Marius Eşi

DECADENŢA SINCERITǍŢII.
O FILOSOFIE NAIVĂ PRIN GÂNDURI SIMPLE

DÉCADENCE DE LA SINCÉRITÉ.
UNE PHILOSOPHIE NAÏVE À TRAVERS DES
PENSÉES SIMPLES

THE DECAY OF SINCERITY

A NAIVE PHILOSOPHY IN SIMPLE THOUGHTS

1
 2008

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Description CIP de la Bibliothèque Nationale de la Roumanie
Cataloguing – in - Publication Data of the National Library of Romania

EŞI, MARIUS

Decadenţa sinceritǎţii. O filosofie naivǎ prin gânduri simple / Marius Eşi, Suceava,
Editura ,,BBBB”, 2008
Décadence de la sincérité. Une philosophie naïve à travers des pensées simples / Marius
Eşi, Suceava, Editura ,,BBBB”, 2008
The Decay of Sincerity. A Naive Philosophy in Simple Thoughts / Marius Eşi,
Suceava, ,,BBBB” Publishing House, 2008

Corector : Nist Corido

Correcteur : Nist Corido
Proofreader: Nist Corido

Traducere în limba francezǎ : Irina Lulciuc

Traduction en français: Irina Lulciuc
Translation in French: Irina Lulciuc

Traducere în limba englezǎ : Tinela Nastasi

Traduction en anglais: Tinela Nastasi
Translation in English: Tinela Nastasi

Tehnoredactare computerizatǎ: Cǎtǎlin Mihnea

Réalisateur technique: Cǎtǎlin Mihnea
Editing: Cǎtǎlin Mihnea

Coperta: Cǎtǎlin Mihnea

Couverture: Cǎtǎlin Mihnea
Cover: Cǎtǎlin Mihnea

Editura ,,BBBB’’ NNN, 2008

Éditions ,,BBBB’’ NNN, 2008
,,BBBB’’ NNN Publishing House, 2008

ISBN

Tipǎrit în ROMANIA
Imprimé en ROUMANIE
Printed in ROMANIA

2
 CUPRINS

Mulţumiri
Cuvânt înainte
La început …
Ce înseamnă să faci filosofie cu pasiune ?
Viziune asupra liniştii
Involuţie
Iubire împietrită
Realitate
Cum se naşte un şoim ?
Cum moare un şoim ?
E scris în stele…
O iubire interzisă
3
Când pierzi pe cineva drag
Dansând în faţa morţii
Altceva
O picătură de cianură este suficientă pentru iubire, pentru prietenie…
Epitaf
Necrolog
Testament
Decadenţa sinceritǎţii (în limba francezǎ)
Decadenţa sinceritǎţii (în limba englezǎ)

SOMMAIRE

Remerciements
La décadence de la sincérité (en roumain)
Avant – Propos
Au commencement …
Que signifie philosopher avec passion ?
Vision du silence
Involution
Amour pétrifié
Réalité
Comment naît un faucon ?
Comment meurt un faucon ?
C’est écrit dans les étoiles ...
Un amour interdit
4
Quand on perd quelqu’un qu’on aime
Dansant devant la mort
Autre chose
Une goutte cyanure est suffisante pour l’amour, pour l’amitié …
Épitaphe
Nécrologue
Testament
La décadence de la sincérité (en anglais)

CONTENTS

Thanks
The Decay of Sincerity. A Naive Philosophy in Simple Thoughts (in Romanian)
The Decay of Sincerity. A Naive Philosophy in Simple Thoughts (in French)
Introduction
In the beginning...
What does it mean to do philosophy passionately?
Perspective on silence
Involution
One Stone Love
Reality
How is a falcon born?
How does a falcon die?
It is written in the stars…
One Forbidden love
When you lose somebody dear
5
Dancing face to face with death
Something else
A drop of cyanide is enough for love, for friendship…
Epitaph
Obituary
Testament

6
 DECADENŢA
SINCERITǍŢII.
O FILOSOFIE
NAIVĂ PRIN
GÂNDURI SIMPLE

7
 Dedic aceastǎ carte celei mai minunate
fiinţe pe care am cunoscut-o vreodatǎ, pe
care am iubit-o enorm şi pe care o voi iubi
întotdeauna, AVENIC GARD.

8
 Iubirea se simte
cu inima şi se trǎieşte
cu sufletul.
AVENIC GARD

9
 MULŢUMIRI

,,Decadenţa sinceritǎţii” reprezintǎ trǎiri, emoţii care nu au dat pace subiectivitǎţii. Astfel,
unele dintre aceste trăiri, unele gânduri, unele ,,filosofii” au rămas în amintirile trecutului, în
crizele existenţiale de altădată şi poate e mai bine că s-a întâmplat astfel. Alteori, însǎ, contradicţia
cu alte idei, contradicţia cu cei care au avut curajul filosofării, cu aceia care au avut curajul de a
trǎi şi de a iubi s-a transpus într-o gândire care mereu parcǎ a dorit sǎ schimbe ceva din imaginea
despre natura subiectivitǎţii.
Aceastǎ situaţie se justificǎ şi prin faptul cǎ viaţa nu trebuie vǎzutǎ şi ,,refuzatǎ” prin
intermediul frustrǎrilor (oricare ar fi acestea), viaţa în sine nu trebuie privitǎ ca o prejudecată
ideaticǎ în care conceptele, teoriile, cele mai profunde trǎiri sunt exprimate de dragul de a fi
exprimate. Complexitatea trǎirilor afective relevă, deşi nu toată lumea recunoaşte, o nevoie acută
de filosofare. Este vorba despre o nevoie specifică de a explica universul subiectiv cu orizonturile
şi limitele sale de cunoaştere. Dar această încercare de a înţelege respectivele implicaţii trimite la
o altă problemǎ şi anume, cea a naturii umane. Or, natura umanǎ nu este posibilǎ, nu se poate
justifica pe sine decât prin raportare la cel mai profund sentiment: iubirea.
Astfel, dacǎ iubirea nu are graniţe, atunci înţelegerea mecanismului acesteia transcende şi
în spaţii în care validitatea pe care o presupune devine semnificativǎ. De puterea acestui
semnificativ se fac oarecum ,,vinovaţi” cei care mi-au stat alǎturi şi cu ajutorul cǎrora am reuşit sǎ
transpun cele mai multe dintre ideile care mi-au oferit o parte din extazul existenţial. Mai mult,
aceştia mi-au arǎtat cǎ ,,Viaţa e frumoasǎ chiar dacǎ situaţiile sunt uneori de neînţeles”, mi-au
confirmat cǎ întrebarea ,,Eşti OK?” naşte rǎspunsuri precum ,,Problema mea!” sau ,,Problema
ta!”, mi-au întǎrit convingerea cǎ uneori ,,În viaţă se poate da totuşi restart”, adoptând chiar în
situaţii specifice o atitudine de ,, Je m’en fiche!”. De altfel, lumea din care fac parte mi-a arǎtat cǎ
riscul trebuie întodeaunǎ îmbrǎţisat şi aceasta în numele sinceritǎţii, chiar dacǎ uneori ea se
desǎvârşeşte prin decadenţǎ.
Cu acest prilej, multumesc mult acelor persoane pentru sugestiile date, pentru faptul cǎ au
avut curajul şi rǎbdarea de a parcurge aceste gânduri, pentru criticile constructive aduse, pentru
ajutorul dat la traducerile în limba francezǎ şi în limba englezǎ a celor mai profunde emoţii, fǎrǎ
de care, definitivarea acestei minunate poveşti care a început undeva, cândva, nu ar fi fost
posibilǎ.
De aceea, vreau sǎ amintesc numele unor persoane faţǎ de care le rǎmân recunoscǎtor
pentru cǎ au reuşit sǎ înţeleagǎ adevǎratele trǎiri cu care s-a confruntat subiectivitatea. În primul

10
rând, mulţumesc Irinei Lulciuc şi Tinelei Nastasi pentru cǎ au înţeles ceea ce trebuia sǎ fie înţeles
referitor la manifestarea logicii afective specifice oricǎrei subiectivitǎţi. Le mulţumesc mult pentru
modul în care au rǎspuns provocǎrii de a transpune aceste gânduri într-o formǎ ce aparţine altor
dimensiuni spirituale. În acest sens, le sunt recunoscǎtor pentru modalitatea prin care au avut grijǎ
de traducerea în limba francezǎ şi în limba englezǎ a acestei cǎrţi. De asemenea, mulţumesc din
suflet lui Dominique Besnard-Rousset a cǎrei implicare a contribuit la exprimarea autenticitǎţii în
limba francezǎ, dar şi lui Mary Connoly care a fǎcut posibilǎ înţelegerea în limba englezǎ.
Observaţiile acestora relevǎ o încercare serioasǎ de a transpune gândurile şi sentimentele
subiectivitǎţii în dimensiuni spirituale, specifice, de altfel, unor orizonturi cu mentalitǎţi diferite.
Totodatǎ, mulţumesc lui Nist Corido, Danei Slevoacǎ şi Georgianei Macovei pentru modul în care
au contribuit la editarea şi apariţia acestei cǎrţi. Imaginaţia lor transpusǎ în grafica unor pagini
constituie dovada cea mai concludentǎ a implicǎrii lor în acest demers. Nu în ultimul rând îi
mulţumesc lui Avenic Gard, fiinţa la care am ţinut cel mai mult şi care mi-a arǎtat cǎ o iubire
profundǎ şi adevǎratǎ poate fi totuşi posibilǎ oriunde şi oricând. Dacǎ amintirile pot sǎ te
distrugǎ, tot ele sunt acelea care te ajutǎ sǎ trǎieşti prin creearea unor idei, a unor cuvinte, a unor
lumi posibile: SIDMINA.

11
 CUVÂNT ÎNAINTE

Dragă fiinţă, înainte de a parcurge aceste gânduri nu uita un lucru: orice gând exprimă
speranţa, iar ca proces teleologic acesta se transformă în resemnare. Cu toate acestea, nu vrei să
recunoşti, nu vrei să accepţi această situaţie pentru că voinţa ta este aceea care te păcăleşte, te
face invincibilă, nemuritoare. Dar acest principiu nu mai este valabil şi în nefiinţă. Slăbiciunea ta
îţi provoacă dezgust şi te resemnează. Dar înainte de orice nu uita că nefiinţa este nelimitată, iar
conştiinţa propriei fiinţe nu este decât o stare care te face să simţi frica, teama, angoasa.
Nu uita că nu ai cum să fugi din calea nefiinţei. Cândva, toţi suntem condamnaţi la
resemnare. Cândva, toţi suntem condamnaţi la nefiinţă. Cândva toţi vom avea parte de aducere-
aminte, dar şi de uitare. Istoria te va consemna poate undeva într-un timp uitat sau într-un loc pe
care foarte puţini îl vor descoperi tocmai din dorinţa de a uita de uitare. Este vorba de o luptă
permanentă între fiinţă şi nefiinţă, o luptă în care rezultatul este cunoscut dinainte. De fapt, acesta
este absurdul naturii tale: ambiţie şi resemnare.
S-ar putea ca felul meu de a gândi să-i nemulţumească pe cei din jur; ba pe alţii chiar să-i
înfricoşeze. Unii ar putea deveni ironici, alţii ar da dovadă de nepăsare. Trebuie să recunosc faptul
că îmi face plăcere acest lucru. În fond, aceasta este lumea în care propria existenţă se manifestă.
N-aş fi singura persoana din lumea aceasta despre care s-ar spune: ”Acela nu-i decât doar un
nebun!” Să ştii să vrei înseamnă să fii printre primii; înseamnă să lupţi, să reacţionezi, să ripostezi
astfel încât şansa tot de partea ta să fie. În ciuda zbucimului interior pe care îl are fiecare
persoană, de fapt, noi toţi suntem aceiaşi. Este, cred, cea mai insuportabilă identitate ontologică.
Viaţa unuia nu este decât imaginea în oglindă a celuilalt. Astfel, avem de-a face cu două lumi: una
reală şi o alta posibilă. Datoria noastră este să trăim, iar scopul este de a stabili care dintre aceste
lumi este demnă de noi. Acest egocentrism duce la un adevăr mai mult sau mai puţin tragic. Şi cu
toate acestea, s-ar putea ca odată sa iasă ceva la iveală…
Tot ceea ce vei întâlni aici nu sunt decât obsesii care s-au concretizat la nivelul visului.
Gândul a venit peste fiinţă provocând emoţiile inerente! Nu trebuie decât să ai puterea de a ţi le
recunoaşte şi de a le accepta. În fond, nu trebuie decât să te resemnezi şi să ironizezi resemnarea,
să ironizezi ironia ironiei resemnării.
Cu multă compasiune,
M. E.

12
 LA ÎNCEPUT…

Persavosentloschecalcosventiuno!
La început a fost un gând. Dar nu un gând care pur şi simplu vine şi pleacă, ci unul care se
concretizează simultan peste tot, unde fiecare maestru (profesor, dascăl), fiecare discipol (elev,
student) caută şi aşteaptă ceva…Maestru şi discipol, iată o complementaritate absolută !
Discut cu unii colegi şi îmi dau seama că şcoala unde şi-au trăit o bună parte din viaţă poartă
amprenta trecutului. Unii dintre ei sunt agitaţi, poate puţin emoţionaţi. Ba mai mult, încerc să-i
provoc puţin, să intru în trecutul lor. Aproape la toţi aceleaşi gânduri se propagă din aproape în
aproape, se regăsesc amintiri…
Persistenţa gândurilor şi a sentimentelor de altădată provoacă spiritul. Şi îmi dau seama că
nimic nu se pierde, chiar dacă imaginea proprie se schimbă. Impresiile se păstrează în emoţii, în
ciclicitatea istoriei, iar eternitatea exprimată în conceptul de timp anulează distanţa dintre generaţii.
Un gând şi-o amintire comunică întregului univers clipele nevăzute şi neauzite de altădată…
Privesc în jur şi conştientizez un viitor nevăzut pe care unii dintre cei tineri s-ar putea să-l
simtă cândva în oglinda trecutului care va veni: profesori, colegii, prietenii de altădată. Ceea ce
apăruse la început ca un gând s-a transformat dintr-o dată în rază de lumină. În amintirea lor, să
lăsăm ca această rază de lumină să străbată timpul, zborul să fie lin, iar pe căldura ei să fie gravat
ÎNŢELEPCIUNE!
Zborul păsărilor dă naştere unui zâmbet de iubire, iar minunea Universului cântă şi vorbeşte
peste timp cu ceva ce a fost…
Dacă la început a fost un gând, cu siguranţă că sfârşitul nu va exista…
Dacă neprevăzutul naşte idei, atunci sigur conştiinţa va merge mai departe…
Originalitatea şi libertatea de exprimare specifice demnităţii umane cristalizează
recunoştinţa faţă de clipele de altădată, căci undeva, cândva a început o minunată poveste…

CE ÎNSEAMNǍ SǍ FACI FILOSOFIE CU PASIUNE ?

13
- Înseamnă să crezi că întotdeauna există o posibilitate !
Să trăieşti de unul singur în doi; să te vezi din perspectiva celuilalt; să simţi nevoia de
conflict cu tine însuţi; să ai puterea să te învingi; să mergi pe drumul autocunoaşterii (dacă îl vei
afla vreodată). Personalitatea unică în felul ei nu este oare o exacerbare a conflictului izbucnit între
mine şi mine ? Ce este necesar ? Să fii calm sau să fii coleric, să fii slab sau puternic, să fii pesimist
sau optimist? S-ar putea ca aceastǎ necesitate să rezulte tocmai din abilitatea noastră de a observa
Realitatea. Dar oare nu se ajunge la un plictis procedând astfel? Întotdeauna există o posibilitate !…

- Înseamnă să sufoci pe cei din jur cu felul tău de a fi !

Dorinţa şi puterea reprezintă două gânduri care nu te lasă să trăieşti întotdeauna aşa cum nu
şi-ar dori alţii! La fel de bine, ele fac mai dificilă problematologia propriei naturi. Contextualitatea
ne provoacă satisfacţie şi neplăcere. De aceea, teribilismul duce la distrugerea ta ca persoană. La fel
şi bunul simţ generează nefiinţa. Normalitatea înseamnă contradicţie. Anormalitatea duce la
contradicţie ! Iar echilibrul duce undeva ? Răspunsul este următorul : nicăieri, adică acolo unde …

- Înseamnă să devii parşiv !

Se spune că eşti plin de virtute dacă eşti bolnav şi nu arăţi nimănui acest lucru. Eşti bolnav şi
nu spui nimic celor din jur - aceasta este virtutea împlinită, cred unii. Această situaţie nu este decât
o resemnare în faţa morţii. Dar datoria noastră nu trebuie să fie una a resemnării, ci una a luptei. O
luptă, însă, în şi (prin) resemnare. Nu trebuie să ţinem ascunsă în noi boala, durerea, suferinţa, ci
toate acestea trebuie dezvăluite şi celor din jur. Trebuie să-i molipsim şi pe ceilalţi cu propria
noastră suferinţă. Fiecare trebuie să ştie ce înseamnă să fii suferind, un contagios nevindecabil.
Fiecare trebuie să simtă măcar o singură dată teama şi nebunia şi non-nebunia. Cel care este bolnav
nu trebuie decât să plângă în hohote în faţa celorlalţi, strigătul de durere să-i fie puternic. Suferinţa
lui are menirea de a-i impresiona pe cei apropiaţi. Astfel, cei sănătoşi vor râvni la boala, la durerea
şi la suferinţa celui bolnav; ei vor găsi un pretext în a aduce cuvinte de alinare în jur. Văzând
infernul, bolnavul se îndreaptă spre rai. El va fi iertat, căci a suferit, iar suferinţa lui se transmite şi
altora.
Boala este învinsă când se reuşeşte eliminarea acesteia din propriul trup doar în clipa în care
cel sănătos ţi-a împrumutat-o. Miracolul propriei vindecări constă în aceea de a-l face pe cel de
lângă tine să-ţi iubească boala. Războiul dintre bolnav şi sănătos trebuie să se sfârşească printr-un
compromis. Cine va câştiga ? Probabil cǎ nimeni. Şi totuşi, eşti dispus să afirmi că totul depinde de
acest război…

14
- Înseamnă să jubilezi asupra bolii!
Câtă neputiinţă la un om bolnav! Câtă neajutorare! Oare chiar un nimic să ajungă omul la
boală ? Omul bolnav este omul nesperanţei şi al durerii insuportabile. Omul luptă. Boala luptă.
Groaza şi speranţa se agaţă de fiinţă. Orgoliul, însă, le face pe ambele să piardă războiul. Boala
transformă fiinţa şi dă în acelaşi timp iluzii acesteia. Aprindeţi o lumânare şi chemaţi un doctor !…

- Înseamnă să conştientizezi cutremurul propriei fiinţe !

O moarte adâncă, adâncă zguduie carnea. A sosit clipa ultimului gând în viaţă. Pofta de a
mai trăi a ajuns la limită. La limita începutului sau la limita sfârşitului ? Supremaţia angoasei asupra
calmului se face simţită în toată fiinţa. Totul vibrează în acest moment. Dorinţa de a trăi s-a
transformat într-un suspin sfâşietor. Apar roluri. Se schimbă locuri. Triumful calmului asupra
angoasei îşi va spune cuvântul în cele din urmă. Muribundul nu face altceva decât să conştientizeze
angoasa şi calmul. Răceala morţii înseamnă dictatura asupra trupului. Frigul este mai puternic decât
căldura. Dar unde începe şi unde sfârşeşte căldura ?

- Înseamnă să vezi disperarea unui mort !

Disperarea unui mort, iată cea mai groaznică disperare din câte există ! Să fii mort şi să nu
conştientizezi această stare, înseamnă să fii şi să nu exişti în acelaşi timp. Prăbuşire şi ascensiune se
contopesc formând disperarea. Ai murit, dar poate mai există o sclipire de viaţă în tine. S-ar putea
să mai trăieşti puţin. Apare gândul: o ultimă raţiune. Anticipezi mişcarea. Gândirea şi simţul se
deschid, priveşti în jur sau simţi fără să priveşti. Şi vezi, şi simţi doar întuneric şi cianură. Realul
devine ireal. Spaima te cuprinde, iar disperarea se amplifică.
Să-ţi gândeşti moartea, să-ţi intuieşti răceala trupului, să-ţi simţi mirosul propriei tale cărni
aflate într-o continuă descompunere. Să te-nfiori de propria ta imagine, să mori şi să trăieşti în
acelaşi timp, iată spaimele care alcătuiesc disperarea unui mort. Ai fost viu. Acum eşti un cadavru
sănătos. Eşti mort, dar trăieşti încă. Uimirea nu are valoare sau…

- Înseamnă să accepţi resemnarea împotriva propriei voinţe!

Prin elocvenţǎ este detestat hazardul.
Câtă jale este la înmormântarea unei non-fiinţe ! Câtă suferinţă este în aceste clipe! Cât
regret este în jur! Şi culmea, câtă bucurie încearcă în acest moment să afişeze unii din jur, o formǎ
inconştientǎ, de altfel, de a arǎta slăbiciunea propriei lor fiinţe, de a ascunde propria durere! De câte
soluţii ai oare nevoie pentru a rezolva problema resemnǎrii faţă de ceea ce nu va mai fi ?

15
- Înseamnă să vezi că o lumină s-a stins şi să aştepţi o alta să se aprindă !
Când eşti pe drumul nefiinţei necrologul se concretizează, iar tristeţea şi bucuria vor veni
lângă tine. Voinţa şi ambiţia dispar şi ele. Şi cât de mult te-au ajutat în fiinţă ! Prietenii, dacă există,
dispar şi ei. Duşmanii la fel ! Iar cei dragi ….Pe cei dragi i-ai părăsit şi nu conştientizezi că nu-ţi
mai pasă de ei.
Pe cei dragi nefiinţa îi transformă în suferinzi, în nebuni, în neputincioşi în a înţelege
moartea, în nişte resemnaţi ! Nefiinţa e lângă ei, iar ei sunt lângă nefiinţă. Comunicarea se
realizează prin suspin şi tăcere, prin lacrimi şi nepăsare, transformare şi disperare. Ce rămâne ?
Cutremurarea care va dispărea şi ea cândva…

- Înseamnă să meditezi privind acolo, undeva !

Meditezi profund şi spui: ,,există”, ,,nu există”. Şi spui: ,,probabil”, iar probabilul devine
altceva ş.a.m.d. Privind acolo, undeva îţi dai seama de starea confuză care învǎluie propria fiinţǎ. Te
cutremuri, te înspăimânţi. Frica a fost dintotdeauna în tine, iar conştientizarea acesteia îţi provoacă
o stare de singurătate. Singurătatea apare când intensitatea fricii creşte. Frica îţi blochează reacţiile,
dar îţi dă şi un curaj nebunesc. Privind acolo, undeva te întrebi: ,,oare există o lume unică sau una
situată într-o alta etc ?”. Pluralitatea lumii oferă ambiguitatea care acolo undeva, cândva…

- Înseamnă să-ţi provoci o rană în existenţă !

Ne-am îndepărtat cu toţii de trecut. Artificialitatea determină dispariţia spiritului. Acolo
unde spiritul lipseşte dispare orice iniţiativă de a trăi. Să fim condamnaţi la non-spiritualitate ?
Pretindem că trăim într-un timp prezent. Existenţa reprezintă primejdie pentru creaţie. Ofensiva
noastră este de fapt atacul nostru. Existenţa care se autodistruge devine, de asemenea, primejdie
pentru creaţie…

- Înseamnă să te contrazici !
Ce lume blândă ! Blândeţe mercantilă ! Trăim într-o stare de beatitudine, de delir
nemărginit. Suntem prizonierii de ce-ului. Suntem optimişti pentru că avem dreptul la optimism.
Suntem pesimişti pentru că avem dreptul la pesimism. Alegem orice, dar alegem ceva anume. Ne
autoinvităm la existenţă, iar apoi facem tot posibilul să ne distrugem. Şi totuşi, s-ar putea ca şi o
contradicţie să fie posibilă…

- Înseamnă să trăieşti deziluzia!

16
 O lume brutală. Peste tot viciu ! O lume nebună ! Scârbă de tot. Pasiune între oameni. Nu
serveşte la nimic să râzi de comicul acestei lumi. Nu merită să plângi. Nu merită s-o ajuţi să
triumfe, nu merită nici s-o jeleşti măcar. O lume în delir, iată ce suntem noi. Un delir nesfârşit, un
delir nebunesc. Prin noi, lumea apare şi dispare. Se justifică existenţa lumii ? Se justifică propria
existenţă ? Depinde de fiecare.
Lumea ? O contradicţie ! Lumea ? O deziluzie !
Lumea ? Un curaj ! Lumea ? O certitudine !
Lumea ? Ceva poate prea mult!

- Înseamnă să găseşti o nebunie curată !

Adesea oamenii lovesc unii în ceilalţi. Trupul caută, spiritul găseşte. Spiritul gândeşte,
trupul găseşte. Acel lucru, acel fapt. Trupul caută, trupul găseşte; spiritul gândeşte, spiritul
găseşte…

- Înseamnă să percepi un strigăt în întunecimea minţii tale !

Eşti singur şi gândeşti. Intri în contradicţie cu propria persoană. Ajungi la o conştiinţă
încărcată. Simţi un miros de respiraţie cadaverică, dar şi de libertate utopică. Şi, atunci, vrei să ieşi,
să evadezi, să respiri şi/sau să inspiri altceva decât iluzie şi disperare. Un strigăt se aude în
întunecimea minţii tale. Un fulger, un necaz. Şi, totuşi, un fulger în întunecimea minţii tale. Ceva
prea pueril, dar necesar…

- Înseamnă să gândeşti gândirea!

Lui Murphy: dacă nu protestezi nu ai; dacă protestezi s-ar putea să fie şi mai rău.
Câte cuvinte, atâtea ştiinţe. Câte imagini, atâtea cunoştinţe.
Totul este măreţ, magnific, impresionant până când intervine plictiseala.

- Înseamnă să crezi că nu mai există nici o posibilitate !

Cum vezi această lume ? De fapt, o vezi, o simţi sau ţi se pare? Unii care consideră a fi
superiori altora cred că pot să profite de cei din urmǎ. Aplică dictatura şi teroarea ieşite din propria
lor frustrare. Cândva am cunoscut o persoană despre care cei înţelepţi spuneau că a avut o copilărie
plină de timidităţi şi de frustrări. Această persoană a crescut, a tăcut şi a lovit mortal. Apoi a devenit
un dictator mărunt. În acel moment, mulţi au căzut, dar şi mai mulţi s-au născut. Celor căzuţi soarta
le-a rezervat nepăsarea. Dintre cei născuţi, unora le-a fost rezervată nemurirea, iar altora, le-au fost
date timiditatea şi frustrarea… Despre micuţul dictator nu se mai ştie nimic…

17
- Înseamnă să accepţi imprevizibilul !
Să cânţi ! Să râzi ! Să plângi ! Să zbori ! Iată câteva dintre imperativele de care trebuie să ţii
seama în existenţa ta. Analiza propriei conştiinţe ar trebui să te ducă la credinţa în cineva sau în
ceva! Să strigi! Să conştientizezi distrugerea! Să-ţi placă boala! Să simţi moartea! Să iubeşti ceea ce
nu crezi că iubeşti ! Iată câteva din dorinţele majorităţii şi, totuşi, atât de imposibil de atins!

- Înseamnă să-ţi imaginezi viitorul !

Aproape tot timpul suntem obsedaţi să construim scenarii apocaliptice. Se pare că omenirea
are o plăcere mare în a imagina astfel de scenarii. Dar cutremurul fiecărei civilizaţii nu se
conştientizează decât după ce acesta s-a petrecut…Aproape întotdeauna ne gândim la sfârşit, dar la
început mai rar.
Imagineazǎ-ţi că dintr-o dată ai afla că mai ai foarte puţin de trăit. Cauza ar putea fi oricare.
Care ar fi prima reacţie a ta? Dar a celor din jurul tǎu? Imagineazǎ-ţi, de asemenea, cǎ aceeaşi
cantitate de timp ţi s-ar oferi pentru a reconstrui lumea. Cum ai proceda ? Care ar fi primul lucru pe
care l-ai face?
Întreabǎ-te: ,,Ce înseamnă să faci filosofie cu pasiune ?”.

VIZIUNE ASUPRA LINIŞTII

În permanenţă ideea de linişte urmăreşte propria fiinţǎ. Cât de plăcută poate fi! Şi câtǎ
violenţǎ poate genera în jur! (Ne)liniştea învǎluie fiinţa din toate părţile. Cea mai curată linişte se
poate obţine în singurătate. Cea mai purǎ nelinişte se naşte tot în singurǎtate. Cu toate acestea,
liniştea surprinde numai dacǎ se aflǎ în relaţie cu altceva. Astfel, atribuirea unor trǎsǎturi explicite
permite gândului libertate de exprimare, iar sentimentelor sǎ se manifeste.
Când se poate dobândi o linişte purǎ? Străbătând liniştea crezi cǎ poţi înţelege cu adevărat
ce este binele, ce este răul, ce este suferinţa, ce este bucuria. Dar oare chiar există unele ca acestea?
De pildă, meditaţia cere singurătate, dar, paradoxal, gustând din suferinţă şi plutind în melancolie,
simţi că nu mai eşti singur. Prin linişte te consumi enorm, în interiorul tău având loc adevǎrate
angoase existenţiale. Prin linişte, crezi că ajungi la autocunoaştere, la reconstrucţia lumii, a
realităţii, la soluţii etc.
Curajul de a transpune gânduri simple printr-o filosofie naivǎ presupune în fond o sinceritate
inocentǎ amestecatǎ cu un adevǎrat delir ideatic, dar şi cu explicaţii uneori contradictorii, care nu
18
susţin de fiecare datǎ niciun tip de logicǎ prin intermediul cǎreia sǎ fie respectate principii de bazǎ
ale gândirii. Aceastǎ filosofie naivǎ ţine mai degrabǎ de o logicǎ a afectivitǎţii, a trǎirilor profunde,
care are nevoie uneori de banalitate, de o decadenţǎ a sinceritǎţii. Poate, de aceea, nemulţumirea
celorlalţi faţǎ de ceea ce va urma, faţǎ de gândurile simple, faţǎ de meditaţiile puerile, faţǎ de trǎirile
scrise se va transforma în ironie.
Aproape cǎ ne e ruşine sǎ mai expunem gânduri simple şi sǎ fim adepţii unei filosofii naive.
Este o ruşine ce provine din fricǎ. Este vorba despre frica de batjocura celorlalţi, de ironia acestora,
o fricǎ apǎrutǎ din neînţelegerea pe care alteritatea o afişeazǎ cu nonşalanţǎ. În acest mod, dreptul la
autoironie este pe deplin justificat. Expunerea gândurilor simple duce la prǎbuşirea subiectivitǎţii în
naivitate. Un pretext în plus ca ironia celor din jur sǎ se nǎpusteascǎ sǎlbatic asupra sufletelor care
au avut curajul inocenţei, al riscului, asupra celor care au îmbrǎţişat o filosofie a zborului şi care au
avut puterea de a urma un drum al succesului, asupra celor care au acceptat ambiţia şi resemnarea,
dar şi asupra celor care au îndrǎznit sǎ iubeascǎ profund.
Copleşit de liniştea adâncă, adâncă încep sǎ vǎd o lume de care nu eram conştient pânǎ în
acest moment cǎ existǎ. Posibil însǎ sǎ o fi intuit cândva, sǎ o fi trǎit atunci când am avut nevoie de
ea mai mult... În vis dorinţa dobândeşte formǎ, iar materia se transformǎ în spirit. Forţa visului
evidenţiazǎ o posibilitate de reprezentare a spontaneitǎţii speculativului. Concepte cristalizate,
amalgam de teorii, idei confuze, toate acestea se fac vinovate de explicarea visului, a unui vis cu o
viaţǎ dublǎ: un vis ce se doreşte a se concretiza (dorinţa,viitorul) şi un vis care s-a concretizat
(imaginaţie, trecut).
Invazia gândurilor asupra sentimentelor evidenţiazǎ un potenţial ascuns. Un amestec de idei,
de concepte, de teorii trimit atât la universul interior, cât şi la cel exterior, spre suflet, spre stele,
spre universuri paralele şi lumi posibile, spre cunoaştere şi neputinţǎ, spre voinţǎ, ambiţie şi
resemnare. Un adevǎrat spectacol care declanşeazǎ rǎzboiul între admiraţie şi invidie, între
încredere şi neîncredere, între iubire şi urǎ.
Desprinderea de realitatea imediatǎ justificǎ demersul iniţiat în vederea acceptǎrii unor altor
lumi. Acest angajament (de)constructiv este însǎ susceptibil de o criticǎ vehementǎ din partea celor
care au pretenţii la normalitate. Fidelitatea acestora faţǎ de raţionalitatea excesivǎ şi faţǎ de pasiuni
de scurtǎ duratǎ trǎdeazǎ o lume perfect închisǎ, o realitate subordonatǎ unei dictaturi care
guverneazǎ dupǎ prejudecǎţi nǎucitoare şi dupǎ principii greşit aplicate. Astfel, nefiind capabili sǎ
redea inexprimabilul şi simbolismul specific acestuia, criticii afectivitǎţii preferǎ mai degrabǎ sǎ-şi
etaleze ,,intelectualitatea” prin inventarea unor forme de experienţǎ violentǎ, a unor manifestǎri
barbare, menite sǎ impresioneze însǎşi cultura faţǎ de care se subordoneazǎ, o culturǎ de altfel
construitǎ artificial şi prin superficialitate.
19
 Realitatea (re)construitǎ şi (de)construitǎ constituie o imagine situatǎ într-un orizont
temporal specific. Astfel, obiectivitatea lumii, explicatǎ prin subiectivitǎţile implicate, exprimǎ o
mentalitate obsedatǎ de scenarii apocaliptice, de renaşteri spirituale, de regenerǎri existenţiale.
Desigur, aceastǎ situaţie nu este condamnabilǎ în mǎsura în care transgresarea valorilor
reactualizeazǎ simbolistica realitǎţii. Altfel spus, realitatea explicatǎ prin posibilitǎţi nu exclude ca,
în virtutea unei logici afective, sǎ evidenţieze structura pe care se construiesc unele teorii ştiinţifice.
Încercarea hermeneuticǎ de a descifra semnificaţia simbolurilor îşi gǎseşte justificarea
tocmai în interpretǎrile date asupra realitǎţii. Astfel, speculaţii conceptual-teoretice se insereazǎ în
dimensiuni spaţio-temporale ce aparţin lumilor posibile. Care este în fond scopul existenţei? Existǎ
justificǎri deictice prin intermediul cǎrora interpretǎrile asupra existenţei sunt redate printr-un
proces de decriptare a simbolurilor realitǎţii.
Conştientizarea acestei situaţii genereazǎ interpretǎri diferite asupra realitǎţii. Mai mult,
teoretizǎrile asupra acesteia devin inconsecvente în mǎsura în care anumite afirmaţii sunt imposibil
de confirmat. Fireşte, ambiguitatea interpretǎrilor, confuziile conceptuale, dar şi modalitǎţile
alternative de reprezentare a posibilitǎţilor trimit la convenţionalism. Cu toate acestea, elaborarea
unui convenţionalism presupune acceptarea de presupoziţii care stau la baza înţelegerii
intenţionalitǎţii.

INVOLUŢIE

Unii oameni cred cǎ această viaţă este un lucru minunat şi prea curtenitor cu ei înşişi. Mă
încăpăţânez să cred în aceasta. Căci adunăm în noi suferinţă, necazuri, durere. Totuşi la intersecţia
acestor drumuri, culegem comori, cum ar fi: virtutea, armonia şi speranţa. Pe măsură ce ne
îngrijorăm, indiferenţa ne răneşte sufletul. Viitorul depinde de noi.
Viaţa şi moartea îşi pun amprenta asupra noastră. Adesea zăpăceala domină această lume,
dar şi emoţia puternică. Este o puternicǎ emoţie care ne descoperă o lume hămesită. Ne-am obişnuit
să petrecem pe mormintele noastre. Îndrăznesc să spun, deşi ironii vor fi multe, că o ameninţare ne
pândeşte. Precizând toate acestea, nu aş vrea deloc să polemizez cu cineva, totuşi, vreau să admit că
toate capcanele vieţii sunt nefaste în legătură cu ceea ce numim fericirea noastră deplină. Cu toate
acestea, iată de ce viaţa şi moartea sunt în profunzimea lor puţin susceptibile de analiză în măsura în
care noi suferim împovărarea cu aceste obsesii.
Abia respirăm. Şi apoi suntem dintr-o dată epuizaţi de această viaţă. Este o stare neplăcută.
Cu toate acestea murim mai repede decât ne imaginăm. Păcat!

20
 Gândul veşniciei dezvoltǎ tacit strategii convenabile de acceptare a inevitabilului. O gândire
lipsitǎ de prejudecǎţi evidenţiazǎ un statut special al bunului simţ. O astfel de toleranţǎ exclude
pentru totdeauna optimismul, tocmai pentru cǎ, prin acest mod de a privi realitatea, se
conştientizeazǎ orice stare de angoasǎ. În acest moment, gândirea se revoltǎ, iar din acest protest se
nasc riscul, curajul, frica, grija. De asemenea, apar în mod iremediabil nebunia şi neîncrederea.
Prin nebunie pasiunea prinde viaţǎ. Niciun sentiment nu trece uşor, nu poate cǎdea în uitare
fǎrǎ un demers recursiv în ceea ce s-a consumat deja. Moliciunea neîncrederii rezultǎ dintr-o lume
în care situaţiile sunt rǎsturnate. Astfel, într-o lume în care neîncrederea domneşte, ambiţia se
contureazǎ ca o umbrǎ a resemnǎrii. Numai cel care simte lipsa persoanei dragi mai poate fi demn
de încredere şi, aceasta, într-o micǎ mǎsurǎ. Prin neîncredere orice formǎ de adevǎr nu mai este
ancoratǎ în realitate. Spiritul veşniciei se exprimǎ în vivacitatea celor care acceptǎ aceastǎ
perspectivǎ. Orice speranţǎ se evaporǎ înainte ca aceasta sǎ prindǎ rǎdǎcini. Se realizeazǎ astfel o
inserţie afectivǎ profundǎ la nivelul mentalitǎţilor. Tragicomicul acestei situaţii rezultǎ din faptul cǎ
prin şarlatanii şi compromisuri vremurile schimbǎ mentalitǎţile. Interese meschine conturate la
nivelul mentalitǎţilor îndreaptǎ privirea acidǎ a neîncrederii spre fiinţǎ. Mai mult, firava şi delicata
inocenţǎ a sinceritǎţii este admiratǎ şi dispreţuitǎ în acelaşi timp de cǎtre ignoranţi. De altfel,
violenţa ignoranţilor, materializatǎ în manifestǎri sǎlbatice, brutale trǎdeazǎ maniere dezgustǎtoare.
Respingǎtoarele urme lǎsate de aceastǎ atitudine sugereazǎ existenţa imbecilitǎţii la nivel
existenţial. Numai îmbrǎţişǎrile pasionale între ambiţie şi resemnare dezvǎluie dorinţa de a lupta cu
imbecilitatea. Aceastǎ luptǎ prelungeşte procesul de conştientizare a autonomiei angoasei asupra
persoanei. În acest moment, experienţa spiritualǎ evidenţiazǎ un proces organic prin intermediul
cǎruia o formǎ de sacralitate, imanentǎ, de altfel, existenţei, justificǎ grimasele decadenţei,
predestinate, parcǎ, a se dezvolta în spaţiul lumilor posibile.
O meditaţie asupra lumilor posibile înseamnǎ respingerea oricǎrei forme de reconciliere
între violenţǎ şi non-violenţǎ. De aceea, dacǎ s-ar gǎsi un formalism adecvat, optim, care sǎ
justifice, sǎ explice existenţa lumilor posibile, atunci unele dintre problemele specifice diferitelor
forme de existenţǎ ar putea fi înţelese. Mai mult, un astfel de formalism şi-ar dovedi pragmatismul
în condiţiile în care prin intermediul acestuia se poate realiza trecerea dintr-o lume posibilǎ într-o
alta. Problema acestui formalism constǎ însǎ în depistarea axiomelor existenţiale, în formularea
premiselor care stau la baza posibilitǎţii unor astfel de lumi şi în încercǎri continue de a stabili
corelaţiile existente în cadrul acestor forme ontologice de manifestare. În aceste condiţii, orice
modalitate de abordare, de experimentare menitǎ sǎ afle, pe de o parte, cel puţin o lume posibilǎ, iar
pe de altǎ parte, legitǎţile acesteia, presupune un anume risc, deoarece poate duce la involuţie. Cu
toate acestea, ameninţǎrile trebuie cultivate tocmai pentru a consemna în istorie sacrificiul celor
21
care cred într-o lume mai bunǎ şi, de ce nu, în predestinare. Excesul de sacrificiu îi entuziasmeazǎ
pe cei care-şi doresc non-fiinţa. De altfel, nu trebuie sǎ mai mire pe nimeni faptul cǎ deznǎdejdea
este o formǎ ascunsǎ a acestei neputinţe.
Simpla constatare a neputinţei presupune sǎ vinzi ceva din propria fiinţǎ. Şi ce se poate
vinde mai bine decât ceea ce valoreazǎ mai mult decât viaţa şi veşnicia la un loc? Rǎspunsul este:
iubirea. Un imperativ categoric se impune: sǎ vinzi iubirea, apoi sǎ o rǎscumperi şi sǎ o aşezi din
nou în propriul suflet printr-un surâs plin de viaţǎ şi printr-o trǎire profundǎ, plinǎ de pasiune.
Incontestabil, cei implicaţi în acest proces de vânzare-cumpǎrare trebuie sǎ-şi asume nişte riscuri,
izvorâte dintr-o moralǎ nonconformistǎ. Şi totuşi, àctorii implicaţi în aceastǎ tranzacţie ,,profitabilǎ”
sunt mereu ispitiţi, atraşi în acest ,,joc” al iubirii. Este o iubire împietritǎ, interzisǎ, plinǎ de pericole
şi pe care puţini au curajul sǎ o îmbrǎţişeze, sǎ o accepte, sǎ o trǎiascǎ. Cu toate acestea, a investi
totul în iubire nu presupune decât a accepta beatitudinea şi paroxismul delirului, dar şi de a lua în
calcul falimentul afectiv concretizat prin sinucidere emoţionalǎ (un act prezent, de altfel, şi în
momentul despǎrţirii de CINEVA DRAG). Cum poate fi înţeleasǎ iubirea interzisǎ, cum pot fi
acceptate forme diferite ale iubirii când neîncrederea bântuie nestingheritǎ prin raţionalitate şi prin
emoţii în fiecare clipǎ? În acest caz, neîncrederea se naşte din neînţelegere.
Situaţii afective sub aspectul semnificaţiilor atribuite prin forme specifice de iubire se pot
constata chiar în cazul în care tradiţionalismul nu mai funcţioneazǎ. Astfel, din punct de vedere
logic, ideea cǎ se poate iubi diferit şi cu aceeaşi intensitate nu poate fi înţeleasǎ decât dacǎ existǎ
curajul particularizǎrii emoţionale. Altfel spus, nesiguranţa în iubire presupune un pericol şi anume,
acela de a interpreta (raţiunea se face vinovatǎ, de altfel, de imixtiune în orice proces afectiv) orice
stare trǎitǎ printr-un proces de cuantificare. Ceea ce este iubit suportǎ din partea celui care iubeşte
cuantificare. Cu alte cuvinte, în iubire apar strategii de comunicare izvorâte din egoismul subiectiv
al fiinţei. Ce se doreşte cel mai mult? Sǎ fii iubit 100%! Şi cum sǎ iubeşti la modul absolut fiinţa?
Cum sǎ iubeşti 100%? Cum sǎ-ţi exprimi trǎirile prin acest procent raportându-te tocmai la formele
diferite de iubire? A accepta aceastǎ ,,strategie” de a iubi ar însemna sǎ iubeşti altfel decât ceilalţi,
trǎire emoţionalǎ ce relevǎ un formalism logico-matematic total diferit de cel al normalitǎţii. Pe de
altǎ parte, a îmbrǎţişa simultan mai multe forme de iubire şi a încerca sǎ iubeşti 100% tot simultan
presupune o construcţie artificialǎ a cǎrei structurǎ s-ar afla pe nisipuri mişcǎtoare. Existenţa mai
multor forme de iubire ilustreazǎ şi modul în care se risipesc trǎirile, maniera în care apar procente
nesatisfǎcǎtoare. De aceea, e nevoie de un alt imperativ categoric: renunţi la o formǎ de iubire
pentru o alta, şi aceasta, tot în numele iubirii. Dar a cǎrei iubiri?
Aceastǎ atitudine reflectǎ posibilitǎţi de manifestare a spiritului care simultan trece prin
agonie şi extaz, un întreg proces de transformare a ceea ce este într-o formǎ posibilǎ de a fi. La baza
22
acestei lumi stau experienţele subiective ale existenţei care dobândesc sensuri multiple de
manifestare. În acest mod, simbolistica axiologicǎ a comportamentelor, specificǎ subiectivitǎţilor
implicate în cadrul respectivei metamorfoze, este amplificatǎ tocmai de consensul acestora, situaţie
care provoacǎ o stare de euforie a spiritului în genere.
Lumea spiritului trimite la o emancipare de tip resentimentar. Alunecarea în aceastǎ lume
încurajeazǎ suspiciunea şi frustrarea, iar evitarea acesteia nu se poate realiza decât prin manifestǎri
paranoice. Dar aceastǎ perspectivǎ, dacǎ reuşeşte sǎ devinǎ convingǎtoare, sugereazǎ un
raţionament logic. E normal ca totul sǎ decurgǎ astfel, deoarece realitatea se supune atât
corespondenţei, cât şi coerenţei. Cele douǎ criterii devin complementare tocmai pentru a sublinia
parcǎ necesitatea gradelor de adevǎr în aceastǎ dimensiune. E ca şi cum ai savura liniştea
sufleteascǎ într-o lume zbuciumatǎ, plinǎ de decadenţǎ.
A interpreta subtilitatea decadenţei înseamnǎ a ignora superficialitatea. Acest lucru
presupune încercarea de a obţine perfecţiunea prin imperfecţiune. Altfel spus, orice înţelegere mai
profundǎ a realitǎţii dobândeşte conotaţii care trimit la inflexibilitate şi nemulţumire. Aceste
caracteristici reprezintǎ stereotipuri ale unei analize riguroase din partea fiinţei. Incertitudinea însǎ
nu mai oferǎ înţelegere, ci diferenţǎ de perspective, adicǎ doar o încercare de a înţelege realitatea.
Dar cum sǎ înţelegi realitatea când rǎmâi profund dezgustat de mizeria pe care o împrǎştie
fiinţa, cum sǎ nu rǎmâi profund dezamǎgit de aburul beţiei pe care aceasta îl emanǎ? O greaţǎ
infinitǎ cuprinde pe oricine reuşeşte sǎ-şi conştientizeze lǎcomia. Fiinţe hǎmesite şi doritoare sǎ se
exprime prin lâncezealǎ şi plictis. Douǎ lucruri sunt vizibile: amestecul omului printre oameni şi
discuţiile animalice purtate de om cu sine. Pânǎ la urmǎ, spitalul, credinţa şi cimitirul reprezintǎ
locurile în care aceştia se retrag pentru o odihnǎ care se dovedeşte a fi binevenitǎ dupǎ un timp care
s-a scurs mai repede decât şi-ar fi închipuit cineva. Poate, de aceea, fiecare doreşte la un moment
dat o altǎ lume, poate, de aceea, se şi justificǎ existenţa lumilor posibile, poate, de aceea, unii vor
altceva. Cei care se complac în repetiţia erorii nu pot fi recunoscuţi în istorie decât prin atitudinea
maliţioasǎ de care dau dovadǎ în momente în care instinctul animalic refuleazǎ. Cu alte cuvinte,
aceştia pe bunǎ dreptate ar putea fi numiţi repetenţi la existenţǎ. Totuşi, aceştia reuşesc sǎ
recupereze destul de repede handicapul, ajungând în puţin timp sǎ se impunǎ în faţa celor care
cândva i-au condamnat la existenţǎ. Orice ar face, însǎ, ei sunt supuşi fatalitǎţii.
Implicatǎ în manifestarea spiritului, existenţa, ca trǎsǎturǎ particularizantǎ a fiinţei, se relevǎ
ca având raporturi diverse cu non-existenţa, cǎreia, de obicei, îi atribuie un convenţionalism
predestinat. Tentativa de a cerceta realitatea prin raportul fiinţǎ-non-fiinţǎ are la bazǎ premise care
ilustreazǎ o anumitǎ variabilitate individualǎ. Raportatǎ la voinţǎ, intenţionalitatea reprezintǎ
principiul care corespunde dorinţei de a supravieţui. Astfel, existenţa, atunci când este convertitǎ în
23
non-existenţǎ, devine evidentǎ pentru orice formǎ de manifestare a spiritului. Prin aceasta, se
contureazǎ un perspectivism ineluctabil menit sǎ justifice recrudescenţa resemnǎrii. Cu toate
acestea, tot ceea ce ţine de o posibilitate, de o dorinţǎ nebunǎ de a supravieţui dobândeşte un aspect
inextricabil. De aceea, venalitatea veşniciei devine inexpugnabilǎ, dând naştere regretului.
Vorbeşte-i unui muribund despre resemnare şi apoi priveşte-l, urmǎreşte-i reacţiile, şi de ce
nu, cere-i şi o pǎrerere despre aceasta. Totodatǎ discutǎ cu el în ultimele sale clipe de viaţǎ despre
succes şi ambiţie. Regretul pe care acesta îl manifestǎ în acel moment nu relevǎ decât uitare şi
cutremurare. În acest mod, orice tip de moralǎ este redusă la simulacre ale propriei fiinţe, iar
mesajele apocaliptice dărâmă atitudinile. Mai mult, orizonturile veşniciei relevă potenţialitatea
subiectivă care determină aprehensiunea misterului. Ambiguitatea posibilităţii comportă experienţe
ale continuităţii, iar uitarea inefabilă se regenerează prin reflecţii incomensurabile ale spiritului. În
acest fel, forţa resemnării este resimţită în conştiinţa spiritualǎ a fiinţei, aceea care are, însǎ, curajul
de a iubi indiferent de brutalitatea pe care o aruncǎ asupra ei indiferenţa celor care trǎiesc într-o altǎ
lume. Totul nu se mai reduce acum decât la o iubire împietritǎ.

IUBIRE ÎMPIETRITǍ

O linişte dragă mie mă determină să suport iubirea faţă de celălalt. Un farmec subtil oferă
iubire nesfârşită alterităţii. Floare de primăvară, stea cu lumină ce vei cădea curând, te iubesc în
tăcere trăindu-ţi suspinul. Te ador în nemurirea noastră în care fiorii se lasă descoperiţi de celălalt.
Dragostea mea, tu îmi deschizi drumuri care vor dispărea curând în vârtejul veşniciei. De aceea,
prefer sinceritatea imaginii tale, prefer sacrificiul egoist, accept lumina morţii căreia tu îi dai
naştere. Aştept clipa de mâine ... Aştept clipa viitorului, aştept ca frumuseţea ei să vină mai repede,
să ne întâlnim şi să ne privim în faţă cu un curaj ce nu are nevoie de explicaţii şi de justificǎri.
Mă apropii de tine, de sufletul tău. Văd o imagine ce tremur intens provoacă fiinţei mele. O
frumuseţe divină zǎresc în suflet şi în tot ceea ce există în el. Merg spre celălalt, ajung spre mine şi
simt răceala cum pune stăpânire pe fiinţă, simt cum căldura sufletului devine mai puţin caldă,
treptat ea transformându-se în ceva rece, plăcut de altfel. Sufletul împietrit nu mai are puterea să
iasă, să se bucure, să râdă. El plânge în interior, plânge că iubirea sa faţă de ceilalţi nu mai poate fi
exprimată şi înţeleasă. Sufletul împietrit iubeşte, dar nu mai are putere să arate. Sufletul priveşte
prin ochii statuii, din colţul cărora tocmai se scurge o picǎtură de suferinţă. E lacrima regretului, a
imposibilităţii. Fiinţa se împietreşte treptat şi ea, iar soclul se construieşte pe sine tocmai din

24
neputinţa acţiunii. Statuia începe să plângă de bucurie, dar şi de tristeţe. Bucuria înseamnă
acceptarea regretului. Tristeţea e necesară pentru că poate fi îndepărtată prin bucurie. O
(inter)dependenţă necesar logică în care spiritualitatea este situată la rang de virtute. Statuia e
puternică, rezistă vicisitudinilor, dar nu mai este ea. E statuia care trăieşte prin speranţă, o speranţă
deşartă care permite o luptă înte viaţă şi moarte, între statuie şi celălalt. Statuia plânge - o stare
afectivă care o apropie de celălalt, dar care duce la dezamăgire prin neîncredere.
Prăbuşirea speranţei cere condamnarea la moarte a florilor care au bucurat cândva întreaga
fiinţă. Imaginea plină de speranţă a morţii nu trebuie să înspăimânte pe nimeni, ci trebuie să aducă
bucurie, multă bucurie, o bucurie a regretului, a resemnării, a decadenţei. Statuia nu va rezista mult,
ea se va risipi, vântul uitării o va risipi peste neputinţa celorlalţi. Imaginea ei va dispărea aşa cum
dispare totul în infinita dimensiune a tăcerii. De aceea, statuia zâmbeşte dispreţuitor privind la
viitor, la amintirile ce vor veni. Prin aceste amintiri dorul aduce un surâs discret ce poate fi observat
la ceea ce a fost cândva o statuie, un surâs în care abia se zăreşte suferinţa alcătuită din iubire,
împlinire, dispreţ. Suferinţa luminează gândul, îl face mai lucid. În această luciditate, totul are rost,
totul capătă un sens: chemarea visului, cufundarea în el, presupune, de fapt, distrugerea acestuia.
Prin speranţă, visul pentru a se concretiza, trebuie construit, apoi distrus cu cea mai reală cruzime.
În fond, nimeni nu va rezista niciodatǎ decadenţei sincerităţii. Oricât de mult s-ar strǎdui cineva sǎ
reziste decadenţei sinceritǎţii nu va reuşi. Încercarea sa nu va duce decât la intoxicarea propriei
fiinţe cu o moralǎ iraţionalǎ. Aceastǎ metafizicǎ a iluziei dobândeşte aspectul unei reminescenţe
nostalgice. Singura încercare prin care se poate salva însǎ fiinţa este decadenţa conştientizată prin
vis. În vis ia naştere o realitate; în vis o realitate devine amintire.
Refugiul în amintire adânceşte iluzia. Toate gândurile se aruncǎ înverşunate asupra
propriilor emoţii. În acest mod, izolarea ,,contribuie” la construcţia unei lumi în care autosugestia
acapareazǎ spiritul decǎzut. Obedienţa alteritǎţii modeleazǎ prin experienţǎ durerea, angoasa,
resemnarea. Fǎrâmiţarea speranţei dezvoltǎ tacit remuşcǎri şi nervozitǎţi care dau satisfacţii
profanului. De aceea, sacralitatea are nevoie de suferinţǎ. Succesul suferinţei în moralǎ se explicǎ
tocmai prin existenţa iraţionalului la nivelul conştiinţei. Scepticismul şi neîncrederea determinǎ ca
înţelepciunea sǎ fie indiferentǎ în faţa oricǎrei forme de provocare.
Cât de incitantǎ şi cât de înspǎimântǎtoare este provocarea! Câtǎ adrenalinǎ şi câtǎ fricǎ se
revarsǎ din manifestarea provocǎrii! O stare euforicǎ prin care sufletul neliniştit se roagǎ
supravieţuirii. Simplitatea rugǎciunii sufocǎ tocmai ceea ce are nevoie de mântuire: fiinţa. Prin
subtilitate fiinţa refuzǎ viaţa anulând generozitatea creaţiei. Mai mult, simulacrele istoriei sfârşesc
printr-un refugiu în nihilism. În acest fel, o iluzie mǎrturisitǎ sau nu devine spaima oricǎrei forme de
existenţǎ.
25
 Un lamentabil refugiu paralizează emoţiile fiinţei, iar o nelinişte ciudată trimite la o
suferinţă rece a sufletului. Certitudinea că nu este posibil să se împlinească un destin înseamnă, în
fond, o descoperire, dar şi o iluzie. Iubirea absolută e un miracol care depinde foarte mult de
subiectivităţile implicate. Misterul pe care acestea îl afişează nu face decât să adâncească
semnificaţia actului de împlinire. Un salt fără regret atinge un dor plăpând ce valsează pe ritmul
iubirii. Doar un gest, prin care se exprimǎ puterea unui sărut, relevă faptul că totul se poate
transforma, că totul devine altfel. Printr-un sǎrut timpul suspendǎ nefericirea şi aprinde zbuciumul
suferinţei. Insinuǎri provocatoare apar din dorinţe pǎtimaşe exaltând iubirea. Sensibilitatea şi
neîncrederea determinǎ forţele resemnǎrii sǎ se dezlǎnţuie asupra celor ce se iubesc. În acest mod,
aripile resemnǎrii învǎluie fiinţa sub pretextul protecţiei faţǎ de turbulentele stǎri afective.
Ancorarea în resemnare reprezintă o formă de autenticitate a fiinţei. Paralizată de o anumită
contradicţie ontologică fiinţa nu exclude mirarea şi dezamăgirea. Este vorba despre o neobosită
justificare a iubirii faţă de cel din jur şi chiar despre o atitudine care trebuie depăşită. În fond,
atitudinea este cea care contează mai mult decât încercarea de armonizare a inteligenţei cu gradele
de înţelegere specifice universului. Totuşi, nenumăratele tipare ale posibilităţii îngrădesc
personalitatea naturii în sine. Amintirile nostalgice vin să ignore oarecum faptul că orice iubire
împlinită s-a consumat în numele unui sacrificiu. Mecanismul iubirii nu poate fi înţeles decât în
momentul în care este trezit interesul faţǎ de miracol. De aceea, simplitatea în acest proces se
transformǎ într-o hipercomplexitate spiritualǎ menitǎ sǎ asigure revelaţia melodioasǎ a iubirii.
Sufocatǎ de neînţelegerea celor din jur iubirea creeazǎ perspective care vizeazǎ regenerarea oricǎrei
stǎri afective. În acest mod, caracterul indisociabil al relaţiei dintre iubire şi urǎ relevǎ o paradigmǎ
semnificativǎ în procesul de (re)/(de)construcţie a realitǎţii afective. Dacǎ aceastǎ realitate nu este
întreţinutǎ de cei implicaţi în actul iubirii, atunci drama sufletelor este inevitabilǎ. Treptat aceastǎ
,,religiozitate” se degradeazǎ şi devine banalitate. Emoţiile intense, trǎite, dar nemǎrturisite, suprimǎ
vitalitatea iubirii, prǎbuşindu-se în indiferenţǎ şi mediocritate.
Uşurinţa cu care se distruge iubirea presupune o decadenţǎ incurabilǎ care prevesteşte
indestructibilitatea resemnǎrii. Renegând iubirea din cauza iubirii, respingând iubirea din frica de a
risca, dintr-o teamǎ inexplicabilǎ de a merge mai departe, fiinţa se rǎzvrǎteşte. Acestei revolte îi
lipseşte însǎ, paradoxal, curajul de a continua lupta. Dacǎ în iubire nu se încearcǎ paroxismul,
atunci puritatea acesteia este bântuitǎ de amintiri neplǎcute şi de înfricoşǎtoare decepţii.
E cumplit să conştientizezi că amintirile te ajută doar când disperarea şi deznădejdea relevă
o formă sălbatică de iubire. Umilinţa trădează o realitate deprimantă în care o clipă de solemnitate
domină sufletele împietrite. În acest mod, gândul minunat al decadenţei şantajează propria fiinţare.

26
Încet-încet, figura aspră a incertitudinii relevă propria neputinţă de a accepta egoismul. Să pierzi
iubirea din cauza iubirii!
Decepţiile deschid drumuri care duc spre ironii şi nebunii care substituie la rândul lor un
praxis afectiv. Prin structurile lor, decepţiile, uneori intempestive, conţin amǎrǎciune, suferinţǎ,
agonie, abandon. Aceastǎ neîmplinire suprimǎ garanţia delirului. Şi, totuşi, se cade în delir prin
anularea delirului.
Atât amintirile, cât şi decepţiile scurteazǎ viaţa prin gânduri primejdioase şi prin prejudecǎţi
chinuitoare. Drept urmare, maladiile fiinţei transpun în obscuritate cele mai pure sentimente
contaminându-le cu neîncredere. Strigǎtele de ajutor declanşeazǎ o avalanşǎ de neînţelegeri şi de
carenţe la nivelul comunicǎrii emoţionale.
Iubirea se desǎvârşeşte în uitare; ea se naşte şi rǎmâne profundǎ chiar şi în veşnicie. Orice
tǎcere exprimǎ faptul cǎ iubirea nu existǎ decât atunci când cei implicaţi în aceastǎ emoţie îşi doresc
din suflet sǎ iubeascǎ. O vanitate ascunsă într-o formă oarecare de tărie sufletească arată teama de
interpretare. O frică nemărginită întăreşte convingerea că iubirea poate fi rezultatul unei pasiuni
stupide care are totuşi pretenţia de a descrie o anumită realitate. Cea care salvează însă acest
,,neadevăr” este însăşi iubirea.
Aceastǎ emoţie repetatǎ, ca supliment şi ca refugiu în faţa morţii, nu face decât sǎ întreţinǎ
riscul de a te compromite prin fricǎ. Provocarea compromite curajul, iar fǎţǎrnicia certitudinii
presupune exacerbarea melancoliei. Limitele în iubire stimuleazǎ mereu sacrificiile, dar şi interesul
manifestat inconştient. O perspectivǎ în care este evidentǎ alunecarea în ispitǎ, într-o lume a
decadenţei.
Lumea decadenţei presupune o emancipare maniacalǎ care trǎdeazǎ prejudecǎţile existente
la nivelul minţii. Dimensiunea comprehensivǎ a gândirii suportǎ transformǎri genetice prin
teoretizǎri şi interpretǎri naive. Greşelile existenţei nu duc decât la dezgust, la dramǎ, la rǎtǎciri
sfâşietoare. Incertitudinea destramǎ orice urmǎ de raţionalitate dând naştere celei mai liniştitoare
forme de nihilism. Orice urmǎ de suspiciune duce la ameţealǎ, la decepţie, la un dans în faţa morţii.
O disperare sublimǎ bântuie mintea dornicǎ de luciditate. Abuzul de inconştienţǎ devine
eficient în condiţiile în care iubirea rezolvǎ problema dorinţei. Profunzimea în iubire are un aspect
pragmatic dacǎ lacrimile se nasc din încercarea de a cunoaşte fericirea. Un puternic fior confirmǎ
risipa de emoţii, dorinţa de viciu, dar şi picǎtura de delir care duce la revelaţie, la extaz. Iubirea, ca
expresie a sfârşitului, rezultǎ dintr-o iluminare unicǎ. Astfel, minunatǎ devine viaţa trǎitǎ prin
nepǎsare şi tulburǎtoare este raţionalitatea în devenire.
Fiinţa începe sǎ devinǎ imunǎ la orice act realizat împotriva sa. Printr-o atitudine de
nepǎsare viaţa devine blajinǎ. Existǎ convingerea în posibilitatea de a îmblânzi orice furie
27
nestǎvilitǎ venitǎ din partea celor care au impresia cǎ sunt zei. Faptul de a da dovadǎ de nepǎsare
(prin acţiune şi nu prin non-acţiune) nu presupune decât demnitate. În acest mod, fiinţa îşi poate
analiza propria condiţie existenţialǎ. Exuberanţa naturii sale este însoţitǎ de o ultimǎ mobilitate.
Treptat, orice mişcare înceteazǎ, locul acesteia fiind luat de imobilitate. Totuşi, o anumitǎ dinamicǎ
rǎmâne în interior ca o dovadǎ a capacitǎţii de a împiedica apariţia veşniciei. Cu toate acestea,
forţele lumii exterioare constrâng libertatea fiinţei care îşi doreşte viaţa prin demnitate. Deprinderile
şi automatismul voinţelor externe duc la o tiranie ce se revarsǎ asupra fiinţei, situaţie care provoacǎ
însǎ dezgust, neîncredere (de ambele pǎrţi), implicare pasivǎ. Interiorizarea, închiderea în sine
determinǎ o sensibilitate contagioasǎ ce poate fi transmisǎ în jur. Prin aceasta, se deschid
perspective, apar imagini noi, se schimbǎ poate şi mentalitǎţi, iar starea de spirit ar putea fi alta.
Statuia începe sǎ viseze, începe sǎ decadǎ, începe sǎ conştientizeze cǎ este simultan o fiinţǎ
şi o statuie, începe sǎ-şi aducǎ aminte de o iubire interzisǎ...

REALITATE

Visează fiinţă, visează, visează dacă vrei iluzia! Visează dacă vrei succesul! Visează dacă
vrei să visezi! Clipa despărţirii a ajuns în lumea noastră, iar din acest moment gândurile se vor
transforma în amintirile de altădată. Dar ce înseamnă să visezi? Înseamnă să vezi beţia gândului,
înseamnă să intri şi tu în dansul imobilităţii. Visul şi dansul formează gândul, iar puritatea acestuia
transformă empiric modalitatea noastră de a trăi în acest univers.
Dansul universului exprimă întotdeauna o realitate. La oameni acesta luminează şi întăreşte
spiritul. Astfel, în orice moment al existenţei, dansul şi cântecul, prin divinitate, sunt omniprezente:
dansul oamenilor şi cântecul universului. Trebuie doar să ştii să găseşti ritmul specific divinităţii.
Dansul universului se concretizează prin cântecul Creaţiei, iar IUBIREA se simte în acţiunea
divinităţii. Nu poţi decât să spui: Norii, cerul, stelele, fiinţa în sine trec, iar divinitatea rămâne. La
fel, rămân cuvântul, sufletul, viaţa. De gând nu poţi să scapi şi, de aceea, el rǎmâne pentru
totdeauna adevăratul tău prieten în COMUNICARE. Stările interioare transpun dorinţa sufletului de
a se manifesta dând naştere astfel unui sistem axiologic. Acesta, la rândul lui, transpune în plan
gnoseologic imagini menite să releve puterea acestui univers. În acest mod, nemurirea şi
omniprezenţa exprimă ideile de viaţă şi de moarte. De asemenea, acestea exprimă ideile de moarte
şi de viaţă. Toate acestea se văd foarte bine la flori.

28
 Florile sunt deosebite prin ceea ce sunt şi prin ceea ce exprimă. Dacă ai grijă de ele, viaţa
acestora va fi mai lungă şi mai frumoasă. La fel şi oamenii, dacă sunt stropiţi din când în când cu
idei, cu experienţă şi cu iubire, atunci modul lor specific de a trăi va releva înţelepciunea. Astfel,
întregul proces al comunicării dă naştere speranţei de a trăi şi de A COMUNICA. Dar comunicarea
exprimă stări ontologice incomensurabile, iar dimensiunile simbolice specifice acestor trăiri
dezvăluie intenţionalitatea propriei conştiinţe. Aceasta la rândul său pătrunde în lumina şi
întunericul începutului.
În acest mod, noaptea coboară peste ziua speranţei, iar somnul îşi face loc în suflet.
Elocvenţa afişeazǎ virtutea, iar cognoscibilitatea realităţii detaşează delicateţea divină de răul
voluntar. În schimb, natura umană afişează o impertinenţă regească în faţa resemnării. Dar ea uită
că şi regii au regii lor. Câtă luptă şi înverşunare exprimă natura umană în faţa resemnării!
Resemnarea este o filosofie care lucrează prin glasul iraţionalului. Poate, de aceea, exigenţa
naturii umane nu vrea să accepte nuanţa metafizică a simţului comun. O dată ce se singularizează
ideea devine altceva, iar lumea posibilă relevă, de fapt, lumi posibile. Această transformare exprimă
o înfrângere a conceptualismului. A te ridica la nivel conceptual presupune o perseverenţă a ideii de
a fi ceea ce nu eşti.
Experienţa ontologicǎ relevǎ o imagine care trimite la resemnare. Astfel, mulţimea de
perspective improvizate de raţiune duce la anularea oricǎrei forme de existenţǎ. Un scepticism
exagerat se face vinovat de vulgarizarea ideii de a accepta viaţa ca o formǎ de manifestare specificǎ:
difuzǎ şi anterioarǎ veşniciei. Acuitatea acestei imagini îşi are explicaţia în insuccesul vieţii.
Consolarea nu reprezintǎ o recompensǎ decât în momentul în care lacrimile sufletului nu mai au
valoare. Dureros preludiu este viaţa!
Imagini ostile ale consolǎrii se alǎturǎ reveriei. Astfel, realitatea sedusǎ de bucuria
subiectivitǎţilor existenţiale care iau parte la actul iubirii integreazǎ în sine gesturi ce dezvǎluie
mǎrturisiri tulburǎtoare, dar şi ambiguitǎţi chinuitoare nǎscute din interpretǎri abuzive ale
raţionalitǎţii. Toate acestea trezesc inhibiţii spontane prin care iubirea interzisǎ devine purǎ şi
profundǎ. În aceste condiţii, expresii simbolice se transpun într-o ecuaţie în care necunoscutele au
nevoie de interpretǎri metaforice.
Aceastǎ comuniune se estompeazǎ numai dacǎ un oarecare parametru din cadrul ecuaţiei
respective devine recalcitrant opunându-se analizei riguroase. Amputarea sentimentelor trǎdeazǎ o
trǎsǎturǎ particularǎ a timpului. Cântecul acestuia mai relevǎ totuşi unele zvâcniri ale raţiunii. Cu
toate acestea, acolo unde douǎ suflete se iubesc existǎ dorinţǎ, iar aceasta ameţeşte şi exaltǎ fiinţa
printr-o atitudine contextualǎ care ilustreazǎ sentimente binefǎcǎtoare, profunde, adevǎrate.

29
Farmecul prin care dorinţa dezvǎluie sentimentele provoacǎ bucurie spiritualǎ, precum şi reverie
plǎcutǎ. Puritatea unei astfel de iubiri profunde nu va îmbǎtrâni niciodatǎ.
Împotriva unei iubiri interzise se pronunţǎ cei care nu înţeleg contextualitatea şi,
caracterizaţi fiind de logoree molipsitoare, se aruncǎ în discuţii dezgustǎtoare. Alţii care înţeleg
numai ce vor sǎ înţeleagǎ preferǎ sǎ admitǎ cǎ iubirea interzisǎ este un subiect tabu. În aceastǎ
situaţie, asaltaţi de agitaţia alteritǎţii cei care se iubesc nu au decât sǎ creadǎ într-o lume în care
înţelegerea şi toleranţa reprezintǎ criterii afectiv valorice. Orice neînţelegere a alteritǎţii se
concretizeazǎ numai din automatism, cǎci iubirea profundǎ apare, pe de o parte, într-o lume prea
leneşǎ în a înţelege adevǎratele sentimente, iar pe de altǎ parte, într-un spaţiu prea strâmt încât
aceasta sǎ poatǎ atinge împlinirea absolutǎ. Timpul iubirii, al celor care care se îndrǎgostesc este
unul care are pretenţii la mângâieri, la vis, la voluptate, la sacrificiu, la resemnare. Este evident aici
angajamentul celor care se iubesc spre o strategie afectivǎ de tip pueril chiar, în mǎsurǎ sǎ asigure
certitudinea prin intermediul cǎreia subiectivitǎţile implicate în acest proces sǎ nu-şi conteste una
alteia iubirea.
Asumpţia unei astfel de strategii în vederea ,,clarificǎrii” sentimentelor dupǎ un anumit
model are drept scop atingerea absolutului. Numai cǎ acest demers spre înţelegerea mecanismului
iubirii este încetinit tocmai de limitele pânǎ la care pot fi duse şi înţelese stǎrile afective în genere.
Forma de explicitare a acestei situaţii reduce în mod semnificativ înţelegerea iubirii interzise, a
iubirii adevǎrate şi profunde din partea alteritǎţii.
În acest mod, sentimentele se integreazǎ într-o realitate temporalǎ în care efemerul eliminǎ
rigiditatea aprehensiunii. Aceastǎ fricǎ nedesluşitǎ rezultǎ din apostazia subiectivitǎţii. Sacralitatea
nu mai conteazǎ atât timp cât ai parte de fericire fǎrǎ însǎ ca aceasta sǎ fie conştientizatǎ.
Dimpotrivǎ, conştientizarea absolutului presupune raţionalizare, scepticism, particularizare, iubiri
care nu se împlinesc niciodatǎ. Cu toate acestea, în ambele situaţii sentimentele transmise devin şi
rǎmân profunde pentru totdeauna. Un sentiment odatǎ ce s-a nǎscut nu poate fi înlǎturat decât prin
încercarea de a fi uitat. El rǎmâne ascuns în interiorul fiinţei şi iese la suprafaţǎ când este provocat
de amintire.
Dramatismul amintirii amplificǎ suferinţa fiinţei. Aceastǎ predestinare reprezintǎ garanţia cǎ
oricând lumina resemnǎrii provoacǎ ameţeli şi (de)cǎderi. Modalitǎţile de exprimare întemeiate pe
principiul supravieţuirii relevǎ faptul cǎ legitǎţile devin inteligibile uneori prin explicaţii aparent
naive. Înţelegerea ,,ordinii” în termenii unui limbaj comprehensibil presupune o abordare şi o
reevaluare a rezultatelor oferite prin intermediul experienţei. De aceea, interpretǎrile asupra
realitǎţii determinǎ forme discursive diferite de prezentare a contextualitǎţii.

30
 Aceleaşi ideologii care fac apologia ambiţiei pledeazǎ pentru soluţii prin care mesajul ideilor
nu este întotdeauna înţeles. Inevitabil, aplicabilitatea celor mai îndrǎzneţe idei şi teorii la nivelul
existenţei determinǎ restrângerea libertǎţii de exprimare şi, totodatǎ, genereazǎ conflicte între valori.
În acest cadru alternativ, ambiţia se distinge de neputinţǎ, curajul de fricǎ şi decadenţa de zbor.
Numitorul comun al tuturor interpretǎrilor asupra fiinţei este tocmai tendinţa gândirii de a adopta o
anumitǎ atitudine faţǎ de ceea ce este interzis.
Sincopele gândirii constau din tot ceea ce priveşte alegerea. Opţiunea în cadrul oricǎrei
acţiuni reprezintǎ un aspect subtil al libertǎţii de exprimare. Cu alte cuvinte, perspectiva asupra
realitǎţii evidenţiazǎ şi imagini nefavorabile rezultate în urma aplicǎrii la nivel existenţial a unei
metode mai puţin inspirate de analizǎ-interpretare. În acest context, deciziile subiective se bazeazǎ
în mare mǎsurǎ pe spontaneitate. Perfecţionismul afişat interzice orice îngrǎdire în manifestarea
spiritului.
Aderarea la o ideologie stimuleazǎ iluzia oferind în acelaşi timp şi o imagine asupra
integritǎţii. Realitatea relevatǎ şi revelatǎ transpune aceastǎ integritate într-un sistem valoric. Mai
mult, aceastǎ imagine este determinatǎ de o caracteristicǎ oarecum stigmatizatǎ de prejudecǎţi. În
acest mod, devastatǎ de efectele punerii în practicǎ a acestora experienţa justificǎ incontestabil orice
formǎ de exercitare a vulgaritǎţii. Astfel, fantasme frustrante constituie dovezi peremptorii
contaminate de inocenţǎ şi de ignoranţǎ. Din toate acestea, se observǎ cǎ ori de câte ori existǎ o
îndoialǎ existǎ şi certitudinea unei schimbǎri.
Orice teoretizare se concretizeazǎ prin tentativa de a bulversa sistemul cu riscul chiar de a
produce mai degrabǎ haos decât ordine. Cǎderea în desuetitudine a unor mentalitǎţi, schimbarea, în
genere, lezeazǎ capacitatea de înţelegere a realitǎţii. De aceea, din dorinţa de a oferi cât mai multe
argumente pro, respectiv contra, subiectivitatea pierde din vitalitatea proprie, devenind mult mai
sensibilǎ faţǎ de orice acţiune în care este implicatǎ. Aceastǎ idiosincrazie o va determina sǎ recurgǎ
la unele subterfugii prin intermediul cǎrora sǎ se poatǎ realiza extincţia acelor acţiuni care au drept
scop schimbarea mentalitǎţilor, cu alte cuvinte, transformǎri majore la nivelul sistemului în genere.
Deşi imprecisǎ, o asemenea imagine sugereazǎ o atitudine persuasivǎ. Astfel, existǎ foarte
puţine fapte care sǎ redea sensurile veridice al argumentǎrii. De altfel, sunt sensuri irelevante în
ceea ce priveşte demersul interpretativ-argumentativ în cadrul sistemului. O lume supusǎ mereu
devenirii nu face decât sǎ intre în contradicţie cu sine şi cu propriile sale aspiraţii. Astfel,
libertinajul spiritului produce anxietate şi furie, demnitate şi afectivitate. Tocmai pentru cǎ produce
raporturi de opoziţie spiritul supravieţuieşte prin subtilitate. Desǎvârşirea se transfigureazǎ în
imagini simbolice menite parcǎ a da înţelesuri benefice şi care se revarsǎ într-o modestǎ existenţǎ.

31
 Variabilitatea preferinţelor constituie un cadru de analizǎ care evidenţiazǎ o modalitate
elegantǎ a spiritului de a supravieţui. Modelǎrile simbolice rezultate permit creearea posibilului în
funcţie de anumite strategii de interpretare. Cu toate acestea, consecinţele teribile ale acestei
abordǎri exprimǎ faptul cǎ emiterea unor noi teorii poate duce la marginalizare şi la ironie. În acest
mod, din subestimare libertatea de exprimare nu mai are nicio valoare.
Indolenţa ubicuitǎţii blajine impune trǎirilor adulaţia. Mila, euforia, apatia sugereazǎ cǎ
uitarea melodioasǎ presupune imuabilitatea coincidenţei autonome. Teoria emulaţiei implicǎ utopie
balsamicǎ, emoţionantǎ, suavǎ, comensurabilǎ. Sentimentele axiomatice nu urâţesc (uitarea
imanentǎ ţintuieşte iubirea) nobila intensitate, chibzuinţa impunǎtoare, obiceiurile decente ale
timpului agresiv. Intensitatea ucigǎtoare, banalitatea incertǎ romanţeazǎ exactitatea anomaliilor
impuse. Natura trǎirilor emoţionale reflectǎ zburdalnica iubire stimulând adoraţia. Exilul
suspiciunii transmite exigenţǎ prin refuzul obiectivitǎţii finale. Ucigǎtoarea nulitate dezvoltǎ apatie
şi imundicitate agasantǎ. Dansul eternitǎţii valorizeazǎ adevǎrata reuşitǎ arǎtând totodatǎ armonia.

CUM SE NAŞTE UN ŞOIM?

Cum se naşte un şoim? Din decadenţa celorlalţi. Când o idee apare expusǎ fǎrǎ niciun fel de
argumentare, atunci e privită cu reticenţă de ceilalţi. Aceasta este obligată să reziste neînţelegerii.
De parcă e obligatoriu să dea socoteală cuiva pentru trǎirea pe care o transmite. Într-un loc plin de
culoare care nu are nicio culoare, totul e alb-cenuşiu, totul e un cer unde grijile pier, fiecare plânge
şi se plânge apelând la un dor pribeag, dar şi la ideea destinului. Puternicul glas al sufletului
exprimǎ ritmul necontenit al dulcelui fior al morţii. Un zâmbet discret se vede pe faţa senină a
resemnării. Nu poţi să ştii că ironia acestuia a dat naştere unei iubiri ascunse în care suferinţa s-a
manifestat prin linişte. Sufletul mâhnit a generat o cenzură din partea sentimentelor. O întâlnire
presupune un plan şi un destin. Neavând puterea de a cuceri albastru infinit al nemărginirii, ochii tăi
se vor îndrepta spre ecoul sufletului meu. Şi, totuşi, cine e muza mea? Liniştea difuză a timpului
care se tot dilată, fără a spune însǎ cuiva, îmi răspunde că muza mea e viaţa. O ultimă privire, un
ultim suspin, un ultim horcăit din partea istoriei, dar şi a iubirii. Despărţiri dureroase duc la o beţie
cauzată din degustarea veninului. Sufletul plânge, dar fără să se mai exteriorizeze prin lacrimi. Încǎ
mai are puterea şi curajul să viseze la speranţă.
Frumuseţea zborului maschează pericolul prăbuşirii. Zâmbetul resemnării nu trebuie să
aibă pretenţii de la nimeni. De aceea, în zborul său şoimul se odihneşte lângă un prieten adevărat
32
(cândva nu crezuse în prietenie), lângă statuia care trăieşte un vis. Visul acesteia este de a se
desprinde de locul în care este fixată şi să plece cât mai departe, alături de prietenul său cel mai bun,
şoimul. Sǎ îmbini resemnarea cu ambiţia şi sǎ le oferi ca o ultimǎ speranţǎ celor din jurul tǎu, celor
dragi ţie, celor care te urǎsc, celor care te iubesc! Câtǎ banalitate în aceastǎ încercare! Câtǎ putere în
aceastǎ reuşitǎ! Câtǎ luciditate în acest compromis! Câtǎ contradicţie în orice formǎ de exprimare!
Şoimul sǎrutǎ statuia, statuia primeşte sǎrutul cu un alt sǎrut. Sǎrutul naşte lacrimile iubirii;
este un sǎrut între infinit si infinit. Orice despǎrţire trimite la lacrimi, orice despǎrţire trimite la un
suflet care plânge, un suflet lǎcrimând de dor, de pasiune. De ce plânge sufletul? Pentru cǎ iubeşte.
Un gest face mai mult decât o dorinţǎ, dar dorinţa este aceea care dǎ impuls gestului. Un gest plin
de pasiune în care se vede un zbor plin de dor, un vis îndrǎzneţ, o dulce iubire, un zbor de
îndrǎgostiţi. Sorbind din nectarul iubirii în numele aceleiaşi iubiri îndrǎgostiţii danseazǎ pe o
melodie minunatǎ. Este un dans în faţa morţii! Este un dans minunat în care elixirul tinereţii
vibreazǎ prin pǎtimaşele trǎiri. Germenele pasiunii aratǎ cǎ iubirea te forţeazǎ sǎ nu mai fii tu.
Germenele pasiunii transformǎ dorinţa în iubire. Clipele se transformǎ treptat şi tot ce pǎrea pânǎ în
acel moment plin de viaţǎ devine inert, cǎzut în uitare.
Surâsul este cel care substituie trecutul. Surâsul este cel care regenereazǎ clipa de iubire, o
clipǎ unicǎ, semnificativǎ. Ambiţia şi resemnarea nǎscute dintr-o iubire profundǎ reprezintǎ douǎ
dimensiuni care alcǎtuiesc împreunǎ un paradoxal mod de a fi, continuând douǎ puncte de reper
puse parcǎ anume pentru a se completa una pe cealaltǎ. Experienţa pare totuşi sǎ accentueze aceastǎ
situaţie, care ar putea fi numitǎ cu o îndrǎznealǎ obraznicǎ, întâmplare. Cu toate acestea, între a
teoretiza şi a descoperi lumea se situeazǎ o provocare contextualǎ în care contradicţii axiologice
regenereazǎ normalitatea.
Prin normalitate este asiguratǎ o aventurǎ de neuitat, o idilǎ între urâţenie şi frumuseţe. Pe
de o parte, urâţenia aduce intrigǎ accentuând obişnuinţa. Obişnuinţa cu urâţenia se justificǎ tocmai
prin imposibilitatea de a trasa graniţele dintre valoare şi non-valoare. Totuşi, anumite criterii
axiologice vin oarecum sǎ justifice prin consens o posibilǎ demarcaţie între diferitele forme de
reprezentǎri. Pe de altǎ parte, frumuseţea se transpune prin forme specifice de iubire care exprimǎ
un proces neîntrerupt de schimbare realǎ a ceea ce existǎ.
Orice analizǎ sistematicǎ asupra unei iubiri care nu poate fi înţeleasǎ angajeazǎ un
comportament care nu-şi gǎseşte justificarea în exterior. Înţelegerea nu se poate concretiza decât
dacǎ este înţeles simbolul la care aceasta face referire. Or, simbolul nu poate fi recunoscut, acceptat
şi înţeles decât în mediul în care este ,,destinat” sǎ se afirme. Altfel spus, un întreg demers iniţiatic
precede înţelegerea unui simbol, dupǎ care are loc un întreg proces de familiarizare spiritualǎ cu
acesta.
33
 Un exemplu concludent în acest sens îl constituie curajul de a iubi şi de a recunoaşte
aceasta. Prin utilizarea unui întreg alfabet de simboluri, subiectivitǎţile implicate în iubire riscǎ
propria lor existenţǎ. Mai mult, prin stabilirea şi concretizarea unei comunicǎri afective profunde
acestea riscǎ sǎ se resemneze. Dar resemnarea poate reprezenta şi un câştig dacǎ transferul reciproc
de sentimente se realizeazǎ prin nepǎsare şi neţinând cont de raţionalitatea discursivǎ a celorlalţi,
raţionalitate îndreptatǎ, de altfel, ca o criticǎ asupra celor ce iubesc, dar şi ca o formǎ de
neînţelegere şi de neacceptare a situaţiei în cauzǎ.
Curajul de a iubi presupune oare un pǎcat atât de mare încât sǎ necesite spovedanie? O
atitudine nepotrivitǎ este aceea de a reduce la spovedanie pǎcatul de care se face vinovatǎ iubirea.
Niciodatǎ sufletele nu sunt mai sincere decât în momentul în care îşi mǎrturisesc şi îşi trǎiesc
iubirea profundǎ. Cerul nu se poate prǎbuşi peste cei care au curajul de a iubi, raiul nu poate
respinge iubirea sincerǎ, iar divinitatea (oricare ar fi ea) nu poate refuza iertarea celor ce iubesc. De
ce? Pentru cǎ sunt momente în care aproape nimeni nu mai crede în iubire. Într-o lume în care doar
puţini mai cred în iubire nu rǎmâne decât sǎ cauţi un rege şi o reginǎ care sǎ readucǎ identitatea
celui mai profund sentiment.
Prin intermediul trǎirilor puternice sentimentul iubirii poate fi provocat cu o uşurinţǎ
debordabilǎ. Misterul acestei provocǎri începe cu jocuri de limbaj, cu gesturi naturale ori artificiale,
cu dorinţe mai mult sau mai puţin ascunse, cu dorinţa de libertate, dar şi cu un egoism care nu este
conştientizat pe moment. Toate acestea, relevǎ o întreagǎ arhitectonicǎ a unui proces natural.
Influenţa pe care o pot exercita trǎirile subiective asupra celor implicaţi în procesul
emoţional nu face decât sǎ sporeascǎ gradul de justificare a acestora în faţa celor care nu înţeleg
contextualitatea. Aceştia resping totul fǎrǎ însǎ a-şi da seama cǎ teribilismul imperfect de care dau
dovadǎ duce la propriul lor sfârşit. Mai mult, cei ce nu înţeleg contextualitatea condamnǎ orice prin
discuţii dezgustǎtoare, aceştia îndreptându-se spre o formǎ impurǎ de sinucidere, lumea în care
trǎiesc degradându-se şi ea în fiecare moment. Cu toate acestea, cei care se lanseazǎ în discuţii
dezgustǎtoare şi în intrigi nesfârşite au parte de impunitate moralǎ din partea celor ce iubesc.
Iubirea se aflǎ şi ea sub semnul predestinǎrii? Sentimentul profund poate fi provocat şi
controlat? Clipa care se naşte nu mai are dreptul la milǎ, cǎci naşterea acesteia s-a realizat în numele
iubirii.
Fǎrǎ sǎ cunoascǎ mila şi neţinând cont decât de dorinţa de a zbura, de a fi cât mai sus,
şoimul cu forţa sa remarcabilǎ simte cǎ orice moment se poate situa sub semnul predestinǎrii. De
aceea, puternic motivat de reuşitǎ el riscǎ şi acceptǎ provocarea. A da naştere unui destin prin
predestinare presupune un risc, cel al decadenţei.

34
 Un şoim se naşte din bune intenţii, dar şi dintr-o anumitǎ ambiguitate a sentimentelor.
Iubirea nu poate fi, de fapt, înţeleasǎ decât ca o clipǎ în care echilibrul devine dezechilibru, iar
erotismul ascuns undeva în subconştient refuleazǎ prin explicaţii pragmatice. Inepuizabilǎ sursǎ de
moralitate viciatǎ reprezintǎ normalitatea în iubire. Şi, totuşi, dacǎ ar fi altfel, excesul de
raţionalitate nu ar depinde pânǎ la urmǎ decât tot de o trǎire subiectivǎ. O cantitate deloc neglijabilǎ
de spontaneitate s-ar face ,,vinovatǎ” de ceea ce va lua naştere în viitor şi anume, o iubire interzisǎ.
Predominanţa sentimentelor inconştiente furnizeazǎ înainte de toate dovada ponderii
nesemnificative pe care ar dobândi-o raţionalitatea în actul iubirii. Dar cum din iubire apar destine
manifestarea anumitor forme de moralitate nu scuzǎ cu nimic reputaţia mai mult sau mai puţin
convenabilǎ a celui dornic de a vedea lumea de undeva de sus. Dorinţa de a fi cât mai sus genereazǎ
o forţǎ extraordinarǎ menitǎ, pe de o parte, sǎ asigure încrederea, demnitatea, succesul, iar pe de altǎ
parte, sǎ garanteze vanitatea, eroarea, viciul.
Resemnarea devine atrǎgǎtoare atât timp cât aroganţa nu reuşeşte sǎ-şi impunǎ autoritatea.
În acest mod, suferinţa rezultatǎ dintr-o meditaţie asupra resemnǎrii asigurǎ linişte şi consolare. Prin
manifestarea afectivitǎţii sunt ilustrate realitǎţi aparent inconsecvente care se fac vinovate de faptul
cǎ genereazǎ interpretǎri complexe. Astfel, tainele oricǎrui sentiment profund pot fi desluşite prin
capriciu şi impertinenţǎ. Uneori, însǎ, prin intermediul experienţei resemnarea duce la confuzie
afectivǎ. De aceea, orice formǎ de resemnare trebuie veneratǎ din momentul în care ea apare la
nivel existenţial. Conotaţii metaforice permit subiectivitǎţii sǎ afişeze o receptivitate spontanǎ în
faţa resemnǎrii. În aceastǎ situaţie, atitudinea determinǎ o reacţie complexǎ care produce la un
anumit nivel de realitate structuri raţional-afective.
De asemenea, resemnarea are un rol important în stabilirea unor repere existenţiale. Este
vorba despre un pragmatism care nu depinde numai de (re)(de)construcţia realitǎţii, ci şi de modul
în care este interpretatǎ aceasta. Dar aceastǎ interpretare depinde de o formǎ de imaginar care
trimite la o nouǎ modalitate de înţelegere conceptualǎ a realitǎţii contextuale.
Aceastǎ atitudine este semnificativǎ mai ales în ceea ce priveşte specificitatea limitǎrilor din
modurile de gândire. Gradul de inteligibilitate nu justificǎ şi naşterea subiectivitǎţii. Tocmai pentru
cǎ trǎieşte într-o dimensiune moralǎ, subiectivitatea doreşte controlul asupra existenţei. Totuşi,
libertatea de care ea dispune nu este una absolutǎ, pentru cǎ oricând ceea ce este numit destin poate
sǎ ilustreze o anumitǎ posibilitate de autoorganizare. Altfel spus, independenţa este uneori mai puţin
eficientǎ decât dependenţa. Analiza acestei problematici evidenţiazǎ din punctul de vedere al
înţelegerii o trecere de la logic la ilogic. Aceastǎ trecere se realizeazǎ în momentul în care
interpretǎrile legate de naşterea subiectivitǎţii exprimǎ, de fapt, mai mult decât o identitate.

35
Diversitatea de forme ale identitǎţii atribuite subiectivitǎţii este relevantǎ pentru existenţǎ în
condiţiile în care paradigmele devin utile prin raportare la anumite criterii.
Prin aceste sublinieri, ideea naşterii unei subiectivitǎţi trimite la relativism, adicǎ la o nouǎ
modalitate de înţelegere conceptualǎ a unei realitǎţi lingvistice. De aceea, imaginile rezultate în
urma acestui scenariu presupun acceptarea de noi sensuri ale identitǎţii. Evitând o anumitǎ
ambiguitate semanticǎ, o nedoritǎ confuzie conceptualǎ (identitatea personalǎ, identitatea lumilor
posibile, identitatea lingvisticǎ), raţiunile dupǎ care subiectivitatea încearcǎ sǎ înţeleagǎ naşterea
sunt de cele mai multe ori contradictorii, uneori chiar ilogice.
Cum se naşte un şoim? Şi din propria decadenţǎ. Cum trǎieşte un şoim? Prin propria
decadenţǎ. Nici mǎcar nu este nevoie sǎ pǎtrunzi în sufletul fiinţei pentru a constata profunzimea
trǎirilor, a sentimentelor. Prin decadenţǎ orice formǎ de existenţǎ este sedusǎ. Principala formǎ a
seducţiei rezidǎ în faptul cǎ iubirea are nevoie de impulsivitate, de sacrificiu, de vis, de iluzie, de
trǎiri profunde.

CUM MOARE UN ŞOIM?

Cum moare un şoim? Căzând în abisul regretului. Dar regretul este o formă a decadenţei
unde trăirile subiective se amplifică. El zboară în văzduh, peste un abis, peste o mare aflată undeva
mai sus decât abisul, peste victimele sale, peste tot ceea ce îi dă libertatea de a fi. De altfel, nu este
mai puţin adevărat că deplina libertate trebuie să se raporteze la un conformism incomensurabil în
care dezlănţuirea voinţei să fie de neoprit.
Şoimul zboară, priveşte şi zboară. O mică oboseală apare în fiinţa sa, dar care poate fi
înlăturată de dorinţa de a zbura neîncetat. Agilitatea sa îl face de neclintit, căci viteza sa variază
direct proporţional cu ambiţia nǎscutǎ din voinţa de a fi. O încǎpǎţânare care ascunde o durere. Este
o durere pe care o suportă cu stoicism şi care poate fi însă depăşită. În zborul său şoimul priveşte în
trecut, spre clipele care au pierit, în ceea ce a fost cândva. Călătoria sa simultană în prezent şi trecut
garantează existenţa viitorului ce imediat şi el va dispărea în ceea ce a fost cândva...
Trecutul revine treptat în ochii şoimului: amintirea naşterii sale, bucuria zborurilor, euforia
luptelor de altădată, frumuseţea înălţării, gustul dulce al victoriei...Şoimul zboară, zboară, zboară,
privirea sa străbătând împrejurimile, depărtările...Amintirile trecutului se perindă cu o viteză
ameţitoare, acestea alină durerea şi încurajează în acelaşi timp fiinţa, dând speranţă şi alinare, dar şi
resemnare...

36
 Şoimul începe să plângă zâmbind la lumea ce i se arată. El traversează spaţiul lăsând în
urmă curcubeul ce urcă şi coboară în nemărginire. În zborul său acesta ascultă chemarea
deznădejdii venită în întâmpinare sub forma unui cântec suav. O clipă doar mai zboară, o ultimă
încercare şi, deodată, zborul său ia forma unei prăbuşiri inevitabile. În căderea sa şoimul strigă, iar
strigătul său ascunde o emoţie. Această emoţie aduce în liniştea spaţiului un ecou al resemnării în
care se desluşeşte o rugă de iertare. Este o formă simplă de a accepta nefiinţa, trecerea involuntară
sau nu, într-o lume posibilǎ, căci prăbuşirea nu are nevoie de explicaţii şi pretexte. Mai mult,
decadenţa nici nu trebuie să aibă pretenţii la scuze ale neputinţei.
O mare sumbră se revarsă peste aripile şoimului, o mare sumbră care va duce albastrul
cenuşiu peste roua dimineţilor minunate ce au însoţit cândva tainicile nemuriri ale fiinţei.
Raţionalitatea contagioasă determină o înstrăinare a spiritului care dă dovadă de o afabilitate
inexplicabilă. Strălucirea ironiei în orizontul cenuşiu încearcă să acapareze infinitatea gândului
călător. Purtată de vânt, umbra iubirii devine amăgire când împlinirea devine primăvară. A crede
în iubire, înseamnă a valida frumuseţea zâmbetului, a accepta susurul şoaptelor, a gusta din
dulceaţa ironiei celorlalţi. Greşeala lor, a celorlalţi se transformă în iertare, iar nemurirea şoimului
este garantată doar pentru o clipă. Este vorba de un vis care urmăreşte alinarea.
Să iubeşti şi să alinţi tot ceea ce este delicat, gingaş...
Primăvara totul renaşte, iar nimic nu e mai frumos ca albele cristale care încep a se topi în
albastrul cenuşiu al infinitului. Lumina inundă sufletul şoimului ademenind moartea prin suferinţă,
dezamăgire şi resemnare. Sufletul şoimului s-a desprins, ridicându-se treptat, îndreptându-se spre
înălţimile ameţitoare, zburând şi contemplând abisul, marea, florile care plutesc haotic, strigând
,,Un şoim a dispărut!”.
Ameţită de indiferenţa abisului umbra şoimului are nevoie de o ultimǎ îmbrăţişare. Astfel,
dincolo de orice este posibilă o regăsire desăvârşită printr-o îmbrăţişare. E ca şi cum ai cuprinde
pentru prima oară o altă parte din propria fiinţă, o parte care completează dulcele sărut al veşniciei.
Mai mult, depărtarea aduce cu sine un dor puternic, un vis mare, dar şi o dispariţie pierdută în abis.
Un suflet frânt plânge, regretǎ bucuria unui zbor de altǎdatǎ. Un suflet frânt râde pentru cǎ ştie cǎ
zborul i-a oferit împlinire.
Sentimentul pierderii de sine nu exprimǎ decât deznǎdejde şi tulburare, dar şi o retragere a
fiinţei în sine. Sublimarea iubirii ilustreazǎ puterea miraculoasǎ prin care veşnicia se impune în faţa
existenţei. De aceea, se impune un dans, un ultim gest înaintea morţii. Dansul în faţa morţii se
concretizeazǎ sub forma imuabilitǎţii. Este vorba despre o experienţǎ prin care sublimarea iubirii
ilustreazǎ puterea veşniciei. Iubirea profundǎ este reductibilǎ la nebunie, la armonie, la resemnare.

37
Cu toate acestea, iubirea profundǎ rǎmâne, cu toatǎ imperfecţiunea ei, mai apropiatǎ de profunzimea
sentimentelor specifice celor ce iubesc decât faţǎ de resemnarea celorlalţi.
Prin resemnare iubirea profundǎ nu se epuizeazǎ, ci devine semnificativǎ. Perceputǎ drept o
modalitate autenticǎ a experienţei subiective, iubirea profundǎ se transpune în posibilitǎţi creând
universuri multiple. Neliniştea sufletelor învǎluite de iubire tinde neîncetat spre intimitate şi
influenţeazǎ în fiecare moment modul prin care realitatea este perceputǎ. Dar realitatea îşi dezvǎluie
prin experienţe subiective universurile alternative, lumile posibile. În aceste dimensiuni existenţiale
subiectivitatea are parte de forme diferite de iubire, forme care se transpun în multiple niveluri de
înţelegere. Deşi consubstanţialǎ iubirea profundǎ se desǎvârşeşte în dimensiuni spaţio-temporale
afective în care ideea de artificialitate nu poate fi conceputǎ.
A cunoaşte forme diferite de iubire nu presupune nimic altceva decât a trǎi periculos
(magnetismul în iubire nu poate fi cenzurat), dar şi a-i determina pe cei din jur sǎ-şi exteriorizeze
reacţiile violente faţǎ de iubire. Cu toate acestea, în numele iubirii profunde, pe de o parte, toate
subiectivitǎţile iau parte la o formǎ de libaţiune prin care orice emoţie profundǎ devine ubicuǎ. Pe
de altǎ parte, lacerarea unei iubiri pentru a face o alta sǎ supravieţuiascǎ nu reprezintǎ decât un
spectacol grotesc prin care subiectivitatea se trǎdeazǎ pe sine. Sǎ rǎspunzi iubirii cu fanatism
reprezintǎ un gest care nu mai are nevoie de nicio explicaţie.
Caracteristica internǎ a posibilitǎţii este determinatǎ de însǎşi condiţia genericǎ de care
depinde resemnarea. Indiferenţa sensului pe care îl relevǎ resemnarea trimite la un rǎspuns
generalizat, vinovat oarecum de eroare logicǎ, pe care se întemeiazǎ continuitatea. De partea
cealaltǎ a înţelegerii, discontinuitatea soluţiilor produce la nivel existenţial diferenţǎ. În acelaşi
timp, complementaritatea este profund implicatǎ în tot acest proces de regenerare. Or, tocmai printr-
o astfel de percepţie subiectivitǎţile se constituie ca tezǎ şi antitezǎ, entitǎţi care comunicǎ prin
intermediul complementaritǎţii.
De la o clipǎ la alta viaţa este diferitǎ şi, de aceea, realitatea pentru a fi înţeleasǎ are nevoie
de cuvântul-simbol. Dar existenţa diferitelor criterii poate justifica adevǎrul sau falsitatea unei
teorii? Prin interpretǎri se construiesc realitǎţi, dar realitǎţi care nu se raporteazǎ la aceleaşi criterii
prin intermediul cǎrora sǎ fie ,,justificatǎ” existenţa. Cuvântul-simbol nu descrie realitatea, ci dǎ
acesteia puterea de a se releva prin intermediul unor dimensiuni explicative. Un întreg proces
contagios dezvǎluie interpretǎri alternative asupra realitǎţii.
Multiplicarea pretextelor duce la o contemplare a acţiunii. În acest mod, exercitarea acesteia
în sublim reprezintǎ o reminescenţǎ a neputinţei. Adevǎrata nobleţe a spiritului devoreazǎ
sensibilitatea ireductibilǎ a gândului. Astfel, timpul empiric al subiectivitǎţilor introduce necesitatea

38
problematizǎrii. În plus, geneza soluţiilor pe care aceasta le oferǎ furnizeazǎ subiectivitǎţilor o
logicǎ a posibilului.
În interiorul fiinţei intensitatea sentimentelor exprimǎ dorinţa. Astfel, acestea printr-un
întreg proces de simultaneitate exprimǎ raporturi diferenţiale. Fiecare subiectivitate iubeşte diferit,
dar la fel de puternic. Reciprocitatea rezultǎ din existenţa raporturilor diferenţiale între
subiectivitǎţile implicate în acest proces.
Fǎrǎ îndoialǎ cǎ forţa sentimentelor evidenţiazǎ rolul semnificaţiei la nivelul înţelegerii. În
acest caz, visul şi imaginaţia furnizeazǎ şi condiţioneazǎ realitatea proximǎ. Orice se poate schimba
sau se poate transforma prin deghizare. Astfel, frica de iubirea absolutǎ substituie frica de veşnicie.
Ambele temeri, însǎ, se subordoneazǎ prin experienţǎ identitǎţii care tinde spre un singur punct:
resemnarea. Totuşi, aceastǎ perspectivǎ evidenţiazǎ o lege a semnificaţiei care se exercitǎ la nivelul
posibilului. Anticipând iubirea profundǎ şi veşnicia infinitǎ destinele subiectivitǎţilor converg prin
diferenţa propriilor manifestǎri existenţiale spre dimensiuni spaţio-temporale problematizante. Este
vorba, de fapt, despre reîntoarcerea la ceea ce este intuit, dar care nu poate fi înţeles şi nici descris.
Şoimul simte cǎ nu va mai fi, el ştie cǎ în cel mai scurt timp nu va mai fi iubit decât prin
amintiri şi, aceasta, doar în clipe care curând se vor risipi în uitare şi ele, cǎci veşnicia nu iartǎ pe
nimeni; ştie cǎ va avea nevoie de statuie, de iubire; ştie cǎ iubirea se împlineşte şi prin suferinţǎ,
prin amintiri, dar şi prin uitare.
Şoimul se prǎbuşeşte. Este o prǎbuşire laconicǎ prin care se realizeazǎ o punte de legǎturǎ
între universurile alternative. Acestea înţelese ca fantasme ale imaginaţiei sau ca adevǎruri posibile
se situeazǎ în realitatea însǎşi şi nu dincolo de ea. Printr-o putere misterioasǎ şoimul îşi revine o
clipǎ tocmai pentru a cuprinde, pentru a îmbrǎţişa cu aripile sale pentru totdeauna statuia. Astfel,
ambiţia nu aparţine deloc unei lumi iluzorii. Lumea în care aceasta se manifestǎ nu este, în esenţǎ,
mai irealǎ decât o alta, la fel de plinǎ de posibilitate. Euforia rezultatǎ din ambiţie, spaimele
provocate de resemnare, emoţia nǎscutǎ din zbor şi decadenţǎ, toate acestea presupun înţelegerea
celui mai pur sentiment şi anume, iubirea profundǎ.
Undeva, într-un alt univers lacrimile statuii formeazǎ o nesfârşitǎ mare. Dacǎ şoimul nu ar fi
existat, statuia nu ar fi cunoscut o formǎ de iubire, mult mai profundǎ decât cea anterioarǎ. Drumul
spre veşnicie, gesturi lente, rǎtǎcire de sine, refugiu în resemnare, iubire profundǎ, iubire împlinitǎ,
iubire perenǎ…
Un şoim a dispărut din înălţimea arzătoare şi a zburat în abisul plin de lacrimi. De undeva,
din nemărginire se aud ultime cuvinte: ,,Îmi este dor de zborul tău, îmi este dor de zborul meu, îmi
este dor de nemurire!” Viaţa trebuie cântată în şoaptă. Să suspini în tăcere când moartea e cântată

39
prin iubirea care a aparţinut trecutului. Chemarea sa aduce un nesfârşit regret, o disperare a mării,
un ultim suspin, o ultimă privire, o ultimă lacrimă, o ultimă iubire…
Deschisă spre anxietate, ascunsă în zbuciumul fiinţei, iubirea îmbrăţişează visul. Strălucirea
acesteia transformă paradisul într-o noapte în care inventarea unei culpabilizări echivalează cu
dorinţa de a mai trăi, de a mai simţi ultimele clipe de viaţă. Şi cum se simte muribundul în acest
moment? Oare care este gândul său ultim? Dicernământul oare mai are vreun rol în acest
compromis care, în fond, vrea să salveze de la resemnare fiinţa. Câtǎ iluzie în tot acest demers!
Şi totuşi, un şoim începe sǎ viseze, începe sǎ viseze la fericire, la tǎcere, la veşnicie, începe
sǎ decadǎ prin zborul sǎu, începe sǎ-şi aducǎ aminte de o iubire interzisǎ...

E SCRIS ÎN STELE...

E scris în stele un destin al iubirii. Iubirea presupune unitate, plăcere, sacrificiu, satisfacţie,
împlinire. Iubirea generează dualitate, non-plăcere, egoism, eşec. Iubirea e unică prin modul în care
se manifestǎ. Cu toate acestea, mai devreme sau mai târziu iubirea absolută se transformă în iubire
relativă, apoi aceasta dispare în forme nevăzute, neauzite, inexplicabile de manifestare. Iubirea fără
moarte duce la egoism şi aroganţă. În fond, această formă de orgoliu exprimă o imagine perversă a
tiraniei sentimentului. Un sentiment nu este decât o valoare aflată sub semnul decadenţei.
E scris în stele că ,,1+0 = o posibilitate”. Să-ţi plângi iubirea, să o regreţi, să te bucuri în
numele ei; o jertfă inutilă, de altfel. Razele iubirii, purtate de vânt, pornite din sufletul şoimului
mângâie statuia care dansează graţios în faţa morţii. Statuia dansează pe o melodie scrisă în stele; de
acolo vine şi şoimul, acolo i-au fost hărăzite nemurirea, zborul şi decadenţa; tot acolo a fost scrisă o
frumoasă prietenie, acolo s-au imaginat iubirile de altădată, s-au născut zâmbetul primăverii,
dulcele fior al morţii, surâsul discret al veşniciei, gingăşia nefiinţei, atingerile tandre ale resemnării.
E scris în stele un rai şi un iad. Imaginează-ţi promisiunile raiului. În acelaşi timp, păstrează
cu tine blândeţea iadului. Ascultă, de asemenea, ecoul ciudat al unei iubiri apuse; exuberanţa târzie
generează momente de timp în care amintirile mai supravieţuiesc doar prin regăsirea trecutului. De
aceea, apetenţa pentru consecvenţă trădează compromisuri şi prejudecăţi. Frenezia subiectivităţii
trimite la o modalitate de interogare, trimite la ideea că orice nebun trebuie să traverseze un
curcubeu. Şi aceasta nu reprezintă nimic altceva decât cea mai normală stare pe care o poate afişa
subiectivitatea în momentul existenţei sale.

40
 E scris în stele un gând, doar unul singur, unul ce trimite la iubire. Iubirea presupune însă
nebunie, iar nebunia amânare. Se amână aproape orice în numele iubirii, dar nu şi iubirea însăşi. O
clipă doar şi totul devine risipă de emoţii. Sindromul amânării funcţionează foarte bine la cel mai
normal nebun. Acesta se hrăneşte cu dispreţul celor din jur, cu batjocura acestora, dar şi cu
resemnare neconştientizată. Resemnare, resemnare, resemnare! Aşa să fie oare? Şi, totuşi, o
speranţă deşartă se întrezăreşte în lumina resemnării. Se adună trăiri interioare puternice. Cea mai
puternică este cea care dezvoltă teama doritorului de mir. E nevoie de mir, cât mai mult. E nevoie şi
de speranţă? Dragoste la prima vedere? O întrebare simplă şi un răspuns delicat.
E scris în stele: ,,Henisme tas mixanas chenergat metidolo dakos safael. Naka, s akant tas
mecartid sontez. Persavosentloschecalcosventiuno jvoisaga astalapr khergea nigataklfovmniud
persasster”. Un mesaj transmis prin glasul iraţionalului unei subiectivităţi lucide.

O IUBIRE INTERZISĂ

O iubire interzisă: să iubeşti mai mult de un suflet; să plângi şi să guşti din melancolia
iubirii, să te ridici spre înălţimi, iar vorbele să devină tăceri semnificative. Să construieşti un drum
în înălţimi, acolo unde trandafirii, lalelele şi crinii decriptează jurământul iubirii. Să fii pe un drum
presărat cu stele, să sorbi lumina iubirii, iar între stele şi speranţă să fie iubirea, dar o iubire
interzisă. Un ultim omagiu este adus molozului de emoţii, un ultim drum în faţa celor care au
renunţat la zbuciumul vieţii, un ultim jurământ încheiat cu veşnicia în numele iubirii interzise.
Licoarea născută din speranţă şi resemnare trimite la depresii care comemorează amintirile de
altădată, cele care s-au sacrificat pentru CINEVA DRAG.
Frământări puternice în suflet provoacă o puternică dorinţă, aceea de a vedea cât mai repede
pe CINEVA DRAG. Interogaţiile sfârşesc în căutări conştientizându-se lipsa persoanei dragi, a
clipelor care se risipesc prin iubire. O lumină răsare şi apune şi, apoi, răsare din nou şi iar apune şi
tot astfel până ce frumuseţea fiorilor născuţi din pasiunea celor care se iubesc, dar care se tem să
iubească, devine speranţa unui moment ce poate va veni vreodată. Să fii lângă CINEVA DRAG!
Dar CINEVA DRAG iubeşte oare pe CINEVA DRAG? De fapt, această interogaţie nu are nevoie
de niciun răspuns în condiţiile în care iubirea este interzisă. A alege să rămâi până la urmă lângă
CINEVA DRAG înseamnă, pe de o parte, a respinge un DESTIN împotriva căruia ai luptat şi lupţi
mereu, împotriva căruia te revolţi, iar pe de altă parte, de a accepta un nou DESTIN, cel pe care
abia l-ai construit şi pentru care ai renunţat la totul, numai la CINEVA DRAG nu, şi, nu cel pe care
41
ai avut curajul de a-l construi în numele iubirii interzise. Ceea ce simţi, de fapt, îţi aparţine, se
raportează la subiectivitate. Iar subiectivitatatea are dreptul să vorbească astfel: ,,apărută din
poveştile cu zâne, zăresc iubirea interzisă a cărei privire expresivă trădează bunătatatea sufletului;
văd iubirea interzisă în faţa căreia mă fâstâcesc; în acelaşi timp primesc surâsul acestei iubiri
interzise, un surâs care mă face tot timpul să zâmbesc”. O sărutare trimisă sufletului iubit în tăcere
se întoarce cu altele în plus tocmai pentru a demonstra (de parcă e nevoie de aşa ceva) că o iubire
este posibilă oricând şi oriunde. Astfel, bucuria transmisă sufletului care este iubit în tăcere devine
furie amestecată cu nostalgie. Rătăciri zbuciumate arată un destin în care totul se împlineşte. Mai
mult, emoţia născută din iubire devine extraordinară când aceasta se transmite prin privirile
sufletelor.
A iubi o rază de soare înseamnă a şi suferi. Orice iubire trăită la intensitate presupune un foc
mistuitor care duce la autodistrugere ce se manifestă, pe de o parte, printr-un proces de combustie
internă, iar pe de altă parte, prin senzaţii de greaţă apărute în urma insolaţiei cauzate de respectiva
rază de soare. De aici şi rezultă, de altfel, starea de suferinţă nǎscutǎ din iubire. Mai mult, iubirea
apărută la rândul său din ură evidenţiază faptul că la baza nefericirii ar putea sta o pasiune
puternică.
O amintire îngheţată presupune magia iubirii. Vremea deşteptării răpeşte iubirii obsesia.
Luciditatea, raţiunea relevă o voluptate sălbatică a cărei privire este îndreptată spre trupul care îşi
exprimă personalitatea prin convulsii; în cele din urmă, într-o clipă suspendată, iubirea interzisă
devine tragică şi, mai mult, se desăvârşeşte în obsesii. Iubesc, iubeşti, iubim, câte explicaţii pentru o
emoţie care nici măcar nu este împărtăşită uneori.
Magia acestei emoţii loveşte cu putere uşile propriului suflet. Aceasta vrea să acapareze
orice gând secret, vrea să scoată din interior iubirea şi ura, frumosul şi urâtul. CINEVA DRAG
atrage ca un magnet sufletul deja bântuit de vraja iubirii interzise. Numai în momentul în care
emoţiile sunt reciproce suferinţa dulce şi iubirea amară se concretizează în satisfacţii sufleteşti. Să
iubeşti şi să fii iubit cu aceeaşi intensitate! Dar cine are puterea să măsoare aşa ceva? Cum se poate
evalua puritatea unei astfel de iubiri?
Acesta, fireşte, este un pretext perfect. O iubire interzisă se destănuie în jur, iar cei care se
iubesc încep să plângă şi să-şi spună ce au de spus:
Statuia: Ştii, mi-a fost dor de CINEVA DRAG!
Şoimul: Ştii, mi-a fost dor de CINEVA DRAG!
Statuia: Pe unde a mai hoinărit spiritul tău vagabond?
Şoimul: Aici şi acolo, în trecut, prezent, viitor.

42
Statuia: Şi, totuşi, tu nu oboseşti niciodată? Deşi vezi multe eşti destul de trist. Un zâmbet vreau să
văd măcar acum pe chipul tău; iar în acest fel îmi dau seama dacă acesta surâde şi visează la ceva
plăcut.
Şoimul: Un zâmbet vreau şi eu să văd la tine. Vreau aceasta, pentru că ştii foarte bine că sentimente
profunde se simt între mine şi tine. Tristeţea mea se vede în privirea ta.
Statuia: Sentimentele sunt aceleaşi, doar împrejurările poate sunt diferite.
Şoimul: Orice trăirie dionisiacă este interzisă, orice emoţie ...Dar vreau să-ţi spun că îmi doresc să
zâmbesc, îmi doresc să-ţi spun că ţin la tine mai mult decât îţi inchipui, vreau să fiu aici, lângă tine,
vreau să-ţi zâmbesc.
Statuia: Un zâmbet poate să însemne mult pentru cel care îl primeşte, dar şi mai mult pentru cel
care îl transmite.
Şoimul: Aşa este! Şi, de aceea, am făcut tot posibilul să cobor spre tine, lângă CINEVA DRAG,
care atât de mult înseamnă pentru mine, să vin de undeva de sus de unde lumea se vede altfel. Am
venit să te iau cu mine, să fugim, să fim împreună. Am venit să zâmbesc şi să te văd zâmbind. Am
venit să zâmbim împreună speranţei, viitorului. Ştiu că faptele deşi pot reprezenta greşeli pentru
mine sunt, de fapt, lecţii de viaţă... Să învăţ eu vreau...
Statuia: Şi eu îmi doresc acelaşi lucru şi ştii aceasta foarte bine. Vreau să am lângă mine pe
CINEVA DRAG tot restul vieţii. Aş vrea să zbor cu tine şi să simt aripile tale protectoare, să simt
curajul tău care mie mi-a dispărut de mult, să risc pur şi simplu.
Şoimul: Şi-atunci? Uite, chiar acum încep să te sărut, să te ajut să te desprinzi de pe soclu, să te
răpesc din această lume! Lasă-mă să te îmbrăţişez!
Statuia: De ce? Oare crezi tu că aripile tale pot cuprinde, pot proteja, pot descătuşa duritatea
sufletului meu? Îmbrăţişarea ta îmi va reda bucuria? Dar oare şi fericirea? Vrei tu oare să mă
îmbrăţişezi şi să duci cu tine acolo sus, în lumea ta, suferinţa născută din neputinţă? Cred că
dragostea mea s-ar pierde-n vânt, iar eu nu aş suporta să iau parte la acest cortegiu... Stai, nu te
grăbi! Voiam să-ţi spun că şi eu mă gândesc la tine, la CINEVA DRAG, deşi ştiu că supărare şi
regret vor cuprinde sufletul tău în câteva clipe. Ştii bine că orice sărutare pe care mi-o dai şi orice
încercare de-a ta de a mă fac să mă desprind de această lume mai mult rău îmi va produce. Cu
fiecare sărut pe care mi-l oferi şi care e pornit din sufletul tău iubirea devine profundă şi se
consumă. La fel şi tu începi să decazi, începi să-ţi iroseşti forţa interioară. Felul meu de a fi ar
însemna o greutate prea mare pentru tine, o greutate pe care nu ştiu cum ai putea să o duci. Destinul
meu aici este deocamdată. Al tău este acela de a fi mereu în înălţimi. Acelaşi trist destin priveşte
spre suferinţă, spre neputinţă, spre nefiinţă...
Şoimul: Prea dai dovadă de raţiune...
43
Statuia: Prea uşor risipeşti emoţiile...
Şoimul: Atunci, nu mai spun nimic, nu voi arăta cât de mult te iubesc; voi tăcea, dar voi rămâne aici
lângă tine.
Statuia: Cum adică să taci? De ce să nu-mi răspunzi? Te-am supărat cu ceva încât să nu merit nici
măcar un cuvânt? Acum nu ştiu ce să mai spun şi nu-mi explic de ce îmi este atât de dor de tine tot
timpul. Cum adică să rămâi aici, lângă mine? Dar destinul tău este altul, nu este acesta, nu trebuie să
stai aici. Viaţa ta este de a zbura, de a supravieţui, de a lupta şi de a învinge mereu şi mereu, de a fi
sus tot timpul; tu şi când cobori eşti tot sus. Reuşitele tale se numesc succesele tale. Îndrăznesc să
spun că în viaţa ta se vede ceva special, pentru că tu însuţi eşti special.
Şoimul: Ceea ce-mi spui este cumva o modalitate de a îndepărta iubirea prin iubire?
Statuia: Mi-ai pătruns în suflet deşi eu nu accept căldura. Mi-ai deschis ochii şi m-ai orbit cu
dragostea ta. Încep să-mi simt fiinţa...
Şoimul: Căldura a fost dintotdeauna în sufletul tău. Iar ochii tăi sunt, de fapt, ochii propriului suflet.
Ceea ce ni se întâmplă nouă acum se raportează la tot ceea ce se află în jurul nostru. Ochii îi ţinem
mereu închişi pentru că nu vrem să acceptăm realitatea, refuzăm să-i deschidem de tot. Şi, de aceea,
când îi deschidem dintr-o dată această realitate ne orbeşte. În acest moment simţim neîncrederea.
Cred că trebuie să ştim să deschidem ochii şi, de asemenea, trebuie să ştim când să-i închidem.
Sufletul are nevoie de alteritate, dar uneori şi de sine. Totul e să ştii să raportezi la iubire ceea ce
este în jurul tău, asumându-ţi chiar un risc: riscul de a te pierde pe tine; când zbori, rişti; când
iubeşti, dintr-un larg abis faci parte, subordonându-te trăirilor speciale; tot ceea ce simţi în acest
moment dobândeşte valoare emoţională.
Statuia: Nu-mi explic de ce simt aşa ceva. E totul atât de confuz şi mă întreb de ce oare. Şi, mai
mult, deşi eşti lângă mine, îmi este dor de tine, de CINEVA DRAG. Nu îmi doresc deloc să pleci,
nu îmi doresc decât să stai aici lângă mine pentru totdeauna, dar simt, simt că ai un viitor, că mai ai
încă cel puţin un zbor de făcut, mai ai cel puţin o viaţă de trăit. Ştiu, mă contrazic acum, dar oare
conştientizez iubirea?
Şoimul: Da, mai am cel puţin o viaţă de trăit, dar alături de CINEVA DRAG, alături de tine. Iubirea
mea faţă de tine relevă o complicitate emoţională. Nu trebuie decât să mărturisim că iubim şi atunci
nimic nu mai este confuz într-o astfel de trăire.
Statuia: Ba este confuz...De ce să fie mărturisire dacă nu are rost? Lucrurile rămân aproape
neschimbate...
Şoimul: Din ochii tăi se vede o perspectivă, din ai mei o alta, dar din visul nostru se naşte o
realitate. Mă faci să cred în fatalism şi în resemnare. Vorbele mele se transformă treptat în tăcere şi
tac, dar trăiesc lângă tine.
44
Statuia: De ce să taci? De ce să trăieşti fără să exprimi? Dacă simţi nevoia de a te exprima nu te
opri. La mine însă situaţia este alta. De aceea, nu accept mărturisirea în această trăire. Dar tu mergi
mai departe în numele iubirii...
Şoimul: Da, în numele unei iubiri interzise... Te iubesc şi ştiu că mă iubeşti. De ce îţi este atât de
greu să pronunţi aceste cuvinte? Iubeşti pe cei din jurul tău foarte mult şi, totuşi, nu vrei să te
ataşezi de nimeni; iubeşti viaţa pe care o cânţi în şoaptă şi totuşi nu ai viaţă decât când sunt lângă
tine; o soartă avem de împărţit. Ce crezi? Iubirea este aceeaşi pentru toţi? Iubirea este diferită? Dacă
are forme, atunci pluralitatea mai trimite la împlinire, la absolut sau, din contră, la relativism?
Statuia: Dar părerea ta care este? Oare au rost toate discuţiile referitoare la acest subiect? Eu atât
ştiu, că mă gândesc la CINEVA DRAG şi nu ştiu dacă e bine. Sunt nişte trăiri confuze, dar în
acelaşi timp frumoase. Şi nu uita: relativismul trebuie îmbrăţişat cǎci realismul este inevitabil.
Şoimul: Dar pare lipsit de sens ceea ce-mi spui. Posibil să ai dreptate. Cu toate acestea, la mine
confuzia s-a transformat în certitudine. E o singură clipă.
Statuia: Doar o clipă? Am înţeles...atunci, de ce nu crezi când îţi spun că sunt trăiri confuze?
Şoimul: Cred că fiecare iubeşte diferit, deşi emoţia este aceeaşi, iar acestei emoţii nu-i trebuie decât
o clipă să devină ignoranţă.
Statuia: Nu există niciun motiv pentru această ignoranţă. Şi, totuşi, poate aceasta merită fiecare,
ignoranţă.
Şoimul: Şi iubirea merită ignoranţă şi trebuie chemată, strigată, implorată. Iar eu voi veni oricând
cu ea spre tine.
Statuia: De-ar fi să vii ai ştii că gândurile mele nu mai ascultă de raţiune, ci de suflet. Raţiunea mea
devine trăire puternică.
Şoimul: Să fugim de aici, undeva, departe, să fim doar noi doi! Avem nevoie unul de celălalt, am
nevoie de tine, ai nevoie de mine!
Statuia: Ce frumos este tot ceea ce tocmai ai spus...Mă simt minunat! Să ştii că-mi place să visez în
continuare. E atât de frumos! Aş vrea să mergem undeva departe, pentru că am un vis de împlinit,
avem împreună acelaşi vis. Tot ceea ce ştiu este că am nevoie să trăiesc visul acesta cu tine; şi, şi
mai ştiu că şi tu simţi la fel.Vreau să simt mângâierea ta şi să nu-mi fie teamă de vânt, de ploi, de
ninsoare, de tristeţe, de singurătate...La început nu puteam să privesc spre tine, spre ochii tăi; de
fiecare dată când mă vizitai veneai de sus, de foarte sus, iar eu eram cu sufletul împietrit, toţi cei
care treceau pe lângă mine luau câte o bucată din mine; toţi cei care aveau nevoie de resemnare.
Pânǎ şi vântul lua câte ceva din fiinţa mea. Ştiu că tu eşti visul meu frumos care mi-a dat iubire, un
vis care mi-a dat zbor şi cădere, care mi-a oferit o iubire nerostită, dar mărturisită.

45
Şoimul: Trecutul s-a întors. Este foarte greu să fac distincţie între realitatea în care trăiesc şi o altă
realitate. Trăiesc intens de cel puţin două ori, îmi este frică să mai şi zbor pentru că prăbuşirea te-ar
afecta, îmi este frică să cred că pot iubi atât de intens, îmi este frică de această frică. Am căzut într-o
prăpastie a dezamăgirii, dar iubesc şi nu regret nimic.
Statuia: Dar vor veni vremuri când tu nu vei mai putea să stai aici; ai nevoie de o altă viaţă. Ştiu că
iubirea noastră e doar a noastră şi că nimeni nu o poate împiedica. Dar tu vei fi departe, vei pleca, te
vei ridica, vei fi undeva sus...
Şoimul: Ţi-am spus că nu regret nimic din ceea ce fac; prefer să stau aici, să trăiesc şi să retrăiesc
alături de tine dragostea noastră, iubirea interzisă. Ştii? Te-am visat frumos noaptea trecută, erai
plină de viaţă.
Statuia: În ghearele tale sunt agăţată, privesc în depărtare, spre dulcea ispitire a zărilor infinite.
Acum nu mă mai tem, pentru că infinitul va fi trăit doar o clipă. Este vorba despre o nouă formă de
cunoaştere din care face parte speranţa. Rătăcită în această nesfârşită cunoaştere ştiu că voi simţi
suferinţa estompată de flacăra arzătoare a dorinţei de a nu mai exista, ci de a fi.
Şoimul: Dorinţa deja trimite la imagine şi la imaginar. Or, imaginea devine amintire când amintirea
dobândeşte o imagine. Imaginarul presupune o altfel de lume, una însă care se bazează pe o formă
de realitate specifică universului.
Statuia: Ascultă un pic universul. Ascultă cum universul cântă: ,,Tu eşti iubirea mea!”. Universul
cântă o alinare, o fericire...Da, o alinare, o fericire, o resemnare...Ştiu că moartea şoimului e şi
moartea mea...
Şoimul: Ştiu că tăcerea statuii e şi veşnicia mea...
Undeva în timp (dacă există) şi în spaţiu (dacă poate fi perceput) se aude o voce, se aude un
cântec în care se aminteşte despre o iubire interzisă între o statuie şi un şoim. Dar cine era statuia?
Dar cine era şoimul? Nu cumva statuia era şoimul, iar şoimul era statuia? Nu cumva cuvintele,
trăirile erau ale celuilalt? Dacă da, atunci iubirea s-a împlinit prin mărturisire şi s-a risipit prin
nemurire. Celelalte răspunsuri sunt absurde, dar şi absurdul face parte din existenţă. Un strigăt de
iubire, un cântec de dragoste, o tăcere semnificativă, niciuna din toate acestea nu trebuie înţelese,
trebuie doar trăite. Pe faţa iubirii începe să se vadă un rid, un gând straniu străbate orizontul
aşteptării. Vorbele mari oare se pot exprima prin tăcere? În amintiri se naşte o idee: prin plăceri şi
înţelegeri se admite că viaţa are un nou sens sau că e lipsită de un non-sens.

CÂND PIERZI PE CINEVA DRAG

46
 Când pierzi pe Cineva Drag apare o încercare timidǎ de a tǎinui iubirea interzisǎ. O greşealǎ
stupidǎ! În intimitatea fiinţei domneşte geniul iubirii care nu trebuie sǎ limiteze deloc libertatea de
exprimare a sentimentelor. Dimpotrivǎ, iubirea mǎrturisitǎ determinǎ o dinamicǎ a celor mai
profunde trǎiri, conferind autoritate clipelor unice, indispensabile, relevând, de altfel, o diversitate
infinitǎ de forme existenţiale.
Când iubirea interzisǎ e profundǎ sufletul se exteriorizeazǎ prin trǎiri. Iubirea presupune un
vis care transformă stările ontologice ale fiinţei. Când pierzi pe Cineva Drag niciun cuvânt nu-şi
mai are rostul, iar cei care încearcă să te consoleze nu pot înlocui viaţa care a fost; astfel, niciun
viitor proxim nu-ţi poate readuce bucuria iubirii de altǎdatǎ. Limbaje diferite şi explicaţii artificiale
care nu-şi mai au rostul încearcǎ sǎ consoleze sufletul care a iubit şi încǎ mai iubeşte. Amintirile
dau naştere unui timp care mǎcar o singurǎ datǎ ai vrea sǎ se repete; ai vrea un moment în care
mǎcar o singurǎ datǎ sǎ recunoşti cǎ ai iubit şi sǎ promiţi un alt început.
Când pierzi pe Cineva Drag totul devine veşnicie. Nu mai conteazǎ modalitatea prin care
iubirea se risipeşte în veşnicie. Orice pretext nu îşi mai are rostul pentru cǎ despǎrţirea de persoana
iubitǎ a cauzat simultan sinucidere emoţionalǎ. Se poate admite cǎ nu existǎ viaţǎ când nu existǎ
iubire, ambiţie şi resemnare. Se poate admite cǎ nu existǎ moarte acolo unde viaţa este anulatǎ prin
iubire. Totul se întemeiazǎ pe o anumitǎ complicitate între ambiţie şi iubire. În acest mod, se face
simţitǎ şi resemnarea. Eternitatea înlocuieşte veşnicia, dar şi conversiunea este valabilǎ: veşnicia
substituie eternitatea. Mai mult, orice dinamicǎ a iubirii tinde spre perfecţiune care este totuşi
transcendentǎ raţionalului. Dar aceastǎ formǎ specificǎ de iubire este ameninţatǎ oricând de o
imagine a unui vis cutremurǎtor, şi anume: iubirea pierdutǎ din cauza iubirii.
Când ţii la cineva cu adevărat nu vrei să concepi puterea morţii. Ba mai mult, crezi că poţi
lupta cu moartea însăşi. Frica este în tine şi crezi că poţi s-o stăpâneşti. IUBIREA te ajută şi este
singura care contribuie la depăşirea unei astfel de crize existenţiale, dar tot ea te face să suferi în
momentul despărţirii de Cineva Drag. Pierdută în liniştea resemnării conştiinţa anulează
raţionalitatea. Totodatǎ, viaţa înseamnă condamnarea la moarte, iar moartea trimite la nefiinţă. De
aici şi ideea că un suflet nu poate supravieţui fără durere dacă a trăit ceva timp lângă un alt suflet pe
care l-a iubit şi care deja se află într-o lume diferită, o lume a resemnării.
Nefiinţa provoacă resemnare şi împietreşte fiinţa. Resemnarea la rândul ei provoacă
suferinţă, iar suferinţa pentru a scăpa de sine trimite la uitare. Dar niciuna dintre acestea nu mai
aduce înapoi finţa care cândva a fost alături de tine, pe Cineva Drag, fiinţa cu care cândva ai
discutat, ai râs, ai plâns şi, de ce nu, ai discutat contradicţiile vieţii şi ale morţii. Dar iertarea, ea

47
unde este, ce rol joacă în toate acestea? Sufletul, sufletul e aici şi peste tot, e acolo unde trebuie să
fie, el este.
Şi ceilalţi? Unde sunt? În jur, privesc şi gândesc şi totodatǎ resimt durere. Totodatǎ, ceilalţi
încearcă să simtă şi iubirea. Dar totul se transformă şi devine o clipă. O clipă ce a fost! O clipă ce va
readuce în minte o altă clipă, dar una care s-a sfârşit undeva, cândva. Ceilalţi sunt condamnaţi la
suferinţă, la iertare, la rugăciune, la speranţă, la viaţă, dar şi la moarte. Priveşti la cel care nu mai
este, iar gândurile nebune, nebune aleargă undeva, în timpul care a fost, ele încep să provoace
lacrimi, suferinţă, durere. Lacrimile uşurează suferinţa sufletului, suferinţa presupune conştiinţa
durerii, iar durerea naşte lacrimi ascunse în fiinţare. Treptat, pe măsură ce trecerea în timp devine
mai profundă, mai intensă începi să te cutremuri, începi să strigi. Dar cine te ascultă?
Moartea exprimă relevarea vieţii, dupǎ cum viaţa exprimă puterea brutală a morţii. Despre
umanism nici nu se mai poate vorbi în aceste momente. Abia, după aceea, o palidă imagine a
consolǎrii oferă amintirea de altădată. Trebuie să fii uman cu cel care este uman cu tine; trebuie să
fii uman şi cu sistemul din care faci parte. Dacă sistemul nu e capabil să-ţi ofere omenie şi
nemurire, atunci ţie nu-ţi mai rămâne decât să lupţi împotriva lui în numele unui umanism idealist şi
al unei nemuriri sacre. De altfel, această luptă exprimă condiţia supremă de adaptare la noul mod de
viaţă. Dacă lumea se schimbă sau se uniformizează, atunci trebuie avut în vedere şi noul tip de
umanism apărut. Totodatǎ nu trebuie exclusǎ şi ideea nemuririi subiectivitǎţii. Altfel spus, trebuie
acceptată iluzia ca formă nouă de resemnare. Iluzia trimite la realitatea spiritului, dar şi la iubire. În
acest mod, esenţa iubirii trebuie să iasă din dimensiunea criptică a non-îndrăznelii de a o împărtăşi.
Să iubeşti viaţa şi să fii gelos pe ea în acelaşi timp. Să o iubeşti din normalitate şi să-ţi
exprimi gelozia pentru că oricând te poate părăsi pentru alteritate. Iubirea este o formă de gelozie
decriptată printr-o trăire afectivă specifică sufletului. Gelozia este o formă de iubire ascunsă care dă
de gol pasiunea sufletului. Prezentul contează şi nu viitorul; viitorul contează doar când visezi, iar
prezentul te ajută să concretizezi visul. Or, iubirea şi gelozia transpun prin(în) vis zbuciumul
gândului şi al sufletului. Prin(în) vis este evitată concretizarea durerii. Nu trebuie provocată
suferinţa în jur, ci doar acceptată şi înţeleasă. Suferinţa trebuie doar trăită, dar nu şi provocată. Dacă
totuşi e provocată, trebuie lăsată să se manifeste până se stinge. Dar lipsa suferinţei reflectă o
neînţelegere a chiar propriei sale manifestări. Ceea ce lipseşte acum sufletului este non-disperarea.
De aceea, în acest moment cea mai bună soluţie este revolta împotriva existenţei. De altfel, o
încercare banală şi lipsită de originalitate!
Despǎrţirea de Cineva Drag duce la o nouǎ atitudine. Îţi este atât de dor de Cineva Drag
încât lumea din jurul tǎu nu mai conteazǎ. Refugiul în amintirile de altǎdatǎ vine oarecum sǎ

48
consoleze sufletul rǎvǎşit de durere. Nu poţi sǎ accepţi cǎ inevitabilul s-a produs, nu poţi sǎ accepţi
cǎ iubirea ta se aflǎ departe de tine.
Un sentiment de rupturǎ rǎvǎşeşte fiinţa în momentul despǎrţirii de Cineva Drag. Graţie
imaginarului, subiectivitatea se refugiazǎ în amintiri şi în iluzii. Modificǎrile realitǎţii armonioase
pânǎ atunci relevǎ o lume fǎrǎ sens, monotonǎ. Tǎcerea acesteia dezvǎluie necesitatea resemnǎrii. O
anumitǎ instabilitate opereazǎ la nivelul realitǎţii respective.
Transformǎrile structurale a ceea ce a fost cândva plin de viaţǎ aratǎ un alt tip de relaţie cu
universul. Imposibilitatea ca formǎ decisivǎ a resemnǎrii intensificǎ durerea şi acceptarea. În
acelaşi timp, neputinţa distruge orice urmǎ de afectivitate dornicǎ sǎ se manifeste la nivelul
existenţei. Acest paradox subliniazǎ constrângerea libertǎţii de manifestare de cǎtre legile
necesitǎţii.
Niciodată nu zboară clipa spre veşnicie fără aripile resemnării. Este vorba despre un
echilibru care se cere înţeles prin taină, o taină a regăsirii de altădată. O taină a non-luminozităţii ce
transpune genialitatea celui care are curajul să se revolte, a celui care are curajul de a plânge, de a
râde, de a aştepta, de a cânta, de a ,,încerca” să fie nebun în viziunea celorlalţi. E timpul de un dans,
un dans în faţa tăcerii, în faţa veşniciei. O victorie, ar spune unii! Da, dar o victorie care costă prea
mult, ar spune alţii! În fond, cui i-ar păsa?
Clipe de aşteptare îşi strigă jalea prin zbuciumul necontenit al sufletului. Când cugetul
departe pleacă, apologia bunului rămas trebuie să constituie o prioritate în istoria care abia se
construieşte, o istorie, de altfel, ce va fi uitată destul de repede. Farmecul vieţii se stinge odată cu
apariţia luminii morţii sositǎ mai devreme din dorinţa fiinţei. Această rugă se naşte dintr-o refulare
generată de nedreptatea prezentă în clipa anterioară neantului. Mai mult, o jertfă se impune într-un
astfel de moment, una care să exprime curajul subiectivitǎţii. Iată, un curaj ce trimite, ar spune unii,
la o nebunie! Da, este o nebunie a concretului dornică să-şi reverse luciditatea comprehensiunii
printr-un dans tainic.
Dansul de dincolo de regret aduce resemnare. Astfel, incomoditatea ce naşte din prăbuşire
reduce realitatea la instabilitate. Mai mult, construcţiile raţionale relevă bucuria infantilă a
certitudinii. Aşadar, când iluzia şi speranţa se contopesc, actul elevat se transformă în speculaţie.
Prin urmare, curajul dispare prin naşterea şi conştientizarea frustrării, iar plăsmuirea metafizică
situează absolutul la limita diversităţii. Farmecul insolubil al iraţionalului pune treptat stăpânire pe
dansul spiritului. Dincolo de cădere se află împlinirea, lumina, înălţarea: împlinirea resemnării,
lumina regretului, înălţarea spiritului. Condamnarea la abandonare atrage spre sine chemarea
subiectivitǎţii rǎtǎcite în existenţǎ.

49
 Orice formă de experienţă devine terifiantă în condiţiile în care aspectele obscure ale
existenţei capătă semnificaţie printr-un efort de obiectivizare a realităţii. Eterna problemă a unei
credinţe în ceva superior trimite la un proces de schimbare a gândirii. În acest mod, structura
mimetică a existenţei duce la alterarea instinctului de conservare. Astfel, profanul devine primordial
în procesul existenţei şi nu se poate conştientiza decât cochetând cu un anumit grad de nepăsare.
Indiscrete trăiri şi nebune gânduri transformă orice formă de spiritualitate, deoarece rolul
supliciului este tributar imaginii dezgustului. Boala celor ce se iubesc: perfecţionism emoţional. Să
fii perfect în emoţii! Să cobori raţiunea în inimă şi să devii bulversat de gestul imprevizibilului!
Frenezia raţionalităţii generează o forţă emoţională care prin manifestările sale multiple exprimă
prejudecăţi contagioase. Să fii perfect în modul de a raţiona! Clipe superbe, rǎtǎciri minunate,
vremea ce va veni, iubire! Dacǎ viaţa trebuie cântatǎ în şoaptǎ, iubirea trebuie rostitǎ prin gest.
Frumuseţea sufletului se vede în puritatea unei priviri. Frumuseţea iubirii se vede în
puritatea unui gest. Nobleţea frumuseţii se desǎvârşeşte prin curajul subiectivitǎţii de a-şi imagina
un vis prin care orice speranţǎ încearcǎ sǎ dǎinuie în timp. Visul trimite însǎ la emoţii care aşteaptǎ
sǎ fie concretizate. Totul este sǎ ştii ce vrei şi CUM sǎ vrei ceva de la tine în primul rând şi, apoi de
la viaţǎ, de la ceilalţi, de la veşnicie. Albul luminii devine rugina existenţei; alte măşti devin
vizibile; să iubeşti cu detaşare pe cel din jur, să-l urăşti cu multă dragoste; tehnici şi recompense ale
decadenţei se întrezăresc în minunatele lupte purtate de către păcătoşii incurabili. Oare gândul
dement se cere descifrat cu răbdarea unei persoane care are parte de adevǎrata linişte? Dorinţa
impertinentului nu duce oare cumva la delir?
Sǎ atingi stelele, sǎ fii o stea, sǎ simţi dorinţa, sǎ vrei reuşita, sǎ simţi neputinţa şi sǎ speri!
Sǎ simţi mirosul de flori arse de vǎpaia dragostei! Sǎ ai parte de iubirea profundǎ!
Rătăcirea în astfel de dimensiuni spirituale nu face decât să dea naştere unui respir frenetic,
o ultimă suflare. Hemoragia fantasmelor descătuşează haosul dându-i libertatea să se afirme.
Agonia muribundului conduce la un marş funebru al existenţei. Acest marş este însoţit de o beţie în
care mireasma lalelelor, a trandafirilor şi a crinilor domină acest sfârşit cu adevărat minunat. Apusul
acestei lumi evidenţiază o perspectivă conform căreia totul este atât de departe.
Când pierzi pe Cineva Drag vântul uitării se-aşterne în jur. O statuie a fost, o statuie a iubit,
o statuie a preferat singurătatea prin resemnare. Alături de ea doarme o iubire interzisă. Un şoim se
odihneşte pentru totdeauna...

DANSÂND ÎN FAŢA MORŢII

50
 Lacrimile nu sunt interzise sufletelor întristate. Drumul spre atemporalitate duce spre uşa de
dincolo unde se încearcă reconstrucţia veşniciei. Construim mereu simboluri, plănuim sisteme, ne
resemnăm în abisul pseudoştiinţei luând contact mereu cu ipocrizia, snobismul, prostia. Raţiunea
trebuie să lase loc emoţiilor care situeazǎ viaţa la loc de cinste. Dansând în faţa morţii râzi de fapt
de propria veşnicie, de conştiinţa propriului neant. Dansul presupune o bucurie care trimite în fond
la descărcarea sufletului; dar dansul mai trimite şi la emoţie, la tristeţe; dansând în faţa morţii
înseamnă, de fapt, că încerci o luptă, un contraatac în faţa a ceea ce nu va mai rămâne decât o
amintire. Viaţa este doar o clipă în care ipostazele fiinţei arată naufragiul indolenţei. Lacrimile
morţii duc la resemnare, iar tristeţea poate să ascundă un zâmbet, un zâmbet al resemnării. Dar
resemnarea presupune o stare afectivă, presupune o emoţie nemărturisită. Emoţia trimite la
profunzimea sufletului, iar cutezanţa cugetului trimite la imposibilitatea trăirii în realul iluzoriu. În
acest mod, resemnarea reprezintă forma finală a iluziei.
Decadenţa sincerităţii este în fond în fiecare fiinţă. Decadenţa sincerităţii nu trebuie nici
măcar conştientizată. Decadenţa sincerităţii reduce fericirea la un joc al dezamăgirii în care trăirile
pozitive sunt pregnante. De altfel, trăirile pozitive trimit uşor la suferinţă tocmai pentru că se
concretizeazǎ în împliniri. Împlinirea nu are nevoie de evoluţie. Decadenţa sincerităţii refuză jocul
vieţii prin promovarea ridicolului. Câţi sinucigaşi au renunţat la viaţă în mod original? În fond,
această originalitate (a trecerii spre neant) echivalează cu perspectiva a ceea ce unii numesc punctul
de vedere patologic. Astfel, se poate exprima foarte bine ideea că un sinucigaş nu are nevoie de
originalitate (originalitatea se construieşte prin experienţa alteritǎţii), el vrea doar să treacă într-o
altă lume şi, aceasta, cât mai repede cu putinţă. Numai în măsura în care el ar căuta originalitatea
acestui drum unii ar fi tentaţi să catalogheze această modalitate de domeniul patologicului. În acest
mod, ceea ce poartă denumirea de viaţă trebuie să se transforme într-o tăcere plăcută a veşniciei,
strigătul acesteia făcându-se cunoscut prin epitaf şi necrolog.
Sufletul decide decriptarea personalităţii sale prin mărturisire. Moartea este sentimentul
culpabilizării specific acestei vieţi. Dar în viaţă se greşeşte şi, atunci, apare sentimentul minunat al
morţii; vrei să evadezi, să te salvezi, dar nu reuşeşti; nu-ţi mai rǎmâne decât să te resemnezi. Mai
mult, resemnarea duce în final la moarte, aşa că, mai bine să lupţi prin moarte cu moartea. În fond,
aici este un risc, iar riscul nu trebuie acceptat, ci el trebuie trăit. Discreţia poate aduce culpabilitate
subiectivă, iar gustul amar este o certitudine. Neputinţa de a fi mai sus decât propria persoană
înseamnă, în fond, sinucidere care aşteaptă concretizare. Ura duce la sinucidere. A cerşi sinucidere
înseamnă a urî la comandă, o ură izvorâtă uneori din frica inerentă ce anticipează proximitatea
clipei nedorite şi inexplicabile.

51
 Prin intermediul reflexivităţii tensiunea gândurilor aruncă în obiectivitate neputinţa
alterităţii, iar demnitatea potenţialǎ a conştiinţei se transformǎ în viciu. Cufundarea în umbrele
reflecţiei dă naştere unei imagini luminoase a morţii. În acest moment, sistemele existenţiale sunt
guvernate prin intermediul regulilor care îşi cer dreptul la nemurire. În fond, această perspectivă
sporeşte diferenţa între subiectivitaţi, situaţie care dă naştere unei concluzii ineluctabile cu privire la
o lume demult apusǎ. Lupta pentru posibilitate a lumii dăruieşte componentelor sale o perspectivă
rece, în care elementul central este ocupat de statuia morţii care dăruieşte fantasme fataliste în
lumea pe care o domină. Este o statuie care lăcrimează strigând mereu în numele fericirii decadenţa
sincerităţii. Dar strigătul acesteia devine ridicol prin nepăsare, prin non-acţiunea elementelor
existenţiale, transformându-se, astfel, într-un horcăit muribund. De aceea, statuia trebuie să se
desprindă de pe soclul nemuririi, ea trebuie să încerce un dans. Ea trebuie să danseze în faţa morţii.
Este o imagine care ar putea speria, prin modalitatea sinistră prin care s-ar releva, dar care ar da
curaj celor fǎră speranţă, deoarece renunţarea lor determină o decadenţă a sincerităţii de sine.
Prin sinucidere fiecare decade: decade prin sinceritatea cu care acceptă această soluţie în
procesul de trecere într-o realitate posibilă. Oricine devine sincer cu sine şi cu ceilalţi prin curajul
dovedit de a trece, în momente de prǎbuşire existenţialǎ, în lumina morţii. Şi aceasta cum se poate
face oare cel mai bine? Prin aducerea timpului înainte de vremea lui, situaţie ce echivalează cu
trăirea subiectivă a timpului într-un mod mult mai intens: prin sinucidere. De altfel, resemnarea în
faţa morţii înseamnă, în fond, tot o formă de sinucidere, deoarece ea presupune acceptare; se
acceptă ideea de a muri; or, a accepta această idee înseamnă a fi până la urmă de acord cu ea (o
explicaţie banală-sîc!). Aceasta este doar o perspectivă. De aceea, prioritate ar trebui să aibă mai
degrabǎ resemnarea şi apoi veşnicia. Cu toate acestea, frumuseţea sălbatică a veşniciei şi însetata
dorinţă de întâlnire cu aceasta transformă muzica vieţii în pasiune dezlănţuită. Formele difuze ale
întunericului încununate cu lauri de tristeţe ilustrează forţa clipei ce va veni curând. Indiferenţa
trimite la o imagine care cere dreptul la concesie. Umbrele morţii dansează pe un ritm specific doar
singurătăţii. În fond, doar singurătatea este singura proprietate pe care o acceptăm prin resemnare în
viaţă. Mai mult, visul neîmplinit duce la dezamăgire.
Spaimele neputincioase ale celor care cerşesc viaţă se manifestă în intervale de timp
limitate. Aroganţa şi apatia specifice acestui timp relevă un complot al istoriei dispărute, al unei
istorii care vrea să se regenereze printr-un sărut glacial al veşniciei. Braţele acestei istorii
acaparează infinita deschidere a spaţiului printr-un dans graţios. Este acelaşi dans graţios al
aceleiaşi statui, este dansul neputinţei în faţa morţii. Miracolul acestui dans se traduce prin
încercarea imobilităţii de a deveni mai mobilă decât a fost până în clipa despărţirii. Ultimele gânduri

52
aduc imagini sugestive, paradigme morbide în care cei ce nu vor să înţeleagă şi să accepte realitatea
se refugiază în laşitate.
Prin dansul în faţa morţii orice formǎ de exprimare este însoţitǎ de brutalitate. Violenţa
dansului provine în general dintr-o puternicǎ sugestie, iar cei care iau parte la acest ritual sunt pe
deplin convinşi cǎ nu au decât de respectat o ,,datorie moralǎ”. Astfel, un simptom de decadenţǎ
inspirǎ teamǎ în fiinţǎ. Biruinţa şi inocenţa dobândesc valoare prin indiferenţǎ. Dacǎ s-ar accepta
orice formǎ de decadenţǎ, atunci resemnarea ar avea acele trǎsǎturi specifice unui sentiment
religios. Este vorba, de fapt, de construirea unui nou sistem de moralǎ, eficace ar crede unii, bazat în
mod explicit pe o ideologie obsolescentǎ. Aspectul sǎu provocator se transformǎ treptat în simple
opinii perimate. Inutilitatea oricǎrei filosofii este cauzatǎ de absenţa responsabilitǎţii. Neîncetata
revoltǎ dornicǎ de a construi un sistem filosofic nu face decât sǎ se loveascǎ de nulitate. Istoria
gândirii este aproape de neînţeles dacǎ nu sunt luate în considerare ideile distructive ale sistemelor
care s-au afirmat cândva într-un anumit spaţiu socio-cultural. Curajul de a înfrunta moartea, de a da
dovadǎ de ironie nu reprezintǎ decât un teribilism necesar apǎrut în urma conştientizǎrii unei
revelaţii iniţiatice.
Lumea este alcătuită din semnificaţii. Imaginea disperată a revoltei eliberează simţurile de
singurătate, iar tristeţea reprezintă fervoarea dispreţului şi a neantului transcendent. Versatilitatea
ideilor reflectă autenticitatea dispreţului. Aventura subiectivitǎţii în propriul sǎu vis ia sfârşit când
nevoia de profunzime (printr-o formǎ excesivǎ de raţionalitate) devine fanaticǎ. Limitele acestei
imagini nu fac decât să reducă interesul propriu la non-sens. Astfel, subtilitatea epitafului prezent pe
mormântul în faţa căruia se dansează arată risipa inutilă a ceea ce s-a numit cândva viaţă. Dansul în
faţa morţii presupune naşterea unui epitaf în care libertatea nihilismului se manifestă prin risipirea
fiinţei. În acest mod, trăirea pură nu este decât o conştiinţă încărcată, iar gândul provoacă trăiri
intense interioare.
Obsesia trăită la intensitate anulează starea afectivă, iar gândul alintă toamna sufletului.
Frumuseţea dimineţii se transformă într-o superbă noapte în care dorinţa de a nu mai da satisfacţie
vieţii este cea mai suportabilă realitate. Tremurul sfâşietor al suferinţei arată că nicio clipă de mâine
nu va mai fi, căci şi primăvara cad frunze. Cad frunze pe proaspătul mormânt, iar peste frunze cad
lacrimile de foc ale statuii. Ritmul trepidant determină o clipă care altădată va fi doar o amintire ce
trimite la dulci fiori ai nemuririi. Să fie vorba de nemurire sau de veşnicie?

ALTCEVA

53
 Risipa anilor generează luceferi în nopţi luminoase. Razele acestora cunosc zbuciumul
subiectivităţii. Poate, de aceea, în anumite momente, resemnarea este cea care determină cursul
firesc al existenţei. Poate, de aceea, ambiţia este aceea care decide destinul unei subiectivitǎţi.
Numim destine vagi ceea ce nu înţelegem; dar mai vagi sunt momentele pe care le numim destine.
Hoinărim în amurgul a ceea ce ne place să numim viaţă, fiinţă, existenţă, veşnicie, non-fiinţǎ etc.
Dacă există destin, atunci entuziasmul, intuiţia şi buna dispoziţie presupun o metafizică a
exactităţii. Frumuseţea acesteia presupune eliberare, dar şi deliberare. Acestea duc însă la vis.
Ciudat vis e viaţa, unul care trimite la emoţia atingerii. Unul în care timpul s-a oprit să recidiveze.
Cu toate acestea, visul nu este interzis într-o lume a inocenţei unde sufletul aparţine non-acţiunii,
statuii decăzute. Mai mult, visul nu trebuie sǎ facǎ prizonier pe cel care tocmai i-a dat naştere, un
şoim ce a avut curajul sǎ viseze. Sufletul împietrit a fost cândva o floare nǎscutǎ din praful, cenuşa
şi lacrimile unei statui, sufletul împietrit a fost cândva o floare nǎscutǎ din zborul, cǎderea şi
lacrimile unui şoim. Câteva petale căzute, risipite pe mormânt aduc aminte de-o iubire interzisă,
altele demult ofilite şi care se îndreaptă spre putrefacţie aduc în memoria prezentǎ cursul firesc al
naturii.
O floare este frumoasă când râde; ea devine deosebită când lacrimile acesteia exprimă
durere, regret, suferinţă, toate acestea nǎscute din iubire. Când o floare plânge înseamnă că
,,sufletul” acesteia încearcă să rămână acolo unde s-a născut. ,,Sufletul” acesteia încearcă să-şi
amintească, dar amintirile vorbesc şi dor. Îi este dor de ceea ce undeva, cândva s-a nǎscut: o iubire
interzisǎ. Îi este atât de dor, nu ştie dacǎ o astfel de iubire va reveni vreodatǎ.Un gând şi-o amintire
se perindǎ în acest moment, gândul de a se autodistruge pentru totdeauna, de a nu mai simţi trăirea
şi amintirea unei profunde iubiri. Şi, totuşi, fără durere nu se poate, fără lacrimi nu ar putea fi
concepute amintirea şi frumuseţea; gânduri noi, cenuşii se întrezăresc în universurile pustii; iubirea
teleologică nu poate decât să desăvârşească tot ceea ce a început cândva, adică un vis.
În vis moartea zâmbeşte, iar tu îi rǎspunzi cu un surâs. Forţa ei atrage fiinţa ca un magnet.
Între gând şi univers există o complicitate nemărturisită. O privire de gheaţă dă voie somnului
veşniciei să cuprindă viaţa. Sărutul cald al morţii exprimă o justificare a faptului că iubirea
interzisǎ, prima dragoste adevǎratǎ nu se uită. Să atingi visul înseamnă să crezi în Vernichtung. Cu
toate acestea, spiritul nu trebuie oprit din zburdălnicia sa. În viaţă se poate da totuşi restart. Dar
aceasta cu o singură condiţie: să-ţi închei socotelile cu trecutul şi cu prezentul; la viitor nu merită
nici măcar să te gândeşti (deşi depinde de subiectivitate), căci totul vine de la sine. Sunt nişte pagini

54
de timp care nu se vor termina niciodată de răsfoit, pentru cǎ totul înseamnǎ în acest moment
altceva.
Altceva presupune ceva special. Ceva special? Să te implici în monotonie şi să te salvezi
prin plictiseală din autenticitatea clipelor compromise. Dacă există o conştientizare a non-acţiunii
(de a nu face nimic special), atunci e posibil să te trădezi pe tine prin suspendarea voinţei de a
exista. Dar lipsa de originalitate a acestei voinţe trimite la resemnare, la o decadenţǎ a sinceritaţii.
Curajul de a fi sincer, prin naivitatea multiplelor forme de exprimare, presupune la rândul
său tot o decadenţă, dar o decadenţă predestinată şi estompată oarecum de atitudinea fiinţei în faţa
ridicolului. În acest moment, fiecare se dezice, se leapădă de altruismul construit în mod artificial.
Cu alte cuvinte, este vorba despre o renunţare, despre un refuz, despre o frustrare. Din milă pentru
celălalt, dar şi din frică în faţa irealizabilului totul este compromis. Să loveşti în destin şi să zbori
prin abisul creat de valul necunoscutului.
În aceste condiţii, responsabilitatea trimite la cutremurul propriei fiinţe. Ea veghează asupra
esenţei trimiţând la existenţă. Dar tototdată, ea relevă existenţa prin esenţă. Virtuozitatea spiritului
duce la stări pe care unii le explică ştiinţific trimiţând în acest fel la speculaţii raţionale. De ce o
astfel de atitudine? Pentru cǎ teama duce la pretext, iar pretextul poate da naştere dezamǎgirilor.
Din dezamăgiri realitatea e construită adesea şi din frustrări succesul ajunge la apogeu.
Viaţa devine frumoasă în condiţiile în care contextualitatea devine problematică. Veşnicia este şi
mai frumoasă dacă beţia provocată de licoarea dulce-amăruie a vieţii rămâne în amintirile celor care
mai au puterea de a fiinţa. Dar când şi aceştia devin conştienţi de imposibilitatea fiinţării, atunci
totul devine neant. Interogaţia obsesivă este aceea care trimite la probleme de neînţeles. ,,Eşti OK?”,
o întrebare care trimite la limbajul universal, o interogaţie înţeleasă de oricine, o problematică prin
care este surprinsă sacralitatea fiinţării (unii ar aprecia această situaţie drept o exagerare-de parcă
mie mi-ar pasa). Je m’en fiche! Subînţelesurile arată versatilitatea zbuciumului raţionalităţii.
Altceva decât ceva ce trimite la sens. Să culegi sensuri şi semnificaţii din gânduri obsesive! Să
tăinuieşti încercarea de a iubi cu adevărat, dar sǎ o exprimi doar pentru cei care iubesc!
Instaurarea celui mai profund sentiment – iubirea – la nivelul existenţei implicǎ o libertate
de exprimare dezinvoltǎ a subiectivitǎţii. Responsabilitatea acestei subiectivitǎţi este conceputǎ prin
raportare la lumea din care aceasta face parte. Vitalitatea şi longevitatea iubirii profunde depind
astfel de exercitarea unei influenţe magice şi anume, de gradul de afecţiune investit de subiectivitǎţi.
Este vorba despre o dominaţie, dar şi despre o exploatare reciprocǎ a celor ce iubesc, scopul fiind
acela de a ,,manipula” orice formǎ de iubire care ar putea sǎ se manifeste la nivel existenţial. Mai
mult, iubirea profundǎ fascineazǎ prin forţa pe care o transmite subiectivitǎţilor. Cu alte cuvinte, în

55
cadrul acestui proces afectiv este vizibilǎ o luptǎ între douǎ forme de atitudine, ambele nǎscute din
iubire: resemnarea şi ambiţia.
Un timp perpetuu se întemeiazǎ pe o instanţǎ ce trimite la conflict. O luptǎ interioarǎ
determinǎ prezenţa ambiţiei. În acest moment subiectivitatea îşi impune sǎ depǎşeascǎ limita
vizualizând imposibilul. Astfel, totul trebuie dus pânǎ la punctul extrem, pânǎ dincolo chiar de
acesta. Nevoia în sine de a fi cât mai sus presupune şi altceva. O satisfacţie care cere sacrificii se
concretizeazǎ numai pe acest fond, al visului. Dar pe lângǎ faptul cǎ visul asigurǎ cǎlǎtoria spre o
lume posibilǎ, acesta poate cǎlǎtori la rândul sǎu spre universuri alternative.
Labirintul prin care visul cǎlǎtoreşte exprimǎ neliniştea şi cutremurarea fiinţei. Incapabilǎ sǎ
schiţeze vreun gest aceasta se resemneazǎ în cele din urmǎ. Totuşi, ea este încǎ tentatǎ sǎ admitǎ
existenţa. Gândul călător se refugiază în sălbăticia neputinţei, unde orice formă de simbolism este
blocată pentru totdeauna. Un fel de gaură neagră a veşniciei, de unde speranţa nu va putea ieşi decât
prin anularea completă a forţei generate de resemnare. O ultimă încercare, o mulţime de gânduri, un
vis în depărtare se întrezǎreşte, un vis se naşte undeva, acolo unde poate fi atins viitorul. O
concluzie logică nu poate susţine însǎ de fiecare datǎ validitatea realităţii. Sǎ fie oare sacralitatea
consideratǎ drept o exagerare a realitǎţii ? Fluidul unic sacru al fiinţei şi castitatea onestǎ a acesteia
faţǎ de o lume promisǎ ce aparţine unei alte dimensiuni ţin de o îndrǎznealǎ care devalorizeazǎ
modestia alteritǎţii.
Reprezentarea ambiţiei constituie o dimensiune care este guvernatǎ de posibilitate. De
aceea, subiectivitatea sperǎ sǎ poatǎ înţelege necesitatea resemnǎrii. Prin ambiţie resemnarea
dobândeşte un alt sens. Tocmai antinomia între ambiţie şi resemnare justificǎ aceastǎ idee. Prin
urmare, o astfel de presupoziţie produce problematizǎri la nivelul reprezentǎrilor care se raporteazǎ
la grade diferite de înţelegere. Astfel, anumite reprezentǎri exprimǎ un anumit mod de percepţie
prin intermediul cǎruia problematizarea se subordoneazǎ justificǎrilor pe care raţiunea însǎşi le
genereazǎ.
Aceste reprezentǎri constituie cazuri particulare ale experienţei subiective prin intermediul
cǎrora ambiţia substituie resemnarea şi invers, resemnarea substituie ambiţia. Este vorba despre o
înţelegere tacitǎ menitǎ sǎ ,,rezolve” într-o manierǎ elegantǎ şi diplomatǎ problema angoaselor
existenţiale. Totuşi, ofensa pe care o aduce deznǎdejdea subiectivitǎţii duce la sufocarea şi
anihilarea ambiţiei. Tocmai aici, în aceastǎ situaţie se observǎ rolul benefic pe care îl are
resemnarea. Aceasta, prin ,,şiretenia” de care dǎ dovadǎ determinǎ o intensificare a sentimentelor
interioare obligându-le sǎ se exteriorizeze. Or, acest proces are drept consecinţǎ trezirea ambiţiei
din starea de somnolenţǎ în care tocmai s-a refugiat.

56
 Un lucru e însǎ cert: ambiţia şi resemnarea se deosebesc prin principialitatea de care dau
dovadǎ subiectivitǎţile. O adevǎratǎ emulaţie este vizibilǎ în tot acest proces. Forţa ambiţiei trimite
la manifestarea unui gând obsesiv prin forţa unei legi care determinǎ diferitele interpretǎri asupra
realitǎţii. Astfel, se produce un fenomen aproape patologic prin intermediul cǎruia se întemeiazǎ la
nivel existenţial o corespondenţǎ de tip convenţional între scop şi ambiţie. De aici rezultǎ o imagine
simbolicǎ a unei realitǎţi posibile. Ambiţia permite o cunoaştere a lumii (cât de periculos este însuşi
conceptul de ,,lume”!) care este purtǎtoare de semnificaţii. Astfel, lumea este ,,invadatǎ” de relaţii
de tip cauzǎ-efect.
Prin resemnare şi ambiţie existenţa face tot posibilul sǎ se încadreze în dimensiunile unei
înţelegeri pragmatice. Altfel spus, în condiţiile în care problematizarea asupra raportului
subiectivitate-existenţǎ este evidentǎ, noul mod de percepţie şi de reprezentare nu trebuie neglijat.
În acest sens, se poate admite cǎ orice paradigmǎ pragmaticǎ îmbrǎţişatǎ de subiectivitate justificǎ o
anumitǎ perspectivǎ de înţelegere a realitǎţii şi, de asemenea, poate asigura garanţia verosimilului.
Aceste conexiuni exprimǎ, în fond, necesitatea unor criterii de eligibilitate prin intermediul
cǎrora sǎ poatǎ fi susţinute atitudinile şi ,,practicile discursive” specifice subiectivitǎţii. Este vorba
despre un pragmatism care nu depinde numai de interpretǎrile date asupra realitǎţii, ci şi de modul
în care paradigma rezultatǎ se dovedeşte a fi utilǎ, pe de o parte, iar pe de altǎ parte, de lumea
posibilǎ în care respectiva paradigmǎ se poate concretiza. Dar aceastǎ perspectivǎ susţine o formǎ
de imaginar care poate cauza o eroare în ceea ce priveşte aplicabilitatea unei paradigme. Astfel, a
admite existenţa universurilor alternative, a lumilor posibile nu înseamnǎ cǎ o teorie, respectiv o
soluţie îşi aflǎ valabilitatea în orice lume posibilǎ, oricare ar fi aceasta, ci mai degrabǎ, cǎ teoria şi
soluţia pot fi admise doar într-o singurǎ lume şi numai una, sau, chiar în niciuna (şi aceasta în
pofida faptului cǎ teoria, respectiv soluţia se dovedesc a fi utile doar la nivelul idealizǎrii, iar aici
este evident un reducţionism care se bucurǎ de un anumit succes ştiinţific din punctul de vedere al
interpretǎrii).
Ruptura totalǎ de existenţǎ anuleazǎ însǎşi existenţa. Conştientizarea acestui fenomen
,,natural” exclude posibilitatea de a stabili un alt fel de a fi decât cel ce existǎ în prezent. Totuşi,
aceastǎ conştientizare presupune altceva. Cea mai purǎ experienţǎ ce rǎmâne dupǎ aceastǎ rupturǎ
este datǎ de imposibilitatea de a înţelege contingenţa. Interpretǎrile sunt, însǎ, cele care ,,salveazǎ”
şi consoleazǎ oarecum curiozitatea şi angoasa.

O PICĂTURĂ DE CIANURĂ ESTE SUFICIENTĂ PENTRU IUBIRE,

57
 PENTRU PRIETENIE…

Când conştiinţa te ceartă nu-ţi rămâne decât să te delectezi cu voma dezgustului provenită
dintr-o picătură de cianură. O picătură de cianură este suficientă pentru iubire, pentru prietenie,
pentru duşmănie, pentru orice provoacă împietrirea sufletului. Numai aşa se poate ajunge la un nivel
mediocru de existenţă. Neatenţia existenţei provoacă agitaţie. Ploaia suspinelor relevă timpul,
amintirea, veşnicia…
Zgomotele veşniciei aduc aminte de gustul sângelui ce curge printre crinii albi abia căzuţi;
se caută şi se găseşte o nouă idolatrie; lalelele sunt risipite şi ele pe instabilul mormânt, iar
trandafirii îşi aruncă petalele pe trecutul ce tocmai s-a consumat.
Amintirile curg, iar umbrele rezultate dintr-o strǎlucire specificǎ luminii nebuniei se
unduiesc în balta de lacrimi abia cǎzute. Parcă prea perfect e totul! Ceva în schimb nu e compatibil
cu o anumită stare prin care dorinţa se transformă în iluzie. De aceea, subiectivitatea are nevoie de
perfuzii de indolenţǎ. Cum e posibil, când vezi că totul e perfect, să te plângi de imperfecţiunile
vieţii? Interesant este că nebunia, schizofrenia, boala, în genere, nu fac nimic altceva decât să te
constrângă, să-ţi limiteze fiinţa. Certitudinea acestei situaţii evidenţiază în fond grimase ale
incertitudinii.
Cea mai fidelă prietenie presupune duşmănia perfectă. Prietenia derivǎ din neîmplinire şi
suferinţǎ accentuatǎ. Lipsa a ceva ce nu poate fi definit este ,,umplutǎ” de prietenie. Acest sentiment
se naşte din iluzie gǎsindu-şi un loc în fiinţa cuprinsǎ de mâhnire. Povara prieteniei e suportabilǎ în
mǎsura în care cel de alǎturi se preface a înţelege amǎrǎciunea sufletului. Un astfel de
comportament se contopeşte cu nebunia altruismului. A ceda nebuniei, a fi perseverent, a hoinări
prin spaţiul destinat veşniciei, toate acestea ilustrează o dezvoltare cancerigenă a spiritului.
Prin altruism este exprimatǎ dezlǎnţuirea nobleţei sufletului. Conformismul amabilitǎţii
mimeazǎ în acest moment mila şi lacrimile. Acesta nu este decât un model ridicol de a supravieţui,
un model prin intermediul cǎruia moralitatea se transformǎ într-o ruinǎ existenţialǎ. Sensibilitatea
pentru absurditate relevǎ, în fond, un îndemn la renunţare menit sǎ otrǎveascǎ frumuseţea visului.
Iremediabila realitate duce la apariţia superstiţiei sterile într-o lume sufocatǎ de gânduri
linguşitoare. Constituirea unui sistem moral la nivelul existenţei anuleazǎ posibilitatea alegerii.
Astfel, nedespǎrţitǎ de iluzie fiinţa se refugiazǎ în culpabilizare nemǎrturisitǎ, preferând sǎ se
salveze printr-un boicot asupra profanului. Deznǎdejdea de care dǎ dovadǎ e totuşi realǎ şi implicǎ
slǎbiciunea prejudecǎţilor. Din aceastǎ cauzǎ o reevaluare a moralitǎţii este compromisǎ pentru
totdeauna.

58
 În aceastǎ modalitate de existenţǎ ireversibilitatea dǎ dovadǎ de sinceritate. Orice altǎ formǎ
de supravieţuire este ineficace. Sterilitatea slǎbiciunii fiinţei rivalizeazǎ cu o anumitǎ carenţǎ
dementǎ a înţelegerii. În acest mod, împotriva absolutului se pronunţǎ inteligenţa inutilǎ a celor ce
vor sǎ ajungǎ în rândul marilor înţelepţi. Aceştia prinşi în vulgaritatea propriului destin îşi poartǎ
orgoliul naiv în orizontul despotismului. Gravitatea intoleranţei pe care aceştia o afişeazǎ în mod
inconştient nu face decât sǎ le grǎbeascǎ sfârşitul. De parcǎ i-ar pǎsa cuiva şi de aceasta!
Duşmǎnia derivǎ din înţelegerea sentimentului de prietenie. Aceastǎ realitate supusǎ, de
altfel, sacrificiului, se reduce la experienţa subiectivǎ a veşniciei. Universalitatea acestui fenomen
epuizeazǎ de vlagǎ orice subiectivitate care reuşeşte sǎ conştientizeze o astfel de experienţǎ.
Claritatea veşniciei distruge expresivitatea normalitǎţii. De aceea, o meditaţie inevitabilǎ asupra
obscuritǎţii existenţiale trebuie acceptatǎ fǎrǎ nicio împotrivire. O astfel de imagine apocalipticǎ
zguduie orice formǎ de paroxism, orice extaz nǎscut cu scopul de a uita de gândul morţii. Tristeţea
debordantǎ reuşeşte sǎ transforme bucuria în dispreţ şi speranţa în regret. Cǎzutǎ în derizoriu
existenţa ascunde suspinul luminii şi cântecul suav al veşniciei, dar şi dansul ce duce spre clipa ce
nu va mai putea fi perceputǎ vreodatǎ.
Lâncezeala fiinţei şi plictisul afişat de aceasta trǎdeazǎ un mod de existenţǎ duplicitar.
Aceastǎ manierǎ de a supravieţui şterge din conştiinţa subiectivitǎţii orice determinant existenţial.
Rǎtǎcirea într-o lume a dezamǎgirii nu face decât sǎ mai adauge şi puţinǎ monotonie la somnolenţa
propriului destin. Aceastǎ imagine tulburǎtoare menţine masca încremenitǎ a subiectivitǎţii. Dorinţa
de rǎzbunare se dezlǎnţuie asupra existenţei caduce. Mai mult, prin acest avânt curiozitatea
ameţitoare şi înspǎimântǎtoare în acelaşi timp duce la exasperare şi la delir incendiar.
Exasperarea contamineazǎ fiinţa cu furii bântuite de frustrǎri. Intensitatea acestora exprimǎ
prǎbuşirea subiectivitǎţii în vidul neputinţei. Aceastǎ senzaţie de prǎbuşire încântǎ formele de iluzie
care se revarsǎ prin imagini dezgustǎtoare în existenţǎ. Surpriza destinului constǎ însǎ în capacitatea
acestuia de a inventa soluţii cu scopul de a evita tocmai acest viciu de existenţǎ. Aceastǎ imagine ce
sugereazǎ imperfecţiunea realitǎţii determinǎ elogii în faţa raţionalitǎţii, care se dovedeşte a fi pânǎ
la urmǎ plinǎ de linguşeli ispititoare şi de laşitǎţi meschine.
Delirul incendiar impregneazǎ cu speranţe deşarte gândul care îndrǎzneşte sǎ priveascǎ la
viitor. Cufundarea în vis demonstreazǎ existenţa farselor la nivelul oricǎrui tip de iniţiativǎ. Tocmai
acest neajuns proiecteazǎ subiectivitatea în posibilitate, iar acest salt transfigureazǎ suspinul
destinului. Izolarea în infinit trǎdeazǎ o pasiune intensǎ faţǎ de nemǎrginirea singurǎtaţii. Zâmbetul
ironic al veşniciei strǎbate întregul univers al conştiinţei, vitalitatea acesteia. A te situa în
nemǎrginirea visului presupune conştientizarea imposibilitǎţii de a supravieţui în faţa oricǎrei forme

59
de neprevǎzut. Astfel, ispita unui univers, în care prostituţia amintirilor conduce fiinţa spre
raţionalitate excesivǎ, este cea care fascineazǎ prin lipsa de scrupule.
Cu toate acestea, existenţa unui univers în care e permis şi altceva reprezintǎ un câştig
pentru subiectivitate în condiţiile în care lacrimile sufletului cristalizeazǎ sensibilitatea. Necesitatea
unui astfel de fapt permite contradicţiei sǎ se manifeste, o contradicţie plinǎ de dramatism, dar şi de
fericire. Participarea la destinul unei astfel de lumi fixeazǎ infinitul în eternitate. În acest mod,
extravaganţa veşniciei ajunge sǎ fie admiratǎ şi binecuvântatǎ. Duritatea sacrificiului degenereazǎ în
toleranţǎ. Mai mult, amabilitatea va fi consecinţa oricǎrei absurditǎţi. Unde încep şi unde se sfârşesc
indiferenţele metafizice?
Un adevǎrat dezastru macabru se înfǎţişeazǎ neliniştilor subiective. Îndoiala inoculeazǎ însǎ
şi în acest univers cantitǎţi deloc neglijabile de ridicol şi de indiferenţǎ. Astfel, fiecare intenţie prin
intermediul cǎreia se tânjeşte dupǎ o clipǎ de fericire este hǎrǎzitǎ derizoriului. Plutind pe valurile
neîmplinirii fericirea naufragiazǎ în cele din urmǎ în mediocritate. Victimǎ a superficialitǎţii
mediocritatea devine insensibilǎ la orice formǎ de ambiţie.
Totuşi, nu orice subiectivitate îşi trǎdeazǎ propria naturǎ printr-un refugiu în mila proprie.
Gloria care însoţeşte ambiţia presupune o resemnare plinǎ de demnitate în faţa veşniciei. O astfel de
reacţie împiedicǎ separarea fiinţei de sine însǎşi. Aspiraţiile subiectivitǎţii nu se terminǎ acolo unde
nihilismul devine primejdios. Dimpotrivǎ, perseverenţa culege roadele când bunǎtatea nu mai
devine accesibilǎ tuturor celor aflaţi într-o astfel de competiţie. Regretul cǎ nu se respectǎ anumite
principii justificǎ mai mult sau mai puţin faptul cǎ într-o luptǎ trebuie fǎcut tot posibilul pentru a
obţine victoria. Totuşi, aşa cum unele lucruri se dovedesc în anumite situaţii a fi mai importante
decât victoria, la fel, a duce o luptǎ dupǎ propriile reguli se dovedeşte uneori mult mai eficace decât
a respecta ,,regulile” acesteia. Astfel, a avea mentalitate de câştigǎtor şi a fi mereu deasupra
celorlalţi înseamnǎ a te expune mereu unui dublu pericol: pe de o parte, aceluia care constǎ în
,,cultivarea” unui orgoliu ce duce pânǎ la urmǎ la propria nimicire, iar pe de altǎ parte, aceluia de a
fi împroşcat tot timpul cu ura şi invidia celor neputincioşi.
Simpatia fiinţei faţǎ de veşnicie dǎ satisfacţie acelor clipe imuabile şi inerte. Raportându-se
la transcendenţǎ subiectivitatea reuşeşte sǎ se mântuiascǎ prin creearea unei corespondenţe între
posibilitate şi sacru. Aceastǎ formǎ de manifestare evidenţiazǎ un întreg rezultat din concretizarea
intenţionalitǎţii în cadrul lumilor posibile. De aceea, o picǎturǎ de cianurǎ este suficientǎ pentru
iubire, pentru prietenie…

60
 EPITAF

Iartă tu, viaţă, veşnicia morţii căci un singur gând invocă regretul prin resemnarea în faţa
prezentului. Fugind în zbor, vrăjită de surâsul veşniciei, umbra tăcerii aruncă lacrimi de foc asupra
florilor abia crescute pe proaspătul mormânt. Frunzele sunt cenuşii de multă vreme. De fapt, a
rămas doar cenuşiu şi cenuşă. În fond, destinele vagi reprezintă risipă, splendoare a ceea ce curând
nu va mai fi. Frumuseţea unei zile ce nu va mai fi ziuă, misterul nopţii ce nu va mai dăinui, aceste
două complementarităţi elementare exprimă o reticenţă tolerabilă.
Am crezut atât de mult în tine viaţă şi tu m-ai părăsit pentru nefiinţa trupului ! Am crezut
atât de mult în optimismul tău şi tu mi-ai dat pesimismul ontologic ! Fuga ta a dat naştere unui zbor
nevăzut specific doar unei taine. Zborul sufletului din trup a provoacat durere şi resemnare,
exprimând pace şi lacrimi, relevând linişte şi singurătate, dând sărăcie, dar şi bogăţie, aducând
amintire şi uitare, oferind ură şi iubire! Care este de fapt garanţia nemuririi ? Este nevoie de aşa
ceva ?
Îmi este dor de tine, viaţǎ ! Tu, cea care mi-ai arǎtat ce e ambiţia, tu, cea care mi-ai oferit
iubirea, tu, cea care m-ai fǎcut sǎ gust din licoarea resemnǎrii, de ce m-ai pǎrǎsit? Aici în veşnicie,
nefiinţa mea plânge, ea îşi doreşte altceva şi nu sfârşitul. Regretul, neputinţa şi viermii îmi tulburǎ
liniştea promisǎ în fiinţare. Am vrut un mormânt pe care mereu sǎ rǎsarǎ lalele, crini şi trandafiri.
Dar timpul nu a dat dovadǎ de clemenţǎ, de bunǎtate, de dǎrnicie, de toleranţǎ decât când a vrut sǎ-
şi demonstreze propria existenţǎ. Timpul m-a adus în veşnicie, el mi-a oferit cele mai frumoase flori
şi tot el mi le-a luat. Totuşi, în locul lalelelor, a crinilor, a trandafirilor, care au bucurat undeva,
cândva sufletele ce au îndrǎznit sǎ iubeascǎ, au început sǎ rǎsarǎ flori-de-nu-mǎ-uita, nǎscute şi
predestinate unei lupte cu timpul, cu resemnarea, cu iubirea.
Şi totuşi, nu te pot judeca pe tine viaţǎ dragǎ pentru cǎ m-ai pǎrǎsit, regret doar cǎ
frumoasele clipe pe care mi le-ai oferit s-au consumat, au trecut cu o vitezǎ nǎucitoare şi totul s-a
stins mai repede decât mi-aş fi putut imagina. Nu voi uita niciodatǎ splendoarea clipelor de altǎdatǎ
şi misterul trecutului, nu voi uita ambiţia şi resemnarea, nu voi uita pe Cineva Drag, sufletul cǎruia
i-am oferit toatǎ iubirea, nu voi uita adierea vântului şi zborul ameţitor, nu voi uita şi nu voi lǎsa sǎ
se risipeascǎ emoţia, bucuria, fericirea.
Ştiu cǎ şi aici în veşnicie am dreptul la vis, la dorinţǎ, la iubire. Ştiu cǎ o minunatǎ poveste
care a început undeva, cândva nu s-a încheiat încǎ. Ea s-a nǎscut dintr-o ambiţie fǎrǎ limite şi
dintr-o iubire profundǎ şi magicǎ.

61
 NECROLOG

În nebunia deşănţată a concretului ce vine dintr-o lume a prezentului, valsul spiritului arată
drumul spre eternitate strigând cu disperare: ,,Speranţă, dar şi libertate!”. E drumul spre filosofie,
iar gândul afişeazǎ o mare bucurie; acum, o teorie altfel decât cea normală urmează propria gândire
şi aşa banală. Aici, o inimă puternică mai poate doar ajunge, când focul morţii peste apa vieţii
curge, iar indolenţa care crede că ştie ce este şi ce nu în gând, priveşte o lacrimă în abis curgând.
Apoi, mai curge una, încă una, apoi alta însângerată, şuvoiul inefabil curgând, el un destin arată. Şi,
tot aşa, treptat, un dans graţios apare, un cald sărut al morţii ex nihilo răsare. Şi sǎ aşezaţi cât mai
curând, flori-de-nu-mǎ-uita, lalele, trandafiri şi crini pe-al meu mormânt, dar şi-un necrolog să nu
uitaţi a scrie, iar totul să rămână doar, simbol, iubire, filosofie.
Adio sau pe când va fi sǎ fie!

TESTAMENT

Când La început interogaţia ,,Ce înseamnă să faci filosofie cu pasiune ?’’ relevǎ o Viziune
asupra liniştii, dar şi o Involuţie specificǎ unor forme de existenţǎ, se creeazǎ o dimensiune în care
o Iubire împietrită încearcǎ sǎ justifice o Realitate. Cum se naşte un şoim ? Cum moare un
şoim ? E scris în stele... că naşterea şi moartea au parte de o Iubire interzisă, iar Când pierzi pe
cineva drag totul devine fără sens. Astfel, Dansând în faţa morţii clipa devine ironie, ea este
Altceva, o lume care începe undeva în trecut. De aceea, O picătură de cianură este suficientă
pentru iubire, pentru prietenie…, iar pe mormântul fiecăruia un Epitaf să fie prezent în amintirea
unui Necrolog. Toate acestea printr-un Testament  !
Persavosentloschecalcosventiuno!

62
LA DÉCADENCE DE
LA SINCÉRITÉ.
UNE PHILOSOPHIE
NAÏVE À TRAVERS
DES PENSÉES
SIMPLES

63
 Je dédie ce livre au plus extraordinaire
être que j’ai jamais connu, que j’ai
énormément aimé et que j’aimerai pour
toujours, AVENIC GARD.

64
L’amour se sent avec
le coeur et se vit
avec l’âme
AVENIC GARD

65
 REMERCIEMENTS

«  La décadence de la sincérité » représente des vécus qui n’ont pas laissé en paix la
subjectivité. Ainsi, quelques uns de ces vécus, quelques pensées, quelques « philosophies » sont
restées dans les souvenirs du passé, dans les crises existentielles d’autrefois et peut-être il est
mieux que tout se soit passé de telle manière. Mais, parfois, la contradiction avec d’autres idées, la
contradiction avec ceux qui ont eu le courage de philosopher, avec ceux qui ont eu le courage de
vivre et d’aimer, s’est transposé dans une pensée qui a toujours désiré, semble-t-il, changer
quelque chose dans l’image de la nature de la subjectivité.
Cette situation se justifie aussi par le fait que la vie ne doit pas être vue et « refusée » par
l’intermédiaire des frustrations (quelle qu’elles soient), la vie elle-même ne doit pas être regardée
comme un préjugé idéatique où les concepts, les théories, les plus profonds vécus sont exprimés
seulement pour les exprimer. La complexité des vécus affectifs relève, bien que tout le monde ne le
reconnaisse pas, un besoin aigu de philosopher. Il s’agit d’un besoin spécifique d’expliquer
l’univers subjectif avec ses horizons et ses limites de connaissance. Mais cet essai de comprendre
les respectives implications renvoie à un autre problème voire la nature humaine. Or, la nature
humaine n’est pas possible, ne peut se falsifier elle-même que par rapport au plus profond
sentiment  : l’amour.

66
 Ainsi, si l’amour n’a pas de limites, alors la compréhension de son mécanisme transcende
aussi dans des espaces où la validité qu’elle suppose devient significative. Du pouvoir de cette
signification se font « coupables » d’une certaine manière, ceux qui ont été près de moi et à l’aide
desquels j’ai réussi à transposer la plupart des idées qui m’ont offert une part de l’extase
existentiel. De plus, ceux-ci m’ont montré que ‘La vie este belle même si les situations sont
quelques fois incompréhensibles  », ont confirmé que la question « Tu es OK ? » naît des réponses
comme «  C’est mon problème !  » ou « C’est ton problème ! », ont renforcé la conviction que
quelques fois « Dans la vie on peut recommencer à zéro », en adoptant même dans des situations
spécifiques une attitude de « Je m’en fichisme ! ». D’ailleurs, le monde dont je fais partie m’a
montré qu’on doit toujours prendre des risques et le faire au nom de la sincérité, même si quelques
fois elle s’accomplit par la décadence.
À cette occasion, je remercie beaucoup les personnes pour les suggestions données, pour le
fait qu’elles ont eu le courage et la patience de parcourir ces pensées, pour les critiques
constructives apportées, pour l’aide offerte pour les traductions en français et en anglais aux plus
profondes émotions, sans lesquelles, la finalisation de ce merveilleux conte qui a commencé
quelque part, une fois, n’aurait pas été possible.
Pour cette raison, je veux vous rappeler les noms des personnes envers qui je suis
reconnaissant pour le fait qu’elles ont réussi à comprendre les vrais vécus avec lesquels la
subjectivité se soit confrontée. Premièrement je remercie Irina Lulciuc et Tinela Nastasi parce
qu’elles ont compris ce qui devait être compris relativement à la manifestation de la logique
affective spécifique pour toute subjectivité. Je les remercie pour la manière dont elles ont répondu
à la provocation de transposer ces pensées dans une forme qui appartient à d’autres dimensions
spirituelles. Dans ce sens, je leur suis reconnaissant de la manière dont elles ont pris soin de la
traduction en français et en anglais de ce livre. De même, je remercie de tout mon cœur Dominique
Besnard-Rousset dont l’implication a contribué à l’expression de l’authenticité en français et Mary
Connoly qui a fait possible la compréhension en anglais. Leurs observations relèvent un essai
sérieux de transposer les pensées et les sentiments de la subjectivité dans des dimensions
spirituelles spécifiques d’ailleurs à des horizons avec des mentalités différentes. Je remercie aussi
Nist Corido, Dana Slevoaca et Georgiana Macovei pour la manière dont ils ont contribué à
l’édition et à la parution de ce livre. Leur imagination transposée dans la graphique de certaines
pages constitue la preuve la plus concluante de leur implication dans cette démarche. Pas
dernièrement je remercie Avenic Gard, l’être que j’ai aimé le plus et qui m’a montré qu’un amour
profond et véritable peut être possible n’importe où et n’importe quand. Si les souvenirs peuvent

67
détruire, ce sont toujours eux qui aident à vivre par la création de certaines idées, de certains mots,
d’un monde possible  : SIDMINA.

AVANT – PROPOS

Cher être, avant de parcourir ces pensées n’oublie pas une chose : toute pensée exprime
l’espérance et comme processus téléologique celle-ci se transforme en résignation. Cependant, tu
ne veux pas reconnaître, tu ne veux pas accepter cette situation parce que ta volonté est celle qui te
trompe, te rend invincible, immortel. Mais ce principe n’est plus valable dans le non-être. Ta
faiblesse provoque en toi de l’écœurement et de la résignation. Mais, avant tout, n’oublie pas que
le non-être est illimité et la conscience de ton propre être n’est qu’un état qui t’engage à sentir la
peur, la crainte, l’angoisse.
N’oublie pas que tu es incapable de fuir le non-être. Un jour, on est tous condamnés à la
résignation. Un jour, on est tous condamnés au non-être. Un jour, on aura tous des souvenirs à
partager, mais aussi de l’oubli. L’histoire te citera peut-être quelque part dans un temps oublié ou
dans un endroit que très peu découvriront justement du désir d'oublier l’oubli. Il s’agit d’une lutte
incessante entre l’être et le non-être, une lutte dont on connaît le résultat d’avance. Au fond, cela
représente l’absurde de ton caractère : ambition et résignation.
Il est possible que ma façon de penser mécontente ceux qui m’entourent ; et même en
effraye certains. Les uns pourraient devenir ironiques, les autres pourraient manifester leur
manque d’intérêt. Je dois admettre que cela me fait plaisir. Au fond, ce monde est celui dans lequel
68
notre propre existence se manifeste. Je ne serais pas la seule personne dans ce monde dont on
pourrait dire: « Celui-là n’est qu’un fou ! » Savoir vouloir signifie être parmi les meilleurs ; cela
signifie savoir lutter, réagir, riposter de telle façon que la chance soit de ton côté. Malgré le
tourment intérieur qu’éprouve chacun, nous sommes tous les mêmes. Je crois que c’est l’identité
ontologique la plus insupportable. La vie de quelqu’un n’est que l’image en miroir de l’autre. Par
conséquent, on a affaire à deux mondes : l’un réel et l’autre possible. Notre devoir est de vivre et
notre but est d’établir lequel des deux mondes est digne de nous. Cet égocentrisme mène à une
vérité plus ou moins tragique. Et cependant, il serait possible qu’un jour quelque chose surgisse.
Tout ce que tu rencontreras ici ne sont qu’obsessions qui se sont concrétisées au niveau du
rêve. La pensée a envahi l’être en provoquant des émotions inhérentes ! On ne doit qu’avoir le
pouvoir de les reconnaître et de les accepter. Au fond, on ne doit que se résigner et ironiser la
résignation, ironiser l’ironie de l’ironie de la résignation.
Beaucoup de compassion,
ME

AU COMMENCEMENT …

Au début il y avait une pensée. Mais non une pensée simple purement et simplement, mais la
pensée qui se concrétise simultanément partout où chaque maître (professeur, enseignant), chaque
disciple (élève, étudiant) cherche et attend quelque chose … Maître et disciple, voici une
complémentarité absolue !
Je discute avec quelques-uns de mes collègues et je me rends compte que l’école où ils ont
vécu une bonne partie de leur vie porte l’empreinte du passé. Chacun d’entre eux sont agités, peut-
être un peu émus. Bien plus, j’essaie de les provoquer un peu, d’entrer dans leur passé. Presque
chez tout le monde les mêmes pensées se propagent de proche en proche, des souvenirs se
retrouvent …
La persistance des pensées et des sentiments d’autrefois provoque l’esprit. Et je me rends
compte que rien ne se perd, même si sa propre image change. Les impressions se gardent dans les
émotions, dans le cycle de l’histoire, et l’éternité exprimée par le concept de temps annule la
distance entre générations. Une pensée et un souvenir communiquent à l’univers entier les instants
invisibles et inaudibles d’antan …
Je regarde alentour et je prends conscience d’un futur invisible que certains jeunes
pourraient sentir un beau jour dans le miroir du passé qui arrivera : professeurs, les collègues, les
amis d’autrefois. Ce qui était apparu au début comme une pensée s’est transformée d’un coup dans
69
un rayon de lumière. A leur mémoire, laissons que ce rayon de lumière traverse le temps, que son
vol soit paisible et que dans sa chaleur soit gravé SAGESSE !
Le vol des oiseaux donne naissance à un sourire d’amour et la merveille de l’Univers chante
et parle dans le temps avec quelque chose qui a été …
Si au début il y avait une pensée, indubitablement la fin n’existera pas …
Si l’imprévu naît l’idée, alors incontestablement la conscience ira plus loin …
L’originalité et la liberté de s’exprimer, spécifiques à la dignité humaine, cristallisent la
reconnaissance face aux instants de jadis car quelque part, à un moment donné un merveilleux
conte a commencé …

QUE SIGNIFIE PHILOSOPHER AVEC PASSION ?

-Cela signifie croire qu’il y a toujours une possibilité !

Vivre seul à deux ; se voir à travers l’autre ; sentir le besoin d’un conflit avec soi-même ;
être en mesure de se vaincre ; parcourir le chemin de l’auto connaissance (si l’on le trouvera
jamais). La personnalité unique dans son genre n’est-elle pas une exacerbation du conflit éclaté
entre moi et moi ? De quoi a-t-on besoin ? Être calme ou colérique, être faible ou puissant, être
pessimiste ou optimiste ? Il est possible que cette nécessité résulte justement de notre habileté
d’observer la Réalité. Mais n’arrive-t-on pas à un ennui existentiel en agissant de la sorte ? Il y a
toujours une possibilité ! …

-Cela signifie étouffer ceux autour de toi avec ta manière d’être !

Le désir et le pouvoir représentent deux pensées qui empêchent les autres inlassablement de
vivre comme ils le désireraient ! Aussi bien, elles rendent plus difficile la problématologie de sa
propre nature. La contextualité provoque en nous satisfaction et déplaisir. Pour cette raison,
l’impertinence conduit à sa destruction en tant que personne. De la même façon, le bon sens génère
le non-être. La normalité signifie contradiction. L’anormalité mène à la contradiction ! Et
l’équilibre mène-t-il quelque part ? La réponse est la suivante : nulle part, c’est-à-dire à l’endroit où
…
-Cela signifie devenir salaud !
On dit qu’on est plein de vertu si on est malade et on ne le montre à personne. On est malade
et on ne dit rien aux personnes qui nous entourent - celle-ci est la vertu dans sa plénitude, selon
certains. Cette situation n’est qu’une résignation devant la mort. Mais notre devoir ne devrait pas
être celui de la résignation, mais celui de la lutte ? Mais une lutte dans et (par) la résignation. On ne
70
doit pas tenir cachée en nous la maladie, la douleur, la souffrance, mais tout cela doit être révélé à
ceux qui nous entourent. Les autres doivent être touchés par notre propre souffrance. Chacun
devrait savoir ce qui signifie être malade, un malade contagieux qui ne guérit pas. Chacun doit
éprouver au moins une seule fois la crainte et la folie et le manque de folie. Celui qui est malade ne
doit qu’éclater en sanglots devant les autres, le cri de douleur doit être puissant. Sa souffrance a la
mission d’impressionner les proches. En conséquence, ceux qui sont en bonne santé convoiteront la
maladie, la douleur et la souffrance de celui qui est malade : ils trouveront un prétexte pour apporter
des mots de soulagement autour d’eux. En voyant l’enfer, le malade se dirige vers le paradis. Il sera
pardonné car il a souffert, et sa souffrance se transmettra aussi aux autres.
La maladie est surmontée quand on réussit à l’éliminer de son propre corps seulement au
moment où celui qui est en bonne santé te l’a empruntée. Le miracle de sa propre guérison consiste
dans le fait que celui est auprès de toi aime sa maladie. La guerre entre celui qui est malade et celui
qui est en bonne santé doit s’achever par un compromis. Qui va gagner ? Probablement personne. Et
pourtant, on est disposé à affirmer que tout dépend de cette guerre …

-Cela signifie se réjouir de sa maladie !

Quelle impuissance chez un malade ! Quel abandon ! Est-ce qu’il arrive à l’homme malade
d'être considéré comme bon à rien? L’homme malade est l’homme du désespoir et de la douleur
insupportable. L’homme lutte. La maladie lutte. L’effroi et l’espoir s’accrochent à l’être. Mais,
l’orgueil fait perdre la guerre aux deux. La maladie transforme l’être et lui offre en même temps des
illusions. Allumez une bougie et appelez un médecin ! …

-Cela signifie conscientiser le bouleversement de son propre être !

Une profonde mort secoue profondément la chair. Le moment de l’ultime pensée de la vie
est arrivé. L’envie de vivre est arrivée à la limite. À la limite du début ou à la limite de la fin ? La
suprématie de l’angoisse sur le calme se fait sentir dans tout l’être. Tout vibre à ce moment. Le désir
de vivre s’est transformé dans un soupir mordant. Les rôles apparaissent. On échange les places. Le
triomphe du calme sur l’angoisse dira son dernier mot. Le moribond ne fait rien d’autre que
conscientiser l’angoisse et le calme. Le froid de la mort signifie la dictature sur le corps. Le froid est
plus puissant que la chaleur. Mais où commence et se termine la chaleur ?

-Cela signifie de voir la désespérance d’un mort !

La désespérance d’un mort, voici le plus affreux désespoir qui puisse exister ! Être mort et
ne pas se rendre compte de cet état signifie être et ne pas être à la fois. Chute et ascension
71
fusionnent donnant naissance au désespoir. On est mort, mais peut-être y a-t-il encore une étincelle
de vie en soi. Il serait possible que l’on vive encore un peu. La pensée apparaît : une dernière raison.
On anticipe le mouvement. La pensée et le sens s’ouvrent, on regarde autour de soi ou on sent sans
regarder. Et l’on voit et l’on sent qu’obscurité et cyanure. Le réel devient irréel. La terreur l’envahit
et le désespoir s’amplifie.
Considérer sa mort, avoir l’intuition de la froideur de son corps, sentir l’odeur de sa propre
chair qui se trouve dans une continuelle décomposition. Frémir à sa propre image, mourir et vivre
en même temps, voici les frayeurs qui composent le désespoir d’un mort. On a été vivant.
Maintenant on est un cadavre sain. On est mort, mais on vit encore. L’étonnement n’a pas de valeur
ou …

-Cela signifie accepter la résignation contre sa propre volonté !

À travers l’éloquence le hasard est détesté.
Quel désespoir à l’enterrement d’un non-être ! Quelle souffrance dans ces instants ! Que de regret
alentour ! Et ce qui est le plus étonnant, c’est la joie que certains essaient de montrer à ce moment-
là, une forme inconsciente d’ailleurs de présenter la faiblesse de son propre être, de cacher sa propre
douleur ! De combien de solutions aura-t-on besoin pour résoudre le problème de la résignation face
à ce qui n’existera plus ?

- Cela signifie voir une lumière s’éteindre et attendre à ce qu’une autre s’allume!
Quand on est sur le chemin du non-être le nécrologue se concrétise et la tristesse et la joie
viendront près de soi. La volonté et l’ambition vont disparaître elles aussi. Et combien elles t’ont
aidé pour exister. Les amis, s’ils existent, disparaissent eux aussi. Les ennemis pareillement ! Et
ceux qui vous sont chers … Ceux qui vous sont chers on les a quittés et on ne se rend pas compte
qu’on ne se soucie plus d’eux.
Ceux qui vous sont chers, le non-être les transforme en souffrants, en fous, en impuissants
qui ne comprennent pas la mort, en résignés ! Le non-être est près d’eux, et ils sont près du non-
être. La communication se réalise par soupir et silence, par larmes et indifférence, par
transformation et désespoir. Que reste-t-il ? Le bouleversement qui disparaîtra lui aussi un jour …

-Cela signifie méditer en regardant quelque part !

On réfléchit profondément et on dit : « il existe », « il n’existe pas ». Et on dit encore :
« probablement », et le probable devient autre chose et ainsi de suite. En regardant là, quelque part,
on se rend compte de l’état confus qui enveloppe l’être. On tremble, on s’effraye. La peur a été
72
toujours en soi, et sa conscientisation provoque un état de solitude. La solitude apparaît quand la
peur devient plus intense. La peur bloque les réactions, mais elle donne également un courage fou.
En regardant là, quelque part, on se demande : « existe-t-il un monde unique ou un monde situé
dans un autre, etc. ? La pluralité du monde offre l’ambiguïté qui là, quelque part, à un moment
donné …

-Cela signifie se provoquer une blessure dans l’existence !

On s’est tous éloignés du passé. L’artificialité détermine la disparition de l’esprit. Là où
l’esprit manque, toute initiative de vivre disparaît. Être condamnés à non spiritualité ? On prétend
vivre dans un temps présent. L’existence représente du danger pour la création. Notre offensive est
de fait notre attaque. L’existence qui s’autodétruit devient de la même façon un danger pour la
création …

-Cela signifie se contredire !

Quel monde calme ! Douceur mercantile ! On vit dans un état de béatitude, de délire illimité.
On est les prisonniers du pourquoi. On est optimistes parce qu’on a droit à l’optimisme. On est
pessimistes parce qu’on a droit au pessimisme. On choisit n’importe quoi, mais on choisit quelque
chose de particulier. On s’autoinvite à l’existence et puis on fait tout le possible pour se détruire. Et
pourtant, il se pourrait qu’une contradiction soit possible …
-Il signifie vivre la désillusion !
Un monde brutal. Partout du vice ! Un monde aliéné ! Écoeurement total. Passion entre les
gens. Il ne sert à rien de rire du comique de ce monde. Il est inutile de se plaindre. Il est inutile de
l’aider à triompher, ni même le regretter. Un monde en délire, voilà ce qu’on est. Un délire illimité,
un délire fou. Par nous, le monde apparaît et disparaît. L’existence du monde est-elle justifiée ?
Notre propre existence est-elle justifiée ? Cela dépend de chacun.
Le monde ? Une contradiction ! Le monde ? Une désillusion !
Le monde ? Un courage ! Le monde ? Une certitude !
Le monde ? Quelque chose en trop !

-Cela signifie trouver une folie pure !

Souvent les gens se heurtent les uns contre les autres. Le corps cherche, l’esprit trouve.
L’esprit réfléchit, le corps trouve. Cette chose, ce fait. Le corps cherche, le corps trouve ; l’esprit
réfléchit, l’esprit trouve …

73
-Cela signifie percevoir un cri dans l’obscurité de sa pensée !
On est seul et on réfléchit ? On entre en contradiction avec sa propre personne. On parvient
à une conscience chargée. On sent une odeur cadavérique de respiration, mais aussi de liberté
utopique. Et alors, on veut sortir, évader, respirer et / ou inspirer autre chose que l’illusion et le
désespoir. On entend un cri dans l’obscurité de sa pensée. Un éclair, un chagrin. Et pourtant, un
éclair dans l’obscurité de sa pensée. Quelque chose trop puérile, mais nécessaire …
-Cela signifie réfléchir la pensée !
À Murphy : si on ne proteste pas, on n’a rien ; si l’on proteste, il est possible d’avoir pire.
Combien de mots, tant de sciences. Combien d’images, tant de connaissances.
Tout est majestueux, magnifique, impressionnant jusqu’au moment où l’ennui intervient.

-Cela signifie croire qu’il n’y a plus aucune possibilité !

Comment voit-on ce monde ? En fait, on le voit, on le sent ou il nous apparaît ? Ceux qui se
considèrent comme supérieurs aux autres, croient qu’ils peuvent profiter de ceux-ci. Ils appliquent
la dictature et la terreur sorties de leur propre frustration. Une fois j’ai connu une personne dont les
sages disaient qu’il avait eu une enfance pleine de timidités et de frustrations. Cette personne a
grandi, s’est tu et a frappé mortellement. Puis elle est devenue un dictateur insignifiant. A ce
moment-là, plusieurs ont chu, mais également plusieurs sont nés. A ceux qui sont tombés, le sort a
réservé l’indifférence. Pour ceux qui sont nés, à certains a été réservée l’immortalité tandis qu’aux
autres on a réservé la timidité et la frustration … En ce qui concerne le petit dictateur, on ne sait
plus rien …

-Cela signifie accepter l’imprévisible !

Chanter ! Rire ! Pleurer ! S’envoler ! Voici quelques uns des impératifs dont on doit tenir
compte dans son existence. L’analyse de sa propre conscience devrait conduire à la confiance en
quelqu’un ou en quelque chose ! Crier ! Conscientiser la destruction ! Aimer la maladie ! Sentir la
mort ! Aimer ce qu’on ne croit pas pouvoir aimer ! Voici quelques uns des désirs de la majorité, et
cependant, tellement impossible à atteindre !

-Cela signifie imaginer son avenir !

Presque tout le temps on est obsédés par la construction des scénarii apocalyptiques. Il paraît
que l’humanité trouve un grand plaisir à imaginer de tels scénarii. Mais le bouleversement de
chaque civilisation ne se conscientise qu’après son passage … Presque toujours on pense à la fin,
mais plus rarement au début.
74
 Imagine-toi que soudain tu apprends que tu as très peu de temps à vivre. Peu importe la
cause. Quelle serait ta première réaction ? Mais celle de ceux autour de toi ? Imagine-toi de même,
qu’on t’offre la même quantité de temps pour reconstruire le monde. Comment vas-tu procéder ?
Quelle en serait la première chose à faire ?
Demande-toi : « Que signifie philosopher avec passion ? »

VISION DU SILENCE

L’idée de silence accompagne en permanence l’être. Qu’il peut être plaisant ! Et combien de
violence il peut générer autour de lui ! Le non silence enveloppe l’être de tous les cotés. Le plus pur
silence s’obtient dans la solitude. Le plus pur silence naît toujours dans la solitude. Toutefois, le
silence surprend seulement s’il se trouve en relation avec autre chose. De cette manière, attribuer
des traits explicites permet à la pensée la liberté d’expression et aux sentiments de se manifester.
Quand peut-on disposer du silence parfait? En perçant le silence on s’imagine pouvoir
comprendre vraiment ce qui est le bien, ce qui est le mal, ce qui est la souffrance, ce qui est la joie.
Mais existent-ils de pareilles choses en réalité? Par exemple, la méditation demande de la solitude,
mais paradoxalement en goûtant à la souffrance et en flottant dans la mélancolie on sent qu’on n’est
plus seul. Par le silence on se consume énormément, ressentant en soi de vraies angoisses
existentielles. Par le silence, on croit arriver à l’autoconnaissance, à la reconstruction du monde, de
la réalité, aux solutions, etc.
Le courage de transposer des pensées simples à travers une philosophie naïve suppose en
réalité une sincérité innocente mêlée à un véritable délire idéatique, mais aussi avec des explications
quelques fois contradictoires qui ne soutiennent chaque fois aucune logique par l’intermédiaire de
laquelle les principes de base de la pensée soient respectés. Cette philosophie naïve dépend plutôt
d’une logique de l’affectivité, des vécus profonds, qui a besoin parfois de banalité, d’une décadence
de la sincérité. Pour cette raison peut-être le mécontentement des autres face à ce qui suivra, face
aux pensées simples, face aux méditations puériles, face aux vécus écrits se transformera en ironie.
On a presque honte d’exposer des pensées simples et être les adeptes d’une philosophie
naïve. C’est une honte qui dérive de la crainte. Il s’agit de la crainte en ce qui concerne la moquerie
des autres, leur ironie, une crainte parue de l’incompréhension que l’altérité affiche avec
nonchalance. De cette manière, le droit à l’auto ironie est pleinement justifié. L’exposition des
pensées simples conduit à l’écroulement de la subjectivité dans la naïveté. Un prétexte en plus pour
l’ironie de ceux qui nous entourent de se jeter sauvagement sur les âmes qui ont eu le courage de
l’innocence, du risque, sur ceux qui ont embrassé une philosophie du vol et qui ont eu le pouvoir de
75
joindre un chemin du succès, sur ceux qui ont accepté l’ambition et la résignation, mais aussi sur
ceux qui ont osé d’aimer profondément.
Écrasé par le silence le plus profond, je commence à voir un monde dont je n’étais pas
conscient jusqu’à présent. Il est possible que je l’ai connu par intuition une fois, que je l’ai vécu au
moment où j’en ai eu le plus besoin … Dans le rêve, le désir reçoit une forme et la matière se
transforme en esprit. La force du rêve met en évidence une possibilité de représenter la spontanéité
du spéculatif. Concepts cristallisés, mélange de théories, idées confuses, toutes se font coupables de
l’explication du rêve, d’un rêve avec une double vie : un rêve qui veut se concrétiser (le désir,
l’avenir) et un rêve qui s’est concrétisé (imagination, passé).
L’invasion des pensées sur les sentiments met en évidence une capacité cachée. Un mélange
d’idées, de concepts, de théories renvoient tant à l’univers intérieur qu’à l’univers extérieur, vers
l’âme, vers les étoiles, vers des univers parallèles et des mondes possibles, vers la connaissance et
l’impuissance, vers la volonté, l’ambition et la résignation. Un vrai spectacle qui provoque la guerre
entre admiration et envie, entre confiance et méfiance, entre amour et haine.
Le détachement de la réalité immédiate justifie la démarche initiée en vue d’accepter
d’autres mondes. Cet engagement (dé) constructif est en fait susceptible d’une critique véhémente
de la part de ceux qui ont des prétentions à la normalité. Leur fidélité envers la rationalité excessive
et envers les passions de courte durée trahit un monde parfaitement clos, une réalité subordonnée à
une dictature qui gouverne d’après les préjugés surprenants et après des principes mal appliqués.
Ainsi, n’étant pas capables de rendre l’inexprimable et son symbolisme spécifique, les critiques de
l’affectivité préfèrent plutôt à étaler leur « intellectualité » par l’invention de quelques formes
d’expérience violente, de quelques manifestations barbares, destinées à impressionner même la
culture à laquelle ils se subordonnent, une culture construite d’ailleurs artificiellement et
superficiellement.
La réalité (re) construite et (dé)construite constitue une image située dans un horizon
temporel spécifique. Ainsi, l’objectivité du monde, expliquée par les subjectivités engagées,
exprime une mentalité obsédée par des scénarios apocalyptiques, par des renaissances spirituelles,
par des régénérescences existentielles. Bien sûr, cette situation n’est pas à condamner dans la
mesure où la transgression des valeurs réactualise la symbolique de la réalité. Autrement dit, la
réalité expliquée par l’intermédiaire des possibilités n’exclut pas, dans la vertu d’une logique
affective, à mettre en évidence la structure que construisent certaines théories scientifiques.
L’essai herméneutique de déchiffrer la signification des symboles trouve sa justification
justement dans les interprétations données à la réalité. Ainsi, les spéculations conceptuelles –
théoriques s’insèrent dans des dimensions spatio – temporelles qui appartiennent aux mondes
76
possibles. Quel est au fond le but de l’existence ? Il y a des justifications déictiques par
l’intermédiaire desquelles les interprétations sur l’existence sont rendues par un processus de
décryptage des symboles de la réalité.
Prendre conscience de cette situation génère diverses interprétations de la réalité. En plus,
ses théorisations deviennent inconséquentes dans la mesure où certaines affirmations sont
impossibles à confirmer. Bien sûr, l’ambiguïté des interprétations, les confusions conceptuelles,
mais aussi les modalités alternatives de représentation des possibilités renvoient au
conventionnalisme. Toutefois, l’élaboration d’un conventionnalisme suppose l’acceptation des
présuppositions qui se trouvent au fondement à la compréhension de l’intentionnalité.

INVOLUTION

Certaines personnes croient que cette vie est une chose merveilleuse et trop courtoise avec
eux mêmes. Je m’obstine à y croire. Car on assemble en nous de la souffrance, des troubles, de la
douleur. Pourtant, au carrefour de ces chemins, on recueille des trésors comme la vertu, l’harmonie
et l’espérance. Au fur et à mesure qu’on s’inquiète, l’indifférence blesse notre âme. L’avenir
dépend de nous mêmes.
La vie et la mort mettent l’empreinte sur nous. La confusion règne souvent dans ce monde,
mais aussi l’émotion puissante. C’est une émotion puissante qui nous fait découvrir un monde
affamé. Nous sommes habitués à festoyer sur nos sépultures. J’ose dire, bien que les ironies iront
croissant, qu’une menace nous guette. Et en précisant tout cela, je ne voudrais pas du tout
polémiquer avec qui que ce soit, mais j’admets que tous les pièges de la vie sont néfastes en relation
avec ce qu’on appelle notre béatitude. Malgré cela voici pourquoi la vie et la mort sont
profondément moins susceptibles d’analyse dans la mesure où on subit l’accablement de ces
obsessions.
On respire à peine. Par la suite on est soudainement épuisés par cette vie. C’est un état
déplaisant. Malgré tout, on meurt plus tôt que l’on s’imagine. Dommage !
La pensée de l’éternité développe silencieusement des stratégies convenables pour accepter
l’inévitable. Une pensée dépourvue de préjugés met en évidence un statut spécial du bon sens. Une
telle tolérance exclut pour toujours l’optimisme, surtout parce que, par cette façon de voir la réalité,
on conscientise tout état d’angoisse. À ce moment, la pensée se révolte et de cette protestation
naissent le risque, le courage, la crainte, le souci. De même, se manifestent irrémédiablement la
folie et la méfiance.

77
 Par la folie la passion prend vie. Aucun sentiment ne passe facilement, ne peut tomber dans
l’oubli sans une démarche récursive dans ce qui a été déjà vécu. L’apathie de la méfiance vient d’un
monde où les situations sont renversées. De cette façon, dans un monde où la méfiance règne,
l’ambition prend la forme de l’ombre de la résignation. Seul celui qui ressent l’absence de la
personne aimée peut être encore digne de confiance et, cela, dans une petite mesure. Par la méfiance
toute forme de vérité n’est plus ancrée dans la réalité. L’esprit de l’éternité s’exprime dans la
vivacité de ceux qui acceptent cette perspective. Tout espoir se dissipe avant qu’il ne prenne des
racines. On réalise de la sorte une insertion affective profonde au niveau des mentalités. Le
tragicomique de cette situation résulte du fait que, par des charlataneries et des compromis, les
temps changent les mentalités. Des intérêts mesquins tracés au niveau des mentalités dirigent le
regard acide de la méfiance vers l’être. Davantage, la fragile et délicate innocence de la sincérité est
admirée et méprisée en même temps des ignorants. D’ailleurs, la violence des ignorants,
matérialisée dans des manifestations sauvages, brutales trahit des manières ignobles. Les traces
répugnantes laissées par cette attitude suggèrent l’existence de l’imbécillité au niveau existentiel.
Seuls les enlacements passionnels entre l’ambition et la résignation dévoilent le désir de lutter
contre l’imbécillité. Cette lutte prolonge le processus de conscientisation de l’autonomie de
l’angoisse sur la personne. À ce moment, l’expérience spirituelle met en évidence un processus
organique par l’intermédiaire duquel une forme de sacralité, immanente d’ailleurs à l’existence,
justifie les grimaces de la décadence prédestinées, semble-t-il, à se développer dans l’espace des
mondes possibles.
Une méditation sur les mondes possibles signifie le refus de toute forme de réconciliation
entre violence et non-violence. Pour cette raison, si on trouvait un formalisme adéquat, parfait qui
justifie, explique l’existence des mondes possibles, alors quelques-uns des problèmes spécifiques
aux différentes formes d’existence pourraient être compris. Mieux, un tel formalisme serait la
preuve du pragmatisme dans les conditions où, par l’intermédiaire de celui-ci, on peut réaliser le
passage d’un monde possible à un autre. Mais le problème de ce formalisme réside dans la
découverte des axiomes existentiels, dans l’expression des prémisses qui se trouvent à la base de la
possibilité des mondes pareils et dans des tentatives continues d’établir les corrélations existant
dans ces formes ontologiques de manifestation. Dans ces conditions, toute approche ou expérience
en vue de trouver au moins un monde possible d’une part, et ses lois de l’autre, suppose un certain
risque, parce qu’elle peut porter à l’involution. Malgré cela, les menaces doivent être cultivées
précisément pour consigner dans l’histoire le sacrifice de ceux qui croient à un monde meilleur, et
pourquoi pas, à la prédestination. L'excès de sacrifice enthousiasme ceux qui désirent le non-être.

78
D’ailleurs, personne ne doit être étonné par le fait que le découragement est une forme cachée de ce
manque de pouvoir.
Le simple constat de l’impuissance suppose vendre quelque chose de son propre être. Et
qu’est-ce qu’on pourrait mieux vendre que ce qui vaut plus que la vie et l’éternité ensemble ? La
réponse est : l’amour. Un impératif catégorique s’impose : vendre l’amour, le racheter après, et le
déposer de nouveau dans sa propre âme par un sourire plein de vie et par une émotion profonde,
chargée de passion. Incontestablement, ceux impliqués dans ce processus de vente – achat doivent
assumer des risques, survenus d’une morale non-conformiste. Et cependant, les acteurs impliqués
dans cette transaction « profitable » sont toujours séduits, captivés par ce « jeu » de l’amour. C’est
un amour pétrifié, interdit, plein de dangers que peu ont le courage d’embrasser, d’accepter, de
vivre. Toutefois, investir tout dans l’amour ne suppose seulement accepter la béatitude et le
paroxysme du délire, mais aussi prendre en compte la faillite affective concrétisée par le suicide
émotionnel (un acte présent, d’ailleurs, au moment de la séparation de quelqu’un qu’on aime).
Comment l’amour interdit pourrait-il être compris, comment les différentes formes de l’amour
pourraient-elles être acceptées lorsque la méfiance hante en pleine liberté et à chaque instant la
raison et les émotions ? Dans ce cas-là, la méfiance naît de l’incompréhension.
On peut constater des situations affectives sous l’aspect des significations attribuées par des
formes spécifiques d’amour même dans le cas où le traditionalisme ne fonctionne plus. Ainsi, du
point de vue logique, l’idée qu’on peut aimer différemment avec la même intensité ne peut être
comprise que s’il y a le courage de l’individualisation émotionnelle. Autrement dit, l’incertitude en
amour suppose un danger, à savoir celui d’interpréter (d’ailleurs, la raison se rend coupable
d’immixtion dans tout processus affectif) tout état vécu par un processus de quantification. Celui
qui est aimé admet de la part de celui qui aime la quantification. En d’autres mots, en amour il y a
des stratégies de communication issues de l’égoïsme subjectif de l’être. Qu’est-ce qu’on désire le
plus ? Être aimé 100% ! Et comment aimer absolument l’être ? Comment aimer 100% ? Comment
exprimer ses vécus par ce pourcentage se rapportant aux différentes formes d’amour ? Accepter
cette « stratégie » d’aimer signifierait aimer d’une autre façon que les autres, vécu émotionnel qui
relève un formalisme logico – mathématique totalement différent de celui de la normalité. D’autre
part, embrasser simultanément plusieurs formes d’amour et essayer d’aimer 100% toujours
simultanément suppose une construction artificielle dont la structure se trouverait sur des sables
mouvants. L’existence de plusieurs formes d’amour illustre aussi la manière dont on prodigue les
vécus, la manière dans laquelle apparaissent des pourcentages insatisfaisants. Pour cette raison, on a
besoin d’un autre impératif catégorique : renoncer à une forme d’amour pour une autre, et cela
toujours, au nom de l’amour. Mais lequel ?
79
 Cette attitude reflète des possibilités de manifestation de l’esprit qui traverse simultanément
l’agonie et l’extase, tout un processus de transformation de ce qui est dans une forme possible
d’existence. À la base de ce monde reposent les expériences subjectives de l’existence qui
acquièrent des sens multiples de manifestation. De la sorte, la symbolique axiologique des
comportements, propre aux subjectivités impliquées dans cette métamorphose, est amplifiée
précisément par leur consensus, situation qui entraîne un état d’euphorie de l’esprit en général.
Le monde de l’esprit renvoie à une émancipation d’un certain type de ressentiment. Le
glissement dans ce monde encourage le soupçon et la frustration, et son évitement ne peut se faire
que par des manifestations paranoïaques. Mais cette perspective, si elle arrive à persuader, suggère
un raisonnement logique. Il est normal que tout se déroule de la sorte, parce que la réalité se soumet
tantôt à la correspondance, tantôt à la cohérence. Les deux critères deviennent complémentaires
justement pour souligner, semble-t-il, la nécessité des degrés de vérité dans cette dimension. C’est
comme si l’on savourait le silence de l’âme dans un monde tourmenté, en décadence.
Interpréter la subtilité de la décadence signifie ignorer la superficialité. Cette chose suppose
la tentative d’obtenir la perfection par l’imperfection. En d’autres mots, toute compréhension plus
profonde de la réalité acquiert des connotations qui renvoient à l’inflexibilité et au mécontentement.
Ces caractéristiques représentent des stéréotypes d’une analyse rigoureuse de la part de l’être. Mais
l’incertitude n’offre plus de la compréhension, mais de la différence dans les perspectives, c’est-à-
dire seulement une tentative de comprendre la réalité.
Mais comment comprendre la réalité quand on reste profondément dégoûté par la misère
que l’être humain verse, comment peut-on ne pas être profondément déçu par la buée de l'ivresse
que celle-ci exhale ? Une nausée infinie envahit toute personne qui réussit à conscientiser la
cupidité. Des êtres faméliques et désireux de s’exprimer par apathie et ennui existentiel. Deux
choses sont visibles : l'intrusion de l’homme parmi les gens et les discussions animales de l’homme
avec soi-même. En fin de compte, l’hôpital, la foi et le cimetière représentent des lieux où ceux-ci
se retirent pour un repos bienvenu après un temps qui s’est écroulé plus vite que l’on ne pensait.
Pour cette raison peut-être chacun désire, à un moment donné, un autre monde, peut-être, pour cette
même raison, l’existence des mondes possibles est justifiée, peut-être, pour cette raison, les uns
veulent autre chose. Ceux qui se complaisent dans la répétition des erreurs ne peuvent être reconnus
dans l’histoire que par l’attitude malicieuse dont ils font preuve aux moments où l’instinct animal
ressurgit. Autrement dit, ceux-ci pourraient être nommés, à juste titre, les redoublants de
l’existence. Cependant, ceux-ci parviennent à récupérer assez vite l’handicap, arrivant tout court à
s’imposer devant ceux qui, autrefois, les ont condamnés à l’existence. Mais, quoi qu’ils fassent, ils
sont soumis à la fatalité.
80
 Impliquée dans la manifestation de l’esprit, l’existence, en tant que trait particulier de l’être,
se relève comme ayant des rapports divers avec la non-existence, à laquelle, d’habitude, on attribue
un conventionnalisme prédestiné. La tentative de rechercher la réalité par le rapport être – non-être
a à la base des prémisses qui illustrent une certaine variabilité individuelle. Rapportée à la volonté,
l’intentionnalité représente le principe qui correspond au désir de survivre. Ainsi, au moment où
l’existence est convertie en non-existence, elle devient évidente pour toute forme de manifestation
de l’esprit. Par cela on révèle un perspectivisme inéluctable destiné à justifier la recrudescence de la
résignation. Pourtant, tout ce qui tient à une possibilité, à un désir fou de survivre, acquiert un
aspect inextricable. En conséquence, la vénalité de l’éternité devient inexpugnable, donnant
naissance au regret.
Parle à un moribond de résignation et ensuite regarde-le, observe ses réactions, et pourquoi
pas, demande-lui une opinion là-dessus. En même temps discute avec lui pendant ses derniers
instants de vie sur le succès et l’ambition. Le regret que celui-ci exprime à ce moment-là ne relève
qu’oubli et bouleversement. De cette façon, tout type de morale est réduit à des simulacres de son
propre être et les messages apocalyptiques découragent les attitudes. Mieux, les horizons de
l’éternité relèvent la potentialité subjective qui détermine l’appréhension du mystère. L’ambiguïté
de la possibilité comporte des expériences de la continuité et l’oubli ineffable se régénère par des
réflexions incommensurables de l’esprit. De la sorte, la force de la résignation est ressentie dans la
conscience spirituelle de l’être, celle qui, en échange, a le courage d’aimer, indifférent à la brutalité
que l’indifférence de ceux qui vivent dans un autre monde jette sur lui. Tout ne se réduit plus
maintenant qu’à un amour pétrifié.

AMOUR PÉTRIFIÉ

Un silence qui m’est cher me détermine à supporter l’amour en face de l’autre. Un charme
subtile offre de l’amour infini à l’autre. Fleur de printemps, étoile lumineuse qui tombera bientôt, je
t’aime en silence en vivant ton soupir. Je t’adore dans notre immortalité dans laquelle les frissons se
laissent découvrir par l’autre. Mon amour, tu m’ouvres des chemins qui disparaîtront bientôt dans le
vertige de l’éternité. Pour cela, je préfère la sincérité de ton image, je préfère le sacrifice égoïste,
j’accepte la lumière de la mort à laquelle tu donnes naissance. J’attends l’instant de demain …
J’attends l’instant de l’avenir, j’attends que sa beauté arrive plus vite pour nous rencontrer et pour
nous regarder dans les yeux avec un courage qui n’a pas besoin d’explications ni de justifications.

81
 Je m’approche de toi, de ton âme. Je vois une image qui provoque un frémissement profond
à mon être. J’aperçois une beauté dans l’âme et dans tout ce qui existe en elle. Je marche vers
l’autre, j’arrive auprès de moi et je sens la froideur qui domine l’être, je sens comment la chaleur de
l’âme devient moins chaude, se transformant graduellement dans quelque chose de froid, agréable
quand même. L’âme pétrifiée n’a plus le pouvoir de ressortir, de se réjouir, de rire. Elle pleure à
l’intérieur, elle pleure parce que son amour envers les autres ne peut plus être exprimé et compris.
L’âme pétrifiée aime, mais n’a plus le pouvoir de le montrer. L’âme regarde par les yeux de la
statue, d’où une goutte de souffrance vient perler. C’est la larme du regret, de l’impossibilité. L’être
se pétrifie progressivement lui aussi et le piédestal se construit lui même justement à cause de
l’impuissance de l’action. La statue commence à pleurer de joie, mais de tristesse aussi. La joie
signifie accepter le regret. La tristesse est nécessaire parce qu’elle peut être éloignée par la joie. Une
(inter)dépendance nécessairement logique où la spiritualité est située au rang de la vertu. La statue
est puissante, elle résiste aux vicissitudes, mais elle n’est plus elle-même. C’est la statue qui vit à
travers l’espoir, un espoir vain qui permet une lutte entre la vie et la mort, entre la statue et l’autre.
La statue pleure - un état affectif qui l’approche de l’autre, qui mène à la déception par la méfiance.
L’effondrement de l’espoir demande la condamnation à mort des fleurs qui ont réjouit une
fois l’être entier. L’image pleine d’espoir de la mort ne doit effrayer personne, mais doit apporter de
la joie, beaucoup de joie, une joie du regret, de la résignation, de la décadence. La statue ne va pas
résister longtemps, elle s’éparpillera, le vent de l’oubli la dispersera sur l’impuissance des autres.
Son image disparaîtra comme tout disparaît dans l’infinie dimension du silence. Pour cela, la statue
sourit méprisante en regardant vers l’avenir, aux souvenirs qui viendront. Par ces souvenirs
l’absence apporte un sourire discret qui peut être observé chez celle qui a été une fois une statue, un
sourire où s’entrevoit à peine la souffrance composée d’amour, d’accomplissement, de mépris. La
souffrance illumine la pensée, la rend plus lucide. Dans cette lucidité, tout a un but, tout prend un
sens : l’appel du rêve, l’immersion en lui, suppose, en fait, sa destruction. Par l’espérance, le rêve,
pour se concrétiser, doit être construit, puis détruit avec la plus réelle cruauté. Au fond, personne ne
résistera jamais à la décadence de la sincérité. Malgré tous les efforts pour résister à la décadence de
la sincérité, personne ne peut y arriver. L’essai ne réussira qu’intoxiquer son propre être avec une
morale irrationnelle. Cette métaphysique de l’illusion acquiert l’aspect d’une réminiscence
nostalgique. Le seul essai par lequel on peut sauver quand même l’être est la décadence de laquelle
on prend conscience par le rêve. Du rêve naît une réalité; du rêve une réalité devient souvenir.
Le refuge dans le souvenir approfondit l’illusion. Toutes les pensées se lancent avec
acharnement vers ses propres émotions. De cette manière, l’isolement « contribue » à la
construction d’un monde où l’autosuggestion accapare l’esprit déchu. L’obédience de l’altérité
82
modèle par expérience la douleur, l’angoisse, la résignation. Le déchirement du désespoir
développe silencieusement des remords et des anxiétés qui donnent des satisfactions au profane.
Pour cette raison, la sacralité a besoin de souffrance. Le succès de la souffrance dans la morale
s’explique justement par l’existence de l’irrationnel au niveau de la conscience. Le scepticisme et la
méfiance déterminent que la sagesse soit indifférente envers toute forme de provocation.
Qu’elle est incitante et épouvantable la provocation ! Combien d’adrénaline et de peur
s’écoulent de la manifestation de la provocation ! Un état euphorique par lequel l’âme inquiète prie
pour la survivance. La simplicité de la prière étouffe justement ce qui a besoin de délivrance : l’être.
Par subtilité, l’être refuse la vie en annulant la générosité de la création. En plus, les simulacres de
l’histoire finissent par un refuge dans le nihilisme. De cette manière, une illusion avouée ou non
devient l’épouvante de toute forme de l’existence.
Un refuge lamentable paralyse les émotions de l’être, et une étrange inquiétude renvoie à
une froide souffrance de l’âme. La certitude qu’il n’est pas possible qu’un destin s’accomplisse
signifie, au fond, une découverte, mais aussi une illusion. L’amour absolu est un miracle qui dépend
beaucoup des subjectivités impliquées. Le mystère que celles-ci affichent ne fait qu’approfondir la
signification de l’acte de l’accomplissement. Un saut sans regret touche une absence fragile qui
valse sur le rythme de l’amour. Seulement un geste, par lequel on exprime le pouvoir d’un baiser,
relève le fait que tout peut se transformer, que tout devient autre. Avec un baiser le temps suspend
le malheur et allume le tourment de la souffrance. Des insinuassions provocantes apparaissent des
désirs passionnés exaltant l’amour. La sensibilité et la méfiance déterminent les pouvoirs de la
résignation à se déchaîner sur ceux qui s’aiment. De cette manière, les ailes de la résignation
enveloppe l’être sous le prétexte de la protection face aux turbulents états affectifs.
L’ancrage dans la résignation représente une forme d’authenticité de l’être. Paralysé par une
certaine contradiction ontologique, l’être n’exclut pas l’étonnement et la déception. Il s’agit d’une
infatigable justification de l’amour envers celui de l’environnement et même d’une attitude qui doit
être dépassée. Au fond, l’attitude est celle qui compte plus que l’essai d’harmoniser l’intelligence
avec les degrés de compréhension spécifiques à l’univers. Cependant, les innombrables matrices de
la possibilité confinent la personnalité de la nature même. Les souvenirs nostalgiques viennent à
ignorer d’une certaine manière le fait que tout amour accompli s’est consumé au nom d’un sacrifice.
Le mécanisme de l’amour ne peut être compris qu’au moment où l’intérêt pour le miracle est
éveillé. Pour cela, la simplicité dans ce processus se transforme dans une hyper complexité
spirituelle destinée à assurer la révélation mélodieuse de l’amour. Suffoqué par l’incompréhension
de ceux de l’entourage, l’amour créée des perspectives qui visent la régénération de tout état
affectif. De cette manière, le caractère indissociable de la relation entre l’amour et la haine relève un
83
paradigme signifiant dans le processus de (re) / (dé) construction de la réalité affective. Si cette
réalité n’est pas entretenue par ceux qui sont impliqués dans l’acte de l’amour, alors le drame des
âmes est inévitable. Graduellement cette « religiosité » se détériore et devient banalité. Des
émotions intenses, vécues mais pas avouées, suppriment la vitalité de l’amour en s’écroulant dans
l’indifférence et la médiocrité.
L’aisance avec laquelle l’amour se détruit suppose une décadence incurable qui prédit
l’indestructibilité de la résignation. En reniant l’amour à cause de l’amour, en repoussant l’amour à
cause de la peur de risquer, à cause d’une peur inexplicable d’aller plus loin, l’être se révolte. À
cette révolte manque quand même, paradoxalement, le courage de continuer la lutte. Si dans
l’amour on essaie le paroxysme, alors sa pureté est hantée par des souvenirs désagréables et par des
déceptions effrayantes.
Il est affreux de conscientiser que les souvenirs nous aident seulement au moment où le
désespoir relève une forme sauvage d’amour. L’humiliation trahit une réalité déprimante où un
instant de solennité domine les âmes pétrifiées. De cette manière, la merveilleuse pensée de la
décadence pratique le chantage sur sa propre existence. Petit à petit, l’aspect âpre de l’incertitude
relève sa propre impuissance d’accepter l’égoïsme. Perdre l’amour à cause de l’amour !
Les déceptions ouvrent des chemins qui mènent vers des ironies et des folies qui substituent
à leur tour une pratique affective. Par leurs structures, les déceptions, quelquefois intempestives,
contiennent de l’amertume, de la souffrance, de l’agonie, de l’abandon. Cet inachèvement supprime
la garantie du délire. Et cependant, on tombe dans le délire par l’annulation du désir.
Tant les souvenirs que les déceptions raccourcissent la vie par des pensées dangereuses et
par des préjugés torturants. En conséquence, les maladies de l’être transposent dans l’obscurité les
plus purs sentiments en les contaminant avec méfiance. Les cris d’aide déclanchent une avalanche
d’incompréhensions et des carences au niveau de la communication émotionnelle.
L’amour s’accomplit dans l’oubli; il naît et reste profond même dans l’éternité. Tout silence
exprime le fait que l’amour n’existe qu’au moment où ceux impliqués dans cette émotion désirent
de tout cœur aimer. Une vanité cachée dans une forme quelconque de puissance de l’âme montre la
peur d’interpréter. Une peur infinie fortifie la conviction que l’amour peut être le résultat d’une
passion stupide qui a cependant la prétention de décrire une certaine réalité. Ce qui sauve pourtant
cette « contrevérité » et l’amour même.
Cette émotion répétée, comme supplément et comme refuge devant la mort, ne fait
qu’entretenir le risque de nous compromettre par la peur. La provocation compromet le courage et
l’hypocrisie de la certitude suppose l’exacerbation de la mélancolie. Les limites dans l’amour

84
stimulent toujours les sacrifices, mais aussi l’intérêt manifesté inconsciemment. Une perspective
dans laquelle est évident le glissement dans la tentation, dans un monde en décadence.
Le monde de la décadence suppose une émancipation maniaque qui trahit les préjugés
existants au niveau de la pensée. La dimension compréhensive de la pensée supporte des
transformations génétiques par des théorisations et des interprétations naïves. Les fautes de
l’existence ne mènent qu’au dégoût, au drame, aux errances navrantes. L’incertitude déchire toute
trace de rationalité en donnant naissance à la plus rassurante forme de nihilisme. Toute trace de
suspicion mène au vertige, à la déception, à une danse en face de la mort.
Un désespoir sublime hante la pensée désireuse de lucidité. L’abus d’inconscience devient
efficient dans les conditions où l’amour résout le problème du désir. La profondeur dans l’amour a
un aspect pragmatique si les larmes naissent en essayant de connaître le bonheur. Un frémissement
puissant confirme le gaspillage d’émotions, le désir de vice, mais aussi la petite goutte de délire qui
mène à la révélation, à l’extase. L’amour, comme expression de la fin, résulte d’une illumination
unique. De cette manière, la vie vécue par indifférence devient merveilleuse et la rationalité en
cours de transformation est troublante.
L’être commence à devenir réfractaire à tout acte réalisé contre soi-même. Par une attitude
d’indifférence, la vie devient douce. Il existe la conviction dans la possibilité d’adoucir n’importe
quelle fureur instable venue de la part de ceux qui ont l’impression qu’ils sont des dieux. Le fait de
faire preuve d’indifférence (par l’action et non par la non - action) ne suppose que de la dignité. De
cette façon, l’être peut analyser sa propre condition existentielle. L’exubérance de sa nature est
accompagnée par une dernière mobilité. Graduellement, tout mouvement cesse, son lieu étant pris
par l’immobilité. Toutefois, une certaine dynamique reste à l’intérieur comme une preuve de la
capacité d’empêcher l’apparition de l’éternité. Nonobstant, les forces du monde extérieur
contraignent la liberté de l’être qui désire la vie par dignité. Les habitudes et l’automatisme des
volontés externes mènent à une tyrannie qui déborde sur l’être, situation qui provoque cependant
dégoût, méfiance (des deux parties), implication passive. L’intériorisation, l’enfermement en soi-
même déterminent une sensibilité contagieuse qui peut être transmise autour de soi. Par ici, on
ouvre des perspectives, des nouvelles images apparaissent, peut-être les mentalités changent aussi et
l’état d’esprit pourrait être différent.
La statue commence à rêver, commence à déchoir, commence à conscientiser qu’elle est
simultanément un être et une statue, commence à se rappeler d’un amour interdit …

85
 RÉALITÉ

Rêve être, rêve, rêve si tu désires l’illusion ! Rêve si tu désires le succès ! Rêve si tu désires
rêver ! L’instant de la séparation est arrivé dans notre monde, et à ce moment les pensées se
transformeront dans les souvenirs d’autrefois. Mais qu’est-ce que signifie rêver ? Il signifie voir
l'exaltation de la pensée, il signifie entrer soi-même dans la danse de l’immobilité. Le rêve et la
danse forment la pensée et sa pureté transforme empiriquement notre modalité de vivre dans cet
univers.
La danse de l’univers exprime toujours une réalité. Aux hommes celle-ci illumine et
raffermit l’esprit. En conséquence, à tout moment de l’existence la danse et le chant sont
omniprésentes par l’intermédiaire de la divinité : la danse du genre humain et le chant de l’univers.
On doit savoir seulement trouver le rythme spécifique à la divinité. La danse de l’univers
s’accomplit par le chant de la Création et l’AMOUR se sent dans l’action de la divinité. On peut
dire seulement : les nuages, le ciel, les étoiles, l’être en soi - même passent et la divinité reste.
Également restent le mot, l’âme, la vie. On ne peut pas s’échapper à la pensée et pour cette raison
elle reste pour toujours un ami véritable dans la COMMUNICATION. Les états intérieurs
transposent le désir de l’âme de se révéler en donnant naissance en conséquence à un système
axiologique. Celui-ci, à son tour, transpose en plan gnoséologique des images destinées à relever le
pouvoir de cet univers. De cette manière, l’immortalité et l’omniprésence expriment les conceptions
de vie et de mort. De même celles-ci expriment les idées de mort et de vie. Tout cela se voit fort
bien dans les fleurs.
Les fleurs sont singulières par ce qu’elles sont et ce qu’elles expriment. Si on se préoccupe
d’elles, leur vie sera plus longue et plus belle. Les gens pareillement, s’ils sont arrosés de temps en
temps avec des idées, avec de l’expérience et de l’amour, alors leur mode spécifique de vie relèvera
la sagesse. De cette manière, le processus entier de la communication donne naissance à l’espoir de
vivre et de COMMUNIQUER. Mais la communication exprime des états ontologiques démesurés et
les dimensions symboliques spécifiques à ces vécus dévoilent l’intentionnalité de sa propre
conscience. Celle-ci, à son tour, s’enfonce dans la lumière et l’obscurité du commencement.
De cette façon, la nuit tombe sur le jour de l’espérance, et le sommeil se fait une place dans
l’âme. L’éloquence proclame la vertu et la cognoscibilité de la réalité sépare la délicatesse divine du
mal volontaire. En échange, la nature humaine étale une insolence royale devant la résignation.
Mais elle oublie que les rois ont aussi leurs rois. Quelle lutte et quel acharnement exprime la nature
humaine devant la résignation !

86
 La résignation est une philosophie qui travaille par la voix de l’irrationnel. Pour cette raison
peut-être l’exigence de la nature humaine ne veut pas accepter la nuance métaphysique du sens
commun. Une fois singularisée, l’idée devient autre chose et le monde possible relève, de fait, des
mondes possibles. Cette transformation expose un échec du conceptualisme. S’élever au niveau
conceptuel suppose une persévérance de l’idée d’être ce qu’on n’est pas.
L’expérience ontologique relève une image qui renvoie à la résignation. Par conséquent, la
multitude de perspectives improvisées par la raison porte à la néantisation de toute forme
d’existence. Un scepticisme exagéré devient coupable de la vulgarisation de l’idée d'admettre la vie
comme forme de manifestation spécifique : à la fois diffuse et antérieure à l’éternité. L’acuité de
cette image trouve son explication dans l’insuccès de la vie. La consolation ne représente une
récompense qu’au moment où les larmes de l’âme n’ont plus de valeur. La vie est un douloureux
prélude !
Des images hostiles de la consolation se joignent à la rêverie. Par conséquent, la réalité
séduite par la joie des subjectivités existentielles qui prennent part à l’acte de l’amour assimile en
soi des gestes qui dévoilent des témoignages troublants, mais aussi des ambiguïtés accablantes nées
des interprétations outrancières de la rationalité. Toutes naissent des inhibitions spontanées par
lesquelles l’amour interdit devient pur et profond. Dans ces conditions les expressions symboliques
se transposent dans une équation où les inconnus ont besoin d’interprétations métaphoriques.
Cette communion s'affaiblit seulement si un certain paramètre de cette équation devient
récalcitrant en s’opposant à une analyse rigoureuse. L’amputation des sentiments trahit un trait
particulier du temps. Sa chanson relève cependant quelques tressautements de la raison. Malgré
cela, là où deux âmes s’aiment il existe le désir et celui-ci éblouit et exalte l’être par une attitude
contextuelle qui illustre des sentiments bienfaisants, profonds, véridiques. Le charme par lequel le
désir dévoile les sentiments, provoque une joie spirituelle mais aussi une rêverie agréable. La pureté
d’un tel amour profond ne vieillira jamais.
Contre un amour interdit on exprime l’opinion de ceux qui ne comprennent pas la
contextualité et, caractérisés par logorrhée contagieuse, entament des discussions méprisables.
D’autres qui comprennent seulement ce qu’ils désirent comprendre, préfèrent admettre que l’amour
interdit est un sujet tabou. Dans cette situation, assaillis par l’agitation de l’altérité, ceux qui
s’aiment doivent seulement être convaincus qu’il existe un monde où l'harmonie et la tolérance
représentent des critères qui ont une valeur affective. Toute incompréhension de l’altérité se
concrétise seulement par automatisme car l’amour profond apparaît, d’une part, dans un monde trop
paresseux pour comprendre les vrais sentiments, et, d’autre part, dans un espace trop étroit pour que
celui-ci puisse atteindre l’accomplissement absolu. Le temps de l’amour de ceux qui tombent
87
amoureux est un temps qui exige des caresses, du rêve, de la volupté, du sacrifice, de la résignation.
L’engagement de ceux qui s’aiment est évident vers une stratégie affective de type puérile, de
manière à assurer la certitude par l’intermédiaire de laquelle les subjectivités impliquées dans ce
processus, ne contestent pas l’amour.
Assumer une telle stratégie en vue de « clarifier » les sentiments d’après un certain modèle a
comme but d’atteindre l’absolu. Mais cette démarche vers la compréhension du mécanisme de
l’amour est ralentie justement par les limites jusqu’où les états affectifs peuvent être apportés et
comprises en général. La forme pour expliquer cette situation réduit significativement la
compréhension de cet amour interdit, de cet amour véritable et profond de la part de l’altérité.
De cette manière, les sentiments s'intègrent dans une réalité temporelle où l’éphémère
élimine la rigidité de l’appréhension. Cette peur imprécise résulte de l’apostasie, de la subjectivité.
La sacralité ne compte plus autant qu’on jouit de bonheur sans que celui-ci soit conscientisé. Au
contraire, la conscientisation de l’absolu suppose rationalisation, scepticisme, particularisation,
amours qui ne s’accomplissent jamais. Malgré tout cela, dans les deux situations les sentiments
transmis se transforment et restent profonds pour toujours. Un sentiment, une fois né, ne peut plus
être chassé que par la tentative de l’oublier. Il est dissimulé à l’intérieur de l’être et surgit à la
surface au moment où il est provoqué par le souvenir.
Le dramatisation du souvenir amplifie la souffrance de l’être. Cette prédestination représente
la garantie qu’à tout moment la lumière de la résignation provoque des vertiges et des décadences.
Les modalités d’expression établies sur le principe de la survivance relève le fait que les législations
deviennent compréhensibles quelques fois par des explications apparemment ingénues. Comprendre
« l’ordre » dans les termes d’un langage compréhensible suppose une façon d’aborder et de
réévaluer les résultats offerts par l’intermédiaire de l’expérience. Pour cette raison, les
interprétations de la réalité déterminent des formes discursives diverses pour présenter la
contextualité.
Les mêmes idéologies qui font l'éloge de l’ambition plaident pour des solutions par
lesquelles la communication des idées n’est pas toujours comprise. Inévitablement, l’application des
idées et des théories les plus intrépides au niveau de l’existence détermine la restriction de la liberté
d’expression et en même temps engage des conflits entre les valeurs. Dans ce cadre alternatif,
l’ambition se différencie de l’impuissance, le courage de la peur et la décadence de l’envol. Le
dénominateur commun de toutes les interprétations relatives à l’être est justement la tendance de la
pensée à adopter une certaine attitude envers ce qui est interdit.
Les syncopes de la pensée résident dans ce qui concerne le choix. L'option dans toute action
représente un aspect subtil de la liberté d’expression. En d’autres mots, la perspective sur la réalité
88
met également en évidence des images défavorables apparues à la suite de l’application au niveau
existentiel d’une méthode moins inspirée d’analyse – interprétation. Dans ce contexte, les décisions
subjectives se fondent en grande partie sur la spontanéité. Le perfectionnisme affiché interdit toute
limitation dans la manifestation de l’esprit.
L’adhésion à une idéologie stimule l’illusion en offrant en même mesure une image sur
l’intégrité. La réalité relevée et révélée convertit cette intégrité dans un système de valeurs.
Davantage, cette image est déterminée par une caractéristique en quelque sorte stigmatisée par des
préjugés. De cette façon, dévastée par les effets de leur mise en pratique, l’expérience justifie
incontestablement toute forme de manifestation de la vulgarité. Par conséquent, les fantasmes
frustrants constituent des preuves péremptoires contaminées par l’innocence et l’ignorance. De tout
cela, on observe que chaque fois qu’il existe un doute, il existe également la certitude d’un
changement.
Toute théorisation se concrétise par la tentative de secouer le système avec le risque même
de créer plutôt du chaos que de l’ordre. La chute en désuétude de quelques mentalités, le
changement en général, offense la capacité de comprendre la réalité. Pour cette raison, du désir de
fournir le plus d’arguments possibles en faveur de, respectivement contre, la subjectivité perd de sa
propre vitalité, en devenant plus sensible envers toute action dans laquelle elle est impliquée. Cette
idiosyncrasie, la déterminera à recourir à quelques subterfuges par l’intermédiaire desquels puisse
s’accomplir l’extinction des actions qui ont comme but le changement des mentalités, autrement dit,
des transformations majeurs au niveau du système en général.
Quoique imprécise, une telle image suggère une attitude persuasive. Ainsi, il y a très peu de
faits pour rendre les sens véridiques de l’argumentation. D’ailleurs, il y a des sens qui sont moins
importants relatifs à la démarche interprétative – argumentative dans le cadre du système. Un
monde soumis toujours au devenir ne fait qu’entrer en contradiction avec soi et avec ses propres
aspirations. D’ailleurs, le libertinage de l’esprit produit de l’anxiété et de la colère, de la dignité et
de l’affectivité. L’esprit survit par la subtilité justement parce qu’il produit des rapports
d’opposition. L’achèvement se métamorphose dans des images symboliques qui semblent donner
des significations favorables et qui se dispersent dans une existence simple.
La variabilité des préférences constitue un cadre d’analyse qui met en évidence une modalité
élégante de l’esprit de survie. Les modelages symboliques qui en résultent, permettent la création du
possible en fonction de certaines stratégies d’interprétation. Malgré tout, les conséquences difficiles
de cette approche expriment le fait que la diffusion de quelques nouvelles théories peut mener à la
marginalisation et à l’ironie. De cette manière, en sous-estimant la liberté d’expression, elle n’a plus
aucune valeur.
89
 L’indolence de l’ubiquité douce impose aux vécus l’adulation. La pitié, l’euphorie, l’apathie
suggèrent que l’oubli mélodieux suppose l’immuabilité de la coïncidence autonome. La théorie de
l’émulation implique utopie balsamique, émouvante, suave, mesurable. Les sentiments
axiomatiques ne dénaturent pas (l’oubli inhérent immobilise l’amour) la noble intensité, la réflexion
imposante, les habitudes décentes de l’agressivité du temps. L’intensité meurtrière, la banalité
incertaine romance l’exactitude des anomalies imposées. La nature des vécus émotionnels reflète
l’amour vif en stimulant la vénération. L'exil du soupçon transmet de l’exigence par le refus de
l’objectivité finale. La criminelle nullité développe de l’apathie et de l’immondicité agaçante. La
danse de l’éternité valorise la vraie réussite tout en montrant l’harmonie.

COMMENT NAÎT UN FAUCON ?

Comment naît un faucon ? De la décadence des autres. Quand une idée apparaît exposée
sans la moindre argumentation alors elle est regardée avec réticence par les autres. Celle-ci est
obligée de résister à l’incompréhension. Comme elle devrait obligatoirement rendre compte pour le
vécu qu’elle transmet. Dans un endroit plein de couleur qui n’a aucune couleur, tout est blanc –
grisâtre, tout est comme un ciel où les soucis disparaissent, chacun pleure et se pleure en faisant
appel à une nostalgie errante, mais aussi à l’idée du destin. La puissante voix de l’âme exprime le
rythme incessant du doux frisson de la mort. Un sourire discret s’entrevoit sur le visage serein de la
résignation. On ne peut pas savoir que son ironie a donné naissance à un amour caché où la
souffrance s’est manifestée par le silence. L’âme attristée a généré une censure de la part des
sentiments. Une rencontre suppose un plan et un destin. N’ayant pas le pouvoir de conquérir le bleu
démesuré de l’infini, tes yeux se dirigeront vers l’écho de mon âme. Et pourtant qui est ma muse ?
Le silence diffus du temps qui continue à se dilater, mais sans le dire à quelqu’un, me répond que
ma muse est la vie. Un dernier regard, un dernier soupir, un dernier râle de la part de l’histoire, mais
de l’amour aussi. Les séparations douloureuses mènent vers une ivresse causée par la saveur du
venin. L’âme pleure, mais sans s’extérioriser par des larmes. Et pourtant elle a encore le pouvoir et
le courage de rêver à l’espoir.
La beauté du vol masque le péril de la chute. Le sourire de la résignation ne doit avoir des
prétentions de personne. Pour cette raison, dans son vol le faucon se repose près d’un ami véritable
(autrefois il ne croyait pas en amitié), près de la statue qui vit un rêve. Son rêve est de s’en séparer
de l’endroit où elle avait été fixée et partir le plus loin possible, auprès de son meilleur ami, le
90
faucon. Joindre la résignation à l’ambition et les offrir comme un dernier espoir pour ceux autour de
soi, à ceux qu’on aime, à ceux qui te détestent, à ceux qui t’aiment ! Quelle banalité dans cet essai !
Quel pouvoir dans cette réussite ! Quelle lucidité dans ce compromis ! Quelle contradiction dans
toute forme d’expression !
Le faucon baise la statue, la statue reçoit le baiser avec un autre baiser. Le baiser naît des
larmes de l’amour. C’est un baiser entre l’infini et l’infini. Toute séparation renvoie à des larmes,
toute séparation renvoie à une âme qui pleure, une âme pleurant de nostalgie, de passion. Pourquoi
l’âme pleure-t-elle ? Parce qu’elle aime. Un geste fait plus qu’un désir, mais le désir est celui qui
donne une impulsion au geste. Un geste plein de passion où on voit un vol plein de nostalgie, un
rêve audacieux, un amour doux, un vol d’amoureux. En sirotant du nectar de l’amour au nom du
même amour, les amoureux dansent sur une mélodie merveilleuse. Et cependant, c’est une danse
devant la mort ! C’est une danse magique où l’élixir de la jeunesse vibre parmi les vécus
passionnés. Le germe de la passion montre que l’amour te force de ne plus être toi-même. Le germe
de la passion transforme le désir en amour. Les instants se transforment progressivement et tout ce
qui semblait jusqu’à ce moment plein de vie devient inerte, déchu dans l’oubli.
Le sourire est celui qui substitue le passé. Le sourire est celui qui régénère l’instant d’amour,
un instant unique, significatif. L’ambition et la résignation nées d’un amour profond représentent
deux dimensions qui forment ensemble un mode paradoxal d’être, en continuant deux points de
repère mis, semble-t-il, avec l’intention de se compléter l’un l’autre. L’expérience semble pourtant
accentuer cette situation, qui pourrait être nommée, avec témérité, hasard. Malgré cela, entre
théoriser et découvrir le monde se situe une provocation contextuelle où des contradictions
axiologiques régénèrent la normalité.
Par la normalité, une aventure inoubliable est assurée, une idylle entre la laideur et la beauté.
D’une part, la laideur apporte de l’intrigue en accentuant l’habitude. S’habituer avec la laideur se
justifie exactement par l’impossibilité de tracer les limites entre valeur et non-valeur. Cependant,
certains critères axiologiques viennent d’une certaine manière à justifier par le consensus une
possible démarcation entre les diverses formes de représentations. D’autre part, la beauté se
transpose par des formes spécifiques d’amour qui expriment un processus continu de changement
réel de ce qui existe déjà.
Toute analyse systématique d’un amour qui ne peut pas être compris engage un
comportement qui ne trouve pas sa justification à l’extérieur. La compréhension ne peut se
concrétiser que si le symbole auquel celle-ci fait référence est compris. Or, le symbole ne peut être
reconnu, accepté et compris que dans le milieu où il est destiné à s’affirmer. Autrement dit, toute

91
une démarche initiatique précède la compréhension d’un symbole, après quoi tout un processus de
familiarisation spirituelle avec celui-ci a lieu.
Un exemple concluant dans ce sens est constitué par le courage d’aimer et de le reconnaître.
En utilisant tout un alphabet de symboles, les subjectivités impliquées dans l’amour risquent leur
propre existence. De plus, en établissant et concrétisant une communication affective profonde,
celles-ci risquent de se résigner. Mais la résignation peut représenter aussi un gain si le transfert
réciproque de sentiments se réalise par indifférence et sans tenir compte de la rationalité discursive
des autres, rationalité dirigée, d’ailleurs, comme une critique vers ceux qui s’aiment, mais aussi
comme une forme d’incompréhension et de non-acceptation de la situation en cause.
Est-ce que le courage d’aimer suppose un péché si grand qu’il a besoin de confession ? Une
attitude incompatible est celle de réduire à la confession le péché dont l’amour se fait coupable. Les
âmes ne sont jamais plus sincères qu’au moment où elles se confessent et vivent l’amour profond.
Le ciel ne peut pas s’écrouler sur ceux qui ont le courage d’aimer, le paradis ne peut pas rejeter
l’amour sincère et la divinité (quelle qu’elle soit) ne peut pas refuser la rémission de ceux qui
s’aiment. Pourquoi ? Parce qu’il y a des moments où presque personne ne croit plus en l’amour.
Dans un monde où seulement quelques uns croient en l’amour, il ne reste plus qu’à chercher un roi
et une reine qui ramènent l’identité du plus profond sentiment.
Par l’intermédiaire des vécus puissants, le sentiment de l’amour peut être provoqué avec une
facilité débordante. Le mystère de cette provocation commence par des jeux de langage, par des
gestes naturels ou artificiels, par des désirs plus ou moins cachés, par le désir de liberté, mais aussi
par un égoïsme qui n’est pas conscientisé pour le moment. Tout cela relève une architectonique
entière d’un processus naturel.
L’influence qui peuvent exercer les vécus subjectifs sur ceux qui sont impliqués dans le
processus émotionnel ne fait qu’augmenter leur degré de justification devant ceux qui ne
comprennent pas la contextualité. Ceux-ci rejettent tout mais sans se rendre compte que l’imparfaite
folie exagérée qu’ils éprouvent mène à leur propre fin. De plus, ceux qui ne comprennent pas la
contextualité condamnent tout par des discussions dégoûtantes, ceux-ci se dirigent vers une forme
impure de suicide, le monde où ils vivent se dégradant lui aussi à tout moment. Malgré cela, ceux
qui se lancent dans des discussions dégoûtantes et des intrigues infinies ont part d’impureté morale
de la part de ceux qui s’aiment.
L’amour se trouve-t-il aussi sous le signe de la prédestination ? Le sentiment profond peut-il
être provoqué et contrôlé ? L’instant qui naît n’a plus le droit à la pitié, car sa naissance s’est
accomplie au nom de l’amour …

92
 Sans connaître la pitié et en ne tenant compte que du désir de s’envoler, d’être le plus haut
possible, le faucon, avec sa force remarquable, sent que tout moment peut être situé sous le signe de
la prédestination. Pour cette raison, fortement motivé par la réussite, il risque et accepte la
provocation. Donner naissance à un destin par la prédestination suppose un risque, celui de la
décadence.
Un faucon naît de bonnes intentions, mais aussi d’une certaine ambiguïté des sentiments.
L’amour ne peut être en fait compris que comme un instant où l’équilibre devient déséquilibre et
l’érotisme caché quelque part dans le sous conscient refoule par des explications pragmatiques.
L’inépuisable source de moralité viciée représente la normalité en amour. Et, pourtant, s’il était
autre, l’excès de rationalité ne dépendrait finalement que du vécu subjectif. Une quantité pas du tout
négligeable de spontanéité se ferait « coupable » de ce qui prendra naissance dans l’avenir, voire, un
amour interdit.
La prédominance des sentiments inconscients fournit avant tout la preuve de l’importance
non signifiante qui recevrait la rationalité dans l’acte de l’amour. Mais comme de l’amour
apparaissent des destins, la manifestation de certaines formes de moralité n’excuse pas en aucune
façon la réputation plus ou moins convenable de ceux qui désirent voir le monde de haut, de
quelque endroit que ce soit. Le désir d’être le plus haut possible détermine une force extraordinaire,
destinée, d’une part, à assurer la méfiance, la dignité, le succès, et d’autre part, à garantir la vanité,
l’erreur, le vice.
La résignation devient attractive autant que l’arrogance ne réussit pas à imposer son autorité.
De cette manière, la souffrance qui résulte d’une méditation sur la résignation assure le silence et la
consolation. Par la manifestation de l’affectivité sont illustrées des réalités apparemment
inconséquentes qui se font coupables du fait qu’elles génèrent des interprétations complexes. Ainsi,
les secrets de tout sentiment profond peuvent être décodés par le caprice et l’insolence. Mais
quelquefois, par l’intermédiaire de l’expérience la résignation mène à la confusion affective. Pour
cette raison, toute forme de résignation doit être vénérée du moment où elle apparaît au niveau
existentiel. Des connotations métaphoriques permettent à la subjectivité d’afficher une réceptivité
spontanée devant la résignation. Dans cette situation, l’attitude détermine une réaction complexe qui
produit à un certain niveau de réalité des structures rationnelles – affectives.
Pareillement la résignation a un rôle important pour établir quelques repères existentiels. Il
s’agit d’un pragmatisme qui ne dépend non seulement de la (re) (dé) construction de la réalité, mais
aussi de la modalité par laquelle celle-ci est interprétée. Mais cette interprétation dépend d’une
forme d’imaginaire qui renvoie à une nouvelle modalité de compréhension conceptuelle de la réalité
contextuelle.
93
 Cette attitude est significative surtout en ce qui concerne la spécificité des limites dans les
modes de penser. Le degré de compréhension ne justifie pas d'ailleurs la naissance de la
subjectivité. Justement parce qu’elle vit dans une dimension morale, la subjectivité désire le
contrôle sur l’existence. Toutefois, la liberté dont elle dispose n’est pas absolue, parce que tout le
temps ce qu’on appelle destin peut illustrer une certaine possibilité d’auto organisation. Autrement
dit, l’indépendance est quelquefois moins efficace que la dépendance. L’analyse de cette
problématique met en évidence du point de vue de la compréhension, un passage de la logique à
l’illogique. Ce passage se réalise au moment où les interprétations liées à la naissance de la
subjectivité expriment, de fait, beaucoup plus qu’une identité. La diversité des formes de l’identité
attribuées à la subjectivité est révélatrice pour l’existence dans les conditions où les paradigmes
deviennent utiles par rapport à certains critères.
En soulignant cela, l’idée de la naissance d’une subjectivité renvoie au relativisme, c’est-à-
dire à une nouvelle modalité de compréhension conceptuelle d’une réalité linguistique. Pour cette
raison, les images qui résultent à la suite de ce scénario supposent accepter de nouveaux sens de
l’identité. En évitant une certaine ambiguïté sémantique, une confusion conceptuelle indésirable
(identité personnelle, identité des mondes possibles, identité linguistique), les raisons pour
lesquelles la subjectivité essaie de comprendre la naissance, sont le plus souvent contradictoires, et
quelquefois même illogiques.
Comment naît un faucon ? De sa propre décadence aussi. Comment vit un faucon ? Par sa
propre décadence. On n’a même pas besoin de pénétrer dans l’âme de l’être pour constater la
profondeur des vécus, des sentiments. Par la décadence toute forme d’existence est séduite. La
principale forme de la séduction réside dans le fait que l’amour a besoin d’impulsivité, de sacrifice,
de rêve, d’illusion, de vécus profonds.

COMMENT MEURT UN FAUCON ?

Comment meurt un faucon ? En tombant dans l’abîme du regret. Mais le regret est une
forme de la décadence où les vécus subjectifs s’amplifient. Il s’envole dans le ciel, au-dessus d’un
abîme, au-dessus d’une mer qui se trouve quelque part plus haut que l’abîme, au-dessus de ses
victimes, au-dessus de tout ce qui lui donne la liberté d’être. D’ailleurs, il n’est pas moins vrai que
la liberté absolue doit se rapporter à un conformisme incommensurable où le déchaînement de la
volonté ne soit pas arrêté.

94
 Le faucon s’envole, regarde et s’envole. Une légère fatigue apparaît dans son être, mais qui
peut être écartée par le désir de s’envoler sans relâche. Son agilité le rend inébranlable, car sa
vitesse varie en proportion directe avec l’ambition née de la volonté d’être. Une obstination qui
cache une douleur. C’est une douleur qu’il supporte avec stoïcisme, mais qui peut être dépassée.
Dans son vol, le faucon regarde le passé, en direction des instants qui ont disparu, vers ce qui a été
autrefois. Son voyage simultané dans le présent et dans le passé donne la garantie de l’existence du
futur qui disparaîtra tout de suite lui aussi dans ce qui a été autrefois …
Le passé revient graduellement dans les yeux du faucon : le souvenir de sa naissance, la joie
des vols, l’euphorie des luttes d’autrefois, la beauté de l’envol vers les hauteurs, le goût doux de la
victoire… Le faucon s’envole, s’envole, s’envole, son regard traversant les alentours, les lointains
… Les souvenirs du passé passent avec une vitesse étourdissante, en calmant la douleur et en
encourageant en même temps l’être, en donnant de l’espoir et du soulagement, mais aussi de la
résignation …
Le faucon commence à pleurer en souriant au monde qui se montre. Il traverse l’espace en
laissant par-dessus l’arc-en-ciel qui monte et qui descend dans l’infini. Dans son vol, il écoute
l’appel du désespoir venu à l’accueillir sous la forme d’un chant suave. Seulement un instant vole
encore, un dernier essai et soudainement son vol prend la forme d’un écroulement inévitable. Dans
son écroulement le faucon crie et son cri cache une émotion. Cette émotion apporte dans le silence
de l’espace un écho de la résignation où on perçoit une prière de pardon. C’est une forme simple
d’accepter le non-être, le passage involontaire ou non, dans un monde possible, car l’écroulement
n’a pas besoin d’explications et de prétextes. De plus, la décadence ne doit pas avoir des prétentions
aux excuses de l’impuissance.
Une mer sombre s’écoule vers les ailes du faucon, une mer sombre qui portera le bleu
grisâtre sur la rosée des matins merveilleux qui ont accompagné autrefois les secrètes immortalités
de l’être. La rationalité contagieuse détermine un éloignement de l’esprit qui fait preuve d’une
affabilité inexplicable. Le scintillement de l’ironie dans l’horizon sombre essaie à monopoliser
l’infini de la pensée vagabonde. Portée par le vent, l’ombre de l’amour devient illusion quand
l’accomplissement devient printemps. Croire en amour, signifie valider la beauté du sourire,
accepter le susurrement des chuchotements, goûter la douceur de l’ironie des autres. Leur faute aux
autres se transforme en pardon et l’immortalité du faucon est garantie seulement pour un instant. Il
s’agit d’un rêve qui suit l’apaisement.
Aimer et dorloter tout ce qui est délicat, fragile …
Au printemps tout renaît, et rien n’est plus beau que les cristaux blancs qui commencent à
s’effondre dans le bleu grisâtre de l’infini. La lumière inonde l’âme du faucon en attirant la mort par
95
la souffrance, la déception et la résignation. L’âme du faucon s’est détachée, en s’érigeant
graduellement, se dirigeant vers les hauteurs grisantes, en s’envolant et en contemplant l’abîme, la
mer, les fleurs qui flottent de manière chaotique, en criant « Un faucon a disparu ! ».
Étourdie par l’indifférence de l’abîme, l’ombre du faucon a besoin d’un dernier
embrassement. Ainsi, au-delà de tout, il est possible de se retrouver certainement par un
embrassement. Il est exactement comme on prendrait dans ses bras pour la première fois une autre
partie de son propre être, une partie qui complète le doux baiser de l’éternité. De plus,
l’éloignement amène avec soi une nostalgie puissante, un grand rêve mais aussi une disparition
perdue dans l’abîme. Une âme brisée pleure, regrette la joie d’un vol d’autrefois. Une âme brisée rit
parce qu’elle sait que le vol lui a offert de l’accomplissement.
Le sentiment de sa propre destruction n’exprime que désespoir et trouble, mais aussi un
retrait de l’être en soi. La sublimation de l’amour illustre le pouvoir miraculeux par lequel l’éternité
s’impose devant l’existence. Pour cette raison, une danse s’impose, un dernier geste devant la mort.
La danse en face de la mort se concrétise dans une forme immuable. Il s’agit d’une expérience à
travers laquelle la sublimation de l’amour illustre le pouvoir de l’éternité. L’amour profond est
réductible à la folie, à l’harmonie, à la résignation. Malgré tout cela, l’amour profond reste, avec
toute son imperfection, plus proche de la profondeur des sentiments spécifiques pour ceux qui
s’aiment que de la résignation des autres.
À travers la résignation l’amour profond ne s’épuise pas, mais devient significatif. Conçu
comme une modalité authentique de l’expérience subjective, l’amour profond se transpose en
possibilités en créant des univers multiples. Le trouble des âmes enveloppées en amour tend sans
cesse vers l’intimité et influence à chaque moment le mode dont la réalité est perçue. Mais la réalité
se dévoile par des expériences subjectives ses univers alternatifs, ses mondes possibles. Dans ces
dimensions existentielles la subjectivité se manifeste par des formes différentes d’amour, formes
qui se transposent à de multiples niveaux de compréhension. Bien que co-substantiel, l’amour
profond s’accomplit dans des dimensions spatio-temporelles affectives où l’idée d’artificialité ne
peut être conçue.
Connaître des formes différentes d’amour ne suppose rien d’autre que vivre dangereusement
(le magnétisme en amour ne peut être censuré) mais aussi déterminer ceux autour de soi à
extérioriser des réactions violentes en face de l’amour. Malgré tout cela, au nom de l’amour
profond, d’une part, toutes les subjectivités prennent part à une forme de libation par laquelle toute
émotion profonde devient ubiquiste. D’autre part, la lacération d’un amour pour faire qu’un autre
survive ne représente qu’un spectacle grotesque par lequel la subjectivité se trahit. Répondre à
l’amour avec fanatisme représente un geste qui n’a plus besoin d’aucune explication.
96
 La caractéristique interne de la possibilité est déterminée de la condition générique même
dont dépend la résignation. L’indifférence du sens que la résignation relève renvoie à une réponse
généralisée, coupable en quelque sorte d’erreur logique sur laquelle se fonde la continuité. Au-delà
de la compréhension, la discontinuité des solutions produit au niveau existentiel la différence. En
même temps, la complémentarité est profondément impliquée dans tout ce processus de
régénération. Or, justement par une perception pareille les subjectivités se constituent comme thèse
et antithèse, des entités qui communiquent par l’intermédiaire de la complémentarité.
D’un instant à l’autre la vie est différente et, pour cette raison, la réalité, pour être comprise,
a besoin du mot-symbole. Mais l’existence des divers critères peut justifier la vérité ou la fausseté
d’une théorie ? Par des interprétations on construit des réalités, mais des réalités qui ne se
rapportent pas aux mêmes critères par l’intermédiaire desquels l’existence soit « justifiée ». Le mot
symbole ne décrit pas la réalité, mais lui donne le pouvoir de se relever par l’intermédiaire de
certaines dimensions explicatives. Tout un processus contagieux dévoile, des interprétations
alternatives de la réalité.
La multiplication des prétextes conduit à une contemplation de l’action. De cette manière,
son exercice dans le sublime représente une réminiscence de l’impuissance. La vraie noblesse de
l’esprit dévore la sensibilité irréductible de la pensée. Ainsi, le temps empirique des subjectivités
introduit la nécessitée de la problématisation. En plus, la genèse des solutions que celle-ci offre,
fournit aux subjectivités une logique du possible.
À l’intérieur de l’être l’intensité des sentiments exprime le désir. De cette manière, ceux-ci,
par tout un processus de simultanéité, expriment des rapports différentiels. Chaque subjectivité aime
différemment, mais aussi fortement. La réciprocité résulte de l’existence des rapports différentiels
entre les subjectivités impliquées dans ce processus.
Sans doute que le pouvoir des sentiments met en évidence le rôle de la signification au
niveau de la compréhension. Dans ce cas, le rêve et l’imagination fournissent et conditionnent la
proche réalité. Tout peut changer et tout peut se transformer par déguisement. Ainsi, la peur de
l’amour absolu se substitue à la peur de l’éternité. Mais les deux craintes se subordonnent à
l’identité par l’expérience qui tend vers un seul point : la résignation. Pourtant, cette perspective
met en évidence une loi de la signification qui se manifeste au niveau du possible. En anticipant
l’amour profond et l’éternité infinie les destins des subjectivités convergent par la différence de
leurs propres manifestations existentielles vers des dimensions spatio-temporelles problématisantes.
Il s’agit en fait du retour à ce qui est connu par intuition, mais qui ne peut être ni compris ni décrit.
Le faucon sent qu’il ne sera plus, il sait qu’en peu de temps il ne sera plus aimé qu’à travers
des souvenirs et cela seulement dans des moments qui bientôt disparaîtront de l’oubli eux aussi car
97
l’éternité ne pardonne à personne, il sait qu’il aura besoin de la statue, de l’amour ; il sait
que l’amour s’accomplit même par souffrance, souvenirs et oubli aussi.
Le faucon s’écrase. C’est un écrasement laconique par lequel on réalise un pont de liaison
entre les univers alternatifs. Ceux-ci compris comme des phantasmes de l’imagination ou comme
des vérités possibles se situent dans la réalité même et pas au delà d’elle. Par un pouvoir mystérieux
le faucon se redresse un moment justement pour prendre en ses bras, pour embrasser avec ses ailes
la statue pour toujours. Ainsi, l’ambition n’appartient pas du tout au monde de l’illusion. Le monde
où celle-ci se manifeste, n’est pas, en essence, plus irréelle qu’un autre, aussi plein de possibilité.
L’euphorie issue de l’ambition, les effrois provoqués par la résignation, l’émotion née du vol et de
la décadence, tout cela suppose la compréhension du plus pur sentiment qui est l’amour profond.
Quelque part, dans un autre univers les larmes de la statue forment une mer infinie. Si le
faucon n’avait pas existé, la statue n’aurait pas connu une forme d’amour, plus profonde que la
précédente. Le chemin vers l’éternité, gestes lents, errance de soi, confusion d’esprit, refuge dans la
résignation, amour profond, amour accompli, amour pérennant…
Un faucon a disparu d’une hauteur brûlante et s’est envolé dans l’abîme plein de larmes. De
quelque part, de l’infini on entend les dernières paroles : « J’ai la nostalgie de ton vol, j’ai la
nostalgie de mon vol, j’ai la nostalgie de l’immortalité ! » La vie doit être chantée en silence.
Soupirer en silence quand la mort est chantée par l’amour qui a appartenu au passé. Son appel
apporte un regret infini, un désespoir de la mer, un dernier soupir, un dernier regard, une dernière
larme, un dernier amour….
Ouvert vers l’anxiété, caché dans le bouleversement de l’être l’amour embrasse le rêve. Son
éclat transforme le paradis dans une nuit où inventer une culpabilisation équivaut au désir de vivre
encore, de sentir encore les derniers instants de vie. Et comment se sent-il le moribond en ce
moment ? Quelle pourrait être sa dernière pensée ? Est-ce que le discernement a encore un rôle dans
ce compromis qui, au fond, veut sauver l’être de sa résignation. Combien d’illusion dans toute cette
démarche.
En pourtant, un faucon commence à rêver, commence à rêver au bonheur, au silence, à
l’éternité, commence à déchoir par son vol, commence à se rappeler d’un amour interdit…

C’EST ÉCRIT DANS LES ÉTOILES...

C’est écrit dans les étoiles un destin de l’amour. L’amour suppose unité, plaisir, sacrifice,
satisfaction, accomplissement. L’amour génère dualité, non–plaisir, égoïsme, échec. L’amour est

98
unique par le mode dont il se manifeste. Malgré cela, plus tôt ou plus tard, l’amour absolu se
transforme en amour relatif, ensuite celui-ci disparaît en formes invisibles, inaudibles, inexplicables
de manifestation. L’amour sans la mort mène à l’égoïsme et à l’arrogance. Au fond, cette forme
d’orgueil exprime une image perverse de la tyrannie du sentiment. Un sentiment n’est qu’une valeur
qui se trouve sous le signe de la décadence.
Il est écrit dans les étoiles que « 1 + 0 » = une possibilité. Plaindre son amour, le regretter, se
réjouir en son nom ; un sacrifice inutile, d’ailleurs. Les rayons de l’amour, portés par le vent, issus
de l’âme du faucon caressent la statue qui danse gracieusement devant la mort. La statue danse sur
une mélodie écrite dans les étoiles ; de là haut vient aussi le faucon, là-haut lui ont été destinées
l’immortalité, le vol et la décadence ; toujours là-haut a été écrite une belle amitié, là-haut on s’est
imaginé les amours de jadis, il est né le sourire du printemps, le doux frisson de la mort, le sourire
discret de l’éternité, la fragilité du non-être, les touchers tendres de la résignation.
Il est écrit dans les étoiles un paradis et un enfer. Imagine-toi les promesses du paradis. En
même temps garde avec toi la douceur de l’enfer. Écoute aussi l’écho bizarre d’un amour éteint ;
l’exubérance tardive génère des moments de temps où les souvenirs survivent seulement en
retrouvant le passé. Pour cette raison, le souci pour la constance trahit des compromis et des
préjugés. La frénésie de la subjectivité renvoie à une modalité de s’interroger, renvoie à l’idée que
tout fou doit traverser un arc-en-ciel. Et cela ne représente rien d’autre que l’état le plus normal qui
puisse afficher la subjectivité au moment de son existence.
Il est écrit dans les étoiles une pensée, seulement une, qui renvoie à l’amour. Mais, l’amour
suppose de la folie, et la folie remise à plus tard. On remet pour plus tard presque tout au nom de
l’amour, mais pas l’amour même. Seulement un instant et tout devient gaspillage d’émotions. Le
syndrome de la remise à plus tard fonctionne très bien chez le fou le plus normal. Celui-ci se nourrit
avec le mépris de ceux alentour, avec leur moquerie, mais aussi avec la résignation inconsciente.
Résignation, résignation, résignation ! Est-ce possible ? Et cependant un espoir vain se perçoit dans
la lumière de la résignation. Des vécus intérieurs puissants s’accumulent. Le plus puissant est celui
qui développe la peur de celui qui désire l’huile sacrée. On a besoin d’huile sacrée, le plus possible.
A-t-on besoin aussi d’espoir ? Coup de foudre ? Une question simple et une réponse délicate.
Il est écrit dans les étoiles ,,Henisme tas mixanas chenergat metidolo dakos safael. Naka, s
akant tas mecartid sontez. Persavosentloschecalcosventiuno jvoisaga astalapr khergea
nigataklfovmniud persasster”. Un message transmis par la voix de l’irrationnel à une subjectivité
lucide.

99
 UN AMOUR INTERDIT

Un amour interdit c’est aimer plus qu’une âme, pleurer et goûter la mélancolie de l’amour,
se dresser vers les hauteurs pour que les mots deviennent des silences significatifs. Bâtir un chemin
en altitude, là où les roses, les tulipes et les lys décryptent le serment de l’amour. Être sur un chemin
parsemé d’étoiles, déguster la lumière de l’amour et, entre les étoiles et l’espérance trouver l’amour,
mais un amour interdit. Un dernier hommage est apporté aux émotions, un dernier parcours en face
de ceux qui ont renoncé au tourment de la vie, un dernier serment enfermé dans l’éternité au nom de
l’amour interdit. La liqueur née de l’espoir et de la résignation renvoie aux dépressions qui
commémorent les souvenirs d’antan, lesquels se sont sacrifiés pour l’Être Aimé.
Les angoisses puissantes de l’âme provoquent un fort désir, celui de voir le plus vite
possible l’Être Aimé. Les interrogations finissent par des recherches en conscientisant le manque de
la personne aimée, les moments qui se gaspillent par amour. Une lumière se lève et se couche,
ensuite elle se lève de nouveau, et puis elle se couche et ainsi de suite jusqu’au moment où la beauté
des frémissements nés de la passion de ceux qui s’aiment, mais qui ont peur d’aimer, devient
l’espoir d’un moment qui surviendra probablement un jour. Être auprès de l’Être Aimé ! Mais l’Être
Aimé aime-t-il vraiment l’Être Aimé ? En effet, cette interrogation n’a pas besoin d’aucune réponse
dans les conditions où l’amour est interdit. Choisir rester jusqu’à la fin auprès de Quelqu’un qu’on
aime signifie, d’une part, ne pas accepter un DESTIN contre lequel on a lutté et on lutte toujours,
contre lequel on se révolte, et, d’autre part, accepter un nouveau DESTIN, celui que l’on a à peine
construit et pour lequel on a renoncé à tout, mais pas à l’Être Aimé, et non celui qu’on a eu le
courage de construire au nom de l’amour interdit. Ce qu’on sent, au fond, nous appartient, se
rapporte à la subjectivité. Et la subjectivité a le droit de parler ainsi : « surgi des contes de fées,
j’entrevois l’amour interdit dont le regard expressif trahit la bonté de l’âme ; j’aperçois l’amour
interdit devant lequel j’éprouve de la confusion ; en même temps je reçois le sourire de cet amour
interdit, un sourire qui me fait tout le temps sourire. » Un baiser envoyé à l’âme aimée en silence
revient avec d’autres pour démontrer en plus (comme si on en avait besoin) qu’un amour est
possible n’importe quand et n’importe où. De cette manière, la joie transmise à l’âme de celui qu’on
aime en silence devient de la fureur mélangée à la nostalgie. Des errances tourmentées montrent un
destin dans lequel tout s’accomplit. De plus, l’émotion née de l’amour devient extraordinaire quand
celle-ci est transmise par les regards de l’âme.

100
 Aimer un rayon de soleil signifie souffrir aussi. Tout amour vécu intensément suppose un
feu dévorant qui mène à l’autodestruction qui se manifeste, d’une part, par un processus de
combustion interne, et, d’autre part, par des sensations de nausée surgies à la suite de l’insolation
causée par ce rayon de soleil. De là même résulte l’état de souffrance né de l’amour. Plus encore,
l’amour surgi à son tour de la haine met en évidence le fait qu’au fondement du malheur pourrait se
trouver une forte passion.
Un souvenir glacé suppose la magie de l’amour. Le temps de l’éveil enlève à l’amour
l’obsession. La lucidité, la raison délient une volupté sauvage dont le regard est conduit vers le
corps qui exprime sa personnalité par des convulsions ; finalement, dans un instant suspendu,
l’amour interdit devient tragique, et surtout se consomme en obsessions. J’aime, tu aimes, nous
aimons, tant d’explications pour une émotion qui parfois n’est même pas partagée.
La magie de cette émotion heurte fortement les portes de sa propre âme. Elle veut s’emparer
de toute pensée secrète, en extirper l’amour et la haine, la beauté et la laideur. L’Être Aimé attire
comme un aimant l’âme déjà hantée par le charme de l’amour interdit. Seulement au moment où les
émotions sont réciproques la douce souffrance et l’amour amer se concrétisent dans des
satisfactions de l’âme. Aimer et être aimé avec la même intensité ! Mais qui a le pouvoir de mesurer
ces choses ? Comment peut-on évaluer la pureté d’un tel amour ?
Celui-ci est un prétexte parfait. Un amour interdit se dévoile tout autour et ceux qui s’aiment
commencent à pleurer et à se dire tout ce qu’ils ont à se dire :
La statue : Tu sais, j’ai eu la nostalgie de quelqu’un Aimé !
Le faucon : Tu sais, j’ai eu la nostalgie de quelqu’un Aimé !
La statue : Par où a erré ton esprit vagabond ?
Le faucon : Par ci, par là, dans le passé, dans le présent et dans le futur.
La statue : Et pourtant, tu n’es jamais fatigué ? Bien que tu voies beaucoup de choses, tu me parais
assez triste. Je voudrais voir au moins un sourire sur ton visage ; et de cette manière je peux me
rendre compte si celle-ci sourit ou rêve à quelque chose d’agréable.
Le faucon : Je veux moi aussi voir un sourire chez toi. Je le veux parce que tu sais parfaitement que
les sentiments profonds existent entre toi et moi. Ma tristesse se voit dans ton regard.
La statue : Les sentiments sont les mêmes, mais les circonstances sont différentes.
Le faucon : Toute expérience dionysiaque est interdite, toute émotion ... Mais je veux te dire que je
veux sourire, je veux te dire que je t’aime plus que tu t’imagines, je veux être ici, auprès de toi, je
veux te sourire.
La statue : Un sourire peut signifier beaucoup pour celui qui le reçoit, mais plus encore pour celui
qui le transmet.
101
Le faucon : C’est vrai ! C’est pour cela que j’ai fait tout ce qui est possible pour descendre vers toi,
auprès de quelqu’un que j’aime qui signifie tant pour moi, venir d’en haut, de là où le monde se voit
différemment. Je suis venu t’emmener avec moi, pour nous enfuir, pour être ensemble. Je suis venu
pour que nous puissions sourire et pour te voir sourire. Je suis venu pour sourire ensemble à
l’espoir, à l’avenir. Je sais que les faits, même s’ils peuvent représenter des erreurs, sont pour moi,
au fond, des leçons de vie ... Moi, je veux apprendre ...
La statue : Et moi, je désire la même chose et tu le sais très bien. Je veux avoir auprès de moi
quelqu’un que j’aime pour le reste de ma vie. Je voudrais m’envoler avec toi et sentir tes ailes
protectrices, sentir ton courage parce que le mien a disparu depuis longtemps, risquer purement et
simplement.
Le faucon : Et alors ? Voilà, je commence à te baiser dès maintenant, t’aider à descendre de ton
piédestal, t’emporter loin de ce monde ! Laisse-moi t’embrasser !
La statue : Pourquoi ? Crois-tu que tes ailes peuvent embrasser, peuvent protéger, peuvent
affranchir la dureté de mon âme ? Est-ce que ton embrassement va me rendre la joie ? Et aussi le
bonheur ? Est-ce que tu veux m’embrasser et emporter avec toi en haut, dans ton monde, la
souffrance née de l’impuissance ? Je crois que mon amour se perdrait dans le vent, et je ne
supporterais pas de prendre part à ce cortège… Reste, ne te précipite pas ! Je voudrais te dire que
moi aussi je pense à toi, à Quelqu’un que J’aime, même si je sais que le chagrin et le regret vont
envahir ton âme dans quelques instants. Tu sais bien que chaque baiser que tu me donnes et chaque
essai que tu fais pour m’éloigner de ce monde augmentera mon mal. Avec chaque baiser que tu
m’offres et qui vient de ton âme, l’amour devient profond et se consume. Toi aussi, tu commences à
régresser, tu commences à gaspiller ta force intérieure. Ma façon d’être signifierait un poids trop
accablant pour toi, un poids dont je me demande comment tu vas le porter. Mon destin est ici pour
le moment. Le tien est celui d’être toujours en haut. Le même destin triste regarde vers la
souffrance, vers l’impuissance, vers le néant …
Le faucon : Tu es trop raisonnable …
La statue : Tu gaspilles trop aisément les émotions ….
Le faucon : Alors, je ne dis plus rien, je ne vais pas te montrer combien je t’aime ; je vais me taire,
mais je vais rester auprès de toi.
La statue : Comment ça te taire ? Pourquoi ne me réponds-tu pas ? Est-ce que je t’ai fâché de telle
manière que je ne mérite aucune parole ? Maintenant je ne sais plus quoi dire et je ne peux pas
m’expliquer pourquoi j’ai la nostalgie de toi tout le temps. Pourquoi veux-tu rester ici, auprès de
moi ? Mais ton destin est autre, ce n’est pas celui-ci, tu ne dois pas rester ici. Ta vie consiste à voler,
à survivre, à lutter et à triompher continuellement, à être en haut tout le temps ; toi, même quand tu
102
descends, tu es toujours en haut. Tes réussites s’appellent tes succès. J’ose dire que dans ta vie on
voit quelque chose de spécial, parce que toi-même tu es spécial.
Le faucon : Ce que tu me dis est-ce une façon d’écarter l’amour par l’amour ?
La statue : Tu as transpercé mon âme quoique je n’accepte pas la chaleur. Tu m’as ouvert les yeux
et tu m’as aveuglé avec ton amour. Je commence à sentir mon être …
Le faucon : La chaleur a toujours été dans ton âme. Et tes yeux sont en effet les yeux de ton âme.
Ce qui se passe avec nous maintenant se rapporte à ce qui est autour de nous. On tient les yeux
fermés parce qu’on ne veut pas accepter la réalité, on refuse de les ouvrir complètement. Et, de cette
manière, quand on les ouvre soudainement, cette réalité nous aveugle. À ce moment on sent la
méfiance. Je crois qu’on doit savoir ouvrir les yeux et, de même, on doit savoir quand on doit les
fermer. L’âme a besoin d’altérité, mais quelquefois de soi-même. L’important est de savoir
rapporter à l’amour tout ce qui est autour de soi et même en assumant un risque : le risque de te
perdre ; quand on vole, on risque ; quand on aime, on fait partie d’un vaste abîme, en se soumettant
à des vécus spéciaux ; tout ce que tu sens en ce moment reçoit une valeur émotionnelle.
La statue : Je ne m’explique pas pourquoi je sens une telle chose. Tout est tellement confus et je
me demande pourquoi. Et, de plus, bien que tu sois près de moi, j’ai la nostalgie de toi, de l’Être
Aimé. Je ne désire pas du tout que tu partes, je désire seulement que tu restes auprès de moi pour
toujours, mais je sens, je sens que tu as un avenir, que tu as au moins un vol à faire, tu as encore au
moins une vie à vivre. Je sais, je me contredis maintenant, mais est-ce que je conscientise l’amour ?
Le faucon : Oui, j’ai au moins une vie à vivre, mais près de quelqu’un que j’aime, près de toi. Mon
amour pour toi relève une complicité émotionnelle. On ne doit que témoigner qu’on aime et alors
rien n’est plus confus dans un tel vécu.
La statue : Mais, c’est confus … Pourquoi témoigner si cela ne vaut pas la peine? Les choses
restent presque invariables …
Le faucon : De tes yeux on voit une perspective, des miens une autre, mais dans notre rêve, une
réalité prend naissance. Tu me fais croire au fatalisme et à la résignation. Mes paroles se
transforment petit à petit en silence et je me tais, mais je vis près de toi.
La statue : Pourquoi se taire ? Pourquoi vivre sans s’exprimer ? Si tu sens le besoin de t’exprimer,
ne t’arrête pas. Chez moi, la situation est différente. Pour cette raison je n’accepte pas le
témoignage d’un tel vécu. Mais on va plus loin au nom de l’amour…
Le faucon : Oui, au nom d’un amour interdit… Je t’aime et je sais que tu m’aimes. Pourquoi
trouves-tu si difficile de prononcer ces mots ? Tu aimes beaucoup tous les gens qui sont autour de
toi, mais tu ne veux t’attacher à personne; tu aimes la vie que tu chantes en chuchotant et pourtant tu
n’as pas de vie que si je suis près de toi ; nous avons un sort à partager. Qu’est-ce que tu en penses ?
103
L’amour est le même pour tous ? L’amour est différent ? Si elle a des formes, alors, la pluralité
envoie-t-elle l’accomplissement, à l’absolu ou, au contraire, au relativisme ?
La statue : Mais quelle est ton opinion ? Toutes ces discussions concernant ce sujet ont un sens ? Je
sais seulement une chose, que je pense à l’Être Aimé et je ne sais pas si c’est bien. Ce sont des
vécus confus, mais beaux en même temps. Et n’oublie pas : on doit s’approprier le relativisme parce
que le réalisme est inévitable.
Le faucon : Ce que tu me dis paraît manqué de sens. Il est possible que tu aies raison. Malgré tout,
chez moi la confusion s’est transformée en certitude. C’est un seul instant.
La statue : Seulement un instant ? J’ai compris … alors, pourquoi ne me crois-tu pas quand je te dis
que ce sont des vécus confus ?
Le faucon : Je crois que chacun aime différemment, mais l’émotion est la même, et cette émotion
n’a besoin que d’un instant pour devenir ignorance.
La statue : Il n’y a aucun motif pour cette ignorance. Et cependant, c’est ce que chacun mérite, de
l’ignorance.
Le faucon : L’amour aussi mérite de l’ignorance et il doit être appelé, crié, imploré. Et moi je
viendrai n’importe quand avec celui-ci vers toi.
La statue : Si tu venais, tu saurais que mes pensées n’écoutent plus la raison, mais l’âme. Ma raison
devient un vécu puissant.
Le faucon : S’enfuir d’ici, dans un endroit éloigné, être seulement nous deux ! Nous avons besoin
l’un de l’autre, j’ai besoin de toi, tu as besoin de moi !
La statue : Tout ce que tu viens de dire est admirable … Je me sens divinement bien! Tu dois
savoir que j’aime continuer à rêver. Il est si beau ! Je voudrais qu’on aille dans un endroit éloigné,
parce que j’ai un rêve à accomplir, nous avons ensemble le même rêve. Tout ce que je sais est que
j’ai besoin de vivre ce rêve avec toi ; et, en plus, je sais que tu sens la même chose. Je veux sentir ta
caresse et n’avoir pas peur du vent, des pluies, de la neige, de la tristesse, de la solitude… Au début
je ne pouvais pas regarder vers toi, vers tes yeux ; chaque fois que tu me visitais, tu venais d’en
haut, de très haut, et moi j’étais avec l’âme pétrifiée, et tous ceux qui passaient près de moi en
prenaient une partie ; tous ceux qui avaient besoin de résignation. Même le vent prenait quelque
chose de mon être. Je sais que tu es mon beau rêve qui m’a donné l’amour, un rêve qui m’a donné
le vol et la chute, qui m’a offert un amour non-dit, mais témoigné.
Le faucon : Le passé est revenu parmi nous. Il est très difficile de faire une distinction entre la
réalité où je vis et une autre réalité. Je vis intensément au moins deux fois, j’ai peur de voler encore
parce que ma chute t’affecterait, j’ai peur de croire que je puisse aimer si intensément, j’ai peur de
cette crainte. Je suis tombé dans l’abîme du désespoir, mais j’aime et je ne regrette rien.
104
La statue : Mais les temps viendront où tu ne pourras plus rester ici ; tu as besoin d’une autre vie.
Je sais que notre amour est seulement le nôtre et que personne ne pourra l’empêcher.
Le faucon : Je t’ai dit que je ne regrette rien de ce que je fais ; je préfère rester ici, vivre et revivre
près de toi notre amour, l’amour interdit. À propos. J’ai fait un beau rêve à ton sujet hier soir, tu
étais pleine de vie.
La statue : Suspendue dans tes griffes, je regarde au loin, vers la douce séduction des horizons
infinis. Et cependant, maintenant je n’ai plus peur parce que l’infini sera vécu dans un seul instant.
Il s’agit d’une nouvelle forme de connaissance de laquelle fait partie l’espérance. Perdue dans cette
connaissance illimité je sais que je sentirai la souffrance estompé par la flamme brûlante du désir de
ne plus exister, mais d’être.
Le faucon : Le désir envoie déjà à l’image et à l’imaginaire. Or, l’image devient souvenir quand le
souvenir acquiert une image. L’imaginaire suppose un autre monde, un monde qui repose sur une
forme de réalité spécifique à l’univers.
La statue : Écoute un peu l’univers. Écoute comment l’univers chante : « Tu es mon amour ! » ;
l’univers chante une consolation, un bonheur … Oui, une consolation, un bonheur, une résignation
… Je sais que la mort du faucon est aussi ma mort…
Le faucon : Je sais que le silence de la statue est aussi mon éternité.
Quelque part dans le temps (s’il y en a) et dans l’espace (si on peut le percevoir) on entend
une voix, on entend un chant qui rappelle l’amour interdit entre une statue et un faucon. Mais qui
était la statue ? Et qui était le faucon ? Est-ce que par hasard la statue était le faucon, et le faucon
était la statue ? Éventuellement les mots, les vécus étaient ceux de l’autre ? Dans ce cas, l’amour
s’est accompli par témoignage et s’est dissipé par éternité. Les autres réponses sont absurdes, mais
l’absurde fait partie de l’existence. Un cri d’amour, un chant d’amour, un silence significatif, rien
de ceux-ci ne doit être compris, mais uniquement vécu. Sur le visage de l’amour commence à se
voir un pli, une pensée étrange traverse l’horizon de l’attente. Les mots importants peuvent-ils
s’exprimer par le silence ? Dans les souvenirs naît une idée : par plaisirs et compréhensions on
admet que la vie a un nouveau sens ou que manque d’un non-sens.

QUAND ON PERD QUELQU’UN QU’ON AIME

105
 Quand on perd quelqu’un qu’on aime un essai timide de cacher l’amour interdit apparaît.
Une faute stupide ! Dans l’intimité de l’être règne le génie de l’amour qui ne doit pas du tout limiter
la liberté d’expression des sentiments. Au contraire, l’amour avoué détermine une dynamique des
plus profonds vécus, en offrant de l’autorité aux instants uniques indispensables, en relevant,
d’ailleurs, une diversité infinie de formes existentielles.
Quand l’amour interdit est profond, l’âme s’extériorise par des vécus. L’amour suppose un
rêve qui transforme les états ontologiques de l’être. Quand on perd quelqu’un qu’on aime, aucune
parole n’a plus de sens et ceux qui essaient te consoler ne peuvent pas remplacer la vie qui a été ;
ainsi, aucun futur proche ne peut te ramener la joie de l’amour d’autrefois. Les divers langages et
explications artificielles qui n’ont plus de sens essaient de consoler l’âme qui a aimé et aime encore.
Les souvenirs donnent naissance à un temps qu’on voudrait se répéter au moins une seule fois ; on
voudrait un instant où on reconnaisse (au moins une seule fois) qu’on a aimé et promettre un
nouveau début.
Quand on perd quelqu’un qu’on aime tout devient éternité. La modalité par laquelle l’amour
se dissipe en éternité ne compte plus. Tout prétexte n’a plus de sens parce que la séparation de la
personne aimée a provoqué simultanément un suicide émotionnel. On peut admettre qu’il n’y a pas
de mort là où la vie est annulée par l’amour. Tout se construit sur une certaine complicité entre
ambition et amour. De cette manière, la résignation se fait sentir aussi. La durée remplace l’éternité,
mais la conversion est aussi valable ; l’éternité se substitue à l’éternité. En plus, toute dynamique de
l’amour tend vers la perfection qui est pourtant transcendante au rationnel. Mais cette forme
spécifique d’amour est menacée à tout moment par une image d’un rêve bouleversant, c’est-à-dire :
l’amour perdu à cause de l’amour.
Quand on aime vraiment quelqu’un on ne veut pas concevoir le pouvoir de la mort. Plus
encore, on croit qu’on peut lutter avec la mort même. La peur est en soi et on croit qu’on peut la
maîtriser. L’amour t’aide et il est le seul qui contribue à dépasser une telle crise existentielle, mais
c’est toujours lui qui te fait souffrir au moment de la séparation de l’Être Aimé. Perdue dans le
silence de la résignation, la conscience annule la rationalité. En même temps, la vie signifie la
condamnation à mort et la mort renvoie au non-être. D’ici même l’idée qu’une âme ne peut survivre
sans douleur si elle a vécu pour quelque temps près d’une autre âme qu’elle a aimé et qui se trouve
déjà dans un monde différent, un monde de la résignation.
Le non-être provoque de la résignation et pétrifie l’être. La résignation, à son tour, provoque
de la souffrance et la souffrance pour s’échapper de soi-même renvoie à l’oubli. Mais aucun d’entre
eux ne ramène l’être qui autrefois a été près de soi, l’Être Aimé, l’être avec lequel jadis on a discuté,
on a rit, on a pleuré et, pourquoi pas, on a discuté des contradictions de la vie et de la mort. Mais le
106
pardon, où est-il, quel rôle joue-t-il dans tout cela ? L’âme, l’âme est ici et partout, elle est là où elle
doit être, elle existe.
Et les autres ? Où sont-ils ? Autour je regarde et je réfléchis et je ressens à la fois de la
douleur. En même temps, les autres essaient de sentir l’amour aussi. Mais tout se transforme et
devient un instant. Un instant qui a été ! Un instant qui ramènera à l’esprit un autre instant, mais un
instant qui finira quelque part, à un moment donné. Les autres sont condamnés à la souffrance, au
pardon, à la prière, à l’espoir, à la vie, mais aussi à la mort. On regarde celui qui n’est plus et les
pensées totalement terribles courent quelque part, dans le temps qui a été, elles commencent à
provoquer des larmes, de la souffrance, de la douleur. Les larmes soulagent la souffrance de l’âme,
la souffrance suppose la conscience de la douleur, et la douleur naît des larmes cachées dans l’être.
Petit à petit, au fur et à mesure que le passage du temps devient plus profond, plus intense, on
commence à frémir, on commence à crier. Mais qui écoute ?
La mort exprime la révélation de la vie, comme la vie exprime le pouvoir brutal de la mort.
On ne peut plus parler d’humanisme dans ces moments. Peu de temps après, une pâle image de la
consolation offre le souvenir de jadis. On doit être humain avec celui qui est humain avec toi, on
doit être aussi humain avec le système dont on fait partie. Si le système n’est pas capable d’offrir de
l’humanité et de l’immortalité alors il ne reste qu’à lutter contre lui au nom d’un humanisme
idéaliste et d’une immortalité sacrée. D’ailleurs, cette lutte exprime la condition suprême
d’adaptation au nouveau mode de vie. Si le monde change ou s’uniformise, alors on doit avoir aussi
en vue qu’un nouveau type d’humanisme surgit. En même temps on ne doit pas exclure ni l’idée de
l’immortalité de la subjectivité. Autrement dit, on doit accepter l’illusion comme forme nouvelle de
résignation. L’illusion renvoie à la réalité de l’esprit, mais aussi à l’amour. De cette manière,
l’essence de l’amour doit dépasser la dimension cryptique du manque d’audace de le partager.
Aimer la vie et en être jaloux en même temps. L’aimer par normalité et exprimer sa jalousie
parce que à tout moment elle peut t’abandonner pour l’altérité. L’amour est une forme de jalousie
décryptée par un vécu affectif spécifique à l’âme. La jalousie est une forme d’amour caché qui met
à nu la passion de l’âme. Le présent compte et pas le futur ; le futur compte seulement quand on
rêve, et le présent aide à concrétiser le rêve. Or, l’amour et la jalousie transposent par (dans) le rêve
le bouleversement de la pensée et de l’âme. Par (dans) le rêve est évitée la concrétisation de la
douleur. La souffrance alentour ne doit pas être provoquée mais seulement acceptée et comprise. La
souffrance doit être seulement vécue, mais pas provoquée. Si toutefois elle est provoquée, on doit la
laisser se manifester jusqu’à ce qu’elle s’éteigne. Mais le manque de souffrance reflète une
incompréhension de sa propre manifestation même. Ce qui manque à l’âme à ce moment est le non

107
désespoir. Pour cette raison, dans ce moment la meilleure solution est la révolte contre l’existence.
D’ailleurs, un essai banal et dépourvu d’originalité.
La séparation de l’Être Aimé mène à une nouvelle attitude. On sent si fortement la nostalgie
de l’Être Aimé que le monde alentour ne compte plus. Le refuge dans les souvenirs d’autrefois vient
d’une certaine manière de consoler l’âme bouleversée par la douleur. On ne peut pas accepter que
l’inévitable se produise, on ne peut pas accepter que l’amour se trouve loin de soi.
Un sentiment de rupture bouleverse l’être au moment de la séparation de l’Être Aimé. Grâce
à l’imaginaire, la subjectivité se réfugie dans des souvenirs et dans des illusions. Les modifications
de la réalité harmonieuse jusqu’à ce moment-là relève un monde privé de sens, monotone. Son
silence dévoile la nécessité de la résignation. Une certaine instabilité opère au niveau de la réalité
respective.
Les transformations structurelles de ce qui a été une fois plein de vie montre un autre type
de relation avec l’univers. L’impossibilité en tant que forme décisive de la résignation intensifie la
douleur et l’acceptation. En même temps, l’impuissance détruit toute trace d’affectivité qui désire se
manifester au niveau de l’existence. Ce paradoxe souligne la contrainte de la liberté de
manifestation des lois de la nécessité.
Jamais l’instant ne vole vers l’éternité sans les ailes de la résignation. Il s’agit d’un équilibre
qui demande à être compris secrètement, un mystère rencontré autrefois. Un mystère de l’opacité
qui transpose la génialité de celui qui a le courage de se révolter, de celui qui a le courage de
pleurer, de rire, d’attendre, de chanter, d’« essayer » d’être fou dans la vision des autres. C’est le
temps d’une danse, une danse en face du silence, en face de l’éternité. Une victoire, diraient les uns.
Oui, mais une victoire qui coûte beaucoup, diraient les autres ! Au fond, qui s’en soucierait ?
Des instants d’attente crient l’affliction pour le tourment continu de l’âme. Quand la pensée
s’éloigne, l’apologie « à bientôt »  doit constituer une priorité dans l’histoire qui se construit à
peine, une histoire, d’ailleurs, qui sera oubliée assez vite. Le charme de la vie s’éteint soudain avec
l’apparition de la lumière de la mort venue plus tôt du désir de l’être. Cette prière naît d’un
refoulement généré par l’injustice présenté au moment précédant le néant. Plus encore, un sacrifice
s’impose dans un moment pareil, l’un qui exprime le courage de la subjectivité. Voilà, un courage
qui renvoie, diraient les uns, à une folie. Oui, c’est une folie du concret qui désire inonder la lucidité
de la compréhension par une danse secrète.
La danse au-delà du regret conduit à la résignation. Ainsi, l’incommodité qui naît de
l’écroulement réduit la réalité à l’instabilité. En plus, les constructions rationnelles relèvent la joie
infantile de la certitude. Ainsi, quand l’illusion et l’espérance se mêlent, l’acte élevé se transforme
en spéculation. Par conséquent, le courage disparaît par la naissance et la conscientisation de la
108
frustration et la création métaphysique situe l’absolu à la limite de la diversité. Le charme insoluble
de l’irrationnel maîtrise par degré la danse de l’esprit. Au-delà de la déchéance se trouve
l’accomplissement, la lumière, la résurrection : l’accomplissement de la résignation, la lumière du
regret, la résurrection de l’esprit. La condamnation à l’abandon attire vers soi l’appel de la
subjectivité égarée dans l’existence.
Toute forme d’expérience devient terrifiante dans les conditions où les aspects obscurs de
l’existence acquièrent une signification par un effort d’objectivation de la réalité. L’éternel
problème d’une croyance en quelque chose de supérieur renvoie à un processus de changement de
la pensée. De cette manière, la structure mimétique de l’existence mène à l’altération de l’instinct
de conservation. Ainsi, le profane devient primordial dans le processus de l’existence et ne peut être
conscientisé qu’en jouant avec un certain degré d’indifférence.
Des vécus indiscrets et des pensées folles transforment toute forme de spiritualité parce que
le rôle du supplice est tributaire de l’image du dégoût. La maladie de ceux qui s’aiment : le
perfectionnisme émotionnel. Être parfait dans les émotions ! Descendre la raison dans le cœur et
devenir bouleversé par le geste de l’imprévisible ! La frénésie de la rationalité génère une force
émotionnelle qui par ses multiples manifestations exprime des préjugés contagieux. Être parfait
dans la façon de raisonner. Des moments superbes, des errances merveilleuses, le temps de ce qui
va venir, l’amour ! Si la vie doit être chantée en silence, l’amour doit se témoigner par un geste.
La beauté de l’âme se voit dans la pureté d’un regard. La beauté de l’amour se voit-il dans la
pureté d’un geste ? La noblesse de la beauté s’accomplit par le courage de la subjectivité de
s’imaginer un rêve par lequel tout espoir persiste dans le temps. Mais le rêve renvoie à des
émotions qui attendent la concrétisation. Le tout est de savoir ce qu’on veut et comment vouloir
quelque chose de soi-même premièrement et, ensuite de la vie, des autres, de l’éternité. La
blancheur de la lumière devient la rouille de l’existence ; d’autres masques deviennent visibles ;
aimer avec détachement celui qui est, le haïr avec beaucoup d’amour, des techniques et des
récompenses de la décadence s’entrevoient dans les merveilleuses luttes menées par les pécheurs
incurables. La pensée démente demande-t-elle à être déchiffrée avec la patience d’une personne qui
porte en elle un apaisement véritable ? Le désir de l’impertinence nous porte-il au délire ?
Toucher les étoiles, être une étoile, sentir le désir, vouloir la réussite, sentir l’impuissance et
espérer ! Sentir l’odeur de fleurs brûlées par la flamme de l’amour ! Se réjouir de l’amour profond !
L’errance dans de telles dimensions spirituelles ne fait que donner naissance à une haleine
frénétique, un dernier souffle.
L’hémorragie des phantasmes délivre le chaos en lui donnant la liberté de s’affirmer.
L’agonie du moribond conduit à une marche funèbre de l’existence. Cette marche est accompagnée
109
d’une ivresse où le parfum des tulipes, des roses et des lys domine cette fin vraiment merveilleuse.
Le coucher de ce monde met en évidence une perspective conformément à laquelle tout est si loin.
Quand on perd l’Être Aimé le vent de l’oubli s’étale alentour. Une statue a été, une statue a
aimé, une statue a préféré la solitude par résignation. Près d’elle dort un amour interdit. Un faucon
se repose pour toujours.

DANSER DEVANT LA MORT

Les larmes ne sont pas interdites aux âmes attristées. Le chemin vers l’atemporalité mène
vers la porte d’au-delà où on essaie la reconstruction de l’éternité. On construit toujours des
symboles, on projette toujours des systèmes, on se résigne dans l’abîme de la pseudoscience en
prenant toujours contact avec l’hypocrisie, le snobisme, la bêtise. La raison doit laisser place aux
émotions qui situent la vie dans un endroit honorable. En dansant devant la mort on rit en fait de sa
propre éternité, de la conscience de son propre néant. La danse suppose une joie qui envoie en
réalité au soulagement de l’âme ; mais la danse envoie aussi à l’émotion, à la tristesse ; danser
devant la mort signifie, au fond, tenter une lutte, une contre attaque devant ce qui ne restera qu’un
souvenir. La vie est juste un instant où les hypostases de l’être montrent le naufrage de l’indolence.
Les larmes de la mort mènent à la résignation et la tristesse peut cacher un sourire, un sourire de la
résignation. Mais la résignation suppose un état affectif, suppose une émotion non avouée.
L’émotion renvoie à la profondeur de l’âme et l’audace renvoie à l’impossibilité de vivre dans un
réel illusoire. De cette façon, la résignation représente la forme finale de l’illusion.
La décadence de la sincérité est au fond en chaque être. La décadence de la sincérité ne doit
même pas être conscientisée. La décadence de la sincérité réduit le bonheur à un jeu de la
désillusion où les vécus positifs sont prégnants. D’ailleurs, les vécus positifs renvoient facilement à
la souffrance justement parce qu’ils se réalisent dans des accomplissements. L’accomplissement n’a
pas besoin d’évolution. La décadence de la sincérité refuse le jeu de la vie par la promotion du
ridicule. Combien de suicidés ont renoncé à la vie d’une manière originale ? En fait, cette originalité
(du passage vers le néant) équivaut à la perspective de ce qui les uns appellent le point de vue
pathologique. Ainsi, on peut exprimer très bien l’idée qu’un suicidé n’a pas besoin d’originalité
(l’originalité se construit par l’expérience de l’altérité), il veut seulement passer dans un autre
monde, et cela, le plus vite possible. Carrément dans la mesure où il chercherait l’originalité de ce
chemin, les uns seraient tentés de classer dans le domaine pathologique cette modalité. De cette

110
manière, ce qui porte la dénomination de vie doit se transformer dans un silence plaisant à l’éternité,
le cri de celle-ci se faisant connu par l’épitaphe et le nécrologue.
L’âme décide le décryptage de sa personnalité par le témoignage. La mort est le sentiment
de la culpabilisation spécifique à cette vie. Mais, dans la vie on fait des fautes et, alors, apparaît le
sentiment merveilleux de la mort ; on veut s’évader, on veut se sauver, mais on ne réussit pas ; et il
ne reste qu’à se résigner. Plus encore, la résignation mène finalement à la mort, ainsi que, mieux
lutter par la mort avec la mort. Au fond, ici il y a un risque et le risque ne doit pas être accepté, mais
vécu. La discrétion peut amener de la culpabilité subjective et le goût amer est une certitude.
L’impuissance d’être au-dessus de sa propre personne signifie, en réalité, le suicide qui attend une
concrétisation. La haine conduit au suicide. Mendier le suicide signifie haïr à la commande, une
haine issue quelques fois de la peur inhérente qui anticipe la proximité de l’instant indésirable et
inexplicable.
Par l’intermédiaire de la réflexion la tension des pensées jette dans l’objectivité
l’impuissance de l’altérité et la dignité potentielle de la conscience se transforme en vice.
L’immersion dans les ombres de la réflexion donne naissance à une image lumineuse de la mort. À
ce moment, les systèmes existentiels sont gouvernés par l’intermédiaire des règles qui demandent
leur droit à l’immortalité. De fait, cette perspective augmente la différence entre les subjectivités,
situation qui donne naissance à une conclusion inéluctable concernant un monde depuis longtemps
disparu. La lutte pour la possibilité du monde consacre à ses composantes une perspective froide où
l’élément central est occupé par la statue de la mort qui offre des fantasmes fatalistes dans le monde
qu’elle domine. Il y a une statue qui pleure en criant toujours au nom du bonheur la décadence de
la sincérité. Mais son cri devient ridicule par indifférence, par la non – action des éléments
existentiels, en se transformant, ainsi, dans un râle moribond. Pour cette raison, la statue doit se
détacher du socle de l’immortalité, elle doit essayer une danse. Elle doit danser devant la mort.
C’est une image qui pourrait effrayer par la façon sinistre dont elle se relèverait, mais qui donnerait
du courage à ceux qui sont sans espérance, parce que leur renoncement détermine une décadence de
la sincérité de soi-même.
Par le suicide chacun déchoit : on déchoit par la sincérité avec laquelle on accepte cette
solution dans le processus de passage dans une réalité possible. Quiconque devient sincère avec soi-
même et avec les autres par le courage démontré de passer, dans les moments d’effondrement
existentiel, dans la lumière de la mort. Et cela comment peut-on mieux le faire ? Par l’apport du
temps préalable au temps, situation qui équivaut au vécu subjectif du temps d’une manière
beaucoup plus intense : par le suicide. D’ailleurs, la résignation devant la mort signifie, au fond,
toujours une forme de suicide, parce qu’elle suppose acceptation ; on accepte l’idée de mourir : or,
111
accepter cette idée signifie être finalement d’accord avec elle (une explication banale – sic !). Celle-
ci est seulement une perspective. Pour cette raison, la priorité devrait être accordée plutôt à la
résignation et ensuite à l’éternité. Malgré cela, la beauté sauvage de l’éternité et l’insatiable désir de
la rencontrer transforme la musique de la vie en passion déchaînée. Les formes diffuses de
l’obscurité couronnées avec les lauriers de la tristesse illustre la force de l’instant qui arrivera
bientôt. L’indifférence renvoie à une image qui demande le droit à la concession. Les ombres de la
mort dansent sur un rythme spécifique uniquement pour la solitude. Au fond, exclusivement la
solitude est la seule propriété qu’on accepte par la résignation dans la vie. De plus, le rêve non
accompli renvoie à la désillusion.
Les impuissantes épouvantes de ceux qui mendient la vie se manifestent dans des intervalles
de temps limités. L’arrogance et l’apathie spécifiques à ce temps relève un complot de l’histoire
disparue, d’une histoire qui veut se régénérer par un baiser glacial de l’éternité. Les bras de cette
histoire accaparent l’infinie ouverture de l’espace par une danse gracieuse. C’est la même danse
gracieuse de la même statue, c’est la danse de l’impuissance devant la mort. Le miracle de cette
danse se traduit par la tentative de l’immobilité, de devenir plus mobile qu’elle a été jusqu’au
moment de la séparation. Les dernières pensées apportent des images suggestives, des paradigmes
morbides dans lesquels ceux qui ne veulent pas comprendre et accepter la réalité se réfugient dans
la lâcheté.
Par la danse devant la mort toute forme d’expression est accompagnée par la brutalité. La
violence de la danse provient en général d’une puissante suggestion et ceux qui prennent part à ce
rituel sont pleinement convaincus qu’ils n’ont qu’« un devoir moral » à respecter. Ainsi, un
symptôme de décadence inspire de la peur dans l’être. La victoire et l’innocence acquièrent une
valeur par l’indifférence. Si on acceptait toute forme de décadence, alors la résignation aurait les
traits spécifiques d’un sentiment religieux. Il s’agit en fait de la construction d’un nouveau système
de morale, efficace selon certains, basé explicitement sur une idéologie obsolescente. Son aspect
provocateur se transforme graduellement en simples opinions périmées. L’inutilité de n’importe
quelle philosophie est causée par l’absence de la responsabilité. L’incessante révolte désireuse de
construire un système philosophique ne fait que se heurter dans la nullité. L’histoire de la pensée est
presque incompréhensible si on ne prend pas en considération les idées destructives des systèmes
qui se sont affirmés un jour dans un certain espace socioculturel. Le courage d’affronter la mort, de
faire preuve d’ironie ne représente qu’une folie exagérée nécessaire apparue à la suite de la
conscientisation d’une révélation initiatique.
Le monde est composé de significations. L’image désespérée de la révolte libère les sens de
solitude et la tristesse représente l’enthousiasme du mépris et du néant transcendant. La versatilité
112
des idées reflète l’authenticité du mépris. L’aventure de la subjectivité dans son propre rêve prend
fin quand le besoin de profondeur (par une forme excessive de rationalité) devient fanatique. Les
limites de cette image ne font que réduire son propre intérêt au non-sens. Ainsi, la subtilité de
l’épitaphe présente sur la tombe devant laquelle on danse, montre la prodigalité inutile de ce qu’on
a appelé une fois vie. La danse en face de la mort suppose la naissance d’une épitaphe où la liberté
du nihilisme se manifeste par la prodigalité de l’être. De cette façon, le vécu pur n’est qu’une
conscience chargée ; et la pensée provoque des vécus intérieurs intenses.
L’obsession vécue intensément annule l’état affectif et la pensée cajole l’automne de l’âme.
La beauté du matin se transforme dans une superbe nuit dans laquelle le désir de ne plus donner
satisfaction à la vie est réalité la plus supportable. Le tremblement déchirant de la souffrance montre
qu’aucun instant de demain ne sera plus jamais, car même au printemps tombent les feuilles. Des
feuilles tombent sur la tombe fraîche, et sur les feuilles tombent les larmes de feu de la statue. Le
rythme trépidant détermine un instant qui sera plus tard seulement un souvenir qui renvoie à des
doux frissons de l’immortalité. Parle-t-on d’immortalité ou d’éternité ?

AUTREMENT

La prodigalité des années génère des astres dans les nuits lumineuses. Leurs rayons
connaissent le tourment de la subjectivité. Peut-être, pour cette raison, en certains instants, la
résignation est celle qui détermine le cours naturel de l’existence. Peut-être, pour cette raison,
l’ambition est celle qui décide du destin d’une subjectivité. On appelle destins vagues ce qu’on ne
comprend pas ; mais plus vagues sont les moments qu’on appelle destins. On erre au crépuscule de
ce qu’on aime à nommer vie, être, existence, éternité, non-être, etc.
S’il y a un destin, alors l’enthousiasme, l’intuition et la bonne humeur supposent une
métaphysique de l’exactitude. Sa beauté suppose la libération, mais aussi la délibération. Mais
celles-ci mènent au rêve. La vie est un rêve étrange, un rêve qui renvoie à l’émotion du contact.
L’un où le temps s’est arrêté de récidiver. Malgré cela, le rêve n’est pas interdit dans un monde de
l’innocence où l’âme appartient à la non-action, à la statue déchue. Plus encore, le rêve ne doit pas
faire prisonnier celui qui lui a donné juste naissance, un faucon qui a eu le courage de rêver. L’âme
pétrifiée a été un jour une fleur née de la poussière, de la cendre et des larmes d’une statue, l’âme
pétrifiée a été un jour une fleur née du vol, de la chute et des larmes d’un faucon. Quelques pétales

113
tombés, éparpillés sur la tombe rappellent un amour interdit, d’autres depuis longtemps fanés et qui
se dirigent vers la putréfaction rappellent à la mémoire présente le cours normal de la nature.
Une fleur est belle quand elle rit ; elle devient spéciale quand ses larmes expriment douleur,
regret, souffrance, toutes nées de l’amour. Quand une fleur pleure cela signifie que son « âme »
essaie de rester là où elle est née. Son « âme » essaie de se rappeler, mais les souvenirs parlent et
font mal. Elle a la nostalgie de ce que quelque part, un jour est né : un amour interdit. Elle ressent
tellement la nostalgie, elle ne sait pas si un tel amour reviendra jamais. Une pensée et un souvenir
défilent en ce moment, la pensée de s’autodétruire pour toujours, de ne plus sentir le vécu et le
souvenir d’un amour profond. Et, cependant, sans douleur, sans larmes  ce n’est pas possible
concevoir le souvenir et la beauté; des pensées nouvelles, des cendres s’entrevoient dans les univers
déserts ; l’amour téléologique ne peut qu’accomplir tout ce qu’il a commencé un jour, c’est-à-dire
un rêve.
En rêve, la mort sourit et on lui répond avec un sourire. Sa force attire l’être comme un
aimant. Entre la pensée et l’univers il existe une complicité non avouée. Un regard de glace donne
la permission au sommeil éternel d’envelopper la vie. Le baiser chaud de la mort exprime une
justification du fait que l’amour interdit, le premier amour véritable, ne s’oublie pas. Atteindre le
rêve signifie croire en Vernichtung. Malgré cela, l’esprit ne doit pas être arrêté de sa vivacité. Dans
la vie on peut toutefois donner un redémarrage. Mais cela à une seule condition : fermer les
comptes avec le passé et avec le présent ; quant au futur cela ne vaut même pas la peine d’y penser
(quoiqu’il dépende de la subjectivité), car tout vient de soi. Il y a quelques pages de temps qui ne
finiront jamais d’être feuilletées, parce que tout signifie dans ce moment autre chose.
Autre chose suppose quelque chose de spécial. Quelque chose de spécial ? S’impliquer dans
la monotonie et se sauver par l’ennui de l’authenticité des instants compromis. S’il y une
conscientisation de la non-action (de ne faire rien de spécial), alors il possible de se trahir soi-même
par la cessation de la volonté d’exister. Mais le manque d’originalité de cette volonté renvoie à la
résignation, à une décadence de la sincérité.
Le courage d’être sincère, par la naïveté des multiples formes d’expression, suppose à son
tour une décadence, mais une décadence prédestinée et estompée en quelque sorte par l’attitude de
l’être devant le ridicule. À ce moment, chacun se dédit, rejette l’altruisme construit artificiellement.
En d’autres mots, il s’agit d’un renoncement, d’un refus, d’une frustration. Par pitié pour l’autre,
mais aussi de peur devant l’irréalisable, tout est compromis. Heurter le destin et s’envoler du
gouffre par l’abîme créé à partir de la vague de l’inconnu.
Dans ces conditions, la responsabilité renvoie au bouleversement de l’être. Elle veille sur
l’essence en renvoyant à l’existence. Mais, en même temps, elle relève l’existence par l’essence. La
114
virtuosité de l’esprit renvoie à des états que certains expliquent scientifiquement en faisant appel de
cette manière aux spéculations rationnelles. Pourquoi une telle attitude ? Parce que la peur mène au
prétexte et le prétexte peut donner naissance aux désillusions.
La réalité est souvent construite des désillusions et le succès arrive à son apogée par les
frustrations. La vie devient belle dans les conditions où la contextualité devient problématique.
L’éternité est encore plus belle si l’ivresse provoquée par la liqueur douce-amère de la vie reste
dans les souvenirs de ceux qui ont encore le pouvoir d’être. Mais, au moment où même ceux-ci
deviennent conscients de l’impossibilité d’être, alors tout devient néant. L’interrogation
obsessionnelle est celle qui renvoie à des problèmes incompréhensibles. « Ça va  ? », une question
qui renvoie au langage universel, une interrogation comprise par n’importe qui, une problématique
par laquelle la sacralité de l’être est surprise (certains apprécieraient cette situation comme une
exagération – comme si je m’en souciais). Je m’en fiche ! Les sous-entendus montrent la versatilité
du tourment de la rationalité. Autrement rien que quelque chose qui renvoie au sens. Recueillir des
sens et des significations de pensées obsessionnelles ! Garder secret la tentative d’aimer réellement,
mais l’exprimer seulement pour ceux qui aiment !
L’instauration du plus profond sentiment – l’amour – au niveau de l’existence implique une
liberté d’expression désinvolte de la subjectivité. La responsabilité de cette subjectivité est conçue
par rapport au monde dont celle-ci fait partie. La vitalité et la longévité de l’amour profond
dépendent ainsi de l’exercice d’une influence magique à savoir du degré d’affection investi par les
subjectivités. Il s’agit d’une domination, mais aussi d’une exploitation réciproque de ceux qui
aiment, le but étant celui de « manipuler » toute forme d’amour qui pourrait se manifester au niveau
existentiel. De plus, l’amour profond fascine par la force qu’il transmet aux subjectivités. En
d’autres mots, dans le cadre de ce processus affectif une lutte entre deux formes d’attitude est
visible, toutes les deux nées de l’amour : la résignation et l’ambition.
Un temps perpétuel se fonde sur une instance qui renvoie au conflit. Une lutte intérieure
détermine la présence de l’ambition. À ce moment la subjectivité s’impose de dépasser la limite en
visualisant l’impossible. Ainsi, tout doit être mené jusqu’au point extrême, jusqu’au-delà même de
celui-ci. Le besoin en soi d’être le plus haut possible suppose aussi autre chose. Une satisfaction qui
demande des sacrifices, se concrétise seulement sur cette base, celle du rêve. Mais, au-delà du fait
que le rêve assure le voyage vers un monde possible, celui-ci peut voyager à son tour vers des
univers alternatifs.
Le labyrinthe par lequel le rêve voyage exprime l’inquiétude et le bouleversement de l’être.
Incapable d’esquisser un geste, celui-ci se résigne en fin de compte. Cependant, il est encore tenté
d’accepter l’existence. La pensée voyageuse se réfugie dans la sauvagerie de l’impuissance où toute
115
forme de symbolisme est bloquée pour toujours. Une sorte de trou noir de l’éternité d’où
l’espérance ne pourra jamais sortir que par l’annulation complète de la force générée par la
résignation. Une dernière tentative, une multitude de pensées, un rêve s’entrevoit au loin, un rêve
naît quelque part, là où l’avenir peut être atteint. Cependant une conclusion logique ne peut soutenir
chaque fois la validité de la réalité. La sacralité pourrait-elle être considérée comme une exagération
de la réalité ? L’unique fluide sacré de l’être et la chasteté honnête de celui-ci face au monde promis
qui appartient à une autre dimension manifeste une audace qui dévalorise la modestie de l’altérité.
La représentation de l’ambition constitue une dimension qui est gouvernée par la possibilité.
Pour cette raison, la subjectivité espère pouvoir comprendre la nécessité de la résignation. Par
l’ambition, la résignation acquiert un autre sens. Justement par l’antinomie entre l’ambition et la
résignation cette idée se justifie. Par conséquent, une telle supposition produit des problématisations
au niveau des représentations qui se rapportent à des degrés différents de compréhension. Ainsi,
certaines représentations expriment une certaine manière de perception par l’intermédiaire de
laquelle la problématisation se subordonne aux justifications par lesquelles la raison même les
génère.
Ces représentations constituent des cas particuliers de l’expérience subjective par
l’intermédiaire desquelles l’ambition se substitue à la résignation et inversement la résignation se
substitue à l’ambition. Il s’agit d’une compréhension silencieuse destinée à « résoudre » d’une
façon élégante et subtile le problème des angoisses existentielles. Pourtant, l’offense qui apporte le
découragement de la subjectivité conduit à l’étouffement et à l’annihilation de l’ambition.
Justement ici, dans cette situation on observe le rôle bénéfique par lequel il obtient la résignation.
Celle-ci, par le « malice » dont elle fait preuve détermine une intensification des sentiments
intérieurs en les obligeant à s’extérioriser. Or, ce processus a comme conséquence le réveil de
l’ambition de l’état de somnolence où elle s’est justement réfugiée.
Une chose est quand même certaine : l’ambition et la résignation se distinguent par la façon
dont ils prouvent les subjectivités. Une vraie émulation est visible dans tout ce processus. La force
de l’ambition renvoie à la manifestation d’une pensée obsessive par la force d’une loi qui détermine
les différentes interprétations de la réalité. Ainsi, se produit un phénomène presque pathologique
par l’intermédiaire duquel se fonde au niveau existentiel une correspondance de type conventionnel
entre le but et l’ambition. De là résulte une image symbolique d’une réalité possible. L’ambition
permet une connaissance du monde (qu’il est dangereux le concept même de « monde » !) qui est
porteuse de significations. Ainsi, le monde est « envahi » de relations du type cause – effet.
Par la résignation et l’ambition l’existence fait tout son possible pour se placer dans les
dimensions d’une compréhension pragmatique. Autrement dit, dans les conditions où la
116
problématisation relative au rapport subjectivité – existence est évidente, le nouveau mode de
perception et de représentation ne doit pas être négligé. Dans ce sens, on peut admettre que tout
paradigme pragmatique embrassé par la subjectivité justifie une certaine perspective de comprendre
la réalité et, de même, peut assurer la garantie du vraisemblable.
Ces connexions expriment, au fond, la nécessité de certains critères d’éligibilité par
l’intermédiaire desquels pourraient être soutenues les attitudes et les « pratiques discursives »
spécifiques à la subjectivité. Il s’agit d’un pragmatisme qui ne dépend pas seulement des
interprétations données à la réalité, mais aussi de la modalité dont le paradigme résulté montre son
utilité, d’une part, et d’autre part, du monde possible où la paradigme respective peut se concrétiser.
Mais cette perspective soutient une forme d’imaginaire qui peut causer une erreur en ce qui
concerne l’applicabilité d’un paradigme. Ainsi, admettre l’existence des univers alternatifs, des
mondes possibles ne signifie qu’une théorie, respectivement une solution trouvent leur validité dans
n’importe quel monde possible, quel qu’il puisse être, mais plutôt, que la théorie, et la solution
peuvent être admises uniquement dans un seul monde et seulement un, ou même, aucun (et cela
malgré le fait que la théorie, respectivement la solution prouvent leur utilité seulement au niveau de
l’idéalisation, et ici il est évident un réductionnisme qui jouit d’un certain succès scientifique du
point de vue de l’interprétation).
La rupture totale de l’existence annule l’existence même. La conscientisation de ce
phénomène « naturel » exclut la possibilité d’établir un autre mode d’être que celui qui existe déjà à
présent. Cependant, cette conscientisation suppose autre chose. La plus pure expérience qui reste
après cette rupture est donnée par l’impossibilité de comprendre la contingence. Les interprétations
sont quand même celles qui « sauvent » et consolent d’une certaine manière la curiosité et
l’angoisse.

UNE GOUTTEE DE CYANURE EST SUFFISANTE POUR L’AMOUR,

POUR L’ AMITIÉ...

Quand la conscience te cherche querelle, il ne te reste qu’à te délecter avec le vomissement

du dégoût issu d’une goutte de cyanure. Une goutte de cyanure est suffisante pour l’amour, pour
l’amitié, pour la haine, pour tout ce qui provoque la pétrification de l’âme. Justement cette manière
on peut arriver à un niveau médiocre de l’existence. L’inattention de l’existence provoque de
l’agitation. La pluie des soupirs relève le temps, le souvenir, l’éternité …

117
 Les bruits de l’éternité rappellent le goût du sang qui s’écoule parmi les lys blancs à peine
fanés ; on cherche et on trouve une nouvelle idolâtrie ; le tulipes sont éparpillées elles aussi sur le
tombeau instable et les roses lancent leurs pétales vers le passé qui s’est à peine consumé.
Les souvenirs s’écoulent et les ombres issues d’une lueur spécifique au monde de la folie
ondoient dans le marais des larmes à peine chues. Tout est presque trop parfait ! Mais il y a en
échange quelque chose qui n’est pas compatible avec un certain état par lequel le désir se
transforme en illusion. Pour cette raison, la subjectivité a besoin de perfusions d’indolence.
Comment est-ce possible, quand on voit que tout est parfait, se plaindre des imperfections de la
vie ? Il est intéressant que la folie, la schizophrénie, la maladie, en général, ne font rien d’autre que
contraindre, limiter l’être. La certitude de cette situation met en évidence en fait les grimaces de
l’incertitude.
La plus fidèle amitié suppose la haine parfaite. L’amitié dérive du non accomplissement et
de la souffrance accentuée. Le manque de quelque chose qui ne peut pas être défini est « rempli »
par l’amitié. Ce sentiment naît de l’illusion qui se trouve dans une partie de l’être envahi par le
chagrin. Le fardeau de l’amitié est supportable dans la mesure où celui qui est proche de nous feint
de comprendre l’amertume de l’âme. Un tel comportement se mêle à la folie de l’altruisme. Céder à
la folie, être persévèrent, errer dans l’espace destiné à l’éternité, tout cela illustre un développement
cancérigène de l’esprit.
Par l’altruisme est exprimé le déchaînement de la noblesse de l’âme. Le conformisme de
l’amabilité mime à ce moment-là la pitié et les larmes. Celle-ci n’est qu’un modèle ridicule de
survie, un modèle par l’intermédiaire duquel la moralité se transforme dans une ruine existentielle.
La sensibilité pour l’absurdité relève, en fait, d’une exhortation au renoncement destiné à
empoisonner la beauté du rêve. L’irrémédiable réalité conduit à l’apparition de la superstition stérile
dans un monde suffoqué par des pensées flatteuses. La constitution d’un système moral au niveau
de l’existence annule la possibilité du choix. Ainsi, non séparé de l’illusion, l’être se réfugie dans
une culpabilisation non avouée, en préférant se sauver par un boycottage envers le profane. Le
désespoir qu’il éprouve est quand même réel et implique la faiblesse des préjugés. A cause de cela
une réévaluation de la moralité est compromise pour toujours.
Dans cette modalité de l’existence l’irréversibilité donne la preuve de sa sincérité. Toute
autre forme de survie est inefficace. La stérilité de la faiblesse de l’être rivalise avec une certaine
carence démente de la compréhension. De cette manière, contre l’absolu se prononce l’intelligence
inutile de ceux qui veulent atteindre le niveau des plus grands sages. Ceux-ci, pris par la vulgarité
de leur propre destin portent leur orgueil naïf dans l’horizon du despotisme. La gravité de

118
l’intolérance qu’ils affichent d’une façon inconsciente ne fait qu’accélérer la fin. Comme si on se
souciait de cela !
La haine dérive de la compréhension du sentiment d’amitié. Cette réalité soumise, d’ailleurs,
au sacrifice se réduit à l’expérience subjective de l’éternité. L’universalité de ce phénomène épuise
d’énergie toute subjectivité qui réussit à conscientiser une telle expérience. La clarté de l’éternité
détruit l’expressivité de la normalité. Pour cette raison, une méditation inévitable sur l’obscurité
existentielle doit être acceptée sans aucune opposition. Une telle image apocalyptique secoue toute
forme de paroxysme, toute extase née avec le but d’oublier la pensée de la mort. La tristesse
débordante réussit à transformer la joie en mépris et l’espérance en regret. Tombée en dérision
l’existence cache le soupir de la lumière et le chant suave de l’éternité, mais aussi la danse qui mène
vers l’instant qui ne pourra jamais être perçu.
La langueur de l’être et l’ennui affiché par celui-ci trahit un mode d’existence qui prouve
duplicité. Cette manière de survie efface de la conscience de la subjectivité tout déterminant
existentiel. L’errance dans un monde de la désillusion ne fait qu’ajouter aussi un peu de monotonie
à la somnolence du destin. Cette image troublante maintient le masque pétrifié de la subjectivité. Le
désir de vengeance se déchaîne vers l’existence caduque. De plus, par cet élan la curiosité enivrante
et épouvantable conduit en même temps à l’exaspération et au délire incendiaire.
L’exaspération contamine l’être avec de fureurs hantées par des frustrations. L’intensité de
celles-ci exprime l’écroulement de la subjectivité dans le vide de l’impuissance. Cette sensation
d’écroulement enchante les formes d’illusion qui débordent par des images dégoûtantes dans
l’existence. Mais la surprise du destin consiste dans sa capacité d’inventer des solutions dans le but
d’éviter justement ce vice de l’existence. Cette image qui suggère l’imperfection de la réalité
détermine des éloges en face de la rationalité, qui fait preuve jusqu’à la fin de l’existence pleine
d’adulations séduisantes et de lâchetés mesquines.
Le délire incendiaire imprègne avec de vains espoirs la pensée qui a le courage de regarder
vers l’avenir. L’immersion dans le rêve démontre l’existence des farces au niveau de tout type
d’initiative. Justement ce désagrément projette la subjectivité en possibilité, et ce saut transfigure le
soupir du destin. L’isolement dans l’infini trahit une passion intense en face de l’infini de la
solitude. Le sourire ironique de l’éternité traverse l’entier univers de la conscience, la vitalité de
celle-ci. Se situer dans l’infini du rêve suppose la conscientisation de l’impossibilité de survivre
devant toute forme d’imprévu. Ainsi, la tentation d’un univers où la prostitution des souvenirs
conduit à une rationalité excessive, est celle qui fascine par le manque de scrupules.
Malgré cela, l’existence d’un univers où il est permis aussi autre chose représente un gain
pour la subjectivité dans les conditions où les larmes de l’âme cristallisent la sensibilité. La
119
nécessité d’une telle expérience permet à la contradiction de se manifester, une contradiction pleine
de dramatisme, mais aussi de bonheur. La participation au destin d’un tel monde fixe l’infini dans
l’éternité. De cette manière, l’extravagance de l’éternité finit par être admirée et bénie. La dureté du
sacrifice dégénère en tolérance. De plus, l’amabilité sera la conséquence de toute absurdité. Où
commencent et où finissent les indifférences métaphysiques ?
Un vrai désastre macabre se dévoile aux inquiétudes subjectives. Mais le doute inocule aussi
dans cet univers des quantités absolument pas négligeables de ridicule et d’indifférence. Ainsi,
chaque intention par l’intermédiaire de laquelle on languit pour un instant de bonheur, est destinée
au dérisoire. En flottant sur les vagues du non accomplissement le bonheur fait finalement naufrage
dans la médiocrité. Victime de la superficialité, la médiocrité devient insensible à toute forme
d’ambition.
Cependant, il ne s’agit pas de n’importe quelle subjectivité qui trahit sa propre nature par un
refuge dans sa propre pitié. La gloire qui accompagne l’ambition suppose une résignation pleine de
dignité en face de l’éternité. Une telle réaction empêche la séparation de l’être d’une part de soi. Les
aspirations de la subjectivité ne se terminent pas là où le nihilisme devient dangereux. Au contraire,
la persévérance cueille ses fruits quand la bonté n’est plus accessible à tous ceux qui se trouvent
dans une telle compétition. Le regret que certains principes ne soient pas respectés justifie plus ou
moins le fait que dans une lutte on doit faire tout son possible pour obtenir la victoire. Pourtant, tout
comme certaines choses montrent qu’elles sont plus importantes que la victoire dans certaines
situations, de même, mener une lutte d’après ses propres règles montre qu’elles sont quelques fois
plus efficaces que le respect de ses « règles ». Ainsi, avoir une mentalité de gagnant et être toujours
au-delà des autres signifie s’exposer toujours à un double péril : d’une part, celui qui consiste à
« cultiver » un certain orgueil qui mène finalement à sa propre destruction, et, d’autre part, celui
d’être l’objet de la haine et de l’envie de ceux qui manquent de pouvoir.
La sympathie de l’être pour l’éternité donne satisfaction à ces instants immuables et inertes.
En se rapportant à la transcendance, la subjectivité réussit à se sauver par la création d’une
correspondance entre la possibilité et le sacré. Cette forme de manifestation met en évidence un
entier résultat de la concrétisation de l’intentionnalité dans le cadre des mondes possibles. Pour
cette raison, une goutte de cyanure est suffisante pour l’amour, pour l’amitié…

ÉPITAPHE

120
 Toi, la vie, tu dois pardonner l’éternité de la mort car une seule pensée invoque le regret par
la résignation en face du présent. Prendre la fuite en volant, séduite par le sourire de l’éternité,
l’ombre du silence lance des larmes de feu sur les fleurs à peine écloses sur le tombeau frais. Les
feuilles sont devenues grises depuis longtemps. En fait, il n’est resté que le gris et la cendre. Au
fond, les destins vagues représentent prodigalité, splendeur de ce qui dans un instant ne sera plus.
La beauté d’un jour qui ne sera plus, le mystère de la nuit qui ne durera plus, ces deux
complémentarités élémentaires expriment une réticence tolérable.
J’ai tant cru en toi la vie et tu m’a quitté pour la non-existence du corps ! J’ai tant cru en ton
optimisme et tu ne m’as donné que le pessimisme ontologique ! Ta fuite a donné naissance à un vol
invisible spécifique seulement à un mystère. Le vol de l’âme du corps a provoqué de la douleur et
de la résignation, en offrant la paix et les larmes, en relevant le silence et la solitude, en donnant de
la pauvreté mais aussi de la richesse, en apportant du souvenir et de l’oubli, en offrant de la haine et
de l’amour ! Qui est en fait la garantie de l’immortalité ? A-t-on besoin d’une chose pareille ?
J’ai la nostalgie de toi, la vie ! Toi, celle qui m’a montré ce qui est l’ambition, toi, celle qui
m’a offert ton amour, toi, celle qui m’a fait goûter à la liqueur de la résignation, pourquoi m’as-tu
quitté ? Ici, dans l’éternité, mon non-être pleure, il désire autre chose et pas la fin. Le regret,
l’impuissance et les vers troublent mon silence promis pendant mon existence. J’ai voulu une tombe
sur laquelle apparaissent toujours des tulipes, des lys et des roses. Mais le temps n’a pas fait preuve
de clémence, de bonté, de générosité, de tolérance qu’au moment où il a voulu démontrer sa propre
existence. Le temps m’a conduit vers l’éternité, il m’a offert les plus belles fleurs et c’est toujours
lui qui me les a ravies. Pourtant, au lieu des tulipes, des lys, des roses, qui ont réjouit quelque part,
un jour, les âmes qui ont eu l’audace d’aimer, ont commencé à fleurir des myosotis, nées et
prédestinées à une lutte contre le temps, contre la résignation, contre l’amour.
Et cependant, je ne peux pas te juger ma très chère vie parce que tu m’as quitté, je regrette
seulement les beaux instants que tu m’as offert et ils se sont consumés, ils ont passé à une vitesse
ahurissante et tout s’est éteint beaucoup plus vite que ce que j’avais pu imaginer. Je n’oublierai
jamais la splendeur des moments d’autrefois ni le mystère du passé, je n’oublierai ni l’ambition ni
la résignation, je n’oublierai pas l’Être Aimé à l’âme duquel j’ai offert tout mon amour, je
n’oublierai jamais le souffle du vent et le vol étourdissant, je n’oublierai jamais et jamais je ne
laisserai se perdre l’émotion, la joie, le bonheur.
Je sais qu’ici même, dans l’éternité j’ai le droit au rêve, au désir, à l’amour. Je sais qu’un
merveilleux conte qui a commencé quelque part, un jour ne s’est pas encore accompli. Il est né
d’une ambition sans limites et d’un amour profond et magique.

121
 NÉCROLOGUE

Dans la folie débraillée du concret qui vient d’un monde du présent, la valse de l’esprit
montre le chemin vers l’éternité en criant avec désespoir : « Espérance, mais aussi liberté ! ». C’est
le chemin vers la philosophie, et la pensée affiche une grande joie ; maintenant, une théorie
différente de celle de la normale suit sa propre pensée relativement banale. Ici, un cœur puissant
peut seulement arriver, quand le feu de la mort à travers l’eau de la vie coule, et l’indolence qui
croit qu’elle sait ce qui est et ce qui n’est pas dans la pensée, regarde une larme s’écoulant dans
l’abîme. Ensuite, il y en a une autre qui s’écoule, encore une, puis une autre sanglante, le flot
ineffable s’écoulant un destin apparaît. Et, ainsi de suite, graduellement, une danse gracieuse naît, le
chaud baiser de la mort ex nihilo se lève. Et placez le plus vite possible, des myosotis, des tulipes,
des roses et des lys sur mon tombeau, mais aussi un nécrologue n’oubliez pas d’écrire, et que tout
reste seulement symbole, amour, philosophie.
Adieu ou à plus tard quand on se reverra !

TESTAMENT

Au commencement l’interrogation « Que signifie philosopher avec passion ! » offre une

Vision sur le silence ; mais aussi une Involution spécifique à certaines formes de l’existence ; une
dimension se crée où un Amour pétrifié essaie de justifier une Réalité. Comment naît un faucon ?
Comment meurt un faucon ? C’est écrit dans les étoiles que la naissance et la mort jouissent d’un
Amour interdit et Quand on perd quelqu’un qu’on aime plus rien n’a de sens. Ainsi, Dansant
devant la mort l’instant devient ironie, il est Autre chose, un monde qui commence quelque part
dans le passé. Pour cette raison, Une goutte de cyanure est suffisante pour l’amour, pour l’amitié
… et sur le tombeau de chacun une Épitaphe doit être présente à la mémoire d’un Nécrologue. Tout
cela par l’intermédiaire d’un Testament !
Persavosentloschecalcosventiuno!

122
123
THE DECAY OF
SINCERITY
124
 A NAIVE
PHILOSOPHY IN
SIMPLE THOUGHTS

125
 To AVENIC GARD, the most
wonderful being I have ever met whom I have
loved and I will always love immensely

126
Love is felt by the heart
and
127
 lived by the soul.
AVENIC GARD

THANKS

“The Decay of Sincerity” represents experiences, emotions which have been torturing the
subjectivity. Therefore, some of these experiences, some thoughts, some “philosophies” have
remained in the memories of the past, in the by-gone existential crises and maybe it is better that it
happened this way. Other times, though, the contradiction with other ideas, the contradiction with
those that had the courage to philosophise, with those that had the courage to live and love
transposed in a reasoning which has almost wanted to change something of the image on the
subjectivity nature.
This situation is also justified by the fact that life must not be seen and “refused” through
frustrations (no matter which they are), life itself must not be seen as an ideative prejudice where
the concepts, theories, the deepest feelings are only expressed to be expressed. The complexity of
affective feelings shows though, not everybody admits it, a desperate need to philosophise. It has to
do with a specific need to explain the subjective universe with its horizons and limits of knowledge.
Still this trial to understand the certain implications reminds of another problem, that of human
128
nature. However, the human nature is possible or can only justify itself by relating to the deepest
feeling: love.
In this way, if love has no borders, then the understanding of its mechanism transcends
venues where the validity it supposes becomes significant. For the power of this significant are to
“blame” those who stood by me and who helped me transpose most of the ideas that made me
experience part of the existential ecstasy. Moreover, they showed me that “Life is beautiful even if
the situations are sometimes impossible to understand”, they confirmed me that the question”Are
you OK?” gives birth to “It’s my problem!” or “It’s your problem!”, they strengthened my belief
that sometimes ” In life you can push the restart button”, or even adopt a ,, Je m’en fiche!” attitude
in specific situations. In this way, the world I live in showed me that the risk must always be taken
and this is done in the name of sincerity, even if sometimes it fulfills itself through decay.
On this occasion, I thank a lot those people for all their suggestions, for the fact that they
had the courage and the patience to read these thoughts, for the constructive criticism, for the help
given to translate in French and English the deepest feelings without which finishing this wonderful
story that started somewhere, sometime, would not have been possible.
That is why I want to mention the names of some people to whom I am grateful because they
could understand the true feelings that subjectivity had to face. First, I thank Irina Lulciuc and
Tinela Nastasi because they have understood what had to be understood about the manifestation of
affective logic specific to any subjectivity. I thank them a lot for the way they have answered to the
challenge of transposing these thoughts in a form that belongs to other spiritual dimensions. In this
way, I am grateful for the way they took care of the translation of this book in French and English.
I also thank Dominique Besnard-Rousset whose involvement contributed to expressing the
authenticity in French and Mary Connoly that supervised the English translation. Their
observations demonstrate a professional trial to transpose the thoughts and feelings of subjectivity
in spiritual dimensions specific to some horizons with different mentalities. I also thank Nist
Corido, Dana Slevoacǎ şi Georgiana Macovei for the way in which they have contributed to editing
and making this book be published. Their imagination placed in the graphics of some pages is the
living proof of their involvement in this project. Last but not least I thank Avenic Gard, the being I
have cared so much for and who showed me that one deep and true love may as well be possible
anywhere and anytime. If memories can destroy you they are also those that help you live by
creating some ideas, some words, some possible worlds: SIDMINA.

129
INTRODUCTION

130
 Dear human being, before reading these thoughts don’t forget one thing: any thought
expresses hope, and as a teleological process it turns into resignation. However, you don’t want to
admit it, you don’t want to accept this situation because your will is the one that cheats you, that
makes you invincible, immortal. Still this thing is not valid when being non existent. Your weakness
makes you feel sick and you give in. Nonetheless, before doing anything don’t forget that your non
existence is endless and the conscience of your own being is nothing but a state which makes you
feel the fear, the fright, the anxiety.
Don’t forget that no way is there to escape from your non existence. Sometime, we are all
doomed to resignation. Sometime, we are all doomed to non existence. Sometime, we will all have
the possibility of remembering but also forgetting. History may set you somewhere in a forgotten
time or in a place which very few will discover precisely for the fact that they will want to forget
about the forgetfulness. It’s about a permanent fight between existence and non existence, a battle
where the result is known beforehand. In effect, this is the absurdity of your nature: ambition and
resignation.
My way of thinking might displease the people around; and others might even be terrified.
Some might become ironic, others prove indifferent. I must acknowledge that this thing pleases m.
In fact, this is the world where our own existence manifests itself. I wouldn’t be the only person in
this world about whom people would say: ”Here is another crazy man!” To know what you want
means to be among the first ones; it means to fight, to react, to answer back so that the chance
should always be on your side. Notwithstanding the inner turmoil which every person feels, in fact
we are all the same. It is, I consider the most unbearable ontological identity. One’s life is nothing
but the image of the other one in the mirror. Therefore, we have to take into consideration two
worlds: a real one and a possible one. Our duty is to live, and the objective is to establish which of
these worlds is worthy of us. This self-centeredness leads to a more or less tragic truth. And despite
all these, something might come out one day…
All you’ll find here are only obsessions that have materialized at a dream level. The thought
has come over the being arousing inherent feelings! You only have to have the power to admit and
accept them. In effect, you only have to resign yourself and deride the resignation, to deride the
irony of resignation irony.
A lot of compassion,
M.E.

131
 IN THE BEGINNING...

Persavosentloschecalcosventiuno!
In the beginning there was a thought. But not a thought that simply comes and goes, but one
that materializes at the same time everywhere, where every master (teacher, educator), every
disciple (pupil, student) is looking and waiting for something… Master and disciple, here is an
absolute complementarity!
I have been discussing with some colleagues and I have realized that the school where they
lived part of their lives bears the weight of the past. Some of them are restless, maybe a little
nervous. Moreover, I am trying to challenge them a little, to enter their past. For almost all of them
the same thoughts ripple closer and closer, memories are being found…
The persistence of thoughts and by-gone feelings challenge the spirit. And they realize that
nothing fades away, even if your own perception changes. Impressions preserve themselves in
emotions, in the recurrence of history, and the eternity phrased in the concept of time cancels the
distance between generations. A thought and a remembrance transmit the whole universe distant
unseen and unheard moments…
I look around and I am aware of an unseen future which some of the young ones might feel
sometime in the mirror of the past which is going to come: teachers, mates, some old friends. What
started in the beginning as a thought suddenly changed into a ray of light. In its memory, let us
allow this ray of light to penetrate the time, its flight to be a smooth one and on its warmth to
engrave WISDOM!
The flight of birds gives birth to a love smile, and the wonder of the Universe sings and talks
over time to something by gone…
If in the beginning there was a thought, the end will surely not exist…
If the unpredictable gives birth to ideas, then the conscience will surely move on…
The originality and freedom of speech specific to the human dignity crystallize the gratitude
towards the old times, as somewhere, sometime, a wonderful story began…

WHAT DOES IT MEAN TO DO PHILOSOPHY PASSIONATELY?

‘It means to believe that there is always a possibility!’

132
 To live lonely in a couple; to see the other one’s perspective, to feel the need of a self
conflict; to have the power to defeat yourself; to go on the self knowing road (if you ever find it).
Isn’t the unique in its way personality an exacerbation of the conflict started between me and
myself? What’s more necessary? Is it about being calm or choleric, weak or strong, pessimistic or
optimistic? This necessity might come from our ability to observe the Reality. Still by doing it don’t
we get to a state of boredom? There is always a possibility!...

‘It means to stifle the people around you by the way you are!’
The desire and power epitomize two thoughts that do not always let you live as others would
want! In the same way, they make the issue of our own nature more difficult. The contextuality
arouses satisfaction and nuisance. That is why showing off leads to your destruction as a person.
Common sense also brings about the non existence. Normality means contradiction. Abnormality
leads to contradiction! However, does the balance lead anywhere? The answer is as follows:
nowhere, that is a place where…

‘It means to become lousy!’

It is said that you are full of virtue if you are ill and you don’t show this to anyone. You are
sick and you don’t say anything about it to the people around you-this is fulfilled virtue, some think.
This situation is nothing but a resignation before dying. However, our duty should not be one of
resignation but one of struggle. A struggle, though, in and through resignation. We don’t have to
hide our illness, pain, sufferance but all these have also to be revealed to the people around us. We
have to transmit our own sufferance to the others. Everyone should know what to suffer or what to
be an incurable infectious patient mean. Everyone should at least once feel the fear and madness
and non-madness. He who is sick should only weep in front of the others, his cry of pain should be
strong. His sufferance is due to impress the close ones. In this way, the healthy ones will strive for
the illness, pain and sufferance of the sick one; they will find an excuse to express words of comfort
around. Seeing the hell, the sick man heads for the heaven. He will be forgiven because he has
suffered and his sufferance is transmitted to the others.
The illness is defeated when it is taken away from your own body the moment the healthy
one has lent it to you. The marvel of your own healing resides in making the one beside you love
your own disease. The war between the sick one and the healthy one should end in a compromise.
Who is going to win? Probably no one. Nevertheless, you are ready to claim that everything
depends on this war…

133
‘It means to rejoice over illness!’
So much powerlessness does a sickman have! So much helplessness! When he is ill should a
man become a nothing? The sick man is the man of no hope and unbearable pain. The man fights.
The illness fights. The terror and hope cling to the being. The pride, though, makes them both lose
the war. The illness transforms the being and at the same time it gives it illusions. Light a candle
and call for a doctor!...

‘It means to be aware of the shudder of your own being!’

A really profound death makes the flesh shudder. The time of the last thought in life has
come. The lust for life reached the limit. The end limit or the start limit? The supremacy of anxiety
over calm is felt in the entire being. Everything is vibrating right now. The desire to live turned into
a heart-breaking sob. Some roles appear. Places are changed. The triumph of calm over anxiety will
have its saying eventually. The dying man does nothing but be aware of anxiety and calm. The
coldness of death means its dictatorship over the body. The cold is stronger than the heat. Still
where does heat begin and end?

‘It means to see the despair of a dead person!’

The despair of a dead person, here is the most terrible despair of all! To be dead and not to
be aware of this state, it means to be and not to exist at the same time. You are dead but there may
be a sparkle of life in you. You might live longer. The thought crosses your mind: a last reasoning.
You anticipate the move. The thought and the sense open up, you look around or feel without
looking. And you see and feel only darkness and cyanide. The real becomes unreal. The fear
overcomes you, and the despair increases.
To think of your own death, to infer the coldness of your own body, to feel the smell of your
own flesh in a continuous decay. To shudder at your own image, to die and live at the same time,
here are the fears that make up the despair of a dead man. You’ve been alive. Now you are a healthy
corpse. You are dead, but you still live. The astonishment has no value or…

‘It means to accept the resignation against your will!’

The hazard is hated through eloquence.
How much sorrow is there at the funeral of a non-being! How much sufferance is there
during those moments! How much regret is there around! And the irony is that there are some who
try to express so much joy, in an unconscious way, however, to show their own weakness, to hide

134
their own pain! How many solutions does somebody need to solve the problem of resignation
towards things which will no longer happen?

‘It means to see that a light has died out and wait for another one to spark off!’
When you are to become a non-being the obituary materializes and the sadness and joy will
keep you company. The will and the ambition fade away as well. And how much they’ve helped
you when you were a being! Friends, if they exist, vanish as well. The same with the enemies! And
the dear ones…you’ve abandoned the dear ones and you are not aware that you no longer care
about them.
The non-existence transforms the dear ones in ailing ones, mad people, incapable of
understanding death, in some resigned ones! The non existence is near them, and they are near the
non existence. The communication is done by sighing and being silent, by tears and indifference,
transformation and despair. What else is left? The shudder that will also disappear some day…

‘It means to meditate gazing there, somewhere!’

You are musing and saying: ”there is”, “there isn’t”. And you’re saying: “probably” and the
probability turns into something else and so on. Gazing there, somewhere you realize that your own
being indulges in a strange mood. You tremble, you are frightened. The fear has always been part of
you and realizing it makes you feel lonely. The loneliness appears when the intensity of the fear
increases. The fear hinders your reactions but it also fills you with a crazy courage. Gazing there,
somewhere, you’re wondering: “is there a unique world or one placed into another one and so on?”
The plurality of the world offers the ambiguity which there, somewhere, once upon a time…

‘It means to wound your own existence!’

We have all distanced ourselves from the past. The artificiality determines the disappearance
of the spirit. Where there is no spirit there is no initiative to live. Are we condemned to non-
spirituality? We pretend to be living in a present time. The existence represents a danger to creation.
In fact our offensive is our attack. The existence that destroys itself also becomes a danger to
creation…

‘It means to contradict yourself!’

What a soft-hearted world! A mercantile kindness! We live in a state of bliss, of endless
delirium. We are the prisoners of why. We are optimistic because we have the right to optimism.
We are pessimistic because we have the right to pessimism. We choose everything, but we choose
135
something in particular. We invite ourselves to the existence, and then we do everything in our
power to destroy ourselves. However, a contradiction might also be possible…

‘It means to live the deception!’

A fierce world! Vice everywhere! A crazy world! Utterly disgusting. Passion among people.
To laugh at the humorous side of this world is worth nothing. It is not worth crying. It is not worth
helping this world to triumph, not even grieving for it. Here is what we are a world in a delirious
state. An endless delirium, a crazy delirium. The world appears and disappears through us. Is the
existence of the world justified? Is our own existence justified? It depends on each of us.
The world? A contradiction! The world? A deception!
The world? Some courage! The world? A certainty!
The world? Something too much maybe!

‘It means to find some pure madness!’

Many times people hit each other. The body searches for it, the spirit finds it. The spirit is
thinking, the body finds it. That thing, that fact. The body searches for it, the body finds it; the spirit
is thinking, the spirit finds it…

‘It means to perceive a cry in the darkness of your mind!

You are alone and you’re thinking. You have a contradiction with your own person. Your
conscience feels guilty. You are smelling a cadaverous breath, a utopian freedom. And then you
want to get out, to escape, to breathe and/or inhale something else besides illusion and despair. A
cry is heard in the darkness of your mind. Some lightning, some trouble. And still there is some
lightning in the darkness of your mind. Something too childish, but so necessary…

‘It means to think of thinking!’

To Murphy: if you don’t protest, you don’t have it; if you protest it might be worse.
There are as many words as sciences. There is as much scenery as knowledge.
Everything is grand, magnificent, impressive until the boredom comes.

‘It means to believe that there is no other possibility!’

How do you see this world? In fact, do you see it, feel it or do you simply sense it? Some
who think they are superior to others think that they can take advantage of the latter. They put into
practice the dictatorship and the terror as a result of their own frustration. Once I met a person about
136
whom the wise ones said that he had had a childhood full of shy moments and frustrations. This
person grew up, was silent then gave a lethal blow. Then he became a petty dictator. At that
moment, many fell down, but even more were born. The fate had the indifference in store for the
fallen ones. For the born ones, some were reserved the immortality, and others the shyness and the
frustration…As for the petty dictator nothing is known…

‘It means to accept the unpredictable!’

To sing! To laugh! To cry! To fly! Here are some of the imperatives that one should take
into consideration in his/her existence. Your own conscience analysis should lead you to the faith in
somebody or something! To cry out! To be aware of the destruction! To like the illness! To feel
death! To love what you don’t believe you love! Here are some of everybody’s desires, still so
difficult to fulfill!

‘It means to imagine the future!’

Almost all the time we are obsessed to write apocalyptical scripts. It seems that the
humanity has a great pleasure to imagine these scripts. However, the troubled times of any
civilization are only realized after they took place…Almost always do we think of the end and only
rarely of the beginning.
Imagine that suddenly you found out that you only had some very little time to live.
Anything can be the reason. What would your first reaction be? What about that of the people
around? Imagine also that you were given the same period of time to rebuild the world. What would
you do? What thing would you do first?
Ask yourself:” what does it mean to do philosophy passionately?

PERSPECTIVE ON SILENCE

The idea of silence follows our own being permanently. How pleasant it can be! And how
much violence it can create around! The (un)quietness surrounds the being from all parts. The
purest quietness can be obtained in loneliness. The purest unquietness is also born in the loneliness.
Nevertheless, the silence amazes only if it is in relation with something else. Hence, the association
of some explicit features allows the thought the freedom of speech, and the feelings the freedom to
express themselves.

137
 When can anyone obtain a pure silence? Being the silence companion you think that you can
truly understand what the good, the evil, the sufferance, the joy mean. But do some of these really
exist? For instance, the meditation implies loneliness, but paradoxically, by tasting the sufferance
and drifting in melancholy you feel that you are no longer alone. You torture yourself through
silence, within yourself real existential anxieties take place. Through silence, you think that you get
to self knowledge, to the reconstruction of the world, reality, to solutions etc.
The courage to put simple thoughts on paper through a naïve philosophy supposes after all,
an innocent sincerity together with an ideative delirium and sometimes contradictory explanations
which do not involve any type of logic on which basis the main principles of reasoning would be
followed. This naïve philosophy is rather connected to a logic of affectivity, of deep emotions which
sometimes needs some triviality, a decay of sincerity. Maybe that is the reason why, the
dissatisfaction of the others with what will follow, with the simple thoughts, the childish
meditations, the written emotions will change into irony.
We are almost ashamed of expressing our simple thoughts and supporting a naïve
philosophy. It’s a shame that comes from fear. It’s the fear of the others’ mocking, irony and which
was caused by the misunderstanding that the otherness displays nonchalantly. Therefore, the right to
self irony is totally justified. The display of simple thoughts leads to the collapse of subjectivity into
naivety. An extra pretext so that the irony of the people around would swoop wildly on the souls
who had the courage to be innocent, to risk, on those who embraced a philosophy of the flight and
who had the power to follow the road to success, on those who accepted the ambition and the
resignation but also on those who dared to love somebody deeply.
Overwhelmed by the extremely deep silence, I begin to see a world of which until then I had
not been aware that existed. I might have guessed it some time, I might have experienced it when I
needed it most…In a dream the desire materializes, and the matter turns into spirit. The power of
the dream stresses out a possibility of representing the spontaneity of the speculative. Framed
concepts, a mixture of theories, confusing ideas, all these are guilty of explaining the dream; a
dream with a double life: a dream which wants to become concrete (the desire, the future) and a
dream that has already become concrete (the imagination, the past).
The invasion of thoughts over feelings shows a hidden potential. A combination of ideas,
concepts, theories that reminds us of both the inner and the outside universe, the soul, the stars, the
parallel universes and the possible worlds, the knowledge and the helplessness, the will, the
ambition and the resignation; A true show that starts the war between admiration and envy, between
trust and distrust, between love and hate.

138
 The detachment from close reality justifies the intercourse initiated in order to accept other
worlds. This (de)constructive commitment is susceptible to bitter criticism from those who claim to
be normal. Their loyalty to excessive reasoning and to short passions betrays a perfectly insulated
world, a reality subordinated to a dictatorship which governs according to bewildering prejudices
and wrongly applied principles. Therefore, not being able to express the inexpressible and the
symbolism, the critics of affectivity would rather show “the intellectuality” by inventing some
forms of violent experience, of barbaric manifestations, meant to impress the culture to which they
are subordinated, a culture otherwise built artificially but also superficially.
The (re)constructed and (de)constructed reality is an image situated in a specific time period.
Due to this, the objectivity of the world, explained with the help of the involved subjectivities
expresses a mentality obsessed with apocalyptic scenarios, spiritual rebirths, existential
regenerations. Of course, this situation is not to blame as long as the transgression of values updates
the symbolism of reality. For this reason, the reality explained by using possibilities does not shy
away, for the sake of an affective logic, from emphasising the structure on which some scientific
theories are built.
The hermeneutic try to decode the significance of symbols finds its justification exactly in
the interpretations given to reality. Owing to this fact, conceptual-theoretical speculations enter the
space-time dimensions which belong to the possible worlds. Which is after all the goal of the
existence? There are some deictic justifications by which the interpretations on the existence are
rendered through a process of deciphering the symbols of reality.
Becoming aware of this situation causes different interpretations on reality. Moreover, their
theoretical parts become inconsistent now that certain assertions are impossible to confirm. Of
course, the ambiguity of interpretations, the conceptual confusions together with the alternative
ways of representing the possibilities send us to conventionality. However, the framing of a
conventionality supposes the acceptance of suppositions which are the basis of understanding the
purposefulness.

INVOLUTION

Some people think that this life is a wonderful thing and too charming towards them. I
refuse to believe something else. As we keep gathering sufferance, troubles, pain within ourselves.
However, at the junction of these roads we gather treasures such as: virtue, harmony and hope.
The more worried we become, the more the indifference hurts our soul. The future depends on us.

139
Life and death stamp on us.
Often do the confusion and the strong emotion dominate this world. It is a strong emotion
that uncovers a famished world. We have got used to enjoying ourselves on our graves. I dare say,
though there are going to be a lot of ironies, that a threat is lurking. By saying all this I do not want
to contradict anybody but still, I want to admit that all the traps of life are bad omens with respect to
our complete happiness. Yet, that is why life and death, in their depth, are likely to be susceptible to
analysis as long as we suffer from the burden of these obsessions.
We can hardly breathe. And then we are suddenly exhausted from this life. It’s an
unpleasant situation. Regardless of this fact we die faster than we imagine it. What a pity!
The thought of eternity develops quietly convenient strategies of accepting the unavoidable.
Reasoning without prejudices betrays a special status of the common sense. Such tolerance excludes
the optimism forever, exactly because, by this way of looking at the reality any anxiety state is
realized. At this moment, the reasoning revolts and this protest brings about the risk, the courage,
the fear, the worry. Also the madness and the distrust will certainly appear.
Through madness the passion is brought to life. No feeling passes away so easily, it cannot
be forgotten without a recursive action in something that has already been experienced. The
weakness of distrust results from a world where the situations are reversed. Therefore, in a world
where the distrust reigns, the ambition looms like a shadow of resignation. Only the person who
misses the dear one can be trusted but to a limited extent. Through distrust any shape of truth is no
longer anchored in reality. The spirit of eternity expresses itself in the liveliness of those who accept
this perspective. Any hope vanishes in thin air before it can have some roots of its own. A deep
affective insertion takes place at the level of mentalities. The tragicomic part of this situation comes
from the fact that through cheats and compromises time changes the mentalities. Mean interests at
the level of mentalities cast their black look of distrust towards the being. Furthermore, the feeble
and delicate innocence of sincerity is both admired and despised at the same time by the ignorant
ones. In fact, the violence of the ignorant ones, embodied in wild, fierce manifestations, betrays
awful manners. The horrible traces left by this attitude suggest the existence of idiocy at an
existential level. The passionate embraces between ambition and resignation are the only ones
which reveal the desire to fight against idiocy. This fight prolongs the awareness process of the
autonomy of the anxiety on the person. At this moment, the spiritual experience stresses out an
organic process by which a certain type of sacredness, present, however, along the existence
justifies the grimaces of the decay, as if they were doomed to develop in the space of possible
worlds.

140
 Meditating on the possible worlds means to reject any reconciliation between violence and
non-violence. That is why, if an adequate, perfect formalism were found which would justify,
explain the existence of the possible worlds then some of the issues specific to the different types of
existence could be understood. Moreover, such formalism would prove its pragmatism as long as by
its means the passage from one possible world to another could be made. The problem of this
formalism resides in finding the existential axioms, phrasing the premises which are the basis of the
possibility of such worlds and continuously trying to establish the existent correlations inside these
ontological forms of manifestations. Under these conditions, any type of approach or experiment
meant to find out, on the one hand, at least one possible world and on the other hand, its laws,
supposes a certain risk because it can lead to involution. However, the threats have to exist exactly
because they would mark in history the sacrifice of those who believe in a better world, and why
not, in predestination. The excess of sacrifice is enjoyed by those who want the non existence. That
is why, it shouldn’t come as a surprise to anyone the fact that the despair is a hidden type of this
helplessness.
The mere realization of helplessness supposes selling something from your own being. And
what can be better sold than that which is worth more than life and eternity together? The answer is:
love. A strong imperative imposes itself: to sell love, then to buy it, to redeem it and then place it
again in your soul with the help of a full of life smile and a true, full of passion experience.
Obviously, those involved in this selling-buying process must take some chances sprung from a
nonconformist morality. And still, the actors involved in this “profitable” transaction are always
tempted, enticed by this “game” of love. It’s a stone, forbidden, full of obstacles love and which
few have the courage to take up, accept, live. Despite this, to invest everything in love supposes not
only accepting the exhilaration and paroxysm of the delirium, but also taking into account the
affective bankruptcy materialized in an emotional suicide (an act also present in the separation from
SOMEBODY DEAR). How can the forbidden love be understood, how can different forms of love
be accepted when distrust haunts undisturbed in rationality and emotions constantly? In this case,
the distrust is born out of misunderstanding.
Affective instances with significances of specific forms of love can be found even in cases
where the traditionalism does no longer function. From a logical point of view, the idea that one can
love differently and with the same intensity can only be understood if there is the courage of
emotional specification. The uncertainty in love supposes a danger, that of interpreting (the reason
is guilty, however, of mingling in any affective process) any lived state by a quantifying process.
Who is loved can bear the quantifying from the one who loves. In other words, in love there are
strategies of communication coming from the subjective selfishness of the being. What else is
141
desired? To be loved 100%! And how can you love the being at an absolute level? How can you
love 100%? How can you express your emotions in this percentage relating precisely to the
different forms of love? To accept this strategy of loving would mean to love differently from the
others, an emotional experience that reveals a logic-mathematical formalism completely different
from that of normality. On the other hand, to embrace simultaneously more forms of love and to try
and love 100% simultaneously as well supposes an artificial construction set up on moving sands.
The existence of more forms of love illustrates the way in which the emotions waste away, the
modality in which unsatisfactory percentages come up. Hence, a strong imperative is necessary:
give up one form of love for another, and this in the name of love too. But which love?
This attitude reflects possibilities of spirit manifestation which passes simultaneously from
agony to ecstasy, a whole transformation process of what is in a possible form of being. At the
bottom of this world there are the subjective experiences of the existence which reach different
types of manifestations. In this way, the axiological symbolism of behaviors, specific to the
subjectivities involved in that particular metamorphosis is increased exactly by their concord, a
situation which determines a state of euphoria of the spirit especially.
The world of the spirit sends to emancipation through resentment. Entering this world
encourages the suspicion and frustration and one can only avoid it by paranoid manifestations.
Yet, this perspective, if it succeeds to become convincing, suggests a logic reasoning. It’s normal
that everything should go on like this, because the reality is subjected both to correspondence and
coherence. The two criteria become complementary so as to emphasize the necessity of the degrees
of truth in this dimension. It’s as if you savored the peace of your soul in a hectic world full of
decay.
To interpret the subtlety of the decay means to ignore the superficiality. This thing implies
trying to obtain perfection through imperfection. So to say, any deeper understanding of the reality
gets connotations which send us to inflexibility and dissatisfaction. These characteristics represent
stereotypes of a detailed analysis carried out by the being. The uncertainty though does not offer
understanding but a difference of perspective, which is just a way of trying to understand the reality.
But how can one understand reality when you are totally disgusted at the mess that the being
makes? How can you help yourself from not being totally disappointed when you smell the breath
of alcohol that the being gives off? An infinite nausea is felt by anyone who succeeds in becoming
aware of his/her own greed. Famished beings and willing to express themselves through laziness
and boredom. There are two obvious things: the presence of the man among people and the animal
discussions of the man with himself/herself. Eventually, the hospital, the faith, the cemetery are
places where they retire for a rest which proves useful after a time that elapsed faster than anyone
142
could have imagined. Maybe, that is why, each longs at a certain time for another world, maybe,
that is why, the existence of the possible worlds is justified, maybe, that is why some want
something else. Those who indulge in repeating the error can only be recognized in history through
the mischievous attitude that they have in moments where the animal instinct is suppressed. To put
it in another way, they are rightly expelled from existence. Even so, they succeed in passing over
the handicap quite fast managing to impose themselves in front of those who convicted them once
to existence. No matter what they may do they are subjected to fatality.
Involved in the manifestation of the spirit, the existence, as a special feature of the being,
proves to have connections with the non existence, to which it usually attributes a destined
conventionality. To try and research the reality through the being-non being relationship means to
take into consideration the premises which show a certain individual variability. In relationship to
the will, the purposefulness represents the principle which corresponds to the desire to live.
Therefore, the existence, when it is converted to the non existence, becomes obvious to any type of
manifestation of the being. Through this, the ineluctable perspective meant to justify the
recrudescence of resignation. Nonetheless, everything that has to do with the possibility, the mad
desire to survive receives an inextricable aspect. That is to say, the venality of the eternity becomes
impugnable creating, becoming the main source of the regret.
Speak to a dying man about resignation and then look at him, watch his reactions, and why
not, ask his opinion on that. At the same time discuss with him during his last moments about
success and ambition. The regret that he shows at that moment betrays forgetfulness and shudder. In
this way, any kind of morality is reduced to semblances of your own being, and the apocalyptical
messages destroy the attitudes. Moreover, the horizons of eternity show the subjective potentiality
which determines the apprehension of the mystery. The ambiguity of possibilities supposes
experiences of the continuity and the ineffable forgetfulness regenerates through immeasurable
reflections of the spirit. In this way, the force of resignation is felt in the spiritual conscience of the
being, but of that being who has the courage to love no matter the brutality that the indifference of
those who live in another world shows. Everything resides now in one stone love

ONE STONE LOVE

A dear to me silence makes me bear the love towards the other. A subtle charm offers an
endless love to the otherness. You spring flower, you lit star that will soon fall, I love you secretly

143
sensing your sigh. I adore you in our immortality where the thrills let themselves be discovered by
the other one. You open ways to me which will soon disappear in the tumult of eternity. That is
why, I’d rather have the sincerity of your image, I’d rather have the selfish sacrifice, I accept the
light of death the source of which you are. I’m waiting for tomorrow…I’m waiting for the future,
I’m waiting for its beauty to come earlier, to meet and face each other with a courage that needs no
explanations and justifications.
I’m getting closer to you, to your soul. I see an image which makes my being shudder
forcefully. I catch the glimpse of a divine beauty in your soul and everything there is within it. I’m
heading towards the other one, I’m reaching myself and I feel how my being is shrouded in
coldness, I feel the warmth of the soul becoming less warm, gradually turning into something cold
but pleasant. The stone soul has no power to get out, to be happy or to laugh. It cries within itself, it
cries as the love towards the others cannot be expressed and understood. The stone soul keeps
loving but has no power to show it. The soul looks through the statue’s eyes which have a tear of
pain in their corner. It’s the tear of regret, of impossibility. The being turns to stone in dribs and
drabs and the pedestal builds itself from the incapacity to take action. The statue begins to cry out of
joy but also out of sadness. The joy means to accept the regret. The sadness is necessary because it
can be taken away through joy. A necessarily logic (inter)dependence where the spirituality is
situated at the level of virtue. The statue is strong, she can stand in the way of hardships but she is
no longer herself. It’s the statue that lives out of hope, a forlorn one which allows a fight between
life and death, between the statue and the other one. The statue cries-an affective state which takes
her closer to the other one, but which leads to disappointment because of distrust.
The fall of hope requires the death penalty for the flowers which once rejoiced the whole
being. The image of full of hope death should not frighten anyone, but it must bring joy, a lot of
joy, a joy of regret, of resignation, of decay. The statue will not resist much, she will fall apart, the
wind of forgetfulness will carry her over the others’ helplessness. Her image will disappear as
everything disappears in the infinite dimension of silence. That is why the statue grins looking at
the future, at the memories that will come. Through these memories the longing brings a discreet
smile which can be noticed on what has once been a statue, a smile where one can hardly see the
out of love sufferance, accomplishment and disdain. The sufferance highlights the thought, it makes
it more lucid. In this consciousness, everything has a meaning, everything receives a meaning: the
call of the dream, the fall into it suppose its destruction. In order to become concrete the dream has
to be built through hope then destroyed with the most real cruelty. In fact nobody will ever resist the
decay of sincerity. No matter how much one would try to resist the decay of sincerity he/she will
not succeed. The try will only lead to the intoxication of your own being with irrational morality.
144
This metaphysics of illusion receives the aspect of a nostalgic reminiscence. The only attempt
through which the being can save itself is the decay realized in a dream. A reality is born in a
dream; a reality becomes a memory in a dream.
The escape into memory deepens the illusion. All my thoughts throw arduously over my
own emotions. In this way, the isolation “contributes’ to the construction of a world where the self-
suggestion conquers the decayed spirit. The obedience of the otherness shapes the pain, the anxiety,
the resignation through its experience. The giving up of hope silently develops remorses and angers
which offer satisfactions to the profane. That is why the sacredness needs the sufferance. The
success of the sufferance in morality explains itself through the existence of the irrational at the
level of the conscience. The skepticism and the distrust make the wisdom be indifferent to any form
of challenge.
How enticing and frightening the challenge is! How much adrenalin and how much fear
flow from the manifestation of the challenge! A euphoric state through which the restless soul prays
the survival. The simplicity of the prayer suffocates the one who needs the salvation the most: that
is the being. By subtlety the being refuses the life canceling the generosity of the creation.
Moreover, the semblances of the history end by escaping into nihilism. Furthermore, an illusion
confessed or not becomes the fear of any form of existence.
A pitiable refuge paralyses the emotions of the being, and a strange restlessness sends to a
cold sufferance of the soul. The certainty that it is not possible for a destiny to happen means, after
all, a discovery and also an illusion. The absolute love is a miracle that depends very much on the
involved subjectivities. The mystery that the latter shows does nothing but deepen the significance
of the act of accomplishment. A jump without any regrets touches a delicate longing which waltzes
on the love pace. Only a gesture which expresses the power of a kiss emphasizes the fact that
everything changes, that everything becomes differently. A kiss has the power to freeze the
unhappiness and spark off the tumult of sufferance. Challenging innuendos come up out of burning
desires to boost love. The sensitivity and the distrust determine the forces of resignation to unleash
over those who love each other. In this way, the wings of resignation spread over the being under
the pretext of protection against the tumultuous affective states.
The anchorage into the resignation represents a form of originality from the being’s part.
Paralyzed by a certain ontological contradiction the being does not reject the surprise and the
disappointment. It consists of a tireless justification of love towards the other one and even of an
attitude which has to be overcome. After all, the attitude is the one that counts more in the trial of
harmonizing the intelligence to the understanding degrees of the universe. However, the endless
moulds of the possibility stifle the very personality of nature. The nostalgic memories come to
145
ignore somehow the fact that any accomplished love consumed itself in the name of a sacrifice. The
mechanism of love can only be understood the moment the interest to the miracle is aroused. Then,
the simplicity in this process transforms in a spiritual hyper complexity meant to ensure the
harmonious illumination of love. Stifled by the misunderstanding of those around it, love projects
perspectives which aim at the regeneration of any affective state. Therefore, the indivisible
character of the relationship between love and hate underlines a significant paradigm in the process
of (re)/ (de)construction of the affective reality. If this reality is not sustained by those involved in
the act of love then the tragedy of these souls is unavoidable. Step by step this” religiosity”
degrades itself and turns into a cliché. The strong emotions, lived but not said, suppress the vitality
of love, entering a state of indifference and mediocrity.
The easiness with which love is destroyed supposes an incurable decay which foresees the
indestructibility of resignation. By denying love because of love, rejecting love because of the fear
to risk or go on, the being revolts itself. This revolt lacks paradoxically, though, the courage to
continue to fight. If one who is in love does not reach the paroxysm then the purity of love is
haunted by unpleasant memories and terrible disappointments.
It’s horrible to be aware that the memories only help you when the despair and hopelessness
render a wild kind of love. The humility betrays a depressing reality where a moment of solemnity
dominates over the stone souls. Hence, the wonderful thought of decay blackmails its own
existence. Little by little the stern face of uncertainty shows its own helplessness to accept the
selfishness. To lose love because of love!
The deceptions open ways which lead to ironies and periods of madness which substitute in
their turn an affective praxis. By their structures, the sometimes unexpected deceptions contain
bitterness, sufferance, agony, abandonment. This unfulfillment suppresses the guarantee of the
delirium. And yet, one falls into the delirium by canceling the delirium.
Both memories and deceptions shorten the life with dangerous thoughts and tormenting
prejudices. Thus, the diseases of the being transfer into obscurity the most candid feelings
contaminate them with distrust. The cries of help start an avalanche of misunderstandings and
deficiencies at the level of emotional communication.
Love completes itself in forgetfulness; it is born and stays deep even in eternity. Any silence
expresses the fact that love only exists when the ones involved in this emotion want desperately to
love. A vanity hidden in a certain form of soul strength shows a fear of interpretation. A great fear
highlights the idea that love can be the result of a stupid passion which wants, however, to describe
a certain reality. The one which gets rid of this “untruth” is love itself.

146
 This repeated emotion, as an addition and refuge when facing death, does nothing but
preserve the risk to be compromised by fear. The challenge compromises the courage, and the
double-dealing of the certainty supposes the exacerbation of melancholy. The limits of love always
stimulate the sacrifices but also the unconsciously manifested interest. This is a perspective where
the fall into temptation, in a world of decay is obvious.
The world of decay supposes a maniac emancipation which betrays the prejudices existent at
the level of the mind. The comprehensive dimension of the reason experiences genetic
transformations through putting things into theories and naïve interpretations. The mistakes of the
existence lead only to abhorrence, tragedy, maddening wanderings. The uncertainty shatters any
trace of reasoning creating the most reassuring form of nihilism. Any trace of suspicion leads to
dizziness, deception, a dance in front of death.
A sublime despair haunts the mind willing to be lucid. The abuse of unconsciousness
becomes efficient when love solves the problem of desire. The depth in love has a pragmatic aspect
if tears are born in the attempt to know happiness. A forceful thrill confirms the waste of emotions,
the desire of vice, but also the drop of delirium which leads to the revelation, the ecstasy. Love, as
an expression of the end comes from a unique illumination. Hence, the life lived in indifference
becomes wonderful and the growing reason astonishing.
The being starts to become immune to any act against it. Life becomes smooth by having an
indifferent attitude. There is a belief that it is possible to tame any anger from the part of those who
have the impression that they are gods. To show your indifference (with action and not without
action) only supposes dignity. In this way, the being can analyze its own existential condition. The
exuberance of its nature is accompanied by a last mobility. Gradually, any move ceases its place
being taken by immobility. However, a certain dynamic stays inside as a proof of the ability to
hinder the appearance of eternity. Still, the forces of the exterior world put pressure on the freedom
of being which wants its life through dignity. The skills and the automatism of external wills lead to
a tyranny which controls the being, a situation which determines abhorrence, distrust (from both
parts), passive involvement. Becoming an introvert, closing yourself up determines a contagious
sensibility which can be transmitted around. With its help, perspectives open up, new images
appear, mentalities may change and the state of the spirit could be different.
The statue begins to dream, to fall apart, to become aware that she is a being and a statue
simultaneously, she begins to remember one forbidden love…

147
 REALITY

Keep dreaming and dreaming, you being, if you want the illusion! Dream on if you want the
success! Dream on if you want to dream! The moment which will set us apart has come into our
world, and from now on the thoughts will turn into bygone memories. But what does to dream
mean? It means to see the dizziness of the thought, it means for you to enter the dance of
immobility. The dream and the dance make up the thought and its purity changes our way of living
in this universe empirically.
The dance of the universe always expresses a reality. It also brightens and strengthens the
spirit. Thus, at any moment of our existence, the dance and the song are omnipresent through
divinity: people’s dance and the song of the universe. You only have to know how to find the
rhythm specific to the divinity. The dance of the universe becomes real through the song of
Creation, and LOVE feels as taking part in the divinity’s action. You can only say: The clouds, the
sky, the stars, the being itself go by and the divinity stays. The word, the soul, the life stay too. You
cannot get rid of the thought and that is why it remains your true friend forever when you
COMMUNICATE. The interior states mirror the soul’s manifestation desire creating an axiological
system. The latter, in its turn mirrors in a gnosiological plan images meant to point out the power of
this universe. Thereby, the immortality and the omnipresence express the ideas about life and death.
Also, they express the ideas about death and life. All these can be noticed very well on flowers.
The flowers are special in the way they are and what they express. If you take care of them,
their life will be longer and more beautiful. The same with people, if they are sprinkled with ideas,
experience and love from time to time, then their specific way of living will show the wisdom. In
this way, the entire process of communication gives birth to the hope to live and COMMUNICATE.
Still, the communication expresses immeasurable ontological states and the symbolical dimensions
specific to these experiences reveals the purposefulness of our own conscience. The latter in its turn
goes beyond the light and darkness of the beginning.
So, the night falls over the day of hope, and the dream takes a seat on the soul. The
eloquence displays the virtue, and the cognoscibility of the reality detaches the divine gentleness
from the voluntary evil. On the contrary, the human nature displays a royal impertinence towards
the resignation. But it forgets that the kings have their own kings. How much fight and stubbornness
can the human nature express when resigning!
The resignation is a philosophy that uses the voice of the irrational. Maybe, that is why, the
existence of the human nature does not want to accept the metaphysical perspective of the common

148
sense. Once it is unique the idea becomes something else, and the possible world in fact symbolizes
possible worlds. This transformation expresses a defeat of the conceptualism. To develop from a
conceptual point of view implies a perseverance of the idea to be what you are not.
The ontological experience projects an image that reminds us of resignation. For this
reason, the many perspectives improvised by the reason determine the cancellation of any form of
existence. An exaggerated skepticism is guilty of popularizing the idea of accepting life as a means
of specific manifestation: blurred and previous to the eternity. The accuracy of this image is
explained by the failure of life. The consolation is only a reward as soon as the tears of the soul
have no value. What a painful prelude life is!
The hostile images of consolation accompany the reverie. Owing to this the reality seduced
by the joy of existential subjectivities which participate in the act of love embodies gestures which
betray tormenting confessions, but also torturing ambiguities coming from improper interpretations
of the reasoning. All these give rise to spontaneous inhibitions by means of which the forbidden
love becomes pure and deep. In these terms, the symbolic expressions enter an equation where the
unknown facts need metaphorical interpretations.
This communion breaks only if a certain parameter in the equation becomes refractory
opposing the detailed analysis. The amputation of feelings betrays a specific feature of time. Its
song symbolizes however some outbursts of the reason. However, a desire is felt when two souls
love each other and the being indulges in dizziness and exhilaration adopting a contextual attitude
which expresses good, deep and true feelings. The charm by which the desire reveals the feelings
determines both spiritual joy and pleasant reverie. The purity of such kind of love will never grow
old.
Those who do not understand the contextuality are against a forbidden love and
characterized by contagious loquacity start disgusting discussions. Others who understand only
what they want to understand prefer saying that the forbidden love is a taboo subject. Under these
circumstances, those who love each other excited by the agitation of the otherness have nothing to
do but trust a world where understanding and tolerance represent affective value criteria. Any
misunderstanding of the otherness becomes real out of automatism as deep love appears, on the one
hand, in a world too lazy to understand the true feelings and on the other hand, in a space too
narrow to reach the absolute fulfillment. The time of love, of those who fall in love is one which
wants caresses, dream, voluptuousness, sacrifice, resignation. The commitment of those who love is
obvious towards an affective strategy, even childish one, meant to ensure the certainty by which the
subjectivities involved in this process should not deny their love to each other.

149
 The assumption of such a strategy in order to “clarify” the feelings according to a pattern
has as main objective reaching the absolute. However, this approach to understand the mechanism
of love is slowed down exactly by the limits that the affective states in general can be reached or
understood. The way of explaining this situation reduces significantly the understanding of the
forbidden love, of the true and deep love from the part of the otherness.
In this way, the feelings integrate in a temporal reality where the ephemeral removes the
rigidity of the apprehension. This unexplainable fear results from the apostasy of the subjectivity.
The sacredness no longer counts as long as you are happy without realizing it. On the contrary,
becoming aware of the absolute supposes rationalization, skepticism, peculiarity, loves that never
fulfill themselves. Yet, the transmitted feelings become and remain deep forever in both situations.
Once a feeling is born it can only be removed by trying to forget it. It remains hidden within the
being and gets out when it is dared by the memory.
The tragedy of the memory increases the being’s sufferance. This predestination represents
the guarantee that the light of resignation causes states of dizziness and falls. The ways of
expression based on the survival principle point out the fact that regulations become intelligible
sometimes with the help of apparently naïve explanations. Understanding the “order” in terms of a
comprehensible language supposes tackling and reassessing the results offered by means of the
experience. Hence, the interpretations on reality determine different discursive forms of presenting
the contextuality.
The same ideologies that praise the ambition claim solutions where the message of the ideas
is not always understood. Unavoidably, putting into practice the most daring ideas and theories at
the level of existence means infringing the freedom of speech and starting conflicts among values.
In this alternative context, the ambition distinguishes from the helplessness, the courage from the
fear and the decay from the flight. The common factor of all these interpretations on the being is the
tendency of the reason itself to adopt a certain attitude towards what is forbidden.
The syncopes of the reason implied everything that had to do with the choice. The option in
every action represents a subtle aspect of the freedom of expression. In other words, the perspective
on reality underlines the presence of some unfavorable images resulted from the application at an
existential level of a less original method of analysis-interpretation. The displayed perfectionism
forbids any infringement in the spirit manifestation.
Accepting an ideology stimulates the illusion offering at the same time an image on
integrity. The noticed and revealed reality transfers this integrity in a system of values. Moreover,
this image is determined by a somehow stigmatized by prejudices characteristic. Thus, devastated
by the putting into practice of these prejudices the experience indisputably justifies any form of
150
exerting the vulgarity. Therefore, these frustrated ghosts are obvious proofs contaminated by
innocence and ignorance. Still, one can notice that any time there is a doubt there is the certainty of
a change.
Any theorization exists through the attempt to mix up the system risking to determine rather
chaos than order. When some mentalities become obsolete, the change especially, the capacity to
understand reality is destroyed. Due to this, willing to offer as many pros and cons as possible the
subjectivity loses out of its own vitality, becoming more sensitive to any action in which it is
involved. This idiosyncrasy will make it use some subterfuges by means of which the extinction of
those actions that have as goal the change of mentalities could be performed, in other words, major
changes at the level of the system especially.
Despite being uncertain, such an image suggests a persuasive attitude. Therefore, there are
very few facts which will give the true meanings of the argumentative process. In effect, these are
irrelevant meanings concerning the argumentative-interpretative approach in the system. A world
always meant to transform does nothing but contradict itself and its own aspirations. Finally, the
freedom of the spirit produces anxiety and anger, dignity and affectivity. That is why the spirit
survives by subtlety precisely because it produces opposition relationships. The perfection can be
seen in symbolic images as if meant to give beneficial understandings which flood in a modest
existence
The variability of preferences constitutes a frame of analysis which emphasizes the spirit’s
elegant way of surviving. The resulted symbolic moulds create the possible according to certain
strategies of interpretation. However, the terrible consequences of this approach express the fact
that by creating new theories one can reach marginalization and irony. In this way, by
underestimation the freedom of speech has no value.
The indolence of the mild ubiquity imposes adulation on the experiences. Pity, euphoria,
apathy suggest that the harmonious forgetfulness supposes the immutability of the autonomous
coincidence. The theory of emulation involves balmy, moving, sweet, measurable utopia. The
axiomatic feelings do not render ugly (the immanent forgetfulness chains love) the noble intensity,
the imposing wisdom, the decent habits of the aggressive time. The killing intensity, the uncertain
triviality beautifies the exactness of the imposed anomalies. The nature of emotional experiences
reflects the playful love stimulating the veneration. The exile of suspicion transmits exigency by
refusing the final objectivity. Killing nothingness develops apathy and annoying filth. The dance of
eternity gives value to the true achievement showing the harmony at the same time.

151
 HOW IS A FALCON BORN?

How is a falcon born? From others’ decay. When an idea is exposed without any
argumentation it is reluctantly taken into consideration by the others. The former has to withstand
misunderstanding as if it were compulsory to give explanations to anyone for what it feels. In a
colorful but still colorless place everything is a sky where the worries vanish, everybody cries and
complains blaming a wandering longing and the idea of destiny. The strong voice of the soul
expresses the incessant rhythm of the sweet thrill of death. One can see a discreet smile on the face
of resignation. You cannot know that its irony gave birth to a hidden love where the sufferance
manifested itself through silence. The sad soul imposed a censorship on the feelings. A meeting
supposes a plan and a destiny. Not having the power to conquer the endless blue of vastness, your
eyes will look at the echo of my soul. And still who is my muse? The muffled silence of time
which expands without telling anyone answers me that the muse is my life. One last look, one last
sigh, one last rattle from both history and love. Painful separations make people drunk by tasting the
venom. The soul cries but without tears. And yet it has the power and the courage to dream of hope.
The beauty of the flight hides the danger of falling. The smile of resignation should have no
requirements from anybody. That is why, to rest from flying the falcon stops near a true friend
(once he did not believe in friendship), near the statue who lives a dream. Her dream is to detach
from the place where she is positioned and to go away as far as possible with her best friend, the
falcon. To combine resignation with ambition and offer it as a last hope to those around you, those
dear to you, those who hate you, those who love you! How much triviality in this try! How much
power in this success! How much lucidity in this compromise! How much contradiction in any form
of expression!
The falcon kissed the statue, the statue accepts the kiss with another kiss. The kiss gives
birth to the tears of love; it’s a kiss between one infinite and another one. Any parting means tears,
any parting means a soul that cries, a soul that sheds tears out of longing and passion. Why is the
soul crying? Because it loves. A gesture means more than a desire, but the desire is the one that
boosts the gesture. A filled with passion gesture where one can see a filled with longing flight, a
daring dream, a sweet love, a flight of lovers. Sipping from the nectar of love in the name of the
same love the lovers dance on a wonderful melody. And still, it’s a dance in front of death! It’s a
wonderful dance where the elixir of youth vibrates in passionate experiences. The embryo of
passion proves that love forces you not to be yourself anymore. The embryo of passion turns the

152
desire into love. The instants change gradually and everything that has seemed full of life until then
becomes lifeless, fallen into forgetfulness.
The smile is the one that replaces the past. The smile is the one that regenerates the moment
of love, a unique and significant one. Ambition and resignation born out of deep love represent two
dimensions which make together a paradoxical way of being, two points of reference as if meant to
complete each other. The experience seems however, to highlight this situation which could be
named with a rude boldness, chance. Nonetheless, there is a contextual challenge where the
axiological contradictions regenerate the normality between putting the world into theory and
discovering it.
Through normality an unforgettable adventure, an idyll between ugliness and beauty is
certain to happen. On the one hand, the ugliness causes intrigue emphasizing the habit. The habit
and the ugliness justify by their incapacity to trace the limits between value and non value. Yet,
certain axiological criteria come to justify somehow in a consensus a possible differentiation among
the different forms of representations. On the other hand, the beauty transfers through specific
forms of love which express a continuous process of real change of what exists.
Any systematic analysis on love that cannot be understood implies a behavior which cannot
be justified outside. The understanding can only become concrete if the symbol to which it refers is
understood. Thus, the symbol can only be recognized, accepted and understood in the environment
in which it is “destined” to assert itself. Hence, an entire initiating intercourse precedes the
understanding of a symbol after which an entire process of spiritual familiarization starts with the
latter.
A good example for this is the courage to love and admit it. By using an entire alphabet of
symbols, the subjectivities involved in love risk their own existence. Moreover, by establishing and
making an affective communication concrete they risk resigning. But the resignation can represent
an advantage if the mutual transfer of feelings is done through the indifference and the ignorance of
the others’ discursive reasoning, some reasoning which is targeted against those who love each
other but also as a way of not understanding or accepting the situation itself.
Could the courage to love be such a big sin that it should need confession? An inappropriate
attitude is that of reducing to confession the sin that the love is guilty of. Never are the souls more
sincere than the moment they confess and live their deep love. The sky cannot fall on those who
have the courage to love each other, the heaven cannot reject the sincere love, and the divinity (no
matter which it is) cannot refuse the forgiveness of those who love. Why? Because there are
moments when nobody believes in love. In a world where very few still believe in love you only
have to look for a king and a queen to bring back the identity of the deepest feeling. The feeling of
153
love can be really easily started with the help of strong experiences. The mystery of this challenge
starts with puns, natural or artificial gestures, more or less hidden desires, the desire to be free, but
also with selfishness which is not realized for the time being. All these depict the entire
architectonics of a natural process.
The influence that the subjective experiences can exert on those involved in the emotional
process will only increase the justification degree towards those who do not understand the
contextuality. They reject everything without realizing that the imperfect, formidable behavior that
they prove leads to their own demise. Furthermore, those who do not understand the contextuality
blame anything through scornful discussions, heading towards an impure type of suicide, the world
in which they live degrading itself bit by bit. Despite all these, those who launch themselves in
despicable discussions and endless intrigues have to deal with the moral impunity of those who are
in love.
Can love be under the sign of predestination? Can the deep feeling be incited or controlled?
The instant that is born has no right to mercy, as its birth has taken place in the name of love.
Without knowing the pity and only taking into consideration the desire to fly, to be as high
as possible, the falcon with his remarkable stamina feels that any moment he can place himself
under the sign of predestination. This is why, really motivated to succeed he risks and accepts the
challenge. To give birth to a destiny out of predestination supposes a risk, that of decay.
A falcon is born out of good intentions, but also out of a certain ambiguity of feelings. Love
can only be understood as an instant of balance which turns into imbalance and the eroticism hidden
somewhere in the subconscious represses in pragmatic explanations. The normality in love is an
inexhaustible source of viced morality. And if things were different the excess of reasoning would
not depend after all only on a subjective experience. A quantity at all neglectable of spontaneity
would be “guilty “of what will be born in the future, that is one forbidden love.
The predominance of unconscious feelings is, first of all, the proof of the insignificant
influence of the reasoning in the act of love. But as destinies appear out of love, the manifestation of
certain forms of morality does not have any excuse for the reputation more or less convenient of the
one who wants to see the world from somewhere above. The desire to be as high as possible
generates an extraordinary force meant on the one hand to ensure trust, dignity, success, and on the
other hand to guarantee vanity, error, vice.
The resignation becomes attractive as long as the arrogance does not succeed in imposing its
authority. In this way, the sufferance resulted from a meditation over resignation ensures peace and
consolation. Apparently superficial realities which are guilty of the fact that they create complex
interpretations are presented by manifesting the affectivity. Therefore, the mysteries of any deep
154
feeling can be sensed through caprice and rudeness. Sometimes, yet, with the help of experience the
resignation leads to an affective confusion. Thus, any form of resignation must be worshipped the
moment it appears at an existential level. Metaphorical connotations allow the subjectivity to
display a spontaneous receptivity towards resignation. In this situation, the attitude determines a
complex reaction which makes at a certain level of reality rational-affective structures. Also, the
resignation has a very important role in establishing some existential parameters. It implies a
pragmatism that does not depend only on the (re) (de)construction of reality, but also on a type of
imaginary which sends to a new way of conceptual understanding of the contextual reality.
This attitude is significative especially in terms of specifying the limitations of the ways of
thinking. The degree of intelligibility does not justify the appearance of subjectivity, too. Just
because it lives in a moral dimension, the subjectivity wants to control the existence. However, the
freedom that it has is not an absolute one because anytime what is called “destiny” can show a
certain possibility of self organization. In other words, the independence is sometimes less efficient
than the dependence. The analysis of this issue emphasizes from the point of view of the
understanding a passage from logical to illogical. This passage is done the moment the subjectivity
appearance interpretations express, in fact, more than an identity. The diversity of forms of identity
attributed to the subjectivity is relevant to the existence as long as the paradigms become useful by
relating them to certain criteria.
Taking all these into consideration, the idea of the appearance of subjectivity sends to
relativism, that is to a new way of conceptual understanding of a linguistic reality. Thus, the images
appeared due to this scenario involve the acceptance of new meanings of the identity. By avoiding a
certain semantic ambiguity, an unwanted conceptual confusion (the personal identity, the identity of
possible worlds, the linguistic identity), the ways of thinking by which the subjectivity tries to
understand the appearance are many times contradictory and sometimes even illogical.
How is a falcon born? Out of his own decay too. How does a falcon live? By means of his
own decay. You don’t need to enter the being’s soul to find out the depth of emotions, feelings. By
decay any form of existence is seduced. The main form of seduction consists of the fact that love
needs, out of impulsiveness, sacrifice, dream, illusion, deep emotions.

HOW DOES A FALCON DIE?

155
 How does a falcon die? By falling into the abyss of regret. But the regret is a form of decay
where the subjective emotions increase. He flies into the air, above the abyss, above a sea that is
somewhere higher than the abyss, above his victims, above everything that gives him the freedom
to be. Still, it is not less true that the complete freedom must take into consideration an
immeasurable conformism where the outburst of will should be unstoppable.
The falcon is flying, looking and flying. A little tiredness is felt but it can be taken away by
the will to fly continuously. His agility makes him unmovable, as his speed varies directly
according to the ambition born out of his will to be. A stubbornness that hides some pain. It’s a pain
that he stands stoically and it can be overcome. In his flight the falcon looks back at the past, at the
bygone moments, at what once existed. His simultaneous journey in the present and in the past
guarantees the existence of the future which will soon disappear as well, into something that once
existed…
The past comes back into the falcon’s eyes gradually: the memory of his birth, the joy of
flights, the euphoria of bygone fights, the beauty of going high, the sweet taste of victory…The
falcon is flying, flying, flying, his look staring at the surroundings, the far away places…the
memories of the past flit at an amazing speed, they soothe the pain and encourage at the same time
the being giving it hope, comfort and resignation, too…
The falcon starts to cry smiling at the world that he can see. He crosses the space leaving
the rainbow behind which climbs up and down into the vastness. In his flight he is listening to the
call of despair which came to welcome him in a sweet song. He is flying another instant, a last try
and suddenly his flight becomes an unavoidable fall. In his fall the falcon shouts and his shout hides
an emotion. This emotion resounds into the silence of the space like an echo of resignation where
the prayer of forgiveness can be sensed. It is a simple form of accepting the nonbeing, the
involuntary or not passage into a possible world as the fall does not need explanations or pretexts.
Moreover, it is not necessary for the decay to ask the helplessness for excuses.
A dark sea floods the wings of the falcon, a dark sea that will cover with its blue grey the
dew of the wonderful mornings that once accompanied the secret immortalities of the being.
The contagious reasoning causes an estrangement of the spirit that proves an unreasonable
affability. The glitter of irony in the grey horizon tries to conquer the infinity of the traveling
thought. Carried away by the wind, the shade of love turns into deception when the fulfillment turns
into spring. To believe in love means to validate the beauty of the smile, to accept the murmuring of
the whispers, to taste the sweetness of the others’ irony. The others’ mistake turns into forgiveness,
and the falcon’s immortality is only guaranteed for an instant. It is about a dream which aims at the
comfort.
156
 To love and caress everything that is delicate and tender…
In spring everything is alive again, and nothing is more beautiful than the white crystals
which start to melt in the blue grey vastness. The light shines over the falcon’s soul tempting death
through sufferance, disappointment, resignation. The falcon’s soul has detached, going up slowly,
heading towards the bewildering heights, flying and contemplating the abyss, the sea, the flowers
that float chaotically shouting “A falcon ‘s gone missing!”.
Astonished by the indifference of the abyss the falcon’s shadow needs a last hug. In this
way, beyond anything a perfect find through a hug is possible. It is as if you embraced for the first
time another part of your own being, a part that adds to the sweet kiss of eternity. Moreover, the
distance brings along a strong feeling of longing, a big dream, but a disappearance lost in the abyss
too. A broken hearted soul is crying, it regrets the joy of a bygone flight. A broken hearted soul is
laughing because it knows that the flight brought along its accomplishment.
The feeling of your own loss can only be expressed through despair and unrest but through
the being’s retreat within itself. The sublimation of love emphasizes the magic power through
which the eternity imposes itself in front of death. Thereby it is necessary to dance, a last gesture
before dying. The dance in front of death becomes concrete when facing immutability. The deep
love can be reduced to madness, harmony, resignation. However, the deep love would rather stay,
with all its imperfection, closer to the depth of feelings specific to those who love than to the others’
resignation.
By resigning the deep love does not waste away but becomes significant. Perceived as a true
way of subjective experience, the deep love transfers into possibilities creating various universes.
The restlessness of the souls captured by love tends incessantly towards intimacy and influences
every moment the way in which reality is perceived. But the reality reveals through subjective
experiences the alternative universes, the possible worlds. In these existential dimensions the
subjectivity has to do with different forms of love which transfer in various levels of understanding.
Although consubstantial the deep love fulfils itself in affective space-time dimensions where the
artificiality cannot be accepted.
To know different forms of love supposes nothing but living dangerously (the magnetism in
love cannot be censored) and making the people around open up their violent reactions towards
love. However, in the name of deep love, on the one hand all the subjectivities participate in a kind
of libation in which any deep emotion becomes ubiquitous. On the other hand, the laceration of love
to make another one survive is nothing but a grotesque show through which the subjectivity betrays
itself. To answer love with fanaticism is a gesture which needs no other explanation.

157
 The internal characteristic of the possibility is determined by the generic condition itself on
which the resignation depends. The indifference of meaning that the resignation symbolizes sends
to a generalized answer, to blame somehow for the logical error, on which the continuity is based.
On the other side of the understanding, the discontinuity of solutions makes a difference at an
existential level. At the same time the complementarity is deeply involved in this process of
regeneration. The fact is that the subjectivities constitute a thesis and an antithesis exactly through
this kind of perception therefore as entities that communicate by means of the complementarity.
Every instant of life is different and that is why the reality to be understood needs the word-
symbol. But can the existence of different criteria justify the truth or falsehood of a theory?
Interpretations create realities but realities which do not relate to the same criteria through which
the existence could be “justified”. The word-symbol does not describe the reality but it gives it
power to express itself through some explanatory dimensions. An entire contagious process reveals
alternative interpretations on reality.
The multiplication of the pretexts leads to contemplating the action. In this way, exerting it
in sublime is a reminiscence of helplessness. The true nobility of the spirit devours the irreducible
sensibility of the thought. Thus, the empirical time of subjectivities introduces the necessity of
putting the problem. Moreover, the origin of the solutions that it offers supplies the subjectivities
with a logic of the possible.
The intensity of feelings expresses the desire within the being. Thus, they express
differentiated relations through an entire process of simultaneousness. Each subjectivity loves
differently, but with the same intensity. The reciprocity results from the existence of differentiated
relations between the subjectivities involved in this process.
It is certain that the force of feelings points out the role of significance at the level of
understanding. In this case, the dream and the imagination provide and condition the proximate
reality. Anything can change or can transform through disguise. In this way the fear of absolute love
substitutes the fear of eternity. Both fears however, subordinate to the identity through experience
which tends to one point: the resignation. Yet, this perspective highlights a law of significance
which is applied at the level of the possible. Anticipating the deep love and the infinite eternity the
destinies of subjectivities converge by the difference of their own existential manifestations towards
problematic space-time dimensions. It is about the return to what it is inferred but which can be
neither understood nor described.
The falcon feels that he will no longer be, he knows that in a short time he will only be
loved through memories and even these in moments that will be swallowed by forgetfulness soon as

158
the eternity forgives nobody; he knows that he will need the statue, her love; he knows that love is
fulfilled through sufferance, memories and forgetfulness as well.
The falcon falls down. It’s a laconic fall by which a connecting bridge is created between
the alternative universes. Understood as visions of the imagination or as possible truths they are in
the reality itself and not beyond it. With a mysterious power the falcon comes back to his senses for
an instant to hug, to embrace with his wings the statue forever. Thus, the ambition does not belong
to an illusory world at all. The world in which it manifests is not, in effect, more unreal than another
one full of possibility. The euphoria resulted from the ambition, the fears determined by the
resignation, the emotion born out of the flight and the decay, all these mean understanding the
purest feeling of all that is, the deep love.
Somewhere, in another universe the tears of the statue form an endless sea. If the falcon had
not existed, the statue would not have experienced a form of love, much deeper than the previous
one. The road to eternity, slow gestures, your own distraction, refuge in resignation, deep love,
fulfilled love, everlasting love…
A falcon vanished in the burning height and flew in the abyss full of tears. From somewhere,
from the vastness the last words can be heard: “I miss your flight, I miss my flight, I miss my
immortality!” The life has to be sung smoothly. To sigh silently when death is sung through the
love that belonged to the past. His call brings an endless end, a despair of the sea, a last sigh, a last
look, a last tear, a last love…
Ready for anxiety, hidden in the tumult of the being, the love embraces the dream. Its
brightness changes the paradise in a night where the invention of one’s guilt is similar to the desire
to live some more, to feel the last moments of life. How does the dying man feel now? Which is his
last thought? Can the reasoning have any role in this compromise which after all wants to save the
being from resignation? How much illusion in this approach!
And still, a falcon starts to dream, he starts to dream of happiness, of silence, of eternity, he
starts to decay through his flight, he starts to remember one forbidden love…

IT IS WRITTEN IN THE STARS…

The destiny of love is written in the stars. Love supposes unity, pleasure, sacrifice,
satisfaction, fulfillment. Love creates double nature, non-pleasure, selfishness, failure etc. Love is
unique in the way it manifests. However, sooner or later the absolute love changes into a relative

159
love, then it disappears in unseen, unheard, unreasonable ways of manifestation. Love without death
leads to selfishness and arrogance. After all, this type of vanity expresses a pervert image of the
tyranny of the feeling. A feeling is nothing but a value under the sign of decay.
It’s written in the stars that ,,1+0” = a possibility. To cry your love, to regret it, to rejoice in
its name, a useless sacrifice after all. The rays of love carried away by the wind, springing from the
falcon’s soul caress the statue who dances gracefully in front of death. The statue dances on a song
written in the stars; where from the falcon comes, that is the place where his eternity, flight and
decay were predestined; that is where a beautiful friendship was written, that is where the bygone
loves had been imagined and the smile of spring, the sweet thrill of death, the discreet smile of
eternity, the delicacy of the non being, the tender touches of resignation were born.
It is written in the stars to have a heaven and a hell. Imagine the promises of the heaven. At
the same time, keep beside you the softness of the hell. Listen as well to the quaint echo of a dead
love; the late exultation brings about instances when the memories only survive by finding the past
again. That is why the urge for consistency betrays compromises and prejudices. The frenzy of the
subjectivity implies a way of interrogation, the idea that any madman must cross a rainbow. And
this is nothing but the most regular state that the subjectivity can display when it exists.
It is written in the stars to have one thought, just one, one that implies love. However, love
supposes madness, and madness supposes postponement. One can postpone almost anything in the
name of love but not the love itself. It only takes a split second and everything turns to a waste of
feelings. The postponement syndrome works very well in the case of the most normal madman. He
feeds himself with the others’ disdain, with their mockery but with the unrealized resignation as
well. Resignation, resignation, resignation! Could it be like this? And still a forlorn hope can be
sensed in the light of resignation. Strong emotions gather within yourself. The strongest is that one
which develops the fear of the one eager for anointment. It’s necessary to have as much sacred oil
as possible. Do we need hope as well? Or love at first sight? A simple question and a delicate
answer.
It’s written in the stars: ,,Henisme tas mixanas chenergat metidolo dakos safael. Naka, s
akant tas mecartid sontez. Persavosentloschecalcosventiuno jvoisaga astalapr khergea
nigataklfovmniud persasster”. A message transmitted through the voice of the irrational to a lucid
subjectivity.

ONE FORBIDDEN LOVE

160
 Forbidden love means loving more than one soul, crying and tasting the melancholia of love,
springing up toward the heights, and words becoming significant silences; building a way in the
heights where roses, tulips and lilies decode the love oath; being on a star-scattered road, sipping
the love light, and having love but a forbidden love between the stars and the hope. A last homage
is paid to the debris of emotions, a last journey for those who have given up the tumult of life, a last
vow made with eternity in the name of forbidden love. The out of love and resignation potion
causes depressions which commemorate the bygone memories sacrificed for SOMEBODY DEAR.
Strong soul torments arise a strong desire, that of seeing SOMEBODY DEAR as soon as
possible. The questions end up in quests becoming aware of the dear one’s missing, of moments
that waste away in love. A light rises and sets and then it rises again and sets soon after and so on
until the beauty of the thrills coming out of the passion of those who love each other, but are afraid
to love becomes the hope of a moment which might come one day. To be near SOMEBODY
DEAR! Yet is SOMEBODY DEAR in love with SOMEBODY DEAR? In fact, this question does
not need any answer as long as love is forbidden. Choosing eventually to stay near SOMEBODY
DEAR means, on the one hand rejecting a DESTINY against which you have been always fighting
and protesting and on the other hand accepting a new DESTINY, the one you have just created and
for which you have given up everything except that SOMEBODY DEAR, and not that one which
you had the courage to create in the name of the forbidden love. What you feel, in effect, belongs to
you and is related to subjectivity. And subjectivity has the right to speak in this way: “coming out of
the fairy tales, I catch a glimpse of the forbidden love whose expressive look betrays the goodness
of the soul; I can see the forbidden love which baffles me; at the same time I receive the smile of
this forbidden love, a smile that always makes me laugh.” A kiss sent to the loved soul quietly
replies with some extra ones exactly as a proof (as if something like this were needed) that love is
possible no matter when or where. Therefore, the joy transmitted to the secretly loved soul turns
into anger interwoven with nostalgia. Tormented wanderings loom ahead a destiny where
everything may occur. Moreover, the born of love emotion is wonderful when it is transmitted
through the eyes of the souls.
To love a sunray means suffering too. Any love lived intensively supposes a powerful fire
that leads to self-destruction which involves on the one hand, an internal-combustion process and
on the other hand nausea sensations due to sunstroke caused by the sunray. Hence, in fact the
suffering state is born through love. Moreover, love caused in its turn by hate highlights the fact that
there is a strong passion based on unhappiness.

161
 A frozen remembrance supposes the magic of love. The time of the awakening abducts the
obsession from love. The consciousness, the reason renders a wild relish whose look is toward the
body which expresses its personality through convulsions; finally, for a moment, the forbidden love
becomes tragic or even more turns into obsessions. I love, you love, we love so many explanations
for one emotion which is unrequited sometimes.
The magic of this feeling strikes the doors of your own soul forcefully. It wants to conquer
any secret thought, it wants to take outside the love and the hate, the beauty and the ugliness.
SOMEBODY DEAR attracts like a magnet the already haunted by the spell of the forbidden love
soul. Only when the emotions are mutual do the sweet suffering and the bitter love turn into
personal satisfactions.
To love and be loved with the same intensity! But who could measure something like that?
How can the purity of such love be assessed?
This, of course, is a perfect pretext. A forbidden love confesses to people around, and those
who love each other start crying and saying what they have to say:
The statue: You know, I’ve been missing SOMEBODY DEAR!
The falcon: You know, I’ve been missing SOMEBODY DEAR!
The statue: Where has your vagrant soul been wandering?
The falcon: Here and there, in the past, the present, the future.
The statue: And still, don’t you ever get tired? Although you see a lot of things you are rather sad. I
want to see at least a smile on you face now, and in this way I realize whether it beams and dreams
of something pleasant.
The falcon: I want to see a smile on your face too. I want this because you know it very well that
there are deep feelings between you and me. My sadness can be seen into your eyes.
The statue: The feelings are the same maybe just the contexts are different.
The falcon: Any Dionysiac experience is forbidden, any emotion…But I want to tell you that I wish
I could smile, I wish I could tell you that I care about you more than you can imagine it, I wish I
were here near you, I wish I were smiling at you.
The statue: A smile can mean a lot to the one who receives it, but even more to the one who sends
it.
The falcon: That’s true! And that’s why I tried my best (I did everything in my power) to climb
down to you, near SOMEBODY DEAR who means so much to me, to come from up there where
the world is seen differently. I came to take you with me, to fly away, to be together. I came to
smile and to see you smiling. I came for us to smile together at the hope, the future. I know that

162
even though the deeds may represent mistakes for me they are, in fact life lessons… What I want is
to learn…
The statue: I want the same thing and you know it very well. I want to have SOMEBODY DEAR
near me for the rest of my life. I would like to fly with you and feel your protective wings, to feel
your courage that ebbed away from me a long time ago, to take my risks just like that.
The falcon: And then? Look, right now I’m starting to kiss you, to help you get off the pedestal, to
abduct you from this world! Let me hug you!
The statue: Why? Do you somehow think that your wings can cover, protect or unchain the
hardness of my soul? Will your embrace give my joy back? What about my happiness? Will you
hug me and take the sufferance born out of incapacity up there with you? I think that my love would
waste away, and I couldn’t stand taking part in this convoy…Wait, don’t hurry! I wanted to tell you
that I’m also thinking about you, SOMEBODY DEAR, although I know that your soul will be
shrouded in sorrow and regret in a few moments. You know it very well that any kiss you give me
and any try of yours to make me detach from this world will do me more harm. With every kiss that
you offer me and which is born from your soul the love becomes deeper and consumes itself. So do
you, you start to decay, you begin to waste your inner force. My way of being would mean a weight
too heavy for you, a weight that I do not have the slightest idea how you could carry. My destiny is
here for the time being. Yours is that of always being in the heights. The same sad destiny looks
upon sufferance, helplessness, non-existence…
The falcon: You are being too rational…
The statue: You’re wasting your feelings too easily…
The falcon: Then, I won’t say anything, I won’t show you how much I love you; I’ll be silent but
I’ll stay here near you.
The statue: What do you mean by being silent? Why don’t you answer me? Have I said something
so wrong that I don’t deserve anything not even a word? Now I don’t know what else to say and I
can’t explain myself why I miss you so much all the time. What do you mean by staying here near
me? But your destiny is different, it’s not this, you don’t have to stay here. Your life means to fly, to
survive, to fight and to defeat ever and ever, to be up there all the time; you are still up even if you
come down. Your successes are called your successes. I dare say that in your life one can see
something special, because you yourself are special.
The falcon: Is what you’re saying a way of getting rid of love through love?
The statue: You have entered my soul though I don’t accept the warmth. You have opened my eyes
and blinded me with your love. I start feeling my being…

163
The falcon: The warmth has always been in your soul. And your eyes are in fact the eyes of your
own soul. What happens to us now is related to everything there is around us. We always keep our
eyes closed because we don’t want to accept the reality, we refuse to completely open them. And
that is why when we suddenly open them this reality blinds us. At that moment we feel the distrust.
I think we must know when to open our eyes and we must know when to close them as well. The
soul needs the otherness but it also needs itself. You have to know how to relate what is around you
to love that’s the essence of everything, taking even a risk: that of losing yourself; when you fly you
risk; when you love, you are part of a deep abyss, subordinating yourself to special experiences;
everything you are feeling right now receives an emotional value.
The statue: I can’t explain myself why I’m feeling this way. Everything is so confusing and I
wonder why. And moreover, even if you are near me I miss you, SOMEBODY DEAR. I don’t want
you to leave at all, I only want you to stay near me forever, but I feel, I do feel that you have a
future, that you have at least one more flight to make, you have at least one more life to live. I know
I contradict myself now but am I aware of being in love?
The falcon: Yes, I have at least one life to live, but near SOMEBODY DEAR, near you. My love
towards you betrays an emotional complicity. We only have to confess that we love each other and
then nothing is confusing in such an experience.
The statue: Yes, it is confusing… Why should we confess if it is useless? The things remain almost
the same…
The falcon: Your eyes look in one direction, mine in another, but our dream embodies a reality.
You make me believe in fatalism and resignation. My words fade away and I am silent, but I live
near you.
The statue: Why should you be silent? Why should you live without the freedom of speech? If you
feel like expressing yourself don’t stop. My situation is different though. That is why I do not
accept the confession in this experience. But you go farther in the name of love…
The falcon: Yes, in the name of a forbidden love…I love you and I know that you love me too.
Why is it so difficult for you to pronounce these words? You love those around you so much and
though you don’t want to attach to anybody; you love the life that you hum on, and still you only
have life when I’m near you; we have one fate to share. What do you think? Is love the same for
everybody? Is love different? If it has various shapes, then does the plurality mean accomplishment,
absolute, or on the contrary relativism?
The statue: Which is your opinion, though? Are all the discussions on this topic of any use? The
only thing I know is that I’m thinking about SOMEBODY DEAR and I don’t know if this is good

164
or bad. These are some confusing sensations, but beautiful at the same time. And do not forget: the
relativism must be accepted because it’s unavoidable.
The falcon: But what you’re saying is nonsense. You may be right. Nevertheless, in my case
confusion turned into certainty. It’s a split second.
The statue: Only one second? I see…then, why don’t you believe me when I’m telling you there are
confusing sensations.
The falcon: I think each being loves differently, though the emotion is the same, and this emotion
only needs a second to become ignorance.
The statue: There is no reason for this ignorance. And, however, maybe this is what everybody
deserves, ignorance.
The falcon: Love as well also deserves ignorance and it must be called, shouted at, begged. And I
will always come to you with it.
The statue: If you were to come you would know that my thoughts wouldn’t obey my reason but
my soul. My reason is turning into a strong sensation.
The falcon: Let’s run away, somewhere far from here to be together only the two of us! We need
each other, I need you, you need me!
The statue: Everything you say is so beautiful...I feel wonderful! You should know that I like to
keep dreaming. It’s so beautiful! I would like us to go somewhere far away, because we have one
dream to fulfill, we have the same dream. All I know is I need to live this dream with you; and I
also know that you feel the same. I want to feel your touch and not to be afraid of wind, rain, snow,
sadness, loneliness… In the beginning I could not look at you, at your eyes; any time you visited me
you would come from somewhere high, very high, and my soul was made of stone; all who passed
by would take a piece of myself; all those who needed resignation. Even the wind would take
something from my spirit. I know that you are my beautiful dream which gave me love, a dream
which gave me the power to fly and fall, it offered me an unutterable but confessed love.
The falcon: The past is back. It’s very difficult to distinguish between the reality I’m experiencing
and another reality. I live my life to the full at least twice, I’m even afraid to fly because I know that
my fall would affect you, I’m afraid to believe that I can be so madly in love with you, I’m afraid of
this fear. I have fallen into a precipice of disappointment, but I love and I don’t regret anything.
The statue: But times will come when you cannot stay here; you need another life. I know that our
love is only ours and that nobody can stop it. But you’ll be far away, you’ll be leaving, rising
somewhere up…
The falcon: I told you that I don’t regret anything I’m doing; I’d rather stay here, live and relive our
love together, our forbidden love. Do you know? I dreamt you last night, you were full of life.
165
The statue: I am trapped in your claws, I look into the distance, into the sweet temptation of the
endless skies. And I’m not afraid now because the infinite will be lived for a moment. This is
another type of knowledge in which hope takes part. Lost in this endless knowledge I know that I
will feel the sufferance diminished by the burning flame of the desire not to exist but to be.
The falcon: The desire sends us to the image and the imaginary. Thus, the image becomes a
memory when the memory receives an image. The imaginary supposes this type of world, one that
is based on a reality frame specific to the universe.
The statue: Listen to the universe for a few moments. Listen how the universe is singing: “You are
my love!”; the universe is singing a comforting feeling, a happiness…Yes, a comforting feeling,
happiness, a resignation…I know that the falcon’s death is my death too.
The falcon: I know that the silence of the statue is my eternity too…
Somewhere in time (if it exists) and in space (if it can be perceived) a voice can be heard, a
song which mentions some forbidden love between a statue and a falcon. But who was the statue?
But who was the falcon? Wasn’t the statue in fact the falcon and the falcon the statue? Didn’t the
words, the experiences belong to the other one? If yes, then the love fulfilled through confession
and wasted away through immortality. The other answers are absurd but the absurdity is part of our
existence. A love cry, a love song, a meaningful silence, none of these have to be understood they
must only be lived. A wrinkle can be noticed on the face of love, a strange thought pierces the
horizon of waiting. Could big words be expressed through silence? The memories give birth to an
idea: through pleasures and understandings life is accepted to have a new meaning or to be lacking
a non-sense.

WHEN YOU LOSE SOMEBODY DEAR

When you lose Somebody Dear you try coyly to keep your forbidden love secret. A stupid
mistake! The genius of love lodges inside the intimacy of the being and it should not limit the
freedom to express your feelings at all. On the contrary, the confessed love determines a dynamic of
the deepest emotions, giving authority to the unique, indispensable moments and creating an infinite
diversity of existential forms.
When the forbidden love is deep the soul exteriorizes in experiences. Love supposes a
dream which modifies the ontological states of the being. When you lose Somebody Dear any word
is useless, and those who try to comfort you cannot replace the life that you used to have; therefore,

166
no near future can bring back the joy of that bygone love. Different languages and artificial
explanations which are useless try to comfort the soul that loved and still loves. The memories
create a time which you would like to repeat itself at least once; you would like an instant when at
least once to admit that you have loved and to promise yourself another beginning.
When you lose Somebody Dear everything becomes eternity. The way in which the love
fades away in eternity no longer matters. Every pretext is useless as the separation from the loved
person caused an emotional suicide simultaneously. It is alleged that there is no life when there is
no love, ambition and resignation. It is alleged that there is no death where the life is cancelled
through love. Everything is founded on some complicity between ambition and love. In this way,
the resignation is also felt. The eternity replaces the immortality but the conversion is also possible:
the immortality replaces the eternity. Moreover, any love dynamic tends towards perfection which
is however, transcendent to the rational. But this specific type of love is threatened all the time by
the image of a terrible dream, that is: the love lost because of the love itself.
When you really care about somebody you do not want to accept the power of death.
Furthermore, you think you can fight death itself. The fear is within yourself and you think you can
master it. LOVE helps you and it is the only one which helps you to overcome an existential crisis
like this but it is also the one which makes you suffer when you break off with Somebody Dear.
Lost in the silence of resignation the conscience cancels the rational. Also, life means death penalty
and death means the nonbeing. Thus the idea is that a soul cannot survive without pain if it lived for
some time near another soul that it loved and which is already in a different world, the world of
resignation.
The nonbeing brings about resignation and it turns the being into stone. At its turn the
resignation brings about sufferance and the sufferance in order to get rid of the self refers to
forgiveness. But none of these brings back the being that has been near you once, Somebody Dear,
the being whom you discussed with once, you laughed, you cried, and why not you debated the
contradictions of life and death. As for forgiveness, where is it, what role does it play in all these?
The soul, the soul is here everywhere, it’s where it should be, it exists.
What about the others? Where are they? Somewhere around here, looking and thinking and
feeling the pain at the same time; at the same time, the others are trying to feel the love too. But
everything changes and becomes a moment. A bygone moment! A moment which will remind of
another one but one which ended somewhere, some time. The others are sentenced to sufferance,
forgiveness, prayer, hope, life but also death. You look at the one who is no longer here, and the
crazy, crazy thoughts run somewhere, in the time that passed, they start to bring about tears,
sufferance, pain. The tears make the sufferance of the soul easier, the sufferance supposes the pain
167
awareness and the pain gives birth to hidden tears into the way of being. Gradually, as the lapse of
time is getting deeper and more intense you start to shudder, to shout. But who is listening to you?
Death expresses the significance of life, as life expresses the brutal force of death. It’s no
use talking about humanism in these moments. Only then does a pale image of consolation offer a
bygone memory. You have to be human with the one that is humane with you; you have to be
humane with the system to which you belong, too. If the system is not capable of offering you
humaneness and immortality then you only have to fight against it in the name of an idealistic
humanism and a sacred immortality. Indeed, this fight expresses the supreme condition of adjusting
to a new way of living. If the world changes or becomes the same then the new appeared humanism
should be taken into consideration, too. At the same time the idea of the immortality of subjectivity
should not be ignored. In other words, the illusion has to be accepted as a new type of resignation.
The illusion reminds of the spirit reality but also of love. In this way, the essence of love has to
overcome its cryptic dimension of not daring to requite it.
To love and be jealous of it at the same time. To love it as something normal and express
your jealousy because it can abandon you any time for the otherness. Love is a form of jealousy
encoded in an affective experience of the soul. Jealousy is a form of hidden love which betrays the
passion of soul. The present is the one that counts and not the future; the future counts when you
dream, and the present helps you to accomplish the dream. Whereas love and jealousy transfer
through(in) the dream the tumult of the thought and the soul. Through(in) the dream the pain does
not become real. The pain should not be caused to the people around but only accepted and
understood. The sufferance only has to be lived but not aroused. But if it is, it must be left to
manifest itself until it dies out. But the lack of sufferance points out a misunderstanding even in its
own manifestation. What’s missing now to the soul is the non-despair. That is why, at this moment
the best solution is the revolt against the existence. In fact a trivial and without originality trial!
The separation from Somebody Dear leads to a new attitude. You miss Somebody Dear so
much that the people around you simply do not count anymore. The escape into the bygone
memories is like a comfort to the tormented by pain soul. You cannot accept that the unavoidable
happened, you cannot accept that your love is far away from you.
A clash feeling turns the being upside down when it separates from Somebody Dear. Thanks
to the imaginary, the subjectivity flees into memories and illusions. The modifications of the
harmonious reality render a meaningless, monotonous world. Its silence reveals the necessity of
resignation. A certain instability is present at the level of that particular reality.
The structural transformations of what used to be full of life depict another type of
relationship with the universe. The impossibility as a decisive form of resignation intensifies the
168
pain and the acceptance. At the same time the helplessness wipes away any trace of affectivity
willing to manifest at the level of existence. This paradox underlines the constraint of the
manifestation freedom by the necessity laws.
Never does the instant fly to eternity without the wings of resignation. It is about a balance
which demands to be understood in secrecy, a secrecy of the bygone recovery. A non brilliant
secrecy which mirrors the genius of the one who has the courage to revolt, of the one who has the
courage to cry, to laugh, to wait, to sing, “to try” to be crazy from the others’ point of view. It’s
time for a dance, a dance facing the silence, the eternity. A victory, some would say! Yes, but a
victory which costs too much, others would say! Who would care, after all?
The waiting instant calls out the grief through the incessant tumult of the soul. When the
reasoning goes far away the praise of goodbye must be a priority in the story that is just unfolding, a
story which in effect, will be forgotten quite soon. The charm of life disappears once the light of
death rises sooner out of the being’s desire. This prayer is born out of a repression generated by the
injustice present in the instant prior to the nothingness. In addition, a sacrifice imposes itself in a
time like this but one that would express the courage of the subjectivity. Here is a courage that
brings, some would say, madness! Yes, it is the madness of the concrete willing to throw the
lucidity of the comprehension in a secret dance.
The dance brings the regret besides the resignation. Therefore, the discomfort which is born
out of the fall reduces the reality to the instability. Furthermore, the rational constructions
symbolize the infant joy of the certainty. Thus, when the illusion and the hope come together the
lofty act becomes speculation. All in all, the courage vanishes by causing and becoming aware of
the frustration and the metaphysical creation places the absolute to the limit of diversity. The
insoluble charm of the irrational captures the dance of the spirit gradually. Beyond the fall, there is
the accomplishment, the light, the rise: the accomplishment of the resignation, the light of regret,
the rise of the spirit. The abandonment penalty calls for the wandering subjectivity in the existence.
Any form of experience is terrifying when the dim aspects of reality acquire significance in
an effort of making the reality objective. The same old issue of believing in something superior
brings a change of the reason process. In this way, the mimetic structure of the reality leads to the
conservation instinct alteration. Thus, the profane becomes primordial in the process of existence
and can only be realized by adopting a certain attitude of carelessness.
Indiscreet emotions and crazy thoughts transform any form of spirituality because the role of
the torture is associated to the image of abhorrence. The disease of those who love each other: the
emotional perfectionism. To be perfect in emotions! To place reason in the heart and become
confused by the gesture of the unpredictable! The frenzy of the reasoning releases an emotional
169
force which through its numerous manifestations expresses contagious prejudices! To be perfect in
your way of reasoning! Superb moments, wonderful wanderings, the times which will come, love!
If life has to be sung in a whisper, love has to be uttered in a gesture.
The beauty of the soul can be seen in the purity of a look. The beauty of love can be seen in
the purity of a gesture. The nobleness of the beauty reaches its peak through the courage of the
subjectivity to imagine a dream in which the hope resists in time. The dream also brings emotions
which wait to become concrete. It is all about knowing what you want and HOW you want
something from you and then from life, from the others, from eternity. The whiteness of light
becomes the prayer of the existence: other masks become visible; to love the one beside you by
being detached, to hate him/her lovingly; techniques and rewards can be sensed in the battles waged
by the incurable sinners. Should the crazy thought be decoded with the patience of a person who
lives a calm life? Could the ignorant’s desire lead to delirium?
To reach the stars, to be a star, to feel the desire, to wish for the achievement, to feel the
helplessness and to keep hoping! To feel the smell of flowers burnt by the flame of love! To
experience the deep love!
Wandering in these spiritual dimensions does nothing but create a frantic atmosphere, a last
breath. The hemorrhage of visions unchains the chaos allowing it to assert itself. The dying man’s
agony leads to a funeral march of the existence. This march is accompanied by drunkenness where
the scent of tulips, roses and lilies penetrates into this really wonderful ending. The demise of this
world emphasizes a perspective where everything is so far away.
When you lose Somebody Dear the wind of forgetfulness sets all around. There used to be a
statue, a statue used to love, a statue preferred the loneliness by resigning. One forbidden love is
sleeping beside her. A falcon is resting forever…

DANCING FACE TO FACE WITH DEATH

The tears are not forbidden to the sad souls. The road to timelessness leads to the other
world door where the reconstruction of eternity is attempted. We always create symbols, plan
systems, resign in the abyss of pseudoscience being in contact with the hypocrisy, snobbishness,
stupidity. The reason must leave room to the emotions which place life at a superior position. When
dancing face to face with death you are in fact laughing at your own eternity, at the conscience of
your own nothingness. The dance supposes a joy which brings in fact the unloading of the soul; but
170
the dance also involves emotion, sadness; dancing face to face with death means, in fact, trying to
fight to counterattack the things which will only remain a memory. The life is only an instant where
the hypostases of the being show the indolence is wrecked. The tears of death lead to resignation,
and the sadness can hide a smile, a smile of resignation. But the resignation supposes an affective
state, an unconfessed emotion. The emotion brings the depth of soul, and the bravery of the reason
brings the impossibility of living in the illusory real world. In this way, the resignation represents
the final form of illusion.
The decay of sincerity is present in every being after all. The decay of sincerity doesn’t even
need to be realized. The decay of sincerity reduces the happiness to a game of disappointment
where the positive experiences predominate. In fact, the positive experiences bring the sufferance
really easily because they end up in accomplishments. The accomplishment does not need the
evolution. The decay of sincerity rejects the game of life by emphasizing the ridicule. How many
suicides gave up their life in an original way? After all, this originality (the passing into
nothingness) is similar to the perspective that some call the pathological point of view. Thus, it
could be very well said that a suicide does not need originality (the originality builds itself from the
experience of the otherness), he only wants to pass into another world and to do that as soon as
possible. Some would be tempted to label this strategy as pathological but only if it looked for the
originality of this way. In this way, what is called life must turn into a pleasant silence of the
eternity, its shout being known through the epitaph and the obituary.
The soul decides the decoding of its own personality through confession. The death is the
feeling of guilt specific to this life. But one can make mistakes in life, and then the wonderful
feeling of death appears; you want to escape, to save yourself but you do not succeed; and you only
have to resign. Moreover, the resignation leads to death finally, so it is better to fight death with
death. After all, there is a risk here, and the risk does not have to be accepted but lived. The
discretion can bring the subjective guilt and the bitter taste becomes a certainty. The incapacity to
be superior to your own person means, in fact, a suicide waiting to become concrete. The hate leads
to suicide. To beg suicide means to hate at somebody’s order, a hate coming sometimes from the
inherent fear which anticipates the coming of the unwanted and unexplained moment.
By means of reflexivity the tension of thoughts takes the objectivity to the helplessness of
the otherness, and the potential dignity of the conscience transforms into a vice. The plunge into the
shadows of the reflection creates a bright image of death. At this moment, the existential systems
are governed with the help of rules which ask for their right to immortality. In effect, this
perspective increases the difference among the subjectivities, a situation which draws an ineluctable
conclusion as far as a bygone world is concerned. The fight for the world’s possibility offers its
171
component parts a cold perspective where the central element is taken by the statue of death which
projects fatalistic visions in the world it dominates. It is a statue that sheds tears always calling out
the decay of sincerity in the name of happiness. But this call becomes ridiculous because of the
indifference, the non-action of its existential elements turning into a death rattle. That is why the
statue should climb down from the pedestal of immortality, it has to try to dance. It has to dance
facing death. It is an image that could frighten, by the strange way it is expressed but which would
give courage to the hopeless ones, as their giving up determines a decay of the self sincerity.
Everybody decays when committing suicide: everybody decays when accepting this solution
in the passing to another world process sincerely. Anybody can become self sincere and sincere to
the others with the help of the courage proved in moments of existential fall to pass in the light of
death. And how can anyone do this in the best possible way? It can be done by bringing time
forwards, a situation which is similar to living the time subjectively in a much more intense way: by
committing suicide. In fact, the resignation when dying is after all another type of suicide as it
supposes acceptance; you accept the idea of dying; and accepting this idea means finally to agree
with it (albeit a plain explanation!). This is just one perspective. That is why the resignation should
come first and then the eternity. However, the unspoilt beauty of the eternity and the strong desire
to meet it change the music of life into a wild passion. The blurred forms of the darkness
accompanied by the laurels of sadness symbolize the power of the forthcoming moment. The
indifference expresses an image that asks its right to concession. The shadows of death dance on a
rhythm specific to the loneliness. In effect, the loneliness is the only property that we accept with
resignation in life. In addition, the unaccomplished dream leads to disappointment.
The helpless fears of those who beg life manifest at limited time intervals. The arrogance
and apathy specific to this time show a conspiracy of the gone history, of a history which wants to
regenerate through an icy kiss of the eternity. The arms of this history hold the infinite openness of
space in a graceful dance. It is the same graceful dance of the same statue, it is the dance of
helplessness facing death. The miracle of this dance can be understood as the try of the immobility
to become more mobile than it had been prior to the separation. The last thoughts create suggestive
images, morbid paradigms where those who do not want to understand and accept reality take
refuge in cowardice
In the dance facing death any form of expression is accompanied by brutality. The violence
of death comes from a strong suggestion generally, and those that take part in this ritual are totally
convinced that they only have to obey “a moral duty”. In this way, a decay symptom fills the being
with a feeling of fear. The victory and the innocence acquire value by being indifferent. If any
decay form were accepted then the resignation would have those traits specific to a religious
172
feeling. It is about building a new moral system, effective, some would believe, based more
explicitly on an adolescent ideology. Its challenging aspect transforms gradually into mere obsolete
opinions. The uselessness of any philosophy is determined by the absence of responsibility. The
incessant revolt willing to build a philosophical system does nothing but hit against nullity. The
history of reasoning is almost impossible to understand unless the destructive ideas of the systems
which once existed in a certain social cultural space are taken into consideration. The courage to
deal with death, to show your irony represents nothing but a necessary show off appeared after
becoming aware of an initiating revelation.
The world is made up of meanings. The desperate image of the revolt frees the senses of
loneliness, and the sadness represents the fervor of contempt and the transcendent nothingness. The
versatility of ideas reflects the authenticity of the contempt. The adventure of the subjectivity in
your own dream ends when the need for profoundness (through an excessive form of reasoning)
becomes fanatic. The limits of this image do nothing but reduce the self interest to non-sense.
Therefore, the subtlety of the epitaph present on the tomb in front of which the dance of death is
going shows the useless waste of what was once called life. The dance on the deathbed supposes the
presence of an epitaph where the freedom of nihilism expresses through the dispersion of the being.
In this way, the true living is nothing but a guilty conscience and the thought is the source of intense
interior experiences
The obsession lived intensely cancels the affective state and the thought caresses the autumn
of the soul. The beauty of the morning grows into a splendid night where the desire not to give any
satisfaction to life is the most bearable reality. The terrible shudder of sadness proves that there will
be no tomorrow as leaves may also fall in spring. Leaves are falling on the new tomb and on them
the scorching tears of the statue. The throbbing pace creates a moment which once will be only a
memory that brings the sweet thrills of immortality. Is it about immortality or eternity?

SOMETHING ELSE

The waste of years brings evening stars in the bright nights. Their rays know the tumult of
the subjectivity. Maybe, that is why at certain moments the resignation is the one that decides the
normal course of the existence. Maybe, that is why the ambition is the one that decides the destiny
of the subjectivity. We call vague destinies what we cannot understand; but the moments that we

173
call destinies are vaguer. We roam at the dusk of what we like to call life, being, existence, eternity,
non-being etc.
If there is a destiny then the enthusiasm, the intuition and the good humor suppose a
metaphysics of exactness. The beauty of this supposes liberation, but also deliberation. Still these
lead to the dream. What a weird dream life is, a dream that brings the emotion of touch. A dream
where time stopped being a recidivist. In spite of this, the dream is not forbidden in a world of
innocence where the soul belongs to the non-action, to the fallen statue. Moreover, the dream does
not have to imprison the one that it has just given birth to, a falcon that had the courage to dream.
The stone soul used to be a flower born out of the dust, the ashes and the tears of a statue, the stone
soul used to be a flower born out of the flight, the fall and the tears of a falcon. Some fallen petals,
scattered on the tomb remind of one forbidden love, others withered a long time ago and almost
rotten bring the natural course of nature to the present memory.
A flower is beautiful when it is smiling; it becomes special when its tears express sorrow,
regret, sufferance, all born out of love. When a flower is crying it means that its “soul” is trying to
remain where it was born. Its “soul” is trying to remember but the memories are talking and they
hurt. It misses that which somewhere, sometime came alive: one forbidden love. It misses it so
much, it does not know if such love will ever come back. A thought and a memory flash by at this
moment, the thought of destroying itself forever, of ever feeling the emotion and the memory of one
deep love. And still, one cannot do without pain, one could not conceive the beauty and the memory
without tears; new, grey thoughts are looming in the deserted universes; the teleological love can
only terminate what it once started, that is a dream.
In a dream the death smiles and you smile back at it... Its force attracts the being like a
magnet. There is an untold complicity between the thought and the universe. An icy look allows the
sleep of eternity to get the life. The warm kiss of death expresses a justification of the fact that the
forbidden love, the first true love will never be forgotten. To reach the dream means to believe in
Vernichtung. Despite all these, the spirit should not be stopped in its playfulness. In life, though,
you can turn on the restart button. Still, it can be done with one condition: to settle things down
with the past and the present; it is useless thinking about the future (although it depends on
subjectivity), as everything comes from itself. There are some pages of time that will manage never
to be leafed through, because everything means at this moment something else.
Something else supposes something else. Something special? To involve in the monotony
and save yourself through boredom from the authenticity of the compromised moments. If there is
an awareness of non-action (to do nothing special), then you may betray yourself by giving up the
will to exist. But the lack of originality of this will brings forth resignation, a decay of sincerity.
174
 The courage to be sincere, by the innocence of the many forms of expressions supposes at
its turn a decay, but a decay predestined and diminished somehow by the attitude of the being
facing the ridicule. Nowadays, everybody denies, abjures the otherness built artificially. Thus, it is
about giving up, refusing, being frustrated. Out of pity for the other one, but also out of fear of not
accomplishing something, everything is compromised. To throw blows at your destiny and fly
through the abyss created by the unknown wave.
Under these circumstances, the responsibility brings the shudder of your own being. It
watches the essence that sends to the existence. But at the same time, it symbolizes the existence
through the essence. The virtuosity of the spirit leads to states that some explain scientifically using
in this way rational speculations. Why having such an attitude? Because the fear leads to the
pretext and the pretext can cause disappointments.
From disappointments is the reality often built and out of disappointments the success
reaches its peak. Life becomes beautiful as soon as the contextuality is an issue. The dead is even
more beautiful if the drunkenness caused by the sweet-bitter potion of life remains embedded in the
memories of those who still have the power to be. But when the latter also become aware of the
impossibility of being then everything is nothingness. The obsessive interrogation is the one that
brings forth impossible to understand issues.” Are you ok?” is a question that belongs to the
universal language, an interrogation understood by anyone, a concept in which the sacredness of
being is introduced (some would consider this situation an exaggeration- as if I cared). Je m’en
fiche! The connotations show the versatility of the tumult of reasoning. Something else than what
expresses the meaning. To collect meanings and significances out of obsessive thoughts! To keep
secret the attempt to love truly, but to say it aloud to those who love each other!
Having the deepest feeling-love- at the level of the existence involves an easy-going
freedom of expression of the subjectivity. The responsibility of such a subjectivity is conceived by
relating it to the world it belongs. The vitality and longevity of deep love depend on posing a magic
influence that is, on the degree of affectivity invested by the subjectivity. It is about a domination,
but also about a reciprocal exploitation of those who love each other, the goal is to “manipulate”
any form of love which could manifest at the existential level. Moreover, the deep love fascinates
by the force it transmits the subjectivity. In other words, during this affective process one could see
a fight between these two forms of attitude, both born out of love: resignation and ambition.
A continuous time is based on a moment that sends to the conflict. An interior struggle
determines the presence of ambition. At this point the subjectivity imposes itself to overcome the
limit envisaging the impossible. Therefore, everything must be taken to the limit or even beyond.
The need itself to be as high as possible supposes something else as well. A satisfaction which
175
requires sacrifices becomes concrete only based on this perspective, that of the dream. Besides the
fact that the dream ensures the journey to a possible world, it can travel at its turn to alternative
universes.
The labyrinth through which the dream travels expresses the restlessness and the shudder of
the being. Unable to make any gesture it resigns eventually. However, it is tempted to accept the
existence. The traveling thought takes refuge in the wilderness of the helplessness where any type
of symbolism is trapped forever. A kind of black hole of the eternity, where from the hope will only
be able to get out by totally canceling the force generated by the resignation. A last try, a lot of
thoughts, a dream can be seen in the distance, a dream is born somewhere, where the future can be
reached. A logic conclusion cannot always sustain the validity of the reality. Should the sacredness
be considered as an exaggeration of the reality? The unique, sacred fluid of the being and its honest
chastity towards a promised world that belongs to another dimension have to do with a bravery
which devaluates the modesty of the otherness.
The representation of the ambition constitutes a dimension which is governed by the
possibility. That is why, the subjectivity hopes to be able to understand the necessity of the
resignation. Through ambition the resignation receives another meaning. It is exactly this antinomy
between ambition and resignation that justifies this idea. Therefore, such a supposition creates
problems at the level of representations which relate to different levels of understanding. In this
way, certain representations express a certain way of perception by means of which the problem
subordinates to the justifications which the reasoning itself creates.
These representations are special cases of the subjective experience by which the ambition
replaces the resignation and the other way round, the resignation replaces the ambition. It is about a
silent understanding meant to ”solve” in an elegant and diplomatic manner the problem of the
existential anxieties. Yet, the offence that the despair makes to the subjectivity leads to the
suffocation and cancellation of the ambition. Thus, it is in this situation that the beneficial role of
the resignation is noticed. The latter through the “cunning” that it proves intensifies the interior
feelings forcing them to come out. And this process consequently, arouses the ambition out of its
sleepy state where it has just escaped.
There is a certain thing, though: the ambition and the resignation differentiate through the
principledness that the subjectivities prove. A true emulation is visible in this process. The force of
ambition brings the manifestation of an obsessive thought in the presence of a law which
determines the different interpretations on reality. Thus, a phenomenon almost pathological happens
by which a conventional kind of correspondence between goal and ambition is created at an
existential level. Hence a symbolic image of a possible reality. The ambition gives the opportunity
176
to know the world (how dangerous the concept itself of “ world “can be!) which is full of meanings.
Thus, the world is “invaded” by cause-effect relations.
With the help of resignation and ambition the existence does everything in its best to fit the
dimensions of a pragmatic understanding. In other words, as long as the issue on the subjectivity-
existence relationship is obvious, the new way of perception and representation must not be
neglected. Taking everything into account, it could be asserted that any pragmatic paradigm
accepted by the subjectivity justifies a certain perspective of understanding the reality, and also
ensures the presence of the plausible.
These connections express, in effect, the necessity of having some criteria of eligibility by
which the attitudes and “discursive practices “specific to the subjectivity could be supported. It is
about a pragmatism which does not depend only on the interpretations given on the reality but also
on the way the resulted paradigm proves useful on the one hand and on the other hand on the
possible world where that certain paradigm can become concrete. But this perspective sustains a
kind of imaginary which could make an error as far as the application of a paradigm is concerned.
Nonetheless, to admit the existence of alternative universes, of possible worlds does not mean that a
theory, a solution, respectively, can be correct in any possible world, no matter which it was, but
rather that the theory, the solution respectively, can be accepted only in one and only world or even
in none (and this despite the fact that the theory, the solution respectively, prove useful only at the
level of idealization, and here it is obvious the presence of reduction which enjoys a certain
scientifical success from an interpretational point of view).
The total separation from the existence cancels the existence itself. Becoming aware of this
“natural” phenomenon excludes the possibility of establishing another way of being than the one
that exists currently. Still, this awareness supposes something else. The purest experience that
remains after this separation is given by the impossibility of understanding the affinity. The
interpretations are the ones that somehow”rescue” and comfort the curiosity and the anxiety.

A DROP OF CYANIDE IS ENOUGH FOR LOVE, FOR FRIENDSHIP…

When the conscience scolds you, you have nothing to do but enjoy the vomiting of disgust
from a drop of cyanide. A drop of cyanide is enough for love, for friendship, for enmity, for
anything that makes the soul turn to stone. This is the only way to reach a poor level of existence.
The carelessness of the existence creates agitation.

177
 The rain of sighs depicts the time, the memory, the eternity…the noises of the eternity
remind of the taste of blood which flows through the newly fallen white lilies, a new idolatry is
searched and found; the tulips are also scattered on the unstable tomb, and the roses throw their
petals on the past that has just consumed itself…
The memories flow and the shadows resulted from a brightness specific to the light of
madness undulate in the puddle of the newly shed tears. Everything seems too perfect! Something,
though, is not in harmony with a certain state by which the will turns into an illusion. That is why
the subjectivity needs perfusions of indifference. How is it possible, when you see that everything is
perfect, to complain about the imperfections of life? It is interesting that the madness, the
schizophrenia, the disease especially do nothing but put a constraint on you, limit your being. The
certainty of this situation emphasizes in fact the grimaces of the uncertainty.
The most loyal friendship implies the perfect enmity. The friendship derives from
unfulfilment and deep sufferance. The lack of something that cannot be defined is “filled” with
friendship. This feeling is born out of illusion finding its place in the sad being. The burden of
friendship is bearable as long as the one beside you pretends to understand the bitterness of the soul.
Such a behavior merges with the madness of the otherness. To give in to madness, to persevere, to
roam on the eternity properties, all these prove a cancerigenic evolution of the spirit.
The outburst of nobleness of the soul is expressed through the otherness. The conformism of
being nice mimes the pity and the tears at present. This is only a ridiculous model of survival, a
model by which the morality turns into an existential ruin. The sensitiveness for absurdity
symbolizes, in fact, the urge to give up meant to poison the beauty of the dream. The unchangeable
reality leads to the appearance of the barren superstition in a world suffocated by a flattering world.
Making a moral system at the level of the existence cancels the possibility of choice. Thus,
unseparated from the illusion the being takes refuge in unconfessed guilt, preferring to save itself
through a boycott of the profane. The despair that it proves is real however, and involves the
weakness of the prejudices. Because of this a reassessment of the morality is compromised forever.
In this kind of existence the irreversibility proves its sincerity. Any form of survival is
inefficient. The sterility of the weakness of the being rivals with a certain mad deficiency of
understanding. In this way, the useless intelligence of those who want to be among the great wise
men gives its opinion against the absolute. The latter trapped in the vulgarity of their own destiny
show their naïve pride on the horizon of the despotism. The gravity of intolerance that they display
unconsciously does nothing but bring their end quicklier. As if somebody could not care less!
The enmity derives from the understanding of the feeling of friendship. This reality
subjected, in fact, to the sacrifice reduces to the subjective experience of the eternity. The
178
universality of this phenomenon uses up the force of any subjectivity which succeeds in being
aware of such an experience. The clarity of the eternity destroys the expressiveness of normality.
That is why an unavoidable meditation on the existential obscurity must be accepted without any
resistance. Such an apocalyptical image shakes any form of paroxysm, any ecstasy experienced in
order to forget the thought of death. The deep sadness manages to change the joy into contempt and
the hope into regret. Considered ridiculous the existence hides the sigh of the world and the gentle
song of the eternity but also the dance leading to the instant which will never be perceived again.
Laziness and boredom of the being betray a duplicitous mode of existence. This way of
surviving wipes from the subjectivity conscience any existential determinative. Wandering in a
world of disappointment does nothing but add a little monotony to the drowsiness of your own
destiny. This terrible image preserves the stone-still mask of the subjectivity. The desire to revenge
unleashes on the shaky existence. Moreover, in this exaltation the amazing and frightening curiosity
leads at the same time to exasperation and burning delirium.
The exasperation contaminates the being with haunted by frustrations fears. Their intensity
expresses the fall of subjectivity in the vacuum of helplessness. This fall sensation charms the
illusion forms that appear in the existence out of disgusting images. The surprise of destiny resides
in its capacity to invent solutions in order to avoid precisely this vice of existence. This image that
suggests the imperfection of reality brings praises to the reasoning, which in the end proves full of
tempting flatteries and petty cowardice.
The burning delirium gives vain hopes to the thought that dares look at the future. Plunging
into a dream proves the existence of farces at the level of any type of initiative. It is exactly this
deficiency that projects the subjectivity into the possibility, and this passage transforms the sigh of
the destiny. The isolation into the infinity betrays a deep passion towards the endless loneliness.
The ironic smile of the eternity captures the entire universe of the conscience, its vitality. To place
yourself in the vastness of the dream supposes being aware of the impossibility of surviving before
any unpredictable form. Thus, the temptation of a universe, where the prostitution of memories
carries the being towards an excessive reasoning, is the one that fascinates through its lack of
scruple.
In spite of all these the existence of a universe where something else is allowed represents a
gain for the subjectivity when the tears of the soul crystallizes the sensibility. Its necessity gives the
contradiction the possibility of manifesting, a full of dramatization but also of happiness
contradiction. Participating in the destiny of such a world places the infinity in the eternity. In this
way, the extravagance of the eternity is enough to be admired and blessed. The harshness of the

179
sacrifice degenerates in tolerance. Moreover, the kindness will be the consequence of any absurdity.
Where do the metaphysical indifferences begin or end?
A true horrifying disaster looms to the subjective anxieties. The doubt intersperses this
universe with not negligible quantities of ridicule and indifference. Therefore, any intention by
means of which one longs for a moment of happiness is doomed to the derision. Floating on the
waves of unfulfilment the happiness is wrecked in the end on the mediocrity shore. A victim of
superficiality the mediocrity becomes insensible to any form of ambition.
Still, not any subjectivity betrays its own nature by taking refuge in its own pity. The glory
that accompanies the ambition supposes a full of dignity resignation before the eternity. Such a
reaction prevents the separation of the being from itself. The aspirations of the subjectivity do not
end where the nihilism becomes dangerous. On the contrary, the perseverance gathers the crops
when the kindness is not accessible to anyone present in such a competition. The regret that certain
principles are not respected justifies more or less the fact that one must do everything in his/ her
power to obtain the victory. However, as some things prove in certain situations to be more
important than the victory, the same to wage a war according to your own rules proves more
efficient than to respect its” rules”. Thus, to have the mentality of a winner and always be above the
others means to expose yourself to a double danger: on the one hand to the one that involves”
cultivating” a pride that eventually leads to your own destruction and on the other hand, that of
showing the hate and envy of the helpless ones.
The sympathy that the being shows towards the eternity gives satisfaction to the immutable
and inert moments. Relating to the transcendence, the subjectivity succeeds in being saved by
creating a correspondence between the possibility and the sacredness. This form of manifestation
emphasizes a complete result by turning the intentionality concrete in the possible worlds. That is
why, a drop of cyanide is enough for love or friendship…

EPITAPH

You life, forgive the eternity of death as only one thought conjures the regret by resigning
before the present. Flying away, charmed by the smile of the eternity, the shade of silence throws
tears of fire on the newly grown flowers on the fresh tomb. The leaves have been grey for some
time now. In fact, there is only grey and ash. In effect, the vague destinies represent a waste,
splendor of what will soon no longer be. The beauty of a day which will no longer be day, the

180
mystery of night which will not last, these two basic complementarities express a tolerable
reluctance.
I believed in you life so much and you abandoned me for the non existence of the body! I
trusted your optimism so much and you gave me the ontological pessimism! Your running created
an unseen flight specific only to a secrecy. The flight of the soul from the body caused pain and
resignation, expressing peace and tears, bringing silence and loneliness, giving poverty but also
wealth, fetching memory and forgetfulness, offering hate and love! Which is in fact the guarantee of
eternity? Is something like this necessary?
I miss you life! You, the one which showed me what ambition is, you, the one which offered
me love, you, the one which made me taste the resignation potion. Why did you leave me? Here in
eternity, my non existence is crying, it wants something else but not the end. I wanted a grave where
tulips, lilies, roses always to grow. But the time proved mercy, kindness, tolerance only when it
wanted to show its own existence. The time plunged me into eternity, it was the one which offered
me the most beautiful flowers but also it took them away from me. However, instead of tulips, lilies
and roses that enchanted somewhere, sometime the souls who dared to love, there began to grow
forget-me-nots, created and meant to fight with time, resignation, love.
And still, I cannot judge you, dear life, because you left me, I simply regret that the beautiful
moments that you offered me have consumed, have passed at an amazing speed and everything died
out sooner than I could have imagined. I will never forget the splendor of the bygone moments and
the mystery of the past, I will never forget the ambition and the resignation, I will never forget
Somebody Dear, the soul of the one whom I offered all my love, I will not forget the breath of wind
and the wonderful flight, I will not forget and I will not allow the emotion, the joy and the
happiness to waste away.
I also know that here in eternity I still have the right to dream, to desire, to love. I know that
a wonderful story that started somewhere, sometime is not over yet. It was born out of a boundless
ambition and a magic, deep love.

OBITUARY

In the shameless madness of the concrete which comes from a world of the presence, the
waltz of the spirit shows the road to eternity desperately calling out: “Hope, but also freedom!”. It is
the way to philosophy and the thought betrays a great joy; now, a theory different from the normal
one follows its own thinking which is already trivial. Here, only a strong heart can get, when the

181
fire of death burns the water of life, and the indolence which thinks that it knows everything even
the unthinkable, stares at a tear dropping in the abyss. Then another one drops, and another one,
then a bloody one, the ineffable stream flowing which a destiny shows. And so gradually, a graceful
dance appears, a warm kiss of death ex nihilo rises. Place as soon as possible forget-me-nots, tulips,
roses and lilies on my grave but also do not forget to write an obituary, will you? And may
everything remain only symbol, love, philosophy.
Farewell or let us meet when time will tell!

THE TESTAMENT

When In the beginning the interrogation” What does it mean to do philosophy

passionately?” offers a Perspective on silence but also an Involution specific to a form of
existence, which creates a dimension where One Stone Love tries to justify a Reality. How is a
falcon born? How does a falcon die? It is written in the stars …that birth and death experience
One Forbidden Love and When you lose somebody dear everything becomes meaningless. Thus
when Dancing face to face with death the moment becomes an irony, it is Something else, a world
that begins somewhere in the past. That is why, A drop of cyanide is enough for love, for
friendship… and on each one’s tomb an Epitaph should be in the memory of an Obituary. All
these through a Testament!
Persavosentloschecalcosventiuno!

182