c

  


  
 

 În rezultatul cercetării problemelor abordate în lucrare de faţă, noi putem formula următoarele concluzii. În
1944 în RSSM a fost instaurat, după o pauză de trei ani, regimul totalitar sovietic. El a format o structură strict
centralizată a puterii, care completamente era orientată spre Moscova. Pilonul sistemului politic sovietic a fost, ca şi
în 1940, partidul comunist, care a restabilit imediat controlul asupra tuturor sferelor vieţii republicii.
Perioada 1944-1953 este punctul culminant în dezvoltarea regimului sovietic totalitar în RSSM. El era bazat
în întregime pe violenţă faţă de populaţia republicii, utilizând în calitate de măsură ideologică prelucrarea
propagandistică a conştiinţei cetăţenilor republicii. Ideologia în societatea sovietică era sensul, esenţa existenţei
regimului, cu ajutorul căreia se realizau toate acţiunile. În rândul lor era şi colectivizarea, şi adunarea banilor de la
populaţia pentru diferite necesităţi ale conducerii şi formarea imaginii duşmanului din reprezentanţii diferitor pături
sociale, care erau nemulţumiţi de încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor. Pentru a îndeplini aceste obiective propuse,
sistemul politic în RSSM se complica necontenit, în componenţa lui întra tot mai noi instituţii, care strict reglementau
activitatea populaţiei.
Una din direcţiile de bază a regimului totalitar era politica de selectare a cadrelor, care trebuiau să-i
realizeze politica. Aceasta politica era bazată de la bun început pe neîncredere faţă de locuitorii malului drept al
Nistrului, deoarece s-au aflat timp îndelungat sub conducerea administraţiei româneşti. De aceea cadrele de
conducere se alegeau din două surse principale: regiunile de est ale URSS, de unde se îndreptau adepţii fideli ai
regimului ± de obicei ruşi şi ucraineni, care au ocupat majoritatea funcţiilor de răspundere în republică. Cealaltă sursă
a cadrelor a constituit-o foştii funcţionari ai RSSM, care se bucurau de o mai mare simpatie şi încredere din partea
regimului, decât populaţia de pe malul drept al Nistrului. Cu toate că numărul reprezentanţilor malului drept în
aparatul de partid şi de stat treptat creştea, dar şi la începutul anilor ¶60 ei constituiau doar o treime din întregul
aparat. Numai către 1985 situaţia s-a schimbat, dar nu radical ± băştinaşii constituiau 48% din întreaga nomenclatura
de conducere a republicii. Concomitent cu pătrunderea cadrelor rusofone în RSSM, decurgea procesul invers de
migrare a băştinaşilor, prin intermediul căruia regimul asigura politica de deznaţionalizare, ruperea de trecutul şi
cultura lor.
Rolul foarte mare în procesul de deznaţionalizare a jucat politica lingvistică ipocrită a regimului. Sub
camuflajul afirmaţiilor demagogice despre Äînflorirea limbii naţionale în RSSM´ a decurs procesul de constrângere şi
reducere a ei în propriul areal de existenţă la nivel de limbă secundară, exclusă din circuit şi degradând treptat sub
presiunea propagandei şovine a regimului. Locul ei a fost ocupat de limba rusă, care neoficial a devenit unica limba
de stat a republicii. Tot în scopul diminuării limbii naţionale regimul a declanşat numeroase acţiuni propagandistice,
care trebuiau să îmbâcşeze limba băştinaşilor cu un număr mare de cuvinte slavone şi s-o rupă de arealul cultural
romanic.
Nu mai puţine daune a provocat regimul şi în celelalte domenii ale culturii. Ideologii sovietici, obsedaţi de
ideea dezrădăcinării din cultura naţională a oricăror amintiri despre apartenenţa ei la arealul romanic, au făcut tot
posibilul pentru ponegrirea oamenilor de cultură din RSSM şi România. Ei erau anunţaţi Äreprezentanţii culturii
burgheze´, Änaţionalişti´, ideologi burgheji´ ş.a. Astfel se urmărea scopul de a lipsi locuitorii republicii de rădăcinele
sale istorice, de a impune teza falsă despre Älegături istorice strânse ale Moldovei cu cultura slavonă´, de a
argumenta Äculturologic´ apartenenţa teritoriului între Prut şi Nistru la Rusia şi Älegalităţii´ ocupaţiei Basarabiei de
către armatele ruse în 1812. Şi cu toate că pe timpul lui Hruşciov această politică a fost întrucâtva mai moderată, ea
a rămas în esenţa imperială. O astfel de politică a dus la protestele legitime ale populaţiei faţă de acţiunile regimului.
Acest proces, încă din primii ani de existenţă a regimului sovietic, se manifesta în diferite forme. În pofida faptului, că
rezistenţa antisovietică în RSSM nu purta un caracter de război civil, ca în republicile baltice şi Ucraina de Vest, dar
şi aici constatăm existenţa a unui număr mare de grupuri antisovietice înarmate, care luptau contra regimului.
Acţiunile de rezistenţă, cât cele cu uz de forţă, atât şi cele pasive, sub formă de agitaţie antisovietică, dezertărilor sau
eschivărilor de la serviciul militar au avut loc pe parcursul întregii perioade cercetate. Putem vorbi despre faptul, că
populaţia republicii nu s-a supus regimului sovietic şi a luptat continuu pentru eliberarea RSSM de sub jugul sovietic.
Lupta antisovietică în republică era cauzată mereu de neîmpăcarea a populaţiei (în special, a cele
băştinaşe), cu măsurile, petrecute de către regim. În pofida afirmaţiilor demagogice ale activiştilor regimului,
majoritatea celor, care îşi exprimau dezacordul, erau nu Änaţionalişti´ sau Ächiaburi´, ci locuitori simpli ai satelor şi
oraşelor, opinia cărora regimul nu dorea să lua în considerare. Documentele din arhivă dovedesc, că orişice acţiune
a regimului (fie schimbarea preţurilor, hotărârile congresului XX al PCUS, abonarea la împrumuturi ş.a.) provoca
neîncrederea populaţiei locale. Nedorinţa de a ţine cont de această stare de lucruri ducea la lărgirea tot mai mare a
cercului celor nemulţumiţi, care criticau tot mai deschis regimul. Acest proces nu putea fi ascuns sau lichidat, el era
generat în permanenţă de însuşi bazele regimului sovietic.
Moartea lui Stalin a condus la schimbări esenţiale în activitatea organelor de partid şi de stat. N.Hruşciov a
realizat un şir de măsuri, îndreptate spre decentralizarea conducerii, liberalizarea sistemului politic, reducerea
aparatului birocratic. Dar cu toate declaraţiile privind lărgirea drepturilor organelor locale ale puterii s-a păstrat
conducerea lor de către Moscova, care prin multiplele indicaţii birocratice, deseori contradictorii, împiedica
decentralizarea şi liberalizarea lor adevărată. O mare daună procesului liberalizării au adus oscilările permanente a
lui Hruşciov, care provocau haosul în activitatea departamentelor centrale şi locale. Oscilările lui Hruşciov de la o
extremă la o altă crea o atmosferă de confuzie totală, neîncredere în ziua de mâine, provocau indignarea aparatului.
Urmări negative a avut lipsa de perseverenţă în promovarea reformelor, iniţiate de Hruşciov, care, deci, au zdruncinat
temeliile sistemului, dar nu le-au distrus definitiv.
Oscilările cursului politic, formularea permanentă a noilor scopuri creeau o atmosferă de neîncredere şi
nedumerire în organele de partid. Deprinşi cu lipsa de control din partea altor ramuri ale puterii, organele de partid s-
au acomodat cu rolul de stăpân în republica şi în URSS în general. De aceea în rândurile funcţionarilor de partid erau
dese cazurile de Ädecădere morală´, care nu primeau o apreciere adecvată din partea organelor superioare. Pe
timpul lui Stalin în organele de partid domina atmosfera de suspiciune reciprocă şi goană după rezultatele formale, iar
pe de altă parte, şi de critica, care parvenea de la toate niveluri de conducere; pe timpul Äliberalului´ Hruşciov critica
imediat se blochează, şi, necătând la faptul, că în mare măsură a fost depăşită atmosfera denunţurilor reciproce şi a
controlului total, a rămas neclintită ideea Ärolului conducător al partidului´. De aceea toate ramurile puterii au fost
încadrate în atmosfera campaniilor politice, care a fost o trăsătură specifică a perioadei lui Hruşciov.
Congresul XX al PCUS şi dezvăluirea cultului personalităţii lui Stalin a însemnat supunerea criticii a întregii
activităţi a partidului comunist. Pentru prima dată au fost puse sub îndoială pretenţiile partidului de a deţine puterea
nelimitată în ţară; pentru prima dată oamenii au primit posibilitatea de a critica regimul politic sovietic. Acest proces a
afectat atât populaţia, cât şi membrii de partid, care-şi manifestau o atitudine critică faţă de partid şi politica lui. Dar
adevărată liberalizare a fost amânată cu un sfert de secol. Simplificarea structurilor politice în perioada lui Hruşciov
purta un caracter superficial, deoarece a fost efectuată întărirea maşinei birocratice la etajele de jos ale puterii, care a
fost strămutată, dar nu distrusă de reformator. Procesul afirmării opiniei publice pe avanscena politică a URSS a
contribuit la complicarea atmosferei social-politice în ţară. Complicarea sistemului politic prin intermediul birocratizării
şi atmosferei social-politice din ţară au demonstrat elocvent principala lege a dezvoltării oricărei societăţi: fiecare
societate, pe măsura dezvoltării sale, parcurge cale de la cele mai simple la cele mai complicate forme de existenţă.
După apogeul dezvoltării sale adevărate (în URSS ± anul 1953) se începe procesul degradării ireversibile, care se
exprimă în permanentele complicări ale vieţii de stat şi social-politice. La ultima etapa de existenţă urmează explozia,
care aruncă această formă de dezvoltare a societăţii în prăpastia istoriei (care a-şi avut loc în 1991). Societate se
renaşte la o nouă treaptă a dezvoltării sale şi totul se reîncepe. Această lege istorică autorul consideră o concluzie
principală a lucrării date.