiile constituţionale
consacră obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător (art. 35, par. 3), precum şi
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi (art. 44, par. 7).
Legea nr. 135/1995 privind protecţia mediului (publicată în M.Of. nr. 70 din 17 februarie 2000) consacră protecţia mediului ca o
obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice şi cuprinde
dispoziţii care prevăd obligaţia pentru toţi deţinătorii de terenuri de a proteja solul, subsolul şi ecosistemele terestre prin măsuri de
gospodărire, conservare şi amenajare a teritoriului complexe şi adecvate (art. 48).
Ca efect al obligaţiei de protecţie ce incumbă acestora, deţinătorii de terenuri pot executa prin forţe proprii aceste lucrări, iar dacă
nu au aceste posibilităţi, execuţia de către unităţile specializate se face tot prin grija lor.
Terenurile degradate şi neproductive (cu eroziune, cu exces de umiditate, pietriş, bolovaniş, nisipoase, sărăturate şi acide, cu
deseuri, etc.) care şi-au pierdut, total sau parţial, capacitatea de producţie, sunt supuse unui program de recuperare şi ameliorare.
Solul poate fi protejat şi ameliorat prin lucrări de îmbunătăţiri funciare, sub forma construcţiilor hidrotehnice, lucrări de prevenire
şi înlăturare a secetei, inundaţiilor, umidităţii excesive, eroziunii, etc., în scopul îmbunătăţirii capacităţii de producţie a terenurilor
neproductive. Aceste lucrări se execută în corelaţie cu lucrările de gospodărire a apelor, de amenajare a teritoriului, în acord cu
interesele deţinătorilor de terenuri.

7.3. Răspunderea contravenţională şi penală în domeniul protecţiei şi ameliorării solului şi subsolului

Conform art. 111 din Legea nr. 18/1991, constituie contravenţii la normele privind evidenţa, protecţia, folosirea şi ameliorarea
terenurilor agricole sau silvice următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii, încât, potrivit legii penale, constituie
infracţiuni:
a) efectuarea de schimburi de terenuri şi a schimbării categoriei de folosinţă a terenurilor de la superioară la inferioară, precum şi
folosirea definitivă sau temporară a terenurilor agricole şi silvice în alte scopuri decât pentru producţia agricolă şi silvică;
b) nedeclararea la organele judeţene de cadastru funciar de către posesori, în termen de 30 de zile de la aprobare, a schimburilor de
terenuri şi a schimbării categoriei de folosinţă a acestora, precum şi a datelor cu privire la mărimea suprafeţelor şi categoria de
folosinţă a acestora;
c) neluarea măsurilor de către posesorii de terenuri şi de către persoanele autorizate, pentru păstrarea în bune condiţii a bornelor
geodezice, topografice, a reperelor metalice de nivelment, a piramidelor şi balizelor de semnalizare a punctelor geodezice, precum
şi degradarea şi distrugerea lor din culpă;
d) nedecopertarea de către beneficiarii de investiţii a stratului fertil de sol, înainte de executarea lucrărilor de amplasare a unor
obiective, şi nedepozitarea acestui strat pe suprafeţele stabilite de organele agricole, precum şi neluarea măsurilor de amenajare şi
nivelare a terenurilor rămase în urma excavării de cărbune, caolin, argilă, pietriş, sonde abandonate şi altele asemenea;

26
e) amplasarea obiectivelor de orice fel, cu excepţia celor prevăzute la art. 92, pe terenurile situate în extravilan, fără avizele şi
aprobările prevăzute de lege;
f) ocuparea şi folosirea terenurilor aprobate a fi scoase definitiv sau temporar din producţia agricolă, înainte de a fi delimitate,
bornate şi predate;
g) degradarea terenurilor şi culturilor prin depozitarea de materiale ori deşeuri de pietriş, moloz, nisip, prefabricate, construcţii
metalice, reziduuri, resturi menajere, gunoaie şi altele asemenea;
h) neluarea unor măsuri corespunzătoare de către persoane juridice sau fizice pentru evitarea afectării terenurilor limitrofe prin
reziduurile provenite din activitatea de producţie şi prin scurgeri de orice fel.
Sistemul sancţiunilor prevăzut de Legea nr. 18/1991 se completează cu sancţiunile prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, care la art. 96 arată că încălcarea următoarelor prevederi legale constituie
contravenţii:
a) neasigurarea la amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune a obiectivelor de orice fel, cât şi la schimbarea
destinaţiei terenurilor, a condiţiilor prevăzute în acordul şi în autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu;
b) neluarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau funcţional, în special a celor situate de-a lungul căilor de
comunicaţie rutiere, feroviare şi de navigaţie;
c) neadoptarea sau neaplicarea, atât de către autorităţile administraţiei publice locale, cât şi de persoanele fizice şi juridice, după
caz, a măsurilor obligatorii cu privire la întreţinerea şi înfrumuseţarea clădirilor, a curţilor şi împrejurimilor acestora, a spaţiilor
verzi din curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi arbuştilor decorativi, ş.a.
De asemenea, conform art. 98 din OU nr. 195/2005 privind protecţia mediului, sunt considerate infracţiuni următoarele fapte, dacă
au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală:
a) arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice;
b) poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcţionării instalaţiilor, echipamentelor tehnologice şi
de tratare şi neutralizare, menţionate în prevederile acordului de mediu şi/sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu;
c) poluarea prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau substanţe periculoase;
d) continuarea activităţii după suspendarea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu;
e) nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase, precum şi nerespectarea obligaţiei de
depozitare a îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a plantelor numai ambalate şi în locuri protejate;
f) prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra mediului, a bilanţului de mediu sau a
raportului de amplasament a unor concluzii şi informaţii false, ş.a.

CURSUL VIII
PROTECŢIA FAUNEI

8.1. Statutul juridic al animalelor în dreptul naţional

Reprezentând totalitatea speciilor de animale, fauna prezintă importanţă din punct de vedere juridic sub aspectul protecţiei
animalelor, atât cele domestice cât şi cele sălbatice.
Măsurile necesare pentru asigurarea condiţiilor de viaţă şi bunăstare ale animalelor cu sau fără deţinător, domestice sau sălbatice,
sunt stipulate în Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor (modificată şi completată prin Legea nr. 9/2008), precum şi în
normele legislaţiei sanitar-veterinare.

27
Conform Legii protecţiei animalelor, deţinătorilor de animale le este interzis să aplice animalelor rele tratamente (în sensul legii,
prin rău tratament se înţelege comportamentul brutal, abuzul în utilizarea animalelor, maltratarea şi supunerea animalelor la
eforturi inutile, precum şi neasigurarea condiţiilor minime necesare vieţii şi bunăstării acestora), şi alte asemenea cruzimi.
În sensul art. 6 din Legea 205/2004, prin cruzime faţă de animale se înţelege:
- omorârea animalelor, din perversitate, precum şi prin practicarea tirului pe animale domestice sau captive;
- organizarea de lupte între animale sau cu animale;
- folosirea de animale vii pentru dresajul câinilor sau pentru a le controla agresivitatea;
- folosirea de animale pentru expoziţii, publicitate, realizare de filme sau în scopuri asemănătoare, dacă aceste activităţi le
provoacă acestora suferinţe fizice şi psihice, afecţiuni sau răniri;
- abandonarea unui animal a cărui existenţă depinde de îngrijirea omului;
- administrarea de substanţe destinate stimulării capacităţilor fizice ale animalelor în timpul competiţiilor sportive, sub forma
dopajului.
Nerespectarea acestor prevederi legale atrage răspunderea contravenţională, constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor
făcându-se de persoane împuternicite, potrivit atribuţiilor de serviciu, din cadrul Autorităţii Naţionale Sanitare
Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi al Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea ativităţii sanitar-veterinare (aprobată prin Legea nr.
215/2004), persoanele fizice şi persoanele juridice proprietare sau deţinătoare de animale vii ori material germinativ de origine
animală, cele care produc, depozitează, colectează, transportă, procesează, intermediază, pun pe piaţă, importă, exportă sau
comercializează animale vii ori material germinativ de origine animală, produse şi subproduse de origine animală, produse
medicinale veterinare, deşeuri, subproduse de origine animală care nu sunt destinate consumului uman sau agenţi patogeni de
origine animală, produse şi materii utilizate în nutriţia animalelor ori alte materii şi produse ce pot influenţa starea de sănătate a
animalelor răspund pentru aplicarea şi respectarea întocmai a prevederilor legislaţiei sanitar-veterinare, în vederea asigurării şi
garantării sănătăţii animalelor, a sănătăţii publice, protecţiei animalelor, protecţiei mediului şi a siguranţei alimentelor.
Persoanele fizice şi juridice prevăzute au următoarele obligaţii:
a) să anunţe direcţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene sau a municipiului Bucureşti începerea ori
sistarea activităţilor supuse supravegherii şi controlului sanitar-veterinar;
b) să asigure sprijinul necesar autorităţilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor pentru realizarea atribuţiilor şi
responsabilităţilor acestora;
c) să permită accesul liber, permanent şi nerestricţionat al autorităţilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor pentru
efectuarea inspecţiilor, controalelor, verificărilor sau examinărilor în obiectivele prevăzute de lege;
d) să ofere autorităţilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor asistenţa necesară în timpul controalelor, inspecţiilor,
verificărilor şi examinărilor pe care le întreprind pentru realizarea obiectivelor, atribuţiilor şi responsabilităţilor acestora;
e) să anunţe fără întârziere autorităţile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor locale şi administraţia publică locală
despre apariţia oricărei suspiciuni sau îmbolnăviri a animalelor, iar până la sosirea medicului veterinar, să izoleze animalele
bolnave, moarte, ucise ori tăiate, fiind interzisă folosirea sau comercializarea cărnii şi a altor produse şi subproduse provenite de la
aceste animale, fără aprobarea autorităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor locale;
f) să anunţe autorităţilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor locale, în termenul stabilit de prevederile legale
specifice, despre intrarea/ieşirea de animale în/din localităţi, înstrăinarea şi dobândirea de animale, dispariţia, moartea, tăierea de
animale, precum şi orice alte evenimente privind mişcarea animalelor;
g) să sprijine autorităţile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor în efectuarea acţiunilor sanitar-veterinare de interes
public;

28
 h) să prezinte animalele pentru efectuarea acţiunilor sanitar-veterinare de interes public, la locul, data şi ora stabilite de medicul
veterinar oficial sau de medicul veterinar de liberă practică împuternicit;
i) să respecte măsurile stabilite de autoritatea sanitar-veterinară şi pentru siguranţa alimentelor;
j) să anunţe autoritatea sanitar-veterinară şi pentru siguranţa alimentelor locală şi să solicite certificatul de sănătate animală şi de
transport ori alte documente necesare în vederea mişcării sau transportului de animale vii, material germinativ de origine animală,
produse şi subproduse supuse supravegherii şi controlului sanitar-veterinar;
k) să trimită autorităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, la solicitarea acesteia, copii ale documentelor şi
certificatelor ce însoţesc animalele vii, materialul germinativ de origine animală, produsele şi subprodusele supuse supravegherii şi
controlului sanitar-veterinar;
l) să respecte interdicţiile şi restricţiile stabilite de autoritatea sanitar-veterinară şi pentru siguranţa alimentelor privind
activităţile prevăzute la art. 2;
m) să pună pe piaţă, să importe, să exporte şi să comercializeze numai animale vii, material germinativ de origine animală,
produse şi subproduse provenite de la animale, pentru care, dacă au fost tratate cu produse medicinale veterinare, s-au respectat
perioadele de aşteptare sau de întrerupere;
n) să respecte măsurile de interdicţie şi restricţie pentru produse medicinale veterinare şi pentru produse şi materii utilizate în
nutriţia animalelor, pentru unele substanţe interzise sau neautorizate a fi administrate animalelor ori a fi folosite în relaţie cu
produsele de origine animală;
o) să pună la dispoziţie autorităţilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor animalele vii sau materialul germinativ de
origine animală, produsele şi subprodusele de origine animală, produsele medicinale veterinare, deşeurile, subprodusele de origine
animală care nu sunt destinate consumului uman sau agenţii patogeni de origine animală, produsele şi materiile utilizate în nutriţia
animalelor ori alte materii şi produse ce pot influenţa starea de sănătate a animalelor, în vederea examinării şi testării acestora,
pentru depistarea unor substanţe interzise sau neautorizate a fi utilizate în scopuri sanitar-veterinare;
p) să respecte măsurile de interzicere sau restricţionare privind punerea pe piaţă, importul, exportul, tranzitul şi comerţul cu
produse şi subproduse ce nu sunt destinate consumului uman sau sunt improprii consumului uman ori pentru nutriţia animalelor,
precum şi dispoziţiile autorităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor de distrugere a produselor şi subproduselor ce nu
sunt destinate consumului uman sau sunt improprii consumului uman ori pentru nutriţia animalelor, ce pot constitui un risc
potenţial pentru sănătatea animalelor, sănătatea publică, protecţia animalelor, protecţia mediului şi siguranţa alimentelor;
q) să aplice normele sanitar-veterinare privind cerinţele de zooigienă, de adăpostire, îngrijire, de reproducţie şi utilizare
raţională a animalelor, precum şi măsurile suplimentare stabilite de autorităţile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor în
aceste domenii;
r) să aplice măsurile sanitar-veterinare pentru prevenirea bolilor animalelor, precum şi pentru controlul şi eradicarea sau
prevenirea difuzării acestora în teritoriu;
s) să întreţină în bună stare de funcţionare şi igienă, cu respectarea strictă a regulilor sanitar-veterinare, mijloacele pentru
transportul animalelor vii, materialului germinativ de origine animală, produselor şi subproduselor supuse supravegherii şi
controlului sanitar-veterinar;
ş) să păstreze, în limitele de timp stabilite de autoritatea sanitar-veterinară şi pentru siguranţa alimentelor, certificatele şi
documentele ce atestă sau certifică starea de sănătate a animalelor vii, a materialului germinativ de origine animală sau a
produselor şi subproduselor supuse supravegherii şi controlului sanitar-veterinar;
t) să respecte măsurile de suspendare sau retragere de pe piaţă a produselor medicinale veterinare, stabilite de autoritatea
sanitar-veterinară şi pentru siguranţa alimentelor, şi să pună la dispoziţie acesteia documentele şi produsele respective, pentru
examinarea acestora, inclusiv prin prelevare de probe pentru examene de laborator;
ţ) să se conformeze cerinţelor sanitar-veterinare stabilite prin ordin al preşedintelui Autorităţii.

29
8.2. Protecţia fondului cinegetic
În vederea protejării faunei autohtone, este interzisă introducerea pe teritoriul ţării, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, de
culturi de microorganisme, a exemplarelor de plante şi animale sălbatice vii, fără acordul pentru import al organelor de stat
competente.
Regimul juridic al vânătorii şi al protecţiei fondului cinegetic este stabilit în Legea nr. 407/2006 (modificată şi completată prin
Legea nr. 197/2007), care prevede o serie de măsuri cu privire la: administrarea şi gestionarea durabilă a faunei cinegetice;
obligaţiile ce revin deţinătorilor de terenuri pe care se arondează fonduri de vânătoare; regulile de exercitare a vânătorii; regimul
sancţionator în cazul încălcării prevederilor legale.

Constituirea fondurilor de vânătoare

Conform art. 1, lit. J din Legea nr. 407/2006, fondul de vânătoare este unitatea de gospodărire cinegetică constituită indiferent de
categoria de teren, indiferent de proprietar şi astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic
în interiorul său. Nu se includ în fondul de vânătoare suprafeţele din perimetrul construit sau împrejmuit din intravilan, suprafeţele
rezervaţiilor ştiinţifice, suprafeţele parcurilor naţionale, suprafeţele siturilor patrimoniului natural universal şi suprafeţele strict
protejate din cadrul zonelor umede de importanţă internaţională.
Criteriile de constituire a unui fond de vânătoare sunt următoarele:
a) mărimea suprafeţei fondului de vânătoare;
b) stabilirea faunei sedentare de interes cinegetic;
c) limitele fondului de vânătoare;
d) apartenenţa, de regulă, la acelaşi etaj altitudinal;
e) structura de proprietate asupra terenului. Se urmăreşte, pe cât posibil, constituirea de fonduri de vânătoare pe terenuri care
aparţin aceluiaşi tip de proprietate;
f) existenţa diversităţii din punct de vedere al folosinţei terenurilor (se urmăreşte ca în cadrul unui fond de vânătoare să existe cât
mai multe categorii de folosinţă a terenului);
g) constituirea, în timp, a fondurilor de vânătoare.

Administrarea şi gestionarea fondului cinegetic

Administrarea fondului cinegetic se realizează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, care, în
conformitate cu art. 6 din Legea nr. 407/2006, are următoarele atribuţii:
a) elaborează strategia privind fondul cinegetic al României;
b) stabileşte criteriile de atribuire în gestiune a fondurilor de vânătoare pe care le scoate la licitaţie;
c) stabileşte valoarea de pornire pentru licitaţiile pe care le organizează în scopul atribuirii în gestiune a fondurilor de vânătoare;
d) stabileşte tariful de gestionare pentru fondurile de vânătoare atribuite direct;
e) elaborează metodologia şi reglementările de organizare şi practicare a vânătorii;
f) stabileşte şi aprobă cotele anuale de recoltă pentru speciile admise la vânătoare, cu avizul autorităţii publice centrale care
răspunde de protecţia mediului, în funcţie de tendinţele evoluţiei populaţiei faunei cinegetice şi de populaţia optimă;
g) propune, în situaţii justificate, modificarea perioadelor legale de vânătoare pentru unele specii de vânat;
h) avizează propunerile de populare a fondurilor de vânătoare cu specii noi de vânat, pe baza studiilor de impact, avizate de
Academia Română şi de autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului;
i) stabileşte, împreună cu reprezentanţii ministerelor de resort, măsurile necesare menţinerii echilibrului ecologic şi prevenirii
pagubelor cauzate de vânat şi prin vânătoare, culturilor agricole, animalelor domestice şi fondului forestier;

30
j) ţine evidenţa şi publică, anual, date referitoare la populaţia de faună cinegetică, starea de sănătate a acesteia, recoltele şi trofeele
de vânat;
k) colaborează cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în vederea stabilirii programelor de învăţământ pentru instituţiile de
învăţământ care au ca discipline de studiu fauna cinegetică şi vânătoarea şi în vederea stabilirii programelor de cercetare ştiinţifică
în domeniul cinegetic;
l) controlează activitatea cinegetică la toate nivelurile;
m) organizează direct şi coordonează activitatea de combatere a braconajului;
n) organizează documentarea ştiinţifică în managementul cinegetic şi stabileşte sistemul informaţional în domeniul cinegetic;
o) stabileşte criteriile pentru acordarea licenţei de funcţionare gestionarilor fondurilor de vânătoare;
p) acordă licenţa de funcţionare gestionarilor fondurilor de vânătoare;
q) colaborează cu Ministerul Justiţiei pentru atestarea experţilor tehnici judiciari în vânătoare;
r) emite şi aprobă modelul permiselor de vânătoare şi ţine evidenţa celor care au dobândit calitatea de vânător;
s) emite şi pune la dispoziţia gestionarilor fondurilor de vânătoare formularele autorizaţiilor de vânătoare;
ş) stabileşte rasele de câini admise la vânătoare în România;
t) stabileşte, împreună cu Autoritatea Naţională pentru Omologarea Armelor şi Muniţiilor, armele şi categoriile de muniţie care se
pot folosi la vânătoare în România;
ţ) iniţiază acţiuni de popularizare a activităţii cinegetice şi de educare a populaţiei în domeniu;
u) participă sau sprijină, după caz, programul colaborărilor internaţionale în domeniul cinegetic;
v) înfiinţează Comisia Naţională de Evaluare a Trofeelor de Vânat, cu reprezentare în teritoriu;
x) stabileşte modelul cadru al contractului de gestionare prin negociere cu reprezentanţii gestionarilor fondurilor de vânătoare.

8.3. Protecţia fondului piscicol

Conform art. 7 din Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura, strategia în domeniul protecţiei fondului
piscicol şi pescuitului din bazinele piscicole naturale, precum şi din bazinele piscicole amenajate, a acvaculturii şi valorificării
producţiei, indiferent de forma de proprietate sau de administrare, se realizează de autoritatea publică centrală sau pentru
agricultură şi alimentaţie împreună cu autoritatea publică centrală care răspunde de mediu.
În vederea administrării fondului piscicol din domeniul public de interes naţional, precum şi din amenajările piscicole din
domeniul public şi privat al statului, exceptând apele de munte şi zona administrată de Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta
Dunării", s-a înfiinţat, conform legii, Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol, entitate având personalitate
juridică proprie.
Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol funcţionează pe bază de gestiune economică proprie prin autofinanţare,
în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, având următoarele atribuţii:
a) aplică strategiile naţionale din domeniul protejării fondului piscicol şi gestionării exploatării durabile prin pescuit, a resurselor
piscicole ce aparţin fondului piscicol, precum şi dezvoltarea pisciculturii şi a celorlalte ramuri ale acvaculturii;
b) elaborează metodologia de evaluare a fondului piscicol şi de stabilire a cotelor anuale de peşti şi o supune spre aprobare
autorităţii publice centrale care se ocupă de piscicultură;
c) asigură exploatarea durabilă prin pescuitul comercial şi pescuitul recreativ/sportiv, la nivelul cotelor admisibile, din fondul
piscicol proprietate publică şi privată a statului;
d) acordă licenţe/autorizaţii de pescuit comercial, recreativ/sportiv persoanelor fizice şi juridice, în condiţiile legii;
e) concesionează către persoanele fizice sau juridice fondul piscicol din domeniul public şi privat al statului, în vederea exploatării
şi valorificării resurselor piscicole;
f) elaborează şi propune spre aprobare autorităţii publice centrale pentru agricultură şi alimentaţie nivelul minim al redevenţei şi al
tarifelor de acordare a licenţelor şi autorizaţiilor de pescuit;
31
g) protejează, conservă şi reface prin repopulări fondul piscicol din bazinele naturale;
h) elaborează norme şi propune reglementări în conformitate cu atribuţiile ce derivă din obiectul de activitate şi cu obligaţiile
asumate de România prin semnarea acordurilor şi aderarea la organisme şi convenţii internaţionale în domeniu şi le supune spre
aprobare autorităţii publice care se ocupă de piscicultură;
i) organizează şi desfăşoară activităţi de inspecţie piscicolă privind respectarea prevederilor prezentei legi şi a altor reglementări în
vigoare;
j) organizează şi coordonează activităţile de cercetare ştiinţifică în domeniul pescuitului şi acvaculturii;
k) prestează servicii pentru terţi;
l) desfăşoară activităţi de pescuit, piscicultură, procesare, transport şi comercializare a peştelui pentru bazinele piscicole naturale şi
amenajările piscicole care nu sunt concesionate.
8.4. Măsuri de protecţie a animalelor domestice
În legislaţia românească, protecţia animalelor domestice nu are încă o reglementare unitară, prevederile cu privire la protectia
acestor animale găsindu-se într-o serie de legi, cum ar fi;
- Legea nr. 205 din 26 mai 2004 privind protecţia animalelor;
- Legea nr. 60 din 24 martie 2004 privind ratificarea Convenţiei europene pentru protecţia animalelor de companie, semnată la
Strasbourg la 23 iunie 2003;
- Legea zootehniei nr. 72 din 16 ianuarie 2002;
- Legea sanitară veterinară nr. 60/1974 (modificată şi completată prin OUG nr. 62/2001, aprobată prin legea nr. 758/2001);
- Hotărârea de Guvern nr. 984/2005 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele sanitar-veterinare şi pentru
siguranţa alimentelor.
Constituie contravenţii la normele sanitar-veterinare privind protecţia, bunăstarea şi creşterea animalelor urmatoarele fapte:
- lovirea, chinuirea, părăsirea sau creşterea animalelor în condiţii improprii, prin încălcarea normelor de creştere şi sanitare
veterinare;
- folosirea la tracţiune a cabalinelor şi a bovinelor sub vârsta de 2 ani sau în ultima lună de gestaţie şi în prima lună de lactaţie;
- nerespectarea repaosului de boală sau a prescripţiilor medicale stabilite de personalul sanitar veterinar prin Actul sanitar
veterinar de punere sub observaţie, pentru recuperarea stării de sănătate şi a capacităţii de reproducţie şi producţie a animalelor;
- neaplicarea şi nerespectarea normelor sanitare veterinare referitoare la protecţia şi bunăstarea animalelor în ceea ce priveşte
adăpostirea, hrănirea, îngrijirea, starea de sănătate, transportul, tăierea, uciderea sau eutanasierea celor cu afecţiuni incurabile ori a
câinilor agresivi din rasele interzise pe teritoriul României;
- neaplicarea şi nerespectarea normelor de igienă privind întreţinerea adăposturilor pentru animale, a incintelor, padocurilor,
taberelor, stânelor, surselor de apă, depozitelor de furaje, platformelor de gunoi şi a sistemelor de evacuare şi colectare a
dejecţiilor;
- neprezentarea de către deţinători a animalelor pentru efectuarea operaţiunilor sanitare veterinare obligatorii, la locul, data şi ora
stabilite şi comunicate de medicul veterinar oficial, precum şi refuzul acestora de a supune animalele acţiunilor sanitar veterinare
obligatorii;
- nerespectarea de către persoanele fizice sau juridice a cerinţelor stabilite de autoritatea sanitară veterinară şi pentru siguranţa
alimentelor competentă pentru importul, exportul şi tranzitul de animale, produse alimentare, produse medicinale de uz veterinar,
alte produse de uz veterinar sau de produse destinate nutriţiei animalelor;
- refuzul persoanelor fizice sau juridice de a executa dispoziţiile autorităţii sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor
competente privind destinaţia vamală a animalelor vii, produselor alimentare, produselor medicamentoase şi biologice de uz
veterinar şi a altor materiale şi produse supuse controlului sanitar veterinar şi pentru siguranţa alimentelor, aflate sub restricţii
sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor.

32
 CURSUL IX
PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA ARIILOR PROTEJATE

9.1. Aspecte generale

Conform art. 4, pct. 18 din OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi
faunei sălbatice, prin „arie naturală protejată” se înţelege zona terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetru legal stabilit şi
având un regim special de protecţie şi conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni
biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală
deosebită.
Ansamblul ariilor naturale protejate formează reţeaua naţională de arii naturale protejate de interes naţional. Responsabilităţile de
administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi
conservare, revin:
- Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate, pentru ariile naturale protejate, declarate prin lege, hotărâre a Guvernului sau
ordin al autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului;
- Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării pentru Rezervaţia Biosferei Delta Dunării;
- autorităţilor administraţiei publice locale, pentru ariile naturale protejate, declarate prin hotărâri ale acestora.
În vederea realizării unei administrări unitare şi eficiente a ariilor naturale protejate s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Arii
Naturale Protejate, instituţie publică, cu personalitate juridică, în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,
finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat.
9.2. Principii care stau la baza reglementării reţelei naţionale de arii protejate
În vederea stabilirii regimului juridic al ariilor naturale protejate şi a conservării habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice,
OUG nr. 57/2007 are în vedere aplicarea următoarelor principii:
- garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural este un obiectiv de interes public major;
- conservarea şi utilizarea durabilă a patrimoniului natural este o componentăfundamentală a strategiei naţionale pentru
dezvoltarea durabilă;
- instituirea regimului de arie naturală protejată şi de zonă de protecţie a bunurilor din patrimoniu natural este prioritară in raport
cu orice alte obiective.
Consacrarea acestor principii constituie o reflecţie în plan sectorial a prevederilor art. 135, al. 2, lit. e din Constituţia României ,
care stabileşte că statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic
şi, de asemenea, a prevederilor art. 1din OUG nr. 195/2005, care prevede că protecţia mediului este un obiectiv de interes public
major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.

9.3. Categorii de arii protejate

Conform art. 5 din OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice, pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie şi conservare a bunurilor patrimoniului natural s-a instituit un regim
diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare, potrivit următoarelor categorii de arii naturale protejate:
a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;
b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională,
rezervaţii ale biosferei;
c) de interes comunitar sau situri „Natura 2000”: situri de importanţă comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie
specială avifaunistică;
d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al unităţilor administrativ teritoriale, după caz.

33
Prin instituirea acestor categorii de arii naturale protejate se asigură regimul corespunzător de protecţie, conservare şi utilizare
pentru:
a) cele mai reprezentative habitate naturale ale spaţiului biogeografic naţional, cu diversitatea biologică floristică şi faunistică
specifică, incluzând zone marine, de litoral şi de coastă, zone de câmpie, de deal şi de munte, zone umede, aride şi zone de ecoton,
cursuri de apă cu zone de luncă şi lacuri naturale, asigurându-se protecţia şi conservarea patrimoniului natural floristic şi faunistic,
de resurse genetice vegetale şi animale şi menţinerea echilibrului ecologic;
b) habitatele terestre, acvatice şi/sau subterane în care trăiesc permanent sau temporar specii de plante şi/sau animale sălbatice
periclitate, vulnerabile, endemice sau rare, specii de plante şi animale sălbatice aflate sub regim special de protecţie, specii cu
valoare ştiinţifică şi ecologică deosebită, precum şi pentru acele habitate în care există şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce
necesită măsuri de protecţie şi conservare;
c) zonele cu resurse biogeografice importante sub aspect biogenetic, ecologic, ştiinţific, educaţional, sanogen şi recreativ;
d) elementele şi formaţiunile naturale geomorfologice, peisagistice, geologice, speologice, paleontologice, pedologice şi altele
asemenea, cu valoare de bunuri ale patrimoniului natural;
e) tipurile de habitate naturale, precum şi pentru speciile de plante şi animale de interes comunitar;
f) coridoarele ecologice definite şi identificate pe bază de studii ştiinţifice avizate de Academia Română.
9.4. Administrarea reţelei de arii naturale protejate
În conformitate cu art. 16 din OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei
şi faunei sălbatice, administrarea rezervaţiilor biosferei, a parcurilor naţionale, a parcurilor naturale, şi, după caz, a geoparcurilor, a
siturilor de importanţă comunitară, a ariilor speciale de conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică se realizează de
către structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică.
Rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiille naturale, monumentele naturii şi, după caz, geoparcurile, siturile de importanţă comunitară,
ariile speciale de conservare şi ariile de protecţie specială avifaunistică, care nu necesită sau care nu au structuri de administrare
special constituite, se administrează prin preluare în custodie. Modalităţile de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor
bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare, se stabilesc avându-se în vedere: categoria ariei
naturale protejate; întinderea ariei naturale protejate; posibilităţile de asigurare a resurselor financiare pentru asigurarea unei
funcţionări corespunzătoare a administraţiei şi pentru atingerea obiectivelor de conservare.
Responsabilităţile de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de
protecţie şi conservare, revin:
- Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate, pentru ariile naturale protejate, declarate prin lege, hotărâre a Guvernului sau
ordin al autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului;
- Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării pentru Rezervaţia Biosferei Delta Dunării;
- autorităţilor administraţiei publice locale, pentru ariile naturale protejate, declarate prin hotărâri ale acestora (art. 17 din OUG nr.
57/2007).
Conform legii, administrarea ariilor naturale protejate şi a celorlalte bunuri ale patrimoniului natural aflate în reţeaua naţională de
arii naturale protejate se face prin:
a) structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale
Protejate;
b) structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică şi aflate în subordinea unor regii autonome, companii şi
societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale administraţiei publice locale, servicii descentralizate ale administraţiei publice
centrale, instituţii ştiinţifice, de cercetare şi de învăţământ din sectorul public şi privat, muzee, organizaţii neguvernamentale,
constituite potrivit legii şi în coordonarea metodologică a Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate;

34
c) persoane fizice şi juridice cu calitatea de custode şi aflate în coordonarea metodologică a Agenţiei Naţionale pentru Arii
Naturale Protejate;
d) serviciile regionale din structura proprie a Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate, pentru rezervaţiile ştiinţifice,
rezervaţiile naturale, monumentele naturii şi, după caz, a geoparcurilor, a siturilor de importanţă comunitară, a ariilor speciale de
conservare, a ariilor de protecţie specială avifaunistică şi ale celorlalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special
de protecţie şi care nu au fost preluate în custodie;
e) Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării aflată în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,
pentru Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (art. 18 din OUG nr. 57/2007).
În cazul rezervaţiilor ştiinţifice, rezervaţiilor naturale, monumentelor naturii, siturilor de importanţă comunitară, ariilor speciale de
conservare, ariilor de protecţie specială avifaunistică şi ale celorlalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de
protecţie, care nu sunt cuprinse în perimetrele rezervaţiilor biosferei, ale parcurilor naţionale sau parcurilor naturale, administrarea
se poate asigura prin oricare dintre modalităţile prevăzute mai sus, după caz.
În cazul rezervaţiilor ştiinţifice, rezervaţiilor naturale, monumentelor naturii, siturilor de importanţă comunitară, ariilor speciale de
conservare, ariilor de protecţie specială avifaunistică şi ale celorlalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de
protecţie, care sunt cuprinse total sau parţial în perimetrele rezervaţiilor biosferei, ale parcurilor naţionale şi parcurilor naturale,
administrarea se asigură de către structurile de administrare ale acestora.
CURSUL X
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

10.1. Răspunderea civilă delictuală

În conformitate cu prevederile constituţionale care prevăd obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, s-a creat creat cadrul juridic general pentru ocrotirea prn mijloace de
drept civil a victimelor actiunilor prin care se aduc prejudicii mediului înconjurător.
Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii aduse mediului înconjurător este OUG nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, care la art. 95 consacră caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciu adus mediului.
Pentru a putea fi angajată, răspunderea civilă presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- săvârşirea unei fapte ilicite (acţiune-inacţiune);
- cauzarea unui prejudiciu ecologic (daună ecologică);
- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
- capacitatea delictuală a autorului în momentul săvârşirii faptei ilicite;
- culpa autorului faptei ilicite.
Conform OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, prejudiciu înseamnă „efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra
sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”.
În vederea explicării acestei „noţiuni revoluţionare“ pentru dreptul civil clasic s-a recurs în principal la două argumente teoretice.
Primul, consideră că la originea acceptării conceptului de „daună ecologică“ se află teoria inconvenientelor de vecinătate, în sensul
că, treptat, o asemenea teorie a lărgit noţiunea de vecinătate geografică la cea de vecinătate socială, prin introducerea conceptului
de patrimoniu comun. Ca atare, prejudiciul ecologic a putut fi definit ca o atingere a patrimoniului ecologic comun. Acest tip de
pagubă se distinge şi nu se confundă cu suma diferitelor atingeri aduse patrimoniului ecologic al indivizilor; victima tulburării este
în acest caz colectivitatea deţinătoare a unui patrimoniu distinct de ansamblul patrimoniilor personale ale subiectelor de drept.
Într-o altă perspectivă se consideră că noţiunea (conceptul) de pagubă ecologică este legată de proprietate, a cărei valoare
economică este determinantă. Paguba poate consta în pierderea ori deteriorarea unui bun care are o valoare de piaţă, într-o pierdere
de venit ori în daune vizând interese morale, estetice şi ştiinţifice. Această concepţie economizantă ridică însă probleme pentru
protecţia speciilor faunei şi florei sălbatice care nu sunt exploatate şi nu au deci nicio valoare de piaţă, precum şi pentru
35
ecosistemele şi peisajele a căror valoare economică nu poate să fie evaluată. Totodată, evaluarea valorii economice a altor
elemente de mediu, precum diversitatea biologică, echilibrul ecosistemelor, este deosebit de dificil de realizat.
În acelaşi timp, măsurarea ori evaluarea pagubelor în scopul atribuirii unei indemnizaţii ridică şi alte aspecte importante, ca de
exemplu pragul ori nivelul minim de pagubă care atrage răspunderea, constatarea daunei, în special când este vorba despre efecte
pe termen lung, la mare distanţă ori cauzate de actori multipli, şi, în sfârşit, posibila ireversibilitate a prejudiciului. De altfel,
această ultimă problemă rămâne, în mare parte, ignorată de drept.
Indiferent de viziunea acceptată, repararea prejudiciului ecologic nu este asigurată decât în mod imperfect, fie pentru că acesta nu
este reparabil în natură (atingerile ireversibile ale echilibrului natural), fie că este diluat astfel încât nicio reparaţie nu este posibilă
şi că sursa de poluare este prea imprecisă pentru a identifica autorul.
O problemă discutată şi discutabilă rămâne şi aceea de a şti de la ce grad al efectelor negative pentru mediu se deschide dreptul la
repararea pagubelor; pentru a găsi o soluţie general acceptabilă, jurisprudenţa franceză, de exemplu, a consacrat noţiunea de
„cauză probabilă şi credibilă“, atunci când nicio altă cauză decât poluarea ori deteriorarea mediului nu poate fi considerată în mod
rezonabil drept cauză principală a daunei.
În domeniul dreptului mediului prejudiciul trebuie să fie cert, putând fi considerate astfel şi prejudiciile viitoare, dacă există
certitudinea că ele se vor produce şi sunt elemente necesare pentru a le determina întinderea.
Persoanele fizice sau juridice care sunt responsabile de producerea prejudiciului vor fi obligate la repararea acestuia, precum şi la
costurile aferente înlăturării urmărilor produse, în vederea restabilirii situaţiei anterioare, aceasta reieşind din prevederile art. 6 şi
art. 94 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Conform principiului „poluatorul plăteşte” poluarea trebuie să fie imputabilă unui agent economic care, pe această cale, trebuie să
fie desemnat ca plătitor. Astfel, stabilirea unei legături de cauzalitate devine una dintre condiţiile punerii în practică a principiului
„poluatorul plăteşte“. După cum este cunoscut, la originea sa, acest principiu s-a bazat pe o idee negativă, respectiv că bugetul
naţional nu trebuie să suporte costul pagubelor cauzate mediului prin activităţi private, şi, în consecinţă, povara dezdăunării trebuie
deplasată şi imputată unui poluator pentru a-l obliga la internalizarea costurilor externe, ceea ce implică desemnarea unuia sau mai
multor poluatori identificabili, ceea ce ne trimite la stabilirea unei legături de cauzalitate.
Având în vedere particularităţile domeniului, nu poate fi vorba despre o cauzalitate a certitudinii şi se cuvine să se accepte
existenţa uneia eminamente probabile. Se pune apoi problema măsurii, care trebuie să ia în calcul toate elementele în prezenţă,
astfel încât să nu se ajungă la negarea necesităţii acestuia, dar nici la o certitudine maximă; astfel constituie contravenţie şi se
sancţionează în consecinţă, încălcarea obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu
şi de a înlătura urmările produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului
„poluatorul plăteşte” (art. 96, alin. 3, pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2005) sau a obligaţiilor persoanelor juridice de a acoperi costurile
măsurilor necesare pentru prevenirea şi/sau reducerea consecinţelor efectelor adverse ale activităţilor ca organisme genetice (art.
96, alin. 3, pct. 10).

10.2. Răspunderea contravenţională

În dreptul mediului se recurge adesea la răspunderea administrativă (contravenţională) pentru prevenirea sau combaterea
nerespectării prescripţiilor legale în materie, date fiind avantajele pe care le prezintă o atare formă de răspundere.
Astfel, procedura de constatare şi aplicare a sancţiunilor contravenţionale este mult mai rapidă şi mai suplă în raport cu celelalte
proceduri judiciare, ceea ce este favorabil cerinţelor de reparare cu prioritate a prejudiciilor ecologice. În acelaşi context, măsurile
dispuse sunt executorii, permiţând o intervenţie urgentă în cazul unor acţiuni cu impact negativ deosebit asupra mediului,
adoptarea unor măsuri de securitate şi siguranţă etc. De asemenea, în privinţa agenţilor abilitaţi să constate şi/sau să aplice
sancţiunile contravenţionale, datorită particularităţilor domeniului, este nevoie de o anumită specializare pentru aprecierea
gravităţii faptelor, a măsurilor ce se impun adoptate, precum şi pentru urmărirea şi controlul îndeplinirii acestora.

36
Conform art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, contravenţia constituie fapta
săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a
consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti.
Potrivit reglementării-cadru în vigoare, prin legi sau prin hotărâri de guvern se pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate
domeniile de activitate, iar prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene se stabilesc şi se sancţionează
contravenţii în toate domeniile de activitate în care acestora le sunt stabilite atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile
respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi sau prin hotărâri ale guvernului. Consiliile locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti pot stabili şi sancţiona contravenţii în următoarele domenii: salubritate; activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea
acestora; întreţinerea parcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă pentru copii; amenajarea şi curăţenia spaţiilor din
jurul blocurilor de locuinţe, precum şi a terenurilor virane; întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive aflate în administrarea lor;
întreţinerea străzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi altor instituţii de educaţie şi cultură, întreţinerea clădirilor, împrejmuirilor şi a altor
construcţii; depozitarea şi colectarea gunoaielor şi a resturilor menajere.
Aşa cum rezultă din definiţia de mai sus, este vorba despre o încălcare a reglementărilor juridice vizând protecţia mediului cu
vinovăţie, fiind exclusă răspunderea fără culpă. Aici se impun câteva precizări. În primul rând, întrucât contravenţiile la regimul
protecţiei mediului vizează prin excelenţă încălcări ale unor obligaţii legale privind ocrotirea şi conservarea naturii, simpla
înfrângere a prevederilor acestora face să se nască prezumţia de culpă.
De asemenea, fapta ilicită care constituie contravenţie poate consta dintr-o acţiune sau inacţiune legată indisolubil de o anumită
atitudine psihică a autorului său faţă de consecinţele lor negative; culpa poate fi prezentă sub toate formele ei.
Conform art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, sancţiunile care se aplică faptelor considerate contravenţii sunt principale şi
complementare. Sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul, amenda contravenţională şi prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii, iar cele complementare:
a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
c) închiderea unităţii;
d) blocarea contului bancar;
e) suspendarea activităţii agentului economic;
f) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
g) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială
Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţionată cu gradul de pericol social al faptei; pentru una şi aceeaşi contravenţie se
poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.
Persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi în condiţiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc şi se
sancţionează contravenţiile. Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii
faptei.
În art. 96 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului sunt prevăzute trei categorii de
contravenţii. Astfel, din prima grupă fac parte 27 de contravenţi constând în încălcări ale prevederilor legale precum: obligaţiile
persoanelor juridice de a realiza sisteme de automonitorizare şi de a raporta autorităţilor competente rezultatele acesteia, precum şi
accidentele şi incidentele care pot conduce la pericole de accidente, de a ţine evidenţa strictă a substanţelor şi preparatelor
periculoase, de a identifica şi preveni riscurile pe care acestea le pot prezenta pentru sănătatea populaţiei şi a mediului, obligaţia
persoanelor fizice şi juridice autorizate de a aplica prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a
mediului, de a menţine în stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului local, obligaţia proprietarilor de terenuri cu
titlu sau fără titlu, de a menţine perdelele forestiere şi aliniamentele de protecţia ş.a.

37
A doua categorie (cu 34 de contravenţii) cuprinde încălcări a unor prevederi legale de genul: obligaţiei persoanelor fizice de
solicitare şi obţinere a actelor de reglementare, obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale privind îmbunătăţirea
microclimatului urban, de a informa publicul privind riscurile generale de funcţionare sau existenţa obiectivelor cu risc pentru
mediu, obligaţia persoanelor fizice şi persoanelor juridice de a asigura măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a
surselor generatoare de zgomot şi vibraţii ş.a.
În sfârşit, cea de-a treia categorie de contravenţii la regimul protecţiei mediului, considerate cele mai grave, cel puţin din
perspectiva amenzilor aplicabile, cuprinde un număr de 15 încălcări ale legii, ca de exemplu: obligaţia persoanelor fizice şi
juridice de a diminua, modifica sau înceta activităţile generatoare de poluare la cererea motivată a autorităţilor generatoare de
poluare la cererea motivată a autorităţilor competente, de a realiza în totalitate şi la termen măsurile impuse, în conformitate cu
actele de reglementare şi prevederile legale, în urma inspecţiilor de mediu, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a suporta
costul pentru repararea unui prejudiciu şi de a înlătura urmările produse de aceasta, restabilind condiţiile anterioare producerii
prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plăteşte” ş.a.
Ca expresie a principiului poluatorul plăteşte, unele acte normative, precum Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi
administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane, prevăd că, pe lângă aplicarea amenzii, contravenienţii trebuie să repare prejudiciile
aduse mediului prin săvârşirea faptei contravenţionale. Astfel, potrivit art. 24, alin. 1 din Legea nr. 24/2007 prejudiciile cauzate
spaţiilor verzi se recuperează pe baza hotărârii judecătoreşti definitive; în cazul deteriorării spaţiilor verzi în urma incendiilor, se
stabileşte compensarea nu numai a pagubei pricinuite acestora, ci şi a cheltuielilor suportate pentru stingerea incendiului şi
curăţarea teritoriului de deşeurile provenite în urma acestuia şi refacerea zonei verzi (art. 24 alin. 2); în situaţia poluării chimice a
spaţiilor verzi, se stabileşte nu numai compensarea pagubei pricinuite spaţiilor verzi, ci şi a cheltuielilor suportate pentru
reecologizarea zonei şi a lucrărilor pe termen lung necesare pentru decontaminarea zonei, precum şi a cheltuielilor medicale
evaluate în cazul afectării populaţiei (art. 24, alin. 3).
Potrivit art. 11, alin. 1 din Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, caracterul contravenţional al
faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, în cazul
iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită, şi starea de
minoritate (copilul sub 14 ani). Pentru contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani minimul şi maximul amenzii
stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. De asemenea, minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu
poate fi sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei se constată numai de către instanţele de judecată.
10.3. Răspunderea penală în materie de mediu
În contextul crizei ecologice generalizate s-a evidenţiat faptul că in domeniul dreptului mediului normele cu caracter de
recomandare, precum şi formele de răspundere civilă şi contraventionala sunt insuficiente şi ineficace. Drept urmare, s-a recurs la
încriminarea acţiunilor de poluare, elaborându-se reglementări pe sectoare protejate, în care sunt prevăzute numeroase infracţiuni.
În planul pedepselor, nevoia unor dimensiuni noi, inedite, s-a exprimat, printre altele, prin apariţia, pe lângă sancţiunile
tradiţionale, precum amenda şi închisoarea, a altora noi, ca de exemplu formele de răspundere a persoanei juridice: închiderea pe o
anumită perioadă sau definitivă a activităţilor poluante, plasarea sub supraveghere judiciară, excluderea de pe pieţele publice,
interdicţia pentru o anumită perioadă de a emite cecuri, interdicţia de a face apel public la împrumuturi, interdicţia de a exercita
anumite activităţi sociale sau profesionale, dizolvarea persoanei juridice care a deturnat scopul ori obiectul său de activitate pentru
comiterea infracţiunii, afişarea şi difuzarea hotărârii judecătoreşti de condamnare, ş.a. La nivel procedural au apărut expertiza
tehnică ecologică, cazierul judiciar ecologic ş.a. Soluţia acestei situaţii o reprezintă, fără îndoială, pe termen scurt constituirea unui
fascicul de „infracţiuni ecologice“, iar treptat şi pe termen mediu, formarea unui veritabil „drept penal al mediului“, ca subramură
a dreptului mediului. Funcţia sa definitorie este aceea de a proteja valorile naturale recunoscute ca importante pentru societate,
incriminând fapte şi aplicând sancţiuni specifice.

38
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, prevede şi sancţionează o serie de fapte considerate
infracţiuni, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa sau sănătatea umană, animală sau vegetală, pentru care pedeapsa este
închisoarea şi/sau amenda penală, după caz.
Sub aspectul obiectului supus ocrotirii şi a regimului sancţionar, OUG nr. 195/2005 stabileşte mai multe categorii de infracţiuni,
cum ar fi: infracţiuni care au ca efect degradarea sau distrugerea mediului; infracţiuni care pun în pericol viaţa ori sănătatea
oamenilor, fauna sau flora; infracţiuni care au în vedere modalităţile de desfăşurare a activităţilor care comportă risc pentru
mediu; infractiuni care privesc condiţiile prealabile desfăşurării activităţilor cu impact asupra mediului, eliberarea autorizaţiilor şi
respectarea prevederilor acestora.
Ca şi exemple ale unor asemenea infracţiuni ecologice ar putea fi amintite:
- poluarea prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau substanţe periculoase;
- nerespectarea restricţiilor sau interdicţiilor stabilite pentru protecţia apei şi a atmosferei, prevăzute de actele normative în
vigoare;
- folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice pentru omorârea animalelor sălbatice şi a peştilor, în scopul consumului
sau al comercializării;
- producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav sănătatea umană;
- nerespectarea restricţiilor şi a interdicţiilor la vânat şi pescuit ale unor specii protejate sau oprite temporar prin lege şi în zonele
cu regim de protecţie integrală, potrivit reglementărilor specifice;
- continuarea activităţii după suspendarea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu;
- nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase, precum şi nerespectarea obligaţiei de depozitare
a îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a plantelor numai ambalate şi în locuri protejate;
- prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra mediului, a bilanţului de mediu sau a raportului
de amplasament a unor concluzii şi informaţii false;
- producerea şi/sau importul în scopul introducerii pe piaţă şi utilizarea unor substanţe şi preparate periculoase, fără respectarea
prevederilor actelor normative în vigoare şi introducerea pe teritoriul României a deşeurilor de orice natură în scopul eliminării
acestora;
- importul şi exportul unor substanţe şi preparate periculoase interzise sau restricţionate;
- transportul şi tranzitul de substanţe şi preparate periculoase, cu încălcarea prevederilor legale în vigoare;
- omisiunea de a raporta imediat despre orice accident major;
- producerea, livrarea şi utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a produselor de protecţie a plantelor neautorizate;
- desfăşurarea de către persoanele juridice de activităţi cu organisme modificate genetic sau produse ale acestora, fără a solicita şi
obţine acordul de import/export şi/sau autorizaţiile prevăzute de reglementările specifice;
- cultivarea plantelor superioare modificate genetic de către persoanele fizice şi juridice fără autorizaţie din partea autorităţii
publice competente pentru agricultura şi fără contract cu titularii autorizaţiilor de introducere deliberată în mediu şi pe piaţa a
organismelor modificate genetic;
- nerespectarea interdicţiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecţie a plantelor sau îngrăşăminte chimice;
- provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante, a contaminării mediului şi/sau a expunerii populaţiei la radiaţii
ionizante, omisiunea de a raporta prompt creşterea peste limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau
neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear;
- descărcarea apelor uzate şi a deşeurilor de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale sau provocarea, cu ştiinţă, de
poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanţe sau
deşeuri periculoase;
- continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia;

39
- neluarea măsurilor de eliminare totală a substanţelor şi preparatelor periculoase care au devenit deşeuri;
- refuzul intervenţiei în cazul poluării accidentale a apelor şi a zonelor de coastă;
- refuzul controlului, la introducerea şi scoaterea din ţară a substanţelor şi preparatelor periculoase precum şi introducerea în ţară a
culturilor de microorganisme, plante şi animale vii din flora şi fauna sălbatică, fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului;
- aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear.
CURSUL XI
PARTICULARITĂŢILE RĂSPUNDERII STATELOR ÎN MATERIE DE MEDIU CONFORM CONVENŢIILOR ŞI
TRATATELOR INTERNAŢIONALE

11.1. Aspecte generale

Potrivit dreptului internaţional clasic, răspunderea era, în general, tratată ca o răspundere de drept civil, o răspundere pentru
pagube materiale cauzate altor state sau cetăţenilor acestora, care trebuie să fie reparate prin plata unei despăgubiri.
În prezent, răspunderea internaţională a statelor nu mai este angajată numai pentru faptele producătoare de prejudiciu imediat, ci în
primul rând pentru încălcarea normelor şi principiilor colaborării dintre state, pentru lezarea intereselor generale ale comunităţii
internaţionale.
În contextul interdependenţelor actuale dintre statele lumii şi în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane, statele
desfăşoară activităţi ce transced graniţele naţionale şi sunt susceptibile a prezenta riscuri mari, cu un grad de pericol sporit pentru
mediul ambiant şi pentru statele din imediata apropiere (energia nucleară, activităţile industriale poluante, transporturile anumitor
produse, etc.).
11.2. Elementele răspunderii internaţionale a statelor în materie de mediu
Codificarea normelor privind răspunderea internaţionala a statelor porneşte de la premisa că încălcarea unei obligatii internaţionale
creează un nou regim juridic, un set distinct de reguli şi obligaţii. Normele privind răspunderea internaţională stabilesc
consecinţele care decurg din încălcarea unei obligaţii asumate, răspunderea apărând, astfel, ca sancţiune de ordin general pentru
încălcarea obligaţiilor internaţionale.
În domeniul protecţiei mediului, din punct de vedere al dreptului internaţional, faptele care atrag răspunderea includ, fie conduite
ilicite prin care se produc pagube mediului înconjurător, fie unele activităţi licite, care pot constitui, însă, surse ale vătămării
mediului.
Conduita ilicită trebuie să constea într-o comportare manifestată printr-o acţiune sau o omisiune imputabilă unui stat. Pentru ca
această acţiune sau inacţiune prin care un stat violează normele dreptului internaţional să conducă la angajarea răspunderii,
trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii:
- săvârşirea actului ilicit cu intenţie sau din neglijenţă sau imprudenţă;
- actul ilicit să fie imputabil statului şi organelor sale;
- să existe un raport de cauzalitate între actul incriminant şi prejudiciul produs.
Astfel, angajarea răspunderii internaţionale presupune existenţa anumitor condiţii care ridică o serie de dificultăţi, atât în ceea ce
priveşte identificarea autorului poluării (mai ales in privinţa poluării la mare distanţă), precum şi a evaluării prejudiciului
(elementele mediului nu sunt evaluabile în bani şi, în consecinţă, rezultă imposibilitatea acordării unor despăgubiri
corespunzătoare).
În ceea ce priveşte prejudiciul, in literatura de specialitate s-a consacrat termenul de „daună ecologică”, înţelegându-se prin
aceasta orice pagubă cauzată direct mediului înconjurător.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între actul incriminat şi paguba produsă, se ridica mai multe probleme, respectiv:
- distanţa care separă sursa de poluare de locul unde se produce prejudiciul poate lăsa loc de interpretări în legatură cu efectele
posibile ale poluării;
40
- evoluţia în timp a posibilelor efecte (acestea se pot produce intr-un timp mai scurt sau mai lung, precum şi cu o mai mare sau mai
mică intensitate).
11.3. Reglementări internaţionale referitoare la responsabilitate în caz de poluare a mediului
Primele convenţii internaţionale care au vizat mediul au stabilit doar reguli pentru punerea sub control a poluării, deoarece
reglementările privind responsabilitatea puteau genera interferenţe asupra suveranităţii naţionale, precum şi în planul dezvoltării
economice a statelor. Primele de convenţii în materie de responsabilitate au vizat daunele de origine nucleară, iar ulterior problema
poluării cu hidrocarburi.
Printre convenţiile care abordează problematica răspunderii internaţionale a statelor, pot fi enumerate:
a) Convenţia asupra responsabilităţii civile, adoptată la Bruxelles la 29.11.1969, care a intrat în vigoare la 19.07.1975 şi,
ulterior, a fost completată cu 3 protocoale adiţionale (în 1976, 1984 şi 1992), dintre care numai primul a intrat în vigoare. Ea are
ca obiectiv asigurarea unei indemnizaţii pentru victimele poluării cu hidrocarburi. Pentru stabilirea nivelului indemnizaţiei sunt
luate în calcul cheltuielile făcute cu măsurile de salvare, precum şi pierderile economice directe.
Responsabilitatea prevăzută de această convenţie este obiectivă, care se răsfrânge numai asupra proprietarului navei, fiind
limitată între 3 şi 59 de unităţi de cont, conform tonajului ambarcaţiunii.
b) A doua Convenţie asupra responsabilităţii civile, semnată tot la Bruxelles, la 18.12.1971, instituie un fond de
indemnizaţii pentru pagubele cauzate prin poluarea cu hidrocarburi. Convenţia a intrat în vigoare la 16.101978 şi a fost completată
cu 3 protocoaleadiţionale (în 1976, 1984 şi 1992), dintre care al doilea nu a intrat în vigoare.
Convenţia din 1971 se aplică atunci când responsabilitatea proprietarului nu poate fi pusă în cauză pe baza convenţiei din 1969,
situaţie în care intră în joc un aşa numit fond de compensare, instituit de către convenţie, prin contribuţia celor care au beneficiat
de transporturi navale de hidrocarburi.
c) La 3 mai 1996 a fost adoptată Convenţia internaţională asupra răspunderii şi indemnizaţiei pentru pagubele legate de transportul
pe mare al substanţelor nocive şi potenţial periculoase. Convenţia reprezintă un sistem de responsabilitate similar celui instituit
prin Convenţia de la Bruxelles din 1969. Materialele potenţial periculoase avute în vedere sunt enumerate în Anexa Convenţiei.
d) La 23 martie 2001 a fost semnată Convenţia internaţională asupra răspunderii civile pentru pagubele cauzate de către
poluarea provenită ca urmare a navigaţiei. Textul acesteia a fost inspirat din Convenţia din 1969 şi vizează scurgerile de
combustibil din rezervoarele navelor maritime. Actul nu a avut succesul scontat, în prezent fiind semnată de numai 5 state
neputând, astfel, să intre în vigoare.
CURSUL XII
ATRIBUŢII ŞI COMPETENŢE ALE AUTORITĂŢILOR NAŢIONALE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

12.1. Sistemul şi competenţele autorităţilor în materie de mediu

Ca şi obiectiv de interes public major, protecţia mediului constituie o responsabilitate publică, o obligaţie majoră a statului, care
implica reglementarea tuturor activităţilor economico-sociale printr-un sistem adecvat de protecţie şi control al acestora, prin
crearea unor instituţii specifice. Printre instituţiile care au competenţe în domeniul protecţiei mediului, pot fi enumerate:
Parlamentul, Guvernul, precum şi alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale.
a) Competenţa Parlamentului
În conformitate cu art. 73 din Constituţia României, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu
drept de vot, care pot face propuneri legislative şi în ceea ce priveşte protecţia mediului în ansamblul sau sau a elementelor sale
componente.
În cazul în care Parlamentul este sesizat în legătură cu încălcarea flagrantă a normelor de mediu, are obligaţia de a înfiinţa comisii
parlamentare de anchetă care să analizeze situaţia şi şa propună măsurile care se impun împotriva vinovaţilor.

41
b) Competenţa Guvernului
În conformitate cu art. 102 din Constituţia României, Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament,
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
În ceea ce priveşte protecţia mediului, Guvernul are competenţa de a promova iniţiativele legislative ale autorităţii publice centrale
pentru protectia mediului, precum şi de la celălalte autorităţi publice centrale interesate.
c) Competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale
Conform art. 80 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, autorităţile administraţiei publice centrale au următoarele
obligaţii:
- să elaboreze politica şi strategiile aplicabile în domeniul propriu de activitate, în conformitate cu principiile prezentei ordonanţe
de urgenţă;
- să asigure integrarea politicilor de mediu în politicile specifice;
- să elaboreze planuri şi programe sectoriale, cu respectarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă;
- să asigure pregătirea şi transmiterea către autorităţile competente pentru protecţia mediului a informaţiilor şi documentaţiilor
necesare obţinerii avizului de mediu pentru planurile şi programele pentru care este necesară evaluarea de mediu;
- să asigure, în structura lor organizatorică, structuri cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului, încadrate cu personal de
specialitate;
- să dezvolte, cu sprijinul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,
programe de restructurare, în acord cu strategia pentru protecţia mediului şi politica de mediu şi să asiste unităţile aflate în
coordonarea, în subordinea sau sub
autoritatea lor, la punerea în aplicare a acestor programe;
- să elaboreze normele şi reglementările specifice domeniului de activitate în
conformitate cu cerinţele legislaţiei de protecţia mediului şi să le înainteze pentru avizare autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului.
De asemenea, conform art. 81 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, a utorităţile publice cu responsabilităţi în
domeniile dezvoltării şi prognozei au următoarele atribuţii şi responsabilităţi:
- elaborează politicile de dezvoltare pe baza principiilor dezvoltării durabile, cu luarea în considerare a posibilelor efecte asupra
mediului;
- integrează în politica proprie măsuri şi acţiuni de refacere a zonelor afectate şi măsuri de prevenire a dezastrelor;
- elaborează Planurile de dezvoltare regională şi celelalte planuri şi programe,
conform legislaţiei în vigoare;
- cooperează cu autorităţile competente pentru protecţia mediului la elaborarea şi aplicarea strategiilor, a planurilor şi programelor
din domeniile lor specifice de activitate;
- colaborează cu autorităţile competente la identificarea şi implementarea
proiectelor prioritare finanţate din surse externe.
În cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale, conform HG nr. 368 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile, acesta realizează politica în domeniile mediului şi gospodăririi apelor la nivel
naţional, elaborează strategia şi reglementările specifice de dezvoltare şi armonizare a acestor activităţi în cadrul politicii generale
a Guvernului, asigură şi coordonează aplicarea strategiei Guvernului în domeniile sale de competenţă, îndeplinind rolul de
autoritate de stat, de sinteză, coordonare şi control în aceste domenii. Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile este desemnat
ca autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial pentru infrastructura de mediu.
In conformitate cu prevederile art. 3 din HG nr. 368/2007, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile are următoarele atribuţii
principale:

42
- asigură implementarea politicilor guvernamentale în domeniile sale de activitate, potrivit reglementărilor în vigoare;
- elaborează strategii şi politici în domeniile mediului, gospodăririi apelor şi dezvoltării durabile, pe care le supune Guvernului
spre adoptare;
- propune autorităţilor competente sau, după caz, stabileşte, în condiţiile legii, instrumentele juridice, instituţionale, administrative
şi economico-financiare pentru stimularea şi accelerarea integrării principiilor şi obiectivelor de mediu în celelalte politici
sectoriale;
- propune şi recomandă autorităţilor competente sau, după caz, stabileşte măsuri care să asigure conformarea politicilor şi
programelor de dezvoltare regională şi locală cu Strategia naţională de dezvoltare durabilă şi cu obiectivele stabilite prin strategiile
pentru protecţia mediului şi gospodărirea apelor;
- elaborează documentele de politică publică în domeniile sale de activitate;
- elaborează proiecte de acte normative şi avizează proiecte de acte normative elaborate de alte ministere şi autorităţi ale
administraţiei publice centrale şi locale, care privesc sfera sa de competenţă;
- emite acte de reglementare în domeniul său de activitate, potrivit prevederilor legale;
- raportează sau, după caz, informează Comisia Europeană asupra măsurilor legislative adoptate în domeniile reglementate de
acquis-ul comunitar de mediu, potrivit domeniilor sale de responsabilitate, suplimentar faţă de procesul de notificare a măsurilor
naţionale care transpun acest acquis;
- coordonează activitatea de avizare, promovare, realizare şi monitorizare a investiţiilor de protecţie a mediului şi de gospodărire a
apelor;
- coordonează activitatea de administrare a patrimoniului unităţilor aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea sa,
aferent domeniului public al statului;
- fundamentează şi elaborează programe privind protecţia mediului şi gospodărirea apelor, în scopul asigurării dezvoltării durabile;
- asigură, la nivel naţional, controlul respectării de către persoanele juridice şi fizice a reglementărilor din domeniile mediului şi
gospodăririi apelor;
- reprezintă Guvernul în relaţiile cu organisme interne şi internaţionale din domeniile mediului, gospodăririi apelor şi dezvoltării
durabile;
- asigură organizarea şi dezvoltarea activităţii de cercetare ştiinţifică şi inginerie tehnologică şi stabileşte conţinutul şi priorităţile
programelor de dezvoltare şi cercetare în domeniile sale de activitate;
- asigură, în condiţiile legii, elaborarea de studii şi cercetări necesare domeniilor sale de activitate şi acţionează pentru
valorificarea rezultatelor acestora;
- asigură, prin compartimentele proprii sau unităţile subordonate, controlul respectării legislaţiei în domeniile protecţiei mediului,
gospodăririi apelor şi siguranţei în exploatare a barajelor şi constată contravenţiile pentru nerespectarea acesteia, aplică sancţiunile
şi, după caz, sesizează organele de urmărire penală, potrivit prevederilor legale;
- organizează evenimente, elaborează şi sprijină editarea publicaţiilor de specialitate şi de informare din domeniile sale de
activitate;
- organizează şi coordonează elaborarea de studii şi proiecte pentru investiţii în domeniile mediului, gospodăririi apelor,
meteorologiei, hidrologiei şi hidrogeologiei;
- identifică şi propune indicatori privind dezvoltarea durabilă, mediul şi gospodărirea apelor şi colaborează cu Institutul Naţional
de Statistică în scopul adaptării continue a statisticii la cerinţele naţionale şi al corelării cu datele statistice internaţionale;
- iniţiază, direct sau prin unităţile aflate în coordonarea ori sub autoritatea sa, proiecte de parteneriat public-privat, negociază,
semnează şi realizează contractele de parteneriat public-privat, în conformitate cu prevederile legale în domeniu;

43
- iniţiază, negociază şi asigură punerea în aplicare a prevederilor tratatelor internaţionale din sfera sa de competenţă, reprezintă
interesele statului în diferite instituţii şi organisme bilaterale şi internaţionale şi dezvoltă relaţii de cooperare cu instituţii şi
organizaţii similare din alte state, în condiţiile legii;
- întreprinde acţiuni şi iniţiative, potrivit competenţelor stabilite de lege, pentru participarea României la acţiunile de cooperare
bilaterală şi multilaterală, la nivel subregional, regional şi global, pentru valorificarea oportunităţilor şi facilităţilor de asistenţă
financiară, tehnică, tehnologică şi ştiinţifică;
- exercită şi alte responsabilităţi, în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale şi ale actelor juridice internaţionale la care
România este parte;
- asigură cadrul juridic şi instituţional pentru facilitarea şi stimularea dialogului asupra politicilor, strategiilor şi deciziilor privind
mediul şi dezvoltarea durabilă;
- coordonează elaborarea formei finale a poziţiei României în promovarea noului acquis de mediu la nivelul Uniunii Europene;
- programează, coordonează şi monitorizează utilizarea asistenţei financiare nerambursabile acordate României de Uniunea
Europeană în domeniile sale de activitate;
- asigură accesul publicului la informaţiile de mediu, consultarea şi participarea acestuia la luarea deciziilor privind mediul;
- iniţiază şi dezvoltă programe de educaţie şi de instruire a specialiştilor în domeniul său de activitate, colaborează cu ministerele,
cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţiile de învăţământ, ştiinţă şi cultură, cu reprezentanţii
mijloacelor de informare a publicului.
12.2. Rolul organizaţiilor neguvernamentale în protecţia mediului
Organizaţiile neguvernamentale (ONG) constituie o formă de participare a cetăţenilor la politica de protecţie a mediului
înconjurător, având, de asemenea, şi un rol important în educaţia ecologică a populaţiei.
ONG-urile din România, care acţionează în domeniul protecţiei mediului, au parcurs mai multe etape în evoluţia lor, ajungând ca
în prezent să aibă o contribuţie majoră la conştientizarea problemelor de mediu şi la conjugarea eforturilor pentru promovarea
unui mediu sănătos.
Conform art. 51 din Constituţia României, care consacră dreptul organizaţiilor legal constituite de a adresa petiţii, ONG-urile pot
solicita organelor competente rezolvarea unor probleme de mediu.
Mai mult, conform art. 5, lit. d din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, ONG-urilor li s-a recunoscut dreptul de a se
adresa autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un
prejudiciu.
12.3. Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în domeniul protecţiei mediului
Conform art. 5 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic, garantând în acest scop:
- accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
- asocierea în organizaţii pentru protecţia mediului;
- consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare
în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor;
- dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau
judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu;
- dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Pe lângă aceste drepturi, aceeaşi ordonanţă, la art. 94, stabileşte că protecţia mediului constituie o obligaţie generală a tuturor
persoanelor fizice şi juridice, în care scop acestea au următoarele obligaţii specifice:
- solicită şi obţin de la autorităţile pentru protecţia mediului actele de reglementare, potrivit prevederilor legale;
- respectă condiţiile din actele de reglementare obţinute;

44
- asistă persoanele împuternicite cu activităţi de verificare, inspecţie şi control, punându-le la dispoziţie evidenţa măsurătorilor
proprii şi toate celelalte documente relevante şi le facilitează controlul activităţilor ai căror titulari sunt, precum şi prelevarea de
probe;
- asigură accesul persoanelor împuternicite pentru verificare, inspecţie şi control la instalaţiile tehnologice generatoare de impact
asupra mediului, la echipamentele şi instalaţiile de depoluare a mediului, precum şi în spaţiile sau în zonele aferente acestora;
- suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmările produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii
prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plăteşte";
- informează autorităţile competente, în caz de eliminări accidentale de poluanţi în mediu sau de accident major;
- depozitează deşeurile de orice fel numai pe amplasamente autorizate în acest sens
De asemenea, OUG nr. 195/2005 nuanţează obligaţia generală de protecţie a mediului cu obligaţii specifice pentru persoanele
fizice sau juridice în vederea respectării regimului ariilor naturale protejate, precum şi în domeniul prospectării şi exploatării
resurselor solului şi subsolului sau a cultivării plantelor modificate genetic.

CURSUL XIII
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU VOCAŢIE UNIVERSALĂ ŞI REGIONALĂ CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL
PROTECŢIEI MEDIULUI

13.1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi mediul înconjurător

În ceea ce priveşte protecţia mediului, ONU a adoptat numeroase documente cu forţă juridică diferită (rezoluţii, declaraţii,
programe de acţiune, etc.), care au contribuit la precizarea şi dezvoltarea normelor şi principiilor juridice privind protecţia şi
conservarea mediului.
Totodată, sub auspiciile ONU au fost organizate cele trei conferinţe mondiale asupra problemelor ecologice globale: Stockholm
(1972), Rio de Janeiro (1992) şi Johanesburg (2002).
În ultimul timp, marea majoritate a instituţiilor specializate ale ONU s-au implicat în problematica protecţiei mediului, din
perspectiva domeniului lor de activitate. Printre acestea, pot fi amintite:
a) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)
În cadrul celor patru sectoare principale de activitate (educaţie, ştiinţă, cultură şi informaţie) se disting mai multe departamente,
printre care şi departamentul ştiinţelor referitoare la mediul înconjurător şi la resursele naturale.
UNESCO se preocupă de problemele mediului din două perspective principale: cea a educaţiei şi, respectiv, cea a cercetării
ştiinţifice şi instrucţiei.
Din iniţiativa UNESCO au fost elaborate şi adoptate o serie de documente deosebit de importante în materie de mediu, cum ar fi:
- Convenţia de la Ramsar (Iran), adoptată la 2 februarie 1971, referitoare la zonele umede de importanţă internaţională, în special
ca habitat al păsărilor acvatice;
- Convenţia privind patrimoniul mondial cultural şi natural, adoptată la Paris, la 16 noiembrie 1972.
b) Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)
Activitatea principală a acestei organizaţii în domeniul mediului se axează pe protecţia solului, precum şi asupra poluării apelor
maritime şi a atmosferei.
Sub egida FAO s-a redactat şi proclamat Carta mondială a solurilor (1981). De asemenea, organizaţia s-a implicat în elaborarea
mai multor texte şi convenţii internaţionale, cum ar fi:
- Convenţia de la Barcelona privind protecţia Mării Mediterane împotriva poluării (1976);
- Convenţia de la Alger privind conservarea naturii şi a resurselor sale (1968).
c) Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

45
În conformitate cu art. 2 din actul său constitutiv, care îi atribuie competenţe în lupta împotriva maladiilor endemice, epidemice şi
altele, OMS furnizează asistenţă tehnică şi supraveghează consecinţele poluărilor specifice, daunătoare sănătăţii umane.
De asemenea, în domeniul protecţiei mediului, OMS şi-a propus următoarele priorităţi:
- evaluarea efectelor pe care le produc condiţiile de mediu asupra sănătăţii;
- aprovizionarea cu apă salubră;
- elaborarea de sisteme pentru detecţia şi supravegherea poluanţilor şi a altor factori dăunători pentru sănătatea oamenilor.
d) Organizaţia Maritimă Internaţională (IMO)
Organizaţia Maritimă Internaţională are ca scop promovarea cooperării între state pentru realizarea unei navigaţii sigure şi
eficiente şi înlăturarea discriminărilor şi a restricţiilor impuse navigaţiei internaţionale. În consecinţă, rolul său constă în
promovarea aspectelor protecţiei mediului în navigaţia maritimă şi pescuit. Sub egida IMO au fost adoptate o serie de conventii
internaţionale cu privire la lupta împotriva poluării mărilor, ca de exemplu cele trei convenţii adoptate la Londra:
- Convenţia privind poluarea prin hidrocarburi (1954);
- Convenţia asupra siguranţei vieţii pe mare (1965);
- Convenţia referitoare la imersarea deşeurilor de către nave (1973).
e) Organizaţia Meteorologica Mondială (OMM)
Această organizaţie are ca scop principal coordonarea, uniformizarea şi ameliorarea serviciilor meteorologice din toată lumea, in
folosul sprijinirii activităţilor din alte domenii, cum ar fi agricultura, aviaţia şi in ultima perioadă şi protecţia mediului.
OMM contribuie la stabilirea unor reţele de observare şi sisteme rapide de informaţii meteorologice, observarea poluărilor şi
studierea propagării acestora. De asemenea, OMM joacă un rol important în materie de previziune a catastrofelor naturale (secetă,
uragane).
f) Organizatia Internaţională a Muncii (OIM)
Organizatia Internaţională a Muncii îşi propune ca scopuri fundamentale, printre altele, ridicarea nivelului de trai şi cresterea
bunăstării economice a muncitorilor, ocrotirea adecvată a vieţii şi sănătăţii acestora, domenii care în present sunt legate tot mai
strâns şi de protecţia mediului.
13.2. Organizaţii regionale şi subregionale cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului
Cooperarea regională în materie de mediu permite luarea în considerare a particularităţilor fizico-geografice şi ecologice a unui
mediu dat şi favorizeaza cooperarea între statele vecine ori deţinătoare a unui factor de mediu comun.
Printre formele de cooperare internaţională cu vocaţie regională se remarcă:
- Organizaţia Unităţii Africane (OUA)
Fondată în scopul de a promova cooperarea politică între statele aparţinând continentului african, OUA şi-a extins preocupările şi
asupra protecţiei mediului. Planul de acţiune de la Lagos, elaborat şi adoptat în cadrul organizaţiei, a inclus problematica protecţiei
mediului în rândul problemelor generale economic-sociale.
- Organizaţia Statelor Americane (OSA)
Creată în vederea consolidării păcii şi securităţii pe continent, OSA s-a implicat în materia mediului prin elaborarea şi
implementarea unor proiecte de valorificare a apelor şi pădurilor continentale cu sprijinul PNUE (Programului Naţiunilor Unite
pentru mediul Înconjurător). Totodată, organizaţia a contribuit la realizarea Convenţiei relative la protecţia naturii şi conservarea
vieţii sălbatice în emisfera vestică şi a patronat diverse reuniuni ştiinţifice din domeniu.
- Liga Statelor Arabe (LSA)
Scopul LSA este de a favoriza cooperarea între statele arabe pe plan politic, economic, militar, social şi cultural, aplanarea unor
eventuale diferende între acestea şi asigurarea condiţiilor de colaborare cu alte state.
În cadrul activităţi desfăşurate în domeniul economic, LSA face recomandări şi cu privire la folosirea şi protejarea resurselor
naturale ale mediului.

46
În plan european, existenţa unui suport instituţional regional adecvat, atât pentru elaborarea şi adoptarea unor norme juridice care
să guverneze cooperarea interstatală, cât şi pentru asigurarea îndeplinirii lor, este favorizată de mai mulţi factori. În primul rând,
procesul de integrare structurală a statelor europene este avansat, atât lărgirea Uniunii Europene la 27 de state, cât şi cuprinderea
tuturor statelor continentului în cadrul Consiliului Europei creeând premisele unei cooperări intense, inclusiv în materie de mediu.
Astfel, cooperarea intereuropeană este determinată şi este stimulată de dimensiunile fenomenelor de poluare şi deteriorare a
factorilor de mediu, de tradiţiile culturale ale ţărilor din zonă, etc.
Printre organizaţiile care reprezintă principalele foruri de elaborare şi adoptare a regulilor juridice ce guvernează cooperarea
intercontinentală în domeniul protecţiei şi dezvoltării mediului, pot fi amintite:
- Consiliul Europei
Consiliul Europei reprezintă prima organizaţie de cooperare regională din Europa care, în prezent cuprinde astăzi toate statele
continentului european (cu statut de membru cu drepturi depline sau cu statut de invitat). Consiliul Europei are atribuţii în
domeniul mediului legate de conservarea naturii, biodiversităţii, de organizarea unei reţele europene de arii protejate, de acţiuni de
educaţie ecologică.
Interesul deosebit pentru rezolvarea al organizaţiei pentru rezolvarea problemelor de mediu se reflecta in multitudinea
documentelor adoptate (Carta apei – 1968; Declaraţia de principii asupra luptei contra poluării aerului – 1968; Carta solului –
1972; Convenţia relativă la conservarea vietii sălbatice şi a habitatelor naturale ale Europei – 1979; carta animalelor – 1986;
Convenţia europeană privind protecţia animalelor de companie – 2004).
- Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (CEE)
Este cea mai veche şi mai cuprinzătoare organizaţie europeană creată ca organ subsidiar al Consiliului Economic şi Social al ONU
(ECOSOC), în perspectiva reconstrucţiei Europei, a ridicării nivelului activităţii economice continentale, precum şi a schimburilor
internaţionale. Deşi preocupările iniţiale ale acestui organism au fost de natură economică, aceasta s-a orientat cu timpul şi spre
abordarea problemelor de mediu, prin Comisia pentru Politica de Mediu, constituită în cadrul său.
Printre problemele considerate ca fiind prioritare, pot fi amintite: cercetarea stării mediului înconjurător în aria de cuprindere a
Comunităţilor Europene, examinarea politicilor naţionale, a legislaţiilor şi a instituţiilor; elaborarea de standarde şi indicatori, de
norme şi reglementări corespunzătoare diferiţilor factori de mediu; apropierea şi armonizarea politicilor la scară internaţională şi
încheierea unor acorduri sau convenţii.
- Agenţia Europeană pentru Mediu
Agenţia Europeană pentru Mediu, cu sediul la Coopenhaga, a fost creată în vederea asigurării cooperării în domeniul mediului
între statele membre ale Uniunii Europene, în special în domeniul monitorizării mediului în cadrul unui sistem unitar european.
Agenţia îşi axează activitatea pe domeniile ce privesc calitatea mediului, sub aspectul calităţii aerului şi a emisiilor atmosferice;
calitatea apei, poluanţi şi resursele de apă; substanţele chimice şi periculoase pentru mediu; protecţia zonelor de coasta, a ariilor
naturale şi a biodiversităţii, ş.a.
În acest context, se realizează rapoarte europene privind starea mediului, care au rolul evidenţierii dinamicii calităţii mediului de
pe continentul european, informaţiile fiind folosite la implementarea politicilor de mediu ale Comunităţii europene.
CURSUL XIV
SISTEMUL DE SUPRAVEGHERE A FACTORILOR DE MEDIU
ÎN PLAN NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL

14.1. Sistemul naţional de monitorizare integrată

Conform art. 2, pct. 44 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, monitorizarea mediului reprezintă supravegherea,
prognozarea, avertizarea şi intervenţia în vederea evaluării sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale elementelor de
mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi a semnificaţiei ecologice a acestora, a evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale
schimbărilor produse, urmate de măsurile care se impun.
47
În consecinţă, sistemul de monitorizare integrată reprezintă un sistem complex de achiziţie a datelor privind calitatea mediului,
obţinute pe baza unor măsurători sistematice şi de lungă durată, menit să asigure posibilitatea controlului poluării.
Sistemul de monitorizare integrată are la bază Sistemul de naţional de supraveghere a calităţii apelor (ape de suprafaţă curgătoare,
lacuri, ape maritime, ape subterane şi ape uzate), reţeaua de fond şi cea de imisie pentru supravegherea calităţii apelor, reţeaua de
ploi acide, reţeaua de radioactivitate, de monitorizare sol-vegetaţie forestieră, în subordinea directă a autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului. De asemenea, sistemul de monitorizare integrată se bazează şi pe o serie de informaţii periodice privind
caliatatea solului, a vegetaţiei, a faunei, a sănătăţii umane, primite de la alte autorităţi publice centrale şi locale de specialitate.
Drept urmare, prin sistemul de monitorizare integrată se obţine un sistem adecvat de supraveghere a calităţii mediului în România,
pentru controlul influenţelor antropice, al redresării ecologice a zonelor puternic afectate de poluare, a dezvoltării economico-
sociale şi stabilirea măsurilor de inginerie a mediului pentru prevenirea şi evitarea tendinţelor şi urmărilor negative.
Sistemul de monitorizare integrată cuprinde două tipuri de activităţi. Pe de o parte, activitatea operativă de culegere a datelor,
avertizarea unor poluări accidentale şi luarea unor masuri de protecţie a folosinţelor, iar pe de altă parte, activitatea de
caracterizare a mediului pe termen lung, de evaluare a tendinţelor de evoluţie a măsurilor de protecţie adecvate.
Având în vedere că în sistemul de monitorizare integrată participă mai multe reţele şi subsisteme, se disting două circuite ale
datelor:
- circulaţia în plan orizontal, între sisteme de monitorizare (vectori de propagare a poluării, interferenţe de contact, mediu de
bioacumulare şi biotransformare);
- circulaţia în plan vertical de la punctele de supraveghere la inspectoratele judeţene (inclusiv al Municipiului Bucureşti) la centrul
de prelucrare şi interpretare a datelor.
Conform art. 75, lit. i din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului organizează sistemul naţional de monitorizare integrată a
calităţii mediului, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului coordonează activitatea acestuia şi asigură informarea
autorităţii centrale pentru sănătate privind rezultatele monitorizării contaminării radioactive a mediului.
14.2. Supravegherea calităţii mediului pe plan internaţional
Pentru evidenţierea schimbărilor climatice profunde, precum şi pentru evaluarea şi prognozarea stării mediului înconjurător în plan
internaţional, în urma Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului de la Stockholm (1972), a fost creat Sistemul Global de
Monitorizare al Mediului Înconjurător (GEMS – Global Environment Monitoring System).
Crearea GEMS a fost determinată de apariţia pericolului creşterii nivelului global al poluării de care sunt legate efecte diferite la
scara întregii biosfere.
În prezent, o atenţie deosebită se acordă definitivării elementelor metodologice pentru organizarea activităţii de monitoring atât în
privinţa principalelor componente ale mediului (apă, atmosferă, sol) cât şi pentru evacuarea în mediu a deşeurilor periculoase.
La Consfătuirea interguvernamentală convocată de Programul ONU pentru Mediu Înconjurător (UNEP), la Nayrobi (1974), au
fost elaborate recomandări referitoare la principii şi scopurile GEMS şi s-au formulat criteriile de stabilire a listei priorităţilor, listă
care include indicatorii calităţii mediului natural, precum şi lista substanţelor poluante prioritare ce trebuie să fie supravegheate.
Totodată, s-a propus ca monitorizarea sa se aplice în următoarele domenii: controlul continuu al polării atmosferei, al mărilor şi
oceanelor, precum şi al gradului de poluare al solului.

BIBLIOGRAFIE
1. Mircea Duţu, Dicţionar de drept al mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
2. Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
3. Mircea Duţu, Dreptul internaţional al mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2004;
4. Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
5. Ernest Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
48
6. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
7. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008;
8. Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006;
9. Dan Vătăman, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008;
10. Sanda Vişan, Anca Angelescu, Cristina Alpopi, Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie, Editura Economică, Bucureşti,
2000.

Legislaţie:
11. Constituţia României;

49