Ec a t e r i n a Ţ a r ă l u n g ă

LIMITE
 Coperta de Ecaterina Ţarălungă

© Ecaterina Ţarălungă
Limite, 2003, versuri

ISBN 973-

2
Editura PALLAS, 2003

3
desen de Marin Sorescu, 1988

4
Despre văz

Puterea de-a fi orb

şi surd la furtunile lumii
e avertismentul morţii.
Dar puterea de-a trece
orb prin tine însuţi
ce nume poartă?
Cei vechi ziceau:
ignoranţă, prostie,
uşurătate, farmec
şi adăugau cuvântul
soartă.
Nu s-au opus. Au trăit
după firea inimii lor.
Ne-au adus în prezent
de parc-ar fi spus:
descurcaţi-vă, fiecare cu orbirea lui.
Diogene e-al nostru,
nu poate fi dăruit nimănui.
Şi astfel, unii pipăie drumul,
alţii cer ajutor,
numeroşi se lovesc şi cad,
unii mai mor
şi restul plutonului
alunecă pe toboganul timpului

5
zicând: fie ce-o fi!
Puterea orbirii
e puterea de-a şti
că văzul nu-nseamnă nimic
pentru cel ce e dus
de torent
şi e blând şi supus.
Ba chiar, zice-nţeleptul,
mai orbi sunt cei ce privesc
fix o lumină
fie din ei, fie din cer .
Ochii li-s arşi de mister
şi nu văd alături.
Ne calcă mereu
în punctele cele mai dureroase.
Trebuie loviţi cu sete,
la oase,
să simtă că văzul
e un păcat.
Şi plutonul confirmă:
adevărat!

6
Generaţii

Nesfârşite închisori… Planete

pe întortocheate văi alunecând…
Jocul fulgurat al întâmplării
unei porţi deschise prea curând,
dincolo de care, iar şi iar,
ferecate ziduri albăstresc
în oglinzi mereu mai iluzorii
gratiile ochiului flămând.

7
Acasă

Doar umbrele acelor oameni

care ţineau viaţa pe umeri…
Doar umbrele
printre castanii din parc.
Şi vieţile lor
alte umbre purtându-le.
Astfel oraşul trăieşte
sub făgaşe de timp
ce-i zgârie chipul,
neştiut respirându-ne.

8
Planete

Există în noi mai multe planete

pe care trăim nevăzuţi.
Mereu căutăm în mările lor
adevărul celor necunoscuţi.
Ei sunt măştile noastre
printre care vâslim
spre versanţii de nord.
Privim prin ocheane palidul far
care ne cheamă timid
departe-n adâncul sistem solar.
Bănuim pretutindeni planeta Pământ,
oceanu-i pierdut prin galaxii.
O iubim pân-la ultimul gând
şi-i vom fi-n lumi dispărute, solìi…

9
Şi nimeni…

Nepedepsiţi vom arde peste vreme

aceste bariere ce închid
în noi ciudatele cascade
cu pulbere din marele fluid
al lumii pământene.

Nedomoliţi vom prăbuşi prin ere

fiinţa propriei speranţe
că vrerea cea din noi nu piere
şi că-n urmaşi se vor alege
căinţa, binele, frumosul.

Şi nimeni nu va şti atunci

cum azi povara cea mai grea
ne-a arcuit vertebră cu vertebră,
cum ochiul nostru cel abrupt
a agăţat de piatra dură
făptura fiecărui pas
dinspre durere spre măsură.

10
Lest

Ceva este ars,

Altceva a rămas,
foame adâncă
Între cenuşă şi glas.

11
Întrebare

Dincolo de propriul meu contur

Tulpină, fir cu fir spulberată.
E greu? E bine să rămâi înăuntru
Totdeauna? Vreodată?
Să ştii, să ignori
gustul atâtor răni, constelaţii, rădăcini?
Cel ce cunoaşte există?
Transformă adevărata sa formă?

12
Feed-back

De noi înşine
mereu vinovaţi,
ne rostogolim
într-o pândă continuă,
victimele celor vânaţi.

13
Via reggia

Lumile-s doar clipe dintr-o viaţă

şi le privim străfulgeraţi,
alunecând într-una…
Iar vieţile sunt lumi care ne-nvaţă
cum tăinuit să le păstrăm
pe totdeauna…

14
Alegere

Câţi oare ştiu

ce rotund poate fi
pământul alegerii?
Şi ce încălţări, Doamne,
se pot rupe
ca să-l străbaţi!
Şi câte săgeţi trimite speranţa
din ochiul tău arcuit!
Târziu abia vezi
că te-ntorci de unde-ai pornit,
iar din tine rămâne
doar ţinta în care-ai izbit!

15
Oceanul

Atât de calm oceanul nesfârşit,

deşi la orizont dispar corăbii!
Şi-atât de tainic freamătul păstrat
din duhul lor marinăresc…

Mesajul unor omeneşti destine

se pierde pe nisipul fin
în timp ce arcurile zilei cresc.

Târziu, sub steaua albei nopţi

vreun singuratic mai aude
chemarea nesfârşirilor trecute
şi-atunci trimite-n valuri, neştiut,
vedeta lui rapidă, sfâşiind
mătăsurile apei până unde
el şi corăbierii s-au recunoscut.

16
Pasărea

Ieri s-a oprit la fereastră

O pasăre de lumină.
O priveam. Ochii ei rotunzi
Într-ai mei străluceau.
Mă făcusem de aer curat
În casa de gânduri plină.
Cu mâini nevăzute prindeam
Din urmă trecutul
Şi-l tot aruncam
Spre trilul clipei, spre geam…

17
Regn

Azi dimineaţă-n palma mea suavă

a pierit o pasăre bolnavă.
Voiam s-o vindec de durere
fără să ştiu că legea mea
doar mie-mi dă putere.
O clipă m-a privit în ochi
lăstunul mic şi-a tresărit
cu capul către cer.
Abia atunci am bănuit
ce este zborul
şi cum spre moarte,
fără milă, l-a umbrit.

18
Bucurie

Voiam s-o ating

şi era doar lumină,
mereu mai aproape, învăluitoare.
Ştiam…
Mă va cuprinde
şi voi pieri, lipsită de aerul
umbrelor mele.
Dar n-a fost aşa…
În miezul ei purpuriu
pâlpâia Pământul,
rotunjit
într-un mugur viu…

19
Geneză

Neaşteptate sunete în golul

dintre tăcere şi ecou
trimite lumii de-ntuneric solul
aripilor aflate-n ou.

Un foşnet fără nume la hotarul

dintre viaţă şi neant
e tot ce ştie despre zbor cuibarul
rămas în regnul celălalt.

Şi când o pasăre ţâşneşte spre lumină

zadarnic sunetele cad
în spaţiul dintre foşnete şi tină.
E singură. Doar aripile-i ard.

20
Luminoasele ploi

Luminoasele ploi de aprilie,

reci călătorind din altă lume
spre noi – întuneric şi ardere.
Pulberi de apă, plasturi de ceaţă uşoară,
purificator vântul în zori
deasupra orbitoarelor răni
lăsate de necunoaştere
prin labirintul speranţei.

Şi iarăşi luminoasele ploi de aprilie

ce vin şi dispar…
Cu ele trec vii siluete
desprinse din noi,
mulţimi diafane plutind
către larg şi apoi
perechi, inşi tăcuţi
furişându-se rar,
tot mai rar…

21
Între margini

M-am născut pe o pleoapă de cântec,

într-o zodie verde şi caldă.
Nesfârşit unduiau genele timpului,
fire de aur privind
jucăuş cum mă scaldă.
Ci mâinile lui nevăzute apoi
peste ochi mi-au lăsat întuneric,
o răcoare de seară târzie şi încă
sub gene o lacrimă grea,
legănată cu mine
în tremur de stea căzătoare
ce stă să se plângă…

22
Labirint

Am pierdut măsura de aur

a zilei,
limpede speranţa ei traversând
lumi fericite…
O caut prin mereu mai ascunse
răscruci de teroare,
îmi înfloresc pe chip firidele
cu vrăjitoare
şi-mi cresc aripi de Minotaur,
semn de albite osuare…
Am pierdut firul de aur
şi oarbă, pipăi zidul prin care
chem altă viaţă să mă soarbă…

23
Alternativă

Un vânt uriaş agăţase cu degetul,

prin fereastra deschisă, casa
şi-o legăna.
Vedeam pădurea şi iarba,
urechi ciulite sub ea.
Nu ştiam ce-i mai bine:
proptită-n pământ,
micşorată până la gând,
ori în colivia feresterei zburând?

24
Se făcea…

Tulbure, aspru, nemaiştiut

e gustul de sânge şi viaţă.
Se făcea că-ntr-un vis l-am simţit,
dintr-o stea l-am primit,
duhul nopţilor lui mă răsfaţă.

Se făcea că din somn m-am trezit

flămândă şi tot însetată.
N-o să mai dorm, îmi spuneam, niciodată,
nu voi iubi şi n-am să trăiesc
după legea acelui tărâm pământesc!

25
Clipa

Nedefinită clipa cunoaşterii

trasa prin aer semne prelungi,
apropiindu-se.
„E ici, e acolo…” spuneam
fără s-o văd.
Căutam astfel, cu paşii mărunţi,
în timp ce deasupră-mi
se arcuiau, mereu mai aproape,
meridianele nopţii.

26
Coexistenţă

Uneori se ivesc din apele tulburi

copiii de fum ai trecutului,
chipuri ce-şi strigă dreptul la viaţă
şi pier înecate, fragile scuturi
de clipe ce mă răsfaţă.
Stau lângă ele cu palma întinsă,
gata să strâng lângă trupul
pietrificat speranţa aceea
care-a săpat în carnea copilăriei
femeia…

27
Rugă

Doamne, inima mea o am pierdut

pe nesfârşite cărări de amiazi.
Lacuri imense în peştera goală
caută barca spre râu.
Du-mă din nou la muntele magic,
tu, mântuire, gândul dintâiu!

28
Frigul

A fost în seara aceea

când am descoperit casa goală
şi mare, cu lucruri amestecate,
printre care pluteam fără rost
doar eu, femeia…

29
Răspuns

Nu rosti cuvântul nepereche

în aripa albatrosului ascuns!
Zborul păsării pe ţărmuri zace
de săgeata prea-iubirilor răpus.

În penajul stins doar spuma

târzie vârstă împlineşte.
Trupul răstignit anunţă
o viaţă care din tăcere creşte.

30
Fuga

Ascult ecourile timpului vibrând,

pierdute într-o peşteră fără sfârşit.
Mă depărtez de ele pe furiş,
alerg după lumina unui gând.
Simt picături de vechi izvoare
pe chipul sufletului rece fumegând
şi-n talpa visului brutale răni
sub piatra fără de cărare.
Mereu mai slabe, depărtate-s
fuioarele ecoului arzând
plafonul lumii, nemişcat şi scund,
unde mă caută şi unde
vremelnic încă mă ascund.

31
Respirând

Adânc în fluierul oaselor mele

s-a trezit oboseala, fiară flămândă.
Cum scormone gheara-i, la pândă,
iar colţii apucă şi sfarmă.
Împrăştiat prin unghere de gând
trupul adoarme uşor, părăsit respirând
praful clipei, strălucitor…

32
Poveste

Cine mi-a spus odată, demult,

cu voce de frunză dusă de vânt:
carcasa ta, ce dură şi grea,
o povară să-ţi fie, mereu să vrei
s-o spargi dinăuntru cu inima ta?

Şi, Doamne, de ce oare-am crezut

că numai gândul îmi e de-ajuns
să scot la lumină miezul ascuns,
că numai ochii mă pot ajuta
ai celor ce cheamă privirea mea?

O veche poveste fără sfârşit

pe hârtii şifonate, de aruncat,
lipite ici-acolo, un veşnic păcat,
pe platoşa udă de lacrimi:
eul meu, dinăuntru-n afară spălat…

33
Crochiu

Ochiul cu cearcăn
neştiut în adânc se desface.
Se roteşte cum pasărea.
Împrăştie cercuri aripa-i.
Mereu mai adânc
pe mine de mine
neabătut mă desparte.
Prin orozontul de magmă curată
văd cochilia veche tot mai departe…

34
Prag

Ascult tiparul formelor vibrând în noapte

la porţile timpului nenăscut.
Nu mă apără nimeni de ele. Doar firea
pe care-o lucrez în formă de scut.
E-o tăcere mare peste planeta durerii.
Migala târzie nu dă lumină,
iar muzica sferelor arar mai trimite
eoni de speranţă,-ndoială şi vină.

M-ascult. Alte lumi îşi cheamă conturul

din oglinda-nvelişului meu cizelat.
Ochi pânditori ai formelor vieţii le fură
înainte de-a se fi-ntruchipat.
Presimt mişcarea lor cum mă preface
în geometria unui singur sunt
şi-n ea se-ascund atâtea viitoare fapte,
dar, mai ales, pustiitorul, nordic vânt…

35
Rai-arebi

De ce mă credeam regina
acelui anotimp de după Luna Teiului?
Zile lungi, fără apă şi somn,
nopţi când invocam averse
şi mă târam cu sceptrul încins,
coroana în flăcări, privirile şterse
spre Golgota vârstei aceleia
când lipsa ploii e-un codru ucis.
Alergam
între neştiute simboluri
pe sub vuitoarele, cereştile goluri,
temerar şi zadarnic schimbând
speranţa cu cercul în juru-mi închis.

36
Steaua polară

Fulgerătoare clipe cad uneori

în memoria veşnică…
În apele nopţii culcaţi,
cum plutim
printre fruzele zilei de ieri,
mugurii ierbii de mâine…
Oare tot căutăm, mângâietoare,
lumina Stelei polare?

37
Tinereţe

Ci iată…
Uşoară, pe ţărmul uitat
cum bărci împletesc, din hârtie.
Cum vântul le-aşterne
în toarcere blândă
pe drumuri străine,
departe de oameni,
departe de mine.
În deşert nisipul cum susură
cu semnele viului.
Înaltul adoarme,
deplin împăcat,
peste mâinile mele,
dăruite pustiului.

38
Pe ţărm

Rămasă pe ţărm, încă aud

punctul luminii călătorind.
Pe ape se-mprăştie spuma
şi-n zvonul ei mişcător
pierdută-i fiinţa…
Astfel timpul mă fură
în stropi nevăzuţi
şi oarbă, pe urma speranţei,
scriu curcubee la margini de ape…

39
Precum ziua

Ne vom închide precum ziua

de cornul lunii înserată.
Aripi târzii vor sfâşia
arar, tăcutele apusuri
curgând mai scunde spre zenit…
Şi întunericul va izbucni
din chiar mişcarea lor, desăvârşit…

40
Cotidian

Spre seară perna se umple

de mici animale celeste.
Roiuri de aripi foşnesc,
blăniţe subţiri scânteiază,
ochi vineţii îmi privesc
obrazul pe care mai este
lacrima rece a zilei.
Seara hubloul rotund
al cerului dinspre obraz
mă cheamă, răspund.
Mereu mai înalt mă cufund
în ceea ce sunt,
în ceea ce este
netrecută şi vie poveste.

41
Memorie

Albastră tâmpla undeva, sub ger.

Zbatere tandră, gol etern.
Mereu mai pur, mai supt de timp,
făgaşul gândurilor prin eter.
Jocul luminii, apoi, fulgerat
de pleoapa îndoielilor dintâi.
Şi orizontul aripii, cicatrizat,
sub spada lui „aşa s-a întâmplat”.

42
Un pom fructifer

Un pom fructifer cu frunzişul bogat

şi-n el, tăinuite, ici-acolo plutind,
fantastice fructe de jad.
„Când se vor coace, spuneam,
voi urca după semnul de rod
pân-la ultimul ram…”
Şi iată-s în aer miresme de vânt
cu frunze şi ierburi prin vreme trecând
şi fructele, pietre astrale, cu numele mele
în miezul lor săpate plăpând,
coapte la fulgerul clipei, căzând…

43
Sens

Pământuri noi dacă există

pe faţa rotunjită a planetei
e pentru că-n adânc puterea
cu mult în urmă le-a gândit –
lumi paralele tresărind
de geniul formei, împlinit.

Acolo, undeva, mă nasc din nou

şi cresc în strania lumină
a fulgerelor unui veac nedrept,
acoperind cu pânza vieţii, pură,
scrumul fierbinţilor vulcani
ţâşniţi din pasiuni şi ură.

44
Secol

Valul tulbure,
marea târzie
cu peştii ei morţi
legănând…
Aspru nisipul
clepsidrei
sub paşi,
dureros,
fremătând…
Goală lumina,
dinăuntru izbită,
de peretele lumii,
rotund…

45
Poem pentru noi

Cine-şi mai aminteşte calea

pe care pluteam – ciudată orbire –
în veacul acela flămând
de-atâta iubire.

Şi cine mai ştie cât am sperat

măcar urechea să fie trează
la vocile lumii rotind necurmat
universul celor care cutează.

Iar azi ce-avem fiecare-i mirosul

de praf al copilăriei apuse
şi drumul, şi ochii, şi gândul
iscând în noi explozii ascunse.

46
Baroc

Niciodată ca azi
prizoniera oglinzii.
Filtre de aer –
ucigaşele umbre
desenate de timp
pe fruntea credinţei…

Niciodată ca ieri
iubirea, speranţa -
filtre de ger
în faţa oglinzii.

Niciodată ca mâine –
străvezie lumină
în sine răsfrântă –
o lume de muguri
ce-n oglinzile veacului
mă binecuvântă.

47
Aceasta e…

Aceasta e partea cu umbră.

Planeta în somn mă cufundă.
Rotitoare orbită prin cosmos
mi-a dăruit.
Fără de timp voi pluti
Şi fără cunoaştere sufletul
Lângă săgeata solarelor ore
Bolnav va pieri.

48
Fiinţa

Încet mă fură timpul

de tot ce-mi prisoseşte:
un gând, iubirea, iarba,
un strop de soare strălucind
într-o fereastră largă.
Apoi mă fură de cuvinte.
Şi ele-mi trebuiau cândva…
Le foloseam la jurăminte
ori cam aşa ceva…
Îi dăruiesc chiar eu,
cu ciudă, vechi fâşii de crezuri,
zdrenţe de temut
din flamura singurătăţii,
din al neliniştilor scut…
Ce încă apăr e statuia
pecetluit-a unui zeu
pe care nu-l cunosc, dar ştiu
că înăuntrul lui sunt eu.

49
Anamnesis

Istorii de iarbă îşi derulează

statura scundă.
Ozonul din ele pluteşte
închis în mici sfere albastre
şi ele-mi lovesc, ploaie măruntă,
retina, timpanul, memoria.
Le dizolvă tenace, subtil,
după proiectul unor dezastre
sub care fragila voinţă
speră s-ascundă
scheletul meu de copil…

50
Expediţie

Ploi de şrapnele lovesc

ostaşul tăcut.
Şi el aleargă
pe drum neumblat,
cu steagul de luptă
însîngerat,
spre zarea unde
timpul se-ascunde,
sfârşitul, salvarea,
desele ploi, căutarea…

51
Leoaica

Leoaica tânără cum alerga

peste oglinda roşului deşert
şi-n urma ei se fisura
timpul coloanelor, inert.

Azi totu-i neted. Sunt nisip

oglinzi, coloane, ceruri clare.
Leoaica, fiica lui Oedip,
îşi caută cetatea ei de soare.

Pe suprafeţe mari de gând

mă zgârie leoaica amintirii
coloanele iubirii răsturnând
peste oglinda goală-a firii.

52
Imperialul

Un urlet al muzicii
sfâşiase drumul în două.
Trombe de aer m-au aruncat,
minusculă jucărie de ceaţă,
spre bolta cu rouă.
De-atunci o tot sparg
în cristale mărunte,
sorb forma deplină a gândului,
de-atunci tot invoc drumul imens
de dinaintea cuvântului.

53
Poezia

Carnaval pretutindeni
sub zodia soarelui negru.
Iar într-al dansului tumult
imagini din visate lumi
prin scrumul zilelor pătrund.
Şi-atunci sub masca feţei mele
monştri de aer,
în cuvinte fumegând,
împrăştie duhoarea lor fierbinte,
mă luminează şi m-ascund.

54
Ascunse răni

Colind spre orizonturi nevăzute

cu albe flori în gura sângerată.
E preţul de-a fi cuvântat
Şi-i al iubirii preţul totodată.
Tot ce-a pierit rămâne încă
prin amintirea drumului ales.
Încerc un pisc şi mă doboară
ascunse răni, mereu mai des.

55
Atunci

Puterea unui flux

mă ridicase.
Nu ştia
ce străină-i sunt.
Fiinţa mea strălucitoare
mă refuza pe mine,
cea din gând.
Atunci ne-am ciocnit!
Şi azi se văd flăcări dansând,
şi azi cenuşa arderii
se face cuvânt…

56
Nebănuit cristal

M-au părăsit cuvintele.

Simt puterea lor dureroasă
într-un timp mereu depărtând.
Am rămas
o cupă a spaimei,
cristal transparent,
prin vibraţia lor
nebănuit existând…

57
Cine

Cine în noi ne iartă mereu

pentru durere şi laşitate?
Şi cine e cel ce ne plânge
cu fruntea pe umăr, sfâşietor,
pentru ochii tinereţii uitate?
Cine aprinde în zori o lumină
şi desenează cărarea pădurii?
Cine de-aiurea ne vede umblând
de urmele paşilor vechi tulburaţi,
de tăcerea amară a gurii?
Şi cine, pe toţi aceşti nevăzuţi
îi urmează, îi crede, îi ştie?
Cine pe toţi îi îndrumă zicând:
„eu sunt comandantul şi sclavul.
Ci iată în palmă piatra luminii,
ţel şi solie”?

58
Mâinile tale

Mi-e dor de mâinile tale adânci

trecându-mi pe faţă,
de-o vorbă spusă demult,
respiraţia, ochii
privind spre dimineaţă…
Geana de zori din trecut,
aerul rece,
un zâmbet uşor,
o zi nouă…
Mi-e dor…

59
Pe locul acela

Peretele alb, uriaş

şi musca-ncercându-şi aripa…
O palmă străvezie
cu oase albastre
prăbuşită pe locul acela, pe clipa…
Doar eu am văzut urletul
înnoptând încăperea.
Pe urmă doar zidul,
o pată fumurie,
tăcerea…

60
Invocaţie

Tu, Doamne al iubirii,

născut din speranţă şi har!
De mult aşteaptă câinele nostru,
cu ochii cuminţi,
să-ţi lingă palmele tandre!

Nu întârzia pe drum!
E lină poteca.
Doar pietrele sfâşie şi acum
gura cu care pipăim nume de sfinţi.

61
Drum

M-am purtat în mâini

ca pe o torţă
sus, sub cerul nopţii,
aburit.
Orizontul strălucea departe.
Eu pluteam,
încet şi sigur, către răsărit.

62
Luna

Frumoasă şi blândă, lunii-i spuneau,

privindu-i chipul de mort.
Eu însă vedeam secundele vremii
cum îi măsoară în recele tropot
giulgiul speranţei fără sfârşit.
„Sfâşiaţi-l, strigam, până la miez!
Veţi vedea adevărul – o rană adâncă
pe faţa ei surâzândă.”
Dar Luna, clipind, se roti ascunzând
de lume rotunda paloare.
Fu doar Erinie faţa a doua,
în asprul granit volburare.
Timpul stătuse şi el, amuţit.
Oamenii toţi mă credeau vinovată
şi-atunci dintre ei m-au gonit.

63
Muntele

Muntele tăcut, spre ziuă,

se-nvelise-n frig. Presuri rare tăinuiau
în tufişul jos. Stropii mici şi deşi
se aprindeau pe obrazul pietrelor, înalt.
Ape iuţi au prins apoi a curge
spre lumina verde din adânc.
Plângeri vegetale se-mplineau
într-un zvon al văii, nesperat de blând…
Capre doar sub stâncă aşteptau
legănate ca pe lujere, sub vânt,
să răsară-n depărtarea lumii
soarele, topind acest pământ.
Şi speram şi eu să mă topesc,
curgere solară spre înalt,
fluvii din Casiopeea să mă poarte
spre oceanul timpului, etern,
să dispar pe totdeauna de pe stânca
unde ramurile-nfrânte se aştern.

64
Astfel

Întâlnesc uneori luminişuri. Acolo

blândele fiare-mi ling genunchii
strălucitori şi se culcă.
Le binecuvânt ascultarea
mergând pe cărarea cu umbră.
Pipăi cu talpa urme de melci,
le luminez cu trupul
mereu irosindu-şi candoarea.
Şi astfel cutreier fără putere
pădurile veacului…

65
Copacul

De câte ori în zorii fragezi, muguri

spre primăvara lumii se desfac,
visând că aparţin cu toţii
aceluiaşi puternic, rămuros copac?

Cum speră ei să aibă parte

de-mbrăţişarea soarelui înalt
şi seva să-i desfacă dintr-odată
într-al speranţei abur cald!

Dar e copacul nu atât de tânăr

în rădăcina-i străbătând pământul,
ca-n drumul ei către lumină seva
să nu-i mai uite frunzei gândul

şi s-o ia razna peste dealuri

hrănind ciudate ierburi de amiaz,
în care nu-ncolţesc prin idealuri
doruri de floare lâng-un rodnic iaz.

Cum se usucă dar atâtea frunze

şi cum atâtea ierburi se-mplinesc,
încât uimit copacul vede
că forţele încet îl părăsesc.

66
În ziua plină de culoare
nu-şi simte oare scorburile – ochi ucişi,
scheletul frunzelor căzute la picioare
şi frigul cuprinzându-l pe furiş?

Iar mugurii alunecând prin vreme

nu văd atâtea ierburi răsărind
din sevele pământului complice
de roade cum, în taină, se cuprind?

Nu le transmit prin generaţii altor frunze

visul de-a aparţine, însutit,
aceleiaşi păduri în care seva
pe toate, fără spaimă, le-a unit?

Nu cred năvalnic, cu un ultim gând,

că haina lor miraculoasă
va răsări în zori atâta viaţă
pământul adormit şi fraged
în tinereţe nouă îmbrăcând?

67
Salcâmii

Au înflorit din nou salcâmii

la gura unei cumpene de veac
şi iar privesc în zările fântânii
la ape ce din vremuri se desfac.

Salcâmii tineri ning poveri –

speranţe, pulberi de cuvinte –
ce curg plutind pe mari tăceri
freatice: aducerile-aminte.

Ei cresc mereu acolo, pe hotar

sub legănarea cumpenei uşoare,
de mâine către ieri mişcând bizar
umbrele veacului, fumegătoare.

68
Tablou după natură

Paşii noştri lângă paşii destinului,

urcând îngustele punţi
cu forme uşor pieritoare,
leagănă frunzişuri lunare
sub ochii într-una ţintind
feţele lui imaginare.

Orizontul în ceţuri.
Coame de munţi incolori
cu ecouri prelungi înmulţind
lumina măruntelor ierburi solare.

69
Cerc

De noi înşine
mereu vinovaţi,
ne rostogolim
într-o pândă continuă,
victime
ale celor vânaţi…

70
Ploaie de vară

E o ploaie de vară,
spune vecina mea de la ţară.
Vine şi trece. Se face grâul.
Mă uit afară, văd foile lungi
sub pietre mărunte,
bucăţi de frunze
pe geamul ud.
Văd cum fulgere dese
aprind pădurea…
Da, mă gândesc. E furtună.
Dacă se mai ridică,
se face grâul…

71
Natură statică

Ochii aceştia – două ferestre

dincolo de care, tăcută, odaia.
Un scaun răsturnat,
tablouri curate
pe albul zidului
fără ecou.
O masă rotundă,
maşina de scris,
foi pretutindeni
până la uşa din lemn de arţar.
Şi doar ştiu:
împrejuru-mi, oriunde,
lemnul a prins rădăcini,
fluturi de aer plutesc albăstrii
prin frunzişul său foşnitor.
Păsări încă mai cântă,
copii gânguresc
şi trec în iubire frumoasă
vârsta arderii palide.
Privesc cu speranţă
ferestrele mici,
odaia şi uşa cu lemnul uşor.
Acolo mai pâlpâie
filele scrise
şi anii trecuţi.
Lovesc cu teamă,
cu ură, cu dragoste.
72
Înăuntru nu-i nimeni.
Mă fac că plec
şi iar vin
spre ochii odăii,
dincolo de care
nu pot să trec.

73
Primăvară

Câini famelici aleargă prin oraş

topind sub labe zăpezile murdare.
O ceaţă verde creşte-ncet
dintre gunoaie şi se-adună
pe ziduri reci, pe trotuare.
Oamenii orbi plutesc cu grijă
prin lumea fără de hotare
aproape spulberaţi de teama
austrului
care-i aprinde, care-i doare…

74
Septembrie

Aerul devine uşor printre gratii,

cerul înalt…
Umbre de păsări rarefiază
tăcerea zidurilor între care ard.
Departe lacul,
o barcă la mal…
Copacii, galben şi roşu,
sub soarele toamnei, călduţ,
din norii tuturor trecerilor,
în ape căzând, vertical…

75
Vouă

M-aţi trimis să fur

din fructul oprit!
V-a fost teamă!
Şi azi sub chipul asprit
mă doare încă
poama cunoaşterii.
Iar pentru toate m-a răsplătit
degetul vostru întins:
Vei da seamă!

76
Prin vreme

Galera norilor vâsleşte

prin anotimpul aşteptat
cu petece de fericire
tot mai murdare pe catarg.
Iar lemnu-i lustruit de sclavi
ucide greu în sine viaţa
în timp ce mugurii-i devin
reci picături de diamant.
În depărtare, prin furtuni,
doar ţintele strălucitoare
închipuie imagini de corăbii
ca ochii unor zei uitaţi
scurgându-se din cerul navei,
la rădăcina albelor sirene încrustaţi…

77
Libertate

Ochiul tăcerii,
aţintit a spaimă,
priveşte la răscrucea
dintre Lumi –
în întuneric –
cele două zări.
Iar drept lumină,
zămislindu-se
cu grija soră,
minciuna creşte
ameninţător.

78
 Roşu e vinul

Roşu e vinul pe care-l bei

într-o seară de iarnă.
Şi moale zăpada
în lumea albastră.
Vine tăcerea,
pisică de fum,
să zgârie gheaţa uitării.
Dar înspre tine nu mai e drum
şi înspre mine nici o fereastră.
Aşteptăm, cu vinul pe masă,
o rece lumină,
pe dinăuntru să ne inunde,
potecile gândului să le zărim
ducând spre niciunde…

79
Cei ce mor

Gabrielei Negreanu

Cei ce mor sunt mai întâi foarte singuri…

Ei umblă prin parcuri, absenţi,
văzând lumini dispărute
şi sori nenăscuţi…
Îi căutăm şi nu-i recunoaştem,
îi iubim şi nu-i întâlnim…
Ei trec prin lumi foşnitoare
care ne-ating cu raza ceţii lor orbitoare…
Astfel, pe mări paralele plutind,
fiecare pândim miracolul ochiului,
mereu ceruri şi lumi făurind,
de la roşu spre indigoul nopţii fugind…

80
Cum lunecă

Cum lunecă pe ceruri Carul Mare…

Împins de Timp şi tras de zei
măsură pierderea dreptăţii
şi siluirea în idei.
Îl urmăresc târziu în noapte,
nu-i lună, stelele se pierd…
Din orizont de Căi Lactee,
prin hău de groază deci purced,
fără de capăt şi ecou.
Mă strig
şi nu mai e nici umbra.
Mă chem
şi nu mă pot vedea.
Să fie asta calea mea?

81
Martie

Fragilă,
o nouă primăvară
îşi împrăştie bănuita putere.
Cine mai vrea
se trezeşte în zori
şi cine mai poate
iubeşte până la istovire.
O lume întreagă apune
în apele acestui pur anotimp.
O alta se poate ivi,
mai dură, sclipitoare, fără fisuri
şi fără credinţa în vreo minune.
Sau anotimpul poate rămâne pustiu,
fără gânduri, fără pată,
mereu spălat de pânzele Timpului,
imparţial şi tenace, care separă
marea ură de marea iubire.
Ca iarba se vor naşte apoi
popoare minuscule de eroi
pentru care primăvara e doar
aspiraţia Cerului prim.

82
Cei adevăraţi vor rămâne
pe puntea arcuită subţire şi alb
dinspre trecut spre lumea posibilă
dincolo de moartea clipei,
de nopţile veacului,
de morţii nevinovaţi ai planetei,
arcuindu-şi orbita prin nenumitele
găuri negre ale Universului,
către primăverile lui…

83
 Massada

N-am văzut niciodată marea cea mare

unduindu-şi peste comorile vechiului port
cavalerii grăbite de lănci vii şi uşoare…
N-am văzut cum ies din piaţa cetăţii în iute mişcare
negustorii de miere, blănuri de vulpi şi pene de corb,
nici sclavi arămii cu brăţări de aur la mâini şi picioare,
dar ştiu bătălia de-atunci pentru bogăţii, libertate şi mare,
când apele lumii roşite de sîngele marelui mort –
oraşul cel mai frumos aflat la ţărmuri de mare –
şi-au aşternut recele giulgiu peste iubiri,
neştiutele uri, semnele vieţii de bucurie ori de-ntrebare…
Mai ştiu cavalerii biruitoare de nori de săgeţi cum plecau
spre zarea triremelor, val după val, cu ele purtând
visul cetăţii ucise cu faţa la mare…
În urmă, pustiul ocean – ce roşie-a planetei înserare! –
zi după zi înscenează bătălia trecutei speranţe
cu armatele peştilor, tăcute, vii şi uşoare…

84
Asemeni

Asemeni copacului,
în apă privindu-se,
căutând, mereu căutând
linia pură-a oglinzii,
freamătul ei iluzoriu,
dincolo de care există
ideea,
perechea copacului…
Asemeni frunzelor
spre apă plutind,
dulce sfârşit întru unire
al vieţii cu imaginea ei…
Asemeni trunchiului,
solitar prelungind
axul iluziei
cu cel al Planetei…
Asemeni rădăcinilor, iată,
sub oglinzile apei plutind…
Scoarţa lor,

85
mereu mai curată,
seva spălând-o în apele
lumii dintâi…
Asemeni copacului,
asemeni luminii
din ape şi aer,
fiind, nefiind,
iluzorie spaimă –
dulce, etern,
freamătul ei…

86
Târziu

Târziu, uneori,
când se scurge lumina din aer
în fluierul gol al trecutului,
nebănuit mai vibrează o flacără
pe câmpul comorilor…
Împlinită e, iată, făgăduiala
de-a fi ucis
într-un clopot, departe,
ultimul cântec…

87
Limita

N-am văzut-o,
dar o ştiam acolo,
nedreaptă şi gravă.
Tentacule iubitoare
trimitea
spre trupul meu de lavă.
N-am auzit-o,
dar îi simţeam
arsura finală.
Şi n-am atins-o,
să strig, copleşită:
„eşti tu, mă ucizi,
mă evită!”

88
89
Metamorfoze
Cartea I - Geneza

de Publius Ovidius Naso

Ivit e omul. Şi, fie Ziditorul lumii-şi puse

În el sămânţa lui divină, fie, ca nou, din Cerul frate
Planeta şi-l păstra şi-apoi, pierzându-l,
Crescu chiar ea mlădiţa lui, sublimă stirpe.
Amestecat în ape fluviale, ori către humă coborât,
Ca fiara, primi schelet înalt, zeiescul chip
Deplin sculptat de Prometeu…
Iar Cerul l-a iubit văzându-l. Şi omul,
Spre el atras, cutezător se ridică…
Astfel, pustiu şi fraged, îl răsări Pământul,
Cerească oglindire şi chip necunoscut…

90
Ca floarea

de Chassignet

Multor primejdii e supusă floarea.

Ori sub picior mulţimea, ori vântul o-înnegreşte,
Iar volbura de soare o arde,-o risipeşte,
O sfâşie-animalul, cruzimea-i dă paloarea.

Zilele noastre-amestecate cu plânsetul înfiorat

Asemeni florii sunt şi precum floarea cresc,
Decad ca ea şi chipul lor ceresc
De frig şi arşiţă la fel e torturat.

Nici fierul şi nici plumbul, ci doar mirositorul rod

Vor umple vasul. Tot astfel, zilele, exod,
Uşoare fi-vor, goale, schimbătoare.

Ci doar lăsând în urma lor puţin renume,

Miros ce trece ca un fruct apus,
În zbor se-ating de inimi muritoare.

91
Viaţa

de Mohammad Iqbal

L-am întrebat pe-un înţelept: „ce-i viaţa?”

„Un vin, mi-a zis, minune-i cel amar.”
„Un vierme doar, spusei, ce-i bun, i-e răul!
Nu-i oare-un vierme din pământ purces?”
„Ba nu, luminii fiu, un Phoenix dar.”
„Şi cum de-n trupu-i ne-nceput e-atât amar?”
„Doar răul este vieţii semnul bun şi plin.”
„Plăcut e deci mereu să cauţi semnul?”
„Ori căutarea-i lucrul cel ales…”
„Cum vine şi se-ntoarce-n humă viaţa, din senin…”
„Dar răsărind, seminţele-i învoalte flori devin…”

92
Farurile

de Charles Baudelaire

Rubens, o grădină calmă, poate fluviu de uitare,

Proaspăt rotunjită carne fără de iubire
Revărsându-şi veşnic viaţa-n agitare
Precum aerul în ceruri, iară marea-n mare.

Leonardo, zis da Vinci, sumbră şi adâncă oglindire,

Unde minunaţii îngeri cu prea dulcea lor zâmbire
De mistere încărcată se ivesc din umbra
De gheţari şi pini ce-arată ţara-n mărginire.

Rembrandt, bolniţă umplută de murmure

Unde-n lacrimi rugăcinea e-o risipă de mizerii,
Iară crucifixul, singur în acea împrejmuire,
E cutreierat de-un fulger din împărăţia iernii.

Michelangelo, o ţară unde umbrele de Chrişti

Sfâşiindu-şi giulgiul straniu în al degetelor trosnet
Îşi arată în apusuri vajnică fantoma-naltă
Ce se-adună cu Herculii laolaltă.

Şi Puget cel mic şi galben, melancolic împărat

Al ocnaşilor pe care-i răsfăţa în frumuseţe,
Inimă urieşească de orgolii mari umflată,
Din mânii de bătăş ori măscări păgâne înviată.

93
Iar Watteau, un carnaval unde suflete de zei
Ard apipa lor uşoară în nebune rătăciri,
Chipuri zvelte şi curate luminate din plafonul
Sub care-şi revarsă balul coloratele rotiri.

Goya, un coşmar de unde vin necunoscute lucruri –

Nenăscuţii prunci se-agită prin fierbintele sabat,
Despuiaţi copii, bătrâne în oglinda din crivat –
Invocare către iadul pe măsura lui strigat.

94
Pământ de flacără, pământ de fum

de Cesare Pavese

Pământ de flacără, pământ de fum,

tu vii din mare,
din verde uscat
unde-s cuvinte
vechi şi trudă-nsângerată
şi-ntre pietre-i o muşcată;
tu nu ştii cât aduci
din ape zvon şi osteneală,
bogat ca amintirea,
câmpia arzătoare,
preadulce, pur
cuvânt, atât de vechi prin sânge
şi-al nostru în privire izvorând;
eşti tânăr ca un fruct
ce e trecut şi-i veşnic anotimp,
sub cer de august
odihnă respirând;
cu ochii de măslină
tu marea o-ndulceşti,
renaşti, trăieşti,
tu doar, fără uimire,
pământ al Umbriei,
teasc de ulei
pentru vise şi ani, pământ bătrân
ce lumii-i creşti,
ca mâinile de mamă la un loc,
95
o alveolă pentru foc!

Boemă (Fantezie)

de Arthur Rimbaud

Cu pumnii-n buzunarele plesnite mă plimbam;

Paltonul devenise-un ideal uitat;
Mergeam prin cer, o, Muză, ţie devotat
Şi, Doamne, ce iubire grozavă mai speram!

În pantaloni o gaură măreaţă se iţea –

Mărunt şi visător Poucet ce-am tot cojit
Spre Ursa Mare rimele, grăbit.
Un foşnet blând dinspre eterne stele mă-nsoţea.

Cum ascultam pe margine de drumuri aşezat

Prea buna de septembrie-nserare, picurat
De roua care vin pe frunte-mi se făcea!

Ori versuri printre umbrele fantaste încercând

Şi din elasticul răniţilor pantofi trăgând
Piciorul – cânt de liră în inima mea!

96
Aproape

de William Stafford

În ăst fel cam prozaic tot vorbind

cu toţii ştim că spunem nu doar proză
şi-i vremea să vedem – nu chiar acoperind –
nendurătorii fulgi cum fără număr ne ating.

E vremea, zic, zăpada rece s-o simţim

de noi aproape, şovăind, din raiul altora, de fum;
ascultă, ea se pierde-n zvon tăcut
şi tu şi eu pe dedesubt umblăm.

Poate că-s trâmbiţe prin casele de lângă drum

şi câte-o pasăre de foc în veşnic verde loc pândind,
dar nu se va-ntâmpla nimic dacă nu stăm,
pân-nu se dă semnalul, să ardem tot ce ştim.

97
 Cuprins

Despre văz……………………………………………………………………….5
Generaţii…………………………………………………………………..……..7
Acasă……………………………………………………………………………..8
Planete…………………………………………………………………………...9
Şi nimeni………………………………………………………………………..10
Lest………………………………………………………………………………11
Întrebare………………………………………………………………………..12
Feed back……………………………………………………………………....13
Via reggia……………………………………………………………………….14
Alegere…………………………………………………………………..……...15
Oceanul………………………………………………………………….……..16
Pasărea………………………………………………………………….……...17
Regn……………………………………………………………………………..18
Bucurie……………………………………………………………………….…19
Geneză…………………………………………………………………...……..20
Luminoasele ploi……………………………………………………………...21
Între margini…………………………………………………………………...22
Labirint……………………………………………………………………….…23
Alternativă…………………………………………………………………..….24
Se făcea………………………………………………………………………...25
Clipa………………………………………………………………………..……26
Coexistenţă……………………………………………………………….…....27
Rugă………………………………………………………………………..……28
Frigul……………………………………………………………………….……29
Răspuns…………………………………………………………………….…..30
Fuga………………………………………………………………………….….31
Respirând………………………………………………………………………32
Poveste……………………………………………………………………..…..33
Crochiu…………………………………………………………………….……34
Prag……………………………………………………………………….……..35
Rai arebi…………………………………………………………………….…..36
Steaua polară………………………………………………………….…….…37
Tinereţe………………………………………………………………………....38

98
Pe ţărm……………………………………………………………………………...39
Precum ziua………………………………………………………………………..40
Cotidian…………………………………………………………………………..…41
Memorie……………………………………………………………………………..42
Un pom frucitfer………………………………………………………………..….43
Sens………………………………………………………………………………….44
Secol………………………………………………………………………………...45
Poem pentru noi…………………………………………………………………...46
Baroc……………………………………………………………………… ………..47
Aceasta e……………………………………………………………………………48
Fiinţa………………………………………………………………………………...49
Anamnesis……………………………………………………………………….....50
Expediţie………………………………………………………………………….…51
Leoaica………………………………………………………………………………52
Imperialul……………………………………………………………………………53
Poezia……………………………………………………………………………….54
Ascunse răni…………………………………………………………………….…55
Atunci………………………………………………………………………………..56
Nebănuit cristal…………………………………………………………………....57
Cine………………………………………………………………………………….58
Mâinile tale………………………………………………………………………….59
Pe locul acela………………………………………………………………...…….60
Invocaţie………………………………………………………………………….....61
Drum………………………………………………………………………………....62
Luna………………………………………………………………………………….63
Muntele………………………………………………………………………………64
Astfel…………………………………………………………………………………65
Copacul………………………………………………………………………...……66
Salcâmii……………………………………………………………………..………68
Tablou după natură………………………………………………………….…....69
Cerc………………………………………………………………………………….70
Ploaie de vară……………………………………………………………….….….71
Natură statică……………………………………………………………………...72
Primăvară………………………………………………………………………...…74
Septembrie…………………………………………………………………..….... 75
Vouă……………………………………………………………………….…… .. ..76
Prin vreme……………………………………………………………………… .. .77
Libertate…………………………………………………………………………….78
Roşu e vinul………………………………………………………………..….. ….79
Cei ce mor…………………………………………………………………..………80

99
Cum lunecă……………………………………………………………….……. 81
Martie……………………………………………………………………..……. .82
Massada…………………………………………………………………..……. 83
Asemeni……………………………………………………………………..…. .84
Târziu…………………………………………………………………………… .85
Limita……………………………………………………………………………. 86
Traduceri
Publius Ovidius Naso – Metamorfoze, Cântul I, Geneza…………………88
Chassignet – Precum floarea………………………………………………….89
Mohammad Iqbal – Viaţa …………………………………………………….. 90
Charles Baudelaire – Farurile…………………………………………………91
Cesare Pavese – Pământ de flacără, pământ de fum……………………..93
Arthur Rimbaud – Boemă(Fantezie)………………………………………….94
William Stafford – Aproape ……………………………………………………95

100