CORELAŢII MACROECONOMICE

MACROECONOM
IE

HOLIAM KEYNES

ACCELERATOR Funcţia de MONEDĂ Q - TOBIN AGREGARE

CONSUM

Efectul de FUNDAMENTE
LEVIER MICROECONOMICE
SAMUELSO
N INFLAŢIE AGENT
OSCILATOR ROBINSON REPREZEN GENERAŢII
UL TATIV SUCCESIVE

Curba
EFECTUL FUNCȚIA DE
PHILLIP
ÎNCASĂRILOR PRODUCŢIE
S
REALE NEOCLASICĂ

NEOCLASI
IS-LM
CI CVASIOFERTĂ CREȘTERE CICLU
AGREGATĂ REAL

RATA
CVASICERERE NATURALĂ
AGREGATĂ A ŞOMAJULUI

SINTEZA
NEOCLASIC
Ă
ECHILIBRUL
GENERAL
CREŞTEREA ECONOMICĂ

Motto:: Odată ce cineva începe să se gândească la creşterea economică, îi

va fi greu să se mai gândească la altceva.
Robert Lucas

Problemă economică centrală: caracterizează performanţele sistemului

economic (naţional, mondial)
Corelare cu alte probleme macroeconomice majore:
Echilibrul
Ciclicitatea
Dezvoltarea economică

Definiţie: Creşterea economică = evoluţia ascendentă a rezultatului

macroeconomic (PIB) potenţial.

Factori:
 Resursele naturale
 Stocul de capital
 Înzestrarea tehnologică
 Resursele umane
 A = parametru, stocul de
Factori de Output F(K,AL) cu progres tehnologic (crescător în muncă) Harrod-neutral
cunoştinţe ⇒
producţie Sistemul ⇒ Modele de creştere
Economiei cu capital uman.
Naţionale F(AK,L) cu progres tehnologic (crescător în capital) Solow-neutral
Modele de C&D
cu capit
Funcţie de producţie F(K,L) F(AK, AL) = AF(K,L) cu progres tehnologic Hicks-neutral uman
(propiuzise
TIPUL FACTORILOR DE PRODUCŢIE
CORELAŢIA CU ECHILIBRUL MACROECONOMIC
)
INCOMPATIBILITATE CU ECHILIBRUL
FACTORI EXOGENI MACROECONOMIC ⇒ Necesitatea
Majoritatea modelelor de creştere Intervenţiei Statului
economică Modelul Harrod-Domar…. → Modele
neokeynesiene
TEORII ALE
CREŞTERII
FACTORI ENDOGENI ECONOMICE
COMPATIBILITATE CU ECHILIBRUL
Modelul P. Romer MACROECONOMIC ⇒ Nonintervenţioniste
Modelul R. Lucas
Modelul Solow ……→ Modele ale noilor
PROBLEMA economişti clasici
OSCILAŢIILOR

Model
Modele ale Ciclului Modele ale Ciclului
Samuelson
Nominal de Afaceri Real de Afaceri
(al oscilatorului)
Influenţă şi corelare factori ⇒ Modele de Creştere Economică
Modele Keynesiene:
Modelul lui Harrod. (1939)

Obiectiv: determinarea condiţiile necesare pentru a se realiza o

creştere echilibrată - cu deplină folosire a resurselor.
Studiază consecinţele pe termen lung ale modelului keynesian.

Roy Harrod arată că disfuncţionalităţile capitalismului semnalate de

Keynes devin şi mai mari într-un orizont temporal cu mai multe
perioade.
Chiar dacă ar exista deplină folosinţă la un moment dat, evoluţia
ulterioară a sistemului nu va mai menţine acest echilibru decât
întâmplător. ⇒ Necesitatea intervenţiei statului pentru asigurarea
unei traiectorii de creştere echilibrate.

Considerând economisirea:
S = sY
Se presupune că investiţia este proporţională cu venitul:
I = v∆ Y
Punând condiţia de echilibru dintre investiţie şi economisire pentru
fiecare perioadă:
It = St ⇒ v∆ Y = sYt ⇒
∆ Y/Yt = s/v

rata (ritm) de creştere, GW = s/v rata de creştere garantată (este

dată de două mărimi ce au tendinţa să se stabilizeze, constante; rata
economisirii şi înclinaţia spre investire). In plus, această rată
garantează creşterea echilibrată (rezultă din condiţiile de echilibru).

Egalitatea dintre investiţia intenţionată şi investiţia efectivă ca stare

de echilibru presupune că întreprinzătorii sunt mulţumiţi şi nu vor
încerca modificarea condiţiilor. Altfel spun atâta timp cât economia
creşte cu o rată garantată investitorii îşi vor păstra comportamentul
(investiţia intenţionată = investiţia realizată).
Presupunem acum că economia nu creşte cu o rată garantată. ⇒
Investiţia efectivă ≠ investiţia realizată, i. e. întreprinzătorii cresc
producţia mai rapid sau mai lent.
Caz I. G < GW ⇒
Investiţia intenţionată < Economisire, Investiţia efectivă
Deoarece investiţia intenţionată depinde de creşterea de venit. ⇒ o
creştere neintenţionată a obiectelor de inventar, i.e. o investiţie
neintenţionată pozitivă:
Iinten < Ief ⇒ Ief = Iinten + δ stocneint; δ >
0

Dar, stocurile neintenţionate implică neputinţa

întreprinzătorilor de a vinde întreaga producţie. Astfel deşi rata de
creştere efectivă a output-ului < rata de creştere garantată, se pare
că întreprinzătorii au crescut producţia prea rapid. Deoarece
întreprinzătorii au impresia că au crescut prea rapid producţia ⇒ că
în perioada următoare ei vor încetini ritmul de creştere a producţiei.
⇒ creşterea decalajului dintre ritmul efectiv şi cel garantat în
perioada următoare. s.a.m.d.

Caz II. G > GW ⇒

Investiţia intenţionată > Economisire, Investiţia efectivă
Aparenţa pentru învestitori că nu au crescut suficient producţia în
raport cu cererea. ⇒ Vor creşte această producţie şi mai rapid
s.a.m.d. Apar scurcircuite în utilizarea capacităţilor de producţie.
Harrod crede că odată ce s-a deviat de la ritmul garantat de creştere
este dificil de stabilit echilibrul.
Încercând să respecte ipoteza deplinei folosinţe Harrod
defineşte
Gn ca rata (ritmul) naturală de creştere. Aceasta este ritmul de
creştere maxim permis de creşterea în forţa de muncă, acumularea
de capital şi progresul tehnologic în concordanţă cu deplina
folosinţă.
Din această perspectivă creşterea echilibrată presupune tripla
egalitate:
G = GW = Gn
Căci dacă G = GW întreprinzătorii nu-şi vor schimba
comportamentul (nu se vor îndepărta de echilibru), iar dacă GW =
Gn nu va exista şomaj şi inflaţie.
Căci dacă GW < Gn apare şomaj.
 Dacă GW > Gn situaţia nu poate dura din moment ce rata
naturală este un prag maxim. ⇒ Se va reveni la rata naturală. Dar
pentru aceasta rată efectivă trebuie să scadă ⇒ G < GW. ⇒
Necesitatea adoptării unor politici monetare şi fiscale a.î.
GW = Gn

Merite:
 Introduce ideea de stabilizatori ai creşterii economice;
 Corelează creşterea economică cu dinamica forţei de muncă.

Critică.
oFuncţiile economisirii şi investiţiei sunt prea simple.
Harrod zice că se ajunge la acelaşi rezultat şi cu funcţii
mai complicate. Investitorii pot vedea decalajul dintre
ritmul de creştere efectiv şi cel garantat ca fiind
temporar. (William Baumol). Ei îşi pot menţine
comportamentul ⇒ Decalajul devine mai mic, sau se
resoarbe. Totuşi dacă decalajul se menţine mai multe
perioade ei vor fi forţaţi să modifice producţia. Chiar şi
aşa instabilitatea nu-i aşa de gravă.
o Modelul nu ia în calcul substituibilitatea factorilor de
producţie (R. Solow). Dacă preţurile factorilor sunt
flexibile şi există substituibilitate, deplina folosinţă va
preleva.

Modelul Domar (1946).

Obiectiv: dimensionarea fluxurilor de investiţii necesare unei
creşteri economice echilibrate.
Studiază: problema deplinei folosinţe pe termen lung (considerând
un interval temporal cu mai multe perioade).
Punctul de plecare al modelului îl reprezintă relaţia
multiplicatorului keynesian:
∆ Y = ∆ I/(1-c) (1)

Se consideră că economia se găseşte în situaţia de deplină

folosinţă şi caută condiţiile necesare ca această stare să se menţină
şi în perioadele următoare.
Creşterea potenţială este dată şi depinde de investiţie şi de o
constantă σ care exprimă tehnicile existente.
Ipoteza deplinei folosinţe presupune:
∆ I/(1-c) = Iσ (ecuaţia fundamentală a lui Domar) (2) ⇒
Creșterea outputului datorată sporului de investiții
∆ I/I = σ (1-c)

i.e. pentru a menţine deplina folosinţă investiţia trebuie să crească

constant cu σ (1-c) (cu ritmul σ /s).

Domar susţine că nu există nici un motiv ca această condiţie

să fie verificată într-o economie în care deciziile de investiţii sunt
luate descentralizat, de foarte mulţi întreprinzători. ⇒
Echilibrul fără şomaj nu poate fi atins decât în mod excepţional.

Concluzie: sistemul economiei de piaţă este departe de a conduce

la echilibru deoarece creşterea necesară a capacităţilor de producţie
Iσ nu poate fi atinsă din moment ce deciziile de investiţii sunt
aleatorii şi nu sunt corelate cu creşterea ofertei potenţiale.
Chiar dacă ar fi aşa noile investiţii se vor adăuga la
capacitatea de producţie existentă, iar pentru menţinerea deplinei
folosinţe va fi nevoie de o creştere şi mai accentuată şi a
investiţiilor s.a.m.d.
Statul poate juca un rol esenţial în stimularea cererii chiar fără
creşterea investiţii. Aceasta deoarece în optică keynesiană ecuaţia
este vaşabilă pentru cheltuiala autonomă, care nu influenţează
capacitatea de producţie potenţială (oferta potenţială). Statul poate
influenţa înclinaţia marginală spre consum în sensul creşterii
modificând repartiţia veniturilor şi astfel să frâneze creşterea
investiţiilor necesară pentru menţinerea echilibrului deplinei
folosinţe (factorul (1-c)σ scade).
Repartizarea veniturilor se poate face impozitând veniturile
ridicate şi subvenţionându-le pe cele scăzute.
Domar susţine că sistemul economiei de piaţă tinde să creeze
capacităţi de producţie excedentare şi că doar intervenţia statului de
a încuraja consumul poate tempera tendinţa de spre suprainvestire.
Meritul principal:
 pericolul suprainvestiţiilor. Economia Japoniei şi Criza
Asiatică (1996, 1997, 1998).

Critică.
Modelul tratează perioada interbelică, iar perioada de boom bazată
pe creşterea cheltuielilor statului se referă mai ales la cheltuielile de
război (efortul fiind oarecum o încordare disperată de forţe).
Modelul ar fi avut succes şi după război când cheltuielile statului
erau direcţionate pentru refacerea economiei.
Modele ale Noilor Economişti Clasici:

Consideratii preliminare: Majoritatea modelelor de crestere

economică lucrează cu funcţii de producţie care au ca variabile
stocul agregat de capital şi volumul agregat de muncă.
Diferenţierea după forma acestei funcţii se face în funcţie de
influenţa progresului tehnologic:
Y = F(K,AL) – cu progres tehnologic crescător în muncă,
Harrod – neutral
Y = F(AK,L) - progresul tehnologic este crescător în capital
Y = AF(K,L) - progresul tehnologic este Hicks-neutral.
MODELUL LUI SOLOW (1956)
Reprezintă punctul de plecare pentru aproape toate analizele
privind creşterea economică. În plus alte abordări sunt mai uşor de
înţeles dacă se face referire la acest model.
Ipoteze:
1. Ipoteze privind funcţia de producţie:

Funcţia de producţie are randamente de scară constante, i.e. ∀ c > o

, avem: F(cK, cAL) = cF(K,AL), căci:
economia este suficient de mare pentru ca posibilităţile de
specializare să fie aproape epuizate; economii mici pot exista
posibilităţi
alte intrări în afară de muncă, capital şi cunoaştere sunt
neimportante. (resursele naturale nu-s o problemă pentru ţările
dezvoltate).
 Timpul nu reprezintă intrare directă în funcţia de producţie, ci
numai prin K, L, şi A. => Y schimbări numai dacă în factorii
de producţie apar schimbări.
Se lucrează cu o formă simplificată a funcţiei de producţie, forma
intensivă, considerând:

1  K   1 
c=
AL
=> F ,1 =  F ( K , AL )
 AL   AL 
(1)

Se definesc:
 K
k=
AL
- volumul de capital pe unitatea de muncă efectivă,
Y
y=
AL
- outputul (rezultatul macroeconomic) pe unitatea de
muncă efectivă
f(k) = F(k, 1) => din (1) y = f(k) (2).

Legătura dintre y şi Y
Y = ALf(k).

Forma intensivă a funcţiei de producţie, f(k), satisface

următoarele proprietăţi (Inada):
f(0) = 0; f’(k) > 0; f’’(k) < 0; f’(0) = ∝; f’(∝) = 0

2. Evoluţia stocurilor de capital, muncă şi cunoştinţe

L’(t) = nL(t); A’(t) = gA(t) (3)
• ∂L(t )
n, g - parametrii exogeni, iar L(t ) =
∂t
N.B. Relaţiile de mai sus pot fi exponenţiale,
L(t) = L(0)ent, A(t) = A(0)egt.

Partea din venitul agregat (output) destinată investiţiei este

considerată exogenă şi constantă, s, iar rata uzurii capitalului este
δ . Astfel:
•
K (t ) = sY (t ) − δK (t ) (4)

Singura restricţie este ca parametrii, n+g+δ > 0 .

Dinamicile modelului:

Dinamica lui k

Din moment ce funcţia de producţie este crescătoare în k,

rezultă necesitatea studierii variabilei k.
Prin transformări succesive a ecuaţiei (4) se obţine o formă
intensivă pentru dinamica lui k:
•
k (t ) = sf ( k (t )) − (n + g + δ ) k (t ) (5)

- ecuaţia principală a modelului lui Solow.

 Ecuaţia arată că rata de modificare a stocului de
capital/unitatea de muncă efectivă este egală cu diferenţa dintre:
s*f(k) - investiţia reală/unitatea de muncă efectivă şi
(n+g+δ )k(t) - investiţia punctului critic, i.e. volumul investiţiei
care trebuie făcută doar pentru a păstra pe k la nivelul existent.

Există două motive pentru care sunt necesare ceva investiţii

pentru a preveni căderea lui k:
uzura capitalului existent şi creşterea cantităţii de muncă efectivă.

Chiar dacă investiţia asigură păstrarea constantă a stocului de

capital K, aceasta nu-i suficient pentru păstrarea lui k constant.
Când investiţia/unitatea de muncă efectivă depăşeşte
investiţia pragul critic al k creşte, de nu k scade (vezi figura nr.1).
Fie k* soluţia ecuaţiei k’(t) = 0, corespunzătoare maximului lui k.
Se poate observa că există o relaţie între k’(t) şi k(t). Realizând o
translaţie convenabilă se poate obţine următoarea diagramă de fază
pentru k (fig. 2)

Investitia de prag
(n+g+δ )k critic

Investiţia reală
sf(k)
k’

k* k
Fig. 1. Investiţia reală şi de prag critic.
 k
′

k1 → k* ← k2 k

Fig. 2. Diagrama de fază a modelului Solow

Dacă, iniţial k1 < k*, => investiţia reală depăşeşte investiţia de

prag critic, => k’ > 0, i.e. k creşte.
Dacă, k2 > k* => k′ < 0.
Pt k = k* => k’ = 0 (k nivel maxim).

Calea de creştere echilibrată.

Din moment ce k tinde (converge) spre k* => întrebarea:

cum se comportă variabilele modelului pentru k = k*.
Prin definiţie munca şi cunoaşterea cresc în ratele n şi g (vezi
ecuaţiile de start). Stocul de capital K = Alk*; din moment ce k
este constant (=k*), K va creşte cu rata n+g (i.e. K’/K = n+g). Dacă
atât capitalul cât şi munca efectivă cresc cu rata n+g, din condiţia
de randamente de scară constante => că şi Y creşte cu aceiaşi rată.
În final, capitalul/lucrător (înzestrarea tehnică a muncii), K/L, şi
producţia pe lucrător, Y/L, cresc cu rata g.
Astfel, modelul lui Solow implică faptul că îndiferent de
punctul de start, economia converge spre o cale de creştere
echilibrată - o situaţia unde fiecare variabilă a modelului creşte
cu o rată constantă.
Pe o astfel de cale de creştere, rata de creştere a output/lucrător
este determinată numai de rata progresului tehnic - g.
 În cele mai multe ţări dezvoltate, se poate aproxima oarecum,
că ratele de creştere ale capitalului, muncii şi producţiei au fost
oarecum constante.

Impactul modificării ratei de economisire.

Parametrul din modelul Solow care este cel mai succeptibil

influenţelor de politică economică este rata de economisire (s).
Împărţirea achiziţiilor guvernamentale între bunuri de consum şi
bunuri de investiţii; a veniturilor între taxe şi împrumuturi şi a
modului în care sunt tratate economisirea şi investiţia, este foate
posibil să afecteze partea din venitul agregat care este investită.
Creşterea lui s ridică curba investiţiei reale, => k* creşte. Dar,
k nu sare imediat la noua valoare a lui k* (vezi fig. 3).
Iniţial k = vechea valoare a lui k*. La acest nivel, investiţia reală
depăşeşte acum investiţia de prag critic - i.e. este alocat un volum
de investiţie peste cel necesar menţinerii constante a lui k - şi astfel
k’ > 0. => k începe să crească şi va continua să crească până ce va
întânli noul prag k*, unde va rămîne constant.

(n+g++δ )k

snf(k)

svf(k)

k*v k*n

Fig. 3. Efectul unei creşteri a ratei economisirii asupra investiţiei.

Cât priveşte output/lucrător Y/L, atunci când k este constant,

aceasta creşte în ritmul g (rata lui A). (Y/L = Af(k)).
Când k creşte, Y/L creşte şi datorită lui A şi a lui k. Rata de creştere
a lui k depăşeşte pe g. Dar când k devine = k*, din nou creşterea lui
Y/L este datorată doar lui g. =>
că o creştere permanentă a ratei economisirii produce doar o
creştere temporară a ratei de creştere a producţiei pe lucrător
(alminteri ea este constantă la nivelul g): k creşte doar un timp,
dar la un punct unde economisirea suplimentară este necesară în
întregime pentru a menţine nivelul ridicat a lui k. (vezi figura 4)

t0 t

t0 t

Rata
crest
Y/L
g

t0 t

lnY/L

t0 t

Fig. 4 Efectele unei creşteri în rata economisirii

t0 - momentul creşterii ratei de economisire.

Prin ipoteză s sare la momentul t0 şi rămâne constantă la acest
nivel.
k creşte gradual de la vechea valoare k* la noua valoare. Rata de
creştere a producţiei/lucrător, ce era iniţial g, va creşte în momentul
t0, şi apoi va reveni gradual la vechiul nivel.
În concluzie, modificarea lui s are un efect de nivel, dar nu un
efect de creştere: aceasta va modifica calea de creştere echilibrată a
economiei, şi astfel nivelul producţiei/lucrător la orice moment de
timp, dar nu va afecta rata de creştere a producţiei/lucrător pe calea
de creştere echilibrată.
 În modelul lui Solow numai schimbările în rata progresului
tehnologic au efecte de creştere, celelalte au doar efecte de nivel.

Impactul asupra consumului.

Aceasta presupune introducerea gospodăriilor în model:

bunăstarea lor depinde de consum nu de producţie, iar investiţia
este o problemă de viitor.Initial consumul va descreşte brusc apoi
va creste pe măsura creşterii lui k şi a menţinerii lui s la noul nivel.
(fig. 1.5).
c

t0 t
Efectul asupra producţiei agregate pe termen lung.

Efectul pe termen lung a unei creşteri a lui s asupra producţiei

agregate, este dat de:
∂y*/∂s = f’(k*)∂k*(s,n,g,δ )/ ∂s (1.16)
y = f(k*) - nivelul producţiei/unitatea de muncă efectivă pe o cale
de creştere echilibrată. Astfel pentru a găsi ∂y*/∂s, este necesar să
fie aflat ∂k*/∂s. Pentru aceasta se reaminteşte că k* este definit a.î.
k’ = 0, => k* satisface relaţia:
sf(k*(s,n,g, δ )) = (n+g+δ )∂k*(s,n,g, δ ) (1.17)
Unde k*f’(k*)/f(k*) - elasticitatea producţiei în raport cu capitalul
k*, notată
α k(k*) =>

i.e. dacă pieţele sunt competitive şi nu există externalităţi, capitalul

atinge productivitatea sa marginală. În acest caz, volumul total
primit de capital (/unit de muncă efectivă)pe o cale de creştere
echilibrată este k* f’(k*). Astfel dacă acest capital atinge
productivitatea sa marginală, partea din venitul agregat care revine
capitalului este k* f’(k*)/f(k*) (sau α k(k*)).
În cele mai multe ţări, partea de venit ce revine (este plătită)
capitalului este de circa o treime. Dacă utilizăm această dată în
estimarea lui α k(k*) => că elasticitatea producţiei în raport cu rata
economisirii pe termen lung este de circa 1/2. De exemplu, pt o
creştere de 10% a ratei economisirii (de la 20% la 22%). produce o
creştere a producţiei pe lucrător de circa 5% în raport cu calea care
ar trebui să fie urmată. Chiar la o creştere de circa 50% în s, y*
numai de 22% creştere. =>
modificări însemnate în rata econmisirii au doar un efect moderat
asupra nivelului producţiei pe o cale de creştere echilibrată.

Viteza de convergenţă.

În practică, noi suntem interesaţi nu numai de eventualele

efecte asupra modificării unor parametri (cum ar fi s) ci şi de
rapiditatea cu care se petrec aceste efecte.
În mod normal n+g+δ este de circa 6% (1-2% pt creşterea
populaţiei, 1-2% pentru creşterea output/lucrător, 3-4% pt uzură).
Dacă partea capitalului este de circa 1/3, (1- α k) (n+g+δ ) este de
circa 4% . Prin urmare k şi y se mişcă cu 4% anual şi sunt necesari
aproximativ 18 ani pentu a atinge calea de mijloc a valorilor căii de
creştere echilibrată. De exemplu, la o creştere a lui s de 10%,
output este 0.04(5%) = 0.2% peste calea prevăzută după un an; este
de 0,5(5%) = 2.5% peste traiectorie, după 18 ani, va atinge 5%
asimptotic. =>
Nu numai că impactul modificării lui s sunt modeste, dar şi
viteza de producere este slabă.