Tactul pedagogic între ştiinţă şi artă

MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI

Restructurările semnificative ale învăţământului românesc, din punct de vedere

conceptual, al finalităţilor, al structurilor organizatorice şi al pregătirii resurselor
umane, se extind şi asupra formării cadrelor didactice. Traversăm o perioadă, ea însăşi
atât de dinamică, încât orientarea către o astfel de tematică devine explicabilă.
Problematica atât de complexă a procesului de învăţământ, multitudinea
variabilelor implicate şi a interrelaţiilor funcţionale dintre acestea, solicită competenţe
sporite din partea educatorului: profesionale, psiho-pedagogice şi psiho-sociale.
Analizând starea actuală a procesului de învăţământ se observă o situaţie
anacronică: pe de o parte deschiderea spre nou, modern şi pe de altă parte, de păstrare
a unor conţinuturi şi comportamente depăşite, rutiniere.
Preocupările pentru calitatea învăţământului se datorează, între altele,
dezideratul reorientării învăţământului contemporan spre valori universal valabile,
căutării unor resurse suficiente – inclusiv pentru salarizarea personalului didactic – şi
accentuării dimensiunii formative.
În acest context, cercetarea noastră îşi propune să semnaleze câteva aspecte
referitoare la evaluarea şi promovarea competenţelor în câmpul şcolar: supraîncărcarea
planurilor de învăţământ, neglijarea criteriilor psiho-pedagogice în selectarea şi
organizarea conţinuturilor instruirii, redundanţa temelor din manualele şcolare, cu
efectele lor negative asupra dezvoltării psihice şi motivaţiei elevilor.
Studii recente arată că elevii nu sunt pregătiţi să-şi aprecieze calităţile
personale, capacităţile şi vocaţia. De asemenea, se constată absenţa deprinderilor de a
aplica în practică cunoştinţe teoretice, de a comunica pe o anumită temă cu ceilalţi
colegi, de a se autoinstrui, autoeduca.
Toate aceste neajunsuri, cărora li se pot adăuga şi altele, sunt cauzate şi de lipsa
tactului pedagogic al educatorului.

3
 Tactul pedagogic între ştiinţă şi artă

Mult timp a fost neglijată importanţa dimensiunilor formative şi axiologice în

educarea profesională a viitorilor specialişti în ştiinţele ale educaţiei, pedagogia fiind
transformată într-o ştiinţă normativă, fără a se gândi la responsabilitatea presupusă de
competenţa pedagogică.
Prin recunoaşterea funcţiilor valorilor formative, lucrarea noastră vine să
combată această neglijenţă, să contribuie la schimbarea statutului cadrului didactic, să
remodeleze structura şi logica pregătirii profesionale a viitorilor educatori.
În formarea formatorilor, unul dintre obiectivele fundamentale ar trebuie să fie
dobândirea tactului pedagogic, ca o expresie firească a profesiei. În raport cu elevii,
educatorul devine consilier, partener, construind, prin sugestii şi îndrumări, o relaţie
autentică de colaborare şi coparticipare.
Un educator care are tact pedagogic este mai mult decât un bun profesionist.
Este un artist în meseria sa, iar educatorul-artist este superior celui de profesie. Dacă şi
unul şi celălalt îşi desfăşoară activitatea pe baza unor principii şi legităţi ştiinţifice,
primul posedă, în plus, capacitatea de a aplica aceste principii în mod nuanţat şi
diferenţiat de la o situaţie la alta.
Pornind de la afirmaţia lui Piaget, conform căreia tactul pedagogic implică un
aspect înnăscut şi unul dobândit, dar nu se ştie unde se află bariera dintre ele,
întreaga lucrare pune accent pe două concepte fundamentale: competenţă profesională
şi talent pedagogic, regăsite şi în cercetarea practică.
Abordarea temei tactului pedagogic ne oferă ocazia evidenţierii unei necesare
dimensiuni a personalităţii educatorului, şi totodată sublinierii unui aspect important în
munca la catedră, în cadrele nonformale şi informale.

4
 Tactul pedagogic între ştiinţă şi artă

CAPITOLUL I
DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Tactul, în ştiinţele sociale are sensul de “simţ al măsurii în comportare”,

1
determinând “adoptarea unei atitudini convenabile într-o circumstanţă dată” .
Prin extensie, i se poate atribui şi sensul de abilitate.
2
În A Dicţionary of Psychology termenul tact apare ca “inteligenţă socială;
abilitatea de înţelegere şi adaptare la sentimentele şi opiniile altor persoane – la origini,
foarte dependent de sensibilitatea emoţională”.
3
Spre deosebire de accepţiunile anterioare, Dicţionarul de termeni pedagogici
înscrie tactul ca o “aptitudine (s.n.) generală a subiectului educaţiei / educatorului
obiectivată în comportamentul acestuia, adaptabil permanent la calităţile celor educaţi
şi la condiţiile mediului şcolar şi extraşcolar”.
Diferenţa abilitate – aptitudine se impune însă, James Drever atenţionând că
cele două concepte nu sunt identice: abilitatea desemnând “puterea de a face o
activitate, psihică sau mentală, înainte sau după un training” (p.7), iar aptitudinea –
“abilitate naturală de a achiziţiona cunoştinţe sau priceperi generale ori speciale”
(p.18).
Definiri ale tactului, întâlnite în şcoala rusă, trimit spre adevărate abilităţi
interpersonale ori spre “arta de a pătrunde şi desluşi conştiinţa individuală, de a
prevedea reacţia posibilă a celui pe care îl educăm, respectând, în acelaşi timp, simţul
4
măsurii” .
Josef Stefanovici identifica orientarea spre definirea tactului pedagogic în afara
elementelor psihologice caracteristice. Ca urmare, autorul atribuie noţiunii criterii care
explică vocaţia şi participarea cadrului didactic la rezolvarea situaţiilor socio-
psihologice:

1
Dicţionar enciclopedic ilustrat, Ed. Cartier, 1999, Chişinău, pag.1005
2
Drever, James – 1963, A Dictionary of Psychology, Hazell Watson and Viney Ltd, great Britain, pag.287
3
Cristea, S. – 1998, Dicţionar de termeni pedagogici, E.D.P., Bucureşti, pag.440-441
4
Bondarevskaia, T.N. – 1961, Pedagoghiceskii tact, Moscova, pag.9