c

 




   

În forma sa cea mai simplă, procesul civil are loc între reclamant şi pârât (cele două părţi în
procesul civil), hotărârea judecătorească ce se pronunţă având autoritate de lucru judecat numai faţă
de cei care au participat în procesul respectiv.

Uneori însă, interes sau legătură cu raportul juridic ce a generat procesul au şi alte persoane.
Pentru ca hotărârea să aibă efect şi asupra lor, legea permite, în anumite împrejurări, participarea
acestora la procesul început.

Însăşi legea procesual-civilă a dat părţilor posibilitatea să cheme în cadrul procesului alte
persoane, sub forma :chemării în judecată a acestora, chemarea în garanţie, arătarea titularului
titularului dreptului. Această cerere de chemare în judecată a unor terţi alături de părţile care iniţial
au început procesul se numeşte intervenţie forţată sau indirectă.

Uneori, interesul de a interveni într-un proces poate aparţine şi terţelor persoane, această
formă fiind denumită voluntară.

În cele ce urmează, vom analiza formele de participare a terţilor în procesul civil, prevăzute de
Codul de procedură civilă.

¦
 



Potrivit prevederilor art. 49 C. proc. civ. ,,(1) Oricine are interes într-o pricină ce urmează între
alte persoane. (2) Intervenţia este în interes propriu când cel care in tervine invocă un drept al sau.
(3) Ea este în interesul uneia dintre părţi, când sprijină numai apărarea acesteia.͟

După cum decurge din textul acestui articol, intervenţia voluntara poate fi: ›
 

sau ›
 


 
 .
 Prevederile Codului fac distincţie între cele două forme de intervenţie, după dreptul invocat,
care aparţine în prima situaţie terţului iar în a doua situaţie părţii în favoarea căreia s-a facut
intervenţia, şi nu în funcţie de interes care trebuie sa fie întotdeauna, personal, al terţului.

Aşa de exemplu, dacă într-o cerere în revendicarea imobilară terţul solicită să fie introdus în
proces pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul
litigiului, atât dreptul prestins cât şi interesul sunt proprii ale intervenientului. Dacă într-o cerere în
revendicare, terţul vănzător cere sa fie introdus în proces pentru a-l apăra pe pârât care a cumpărat
bunul de la el, dreptul este al pârâtului, interesul fiind al intervenientului. Din cele prezentate, rezultă
că prin   

 înţelegem cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte părţi
pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces.

Intervenţia voluntara se clasifică în:

a) 

 ;

b)
 
 

  ).

  
 

se face de către terţul care urmăreşte realizarea sau conservarea unui
drept al său sub forma cererii de chemare în judecată ca natură juridică având caracterul acesteia, şi
este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces (reclamant sau pârât ), terţul urmărind să câstige
pentru el obiectul procesului.

Terţul trebuie sa justifice un interes iar cererea formulată trebuie sa aiba legătură cu cererea
principală şi să fie introdusă într-un termen.

Potrivit art. 50 alin. (2) C. Proc. civ. ͣintervenţia principală͟...se poate face numai în faţa primei
instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor͟. Regula enunţată comportă şi o excepţie, anume
prevăzută de lege. Astfel, potrivit art. 50 alin. (3) C. proc. civ. cu acordul părţilor intervenţia principală
se poate face şi în instanţa de apel.

Din punct de vedere procesual intervenţia principală se soluţionează în 2 faze: 
›

  şi 
 
. Încuviinţarea în principiu se poate dispune de către instanţa sesizată
numai după ͣ...ascultarea părţilor şi a celui care intervine...͟(art. 52 C. proc. civ.). Dezbaterile asupra
admiterii în principiu sunt circumstanţiate la admisibilitatea intervenţiei sub aspectul : condiţiilor de
formă, al interesului de a interveni şi al legăturii de conexitate cu cererea principală. Cu acest prilej
instanţa nu are căderea de a examina temeinicia cererii de interventie.
 Asupra încuviinţării în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce nu poate fi atacată
decât o dată cu fondul [art. 52 alin. (2) C. proc. civ.]. Întâmpinarea va trebui să conţină toate
elementele prevăzute de art. 115 C. proc. civ, şi anume:? excepţiile de procedură ce pârâtul ridică la
cererea reclamantului; răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii; dovezile cu care se
apără împotriva fiecărui capăt din cerere; când va cere dovada cu martori, pârâtul va arăta numele şi
locuinţa lor; semnătura.

Părţile împotriva cărora se îndreptă cererea de intervenţie principală au posibilitatea de a

depune întâmpinare [art. 52 alin. (3) C. proc. civ.]. În cazul intervenţiei principale se poate depune şi
cerere reconvenţională.

Codul de procedură civilă cuprinde şi dispoziţii importante privitoare la actele de procedură ale
intervenientului. Potrivit art. 52 C. civ. proc. intervenientul ͣ....va lua procedura în starea în care se
află în momentul admiterii intervenţiei; actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel
care intervine͟. Intervenientul are şi posibilitatea de a propune administrarea unor dovezi
corespunzătoare pentru a-şi proba pretenţiile afirmate în justiţie. Odată admisă în principiu cererea
de intervenţie, intervenientul devine ͞parte͟ în judecată, dobândind sau asumându-şi astfel toate
drepturile şi obligaţiile procesuale care, în general, revin unei ͞părţi͟. Intervenientul principal se
bucură de o poziţie independentă faţă de celealte părţi, putând în principiu sa facă orice acte de
procedură pe care îndeobşte le poate face o parte, fapt pentru care el are calitatea unui veritabil
reclamant în procesul civil. Totodată intervenientul principal, ca orice parte in process, poate sa
exercite toate căile de atac de care dispune partea.1

Intervenţia principală se soluţioneaza o dată cu acţiunea principală (art. 55 C. proc. Civ.),

instanţa pronunţănd o singură hotărâre asupra ambelor cereri. Dacă intervenţia prrincipală
determină întârzierea judecăţii instanţa poate dispune disjungerea ei de cererea principală.

În legătură cu cheltuielile de judecată, intervenientul principal ca parte reclamantă în process

fată de ambele părţi iniţiale, I se aplică prevederiel art. 271 alin. 1 C. proc. civ. :͛Partea care cade în
pretenţiuni va fi obligat la cerere, să plătească cheltuielile de judecată͛. Iar, în caz de coparticipare
procesuală, părţile sunt obligate sa plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau
solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei.

ë

   
       
 
         
    
 
  

            
    
      

 
  
          

      
  

  
 Conform art. 49 alin. (3) C. proc. civ., intervenţia ͙͞este în interesul uneia din părţi când
sprijină numai apărarea acesteia͟. Din chiar textul citat se desprinde concluzia că   

 este o cerere incidentă prin intermediul căreia o terţă persoană, interesata în soluţionarea
unui litigiu, intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia dintre părţile principale.

Intervenţia accesorie se înfăţişează, din punct de vedere al formei, ca o simplă cerere, iar nu ca
o acţiune de sine stătătoare. De aceea, intervenţia accesorie trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute de art. 82 C. proc. civ. Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie făcută
în scris şi să cuprindă arătarea instanţei, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz,
denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. În cazul în care, din orice
motive, cererea nu poate fi semnată, judecătorul va stabili mai întâi identitatea părţii şi iî va citi
acesteia conţinutul cererii. Despre toate acestea judecătorul va face menţiune pe cerere. Cererea va
trebui să cuprinda totuşi şi menţiuni privitoare la justificarea interesului de a intervene şi să indice
partea în favoarea căreia s-a acţionat.

Intervenţia accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa instanţei
de recurs (art. 51 C. proc. civ.). După încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie instanţa va
proceda la comunicarea acesteia faţă de părţile principale. Împotriva cererii de intervenţie accesorie
partea interesată poate depune întâmpinare. Apreciem ca întâmpinarea poate fi depusă chiar de
către partea în favoarea căreia s-a promovat cererea de intervenţie. Acest lucru s-ar putea produce
atunci când partea în favoarea căreia s-a exercitat dreptul de intervenţie apreciază că o atare cale
procedurală este potrivnică intereselor sale.

Împotriva intervenţiei accesorii nu se poate formula însă o acţiune reconvenţională. Această

înterpretare se întemeiază pe faptul că intervenţia accesorie nu constituie o acţiune civilă propriu
zisă, adica un mijloc procedural apt să conducă în mod nemijlocit la valoriifcarea unor pretenţii ale
intervenientului.

Intervenţia accesorie se judecă o dată cu cererea principală. Instanţa nu are posibilitatea de a

dispune disjungerea intervenţiei accesorii de cererea principală. Într-adevăr, intervenţia accesorie nu
ar putea forma obiectul unei judecăţi distincte.

Asupra cererii de intervenţie accesorie instanţa trebuie să se pronunţe chiar in dispozitivul

hotărârii. Modul de soluţionare a intervenţiei accesorii este influenţat în mod semnificativ de soluţia
ce urmează să fie pronunţată în cadrul acţiunii principale.

În cadrul procedurii de soluţionare a intervenţiei accesorii terţul are o poziţie procesuală

limitată, limitarea fiind impusă în mod expres de lege. Intervenientul poate să formuleze orice cerere
sau apărare care sprijină în mod obiectiv poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia s-a formulat
intervenţia; el va putea invoca orice excepţii care sunt de natură sa sprijine apărarea parţii în
favoarea căreia a intervenit.

Acesta dobândeşte calitatea de parte în proces, iar hotărârea ce se va pronunţa îi va fi şi lui

opozabilă. Intervenientul accesoriu va putea exercita apelul sau recursul numai dacă le-a exercitat
partea pentru care el a intervenit.

În ceea ce priveste cheltuielile de judecată, intervenientul accesoriu va suporta numai

cheltuielile ce decurg din propria sa intervenţie; o asemenea interventie nu poate avea ca rezultat
sporirea cheltuielilor părţii principale care a căzut în pretenţii.

¦
  


Intervenţia forţată în procesul civil semnifică, în sensul ei cel mai general, implicarea unei terţe
persoane în procesul ce se poartă între alte persoane, abstracţie făcându-se de voinţa terţului sau
chiar împotriva voinţei lui. Altfel spus, intervenţia forţată există atunci cănd, în cursul unei jurisdicţii,
una dintre părţi indică un terţ în vederea obligării lui să devină parte în proces.

Codul de procedură civilă reglementează trei forme de intervenţie forţată: a)ï 
›

 



  (art. 57-59 C. proc. civ.); b)ï 
›
 
(art. 60-63 C. proc. civ.);
c) 




 (art. 64-66 C.proc. civ.).

a)ï 
›
 



 

Potrivit art.57 C. proc. civ.:͟Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar
putea pretinde aceleaşi drepturi ca si reclamantul͟.

De exemplu, în cazul cesiunii de creanţă când debitorul cedat poate să cheme în instanţă pe
creditorul cesionar. Astfel, într-o speţă2, debitorul cedat chemat în instanţă de cesionar, a solicitat
introducerea în cauză şi a creditorului cedent, pentru ca în contradictoiu şi cu acesta să se constate
fictivitatea chitanţei intervenită între ei, să o anuleze şi, în consecinţă, să respingă cererea
creditorului cesionar.


!    "##$ë%"&  '
   !
  & (
 
 Potrivit art. 57 alin. (2) şi (3) C. proc. civ acest mijloc procesual poate fi folosit de pârăt cât şi de
reclamant, fiind diferit numai momentul la care ei o pot face. Pârâtul poate formula cererea prin
întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar reclamantul o poate depune până la
încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe.

Cererea de chemare în judecată a altei persoane trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de

forma ca şi cererea de chemare în judecată. Va trebui să fie motivată şi comunicată celui chemat în
judecată , cât şi părţii potrivnice din proces. Prin cererea de chemare în judecată, nu se poate
introduce în proces un nou pârât deoarece art. 57 C. proc. civ. prevede că este vorba de ͞ o altă
persoană care ar putea ͞ sa pretindă aceleaşi drepturi ca si reclamantul.

În vederea respectării dreptului la apărare, la exemplarul cererii ce se trimite chematului în

judecată, se vor alătura copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile
de la dosar.[art. 57 alin. (4) C. proc. civ.].

Potrivit art. 58 C. proc. civ., terţul chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient
principal şi deci hotărârea ce se va pronunţa îi va fi opozabilă.

b)ï 
›
 

Articolul 60 alin.(1) prevede ca ͞partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva
căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau
despăgubiri͟.

Garanţia poate să reiasă din lege (în materia vânzării, schimbului, mandatului, cesiunii de
creanţă etc. ) sau din contractul încheiat de părţi.

În cazul în care prin actiunea în instanţă este contestată o convenţie indiferent de motivul
acestei contestări, chemarea in proces a ambelor părţi este absolut necesară întrucât actul atacat,
expresie a aceleiaşi voinţe, nu poate sa fie valabil pentru una din părti şi nevalabil pentru cealaltă.

Nechemarea în proces a uneia dintre părţile actului, nu poate fi înlăturată prin chemarea ei în
garanţie. Pe de alta parte, finalitatea cererii de chemare în garanţie este diferită de aceea a cererii
principale, urmărindu-se rezolvarea în cadrul aceluiaşi proces a raportului juridic dintre pârât şi
chematul în garanţie.

De exemplu, dacă cumpărătorul unui bun imobil este chemat in judecată de o persoană care
revendică acel bun, acesta poate chema în garanţie pe vânzător pentru evicţiune şi în cazul în care
cererea reclamantului este justificată şi se admite să fie despăgubit.
 Chemarea in garanţie este admisibilă şi ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii s-ar
putea întoarce împotriva altei persoane, cu o cerere în despăgubire. În aceste cazuri cererea
pârâtului poate fi depusă odată cu întâmpinarea sau până la prima zi de înfăţişare, iar a
reclamantului până la incheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe.

Cererea de chemare în garanţie, conform art. 62 C. proc. civ., se comunică terţului chemat în
proces, acordându-se un termen pentru a depune întâmpinare şi a-si pregăti apărarea.

Cel chemat în garanţie devine parte în proces şi va putea la rândul lui să cheme în garanţie o
altă persoană, şirul acestor chemări fiind de două persoane.

Scopul cererii în garanţie este dublu:

-permite chematului în garanţie să-şi administreze probele ce le consideră necesare, obligaţia

de garantie devenind activă.

-daca garantul pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre instanţa va admite şi cererea de chemare
în garanţie, soluţionând în acest fel ambele cereri.

Cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principală. Dacă cererea

principală a fost admisă, va fi admisă şi cererea de chemare în garanţie şi invers, soarta acestei cereri
depinzând deci de soluţia dată cu privire la cererea principală.

Soluţia cu privire la cererea de chemare în garanţie (dependentă de soluţia dată cererii

principale), influentează modul de soluţionare a căilor de atac şi judecata în fond după casare. Aşa de
exemplu, apelul declarat de chematul în garanţie, repune în discuţie şi cererea principală. Dacă
ambele cereri au fost respinse însă se admite apelul reclamantului şi rejudecându-se fondul se
admite cererea principală, instanţa va soluţiona şi cererea de chemare în garanţie, întrucăt astfel
hotărârea instanţei este susceptibilă de revizuire potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

c) 






Conform art. 64 ͞pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un
drept asupra unui lucru, va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul,
dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului͟.

Din textul Codului rezulta condiţiile acestei forme de intervenţie forţată:

-poate fi folosită doar de pârât;

 -se poate folosi numai în cazul cererilor prin care se valorifică un drept real3.

Articolul 65 alin. (1) prevede că arătarea titularului dreptului se poate face de către pârât
printr-o cerere motivată, depusă odată cu cu întâmpinarea sau în prima zi de înfăţişare, care se va
comunica şi terţului împreună cu copiile de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisurile de la
dosar.

Situaţii posibile în legătură cu soluţionarea acestor cereri:

-titularul dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte să fie înlocuit cu

pârâtul iniţial. În acest caz titularul dreptului va lua locul pârâtului, acesta fiind scos din cauză [art. 66
alin. (1) C. proc. civ.];

-terţul arătat ca titular se prezintă, recunoaşte susţinerile pârâtului, dar reclamantul nu

consimte ca pârâtul sa fie înlocuit. Şi în acest caz terţul va rămâne în proces în calitate de
intervenient, sau judecata poate continua fără să se modifice raportul procesual ce a fost stabilit prin
cererea de chemare în judecată (soluţia dată în doctrină deoarece nu este reglementată de Codul de
procedură civilă);

-terţul neagă susţinerile pârâtului (susţine că el nu este titularul dreptului real asupra lucrului);

-terţul prezentat ca titular al dreptului, desi a fost citat legal, nus e prezintă la proces.

În aceste ultime două cazuri, potrivit art. 66 alin. (2) C. proc. civ., cel chemat în judecata va
dobândi calitatea de intervenient principal (intervenient forţat), judecata urmând să fie continuată
între reclamant, pârât şi intervenient principal.

Bibliografie:

1.? Deleanu, Ion, Tratat de procedură civilă, volumul I, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
2.? Măgureanu, Florea, Drept procesual civil, Ediţia a VIII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2006;
3.? Leş, Ioan, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

&
)