Conştiinţa

pe cale
de dispariţie

John MacArthur

Editura Cartea Creștină

Oradea, 2011
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MacArthur, John
    Conştiinţa pe cale de dispariţie / John MacArthur. - Oradea
: Cartea Creştină, 2011
     ISBN 978-973-1990-19-4

241.2

The Vanishing Conscience

Copyright © 1994 by John F. MacArthur. Toate drepturile rezervate.
Nicio porþiune a acestei cãrþi nu poate fi reprodusã, depozitatã într-un sistem de
stocare a datelor sau transmisã în orice formã sau prin orice
alt mijloc – cu excepþia unor citate scurte în recenzii tipãrite care pot fi publicate
fãrã permisiunea prealabilã a editorului.

Published in Nashville, Tenessee.

Thomas Nelson este o marcã înregistratã a Thomas Nelson Inc.

Conştiinţa pe cale de dispariţie

John F. MacArthur

© 2011 Editura Cartea Creștină

str. Cuza-Vodă nr. 85
410097 Oradea-Bihor, România
Tel.: 0259-436.738, 0359-432.616; Fax: 0259-436.152
E-mail: smr@ecc.ro; Pagina web: WWW.ECC.RO

Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediții în limba română.

Pentru citatele biblice, s-a folosit Biblia în traducerea Cornilescu.

Orice reproducere sau selecție de texte din această carte

este permisă doar cu aprobarea în scris a Editurii Cartea Creștină.

Traducerea: Tabita Gabor și Silviu Tatu

Editarea: Agnes Dragomir
Coperta și tehnoredactarea:
Adrian Abrudan

ISBN 978-973-1990-19-4

Tiparul executat în Debrecen, Ungaria.

 Lui Al Sanders,

cu recunoștință pentru jumătate de secol

în slujba Mântuitorului
și cu mulțumiri pentru anii de prietenie
înțeleaptă și generoasă.
 Cuprins
Prefaţă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
Partea I: O societate păcătoasă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1. Ce s-a întâmplat cu păcatul? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
Război împotriva vinovăţiei
Fără vinovăţie nu există păcat
Păcatul ca model patologic
Reţeta greşită
Victimizarea societăţii
Modelul terapeutic al păcatului invadează biserica
Inutilitatea negării vinovăţiei
2. Sistemul automat de avertizare al sufletului . . . . . . . . . . . . . . . . 37
Ce este conştiinţa?
Tribunalul conştiinţei
Cum este curăţită conştiinţa
Biruinţa asupra unei conştiinţe slabe
Păstrarea unei conştiinţe curate
Recuperarea doctrinei despre conştiinţă
3. Conştiinţa amuţită de păcat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
Împietriţi de amăgirea păcatului
Mai întâi veştile proaste…
Conştiinţa evidentă înăuntru
Spirala descendentă
Moartea conştiinţei
Partea a II a: Natura păcatului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
4. Ce înseamnă „total depravat“?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
Încrederea oarbă în stima de sine
Biserica şi cultul stimei de sine
Sfinţirea mândriei omeneşti?

5
 Conștiința pe cale de dispariție

Ce este omul ca să iei seama la el?

Să înţelegem doctrina depravării totale
Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi
5. Păcatul şi vindecarea lui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
Scandalul păcatului
Natura depravării umane
Problema teologică ridicată de păcat
Păcatul şi crucea lui Cristos
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea
Trebuie să te naşti din nou
6. Duşmanul cucerit din noi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
Pericolul perfecţionismului
Principala eroare a perfecţionismului
Cum funcţionează sfinţirea?
Să păcătuim în continuare?
Liberi de păcat – Oare chiar suntem?
Nu mai sunt eu cel care păcătuieşte

Partea a III‑a: Controlul asupra păcatului . . . . . . . . . . . . . . . . . 155

7. Tăierea lui Agag în bucăţi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
Mânia lui Dumnezeu împotriva lui Amalec
Nesăbuinţa ascultării parţiale
Viaţa în Duhul
Moartea în trupul fizic
Ce este mortificarea?
Cum să mortificăm păcatul?
Zdrobeşte păcatul definitiv
8. Controlul asupra ispitei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181
Putem învinge cu adevărat ispita?
Cum funcţionează ispita
Natura ispitei
Amploarea ispitei
Scăparea din ispită

6
 Cuprins

9. Să ne păstrăm mintea curată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197

Pericolul de a întreţine gânduri păcătoase
Păzeşte‑ţi inima
Cum păcătuieşte mintea?
Să cercetăm gândurile şi intenţiile inimii
Să facem orice gând rob al ascultării
10. Să păstrăm taina credinţei cu o conştiinţă curată. . . . . . . . . . . . 213
Păcatul şi ruşinea
Păcatul şi psihologia
Păcatul şi Biserica
Păcatul şi creştinul
Păcatul şi Dumnezeu
Apendicele 1. Să câştigăm biruinţa asupra păcatului
– O privire mai atentă asupra capitolului 6
din Epistola către Romani. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227
Am înviat, dar încă mai emanăm duhoarea morţii
Cunoaşterea
Recunoaşterea
Supunerea
Ascultarea
Slujirea
Apendicele 2. Mărturia unui cuget curat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247
Ritualul exterior nu este suficient
Mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu
Avantajul unei conştiinţe curate
Apendicele 3. Cercetează‑ţi conştiinţa. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 259
De ce trăiesc oamenii în păcate fără să‑şi dea seama?
Cum să descoperim păcatul ascuns din inima noastră
Cum să ne cercetăm pe noi înşine
Cercetează‑ţi conştiinţa ca să‑ţi descoperi păcatele ascunse
Pericolul păcatelor de care nu ne‑am lepădat
Note. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 279

7
 Prefaţă
Trăim într‑o cultură care a ridicat mândria la rang de virtute. Stima
de sine, sentimentele pozitive şi demnitatea personală, iată lucrurile
pe care societatea noastră le încurajează în căutările omeneşti. În
acelaşi timp, responsabilitatea morală este înlocuită cu victimizarea,
învăţându‑i pe oameni să dea vina pe ceilalţi pentru eşecurile şi
nedreptăţile personale. Dar învăţătura biblică despre depravarea
umană, păcat, vinovăţie, pocăinţă şi umilinţă nu sunt compatibile cu
niciuna dintre ideile de mai sus.
Biserica s‑a dovedit mult prea doritoare să îmbrăţişeze capriciile
lumii – mai ales pe cele din domeniul psihologiei şi al stimei de sine.
De multe ori creştinii se fac ecoul gândirii lumeşti despre psihologia
vinovăţiei şi despre importanţa de a te simţi bine în propria ta piele.
Însă efectul advers al acestei gândiri asupra vieţii bisericii ar putea fi
cu greu subestimat.
Nicăieri nu s‑a înregistrat mai mult rău decât în felul în care creştinii
declaraţi tratează propriul lor păcat. Discutând cu creştini din toată
ţara, am observat că în ultimele două decenii s‑a dezvoltat o tendinţă
neliniştitoare. Biserica, luată ca întreg, este preocupată tot mai puţin de
păcat şi tot mai mult de autoexonerare şi stima de sine. Creştinii pierd
rapid din vedere că păcatul este rădăcina tuturor necazurilor umane. Şi
mulţi dintre ei neagă explicit că propriul păcat poate fi cauza suferinţei
lor. Tot mai mulţi încearcă să explice dilema umană în termeni total
nebiblici: în raport cu temperamentul, adicţia, disfuncţionalitatea
familiei, copilul interior, codependenţa şi cu multe alte mecanisme
responsabile de eschivările promovate de psihologia seculară.
Potenţialul impact al unei asemenea devieri este înspăimântător.
Eliminaţi păcatul, şi veţi elimina de asemenea posibilitatea pocăinţei.
Aboliţi doctrina depravării umane, şi veţi goli de conţinut şi nevoia
de un Salvator. Uitaţi de conştiinţa umană, şi veţi creşte o generaţie
amorală şi imposibil de salvat. Biserica nu se poate alătura lumii într‑o

9
 Conștiința pe cale de dispariție

acţiune atât de satanică. A face acest lucru înseamnă a submina însăşi

Evanghelia pe care suntem chemaţi să o proclamăm.
Cartea aceasta nu este o lamentaţie despre starea morală deplorabilă
în care se găseşte societatea noastră sau despre distrugerea pe care
vedem că păcatul o provoacă peste tot. De asemenea, nu este o
încercare de a‑i îmboldi pe creştini să‑şi asume sarcina imposibilă
de a reconstrui societatea. Singurul lucru care mă interesează este
trezirea bisericii, pentru ca ea să conştientizeze realitatea îngrozitoare
a păcatului. Doar acest lucru va influenţa pozitiv lumea.
La urma urmei, este reconstrucţia socială un mod legitim de
consumare a energiilor pentru creştini? Recent am spus unui prieten
că lucrez la o carte ce are ca subiect păcatul şi declinul moralităţii
în societatea noastră. Acesta a replicat: „Ai grijă să le comunici
creştinilor că trebuie să se implice mai activ în recâştigarea societăţii
pentru Cristos! Cea mai mare problemă a noastră este că creştinii
n‑au câştigat încă destulă influenţă în politică, în arte şi în industria
de divertisment ca să încline balanţa în favoarea binelui.“ Trebuie să
recunosc că această părere e destul de răspândită printre creştini. Dar
mi‑e teamă că nu sunt de acord. Slăbiciunea bisericii nu rezidă în aceea
că suntem prea puţin implicaţi în politică sau în administraţia societăţii
noastre, ci în aceea că absorbim prea uşor valorile false ale unei lumi
necredincioase. Problema nu este prea puţinul activism, ci prea multa
asimilare. După cum observam într‑o carte recentă, biserica devine
foarte repede la fel ca lumea în mai multe privinţe. Cei foarte activi
în domeniul politic şi social sunt adesea primii care absorb valorile
lumii. Activiştii sociali şi politici nu pot avea impact asupra societăţii,
dacă nu au o conştiinţă curată şi puternică.
„Recuperarea“ culturii este un exerciţiu nepotrivit şi inutil. Sunt
convins că trăim într‑o societate post‑creştină – o civilizaţie care stă
sub judecata lui Dumnezeu. Aşa cum vom observa într‑unul din
primele capitole ale acestei cărţi, există numeroase dovezi care atestă că
Dumnezeu a abandonat cultura noastră în depravarea ei. Cu siguranţă
că El nu este interesat de o reformă morală superficială într‑o societate
netransformată. Scopul lui Dumnezeu în această lume – şi singura

10
 Prefață

misiune legitimă a bisericii – este să propovăduiască mesajul păcatului

şi al salvării la nivelul fiecărui individ, pe care Dumnezeu îl salvează în
mod suveran şi îl cheamă să iasă din lume. Scopul lui Dumnezeu este
să‑i salveze pe aceia care se pocăiesc de păcatele lor şi cred Evanghelia
– nu să aplice corecţii exterioare unei lumi aflate în faliment moral.
Dacă toate acestea îţi sună oarecum pesimist sau cinic, să ştii că nu
este aşa. Scriptura a prezis foarte clar vremuri ca acestea.

Să ştiţi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi
iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători
de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească,
neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,
vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât
iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu‑i
puterea. Depărtează‑te de oamenii aceştia (2 Tim. 3:1‑5).

Scopurile lui Dumnezeu se împlinesc, indiferent cât de mult

luptă oamenii împotriva Lui. Tit ne asigură că harul lui Dumnezeu
se manifestă, aducând salvarea în mijlocul celei mai adânci depravări
omeneşti şi ne învăţă să trăim „în veacul de acum cu cumpătare,
dreptate şi evlavie“ (Tit 2:11-12).
Există multă speranţă chiar şi într‑o generaţie rea şi perversă pentru
cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu. Să nu uităm că El Îşi va zidi biserica
şi că „porţile iadului nu o vor birui“ (Matei 16:18). De asemenea, El
poate să facă în aşa fel încât toate lucrurile să lucreze împreună spre
binele aleşilor Lui (cf. Romani 8:28). Cristos Însuşi mijloceşte pentru
aleşii Lui, care nu sunt din această lume, aşa cum nici El nu este din
această lume (cf. Ioan 17:14). Care a fost rugăciunea Lui? „Nu Te rog
să‑i iei din lume, ci să‑i păzeşti de cel rău... Sfinţeşte‑i prin adevărul
Tău; Cuvântul Tău este Adevărul“ (v. 15, 17).
Ca atare, datoria noastră de creştini în ce priveşte păcatul nu este să
curăţăm societatea de toate relele, ci să perseverăm în procesul de sfinţire.
Păcatul care trebuie să ne preocupe cu adevărat este păcatul din propriile
noastre vieţi. Numai când biserica devine sfântă poate să aibă un impact

11
 Conștiința pe cale de dispariție

real şi puternic asupra lumii din afară – și acel impact nu va fi de natură

exterioară, ci o transformare a inimii. Aceasta este ideea principală a
cărţii de faţă. Mesajul ei se adresează creştinilor – acelor creştini care se
simt străini şi călători într‑o lume ostilă (1 Pet. 2:11). Ea ne îndeamnă să
practicăm o gândire biblică, astfel încât să ne vedem aşa cum ne vede
Dumnezeu şi să tratăm păcatul personal cu toată onestitatea.
Pentru a înţelege cum putem trata păcatul propriu cu toată onestitatea,
trebuie mai întâi să înţelegem foarte bine problema. Partea I a cărţii
descrie starea decadentă a societăţii contemporane, felul cum a fost
tratat păcatul şi, în consecinţă, cum a fost afectată conştiinţa omului.
Partea a II‑a examinează natura păcatului. Partea a III‑a oferă soluţii
practice pentru victoria asupra păcatului. Cele trei apendice oferă tratări
suplimentare ale subiectelor centrale din această carte. Apendicele 1
face o incursiune în doctrina apostolului Pavel despre victoria asupra
păcatului, aşa cum se găseşte ea în Romani 6. Apendicele 2 şi 3 prezintă
câteva reinterpretări moderne a două predici din secolele al XVII‑lea
şi al XVIII‑lea, aparţinând lui Richard Sibbes şi respectiv Johnathan
Edwards. Cea a lui Sibbes analizează 1 Petru 3:21, în special expresia
„mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu“ şi, de asemenea,
insistă asupra avantajelor unei conştiinţe curate. Predica lui Edwards
arată cum este posibil să trăim în păcat fără să realizăm acest lucru şi
sugerează câteva modalităţi prin care putem să ne cercetăm conştiinţa
pentru a descoperi şi a elimina păcatul. Aceste două predici au fost
incluse în carte din două motive. Mai întâi, ele oferă sfaturi utile
creştinilor care vor să trateze păcatul lor cu toată seriozitatea şi să
îşi sensibilizeze conştiinţa faţă de el. În al doilea rând, ele dezvăluie
într‑un mod foarte grăitor cât de diferit era privit odinioară păcatul –
şi, prin comparaţie, cât de mult a decăzut creştinismul contemporan.
Biserica are nevoie disperată să recupereze măcar parţial spaima de
păcat a creştinilor din trecut – căci în caz contrar intrăm în secolul al
XXI‑lea cu un handicap serios.
Rugăciunea mea este ca această carte să îi ajute pe creştinii
evanghelici să se întoarcă la doctrinele biblice despre depravarea
umană, păcat şi rolul conştiinţei cu o nouă înţelegere menită să ducă

12
 Prefață

la sfinţenia personală. Mă rog, de asemenea, ca ea să contribuie la

stăvilirea valului de apatie spirituală, nepăsare, neruşinare şi egoism
pe care gândirea seculară l‑a făcut să crească chiar şi printre creştinii
care cred Biblia. Însă rugăciunea mea cea mai fierbinte este ca toţi
creştinii care citesc cartea aceasta să fie încurajaţi să respingă valorile
seculare şi în locul lor să cultive „dragostea care vine dintr‑o inimă
curată, dintr‑un cuget bun şi dintr‑o credinţă neprefăcută“ (1 Tim. 1:5).

13
 Partea I
O societate păcătoasă
Societatea modernă este plină de păcat, decadenţă şi catastrofe
spirituale devastatoare. Acest lucru poate fi văzut la fiecare pas pe care
îl facem. Partea I pune în evidenţă cauzele amuţirii conştiinţei într‑o
lume păcătoasă. Capitolul 1, „Ce s‑a întâmplat cu păcatul?“ identifică
noţiunile prin care societatea noastră îşi exprimă toleranţa faţă de
vinovăţie şi păcat. De asemenea, arată prin numeroase exemple că
societatea a tratat orice păcat omenesc ca pe o boală, generând astfel
un „model de terapie patologică“, care însă nu face altceva decât să
complice problema şi mai mult. Tot aici ni se arată cum victimizarea a
luat locul moralităţii tradiţionale chiar şi în biserică.

Capitolul 2, „Sistemul automat de avertizare al sufletului“

introduce conceptul central al cărţii, acela al conştiinţei pe cale de
dispariţie, în condiţiile în care conştiinţa este aceea care avertizează
sufletul de prezenţa păcatului. Discuţia se concentrează asupra
modalităţilor de curăţire şi de întărire a conştiinţei.

Capitolul 3, „Conştiinţa amuţită de păcat“ examinează

alunecarea continuă a societăţii în păcat, ca o consecinţă a
secularismului, pierderii bunului simţ, a coruperii religiei, a poftei
incontrolabile şi a pervertirii sexuale. De asemenea, introduce o
paralelă între decadenţa Romei şi declinul moral de astăzi, insistând
pe nevoia disperată a trezirii spirituale.
 1
Ce s‑a întâmplat
cu păcatul?
În toate lamentările şi reproşurile profeţilor şi vizionarilor de azi
lipseşte cu desăvârşire orice menţiune a cuvântului „păcat“, cuvânt
care a fost o adevărată deviză pentru profeţii din trecut. El era
odinioară prezent în minţile tuturor, dar acum abia dacă mai este
auzit. Dar oare înseamnă aceasta că păcatul nu mai joacă niciun rol
în necazurile noastre – cu atât mai mult cu cât eul omenesc se situează
chiar în centrul păcatului?* Oare astăzi nimeni nu se mai face vinovat
de nimic? Oare omul nu mai este tulburat în prezent de niciun păcat de
care să se pocăiască şi care să poată fi reparat sau ispăşit? Oare totul
se reduce la faptul că uneori fiinţa umană e stupidă, sau bolnavă, sau
criminală – sau adormită? Oamenii fac uneori lucruri rele, cu toţii
ştim asta; neghina continuă să fie semănată în lanul de grâu în fiecare
noapte. Dar oare nimeni nu este responsabil, nimeni nu trebuie să dea
socoteală pentru aceste acte? Toţi recunoaştem existenţa anxietăţii şi
a depresiei, ba chiar şi a unor vagi sentimente de vinovăţie; dar oare
n‑a comis nimeni niciun păcat?
Atunci unde a dispărut păcatul? Ce s‑a ales de el?
Dr. Karl Menninger1

17
 Conștiința pe cale de dispariție

Katherine Power a fost fugară mai bine de douăzeci şi trei de ani. În

1970, în zilele de glorie ale radicalismului studenţesc, a participat la un
jaf armat asupra unei bănci din Boston, în timpul căruia un poliţist – tată
a nouă copii – a fost împuşcat în spate şi ucis. Urmărită de autorităţile
federale pentru crimă, doamna Power s‑a ascuns în tot acest timp. Vreme
de 14 ani a fost între primii zece pe lista celor mai căutaţi fugari de către
FBI. În cele din urmă, pe la sfârşitul anului 1993, s‑a predat autorităţilor.
Într‑o declaraţie pe care a citit‑o în faţa presei, Katherine Power şi‑a
caracterizat faptele din timpul jafului ca fiind „naive şi necugetate“.
Dar ce a motivat‑o să se predea? „Ştiu că trebuie să dau socoteală
pentru această acuzaţie din trecutul meu, dacă vreau să trăiesc cu
autenticitate deplină în prezent.“
Soţul doamnei Power explică mai departe: „Nu s‑a întors fiindcă
s‑a simţit vinovată, ci fiindcă îşi vrea viaţa înapoi. Vrea să se simtă din
nou întreagă.“
Într‑un articol pătrunzător despre predarea doamnei Power,
comentatorul Charles Krauthammer scrie:

Predarea ei – de dragul „autenticităţii depline“ a fost o formă de terapie,

de fapt a fost etapa finală în procesul terapeutic de recuperare a sinelui.
Allan Bloom a vorbit la un moment dat despre un om recent ieşit
din închisoare, unde fusese supus acestui tip de „terapie“. „El a spus
că şi‑a găsit identitatea şi a învăţat să se placă pe sine însuşi – scrie
Bloom. Acum o generaţie L‑ar fi găsit pe Dumnezeu şi ar fi învăţat
să se dispreţuiască pe sine ca păcătos.“
Într‑o vreme când cuvântul păcat a devenit irelevant – rezervat
pentru ofense împotriva igienei, ca fumatul şi consumul de alcool
(singurele care merită „taxă de viciu“) – predarea în mâna autorităţilor
pentru jaf armat şi crimă nu mai este un act de pocăinţă ci unul de
creştere personală. Jane Alpert, o altă reprezentantă a radicalismului
anilor ’60, care a făcut închisoare pentru implicarea ei în câteva
atentate cu bombă care au rănit 21 de oameni, a spus: „Până la urmă,
am petrecut mulţi ani în programe de terapie, învăţând să‑i înţeleg,
să‑i tolerez şi să‑i iert pe ceilalţi, dar şi pe mine însămi.“

18
 Ce s-a întâmplat cu păcatul?

Să înveţi să te ierţi pe tine însuţi. Iată ceva foarte important în

zilele noastre pentru revoluţionarii cu tendinţe criminale.2

Într‑adevăr, nu este deloc neobişnuit să auzi astăzi tot felul de oameni

spunând că trebuie să învăţăm să ne iertăm pe noi înşine. Dar terminologia
aceasta induce în eroare. „Iertarea“ presupune admiterea vinovăţiei.
Majoritatea oamenilor din zilele noastre care vorbesc despre iertarea de
sine resping explicit ideea de vină personală. Katherine Power este un
exemplu tipic în acest sens. Soţul ei a negat că vinovăţia ar fi fost un factor
în predarea ei. Ea a dorit doar să aibă o părere bună despre sine, să „dea
socoteală pentru acuzaţiile din trecut“ – ca să poată fi reîntregită.
Astăzi, recunoaşterea vinovăţiei este considerată incompatibilă cu
ideea populară de „plenitudine personală“ şi cu nevoia de a proteja
fantezia unui sine bun.

Război împotriva vinovăţiei

Cultura noastră a declarat război vinovăţiei. Însuşi conceptul este
considerat medieval, depăşit, neproductiv. Oamenii care sunt tulburaţi
de sentimentul vinovăţiei personale sunt trimişi de obicei la terapeuţi a
căror sarcină este să le cultive o bună imagine de sine. La urma urmei,
nimeni nu trebuie să se simtă vinovat. Vinovăţia nu duce la stimă de
sine şi la demnitate. Societatea încurajează păcatul, dar nu tolerează
vinovăţia pe care păcatul o generează.
Dr. Wayne Dyer autor al best‑sellerului din 1976 Your Erroneous
Zones pare să fi fost una din vocile cele mai influente care au condamnat
vinovăţia. El a declarat că „vinovăţia este cea mai inutilă dintre toate
zonele comportamentale eronate“. Dr. Dyer consideră că vinovăţia nu
este altceva decât o nevroză. Zonele de vinovăţie trebuie „exterminate,
eradicate şi sterilizate pe vecie“ a scris el.3

Societatea încurajează păcatul, dar nu tolerează

vinovăţia pe care păcatul o generează.

19
 Conștiința pe cale de dispariție

Cum putem să eradicăm şi să sterilizăm zonele noastre de vinovăţie?

Renunţând la comportamentul păcătos care ne face să ne simţim
vinovaţi? Pocăindu‑ne şi cerând iertare? Nicidecum – dr. Dyer este de cu
totul altă părere. De fapt remediul lui pentru vinovăţie este foarte departe
de conceptul biblic al pocăinţei. Iată sfatul lui pentru cititorii chinuiţi de
vinovăţie: „Faceţi ceva ce ştiţi sigur că vă va provoca sentimente de
vinovăţie... Luaţi‑vă o săptămână liberă pe care să o petreceţi singur,
dacă aţi dorit întotdeauna acest lucru, în ciuda protestelor celorlalţi
membri ai familiei, care vă fac să vă simţiţi vinovat. Acest tip de
comportament vă va ajuta să înfrângeţi vinovăţia omniprezentă.“4 Cu
alte cuvinte sfidaţi‑vă vinovăţia. Dacă este necesar, respingeţi‑vă soţia
şi copiii. Atacaţi frontal sentimentul dezaprobării de sine. Faceţi ceva ce
stiţi sigur că vă va face să vă simţiţi vinovat, apoi refuzaţi să luaţi seama
la strigătele conştiinţei, la îndatoririle ce decurg din responsabilităţile
familiale sau chiar la chemările celor dragi. V‑o datoraţi vouă înşivă!
Rareori vinovăţia mai este luată în serios. De obicei ea este
descrisă ca un uşor disconfort, ca o mică neplăcere, ca una din
complicaţiile minore ale vieţii. Ziarul nostru local a publicat recent
un articol despre vinovăţie. Era un text lipsit de profunzime, care trata
mai mult micile răsfăţuri precum alimentaţia bogată în carbohidraţi,
consumul de cartofi pai, dormitul până la ore târzii ale dimineţii şi
alte asemenea „plăceri vinovate“, cum le numea autorul articolului.
Pentru a‑şi argumenta punctul de vedere, acesta cita câţiva psihologi
şi alţi experţi. Toţi caracterizau vinovăţia drept o emoţie, de obicei
neîntemeiată, care poate priva omul de bucuriile vieţii.
Catalogul de publicaţii periodice al bibliotecii listează următoarele titluri
de articole recent apărute pe tema vinovăţiei: „Ce poţi face ca să nu mai
fii atât de aspru cu tine însuţi?“, „Ar putea vinovăţia să te înnebunească?“,
„Negustorii de vinovăţie“, „Cum să scapi de sentimentul vinovăţiei?“,
,,Nu mai pleda vinovat!“, „Vinovăţia: cum să renunţi la ea?“, „Nu hrăni
monstrul vinovăţiei“ şi multe altele de felul acesta.
Însă atenţia mi‑a fost atrasă de titlul unei rubrici de sfaturi, căci
acesta rezuma perfect sfatul cel mai frecvent dat generaţiei noastre:
„NU E VINA TA!“ O femeie scrisese la redacţie ca să spună că a

20