1.

Continutul managementului financiar

Conţinutul managementului financiar este pus în evidenţă de definiţiile ce se dau acestei

noţiuni în literatura de specialitate. Astfel, managementul financiar reprezintă:

• totalitatea principiilor, metodelor şi tehnicilor ce permit întreprinzătorului

creşterea averii personale prin intermediul unei afaceri;
• ansamblul proceselor şi activităţilor menite să asigure optimizarea constituirii şi
utilizării resurselor financiare necesare realizării obiectivelor fundamentale ale firmei, şi
anume:
 maximizarea valorii firmei;
 dezvoltarea durabilă, în armonie cu mediul social-economic şi natural.
Rezolvarea obiectivelor fundamentale ale firmei presupune un management eficient în
următoarele domenii:

• investiţii productive şi neproductive;

• plata aprovizionărilor de resurse materiale şi umane;
• plata taxelor, impozitelor şi dobânzilor;
• reconstituirea şi multiplicarea resurselor financiare prin vânzarea
producţiei;
• obţinerea de profit pentru acţionari şi asociaţi.

2. Componentele principale ale managementului financiar

Componentele principale ale managementului financiar al firmei reies din aprecierile

anterioare şi pot fi sintetizate astfel:

• asigurarea resurselor financiare;

• utilizarea resurselor financiare;
• reconstituirea şi funcţionarea resurselor financiare prin realizarea unei activităţi
profitabile.
Asigurarea resurselor financiare necesare desfăşurării activităţii într-o afacere presupun
următoarele surse financiare:
• proprii, de la acţionari la asociaţi;
• inputuri, de la bănci şi pieţe de capital;
• atrase, de la furnizori şi creditori diverşi.
Utilizarea resurselor financiare presupune:

• plăţi pentru investiţii, aprovizionare, manoperă, impozite şi taxe;

• operaţiuni financiare, care vizează restituirea de credite, plasamente la bănci şi
plasamente pe piaţa de capital.
3. Activitati financiare necesare reconstituirii si fructificarii resurselor financiare

Reconstituirea şi fructificarea resurselor financiare presupun activităţi financiare în

următoarele direcţii:

• încasări din livrarea produselor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor;

• fructificarea rezultatelor financiare, prin compararea inputurilor cu outputurile,
pentru acţionari şi pentru firmă, şi anume:
 profit, dividende către acţionari, bonusuri pentru asociaţi şi conducere şi sporirea
fondurilor proprii (capital);
 pierdere, diminuarea capitalului, aport suplimentar de capital din partea
acţionarilor, încetarea de plăţi, faliment.
4. Obiectivul fundamental al firmei – Valoarea patrimoniala si Valoarea financiara

Obiectul fundamental al firmei îl reprezintă maximizarea valorii ei, care presupune:

a) Maximizarea valorii acumulate în exerciţiile financiare anterioare (concepţia patrimonială),

valoare determinată pe baza situaţiei patrimoniale, reflectată de bilanţul contabil:

max(VP) = ANC = AT(AE) – DT

în care: VP – valoarea patrimonială reflectată de ultimul bilanţ contabil; ANC – activ net contabil
(activ neangajat în datorii); AT(AE) – activ total (activ economic); DT – datorii totale.

b) Maximizarea valorii financiare, adică a valorii actuale a veniturilor viitoare scontate:

n
max(VF) = ∑ FNT t (1 + i) −t + VR(1 + i) −n
t =1

în care: VF – valoarea financiară, determinată pe baza speranţelor de câştig ale firmei; FNT – flux
de numerar de trezorerie; VR – valoarea reziduală (de piaţă) a activului net al firmei la
sfârşitul perioadei de viaţă a afacerii; i – rata de actualizare, care este o rată a dobânzii
fără risc, plus o primă normală de risc economic şi financiar, ce caracterizează firma
respectivă; t – anii de viaţă economică a afacerii.

Conform celor două concepţii reiese că principalul obiectiv al echipei manageriale a unei afaceri este
maximizarea bunăstării acţionarilor, obiectiv care tradus în practică înseamnă maximizarea preţurilor
acţiunilor pe piaţă.

5. Obiectivele activitatii de management financiar

6. Principii ce stau la baza elaborarii sistemului bugetar al firmei

Elaborarea bugetelor va favoriza şi implementarea unui sistem eficace de control, prin

compararea realizării cu previziunile făcute, dacă sunt respectate o serie de principii:

• periodicitatea elaborării bugetelor – cel mai des folosite bugete sunt cele
anuale, dar pot fi elaborate şi bugete cu periodicitate mai mare de un an (de exemplu:
bugetul investiţiilor) sau cu o periodicitate mai mică (de exemplu: cel al trezoreriei).
• estimarea realistă a cheltuielilor şi veniturilor pe baza informaţiilor despre
viitor, dar fără a neglija trecutul;
• acurateţea informaţiilor, prin analiza lor de mai multe ori şi comparându-le cu
informaţiile din alte surse.
• sezonalitatea – în ultima fază de elaborare a bugetului, previzionarea se face în
raport cu sezonalitatea vânzărilor firmei;
• planul de rezervă presupune un „buget de rezervă“ care să poată fi aplicat dacă
nu se realizează unele din previziunile care au stat la baza bugetului aprobat. Acesta este
 de fapt şi motivul pentru care se întocmesc uneori mai multe variante de buget: optimistă,
pesimistă şi realista

7. Bugetul productiei

Bugetul producţiei se elaborează parcurgând trei etape:

• previzionarea cantităţilor de producţie (planul de producţie) folosind relaţia:

Qf = Qv – Si + Sf

în care: Qf – cantitatea de produse prevăzută a se fabrica; Qv – cantitatea prevăzută a se vinde,

cantitate ce reiese din bugetul vânzărilor; Si (Sf) – stocurile de produse în curs de
fabricaţie şi de produse finite, la începutul, respectiv sfârşitul perioadei.

• previziunea (antecalculaţia) costurilor de producţie, care presupune, în

prealabil, separarea cheltuielilor în două categorii: cheltuieli directe pe produs, care
sunt uşor de identificat (materiale, manoperă directă etc.) şi cheltuieli indirecte pe
produs (comune şi generale de întreţinere, funcţionare şi administrare a firmei;
• defalcarea prevederilor bugetare pe perioade mai mici, pe fabrici, secţii şi
ateliere.

CAP II

1. Nevoile de finantare si planificarea financiara pe termen scurt (fond de rulment FR,

necesarul de fond de rulment NFR si trezoreria neta)

Nevoile de finanţare prevăzute in planul financiar sunt acoperite din următoarele resurse
financiare:

• interne (autofinanţarea; cesiunea de active - vânzarea unor elemente de activ pentru a-şi
putea procura capital);
• externe (împrumuturi bancare; credite comerciale; subvenţii - finanţări din partea statului,
acordate pe baza unei fundamentări riguroase a planului de investiţii -; creşterea
capitalului prin aporturi în numerar au în natură etc).
Pentru a evita un blocaj financiar, trebuie să se efectueze activităţile următoare:

• stabilirea nevoilor de finanţare;

• găsirea surselor de finanţare internă;
• determinarea necesarului de finanţare externă;
• stabilirea momentului când se vor face împrumuturile.
Planificarea financiară pe termen scurt are la bază următoarele elemente:

• determinarea necesarului de fond de rulment;

• determinarea trezoreriei nete;
• stabilirea planului de trezorerie.

Necesarul de fond de rulment (NFR) este un element de activ reprezentând activele circulante
care trebuie finanţate din fondul de rulment.

NFR = AC - DC

în care: AC = active circulante (mai puţin disponibilităţile băneşti) DC = datoriile curente (pe
termen mai mic de un an)

Trezoreria netă reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment (FR) şi necesarul de fond de
rulment (NFR).

TN = FR - NFR

2. Pragul de rentabilitate

Una dintre întrebările fundamentale la care trebuie să răspundă un manager financiar este: „Câte
unităţi din produsul/serviciul „A” trebuie să vândă firma astfel încât ea să-şi acopere cheltuielile făcute cu
realizarea acestora?”. Şi, bineînţeles, întrebarea care rezultă din aceasta: „Câte unităţi trebuie să vând
astfel încât să obţină profitul pe care îl cer acţionarii?”.

Dacă nu se realizează o estimare corectă a acestor valori, firma poate înregistra pierderi
importante şi, ca urmare, riscă să fie scoasă de pe piaţă în scurt timp. Cea mai bună cale de a răspunde
la cele două întrebări este utilizarea metodei „pragului de rentabilitate”, care reprezintă mărimea
capacităţii de producţie de la care se poate recupera investiţia făcută. Prin urmare, „pragul de
rentabilitate” reprezintă acel nivel al producţiei la care cheltuielile totale sunt egale cu încasările din
vânzarea producţiei.
Metoda „pragului de rentabilitate” este o metodă de bază în analiza rentabilităţii pe produs şi a
rentabilităţii pe ansamblul activităţii, atât în faza de proiectare de noi capacităţi productive, de prognozare
a activităţii, cât şi de analiză a utilizării capacităţilor de producţie existente.

În vederea calculului pragului de rentabilitate, trebuie ştiut că nivelul costului pe produs şi

mărimea ratei rentabilităţii sunt într-o strânsă dependenţă cu raportul dintre cantităţile de produse
fabricate şi cheltuielile totale de producţie.

a) Pragul de rentabilitate în unităţi fizice pentru firmele monoproductive (de exemplu, o uzină
constructoare de automobile sau o mină de cărbuni) şi se calculează după formula:

CFT
QPR =
pu − Cvu

în care: QPR = cantitatea de prag (bucăţi)

CFT = cheltuielile fixe totale la nivelul întregii producţii

Pu = preţul unitar de vânzare al unui produs

Cvu = cheltuielile variabile unitare la nivelul unui produs

Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate în unităţi fizice este prezentată în figura 2.1:
CAP. III

1. Costurile si nivelul optim al stocurilor (punctulB)

Pentru a afla cât se va investi în deţinerea de stocuri, trebuie determinat:

• stocul de lucru necesar la un moment dat (volumul acestuia depinde de volumul

producţiei şi de vânzări);
• nivelul stocurilor de siguranţă (stocurile necesare ia un moment dat, când cererea
poate fi mai mare decât cea previzională). Acest lucru se face comparând valoarea
costurilor suplimentare de deţinere a stocurilor de siguranţă cu posibilele costuri generate
de pierderea vânzărilor din lipsa din stoc a produselor solicitate.
Nivelul total al stocurilor este suma dintre cele două stocuri (de lucru şi de siguranţă). Pentru a
afla valoarea optimă a stocurilor, trebuie găsit un punct de echilibru între valoarea costurilor în cazul
unor stocuri mari - dar care ajută firma să facă faţă unei cereri neprevizionate de produse - şi valoarea
costurilor în cazul unor stocuri mici, când se riscă să se poată face faţă cererii.

Un bun management al stocurilor înseamnă ca firma să aibă la dispoziţie stocurile necesare

pentru realizarea producţiei la costurile minime. Pentru a vedea cât costă stocurile, trebuie identificate
toate costurile legate de achiziţionarea şi deţinerea de stocuri. Costurile stocurilor pot fi:

• costuri de deţinere - costul capitalului blocat, costuri de depozitare şi manipulare,

costuri cu asigurările, amortizare şi uzură morală;
• costuri de comandă - costul comenzilor, costul de expediţie şi manipulare;
• costuri legate de lipsa de stoc - pierdere de vânzări, pierderea încrederii clienţilor,
dereglări ale procesului de producţie.
Costurile de deţinere a stocurilor cresc direct proporţional cu cantitatea de stocuri deţinute,
care la rândul ei depinde de frecvenţa cu care se efectuează aprovizionarea.

Stocurile mai mici implică costuri mai mici de deţinere a stocurilor, dar şi comenzi mai dese,
deci costuri de comandă mai mari.
 Costurile de comandă sunt costuri fixe (fiecare comandă are acelaşi cost); ele scad odată cu
creşterea nivelului stocurilor. În categoria acestor costuri se includ costurile de plasare (convorbirile
telefonice şi faxurile, timpul alocat acestei operaţii de către personalul administrativ) şi primire a unei
comenzi.

Nivel optim al stocurilor în firmă, trebuie stabilit dând răspunsuri la trei întrebări:

• Care ar trebui să fie nivelul stocurilor?

• Care este cantitatea de stocuri ce trebuie comandată la un anumit timp?
• Când este momentul să se comande noile stocuri?
Nivelul optim al stocurilor trebuie determinat luând în considerare faptul că unele costuri cresc
odată cu creşterea stocurilor (costurile legate de deţinerea de stocuri), în timp ce altele scad odată cu
creşterea stocurilor (costurile de comandă).

Folosind reprezentarea grafică din figura 10.1 se poate determina punctul minim de pe graficul
costurilor totale, punct care determină nivelul optim al stocurilor pentru firmă.

Punctul minim al graficului costurilor totale se obţine în cazul variantei 3 (aprovizionare cu

stocuri trimestrială), când nivelul stocurilor este de 600 de unităţi. Aşadar, acest punct ne indică nivelul
optim al stocurilor pe care firma trebuie să le deţină, precum şi cantitatea care trebuie comandată şi
perioada la care se va face aprovizionarea (600 unităţi la fiecare 3 luni).

Determinarea momentului optim pentru o nouă comandă se face pe baza formulei:

Nsd = Tel x Rus

în care:

Nsd = necesarul de stocuri care trebuie să fie disponibil în momentul lansării unei noi comenzi; în
momentul în care nivelul stocurilor atinge această valoare este obligatoriu să se facă o
nouă comandă de aprovizionare;

Tel = timpul de comandă şi livrare (comanda şi livrarea cantităţii de stocuri necesare nu se poate
face instantaneu);

Rus = ritmul de utilizare a stocurilor (cantitatea de stocuri consumate pe zi).

2. Politica creditului comercial (punctul A);

Succesul unei firme depinde în mare parte de volumul vânzărilor pe care le are. Cu cât firma
vinde mai mult, cu atât ea devine mai profitabilă şi mai puternică. Volumul vânzărilor depinde de două
categorii de factori:

• externi - factori care nu pot fi controlaţi

• interni - factori care pot fi controlaţi.
Printre cei mai importanţi factori interni care influenţează volumul vânzărilor (alături de preţul
produsului, calitatea lui, reclama şi publicitatea) se numără şi politica creditului comercial. Politica
creditului comercial a unei firme se bazează pe 4 elemente:

• perioada de credit;
 • reducerile acordate;
• standardul creditului;
• politica de încasare.
Perioada de credit reprezintă intervalul de timp oferit clienţilor din momentul vânzării produsului
până în momentul plăţii contravalorii acestuia.

De obicei acest interval este de 30 de zile, dar el depinde destul de mult de natura produsului sau
serviciului tranzacţional. Spre exemplu, dacă pentru fructe şi legume perioada creditului se situează de
obicei între 5 şi 10 zile (produsele sunt foarte perisabile şi trebuie vândute repede), pentru maşini se
practică o perioadă a creditului între 30 şi 60 de zile.

Reduceri acordate (rabat sau discount) se utilizează pentru încurajarea plăţii cât mai rapide.
Spre exemplu, dacă clientul plăteşte în termen de 48 ore, el va beneficia de 5% reducere. Prin acordarea
acestor reduceri se urmăreşte:

• atragerea de noi clienţi, care văd în aceste reduceri un fel de reduceri de preţ;
• reducerea perioadei medii de colectare unii - clienţi vor plăti mai repede tocmai pentru a
putea beneficia de acest rabat.
Deşi este una dintre cele mai folosite politici de credit, reducerile acordate nu trebuie să ajungă la
limita la care costurile ce trebuie suportate depăşesc beneficiile. Pragul maxim al acestor reduceri se
atinge atunci când beneficiile obţinute sunt egale cu costurile suportate.

3. Indicatorii creditului comercial (punctul C)

Indicatorii efectelor comerciale de primit sunt următorii:

• perioada medie de colectare;

• schema vechimii efectelor comerciale;
• analiza bazată pe scheme de plată.
Perioada medie de colectare (durata medie de încasare a clienţilor) indică eficienţa politicii de
creditare a unei firme. Se calculează ca raport între valoarea efectelor comerciale de primit şi cifra zilnică
a vânzărilor:

Vecp
Pmc =
C zv

în care: Pmc = perioada medie de colectare; Vecp = valoarea efectelor comerciale de primit; Czv =
cifra zilnică a vânzărilor

Analiza pe baza schemei de plată încearcă să elimine dificultăţile care apar atunci când se
utilizează perioada medie de colectare sau schema vechimii efectelor comerciale de primit. Această
analiză se bazează pe o schemă de plată stabilită dinainte şi care, spre deosebire de celelalte două
metode, nu este influenţată de cifra vânzărilor.

4. Categorii de cash-flow.

Se poate întocmi un cash flow general al firmei, care să cuprindă toate datele ce sunt
necesare. Cash flow-ul se poate realiza în orice valută, în funcţie de nevoile proprii ale firmei. Această
libertate de interpretare este cheia unei bune gestiuni financiare.
 Operaţiunile de întocmire generează următoarele categorii de cash flow-uri

• Cash flow-ul de gestiune

• Cash flow disponibil
Cash flow de gestiune este una din principalele operaţiuni generate de activitatea curentă, şi
anume:

• de exploatare - cercetare, producţie;

• financiară - diferenţe de curs valutar, dobânzi şi dividende;
• excepţională a firmei - amenzi, penalităţi, vânzări de active neamortizate total.
Totalitatea acestor operaţiuni se evidenţiază în contul de profit şi pierderi în baza căruia se poate
determina rezultatul financiar - cash flow-ul de gestiune (CFG). Formula de calcul a CFg este:

CFg = EBIT - I + Am

în care: EBIT = profit din exploatare înainte de dobânzi şi impozit (earnings before interests and
taxes); I = impozit; An = amortizări anuale.

Cash flow-ul de gestiune se mai poate calcula şi după formula:

CFg = Pn + D + Am

în care: Pn = profitul net; D = dobânzi.

În ambele cazuri, CFG reprezintă sursa autofinanţării, a remunerării acţionarilor cu dividende şi a

creditorilor cu dobânzi.

Cash flow-ul disponibil este acea parte din profitul net care se distribuie investitorilor de capital
după ce s-a plătit impozitul pe profit şi după ce s-a finanţat creşterea economică a firmei.

Cash flow-ul disponibil (CFD) exprimă sumele de bani pe care investitorii de capital (acţionarii şi
creditorii) le vor încasa net de la firmă pe toată perioada previzionată.

CAP. IV

1. Probleme fundamentale ale deciziilor investitionale

În procesul investiţional trebuie abordate trei probleme fundamentale:

• luarea deciziei de a investi;

• selectarea proiectelor de investiţii;
• stabilirea politicii de îndatorare.

A) Decizia de a investi

Investiţia reprezintă cea mai importantă decizie financiară pe care trebuie să o ia un manager, pentru că
ea implică, de obicei, alocarea unor sume mari de bani pe termen lung, cu un ridicat grad de risc
B) Selectarea proiectelor de investiţii
Supravieţuirea unei afaceri depinde de capacitatea echipei manageriale de a propune idei
pentru produse şi/sau servicii noi sau pentru îmbunătăţirea celor deja existente.

În procesul decizional de selectare şi realizare a unui proiect de investiţii se recomandă:

• luarea în considerare a mărimii cererii;

• analiza costurilor pe care le implică realizarea proiectului;
• mărimea profitului degajat de proiect.

C) Politica de îndatorare a firmei

Îndatorarea, la prima vedere, influenţează rentabilitatea în mod negativ, întrucât dobânzile
aferente măresc costurile şi micşorează profitul. În realitate însă, dacă rata rentabilităţii este mai mare
decât rata dobânzii, îndatorarea are o influenţă pozitivă asupra rentabilităţii şi asupra sporirii averii firmei.
Dacă se poate câştiga din investiţii mai mult decât costă banii împrumutaţi pentru a le face (dobânda),
împrumutul este rentabil, în caz contrar firma se va decapitaliza treptat şi dacă situaţia durează, se va
îndrepta spre faliment.

CAP. V

1. Evaluarea performantelor firmei pe baza ratelor

A) Analiza ratelor financiare este primul pas în analiza financiară a unei firme, deoarece
acestea reflectă “starea de sănătate” a afacerii respective. Documentele financiare reflectă atât situaţia
firmei la un moment dat, cât şi activitatea ei pe parcursul unei perioade de timp. Informaţiile oferite de
aceste documente pot fi folosite pentru a previziona câştigurile firmei.

Un prim obiectiv al managementului financiar este stabilirea capacităţii firmei de a-şi

onora obligaţiile de plată în viitor. Pentru a afla dacă firma este „lichidă", este recomandat să se
utilizeze ratele financiare (rata curentă şi rata rapidă).

Rata curentă (Rc), utilă în analiza financiară pe termen scurt, indică măsura în care drepturile
creditorilor pe termen scurt sunt acoperite de valoarea activelor care pot fi transfo rmate la nevoie în bani
lichizi. Ea se calculează prin împărţirea valorii activelor curente la valoarea pasivelor curente, folosind
relaţia:

Ac
Rc =
Pc

în care: Ac – active curente; Pc – pasive curente.

În categoria activelor curente se includ:

• banii lichizi (disponibili în casierie sau în bancă);

• valorile mobiliare foarte lichide (acţiuni, obligaţiuni, cecuri etc.);
• efectele comerciale de primit (datoriile clienţilor către firmă);
 • stocurile.
În categoria pasivelor curente se includ:

• efecte comerciale de plată (datoriile firmei către furnizori)

• împrumuturile bancare pe termen scurt;
• partea din creditul pe termen lung a cărei scadenţă este în limita intervalului de timp luat
în calcul;
• impozitele de plată;
• alte cheltuieli (de regulă cele cu salariile).
Măsurile ce se recomandă a fi luate pentru îmbunătăţirea lichidităţii sunt:

• creşterea şi diversificarea portofoliului (numărului) de clienţi;

• scăderea datoriilor faţă de furnizori, de preferinţă prin operaţiuni de compensare;
• plata la timp a datoriilor către stat, pentru evitarea penalităţilor;
• reducerea împrumuturilor bancare, cel puţin până la redresare.

Rata rapidă (Rr), numită şi testul acid se calculează prin scăderea valorii stocurilor (care se
vând cel mai greu şi, în cele mai multe cazuri, sub valoarea lor reală) din valoarea activelor curente şi
împărţirea diferenţei obţinute la valoarea pasivelor curente, folosind relaţia:

Ac − S
Rr =
Pc

în care: Ac - active curente; S – stocuri; Pc - pasive curente

Al doilea obiectiv al managementului financiar este acela de a stabili nivelul de finanţare al

firmei prin creditare, folosindu-se în acest sens rata îndatorării şi rata de acoperire a dobânzilor.

Al treilea obiectiv al managementului financiar este acela de a stabili cât de eficient utilizează
firma activele de care dispune. În acest sens se folosesc trei rate financiare: rata de rotaţie a stocurilor,
durata medie de încasare a clienţilor şi rata de utilizare a activelor fixe

Gradul de eficienţă cu care firma utilizează activele de care dispune este un lucru care trebuie să
preocupe managerul financiar, care trebuie să aibă permanent în vedere necesitatea asigurării unui
anumit echilibru între cifra de vânzări şi activele firmei.

O cifră de vânzări mare nu este acelaşi lucru cu obţinerea unui profit mare.

Al patrulea obiectiv al managementului financiar este măsurarea eficienţei echipei

manageriale, care se realizează folosind următoarele rate financiare: rata profitului, rentabilitatea
investiţiei şi rata rentabilităţii financiare.

Pentru aceasta se pleacă de la considerentul că obţinerea profitului este scopul oricărei afaceri.
Profitabilitatea este rezultatul net obţinut în urma mai multor decizii şi mişcări tactice ale managerilor.

Al cincilea obiectiv al managementului financiar este analiza trendului utilizând ratele

financiare.

Utilizarea ratelor financiare prezentate oferă o imagine destul de clară asupra situaţiei firmei, însă
această imagine este relativ incompletă, pentru că nu ţine seama de factorul timp. Ratele financiare
analizate sunt doar „momente din viaţa unei firme”.

Pentru a avea o imagine completă a „vieţii” firmei de-a lungul timpului, se utilizează analiza
trendului. Aceasta constă în analiza ratelor financiare pe o perioadă de mai mulţi ani, cu scopul de a
scoate la iveală slăbiciunile sau, dimpotrivă, punctele foite ale firmei.

2. Determinarea capacitatii de autofinantare a firmei (punctul 5.3.).

Capacitatea de autofinanţare (CAF) reflectă potenţialul financiar al firmei de a-şi remunera capi-
talurile proprii şi de a-şi autofinanţa politica de investiţii. Ea reprezintă de fapt o resursă internă aflată la
dispoziţia firmei, resursă care se determină la sfârşitul unui exerciţiu contabil şi pe baza căreia se creează
planul de investiţii viitoare. Aceasta este destinată să asigure:

• finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;

• creşterea fondului de rulment;
• rambursarea împrumuturilor contractate;
• remunerarea capitalurilor investite.
Pentru determinarea capacităţii de autofinanţare există două metode: metoda deductivă şi
metoda adiţională.

Formula de calcul a capacităţii de autofinanţare (CAF) prin metoda deductivă este:

CAF = EBE + Vf + Ve – (Vca + Cf + Ce + Ip)

în care:

Excedentul brut de (EBE) este diferenţa dintre valoarea adăugată, pe de o parte, şi impozitele,
taxele şi cheltuielile de personal, pe de altă parte. E.B.E. exprimă măsura resurselor obţinute din
exploatare, pe baza cărora managerul unei firme ia decizii strategice în privinţa dezvoltării firmei.

Valoarea adăugată este creşterea de valoare obţinută din utilizarea factorilor de producţie, peste
valoarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate de la terţi, în cadrul activităţii curente a firmei.

Cheltuielile extraordinare (Ce) sunt cheltuieli care nu pot fi previzionale şi nici planificate:
amenzi, penalităţi etc.

Veniturile extraordinare (Ve) sunt venituri care nu pot fi previzionate şi nici planificate: vânzarea
unor active încă neamortizate, despăgubiri primite în urma unor evenimente asigurate etc,

Veniturile financiare (V) sunt sumele obţinute ca urmare a deţinerii unor titluri de proprietate
(dividende) sau de plasament (dobânzi), din operaţiuni de schimb valutar (diferenţa pozitivă de curs
valutar) şi din sumele păstrate la bancă (dobânda la depozite).

Cheltuielile financiare (Cf) sunt sumele plătite deţinătorilor acţiunilor sau părţilor sociale ale
firmei (dividende), deţinătorilor obligaţiunilor emise (dobânzi), şi băncilor (comisioane şi dobânzi la
credite).

Formula de calcul a capacităţii de autofinanţare (CAF) prin metoda adiţională este:

CAF = Rne + Cap + Vnac – Vca

în care:

Rezultatul net al exerciţiului (Rne) = profitul sau pierderea contabilă calculată la sfârşitul
exerciţiului financiar.

Valoarea netă a activelor cedate (Vnac) = valoarea care se obţine în urma vânzării activelor
nenecesare, după ce au fost scăzute impozitele, taxele şi cheltuielile legate de vânzare.

Venituri din cesiunea de active (Vca) = veniturile obţinute de firmă în urma punerii la dispoziţia
(închirierii) unor terţi utilizatori a unor active pe o anumită perioadă de timp, pentru care se primeşte o
cotă-parte din beneficiile produse de ele (uzufruct).

Cap = cheltuieli cu amortizările şi provizioanele.

CAP. VI

1. Conceptele si principiile metodologice ale evaluarii organizatiilor;

Principalele concepte utilizate în evaluare sunt proprietatea, preţul, costul, piaţa,valoarea.

Proprietatea reprezintă puterea sau prerogativa recunoscută titularului de Constituţie şi de reglementările
legale în materie, de a poseda, folosi şi dispune de bunul care face obiectul dreptului în limite legale. Aşa
dar dreptul de proprietate nu trebuie confundat cu obiectul proprietăţii, respectiv terenuri, clădiri, bunuri
tangibile sau intangibile. Standardele internaţionale de evaluare, standardele europene şi cele naţionale
definesc următoarele categorii de proprietate: proprietatea imobiliară, proprietatea asupra bunurilor
mobile, proprietatea asupra afacerii (organizaţie), proprietatea asupra activelor financiare.O altă
clasificare a proprietăţii, folosită în special în SUA în domeniul imobiliar, este aceea prin care proprietatea
se defineşte ca fiind:
- proprietate reală (real property), care exprimă drepturile personale de posesiune asupra unei proprietăţi
imobiliare;
- proprietatea personală (personal property), exprimând aceleaşi drepturi, dar asupra bunurilor fizice care
nu se constituie în proprietate imobiliară.
Drepturile de proprietate sunt reprezentate de mănunchiul de reguli ce au ca obiect posesia, utilizarea,
uzufructul şi dispunerea asupra bunurilor mobile sau imobile. Bunuri imobile sunt considerate a fi terenuri,
construcţii, amplasamente, iar bunurile mobile sau personale sunt constituite din totalitatea celorlalte
categorii de bunuri şi pot fi tangibile şi intangibile.
Preţul este un indicator general al valorii bunurilor tranzacţionate, reprezentând suma de bani cerută,
oferită sau plătită pentru bunuri sau servicii de către un anumit vânzător, respectiv cumpărător, în anumite
condiţii. Preţul nu se confundă cu valoarea bunurilor deoarece nivelul acestuia este influenţat şi de o serie
de factori subiectivi, cum sunt dorinţa de a vinde şi de a cumpăra, talentul şi experienţa echipei care
negociază vânzarea – cumpărarea bunului etc.
Costul este fie preţul plătit pentru bunuri sau servicii, fie suma necesară pentru a crea sau produce bunul
sau serviciul respectiv. Când este înfăptuit, costul este un fapt istoric. Preţul plătit pentru un bun sau
serviciu devine un cost pentru cumpărător. În practica evaluării se utilizează mai multe categorii de
costuri, cum sunt: costul de achiziţie, costul de înlocuire, costul de reproducţie.
Piaţa organizaţiiilor este locul în care se vând şi se cumpără obiecte ale proprietăţii, se manifestă
raportul dintre cerere şi ofertă, acţionează mecanismele de formare a preţurilor. În cazul pieţei
organizaţiilor se vând şi se cumpără organizaţii şi componente (active) ale acestora. Există mai multe
criterii de clasificare a pieţelor. După locul în care se constituie, piaţa poate fi locală, naţională şi
internaţională. În funcţie de cotare la bursă întâlnim piaţă a organizaţiilor cotate şi piaţa organizaţiilor
necotate, care, în ţara noastră, este dominantă şi prezintă numeroase deficienţe în legătură cu
informaţiile necesare luării deciziei în tranzacţiile urmărite.
Valoarea are la bază relaţia monetară dintre o persoană sau un grup de personae şi bunul pe care
aceştia doresc să-l deţină în proprietate. Valoarea nu este un rezultat precis, ci, aşa cum s-a mai arătat, o
estimare a unui preţ probabil, o opinie prin care evaluatorul îşi exprimă preţuirea pentru un bun la un
moment dat. Conceptul economic de valoare reflectă imaginea de piaţă a beneficiilor ce aparţin celui care
stăpâneşte bunurile sau primeşte serviciile la momentul evaluării. Aşa cum prevăd standardele Asociaţiei
Naţionale a Evaluatorilor din România (ANEVAR), există două categorii de valori: valoarea de piaţă şi alte
valorii ( în afara valorii de piaţă).

2. Enumerati etapele studiului de evaluare a organizatiilor.

CAP. VIII

1. Tipologia cifrei de afaceri (cifra de afaceri medie, marginala si minima)

Cifra de afaceri medie ( CA )evidentiaza venitul mediu realizat pe unitatea de produs, pe o lucrare sau
serviciu, intr-o perioada de timp determinata.

CA =

Unde: CA-cifra de afaceri totala, Qv-cantitatea vanduta din productia fabricata

Cifra de afaceri marginala (CAmg ) reprezinta variatia cifrei de afaceri ( venitului firmei la modificarea –
cresterea sau scaderea ) cu o unitate a productiei vandute.
CAmg =

Unde ΔCA-variatia cifrei de afaceri totale, ΔQv -variatia cantitatii vandute

Cifra de afaceri minima ( CAmin ) este cifra de afaceri in pragul de rentabilitate, care asigura existenta si
supravietuirea intreprinderii, situatie in care profitul este egal cu zero.

CAmin = CV + CF

CAmin = Σqi * Cvui + CF

Unde CV-suma totala a cheltuielilor variabile, qi-volumul productiei la sortimentul “i”, Cvui-cheltuieli
variabile unitare la sortimentul “i”, CF-suma cheltuielilor fixe

Relatia anterioara poate fi scrisa si sub forma:

CAmin = =

2. Analiza activitatii firmei prin viteza de rotatie a posturilor bilantiere

Analiza activitatii firmei evidentiaza starea de performanta a managementului sau a anumitor

compartimente ale acestuia. In acest sens, un rol important il au vitezele de rotatie a elementelor
bilantiere prin CA, cuoscute si sub denumirea de indicatori de activitate.

Indicatorii de activitate ( gestiune ) cuantifica viteza de intrare sau de iesire a fluxurilor de numerar
implicate de derularea afacerii, scopul de baza fiind acela de cuantificare a vitezei cu care o anumita
categorie de active parcurge circuitul bani-produs-bani.

Principalele rate de apreciere a nivelului de performanta a managementului firmei sunt ratele de rotatie a
posturilor bilantiere, care exprima de cate ori un element de active sau de pasiv se transforma in lichiditati
pe parcursul perioadei de gestiune amortizate.Exista doua modalitati de exprimare a acestor indicatori,
respective ca numar de rotatii (Nr) prin cifra de afaceri pe parcursul unui exercitiu si ca durata (numar
de zile) de rotatie (Dr):

Nr = Dr = EB – element de bilant.

3. Reflectarea posturilor bilantiere ca elemente de activ si pasiv in cifra de afaceri