Asistenţă socială în penitenciar

Cursul nr. 2
Reglementări internaţionale şi europene privind tratamentul deţinuţilor
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
adoptată în 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.
prin acest document care recunoaşte „demnitatea şi egalitatea ca drepturi inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane” ca „fundament al libertăţii, justiţiei
şi păcii în lume”,
s-a realizat pentru prima dată în dreptul internaţional o legitimitate a preocupării pentru tratamentul aplicat unei persoane chiar şi în afara graniţelor statului al
cărui cetăţean este.
Consiliul Europei
În 1949 se înfiinţează Consiliul Europei ca organism interguvernamental, menit să apere drepturile omului şi domnia legii.
În 1953 intră în vigoare Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care preia şi dezvoltă o serie de prevederi ce au ca obiect drepturile civile, politice,
economice, sociale şi culturale ale omului.
Cele mai importante drepturi ce au relevanţă directă asupra resocializării şi reintegrarii sociale a deţinuţilor sunt:
art. 3 – interzicerea torturii, a pedepselor şi tratamentelor inumane ori degradante;
art. 4 – interzicerea muncii forţate;
art. 5 – dreptul la libertate şi siguranţă;
art.6 – dreptul la un proces echitabil şi
art. 8 - dreptul la viaţă privată, familie, domiciliu şi corespondenţă.
România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr 30 din 18 mai 1994.
La art. 20 din Costituţie se arată că, în cazul unui conflict între dreptul intern şi cel internaţional în materia drepturilor omului, cel din urmă prevalează,
recunoscundu-se astfel principiul “self executing” în aplicarea Convenţiei.
Mecanism de implementare
Spre deosebire de ONU, Convenşia dispune de un mecanism care asigură implementarea acesteia în statele membre, format din trei părţi: Comisia Europeană a
Drepturilor Omului (înfiinţată în 1954 şi abolită în 1999), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1959) şi Comitetul de Miniştri a Consiliului Europei,
format din miniştrii de externe ai ţărilor membre.
Cel mai eficient mecanism de „realizare” a drepturilor omului, în general, şi a drepturilor deţinuţilor, în special, este cel bazat pe activitatea Curţii Europene a
Drepturilor Omului de la Strasbourg.
CEDO
Curtea este instanţa care asigură protecţia drepturilor omului prin interpretarea creativă a Convenţiei.
Unul din principiile importante ce stau la baza activităţii Curţii este cel al subsidiarităţii. Acest principiu prevede că petentul se poate adresa Curţii numai după ce
a epuizat toate căile de atac în faţa instanţelor naţionale. Deciziile Curţii sunt opozabile statului şi, deci, obligatorii.
Un alt aspect important de remarcat din practica Curţii este acela că prin interpretarea şi contextualizarea Convenţiei la condiţiile concrete, Convenţia devine un
„instrument viu” (Murdoch, 2006, p. 23). Aşa se explică că CEDO poate decide că aceeaşi faptă este tortură într-o ţară şi rele tratamente aplicate deţinutului în
cealaltă ţară. Decizia se fundamentează pe diferenţa dintre standardele de viaţă din ţările respective.
Critica CEDO
Una din criticile aduse activităţii Curţii este că activitatea sa se bazează pe plângeri individuale şi nu are ca scop o acţiune proactivă în promovarea drepturilor
omului. Se ştie că, de multe ori, petenţii au de aşteptat foarte mult până la epuizarea căilor de atac naţionale când se pot adresa Curţii. De asemenea, aşa cum s-
a întâmplat în cazul Cotleţ vs. România (2003) deţinuţii pot fi intimidaţi şi chiar opriţi să scrie la CEDO de către autorităţile penitenciare*.

* Hotărârile CEDO pentru România pot fi găsite pe site-ul Biroului de Informare al Consiliului Europei în România ( www.coe.ro/jurisprudenta.html )
TEMA pentru seminar
Vizitati site-ul CoE si identificati cauzele in care detinuti romani au chemat in judecata statul roman.
CPT
Pentru a depăşi această limită şi pentru a promova şi alte căi non-judiciare de prevenire a torturii şi relelor tratamente, Consiliul Europei a înaintat în 1987 spre
ratificare Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii, a Pedepselor şi Tratamentelor Inumane şi Degradante. România a ratificat Convenţia şi cele două
protocoale adiţionale prin Legea nr. 80 / 1994.
CPT
Pornind de la principiul conform căruia protecţia persoanelor private de libertate este mai eficientă prin dialog şi discuţii între autorităţile naţionale şi un
organism multidisciplinar independent, format din experţi, Convenţia, încă de la primul articol, prevede înfiinţarea Comitetului european pentru prevenirea
torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, denumit pe scurt CPT.
Principalul mijloc de acţiune al CPT-ului este arătat un aliniat mai jos:
“Prin intermediul vizitelor, comitetul examineaza tratamentul persoanelor private de libertate in vederea intaririi, daca este cazul, a protectiei lor impotriva
torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.” (art. 1 alin. 2)
CPT – cale de implementare
În urma acestor vizite, Comitetul întocmeşte un raport pe care îl transmite autorităţilor naţionale, împreună cu o serie de recomandări.
În cazul în care autorităţile naţionale refuză să ia măsuri pentru îndreptarea aspectelor deficitare, Comitetul poate publica un comunicat în care sunt arătate
public aspectele negative identificate.
Acest mijloc nu mai este la fel de eficace ca în trecut, deoarece în ultima vreme toate rapoartele de vizită au fost publicate*.
De altfel, acest mijloc de coerciţie nu a fost utilizat decât de patru ori (de două ori pentru Federaţia Rusă şi de două ori pentru Turcia).

* Rapoartele CPT-ului pot fi găsite în rapoartele anuale ale CPT-ului publicate pe site-ul: www.cpt.coe.int
Interdependenţa instrumentelor CE
După cum se poate observa, mijloacele de monitorizare şi implementare a Convenţiei Europeane pentru Prevenirea Torturii, a Pedepselor şi Tratamentelor
Inumane şi Degradante par a fi limitate, însă toate instrumentele Consiliului Europei, Uniunii Europene şi Organizaţiei Naţiunilor Unite trebuie privite ca fiind
interconectate şi în interdependenţă.
Spre exemplu, o modalitate prin care CPT poate fi eficient în protecţia drepturilor persoanelor private de libertate este prin utilizarea rapoartelor sale de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pe rolul acestei instanţe au fost deja cazuri în care Curtea a emis decizii citând din rapoartele periodice sau din
standardele CPT-ului (ex. Dougoz vs. Grecia).
Dacă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Regulile Penitenciare Europene etc. cuprind reglemetări generale, uneori chiar imprecise, standardele CPT au
meritul de a fi extrem de precise. Spre exemplu, acestea merg uneori până la detalii ca „deţinuţii trebuie să desfăşoare o activitate utilă în afara celulei timp de
cel puţin 8 ore pe zi”.
Ansamblul regulilor minime de tratament al deţinuţilor
Ansamblul regulilor minime de tratament al deţinuţilor adoptat în 1955 de către Organizaţia Naţiunilor Unite
a reprezentat, la momentul respectiv, un progres semnificativ în sensul umanizării condiţiilor de detenţie.
Este, de asemenea, pentru prima dată când sunt stipulate explicit drepturile deţinutului. Se stabilesc, astfel, condiţiile de primire a deţinuţilor, de repartizare şi
tratament individualizat, drepturile de vizită, corespondenţă, pachete, asistenţă medicală şi sunt identificate modalităţile de disciplinare şi recompensare.
Însă, din punct de vedere al abordării activităţii de resocializare / reabilitare, documentul are limite serioase, bazându-se pe principiul scoaterii individului
disfuncţional din sistemul social, repararea lui în laboratoarele penitenciarului şi, apoi, redarea sa societăţii.
Izolarea individului de restul societăţii este văzută ca fiind esenţa pedepsei, iar vizitele, corespondenţa şi alte drepturi care ţin de legătura cu exteriorul sunt
considerate favoruri sau recompense. Mai mult, acordarea acestor privilegii este condiţionată de posibilităţile practice ale penitenciarelor.
Recomandarea Consiliului Europei nr. (87) 3 asupra Regulilor Europene privind Penitenciarele
Filosofia exprimată de Ansamblul regulilor minime (ONU, 1955) a fost corectată de Recomandarea Consiliului Europei nr. (87) 3 privind regulile penitenciare
europene, din 12 februarie 1987, care, la regula 64 accentuează ideea că „închisoarea, prin privarea de libertate pe care o presupune, este pedeapsa în sine”.
Într-o asemenea formulare, mesajul către deţinut este că „eşti condamnat la închisoare ca pedeapsă şi nu pentru a fi pedepsit”.
Regimul penitenciar
Următoarea regulă defineşte şi mai clar obiectivele regimului penitenciar:
„Regula 65:
Toate eforturile trebuie depuse pentru a se asigura că regimurile instituţiilor sunt orientate spre:
a se asigura că condiţiile din penitenciar sunt compatibile cu demnitatea umană şi sunt la standarde acceptabile în comunitate;
să minimalizeze efectele negative ale încarcerării şi diferenţele dintre viaţa de penitenciar şi cea din libertate care au tendinţa de a diminua respectul de sine şi
simţul răspunderii personale la deţinuţi;
să susţină şi să consolideze acele legături cu rudele sau cu comunitatea care vor fi în interesul deţinuţilor şi familiilor acestora;
să ofere oportunităţi deţinuţilor să-ţi dezvolte abilităţile şi aptitudinile care îi vor ajuta să se reintegreze cu succes după liberare ” .
Abordarea generală
Filosofia pedepsei cu închisoarea s-a schimbat radical, conceptul central fiind al normalizării vieţii deţinutului. Închisoarea reprezintă, în economia drepturilor
suspendate (Foucault, 1997), o privare a persoanei de dreptul la libertate, celelalte drepturi civile şi politice, compatibile cu această stare, fiind exercitate în
continuare.

Conceptul central exprimat de noua filosofie a pedepsei cu închisoarea este „custodie pozitivă” în care accentul cade asupra condiţiilor umane de detenţie.
Principalul obiectiv al tratamentului este de a diminua efectele distructive ale încarcerării prin încurajarea contactelor cu exteriorul penitenciarlui, prin educaţie
şi dezvoltarea resurselor în vederea reintegrării sociale a deţinutului.
Hirst v. UK (2004) mentinerea drepturilor compatibile cu starea de privare de libertate – dr. la vot
Deţinutul ca cetăţean activ
Individul nu mai este izolat de societate, ci este ancorat în continuare în viaţa comunităţii şi a familiei din care face parte. Deţinutul rămâne, astfel, un cetăţean
responsabil în cadrul comunităţii:
Regula 43
Li se va permite deţinuţilor să comunice cu familiile lor şi, în funcţie de nevoile de tratament şi securitate, cu reprezentanţi ai organizaţiilor din comunitate. Li se
va permite , de asemenea, să fie vizitaţi de către aceştia cât mai des posibil.
Pentru a încuraja contactul cu lumea exterioară trebuie să existe un sistem de concedii penitenciare, în concordanţă cu obiectivele de tratament arătate la Regula
65.
Regula 66
se va asigura că activităţile vor fi organizate în aşa fel încât să dezvolte contactele deţinuţilor cu oportunităţile din comunitate, în vederea creşterii posibilităţilor
de reintegrare socială după liberare.
Planificarea executării pedepsei
O altă contribuţie semnificativă a Regulilor Penitenciare Europene la regimul de tratament al deţinuţilor este planificarea executării pedepsei. Conceptul, ca
atare, nu apare în textul recomandării, însă procedeul este descris în mai multe reguli:
Regula 10
1. Imediat după recepţia celor condamnaţi, va fi pregătit şi aprobat de către director un raport cu informaţii relevante despre situaţia persoanei şi programele de
pregătire la care vor participa toţi deţinuţii condamnaţi la închisoare pe un termen rezonabil. Scopul acestui raport este de pregătire pentru liberare.
3.Rapoartele şi informaţiile despre deţinuţi vor fi păstrate individual, actualizate regulat şi se va respecta confidenţialitatea informaţiilor.
Regula 68
Imediat după recepţia deţinuţilor şi după evaluarea personalităţii fiecărui deţinut, va fi pregătit un program de tratament în funcţie de informaţiile obţinute
despre nevoile individuale, capacităţile şi resursele acestuia şi având în vedere, în mod special, proximitatea faţă de rude.
Critici
Principala critică adusă Recomandării Consiliului Europei nr. (87) 3 are ca ţintă limbajul oarecum imprecis al acestui document. Murdoch (op. cit. p. 34-35)
identifică cel puţin două categorii de formulări eronate. În primul rând, documentul abundă în formulări vagi (ex. un anumit principiu trebuie respectat „pe cât
posibil”). În al doilea rând, în textul Recomandării apar formulări evaluative susceptibile de interpretare şi implementare diferite de la stat la stat (ex. formule de
tipul „adecvat”, „normal”, „dezirabil” etc.).
O altă critică se referă la abordarea documentului axată în special pe normalizarea condiţiilor de detenţie în raport cu condiţiile din societatea liberă şi nu pe
resocializarea şi reintegrare socială a deţinuţilor (a se vedea aici principalul obiectiv al tratamentului).
Recomandarea Consiliului Europei nr. (2006) 2 asupra Regulilor Europene privind Penitenciarele
Pentru a reorienta filosofia execuţional penală spre scopul reintegrării sociale a fostului deţinut, precum şi pentru a încorpora progresele sociale şi practica CEDO
şi a CPT-ului, în 2006, Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat un nou set de reguli penitenciare europene.
Principii
Noua orientare spre reabilitare şi reintegare se poate desprinde încă din enunţarea principiilor de bază ale documentului:
toate persoanele private de libertate trebuie tratate în sensul respectării drepturilor omului;
persoanele private de libertate îşi păstrează toate drepturile ce nu le-au fost suspendate prin hotărâre judecătorească ori prin încarcerarea lor;
restricţiile aplicate persoanelor private de libertate trebuie să fie minime şi proporţionale cu obiectivul legitim al sentinţei;
condiţiilor de detenţie care au impact asupra drepturilor omului nu pot fi justificate prin lipsa resurselor;
viaţa în penitenciar trebuie să se apropie cât mai mult cu putinţă de viaţa din comunitate;
detenţia trebuie organizată în aşa fel încât să faciliteze reintegrarea indivizilor în societatea liberă;
cooperarea cu serviciile din lumea exterioară şi cu societatea civilă trebuie încurajată cât mai mult;
personalul de penitenciar desfăşoară un serviciu public important şi, prin urmare, recrutarea, pregătirea şi condiţiile de lucru trebuie să fie de aşa natură încât să
poată menţine standarde înalte ale serviciilor acordate deţinuţilor;
toate penitenciarele trebuie să facă obiectul unor inspecţii regulate şi a unei monitorizări independente.
Noua abordare
Obiectivul central al regimului nu mai este reprezentat de diminuarea efectelor distructive ale încarcerării, ci de „... scopul de a susţine persoanele condamnate
spre a duce o viaţă în concordanţă cu legea” (Regula nr. 102.1).
În aplicarea regimului, un rol important revine procesului de planificare a sentinţei, proces ce este de astă dată denumit explicit şi descris în câteva reguli
succesive.
Ca o metodă nouă de resocializare, deţinuţii pot fi incluşi în programe de justiţie restaurativă şi de reparaţii aduse victimelor.
Legătura cu exteriorul
Sistemul de concedii penitenciare face parte din regim şi nu din aparatul de recompense ce pot fi acordate deţinuţilor merituoşi.
De asemenea, legătura deţinuţilor cu tot ceea ce înseamnă lumea experioară are o bună reprezentare în textul Recomandării. Deţinuţii trebuie să fie repartizaţi
să îşi execute pedeapsa cât mai aproape de domiciliul lor şi trebuie să fie consultaţi atunci când se pune în discuţie transferarea lor (Regulile nr. 17.1, 17.2).
Vizitele în penitenciar au scopul de a menţine legăturile deţinutului cu familia şi trebuie organizate „în condiţii cât mai normale”. (Regula nr. 24.4).
Alte aspecte
Recomandarea nr. R (2006) 2 acordă o atenţie deosebită femeilor, copiilor, persoanelor deţinute cu tulburări mentale, precum şi celor care au trăit experienţe de
abuz fizic, psihic sau sexual.
Concluzii
Funcţiile penitenciarului au fost reechilibrate în sensul orientării penitenciarului şi spre scopuri umaniste - reintegratoare.
Cele trei obiective centrale ale penitenciarului – securitate, siguranţă şi resocializare – sunt prezentate ca fiind deopotrivă importante şi în strânsă
interdependenţă.

Asistenta sociala in penitenciar

What works si Desistare

Cursul nr. 9

Review din Metode si tehnici in probatiune

Evoluţia în timp a abordărilor privind reintegrarea infractorilor

1. “salvarea sufletelor” – începutul sec. XIX

2. explozia ştiinţelor umaniste după cel de-al II lea război mondial

3. Nothing works – Martinson, Lipsey (anii 70, 80)

4. Controlul grupurilor cu risc

5. What Works – revalorificarea cercetărilor cu privire la impactul programelor de intervenţie asupra infractorilor

6. 6. Desistarea si GLM

Abordări specifice anilor 70-90:

(după Bonta, 2004)

Observaţie generală – intervenţiile se bazau pe simţul comun:

- Terapii prin muzică, teatru, horticultură,

- Acupunctură

- Terapia prin respiraţie – 6 sesiuni de oxigenare a tuturor celulelor

- Terapia prin animale

- Terapia prin dietă – atenţie la lapte, zahăr sau piper

- Îmbrăcarea bărbaţilor ca femei – SUA (1993) – buget de ¾ milioane de dolari

- Vision training – concentrarea pe litere

What Works
Principii ale unei intervenţii eficiente:

1. Principiul riscului

2. Principiul nevoilor criminogene

3. Principiul receptivităţii / responsivitatii

Principiul riscului

FRECVENŢA ŞI INTENSITATEA PROGRAMELOR DE INTERVENŢIE TREBUIE SĂ FIIE CORESPUNZĂTOARE NIVELULUI DE RISC

Experimentul din Newfoundland:

-infractorii împărţiţi în două categorii: cu risc şi fără risc

- Infractorii expuşi la două categorii de programe: unul minimal şi unul intensiv (4 sesiuni program c-c / saptamana)

Rezultate:

1. Infractorii fără risc de recidivă supuşi unui program minimal – recidivă 15 %

2. Infractorii fără risc de recidivă supuşi la un program intensiv – recidivă 32 %

3. Infractori cu risc de recidivă participanţi la un program minimal – 51 % recidivă

 4. Infractori cu risc crescut de recidivă expuşi la un program intensiv – 32 % recidivă într-un an.

Buna aplicare a acestui principiu poate determina o reducere cu 10 % a recidivei.

Principiul nevoilor criminogene

Ţintele intervenţiei ar trebui să vizeze nevoile criminogene ale persoanei şi nu starea de bine sau funcţionalitatea persoanei în mod necesar.

Sunt recunoscute ca nevoi criminogene:

- Atitudinile pro-infracţionale

- Prietenii cu activitate infracţională

- Personalitate anti-socială

- Lipsa locului de muncă, a calificării

- Lipsa studiilor

- Lipsa oportunităţilor de petrecere a timpului liber în mod constructiv

Nu sunt nevoi criminogene:

- Stima de sine,

- Sentimentele de oboseală sau depresie,

- Coeziunea grupului etc.

Principiul receptivităţii

Prezumţia este că cele mai eficiente intervenţii sunt cele care ţin de stilul de învăţare al subiecţilor.

Câteva caracteristici ale infractorilor:

- Orientaţi pe aici şi acum

- Orientaţi pe concret

- Învaţă mai uşor prin acţiune decât prin ascultare sau observaţie

- Impulsivi

- Cu probleme de management al emoţiilor

- Cu slabe abilităţi sociale

Terapia prin cuvinte (consiliere, psihanaliză etc.) nu conduce la schimbare comportamentală.

Cea mai eficientă – paradigma cognitiv comportamentalistă

Alte caracteristici ale infractorilor:

Ross şi Fabiano (1985 ) au avansat chiar ipoteza unei gândiri infracţionale caracterizată prin:

impulsivitate,

gândire necritică sau cu distorsiuni,

gândire simplistă, îngustă şi ilogică,

nu înţeleg complexitatea relaţiilor sociale,

gândire inflexibilă şi inadaptată,

gândire egocentrică – nu face distincţie între propriile sentimente, gânduri şi cele ale altora,

percepţii superficiale sau eronate,

trăirea în prezent – aici şi acum etc.

Alte caracteristici comune infractorilor

Butoi (2001) sintetizează câteva caracteristici comune ale infractorilor:

instabilitate emoţiv-acţională – descrisă ca fiind o instabilitate a acţiunilor şi a stărilor de spirit,

inadaptare socială – datorată unei educaţii insuficiente şi unui mediu criminogen,

sensibilitate deosebită – în special atunci când interesele personale sunt puse în primejdie,

duplicitatea comportamentului – „jucând” rolul de cetăţean corect, el planifică în taină comiterea de fapte penale,

imaturitate intelectuală – descrisă ca pe o imposibilitate a individului de a prevedea pe termen lung consecinţele faptelor sale,

imaturitate afectivă – caracterizată prin reacţii disproporţionate, accese de plâns sau râs etc. pentru obţinerea unor rezultate imediate,

frustrare – resimţită ca o stare de criză,

complex de inferioritate – resimţit ca un sentiment de insuficienţă sau de incapacitate personală.

egocentrism – tendinţa individului de a se considera cel mai important, de a raporta totul la el însuşi,

labilitatea - tendinţa de a fluctua emoţional sau de a fi capricios,

agresivitatea – ca răspuns tipic la situaţiile neplăcute,

indiferenţă afectivă – incapacitatea individului de a înţelege nevoile sau suferinţele celorlalţi etc.

Un alt principiu al eficienţei

Implicarea infractorului în programe comunitare de reintegrare socială

Paradigma cognitiv comportamentalistă

Nu se bazează pe abilităţile verbale ale subiecţilor şi vizează dezvoltarea abilităţilor practice şi sociale.

Acest model nu este un model explicativ al comportamentului infracţional, ci unul de prevenţie şi reabilitare. Prezumţia de la care porneşte este că
gândirea infracţională, modul cum infractorii privesc lumea, abilităţile acestora de a rezolva probleme etc. au un rol important în dezvoltarea unui
comportament infracţional.

Important de subliniat este că acest model nu neagă importanţa factorilor de mediu, sociali, culturali, situaţionali etc. în etiologia comportamentului
infracţional. Aceşti factori chiar au o influenţă semnificativă asupra gândirii umane: sărăcia, lipsa oportunităţilor de stimulare intelectuală, educaţie
inadecvată, lipsa modelelor pro-sociale, mediul ostil sau nefavorabil unei dezvoltări cognitive depline etc. pot duce la un deficit cognitiv.

Cel care utilizează un astfel de model este un educator care evaluează procesele cognitive ale persoanei şi apoi organizează experienţe de învăţare
care corespund proceselor inadaptate şi, implicit, emoţiilor asociate acestora.

Distorsiuni cognitive

Cele mai întâlnite distorsiuni cognitive întâlnite la infractori sunt:

- suprageneralizările (ex. nimic nu-mi merge bine !),

- raţionamentele care exclud unii factori importanţi ( ex. era ora 10 p.m., era singură în bar şi era îmbrăcată provocator. Ce credeţi că-şi dorea ? )

- abordarea catastrofică (ex.” nu mai este nimic de făcut. Sunt un om terminat „ ).

Aceste distorsiuni trebuie identificate şi puse în discuţie într-un mod suportiv.

Metode de schimbare comportamentală

1. Jocul de rol constă în imaginarea şi „jucarea ” unor situaţii cât mai apropiate de realitate. Aceste scenarii se pot referi chiar la deficienţele pe care
consilierul le-a identificat împreună cu clientul în faza de evaluare. De remarcat că în cadrul jocului de rol sunt evidenţiate nu numai abilităţi sau
strategii personale de rezolvare a problemelor dar şi emoţiile asociate acestora.

2. Antrenarea este o variantă a jocului de rol cu deosebirea că presupune şi existenţa unor antrenori / consilieri care pot sfătui protagoniştii în diversele
situaţii. Antrenarea se referă, de asemenea, şi la repetarea diverselor exerciţii până când abilităţile vizate vor fi bine însuşite.

3. Oferirea unor modele pro-sociale se realizează cu prioritate prin persoana asistentului social.

De asemenea, pot fi utilizate alte mijloace cum ar fi: filmul, personalităţi care pot fi invitate să discute cu membrii grupului etc.

Paradigma desistarii
 Farrell constată că cei mai mulţi infractori se desistă ca urmare a unor evenimente din viaţa personală care nu au nicio legătură cu serviciile de
probaţiune.

Tot ceea ce pot face aceste servicii este să ofere ajutor practic acestor infractori ceea ce ar putea dezvolta motivaţia de schimbare a acestora.

După ce a studiat 199 de clienţi ai serviciilor de probaţiune, Farrell (2002) a constatat că ceea ce i-a ajutat pe infractori să se desiste a fost obţinerea
unui loc de muncă şi refacerea relaţiei cu familia. Desistarea este rezultatul motivaţiei şi al contextului social şi personal. Prin urmare soluţia pare a fi
dezvoltarea capacităţilor individuale şi a oportunităţilor sociale (incluziune şi participare socială).

La acestă concluzie au ajuns şi Sampson şi Laub (1993) care au demostrat că cei mai importanţi factori ai desistării sunt locul de muncă şi mariajul –
teoria controlului social informal. Cei care se desistă sunt cei care au cel mai mult de pierdut în urma infracţiunii.

Maruna (2001) identifică trei perspective teoretice ale desistării:

1. Reforma maturităţii,

2. Teoria legăturilor sociale – familie, loc de muncă, educaţie.

3. Teoria narativă – schimbarea identităţii proprii, a imaginii de sine.

Desistarea este un proces ce urmează unele etape şi se poate relua.

Desistarea poate fi:

– Primară – subiectul nu comite infracţiuni pentru o vreme,

– Secundară – subiectul şi-a schimbat imaginea de sine (nu se mai gândeşte la sine ca la un infractor). Are loc aşa
numitul proces de “construcţie narativă subiectivă a sinelui”. (Maruna, 2001)

Paradigma desistării
Concluzie

Se inspiră din domeniul adicţiei.

Porneşte de la punctele tari ale infractorului. Are o abordare mai constructivă.

Redă infractorului responsabilitatea pentru faptele sale şi îl încurajează să ia decizii.

Intervenţia corecţională este mai realistă: deciziile sunt luate de către client, nu de către specialist. Specialistul joacă rolul de suporter. Desistare
asistată.

Importanţa relaţiei cu clientul: Rex (1999) constată că cei mai mulţi clienţi care s-au desistat au caracterizat relaţia cu ofiţerul de probaţiune ca fiind
“justă şi rezonabilă”, iar pe ofiţerul de probaţiune l-au descris ca fiind “implicat şi profesionist”. Procesul de reintegrare în cazul celor cu succes a fost
caracterizat ca fiind “activ şi participativ”.

Întoarcerea la tradiţionalul casework în care relaţia cu clientul este “principalul instrument al consilierului de probaţiune” (Davies, 1969).

 Asistentul social din penitenciar

Un profil ocupaţional

Asistenţa socială in penitenciar

Cursul nr. 3

 Introducere

 Studiul de faţă a fost prilejuit de pregătirea suportului de curs la disciplina Asistenţă socială penitenciară.

 Structura studiului

 Studiul are două părţi:

 prima parte în care este determinată poziţia asistentului social în acest moment

 a doua parte în care această poziţie este ameliorată prin raportare la reglementări legale naţionale şi la standarde şi reguli
penitenciare europene

Va fi prezentată doar prima parte a studiului!!

 Strategia de cercetare

 întrebarea de bază:

cum se poziţionează ocupaţional asistentului social în context penitenciar?

  Prin poziţionare am înţeles: rolul, atribuţiile, abilităţile, cunoştinţele şi mijloacele de evaluare a activităţii asistentului social din penitenciar, aşa cum
sunt acestea percepute de către acesta.

 Abordare

 Pentru a răspunde la această întrebare am optat pentru o abordare specifică interacţionismului simbolic în care actorii sociali îşi definesc rolurile ca
urmare a unei dramarturgii a întâlnirii interindividuale (Bourdieu, 1979 apud Chopart, 2002).

 Această abordare a facilitat determinarea unui profil ocupaţional prin poziţionarea relativă a acestuia în raport cu profesiile proxime din context
penitenciar (educator şi psiholog).

 Metode culegere a datelor

 ancheta sociologică prin administrarea unui chestionar

 interviul.

 Chestionarul

 Chestionarul a fost autoadministrat de către asistenţii sociali din sistemul penitenciar angajaţi înainte de anul 2007 (27 subiecţi).

 Rata de răspuns a fost de cca. 85 %. (27 din 30 de asistenţi sociali)

 Chestionarul a fost transmis prin sistemul de circuit închis al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, însă au fost însoţite de două mesaje de
susţinere a răspunsurilor sincere: unul din partea cercetătorului, şi unul din partea Direcţiei de intervenţii psihosociale din ANP. Răspunsurile primite ne
pot îndreptăţi să considerăm că acestea au fost cât se poate de sincere şi animate de dorinţa de a „face lumină” în determinarea profilului ociupaţional al
asistentului social.

 Scopul chestionarului a fost de a determina modul în care asistentul social se poziţionează în raport

 cu funcţiile penitenciarului,

 cu activitatea educatorului şi cu cea a psihologului. Aceşti doi specialişti, împreună cu asistentul social formează serviciul de
intervenţie psihosocială al fiecărui penitenciar.

 Interviul

 Interviul a fost utilizat cu doi asistenţi sociali pentru a detalia şi aprofunda anumite teme exprimate în cadrul chestionarului. (focus group)

 interviul a mai fost utilizat cu doi directori de penitenciar pentru a surprinde modul în care asistentul social este poziţionat în economia rolurilor din
penitenciar de către angajator.

 Prelucarea şi intepretarea datelor

Asistentul social. Un profil demografic *

 Cei mai mulţi asistenţi sociali din penitenciarele româneşti sunt de sex feminin (22) şi cu vârsta cuprinsă între 30 şi 40 ani.

 Clasa de vârstă imediat următoare este cea cuprinsă între 25 şi 30 ani.

 25 dintre asistenţii sociali au fost recrutaţi după anul 2004, cu două vârfuri: 2004 şi 2006.

* la 1 aprilie 2007 au mai fost angajaţi 10 asistenţi sociali, însă aceştia nu au fost cuprinşi în studiu.

 Filosofie şi valori

 Toţi asistenţii sociali care au completat chestionarul transmis au indicat ca valori esenţiale ale asistentului social în penitenciar: nediscriminarea,
încrederea, confidenţialitatea, onestitatea, acceptarea şi deschiderea.

 Ca un element ce, probabil, indică specificul asistenţei sociale în penitenciar, 15 subiecţi au arătat ca valori specifice şi cel puţin una din următoarele
variante de răspuns: schimbarea, prevenirea, justiţia şi controlul.

 Trebuie menţionat, totuşi, că cea din urmă valoare nu a fost indicată decât de doi asistenţi sociali.

 Funcţia penitenciarului

 funcţia penitenciarului la care răspunde asistentul social, răspunsurile subiecţilor s-au polarizat asupra conceptelor de reabilitare şi tratament
(„corectarea deficitelor de socializare”, „prevenirea recidivei prin participarea la programe”etc. ).

 Ca o sinteză a tuturor răspunsurilor se poate afirma că rolul asistentului social în penitenciar este de a susţine deţinutul să îşi refacă „funcţionalitatea
socială” (un subiect).

 Rol şi atribuţii

 Diversitate de răspunsuri:
 cele mai multe opţiuni de răspuns se concentrează asupra rolului asistentului social în refacerea, menţinerea sau consolidarea relaţiilor deţinutului
cu familia şi asupra rezolvării problemelor sociale deţinuţilor. Discuţie !

 Un alt rol important al asistentului social se referă la reabilitarea comportamentală a deţinutului. Discuţie !

 Un alt rol ce se regăseşte în multe dintre răspunsurile subiecţilor este cel de pregătire pentru liberare a deţinutului şi de relaţionare a asistentului
social cu alte instituţii, ONG-uri etc. în scopul preluării deţinutului după momentul liberării. Din acest punct de vedere, capacitatea de advocacy a
asistentului social este crucială pentru reîntoarcerea cu succes a deţinutului în comunitate

 Observaţie

 Pe lângă aceste roluri exprimate de către marea majoritatea a subiecţilor, au mai fost prezentate ca roluri ale asistentului social în penitenciar şi:
organizarea unor evenimente culturale sau educative, facilitarea participării deţinuţilor la cursuri de calificare etc.

 Aceste abateri de la media răspunsurilor pot fi interpretate ca fiind semnalul unei identităţi profesionale încă confuze a asistentului social.

 Această ipoteză este confirmată şi de câteva răspunsuri, cum ar fi: „rolul asistentului social este pluralist” sau „asistentul social face de toate”. Mai mult
decât atât, diferenţele între rolul şi atribuţiile asistentului social în acest moment şi rolul şi atribuţiile acestuia, aşa cum „ar trebui” acestea să fie în
viziunea subiecţilor sunt uneori mari.

 În câteva cazuri subiecţii au sugerat ca mijloacele necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor să fie explicit formulate. Nu este încă clar dacă asistentul
social are sau nu dreptul de a lua legătura cu familia la vizite sau la domiciliul acesteia. Prin urmare, atribuţia referitoare la refacerea, menţinerea şi
consolidarea relaţiilor deţinutului cu familia este lipsită de mijloacele instrumentale necesare.

 Autoplasarea rolului asistentului social în raport cu psihologul şi educatorul

 Rolul şi atribuţiile asistentului social au fost şi mai bine developate prin raportare la rolul şi atribuţiile psihologului şi educatorului (ceilalţi doi
specialişti ai sectorului de tratament şi intervenţie p9

 Autoplasarea în raport cu rolul psihologului

 rolul psihologului în penitenciar a fost cantonat de către cei mai mulţi subiecţi la tulburările mintale (ex. depresii, suicid, violenţă excesivă etc.).
Psihologul este privit ca intervenind „punctual” , „în situaţii de criză” sau pentru a „îmbunătăţi statutul psiho-somatic al deţinutului”.

 Dacă psihologul are rolul de a lucra cu deţinutul în raport cu el însuşi, asistentul social are rolul de a facilita legătura deţinutului cu exteriorul
penitenciarul – cu sistemul de suport al deţinutului

 Autoplasarea în raport cu rolul educatorului

 Educatorul este specialistul care organizează şi desfăşoară programe cultural-educative şi de timp liber. Tot educatorul este cel care menţine
legătura cu cadrele didactice şi cu cele care organizează cursurile de calificare. Ca şi în cazul psihologului, educatorul îşi concentrează atenţia asupra
dezvoltării capacităţilor deţinutului pe durata executării pedepsei.

 Eforturile asistentului social vizează cu prioritate reintegrarea socială a deţinutului după momentul liberării. În acest sens, asistentul social asigură
legătura deţinutului cu serviciile de probaţiune şi cu alte instituţii care pot contribui la o întoarcere cu succes a deţinutului în comunitate.

 Momentul intervenţiei

 Abilităţile şi cunoştinţele necesare asistentului social din penitenciar

 abilitatea de comunicare ca fiind cea mai importantă, urmată de abilitatea de a relaţiona şi de a rezolva probleme. Izolat, au mai fost prezentate ca
abilităţi importante capacitatea de negociere, de formare a echipei şi de lucru în parteneriat.

 cunoştinţele necesare exercitării profesiei de asistent social în penitenciar: cunoştinţele juridice specifice mediului penitenciar şi sistemului de
protecţie socială ca fiind cunoştinţe esenţiale. Următoarele cunoştinţe necesare au fost indicate în ordine cele de asistenţă socială, de psihologie
comportamentală şi de criminologie.

 Evaluarea activităţii asistentului social

 Cei mai mulţi subiecţi au sugerat ca indicatori de performanţă în activitatea asistentului social: numărul de „probleme sociale” rezolvate, numărul de
subiecţi cuprinşi în programe, precum şi calitatea acestora.

 Un alt mijloc de evaluare frecvent întâlnit în răspunsurile subiecţilor a fost măsura în care asistentul social respectă standardele de practică şi codul
deontologic.

 Interviul cu asistenţii sociali (2)

 ca metodă de colectare a informaţiilor, a fost utilizat, în cazul asistenţilor sociali, din două motive principale:

 În primul rând, pentru a explora şi dezvolta anumite aspecte ce au rezultat din analiza răspunsurilor la chestionar.

 În al doilea rând, interviul a fost folosit pentru a compensa o tendinţă naturală a subiecţilor de a oferi răspunsuri aşteptate sau
dezirabile în scris şi de a nu răspunde complet la anumite întrebări.

 Cei doi asistenţi sociali intervievaţi au fost angajaţi în sistemul penitenciar în 1996 şi îşi desfăşoară activitatea în două penitenciare diferite.
 Ghidul de interviu a urmat structura chestionarului, referindu-se la rolul şi atribuţiile asistentului social şi la raportarea acestora la rolurile şi atribuţiile
psihologului şi educatorului.

 La solicitarea subiecţilor, răspunsurile au fost notate pe hârtie în timpul interviului.

 Răspunsurile oferite de către cei doi subiecţi au întărit în mare parte concluziile rezultate în urma analizei chestionarelor şi au evidenţiat câteva
dificultăţi în definirea clară a profilului ocupaţional al asistentului social.

 În primul rând, subiecţii nu au fost încurajaţi să îşi contureze profilul ocupaţional sau aria de expertiză, ci au fost îndrumaţi să adopte principiul
activităţii în echipă. Nimic eronat până aici, însă lucrul în echipă se bazează pe complementaritatea rolurilor şi nu pe suprapunerea lor, cum s-a constat
că se întâmplă în cazul de faţă. Din descrierile realizate de către subiecţi, rezultă că în practică se aplică principiul lucrului în devălmăşie şi nu a
lucrului în echipă. În acestă devălmăşie, rolul psihologului pare mai structurat, însă cele ale asistentului social şi educatorului par a fi juxtapuse. Oricare
dintre ei se poate ocupa de calificarea deţinutului, aşa cum oricare dintre ei poate facilita relaţia deţinutului cu exteriorul penitenciarului.

 O a doua dificultate majoră evidenţiată în cadrul interviului a fost modul în care relaţia deţinutului cu familia poate fi menţinută sau dezvoltată cu
ajutorul asistentului social. Ambii subiecţi au subliniat că mijloacele instrumentale de realizare a acestei atribuţii sunt neclare şi, uneori, contradictorii.

 Ambele dificultăţi evidenţiate în timpul interviurilor vor fi reluate în cadrul focus-grupurilor ce urmează a fi realizate cu asistenţii sociali şi cu
reprezentanţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

 Interviurile cu directorii de penitenciar

 Scopul interviurilor a fost de a determina cum sunt poziţionaţi asistenţii sociali de către angajatori, adică de către directorii de penitenciare.

 Cele două interviuri au fost înregistrate audio şi apoi transcrise pe hârtie.

 Subiecţii celor două interviuri au fost doi directori de penitenciar: unul de penitenciar de bărbaţi şi femei şi unul de penitenciar de femei. Motivul pentru
care a fost intervievat un director de penitenciar de femei a pornit de la ipoteza că într-un penitenciar de femei asistentul social are alte atribuţii decât
într-un penitenciar de bărbaţi. Această ipoteză a fost confirmată parţial: asistentul social într-un penitencar de femei nu are neaparat alte atribuţii, ci alte
priorităţi. În continuare, asistentul social facilitează relaţia deţinutului cu exteriorul penitenciarului, însă, în cazul penitenciarului de femei, exteriorul
este reprezentat cu preponderenţă de copiii femeilor deţinute. Menţinerea relaţiei deţinutelor cu copiii are ca finalitate nu reintegrarea socială a
condamnatelor, ci diminuarea suferinţelor încarcerării (Sykes, 1958).

 Tot în privinţa copiilor deţinutelor, asistentul social este cel care sesizează direcţiile de asistenţă socială şi protecţie a drepturilor copilului în cazul în
care constată că un copil a rămas fără îngrijire ca urmare a încarcerării mamei. În acest sens, asistentul social iniţiază un demers cu scopul protecţiei
„orfanilor justiţiei” victime ale aşa numitului „abuz instituţional asupra copilului” (Shaw, 1987 apud Liebling şi Maruna, 2005)

 Un alt aspect ridicat de către unul dintre cei doi subiecţi intervievaţi a fost acela că asistentul social ar avea un rol şi în schiţarea strategiilor de
calificare a deţinuţilor în funcţie de vocaţia acestora şi nevoile de pe piaţa forţei de muncă. În acest sens, asistentul social ar putea propune conducerii
penitenciarului ce cursuri de calificare să organizeze astfel încât şansele de ocupare a unui loc de muncă după liberare să crească. Ambii subiecţi au
insistat ca asistentul social să motiveze şi să dezvolte capacitatea deţinutului de a munci, de a duce o „viaţă morală” şi de „a-şi însuşi rolurile de
mamă, tată, cetăţean etc”.

 Avănd în vedere faptul că asistentul social acţionează pe toată durata detenţiei şi face legătura penitenciarului cu exteriorul, ambii directori de
penitenciar percep asistentul social ca jucând un rol cheie – de manager de caz – care să coordoneze toate inputurile celorlalţi specialişti din sectorul de
intervenţie psihosocială.

 O potenţială sursă de dileme etice este determinată de dorinţa directorilor de penitenciar de a aşeza nevoile penitenciarului înaintea nevoilor deţinuţilor
în activitatea asistentului social. Unul dintre subiecţi chiar a subliniat explicit că: „asistenţii sociali trebuie să se situeza corect în spaţiul instituţiei
(organizaţiei) penitenciare pentru a contribui vizibil la realizarea sarcinilor majore ale unităţii şi abia în al doilea rând la rezolvarea problemelor
deţinuţilor !” Este posibil ca această aşteptare din partea angajatorului să creeze un conflict de valori în activitatea asistentului social.

 Concluzii preliminarii

 Chiar dacă profilul ocupaţional al asistentului social în penitenciar nu este delimitat în detaliu, sunt deja cunoscute principalele dimensiuni ale rolului şi
locului acestuia în contextul carceral.

 Principalele atribuţii ale asistentului social din penitenciar par a fi legate de dezvoltarea capacităţilor individuale şi a oportunităţilor comunitare de
natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanelor condamnate.

 Pe durata detenţiei, asistentul social are ca scop diminuarea efectelor negative ale custodiei asupra captivilor şi dezvoltarea
resurselelor prosociale personale şi familiale ale subiecţilor.

 Spre sfârşitul perioadei de detenţie, asistentul social intensifică demersurile în vederea pregătirii pentru reîntoarcerea în
comunitate şi preluarea clientului de către agenţii din sfera serviciilor sociale sau de probaţiune.

 De observat este că angajatorii intervievaţi valorizează mai ridicat rolul asistentului social decât o fac ei înşişi. Dincolo de atribuţiile asistentului social
în raport cu deţinuţii, directorii penitenciarelor aşteaptă din partea acestora o contribuţie mai importantă la dezvoltarea instituţională a penitenciarului
şi la coordonarea participării penitenciarului la viaţa comunităţii.

 Câteva observaţii finale

 Claude Dubar (2002) : „... lucrătorii sociali formează un grup profesional bazat pe punerea în act al politicilor sociale. Acest grup este segmentat şi are
frontiere nedecise. Au loc aici lupte de clasare şi jocuri de putere şi de limbaj ...” ( p. 42).
  Rolul asistentului social din penitenciar este, deci, fără îndoială, rezultatul unei interacţiuni dintre mai mulţi factori structurali sau funcţionali, printre
care aş aminti: profilul general al asistentului social, funcţiile manifeste şi latente ale penitenciarului, nevoile beneficiarilor, legi şi regulamente ce
reglementează activitatea penitenciară etc.

 Prin urmare, acest profil poate prezenţa un nucleu dur, format din roluri stabile, dar şi o componentă flexibilă, conjuncturală, dictată de condiţiile socio-
juridice existente la un moment dat în societatea românescă.

• Asistenţă socială penitenciară

Individualizarea regimului de executare – Lg. nr. 275/2006

• Cursul nr. 8

• Legea nr. 275 / 2006

privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

- Reprezintă o revenire a legislaţiei execuţional penale la valorile exprimate în Legea din 1929.

- Se prevede revenirea la regimul progresiv şi regresiv de executare a pedepsei,

- Sunt arătate în mod distinct drepturile şi obligaţiile deţinuţilor,

- Enumeră o serie de principii deosebit de importante în stabilirea cadrului general de executare a pedepselor (ex. respect pentru demnitatea umană,
interzicerea torturii şi a relelor tratamente etc.),

- Înfiinţează în fiecare penitenciar o comisie pentru individualizarea regimului de executare a pedepsei.

• Regimul de executare a pedespei

• Regimul reprezintă ansamblul de reguli care stau la baza executării pedepsei.

• Regimurile de executare sunt:

• Regimul de maximă siguranţă,

• Regimul închis,

• Regimul semideschis

• Regimul deschis.

• Regimul se diferenţiază în raport cu:

– Gradul de limitare a libertăţii,

– Modul de desfăşurare a activităţilor ,

– Condiţiile de detenţie.

• Comisia de individualizare a executării pedepsei

• Compusă din: directorul penitenciarlui, directorul adjunct, medicul, şeful serviciului socio-educativ, consilier de probaţiune, psiholog şi educator.

• Se întruneşte imediat după depunerea deţinutului, după evaluarea serviciului socio-educativ.

• Re revizuieşte la fiecare 6 luni,

• Plângerea la judecătorul delegat.

• Un alt rol: propunerea pentru liberarea condiţionată

• Individualizarea regimului de executare

Ţine seama de următoarele aspecte:

1. Pedeapsa aplicată,

2. Conduita,

3. Vârsta,

4. Personalitatea,

5. Starea de sănătate şi
 6. Posibilităţile de integrare în societate.

• Scopul individualizării:

• Repartizarea pe grupuri de deţinuţi

• Pentru repartizarea la programe şi activităţi de consiliere, educaţie, asistenţă socială,

• Pentru instruirea şcolară,

• Pentru formarea profesională.

• Fiecare deţinut are un plan de evaluare şi intervenţie educativă !!!

• Programele de resocializare:

• Sunt realizate de către serviciile de educaţie, consiliere psihologică şi asistenţă socială,

• Cu participarea consilierilor de probaţiune,

• Şi a voluntarilor

• Reeducarea

• Activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,

• Bibliotecă,

• Şcolarizare,

• Formarea profesională.

• Legătura cu exteriorul

• Corespondenţă şi pachete,

• Vizite,

• Vizite conjugale,

• Permisii.

• Critici cu privire la relaţia cu exteriorul

• Permisiile sunt prevăzute ca recompense,

• Nu sunt prevederi referitoare la asistenţa postpenală.

• Activitatea de resocializare şi reintegrare socială este expediată în 3 articole de lege, urmând ca aceasta să fie detaliată în legislaţia secundară.

• Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275 / 2006

• ART. 6

Scopul executării pedepselor privative de libertate

(1) Executarea pedepselor privative de libertate are drept scop asistarea persoanelor private de libertate, în vederea reintegrării lor sociale si a prevenirii
săvârsirii de noi infracţiuni.

• ART. 174

Conţinutul activităţilor de educaţie si intervenţie psihosocială

(1) Activitatea de educaţie si intervenţie psihosocială se face în baza planificării executării pedepsei si are drept scop asistenţa în vederea reintegrării sociale a
persoanelor private de libertate. Aceasta cuprinde următoarele arii de intervenţie:

a) adaptarea la condiţiile privării de libertate;

b) instruire scolară si formare profesională;

c) activităţi educative si recreative;

d) asistenţa socială;

e) asistenţa psihologică;

f) asistenţa religioasă;
g) pregătirea pentru liberare.

(2) Comisia prevăzută în art. 14 din Lege elaborează si aprobă, pe baza ofertei

de activităţi, planul individualizat de evaluare si intervenţie educativă.

(3) Aceste activităţi se desfăsoară individual sau în grup, în interiorul sau în

exteriorul locului de deţinere, în condiţii cât mai apropiate de viaţa din comunitate.

• Planul de evaluare şi intervenţie

ART. 175

Planul de evaluare si intervenţie educativă

(1) Administraţia locului de deţinere, în urma evaluării si identificării necesităţilor individuale ale persoanei private de libertate si în funcţie de posibilităţile
instituţiei, este obligată să organizeze activităţi de educaţie si intervenţie psihosocială, ţinând cont de natura infracţiunii comise, durata privării de libertate, regimul
de executare, gradul de risc, vârstă, stare de sănătate fizică si mintală.

(2) Pentru fiecare persoană privată de libertate se întocmeste un plan de evaluare si intervenţie educativă, care este adus la cunostinţă, sub semnătură, persoanei
private de libertate.

(3) Planul de evaluare si intervenţie educativă cuprinde date biografice, informaţii despre mediul de provenienţă, istoricul infracţional, date despre nivelul de
instruire scolară si profesională, date psihologice de interes general sau profilul psihologic. În funcţie de acestea se stabilesc ariile de intervenţie individualizată.

(4) Planul se adaptează la regimul de executare a pedepselor, acordându-se o atenţie specială categoriilor vulnerabile.

(5) La activităţi pot participa, în calitate de colaboratori, consilieri de

probaţiune, voluntari si reprezentanţi ai societăţii civile.

• Carantina

• ART. 176

Activităţi în perioada de carantină si observare

Programele derulate în perioada de carantină si observare au ca scop cunoasterea normelor privind ordinea, disciplina, conduita, relaţiile cu alte persoane si
cuprind activităţi individuale sau colective desfăsurate de administraţia locului de deţinere.

• Modul de organizare a activităţii de educaţie

• ART. 183

Modul de desfăsurare a activităţii de educaţie si intervenţie psihosocială

Activităţile de educaţie si intervenţie psihosocială se desfăsoară individual sau colectiv, pe module educaţionale, fiind structurate de regulă în programe de tip
obligatoriu, opţional sau facultativ. Programele de tip obligatoriu desfăsurate cu persoanele private de libertate se stabilesc de către comisia prevăzută de lege.

Vezi lista de programe.

• Întrebări:

• Credeţi că există o coerenţă între scopul declarat al închisorii şi activităţile descrise în Regulamentul de aplicare al Legii nr. 275 / 2006 ?

• Din lege şi din regulament rezultă în mod clar care sunt activităţile de asistenţă socială ?

 Asistenţă socială penitenciară

Despre lumea captivilor

sau
Efectele încarcerării

Cursul nr 10

 Argument

 Intervenţia asistentului social nu într-un mediu abstract, ci dominat de “structuri şi forţe sociale” ce pot determina reacţii independente de personalitatea
participanţilor – experimentele Zimbardo şi Milgram.

 „structurile distructive nu au nevoie de persoane rău intenţionate pentru a aplica tratamente traumatizante celor aflaţi în grija lor”

 ci „răul” se naşte din structurile profunde ale închisorii.

 Existenţa unei subculuri carcerale care se opune de obicei influienţei autorităţilor.

 1. Viziunea sociologică: Sykes şi Goffman

 Goffman (1961) - închisoarea ca pe o instiuţie totală,

 adică „drept un loc în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărţiţi de restul societăţii pentru o perioadă
de timp apreciabilă şi care duc împreună o viaţă strict delimitată, reglementată oficial de către instituţie” (p. 11).

 închisoarea are tendinţe delimitatorii, adică de restrăngere sau chiar interzicere a interacţiunilor sociale dintre instituţionalizaţi şi lumea exterioară.

 Demersurile de prevenire a evadării includ tactici sau ritualuri precum percheziţia, paza din turn, numărarea periodică a deţinuţilor, verificarea gratiilor
etc. Multe dintre acestea s-au transformat în aşa numite „ritualuri iraţionale” deoarece nu s-au dovedit eficiente practic, dar fac în continuare parte din
arsenalul de ceremonii specific închisorii.

 Delimitarea de exterior este dublată de o „separaţie fundamentală” (Goffman, p.18) între grupul de instituţionalizaţi şi personalul de supraveghere.
Separaţia dintre cele două grupuri are la bază o serie de stereotipuri antagonice ce împiedică o comunicare autentică. Pe acest fond, este posibil
controlul comunicării între captivi şi gardieni (viziune diferită de a lui Sykes).

 Dărămarea graniţelor

 Caracteristică importantă a instituţiei totale este dărâmarea graniţelor care separă cele mai importante sfere ale vieţii: odihna, recreerea şi munca.

 În cazul închisorii, toate aceste aspecte se desfăşoară în acelaşi loc, sub autoritatea aceleaişi instituţii.

 Fiecare activitate din cadrul acestor faze se desfăşoară în imediata vecinătate a unui număr mare de participanţi, iar aceştia sunt trataţi identic.

 Modul de realizare a activităţilor este clar prescris prin regulamente impuse „de sus”.

 Sykes (1958)

 Caracteristicile închisorii ca instituţie totală pot crea mitul unui control absolut al gardienilor asupra masei de deţinuţi.

 După ce a studiat timp de trei ani într-o închisoare de maximă securitate din Statele Unite (Trenton Prison), Sykes (1958) avansează ideea conform
căreia „dacă plasezi împreună mai mulţi indivizi care au aceleaşi probleme într-un mediu izolat şi restrictiv, se va naşte o ordine socială unică” (p.64).

 Interacţiunile sociale stabilite între deţinuţi şi între deţinuţi şi gardieni dau naştere unei culturi penitenciare proprii care se opune în bună măsură
ordinii absolute pe care încearcă să o instituie regulamentele şi gardienii.

 Puterea

 În opinia lui Sykes (op. cit.) puterea se bazează pe autoritate, iar autoritatea prezintă cel puţin două elemente: legitimitatea de a emite ordine şi simţul
datoriei.

 În cazul deţinuţilor, cel din urmă lipseşte. Deţinuţii pot recunoaşte legitimitatea emiterii ordinelor de către administraţie, dar nu simt obligaţia de a se
supune acestora. Acesta este primul dintre „defectele puterii” la care se referă Sykes – absenţa sentimentului de datorie

 Alte defecte ale puterii

 Precaritatea mecanismului de recompense-pedepse precum şi de imposibilitatea utilizării forţei fizice de către gardieni.

 Gardienii reprezintă ultima falangă a sistemului represiv care are contact direct cu deţinuţii. Performanţele acestora sunt măsurate în funcţie de
ordinea pe care reuşesc să o menţină în rândul grupului de deţinuţi de care răspund. Insubordonarea deţinuţilor este interpetată ca fiind incompetenţa
gardianului de a menţine ordinea.

 Prin urmare, gardianul nu se poate sustrage principiului reciprocităţii conform căruia, în schimbul subordănării, acesta acordă semioficial anumite
privilegii.

 Deşi are la îndemână un sistem de recompense şi pedepse, deşi are protecţia regulementelor, gardianul este în situaţia de a face târguri, de a negocia şi
de a cumpăra obedienţa în unele aspecte pentru a trece cu vederea nesubordonarea în alte aspecte.

 Aşa se naşte un paradox al puterii conform căruia gardienii pot menţine dominaţia numai dacă se lasă corupţi.

 Adaptarea secundară - Goffman

 demonstrază aceeaşi tendinţă a instituţionalizatului de a obţine satisfacţii interzise sau satisfacţii permise dar prin mijloace interzise.

 Aceste practici, recunoscute ca fiind „secrete ale cunoscătorilor” sau „şmecherii”, oferă instituţionalizatului sentimentul că este în continuare stăpânul
propriilor decizii, sentiment deosebit de important în conservarea sentimentului identităţii personale.
 Exemplu: aşa numita „stratificare de bucătărie”, ca formă rudimentară de stratificare socială. Această stratificare semi-oficială a instituţionalizaţilor are
la bază accesul diferenţial la produse. De obicei, cei care lucrează la bucătărie, la atelierul mecanic al închisorii etc., au acces la anumite bunuri ce au
căutare în sistemul pieţei neoficiale a închisorii. Accesul lor la aceste bunuri rare le conferă un status ridicat în ierarhia captivilor.

 Fraternitate - Goffman

 Fiind obligaţi la intimitate şi la un tratament egal, între instituţionalizaţi se naşte un sentiment de fraternitate (Goffman, op. cit. p.58) ce marchează un
moment important în cariera morală a instituţionalizatului.

 Percepţia iniţială a noului venit în penitenciar cu privire la ceilalţi infractori se schimbă, iar aceştia nu mai sunt definiţi după infracţiunile comise, ci
după calităţile lor personale.

 Infractorii devin fiinţe ce merită sprijin şi compasiune, iar respingerea lor de către societate îşi pierde din legitimitate.

 Apare atunci un sentiment de nedreptate şi de ostilitate la adresa lumii de afară ce solidarizează captivii într-o subcultură proprie

 Sykes – subcultura carcerală

 Construcţia unei subculturi carcerale poate fi considerată şi o soluţie parţială la privaţiunile la care sunt supuşi captivii.

 Din perspectiva suferinţelor resimţite de către deţinuţi, pedepsele corporale aplicate înaintea secolului XVII pot fi asemănate cu suferinţele încarcerării
secolului XX, despre care vorbeşte Sykes (op. cit.).

 “Suferinţele încarcerării” – Sykes (1958)

 Privarea de libertate

 Privarea de bunuri şi servicii

 Privarea de relaţii heterosexuale

 Privarea de autonomie

 Privarea de securitate

 Privarea de libertate

 Din lumea liberă, captivii sunt introduşi în celule aşezate de-alungul unor coridoare identice.

 Izolarea este dublă: o dată captivii sunt izolaţi de lumea exterioară, iar a doua oară sunt izolaţi în celule chiar în interiorul închisorii. În această situaţie,
captivii îşi pierd nu doar libertatea dar şi relaţiile de suport emoţional.

 Ceea ce agravează şi mai mult această privaţiune este aceea că „închiderea infractorului reprezintă o respingere morală deliberată a acestuia de către
comunitatea liberă” (Sykes, 1958, p.65). Pentru a supravieţui psihologic acestei respingeri, deţinutul trebuie să îşi construiască un mecanism de
respingere a celor care l-au respins. Aşa se explică de ce cei mai mulţi deţinuţi deplâng calitatea actului de justiţie sau legitimitatea unor instituţii.

 Efectele psihologice ale încarcerării au fost descrise şi prin conceptul de „deculturaţie” (Sommer, R. apud. Goffman, 1961). Potrivit acestei teorii, după
o şedere îndelungată în instituţie, are loc o „dezvăţare” care îl face pe individ temporar incapabil să se descurce în anumite aspecte ale vieţii cotidiene
după liberare.

 Imediat după depunerea în penitenciar, deţinutul este supus unei „proceduri de internare” (Goffman, op.cit) în care rolul cel mai important revine
procesului de „înjosire a eu-lui”.

 Principalele tehnici utilizate în acest sens sunt relativ standardizate în instituţiile totale şi au ca scop deposedarea de roluri şi distrugerea eu-lui civil.

 În carantină, deţinutul nu are voie să fie vizitat, să ia legătura cu exteriorul, este uneori ras în cap, i se repartizează o uniformă anonimă, de cele mai
multe ori nepotrivită ca mărime.

 Deţinutul pierde dreptul de a-şi controla aspectul fizic exterior.

 Uneori atât gardienii, cât şi ceilalţi deţinuţi îi aplică noului venit aşa numita „urare de bun venit” (Goffman, op.cit., p.27) prin care i se arată situaţia
jalnică în care se află. Noii veniţi au uneori şi denumiri înjositoare, cum ar fi: boboc, pifan etc.

 În continuare, deţinutul este deposedat de cel mai important lucru din punct de vedere simbolic – numele întreg. Dacă nu i se repartizează în loc de
nume un număr, atunci cel puţin acesta va fi denumit după numele mic, iar din formula de adresare lipseşte de obicei pronumele de politeţe.

 Clemmer (apud. Jiang şi Winfree, 2006) vorbea despre procesul de prizonificare ca formă de socializare a adulţilor, prin care deţinuţii preiau într-o
măsură mai mare sau mai mică folclorul, obiceiurile şi cultura generală a închisorii.

 See Prison scenes admission Clochwork

 Privarea de bunuri şi servicii

 Închisorile sunt menite să întreţină o atmosferă spartană. Opinia publică solicită condiţii grele de detenţie pentru cei care au încălcat ordinea socială.
 Dincolo de această atmosferă, deţinutul este decăzul din poziţia sa economică, iar tot ceea ce posedă el este fie confiscat, fie depus spre păstrare
pentru după momentul liberării. În societatea modernă ceea ce posedă individul face parte din imaginea de sine. De aceea pierderea posesiei duce la
scăderea încrederii de sine şi la anxietate.

 Deţinutul pierde dreptul de a dispune de bani, de a se prezenta în instanţă în cauze civile, iar uneori pierde dreptul de a vota etc.

 Toate aceste demersuri mai mult sau mai puţin voluntare duc la ceea ce Goffman numea „moartea civilă” a deţinutului.

 Privarea de relaţii heterosexuale

 Izolarea de soţie sau de prietenă şi încarcerea pe termen lung pot produce efecte psihologice şi fiziologice deosebit de grave.

 „Castrarea figurativă a celibatului involuntar” (Sykes, p.70), precum şi absenţa femeii crează dificultăţi serioase bărbatului în a defini
masculinitatea. Absenţa contrastului lasă bărbatul în imposibilitatea de a avea un element de comparaţie.

 Relaţiile homosexuale ocazionale sau de conjunctură pot determina sentimente de vină voluntară sau involuntară.

 Pierderea autonomiei

 Viaţa în penitenciar este condusă după reguli impuse.

 Deţinuţii nu au dreptul să ia decizii personale sau să aleagă.

 Ordinele sunt doar comunicate şi nu explicate.

 Acest tratament dezumanizează adulţii şi îi regresează la stadiul de copil. Maslow ( apud. Sykes, 1958) afirmă chiar că aceste situaţii extrem de
frustante sunt adevărate atacuri psihologice comparabile cu supliciile despre care vorbea Foucault (1975).

 Principalele efecte psihologice despre care vorbeşte literatura de specialitate ca urmare a privării de autonomie pot fi sintetizate, după cum urmează:
depersonalizare, diminuare a stimei de sine, deresponsabilizare, anularea iniţiativei etc.

 Privarea de securitate

 Paradox: reducerea criminalităţii se realizează prin forţarea infractorilor să se asocieze pe termen lung cu mii de alţi infractori. Adunarea la un loc a
sute sau mii de infractori nu poate să nu pună probleme de securitate cu toate măsurile autorităţilor.

 Interacţiunile între deţinuţi nu pot fi controlate în cele mai mici detalii şi nici permanent. În acest context, rivalităţile, disputele legate de putere şi
influenţă etc. se pot uşor transforma în violenţe şi chiar crime.

 Aglomerea deţinuţilor în celule şi secţii prezintă numeroase consecinţe. Goffman sesizează problema contamirii. Aceasta poate fi fizică (murdărirea,
impurificarea obiectelor identificate cu eu-l deţinutului etc.) dar şi o contaminare morală datorată contactului interpersonal forţat.

 Dostoievski, care a avut personal experienţa închisorii în Siberia, afirma într-unul din romanele sale:

 „Am înţeles mai târziu că viaţa în temniţă, pe lângă chinul privaţiunii de libertate, al muncii silnice etc., mai ascunde şi o altă suferinţă, care poate e
mult mai chinuitoare şi mai insuportabilă decât toate celelalte. Şi anume: convieţuirea silnică. Convieţuire silnică întâlneşti, desigur, şi în alte locuri,
dar nicăieri nu-i atât de groaznică ca într-o temniţă, căci nu oricine este dispus să se resemneze la un trai comun cu indivizi care populează de obicei
închisorile; sunt pe deplin încredinţat că orice întemniţat, poate chiar fără să îşi de-a seama, a simţit acest chin ” (Dostoievski [1861](1997) p. 36).

 Strategii de apărare

 În faţa acestor adevărate atacuri psihologice, deţinutului nu îi rămân decât câteva mijloace de apărare. Goffman (op. cit.) identifică patru strategii
principale de adaptare personală la presiunile încarcerării.

 Prima tactică este cea a „retragerii situaţionale” în care instituţionalizatul se retrage din orice fel de interacţiune socială. Această retragere mai este
numită şi „psihoza de detenţie”.

 A doua strategie este „tactica inflexibilă” în care instituţionalizatul provoacă în mod intenţionat instituţia. Ca element definitoriu pentru această tactică
este necooperarea cu personalul închisorii.

 Un alt model de adaptare o reprezintă „colonizarea” în care individul, în baza maximizării satisfacţiilor instituţionale, îşi construieşte o existenţă stabilă
şi mulţumitoare. Mulţi dintre deţinuţi ajung chiar să afirme că le este mai bine în penitenciar decât în lumea liberă.

 Un ultim model de adaptare la instituţia totală identificat de Goffman este „convertirea” în care individul joacă rolul unui instituţionalizat perfect,
moralist şi disciplinat. Acest deţinut va fi privit de către ceilalţi deţinuţi ca fiind „ciripitor” sau „sifon” pentru că nota dominantă a percepţiei sale va fi
de „om al gardienilor”.

 Crewe – stiluri de adaptare: entuziast, pragmatic, stoic, retras si jucator.

 Colectivism vs. Război

Sykes

 deţinuţii nu pot elimina complet efectele încarcerării, Sykes a observat că singura soluţie a acestora este de a diminua suferinţele încarcerării prin
anumite paternuri de interacţiune socială între ei.
  Cel mai frecvent model de interacţiune socială a acestora poate fi caracterizat prin ajutor reciproc, respect, loialitate şi opoziţie faţă de oficiali –
orentarea colectivistă.

 Acestei orientări i se opune orientarea „război al tuturor împotriva tuturor” ce caracterizează uneori viaţa unei închisori.

 Nici un sistem social nu poate rezista la extreme şi, prin urmare, viaţa cotidiană într-o închisoare poate fi descrisă într-un punct variabil de pe
continuumul între orientarea „colectivistă” şi cea „de război a tuturor împotriva tuturor”.

 Efecte psihologice

 Experimentul lui Zimbardo:

 Evoluţia cercetărilor psihologice

asupra efectelor încarcerării

 Pentru mult timp, studiile psihologice asupra efectelor încarcerării s-au focalizat asupra modalităţilor sau strategiilor de adaptare a deţinuţilor la viaţa în
detenţie. În acest sens, concluziile erau cât se poate de optimiste: cei mai mulţi deţinuţi îşi dezvoltă strategii defensive care îi ajută să treacă peste
această experienţă.

 În anii 80, studiile psihologice au introdus un nou concept în interpretarea mecanismelor sau strategiilor defensive ale deţinuţilor, şi anume cel de
coping (de a face faţă). Interesant este că studiile realizate din această perspectivă subliniau succesul mecanismelor de adaptare a individului la
condiţiile de detenţie prin activarea unor mecanisme de retragere, simulare, blocarea amintirilor legate de exteriorul penitenciarului şi evitarea
planificărilor pentru viitor.

 Oricât de eficiente ar fi aceste mecanisme de apărare în interiorul penitenciarului, ele devin contra-productive după liberare. Chiar şi după executarea
pedepsei privative de liberate, fostul deţinut rămâne prizonierul acestor mecanisme care acţionează în sens opus integrării sociale sau familiale. Cele
mai multe soţii sau copii nu îşi mai recunosc soţii şi, respectiv, taţii. Aceştia sunt descrişi ca fiind neimplicaţi, absenţi, incapabili să îşi exprime
sentimentele şi să relaţioneze. Drept urmare, multe cupluri care au rezistat pe durata detenţiei se destramă după momentul liberării din cauza
dificultăţilor psihologice sau emoţionale ale fostului deţinut.

 Deep freeze

 O nouă abordare asupra efectelor psihologice ale încarcerării asupra deţinutului vine din perspectiva psihologiei dezvoltării. Zamble şi Porporino (1988)
avansează ipoteza conform căreia deţinutul trece printr-un proces de „îngheţare profundă ” (deep freeze) în care toate înclinaţiile, interesele etc. sunt
suspendate pe durata executării pedepsei, urmând ca ele să fie reluate după ce individul va fi liberat.

 Această teorie suportă multe critici, în special, din partea celor care susţin că traumele trăite în penitenciar nu pot fi puse în paranteză şi ignorate după
liberare.

 Sindromul post traumatic

 psihiatrii (Grounds, A. şi Jamieson, R, 2005) au pus în evidenţă existenţa sindromului post-traumatic la mulţi dintre foştii deţinuţi.

 Acesta se manifestă prin nivel înalt de anxietate, somn agitat, coşmaruri, depresii cronice, iritabilitate, comportament de evitare a situaţiilor care
amintesc de traumă, detaşare, interes scăzut, incapacitate de a se implica în relaţii umane etc.

 Tot psihiatrii au avansat ideia că deţinuţii suferă o transformare forţată de personalitate ceea ce le afectează în mod direct sentimentul identităţii de sine.

 Fabrici de handicapaţi psihosociali

 Gallo şi Ruggiero afirmă că închisorile sunt adevărate „fabrici de handicapaţi psihosociali”, închisorile fiind locurile în care domină ca frecvenţă
agresivitatea şi depresia.

 Efectele asupra copiilor

 Cercetări extinse au demonstrat existenţa traumei de separare sau pierdere în rândul copiilor deţinuţilor (Richards, 1992).

 Alte cercetări au pus în legătură trauma de separare cu agresivitatea, neîncrederea şi comportamentul violent al acestor copii.

 Roger Shaw (1987) defineşte aceste efecte asupra copiilor ca fiind forme „ale abuzului instituţionalizat asupra copilului” şi îi numeşte pe aceştia
„orfani ai justiţiei”

 Evaluarea iniţială a deţinutului

 Cursul nr. 6

 Parabola Bunului Samaritean

Un bărbat venea dinspre Ierusalim când a căzut victimă unui tâlhar care l-a jefuit, l-a bătut şi apoi l-a lăsat pe jumătate mort.

Omul era inconştient şi neajutorat. Pe lângă el au trecut multe persoane dar erau fie prea ocupate, fie nu voiau să se implice, fie le era frică în cazul în
care tâlharul ar fi revenit.

Dar Bunul Samaritean a venit spre el şi i s-a făcut milă de cel de jos. I-a spălat rănile cu ulei şi vin apoi l-a bandajat.
 Ceea ce a făcut Bunul Samaritean se poate numi intervenţie primară, în caz de urgenţă: o scurtă evaluare şi un prim ajutor. Acestea sunt primele etape
ale unui plan de intervenţie sau plan de acţiune.

Apoi l-a ridicat şi l-a dus la un han din apropiere. Acolo l-a îngrijit şi a doua zi i-a dat hangiului doi arginţi, spunându-i “ Ai grijă de acest om şi dacă
vei cheltui mai mulţi bani, ţi-i voi da înapoi când mă voi întoarce”.

În continuare, l-a transportat pe evreu la un han din apropiere, a folosit din propriile resurse financiare, a finanţat apoi un alt lucrător ( keyworker ), a
elaborat un plan pentru viitor şi a anunţat că va monitoriza şi evalua impactul intervenţiei sale în drumul de întoarcere.

 Procesul în asistenţa socială

Orice demers raţional are, deci, următoarele faze principale:

- contact iniţial

- evaluare iniţială

- planificare şi contract

- aplicare şi monitorizare

- evaluare finală.

Aceste faze nu sunt statice, ci au un caracter dinamic.

Atenţie ! La primul contact cu clientul nu este recomandat să se înceapă cu evaluarea iniţială într-o manieră sistematică a clientului. Primul contact este de obicei
rezervat prezentării rolului asistentului social şi creerii unei relaţii profesionale de încredere. Această relaţie este elementul esenţial şi suportul intervenţiei
profesionale.

 Evaluarea iniţială

Evaluarea iniţială a clientului este una din fazele de început ale fiecărui proces de asistenţă socială. Ea are două scopuri:

- de a culege informaţii relevante despre client şi problema sa şi

- de a orienta intervenţia de resocializare şi reabilitare.

De asemenea, evaluarea iniţială verifică şi eligibilitatea clientului sau beneficiarului pentru un anumit program.

 Evaluarea iniţială a deţinutului

- dimensiuni

În ceea ce îi priveşte pe deţinuţi, evaluarea iniţială are următoarele obiective:

 locul de muncă şi calificarea într-o meserie,

 locuinţa,

 atitudinea faţă de victimă şi infracţiune, responsabilitatea faţă de cele comise,

 stima de sine,

 abilităţile sociale,

 abilităţile cognitive,

 comportamentul,

 sănătatea mentală etc.

 Particularităţi:

Astfel, cele mai multe dintre aceste studii au arătat că nevoile deţinuţilor pot fi grupate pe categorii, în funcţie de:

- sex,

- vârstă,

- momentul procedural în care se află deţinutul etc.

În studiul lor, „The welfare needs of unconvicted prisoners”, Caddle şi White (1994) au arătat că cele mai multe femei îşi exprimă îngrijorarea faţă de
aranjamentele de îngrijire a copiilor de vreme ce cei mai mulţi bărbaţi au lăsat îngrijirea copiilor pe seama soţiilor sau a părinţilor. În schimb, bărbaţii indicau ca
probleme principale tulburările de comportament, consumul de alcool sau drog sau obţinerea unui loc de muncă după liberare.

Tinerii încarceraţi par a fi mai preocupaţi de cum îşi vor controla comportamentul în penitenciar sau cum vor reuşi să se înţeleagă cu ceilalţi deţinuţi.
Acelaşi studiu a arătat că, spre deosebire de condamnaţii definitiv, cei arestaţi preventiv au ca probleme particulare: obţinerea judecării în libertate, depresii,
sentimente de singurătate sau abandon, adaptarea la mediul penitenciar şi păstrarea locului de muncă.

 Exigenţe

O bună evaluare iniţială trebuie să răspundă următoarelor exigenţe:

 Să înceapă fără prejudecăţi din partea asistentului social,

 Să înceapă de la situaţia în care se află clientul,

 Să implice pe deplin beneficiarul,

 Să analizeze modul în care clientul percepe problema,

 Să colecteze numai datele relevante,

 Aşează informaţiile în context,

 Explorează modul cum s-a ajuns la acea problemă,

 Verifică validitatea ipotezelor împreună cu clientul.

 Tehnici şi instrumente

Cele mai importante şi mai eficace tehnici de evaluare sunt interviul, observaţia, testul şi chestionarul.

Ca ghid de evaluare a deţinutului se pot utiliza, de asemenea, liste de verificare sau inventare de probleme ca cel prezentat la Anexa 1.

 Locuinţa

Evaluarea situaţiei locuirii trebuie să urmărească:

 istoria locuinţelor anterioare. În acest sens, pot fi identificate motivele părăsirii acelor locuinţe, problemele asociate cu situaţia locuirii etc. (a se vedea
Anexa 2).

 locuinţele sau adăposturile care s-ar putea afla la dispoziţia clientului după liberare (vezi Anexa 3),

 costurile comparative corespunzătoare fiecărei opţiuni (vezi Anexa 4),

 abilităţile şi competenţele practice necesare fiecărui tip de locuinţă. Spre exemplu, în situaţia în care clientul va locui cu părinţii, competenţele de gătit,
spălat etc. nu sunt esenţiale, de vreme ce dacă acesta va locui singur aceste competenţe ţin de supravieţuirea persoanei (vezi Anexa 5).

 Locuinţa

În căutarea unei locuinţe, asistentul social poate trece la identificarea resurselor pe care deţinutul le poate mobiliza după liberare. Se pot avea în vedere:

 resursele proprii pentru procurarea unei locuinţe,

 resursele proprii pentru închirierea unei locuinţe,

 resursele familiei lărgite sau ale prietenilor,

 resursele comunităţii (ex. locuinţe sociale, adăposturi oferite de organizaţii neguvernamentale)

 prevederile legale cu privire la eventuale ajutoare în caz de urgenţă de la Guvern sau Primărie etc.

 Ocuparea

În ceea ce îi priveşte pe deţinuţi, se disting două situaţii:

- una în care cel asistat nu are pregătirea sau calificarea necesară pentru ocuparea unui loc de muncă şi

- una în care clientul nu poate să păstreze locul de muncă.

În identificarea motivelor care stau la baza situaţiei de şomer a deţinutului trebuia să se înceapă cu evaluarea atitudinii şi a sentimentelor asociate cu locul de
muncă. După aplicarea unor chestionare simple (cum este cel de la Anexa 6) puteţi constata dacă deţinutul prezintă simptome de depresie, neîncredere în sine,
neîncredere în abilităţile sale de obţinere a unui loc de muncă sau chiar tulburări emoţionale. Acestea trebuie explorate, înţelese şi discutate în cadrul evaluării.

Pentru o bună înţelegere a istoriei şi a experienţei de lucru a deţinutului este recomandabil utilizarea unui chestionar ca cel din Anexa 7.

Problema celor care nu au 8 clase.

 Ocuparea

În situaţia în care pe parcursul evaluării se constată că deţinutul a schimbat frecvent locul de muncă se impune acordarea unei atenţii deosebite în vederea
identificării motivelor care stau la baza acestui fapt.
Un punct de pornire l-ar putea reprezenta chestionarul prezentat la Anexa 11.

Absenţa unei stabilităţi la locul de muncă poate fi uneori explicat prin:

- stilul de viaţă destul de nestructurat care îi caracterizează sau

- prin anumite dificultăţi în stabilirea relaţiilor cu colegii sau cu autoritatea.

 Evaluarea abilităţilor sociale

Abilităţile sociale sau competenţele sociale sunt acele deprinderi sau aptitudini care conduc spre succes social.

Cambs şi Slaby ( 1977 ) defineau abilităţile sociale ca “ acele abilităţi de a interacţiona cu alţii într-un context social specific, într-o manieră acceptată social ”.

Într-o accepţiune mai largă, în sistemul abilităţilor sociale pot fi incluse şi abilităţile de auto-ajutorare.

 Instrumente

Abilităţile sociale pot fi evaluate fie prin intermediul unor inventare de verificare sau chestionare ca cele prezentate la anexele 12 şi 13.

Un alt instrument util în evaluarea abilităţilor cognitive sau verbale este chestionarul cu întrebări deschise.

Exemplu:

1. Care au fost problemele tale în relaţiile cu ceilalţi din ultima săptămână ?

1. ………………………………..

2. ………………………………..

3. ………………………………..

2. La ce probleme te aştepţi în viitorul apropiat ?

1. ………………………………..

2. ………………………………..

3. ………………………………..

3. Există un aspect pe care vrei să-l schimbi în ceea ce priveşte relaţiile tale cu ceilalţi ? Dacă da , cum ?

În cazul în care se intenţionează măsurarea gradului în care o anumită abilitate este dezvoltată se pot utiliza scale cu 5 variabile.

Exemplu :

Cum stabileşte contactul vizual cu interlocutorul ? (unde 1-foarte slab, 2-slab, 3-mediu, 4-bine, 5-foarte bine).

1 2 3 4 5

 Observaţie

Prezentarea unor situaţii imaginare sau reale şi exersarea acestora în cadrul unor jocuri de rol are avantajul că evidenţiază unele aspecte emoţionale sau afective.
Aceste situaţii pot fi corelate cu contextul comiterii infracţiunii.

Exemplu:

Ce ai face dacă ai găsi un portofel ?

________________________________________________________________

Toate instrumentele sau exemplele prezentate mai sus sau la anexă sunt doar sugestii. În funcţie de obiectivele urmărite, fiecare asistent social poate elabora
propriul lui chestionar.

 Dependenţa de alcool

Un alt aspect important pe care asistentul social din penitenciar trebuie să-l aprecieze este gradul în care consumul de alcool sau drog se asociază cu comiterea de
infracţiuni.de dependenţă de alcool al beneficiarului.

Acest obiectiv pote fi atins fie prin intermediul interviurilor, a analizelor anamnezice sau prin utilizarea unor scale sau ghiduri de intreviu.


Atenţie !
Despre probleme ale dependenţei putem discuta după ce avem deja o relaţie de încredere cu clientul nostru.

 Instrument

La Anexa 14 vom prezenta un chestionar care care vizează tocmai relaţia dintre consumul de alcool şi comiterea infracţiunii. Este important de menţionat că
administrarea acestui chestionar reprezintă doar prima etapă în definirea gradului de apropiere dintre cele două variabile comparate.

 Evaluarea comportamentului infracţional

Evaluarea comportamentului infracţional este un proces prin care sunt colectate informaţii relevante din trecutul şi prezentul celui condamnat, astfel
încât să se obţină imagine cât mai cuprinzătoare a faptelor, circumstanţelor, potenţialelor victime şi a posibilelor constante de comportament.

Cele două componente ale acestei evaluări sunt :

- Comportamentul trecut,

- Evaluarea riscului de recidivă.

 Principiu

Un principiu cheie în evaluarea comportamentului infracţional este – comportamentul trecut este un bun predictor al comportamentului viitor.

Acesta este motivul pentru care conduita din trecut trebuie evaluată şi descrisă de către subiect în cât mai multe detalii. În acest mod pot fi identificate anumite
patternuri, anumite circumstanţe favorizante sau victime preferate.

 Instrumente:

Analiza comportamentală poate să înceapă cu un exerciţiu simplu ca cel de la Anexa 17 în care deţinutul este rugat să descrie după o serie de întrebări
antecedentele sale penale.

Alternativ sau în completarea exerciţiului de mai sus, poate fi utilizată şi tehnica 4H-W, descrisă la Anexa 18.

Aceste exerciţii structurează descrierea infracţiunilor după mai multe dimensiuni : temporar, spaţial, atitudinal, circumtanţial şi ca mod de acţiune.

Exerciţiul „Ce am câştigat şi ce am pierdut comiţând fapta ?” (vezi Anexa 19) explorează modul în care deţinutul apreciază beneficiile şi pierderile pe care
comiterea unei fapte penale le are pentru sine. De asemenea, poate fi utilizat şi pentru evaluarea motivaţiei de schimbare. După completarea exerciţiului, deţinutul
poate fi rugat să de-a o notă de la 1 la 5 pentru fiecare argument (unde 1 reprezintă cel mai puţin semnificativ şi 5 foarte semnificativ). Prin compararea sumei
rezultate pe fiecare coloană se poate determina dacă deţinutul se simte motivat pentru schimbare sau nu. Astfel, dacă suma de pe coloana pierderi este mai mare
decât suma de pe coloana câştiguri, deţinutul consideră că trebuie să se desiste de la cariera infracţională şi vice versa.

 Integrarea instrumentelor în proces

Utilitatea testelor, chestionarelor sau scalelor prezentate în acest capitol trebuie privită în următorul proces:

 Aplicarea chestionarului/ scalei / testului,

 Interviu de definire a problemei,

 Interviu despre ce se poate face – propunerea de soluţii,

 Negocierea şi planificarea intervenţiei,

 Stadiul pre-contemplare ( vezi stadiile lui Prochaska ) – educaţie, terapie,

 Contemplare – interviu despre motivaţie, rezultate, evaluare,

 Acţiune – intervenţie,

 Prevenirea recidivei.

Asistenţă socială penitenciară

Curs

Prelegerea 1

“Naşterea închisorii”

Înaintea secolului XVIII

- închisorile luau forma unor gropi, mine sau peşteri în care erau închişi cei care îşi aşteptau pedeapsa. Cea mai veche închisoare de acest tip se pare că
a existat, potrivit lui Peters (1995), în Egiptul antic, încă din 2050 î.e.n

- închisoarea nu era o pedeapsă în sine, ci, mai degrabă, un moment de tranziţie spre modalităţi de pedepsire descrise de Foucault (1975) ca suplicii.
 - Cele mai populare pedepse erau acelea care presupuneau un adevărat ritual de executare ce avea ca ţintă corpul uman.

- În oraşe ca Londra, Sevilia sau Paris, procesiunea începea cu o paradă a condamnatului pe străzi şi anunţarea faptelor. Un moment important era cel
al adunării în piaţa publică unde justiţia se înfăptuia în văzul tuturor şi mulţimea prezentă primea o lecţie de morală.

- Închisoarea reprezenta, deci, o staţie de aşteptare a procesului sau a execuţiei, nicidecum pedeapsa propriu-zisă.

Suplicii

Vezi folderul Tortura din IPhoto

În Bucureşti

un loc preferat pentru execuţii era Târgul Moşilor:

„pentru a avea un efect mai mare la public, execuţia era precedată de „datul prin târg”, cu hotărârea de condamnare atârnată de gât, dezbrăcat până la brâu, cu
mâinile legate, tras de un arnăut, iar altul îl lovea pe condamnat, de mai multe ori, pe spate, la fiecare răspântie de drumuri. Exista obiceiul ca acel dus la
spânzurătoare să strige cu voce tare „iertaţi-mă fraţilor!”, iar cei cu care se întâlnea îi răspundeau „să fii iertat!”…” (Olteanu, 2002, pg.37).

Finalitatea

Finalul pedepsei putea apoi varia pe un continuum, de la simpla admonestare publică, biciuire sau răstignire a condamnatului pe un stâlp până la mutilarea ori
uciderea graduală sau instantanee a nefericitului.

După sec. XVIII

S-a înregistrat un declin al pedepselor corporale administrate în public şi o creştere a pedepselor care, aşa cum observa Foucault (1997), muta accentul din sfera
publică spre cea privată.

Ţinta pedepsei nu mai constituia trupul, ci „gândirea, voinţa şi înclinaţiile individului”.

În această perioadă, deportarea devine cea mai atrăgătoare pedeapsă în ţările vest-europene. Destinaţiile obişnuite erau noile colonii, America şi Australia, care
aveau nevoie de forţă de muncă ieftină.

Se nasc şi primele case de corecţie pentru infractorii mărunţi, vagabonzi şi prostituate care urmăreau o reformare a infractorilor prin desfăşurarea de munci utile.

Deportarea

Insula diavolului – Noua Guinee

Vezi Papillon – pana la 1.33 min.

Iluminismul

Iluminismul cu toţi reprezentanţii săi de seamă a făcut primii paşi de desprindere a pedepselor de corpul uman. Ideile sale umaniste au condus la o reformă
radicală a sistemului de pedepse.

Cesare Beccaria (1764) a fost unul dintre cei care au insistat asupra înlocuirii pedepsei capitale, care are un efect deconstructiv, cu pedepse predictibile şi
proporţionale cu gravitatea faptei.

În 1778, Jeremy Bentham propunea un sistem de închisoare inedit – panopticum – care facilita supravegherea permanentă a deţinuţilor, dintr-un turn central, fără
ca supraveghetorii să poată fi văzuţi de către captivi.

În aceeaşi perioadă au fost inovate regulamente şi reguli de executare a pedepsei cu închisoarea. Regula tăcerii şi izolatorul de pedeapsă sunt câteva exemple de
acest fel.

Panopticum

Alte influenţe

Mişcarea drepturilor omului, ce a culminat cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (ONU, 1948), a dus la o accentuare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. În acest context, ameninţarea cu pierderea libertăţii a început să fie privită ca un factor important în prevenirea infracţionalităţii.

Revoluţia industrială a stimulat fără îndoială folosirea la muncă a celor care se făceau vinovaţi de comiterea unor infracţiuni. A apărut astfel conceptul de muncă
penală, iar România este bine familiarizată cu aplicaţiile acestuia în locuri precum Canalul Dunăre - Marea Neagră.

Anacronismul închisorii

Între timp, omenirea a călcat pe lună, reţeaua de Internet a intrat în viaţa milioanelor de locuitori ai Pământului, însă pedeapsa închisoarii a rămas în principiu
aceeaşi, ceea ce l-a făcut pe Foucault (1997) să califice închisorile drept „vestigii ale trecutului”.

Lundstrom (1992) citează pe un membru al personalului unei închisori din Suedia care încapsulează foarte exact şi sintetic anacronismul acestei instituţii:
„... Cinci sute de ani în urmă închideam oamenii aşa cum o facem şi astăzi. Progresul nu a înaintat atât de repede în penitenciare ca în alte domenii. Dar nici nu am
investit în închisori aşa cum am investit în alte sectoare ...” p.76

Naşterea închisorilor în Romănia

După cucerirea romană, în Dacia Felix s-a aplicat dreptul roman şi în ceea ce priveşte sistemul pedepselor.

Principalele pedepse aplicate în acea vreme erau pedeapsa cu moartea şi trimiterea la cariere de piatră sau în ocne ca „damnati ad metala” (Ciuceanu, 2001, p.
9).

Obiceiul pământului

Până în secolul XVIII nu s-a putut vorbi despre o legislaţie a pedepselor în Principatele Române, ci despre un obicei al pământului.

Cei care greşeau sau se răzvrăteau împotriva domniei erau fie executaţi, fie închişi pe termen nelimitat în mănăstiri sau schituri. Astfel de mănătiri „populare” ca
loc de executare a „osândelor” erau schitul Cernica, Snagov, Pantelimon, Secu etc. (Ciuceanu, 2001).

Hoţii de vite sau hoţii mărunţi puteau fi judecaţi chiar de înalţi ierarhi sau egumeni ai mănăstirilor.

Înainte de Unire

Sub influenţa iluminismului exprimat în justiţie de Cesare Beccaria, Jeremy Bentham şi alţii, domnitorii Principatelor Române au introdus recluziunea ca
sanţiune penală în sine.

Printre cei care s-au aplecat asupra problemelor detenţiei a fost şi Mihail Şuţu care cerea Departamentului Criminalionului să fie informat în fiecare zi de sâmbătă
asupra stării celor închişi. Acelaşi domnitor a introdus în 1780 eliberarea condiţionată a „condamnaţilor care urmau să fie chezăşuiţi de oameni liberi,
răspunzători însă de manifestările celor eliberaţi” (ibidem, p. 10).

Regulamentul temniţelor, bazat pe Regulamentele Organice (1831, 1832), organizează pentru prima dată locurile de detenţie sub vornicul temniţelor, prevede
tipurile de recompense şi sancţiuni ce puteau fi aplicate deţinuţilor etc.

După Unirea Principatelor

După unirea Principatelor, regulementele celor două Principate se unesc în Regulementul pentru organizarea serviciului stabilimentelor penitenciare şi cele de
binefacere din România.

Prin acest nou regulemant, se înfiinţează în fiecare închisoare un corp pe paznici de temniţă, se instituie munca ca fiind obligatorie pentru toţi încarceraţii şi se
organizează penitenciarele pe mai multe tipuri de închisoare.

Ferdinand Dodun

În 1874 este chemat în România Ferdinand Dodun de Perrieres, reprezentantul Ministerului de Justiţie din Franţa, pentru a soluţiona modern problema închisorilor.

Sub îndrumarea acestui expert, a fost elaborată şi adoptată în acelaşi an Legea asupra regimului închisorilor, lege ce a rezistat până în anul 1929.

Închisorile au fost astfel împărţite pe două categorii: de prevenţie şi de osândă, iar pedepsele aplicabile deţinuţilor au fost stabilite în detaliu.

Un merit deosebit al acestei legi a fost stabilirea regimului auburnian ca regim de executare a pedepsei. Pe scurt, regimul auburnian prevede un regim mixt de
executare: pe timp de zi la comun, iar pe timp de noapte în izolare individuală.

După acest model au fost contruite trei penitenciare: Craiova, Galaţi şi Doftana.

Cel din urmă, a fost construit după multe eforturi în 1895, când Prim Ministru şi Ministru de Interne era Lascăr Catargi.

Iniţial, destinaţia sa a fost de închisoare de muncă silnică şi adăpostea 250-300 de deţinuţi. Fiind construit pe sistem auburnian, penitenciarul avea forma unei
potcoave şi adăpostea „închisori celulare cu ateliere de lucru şi celelalte dependinţe, necesare serviciului economic al închisoarei” (Cavaroc, 1932).

Penitenciarul Doftana

Rolul asistentului social în penitenciar

Cursul nr. 2

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei

La Regula 57 se menţionează:

„Pe cât mai mult posibil, personalul trebuie să includă un număr suficient de specialişti cum ar fi psihiatri, psihologi, asistenţi sociali, profesori, instructori de
educaţie fizică şi sport. ”

- Coordonare şi integrare în modele de management transparent

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
„Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor trebuie să înceapă imediat după recepţia acestora în instituţia penală. Tratamentul deţinuţilor trebuie să accentueze
apartenenţa individului la comunitate şi nu excluderea socială. Agenţiile comunitare şi asistenţii sociali trebuie implicaţi în măsura posibilului în procesul de
reabilitare socială a deţinuţilor prin menţinerea şi îmbunătăţirea relaţiilor acestora cu familia, cu alte persoane şi agenţii sociale. ”

Rolul asistentului social:

Unul dintre rolurile asistentului social este deja sugerat în textul acestei reguli:

legătura deţinuţilor cu exteriorul spaţiului de deţinere.

În acest mod, asistentul social devine garantul continuării rolului activ al deţinutului în cadrul familiei sale şi a comunităţii din care face parte.

Această perspectivă are numeroase beneficii atât pentru diminuarea efectelor negative ale încarcerării asupra victimelor indirecte (soţi/soţii, copii etc.) cât şi
asupra deţinuţilor.

Efectele negative ale încarcerării:

Conservarea drepturilor şi obligaţilor cetăţeneşti compatibile cu starea de privare de libertate poate contribui la dezvoltarea sentimentului de datorie
(Sykes,1962), acel liant secret al tuturor organizaţiilor.

Bondenson (2001), într-un studiu realizat într-un penitenciar de maximă siguranţă, a constatat existenţa unor schimbări de personalitate care apar după primele
două săptămâni de la momentul arestării. Printre acestea cele mai importante sunt:

negarea autonomiei,

degradarea respectului de sine,

inculcarea valorilor autoritare,

depersonalizarea şi

dezvoltarea sentimentului de dependenţă de viaţa instituţională.

Sindromul încarcerării

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

asistarea deţinutului ca, imediat după primirea în penitenciar, să-şi rezolve toate problemele urgente (Regula 9). Astfel, în practică, cea mai frecventă situaţie este
atunci când, prin condamnarea la închisoare a persoanei au rămas în libertate copii sau persoane dependente de deţinut fără sprijin. Asistentul social trebuie să
sesizeze instituţiile şi organizaţiile în drept pentru a interveni în astfel de situaţii.

în cazul naşterilor pe durata detenţiei, asistentul social trebuie să se sigure că viitoarea mamă este pregătită şi are informaţiile necesare pentru creşterea copilului.
Regulile penitenciare europene insistă ca naşterea să aibă loc, pe cât posibil, în spitale din afara penitenciarului. Creşterea şi educarea copilului trebuie să se
desfăşoare în condiţii cât mai apropiate de cele din libertate, iar faptul că naşterea pe durata detenţiei nu trebuie să apară în certificatul de naştere (Regula 28).

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

să consolideze relaţiile deţinuţilor cu familiile acestora şi cu persoane sau instituţii relevante. În acest sens, asistentul social are o paletă largă de opţiuni care pot
varia de la sprijin în vederea rezolvării unor conflicte dintre deţinut şi membrii familiei sale, până la vizite la domiciliu şi dezvoltarea programului de vizite al
penitenciarului. Un rol deosebit îi revine asistentului social în cazul concediilor penitenciare. Opinia acestuia cu privire la riscul de evadare sau de comitere a noi
infracţiuni este esenţială în aprecierea oportunităţii aprobării unor astfel de concedii. (Regula 43)

un rol corelat cu cel de mai sus, revine asistentului social în cazul decesului, îmbolnăvirilor sau a transferurilor. Regulile penitenciare europene atribuie
comandantului sau directorului spaţiului de deţinere rolul de a notifica rudele sau persoanele desemnate de deţinut în cazul decesului, îmbolnăvirii, a transferului
etc. dar cel care cunoaşte cel mai bine situaţia deţinutului în ceea ce priveşte relaţia cu familia este totuşi asistentul social. Acesta poate informa conducerea
penitenciarului cu privire la producerea uneia din situaţiile arătate mai sus şi poate propune cele mai eficiente modalităţi de informare a celor interesaţi. (Regula
49)

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

acelaşi rol de consolidare a relaţiei deţinutului cu lumea exterioară este subliniat şi cu privire la deţinuţii cu cetăţenie străină. Aceştia trebuie sprijiniţi de către
asistentul social să ţină legătura cu ambasadele, consulatele ţărilor lor sau cu membrii familiilor. În acelaşi timp, asistentul social poate contribui la respectarea
drepturilor culturale şi religioase ale acestora, prin informarea directorilor sau comandanţilor cu privire la nevoile particulare ale acestora. (Regulile 45, 46, 47)

în pregătirea pentru liberare a deţinutului, asistentului social îi revine un rol cheie pentru reintroducerea graduală a acestuia în societate, prin intermediul
concediilor penitenciare, şi în pregătirea comunităţii în vederea integrării individului. Rolul asistentului social se află aici corelat cu cel al altor instituţii şi
organizaţii din extra muros care pot contribui la rezolvarea crizei de după liberare: protecţie socială, loc de muncă, adăpost, timp liber etc.(Regulile 70, 87, 88, 89).
Regulile penitenciare europene
Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

Un potenţial pentru practica asistentului social în penitenciar a fost identificat de Nigel Stone (1985) în ceea ce el numea „survival help” (ajutor de supravieţuire).
Dacă rolurile arătate mai sus sunt concentrate pe legătura individului cu lumea exterioară, un alt set de roluri poate să vizeze adaptarea individului la mediul
carceral şi utilizarea tuturor oportunităţilor existente în penitenciar pentru lărgirea şanselor de reintegrare socială. În acest sens, asistentul social are
capacitatea de a informa, asista, sfătui, interpreta şi media relaţia deţinutului cu administraţia penitenciarului, diminuând în acest mod „ sentimentul de neputinţă,
dependenţă şi eroziune a iniţiativei” (Stone, 1985, pg. 56). De asemenea, asistentul social poate să asiste deţinutul să-şi înţeleagă şi să-şi trăiască „sentimentele şi
emoţiile generate de experienţa detenţiei ” (ibidem, pg. 56).

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

Informaţiile deţinute de asistentul social cu privire la mediul social al condamnatului, la persoanele semnificative din sistemul acestuia, la aspiraţiile şi resursele lui
îl recomandă, de asemenea, pe asistentul social ca membru în comisia de planificare a executării sentinţei şi în comisia de propuneri pentru liberarea
condiţionată.

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

În Probation Service Manual, Jarvis (1995 ) enumeră ca roluri cheie ale ofiţerilor de probaţiune din penitenciar (de cele mai multe ori asistenţi sociali ca pregătire)
următoarele:

să ofere ajutor practic pentru consolidarea relaţiilor cu comunitatea,

să asiste deţinuţii să îşi schimbe comportamentul,

să participe în procesul de planificare a executării sentinţei,

să întocmească rapoarte de fiecare dată când deţinuţii sunt consideraţi pentru liberare provizorie, concediu penitenciar sau liberare condiţionată,

să asigure o asistenţă a deţinutului centrată nu numai pe acoperirea nevoilor de asistenţă socială sau de reabilitare comportamentală, dar şi de continuare a
supravegherii după liberare.

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri

În sistemul spaniol, de exemplu, locul asistentului social este bine definit în cadrul „echipei tehnice ” de elaborare a „programului de executare a măsurii”, având
următoarele atribuţii:

diagnosticul situaţiei socio-familiale,

gestiunea resurselor externe,

gestiunea documentelor.

Limite:

În exercitarea acestor roluri, asistentul social a fost privit de cele mai multe ori cu suspiciune de către celelalte categorii de personal din penitenciar. În multe
privinţe, statutul asistentului social în penitenciar s-a asemănat cu cel al medicului, oferind mediului carceral o aparenţă de umanitate şi normalitate.

Prin prezenţa lor în penitenciar, administraţia poate oricând „demonstra” preocuparea faţă de respectarea standardelor acceptate în comunitate.

Limite:

Carlen (1983) observa că penitenciarele izolează şi disciplinează o populaţie „săracă, dezavantajată social, fără loc de muncă sau fără posibilitatea de a găsi de
lucru ” (ibidem. pg. 209).

Închisorile îşi extrag, astfel, populaţia din clasa muncitoare neproductivă pe care o procesează şi o reciclează cu ajutorul profesioniştilor în ştiinţele umane.

Limite

Thomas Mathiesen (1974) identifica rolul asistentului social ca fiind unul umanitar, aflat în mod necesar într-o poziţie critică şi protestatară faţă de administraţia
penitenciară. În această aparentă tensiune, Mathiesen prezice absorbţia filosofiei justiţiei sociale promovată în asistenţa socială într-o paradigmă autoritară specifică
mediului penitenciar, prin două mecanisme:

încorporarea – celui nou venit i se permite accesul la început într-o măsură redusă,

iniţierea – cel rebel este iniţiat în secretele sistemului şi redus, astfel, la tăcere, primind în schimb dreptul de a lua parte la viaţa organizaţiei.

Rolul asistentului social în penitenciar

Cursul nr. 2

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei

La Regula 57 se menţionează:

„Pe cât mai mult posibil, personalul trebuie să includă un număr suficient de specialişti cum ar fi psihiatri, psihologi, asistenţi sociali, profesori, instructori de
educaţie fizică şi sport. ”

- Coordonare şi integrare în modele de management transparent

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei

„Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor trebuie să înceapă imediat după recepţia acestora în instituţia penală. Tratamentul deţinuţilor trebuie să accentueze
apartenenţa individului la comunitate şi nu excluderea socială. Agenţiile comunitare şi asistenţii sociali trebuie implicaţi în măsura posibilului în procesul de
reabilitare socială a deţinuţilor prin menţinerea şi îmbunătăţirea relaţiilor acestora cu familia, cu alte persoane şi agenţii sociale. ”

Rolul asistentului social:

Unul dintre rolurile asistentului social este deja sugerat în textul acestei reguli:

legătura deţinuţilor cu exteriorul spaţiului de deţinere.

În acest mod, asistentul social devine garantul continuării rolului activ al deţinutului în cadrul familiei sale şi a comunităţii din care face parte.

Această perspectivă are numeroase beneficii atât pentru diminuarea efectelor negative ale încarcerării asupra victimelor indirecte (soţi/soţii, copii etc.) cât şi
asupra deţinuţilor.

Efectele negative ale încarcerării:

Conservarea drepturilor şi obligaţilor cetăţeneşti compatibile cu starea de privare de libertate poate contribui la dezvoltarea sentimentului de datorie
(Sykes,1962), acel liant secret al tuturor organizaţiilor.

Bondenson (2001), într-un studiu realizat într-un penitenciar de maximă siguranţă, a constatat existenţa unor schimbări de personalitate care apar după primele
două săptămâni de la momentul arestării. Printre acestea cele mai importante sunt:

negarea autonomiei,

degradarea respectului de sine,

inculcarea valorilor autoritare,

depersonalizarea şi

dezvoltarea sentimentului de dependenţă de viaţa instituţională.

Sindromul încarcerării

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

asistarea deţinutului ca, imediat după primirea în penitenciar, să-şi rezolve toate problemele urgente (Regula 9). Astfel, în practică, cea mai frecventă situaţie este
atunci când, prin condamnarea la închisoare a persoanei au rămas în libertate copii sau persoane dependente de deţinut fără sprijin. Asistentul social trebuie să
sesizeze instituţiile şi organizaţiile în drept pentru a interveni în astfel de situaţii.

în cazul naşterilor pe durata detenţiei, asistentul social trebuie să se sigure că viitoarea mamă este pregătită şi are informaţiile necesare pentru creşterea copilului.
Regulile penitenciare europene insistă ca naşterea să aibă loc, pe cât posibil, în spitale din afara penitenciarului. Creşterea şi educarea copilului trebuie să se
desfăşoare în condiţii cât mai apropiate de cele din libertate, iar faptul că naşterea pe durata detenţiei nu trebuie să apară în certificatul de naştere (Regula 28).

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

să consolideze relaţiile deţinuţilor cu familiile acestora şi cu persoane sau instituţii relevante. În acest sens, asistentul social are o paletă largă de opţiuni care pot
varia de la sprijin în vederea rezolvării unor conflicte dintre deţinut şi membrii familiei sale, până la vizite la domiciliu şi dezvoltarea programului de vizite al
penitenciarului. Un rol deosebit îi revine asistentului social în cazul concediilor penitenciare. Opinia acestuia cu privire la riscul de evadare sau de comitere a noi
infracţiuni este esenţială în aprecierea oportunităţii aprobării unor astfel de concedii. (Regula 43)

un rol corelat cu cel de mai sus, revine asistentului social în cazul decesului, îmbolnăvirilor sau a transferurilor. Regulile penitenciare europene atribuie
comandantului sau directorului spaţiului de deţinere rolul de a notifica rudele sau persoanele desemnate de deţinut în cazul decesului, îmbolnăvirii, a transferului
etc. dar cel care cunoaşte cel mai bine situaţia deţinutului în ceea ce priveşte relaţia cu familia este totuşi asistentul social. Acesta poate informa conducerea
penitenciarului cu privire la producerea uneia din situaţiile arătate mai sus şi poate propune cele mai eficiente modalităţi de informare a celor interesaţi. (Regula
49)
Regulile penitenciare europene
Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

acelaşi rol de consolidare a relaţiei deţinutului cu lumea exterioară este subliniat şi cu privire la deţinuţii cu cetăţenie străină. Aceştia trebuie sprijiniţi de către
asistentul social să ţină legătura cu ambasadele, consulatele ţărilor lor sau cu membrii familiilor. În acelaşi timp, asistentul social poate contribui la respectarea
drepturilor culturale şi religioase ale acestora, prin informarea directorilor sau comandanţilor cu privire la nevoile particulare ale acestora. (Regulile 45, 46, 47)

în pregătirea pentru liberare a deţinutului, asistentului social îi revine un rol cheie pentru reintroducerea graduală a acestuia în societate, prin intermediul
concediilor penitenciare, şi în pregătirea comunităţii în vederea integrării individului. Rolul asistentului social se află aici corelat cu cel al altor instituţii şi
organizaţii din extra muros care pot contribui la rezolvarea crizei de după liberare: protecţie socială, loc de muncă, adăpost, timp liber etc.(Regulile 70, 87, 88, 89).

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

Un potenţial pentru practica asistentului social în penitenciar a fost identificat de Nigel Stone (1985) în ceea ce el numea „survival help” (ajutor de supravieţuire).
Dacă rolurile arătate mai sus sunt concentrate pe legătura individului cu lumea exterioară, un alt set de roluri poate să vizeze adaptarea individului la mediul
carceral şi utilizarea tuturor oportunităţilor existente în penitenciar pentru lărgirea şanselor de reintegrare socială. În acest sens, asistentul social are
capacitatea de a informa, asista, sfătui, interpreta şi media relaţia deţinutului cu administraţia penitenciarului, diminuând în acest mod „ sentimentul de neputinţă,
dependenţă şi eroziune a iniţiativei” (Stone, 1985, pg. 56). De asemenea, asistentul social poate să asiste deţinutul să-şi înţeleagă şi să-şi trăiască „sentimentele şi
emoţiile generate de experienţa detenţiei ” (ibidem, pg. 56).

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

Informaţiile deţinute de asistentul social cu privire la mediul social al condamnatului, la persoanele semnificative din sistemul acestuia, la aspiraţiile şi resursele lui
îl recomandă, de asemenea, pe asistentul social ca membru în comisia de planificare a executării sentinţei şi în comisia de propuneri pentru liberarea
condiţionată.

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri:

În Probation Service Manual, Jarvis (1995 ) enumeră ca roluri cheie ale ofiţerilor de probaţiune din penitenciar (de cele mai multe ori asistenţi sociali ca pregătire)
următoarele:

să ofere ajutor practic pentru consolidarea relaţiilor cu comunitatea,

să asiste deţinuţii să îşi schimbe comportamentul,

să participe în procesul de planificare a executării sentinţei,

să întocmească rapoarte de fiecare dată când deţinuţii sunt consideraţi pentru liberare provizorie, concediu penitenciar sau liberare condiţionată,

să asigure o asistenţă a deţinutului centrată nu numai pe acoperirea nevoilor de asistenţă socială sau de reabilitare comportamentală, dar şi de continuare a
supravegherii după liberare.

Regulile penitenciare europene

Rec. R (87) 3 a Consiliului Europei
Alte roluri

În sistemul spaniol, de exemplu, locul asistentului social este bine definit în cadrul „echipei tehnice ” de elaborare a „programului de executare a măsurii”, având
următoarele atribuţii:

diagnosticul situaţiei socio-familiale,

gestiunea resurselor externe,

gestiunea documentelor.

Limite:

În exercitarea acestor roluri, asistentul social a fost privit de cele mai multe ori cu suspiciune de către celelalte categorii de personal din penitenciar. În multe
privinţe, statutul asistentului social în penitenciar s-a asemănat cu cel al medicului, oferind mediului carceral o aparenţă de umanitate şi normalitate.

Prin prezenţa lor în penitenciar, administraţia poate oricând „demonstra” preocuparea faţă de respectarea standardelor acceptate în comunitate.

Limite:

Carlen (1983) observa că penitenciarele izolează şi disciplinează o populaţie „săracă, dezavantajată social, fără loc de muncă sau fără posibilitatea de a găsi de
lucru ” (ibidem. pg. 209).

Închisorile îşi extrag, astfel, populaţia din clasa muncitoare neproductivă pe care o procesează şi o reciclează cu ajutorul profesioniştilor în ştiinţele umane.
Limite:

Thomas Mathiesen (1974) identifica rolul asistentului social ca fiind unul umanitar, aflat în mod necesar într-o poziţie critică şi protestatară faţă de administraţia
penitenciară. În această aparentă tensiune, Mathiesen prezice absorbţia filosofiei justiţiei sociale promovată în asistenţa socială într-o paradigmă autoritară specifică
mediului penitenciar, prin două mecanisme:

încorporarea – celui nou venit i se permite accesul la început într-o măsură redusă,

iniţierea – cel rebel este iniţiat în secretele sistemului şi redus, astfel, la tăcere, primind în schimb dreptul de a lua parte la viaţa organizaţiei.

Soluţii ???