PROFESORUL – ÎNTRE MANAGER ŞI MEDIATOR AL CLASEI

Motto
,,Păi, profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă
cu un
tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face
mobilă de lux”
Petre Ţuţea

Termenul „profesor” este definit în DEX ca fiind „o persoană cu o pregătire specială într-un
anumit domeniu de activitate şi care predă o materie de învăţământ; persoană care îndrumă, educă
pe cineva.”
Profesorul îndeplinește o profesiune de o deosebită importanţă, aceea care asigură formarea și
pregătirea personalităţii tinerelor generaţii și pregătirea lor profesională în cadrul instituţiilor de
învăţământ, strâns legate de viaţă, de activitatea socio-profesională, morală și cetăţenească.
În concepţia noastră, profesorul este responsabilul pentru procesul educativ. După cum se ştie,
procesul educativ instituţionalizat este unul extrem de complex, atât sub aspectul organizării, cât,
mai ales sub acela al fundamentării ştiinţifice a raporturilor instituite între principalii factori
implicaţi în acest proces.
Profesorul este responsabil de modelarea personalităţii umane, de ceea ce filosoful
Constantin Noica numea „devenirea întru fiinţă a omului”.
În învăţământ, nu oricine poate îndeplini cerinţele complexului act educativ. În persoana sa,
autenticul profesor trebuie să însumeze calităţi subtile de psiholog, pedagog, didactician şi
metodist, inventiv şi infatigabil.
Literatura pedagogică tratează specific conducerea actului educaţional de către profesor.
Rosturile sale manageriale rezultă din considerarea procesului de învăţământ ca proces
managerial, din necesitatea respectării democratizării acţiunilor, a afirmării participării, a
descentralizării, a reevaluării relaţiilor de comunicare şi cooperare, a coordonării rezolvării
sarcinilor, a planificării şi organizării acţiunilor şi resurselor, a evaluării şi reglării realizării
directivelor etc.
Profesorul-manager se află la acest nivel operativ, primar al conducerii procesului instructiv-
educativ, la nivelul clasei şi al disciplinelor sale: ia decizii în proiectare şi organizare, se afirmă ca
lider în realizarea obiectivelor împreună cu elevii, îndrumă elevii, previne şi înlătură factori
perturbatori, prevede şi gestionează resursele, îşi adaptează stilul de conducere, armonizează
acţiunile formale şi nonformale, adaptează la clasă deciziile şcolii, reglează procesele implicate în
conducere, previne şi rezolvă stări tensionale, realizează optim comunicarea în clasă, utilizează
sistemul informaţional din clasă în cunoaşterea şi reglarea acţiunilor, gestionează resursele şi
situaţiile procesului instructiv-educativ, realizează sarcini de marketing educaţional (de adaptare la
cererile, aspiraţiile elevilor, părinţilor), asigură climatul optim desfăşurării activităţilor, consiliază
elevii, facilitează evoluţia spre succes a elevilor şi perfecţionează cultura managerială, rezolvă
conflicte de statut şi rol la nivelul integrării sale în şcoală şi în clasă, rezolvă probleme privind
afirmarea autorităţii saleşi a libertăţii elevilor, dirijează interactivitatea în clasă şi la lecţii, prevede
şi coordonează schimbări în activitatea la clasă, cooperază cu elevii în realizarea obiectivelor şi
funcţiilor manageriale, asigură managementul curriculumului specific la disciplina sa, utilizează
continuu feed-backul pentru obţinerea succesului managerial, îşi perfecţionează stilul de conducere
a clasei şi a procesului educaţional.
Un profil de competenţă al profesorului-manager al clasei şi al disciplinei sale poate fi
determinat prin raportare la acele dimensiuni care determină succesul său managerial; în termeni
valorici: dimensionarea cognitiv-axiologică, dimensiunea motivaţional-atitudinală, dimensiunea
acţional-strategică (a competenţelor), dimensiunea autoreglatorie ca manager.

1
 Discuţiile în deceniile anterioare excludeau profesorul dintre factorii de decizie (de la
conducerea învăţământului, a şcolii) şi îl situau între factorii de execuţie. Totuşi, numeroşi pedagogi
insistă asupra rolului conducător al profesorului în procesul direct de învăţământ, în alegerea
strategiilor de realizare a educaţiei.
Deciziile profesorului sunt decizii de conducere: ele vizează proiectarea şi desfăşurarea
lecţiilor, organizarea acţiunilor şi a elevilor, îndrumarea în aplicarea lor, în soluţionarea unor
situaţii problematice.
Deciziile sale antrenează mai multe faze succesive: pregătirea variantelor deciziei,
fundamentarea lor, alegerea şi adaptarea variantei optime, cât şi organizarea aplicării şi controlul
realizării ei.
Iar lecţia fiind o suită de situaţii problemă, ea îl solicită pe profesor să realizeze un proces
decizional continuu, de la proiectare la reglare, într-un stil propriu.
Situaţiile educative de la clasă, de la lecţii sunt de fapt situaţii decizionale (împrejurări în care
se iau decizii): în cazuri şi de certitudine şi de incertitudine, de noutate, de contrarietate, de risc,
periodice sau unice sau aleatorii, integrale sau parţiale, din proprie iniţiativă sau avizate, individuale
sau prin cooperare, anticipate sau imprevizibile, strategice sau operative, legate de activitatea din
clasă sau din afara ei.
Profesorul realizează o conducere “din interior” a clasei, a procesului didactic, dovedind astfel
responsabilitatea sa faţă de obiectivele educaţiei. Astfel că el ia decizii la nivelul fiecărui element al
procesului practic,cât şi la nivelul abordării lui în sistem (planificare calendaristică, proiecte de
lecţii), înainte sau în timpul desfăşurării activităţilor.
Orientarea (guidance) a fost termenul folosit pe scară largă în prima parte a secolului XX, ca
desemnând totalitatea activitatilor pe care un consilier şcolar le putea desfăşura. La mijlocul
secolului, în unele ţări precum: Franţa, Anglia, Olanda termenul preferat pentru acest specialist era
consilier de orientare (guidance counselor).
Orientarea şcolară şi profesională reprezintă ansamblul acţiunilor opţionale şi consultative
realizate prin modalităţi pedagogice, generale şi speciale, subordonate, din punctul de vedere al
conţinutului, dimensiunii tehnologice/aplicative a educaţiei, iar din perspectiva metodologică
activităţii de asistenţă psihopedagogică şi socială a cadrelor didactice, elevilor şi părinţilor,
proiectată la nivelul sistemului de învăţământ, în vederea unor opţiuni corecte şcolare şi
profesionale. Orientarea este un ansamblu de acţiuni și influenţe educative ce vizează dezvoltarea
personalităţii umane, pregătirea ei în concordanţă cu cerinţele și solicitările ulterioare de studiu și
muncă. Orientarea trebuie sa se facă nu numai în funcţie de individ, ci și de cerinţele societăţii.
Profesorului (profesorului-diriginte) îi revine sarcina de consiliere în vederea orientării școlare și
profesionale, de coordonare a influenţelor exercitate de către ceilalţi factori în concordanţă cu
cerinţele psihologice și sociale pe care le implică acest proces: familia și mass-media
Consilierea în vederea unei corecte orientări şcolare şi profesionale are obiective şi funcţii
specializate bine definite:
- cunoaştea şi autocunoaşterea personalităţii elevilor, în vederea corelaţiei cât mai eficiente
între posibilităţi-aspiraţii şi cerinţe socioprofesionale; stimularea elevilor capabili de performanţe
superioare să opteze pentru domenii profesionale în concordanţă cu aptitudinile speciale de care
dispun etc.;
- educarea elevilor în vederea unor opţiuni şcolare şi profesionale corecte şi realiste; facilitarea
perceperii categoriilor socioprofesionale şi de apreciere a situaţiilor reale de muncă, de respect
pentru fiecare domeniu de activitate;
- îndrumarea şi consilierea elevilor în scopul planificării propriilor studii în raport de
viitoarele proiecte profesionale şi de carieră; sprijinirea elevilor în prefigurarea proiectivă a
devenirii;
- informarea şcolară şi profesională, ce vizează cunoaşterea unor informaţii corecte şi
suficiente despre profesie şi domenii profesionale, cunoaşterea realităţilor economice şi sociale,
precum şi a riscurilor şi avantajelor profesionale; informarea părinţilor cu privire la posibilităţile de
formare ale elevilor, precum şi cu dinamica obiectivă a rutelor şcolare şi profesionale;

2
 - corectarea opţiunilor formulate eronat, reorientarea prin consiliere;
În raport de funcţiile esenţiale ale consilierii, metodele şi tehnicile utilizate pot fi de mai multe
categorii:
1. Metode de cunoaştere a personalităţii celui consiliat prin teste şi chestionare de interese
profesionale. Ilustrativ în acest sens este testul Holland, din care prezentăm câteva secvenţe, pentru
a înţelege modul său de construcţie:
În chestionarul de tip Holland sunt date mai multe activităţi. Subiecţii vor trece în dreptul
fiecăreia din acestea, în căsuţa haşurată, o cifră care va semnifica dacă activitatea respectivă place,
displace sau este indiferentă. Astfel: cifra 2 – dacă place; cifra 1 – dacă este indiferentă şi 0 (zero) –
dacă displace:
Nr
.
Activitatea 1 2 3 4 5 6
crt
.
1 Să repari ceasuri şi bijuterii
2 Să fii numărător de bani (într-o bancă)
3 Să intervievezi persoane pe probleme comunitare
4 Să faci experienţe ştiinţifice
5 Să conduci un departament administrativ
6 Să cânţi pe o scenă
7 Să repari motoare de automobile
8 Să înregistrezi date financiare
9 Să ajuţi persoane cu handicap
10 Să foloseşti microscopul în studiu
11 Să cumperi marfă pentru un magazin
12 Să fii artist
13 Să faci mobilier
14 Să lucrezi cu maşini de calcul
15 Să fii lucrător social
16 Să citeşti cărţi, reviste ştiinţifice
Chestionarul cuprinde, în continuare, alte 104 tipuri de activităţi.
Adunând pe verticală punctele din cele şase coloane, rezultă un anumit tip de personalitate
(preponderentă): realist, investigator, artististic, social, întreprinzător sau convenţional.
În aceeaşi categorie a metodelor de cunoaştere a personalităţii se înscriu şi testele de
aptitudini generale şi speciale, testele de creativitate, testele de personalitate.
2. Metode de autocunoaştere a personalităţii prin:
- autocaracterizare – structurată de către consilier şi realizată cu sprijinul logistic şi metodic
al acesteia, mai cu seamă în ceea ce priveşte utilizarea corectă a unor instrumente precum testele,
portofoliile, referinţele etc;
- autoevaluarea – potrivit unor baremuri şi criterii de performanţă cu ajutorul unor tehnici
cât mai obiective.
3. Metode de informare şi documentare, de marketing personal asupra pieţei forţei de muncă
prin:
- proiecte profesionale şi/sau de carieră, care definesc politica proprie în construcţia
devenizării şi realizării socio-profesionale; rutele şcolare şi profesionale, competenţele şi nivelurile
de performanţă cerute de viitoarele profesii, oportunităţi de carieră etc.;
- târguri ale forţei de muncă – prin care vin în contact cu ofertanţii unor locuri posibile de
muncă, unde participă la interviuri etc.;
- consultarea unor reviste de specialitate, a unor pliante de prezentare etc.;
- vizionarea unor emisiuni TV, video-casete, prin care se prezintă diverse domenii
profesionale, medii de muncă;
- consultarea unor pagini web, site-uri cuprinzând informaţii utile consilierii;
3
 - elaborarea unor scrisori de intenţie care, împreună cu CV-ul, prezintă competenţele
solicitantului, interesele şi motivaţiile pentru respectivul lor de muncă, intenţiile privind dezvoltarea
firmei; eventual proiecte manageriale.

4. Metode de consiliere propriu-zisă (de sfătuire) prin:

- dezbateri pe probleme de orientare şi consiliere, având drept obiectiv fie clarificarea
opţiunilor şi atitudinilor participanţilor, fie analiza avantajelor sau dezavantajelor în alegerea unei
variante de rute socioprofesionale; clarificarea unor întrebări ale tinerilor, vizavi de evoluţia în
carieră;
- studiul de caz , metoda situaţiei („case-study”) a incidentului critic, ce determină analiza
situaţiei, stabilirea unor variante de decizie a factorilor favorizanţi sau defavorizanţi pentru fiecare
variantă, precum şi măsurile corespunzătoare de aplicare a deciziei optime;
- jocul de rol, precum şi simularea unei situaţii pot fi axate pe probleme precum
problematica angajării, alegerea profesiei etc.;
- interviul: menit să clarifice problematica pe care se va axa consilierea sau chiar exersarea
pentru interviul real prilejuit de angajare.
Profesiunea de educator, ca de altfel, orice profesiune, este rezultatul acumulării unei culturi
profesionale, a unei tehnici de lucru, al formării unor calităţi specifice pe care le presupune această
profesiune.
În consecinţă, personalitatea profesorului poate fi analizată prin prisma premiselor necesare
alegerii unei asemenea profesiuni şi prin prisma pregătirii propriu-zise pentru exercitarea ei. Cultura
profesorului este rezultatul educaţiei şi pregătirii sale. Multiplele sarcini pe care le are de îndeplinit
în şcoală şi societate impun, ca o primă coordonată a pregătirii sale, un larg orizont cultural,
cuprinzând cunoştinţe din diverse domenii, dublat de o bază filosofică menită să-i asigure o viziune
de ansamblu asupra lumii şi devenirii ei.
Corolarul acestei culturi este deci componenta filosofică care-i permite să înţeleagă sensul şi
destinul omului în univers.
Profesorul îşi asumă deci o multitudine de roluri a căror exercitare este dependentă de
personalitatea lui.

BIBLIOGRAFIE

1. Baban Adriana, „Consiliere educaţională, Ghid metodologic”, Imprimeria „Ardealul”,

Cluj-Napoca, 2001.
2. Bontaș I., „Pedagogie”, Editura All, Bucureşti, 1996.
3. Cucoş C. (coordonator), „Psihopedagogie pentru examenele de definitivare si gradele
didactice”, Polirom, Iasi, 1998.
4. Dumitru Ion, Ungureanu Cornel, „Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei”, Cartea
Universitară, Bucureşti, 2005.
5. Ghica Vasile, „Ghid de consiliere şi orientare şcolară”, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
6. Ion Nicola, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, 2003.
7. Joiţa Elena, „Management educaţional. Profesorul - manager roluri şi metodologie”, Editura
Polirom, 2000.
8. Neuman Helen, „Arta de a găsi o slujbă bună”, Editura Businness TECH Internaţional Press,
SRL, Bucureşti, 1994.
9. Nicola I., „Pedagogie”, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1994.
10. Potolea D., Neacşu Ioan, Romita B. Iucu, Pânisoara Ion Ovidiu, „Pregătirea psihopedagogică”,
manual pentru definitivat şi gradul didactic II, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
11. Toma S. , „Profesorul- factor de decizie”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994.
12. Truţă Elena, Mardar Sorina, „Relaţia profesor-elevi: blocaje şi deblocaje, Editura Aramis,
2005.

4
5