DROB CĂTĂLIN

ECONOMIE GENERALĂ NOTE DE CURS ŞI DE SEMINAR

BACĂU 2007

2

CUPRINS

CAPITOLUL I Forme de organizare şi funcţionare a economiei sociale ............................ 5
1.1. Tipuri fundamentale ale sistemelor economice ........................................................ 5 1.2. Conceptul, caracteristicile şi tipurile economiei de piaţă concurenţială .................. 8 1.2.1. Sistemul ideal de economie de piaţă concurenţială ................................... 8 1.2.2. Sistemul real al economiei de piaţă concurenţială .................................... 8 1.3. Concurenţa. Forme ale concurenţei ....................................................................................... 10 1.3.1. Concurenţa perfectă ................................................................................. 10 1.3.2. Monopolul ............................................................................................... 11 1.3.3. Concurenţă monopolistică ....................................................................... 12 1.3.4. Oligopolul ................................................................................................ 12

CAPITOLUL II Teoria consumatorului ......................................................................................... 15
2.1. Teoria consumatorului şi a utilităţii economice ..................................................... 15 2.2. Utilitatea cardinală şi ordinală ............................................................................... 17 2.3. Linia (dreapta) bugetului (bugetară) ...................................................................... 19 2.4. Efectul de substituţie şi efectul de venit ................................................................. 21

CAPITOLUL III Teoria cererii ............................................................................................................ 24
3.1. Conceptul economic de cerere. Funcţia de cerere. Factorii de influenţă asupra cererii ............................................................................................................................. 24 3.2. Elasticitatea cererii. Factorii care determină elasticitatea cererii ........................... 26

CAPITOLUL IV Teoria producţiei şi a costurilor ........................................................................ 31
4.1. Definirea şi obiectivele întreprinderii ..................................................................... 31 4.2. Funcţiile întreprinderii ............................................................................................ 33 4.3. Teoria producţiei .................................................................................................... 35 4.4. Teoria ofertei .......................................................................................................... 35 4.5. Teoria costurilor ..................................................................................................... 38

CAPITOLUL V Factorii de producţie ............................................................................................. 41
5.1. Definirea şi clasificarea factorilor de producţie ...................................................... 41 5.2. Productivitatea factorilor de producţie ................................................................... 42 5.3. Elasticitatea producţiei ........................................................................................... 42 5.4. Munca, piaţa muncii şi salariul .............................................................................. 43 5.5. Pământul, resursele naturale şi renta ...................................................................... 46 5.6. Capitalul, dobânda şi profitul ................................................................................. 48

3

... Definirea.....2... Dezvoltarea şi subdezvoltarea economică ............................................................ măsurarea şi tipologia şomajului ............ economii şi investiţii ......................................... 67 8.................2.. 73 Bibliografie .................. consecinţele şi măsurile de combatere a inflaţiei .2.............................................. 55 6........................... Relaţia dintre consum şi investiţii............ 52 6...CAPITOLUL VI Inflaţia şi şomajul ........................1..............1........... 67 8....................................1...................................... Creştere şi dezvoltare economică: asemănări şi deosebiri ...... Modelul IS-LM ...................................................................... Multiplicatorul şi acceleratorul investiţiilor ............1..........................................................................4.......... Ciclicitatea activităţii economice ......................... 59 7.........................1........................1............1. formele şi măsurarea inflaţiei . Factorii şi tipurile creşterii economice .. Şomajul ..................................... 70 Note de seminar .......................... 52 6........................................................................ 95 4 .... consum........ 65 CAPITOLUL VIII Creşterea şi dezvoltarea economică ......................................... 55 6............................................ Definirea................................................. 57 CAPITOLUL VII Relaţia dintre venit.........................2................................... 68 8... 53 6.............................................................. 59 7......................................... Modelul lui Keynes ..................... 67 8..................... Cauzele....2..2..........................2...................... Inflaţia .......... 52 6.......................................................................3................3................... Politici anti-şomaj ...... 63 7.......................

CAPITOLUL I Forme de organizare şi funcţionare a economiei sociale 1. pe două căi distincte: . inclusiv monedă.1. Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi prin intermediul schimbului au coexistat şi coexistă. ale pieţei. pentru cine să se producă? Este agentul economic cel care are iniţiativa şi îşi asumă decizia şi acţiunea de a întreprinde ceva şi culege efectele succesului sau insuccesului? b) Cum. Autoconsumul reprezintă utilizarea propriilor rezultatelor propriei activităţi pentru satisfacerea nevoilor. de-a lungul timpului. autoconsumul intermediar constă în folosirea strugurilor pentru fabricarea de către acesta a vinului destinat propriului consum. Tipuri fundamentale ale sistemelor economice Economia poate fi definită ca fiind ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie dintre obiectivele propuse şi resursele disponibile. primind în compensaţie alte bunuri necesare. sistemul economiei de schimb (piaţă) şi sistemul economiei de comandă. 5 . în timp. din contră. dar. de schimb monetar). Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi. de către fiecare agent economic sau. Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală (autarhică) şi economia de schimb (de mărfuri. economice şi tehnice care are ca obiectiv corelarea nivelului nevoilor (nelimitate) cu volumul resurselor (limitate).fie prin intermediul schimbului. Sistemul economic reprezintă un complex de structuri instituţionale şi sociale. în mod centralizat. pentru întreaga economie? c) Care sunt instituţiile ce adoptă şi verifică calitatea deciziilor şi rezultatele agenţilor economici? Prin instituţiile proprietăţii private. Un producător de struguri realizează autoconsum final pe seama strugurilor consumaţi de el. raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului. Economia naturală reprezintă acel sistem economic sau acea formă de organizare şi funcţionare a economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin autoconsum. concurenţei şi preţurilor libere sau ale proprietăţii publice. cât. cum. Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat. fără a fi nevoie de schimb. cedând bunurile proprii în favoarea altor bunuri obţinute de alţi producători.fie din producţia proprie prin autoconsum. . prin ce modalitate se adoptă decizia pentru a oferi soluţii problemei economice fundamentale? Se realizează aceasta în mod descentralizat. planului centralizat cu indicatori obligatorii pentru agenţii economici? Pe baza răspunsurilor la aceste întrebări se pot desprinde trăsăturile definitorii ale principalelor sisteme economice: sistemul economiei naturale. El apare ca autoconsum final (care permite satisfacerea unor nevoi curente ale oamenilor) şi autoconsum intermediar. O problema importantă a activităţii economice a fost şi este găsirea celor mai bune soluţii la întrebările: Ce şi cât să se producă? Cum să se producă. prin ce metode de combinare a factorilor şi cu ce tehnologii? Pentru cine să se producă? Sistemele economice se caracterizează prin răspunsurile specifice la întrebările: a) Cine decide ce.

Chiar dacă. dar nu în aceiaşi măsură. în ultimă instanţă. importanţa acordată pământului. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii). la baza participării lor. izolarea producătorului din punct de vedere economic. Pe măsura constituirii ştiinţei economice. în virtutea atributelor dreptului de 6 . cât şi la necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici. avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Specializarea conduce atât la sporirea rezultatelor. presupune că agenţii economici îşi pot exercita liber dreptul de decizie. în consecinţă. Aceasta înseamnă că deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului competitiv (comparativ) relativ. în timp.Economia naturală se caracterizează prin câteva trăsături specifice: diversificarea activităţii economice. Ea face ca activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să fie dependente de ale celorlalţi. Aceste schimburi conduc la obţinerea de câştiguri pentru fiecare ţară. pe ramuri (activităţi) şi teritorial. s-a demonstrat că. în sensul că producătorul nespecializat îşi realizează prin munca proprie bunurilor necesare. autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici. în care agenţii economici. Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Adam Smith a demonstrat că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate. concentrarea activităţii economice în jurul pieţei. avantajul comparativ al unui agent economic se modifică specializarea rămâne prima condiţie şi trăsătură a economiei de schimb. specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic. Principiul avantajului competitiv stă şi la baza specializării raţionale a ţărilor în producerea cu precădere a anumitor categorii de bunuri economice şi. naturală a muncii. inclusiv schimbul dintre agenţii economici. prin intermediul agenţilor economici individuali. şi anume producţia de mărfuri. când agentul economic decide. care se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei. diviziunea simplă. existenţa monedei (instituţionalizate) ce creează o nouă treaptă de organizare şi funcţionare a activităţii economice. descentralizarea economiei redusă. Caracteristicile specifice ale economiei de schimb sunt următoarele: specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri diferenţiate. bunurile economice îmbracă forma de marfă. Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile proprietăţii particulare. iar schimbul sau vânzarea bunurilor are la bază criterii economice. Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de organizare a activităţii economice. Specializarea agenţilor economici. considerat a fi principalul factor de producţie. bunuri care sunt destinate schimbului prin actul de vânzare-cumpărare realizat pe piaţă. la obţinerea unui surplus economic. produc bunuri destinate vânzării. la comerţul internaţional. desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii de piaţă (mişcări reciproce de bunuri şi bani între participanţii la schimb). specializaţi şi autonomi.

alături de capital şi specializare. majoritatea acestora fiind destinate schimbului. În cadrul său. asumându-şi beneficiile şi riscurile deciziilor. destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă. Acest sistem de economie este unul total ineficient întrucât bunurile nu sunt produse în raport cu cererea de pe piaţă ci în funcţie de planul de producţie stabilit la nivel central. orientarea acţiunii agenţilor economici se face în mod centralizat şi obligatoriu. 7 . Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia se desfăşoară întreaga viaţă economică.proprietate: posesiunea. cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne. Economia de comandă a apărut ca o reacţie ideologică la unele disfuncţionalităţi ivite în funcţionarea reală a sistemului de piaţă. dispoziţia. Banii reprezintă. În lumea contemporană. Bunurile îmbracă forma de marfă. între subiecţii economici se derulează permanente fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv de monedă). Ansamblul tranzacţiilor economice. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici. majoritatea bunurilor economice îmbracă forma de marfă. Existenţa monedei. care. Concentrarea activităţii economice în jurul pieţei. utilizarea. Prevederile acestuia devin norme pentru agenţii economici. modul de funcţionare a economiei sunt influenţate de către bani. piaţa este aceea care validează deciziile economice. folosindu-se în acest scop aparatul de stat. deşi format din persoane individuale. aceştia fiind evaluaţi în funcţie de modul de realizare a indicatorilor obligatorii pe care-i conţine planul. Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor. ca o alternativă a acestuia. Premisele economice pe care este clădit sistemul de comandă sunt proprietatea publică generalizată şi principiul primordialităţii intereselor generale şi colective. centralizat. Între producţie şi consum. se consideră că acţionează în interesul întregii societăţi. În condiţiile economiei de schimb. În cadrul economiei de schimb. Schimbul poate avea loc direct (un anumit bun contra altuia – troc) sau prin intermediul monedei. ceea ce face ca economia de schimb contemporană să funcţioneze ca o economie monetară. majoritatea schimburilor se realizează prin intermediul monedei. între producător şi consumator se interpune schimbul. Sinteza deciziilor economice o reprezintă planul unic. fiecare este dependent de bunuri furnizate de alţii. Desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii de piaţă. de a căror realizare depinde şi satisfacerea intereselor individuale. Principalele decizii economice sunt concentrate la nivel central. Datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici. gestiunea (sau administrarea) şi uzufructul. Indiferent de modalităţile concrete de funcţionare.

economia mixtă defineşte sistemul economic bazat pe două principii fundamentale: 8 . Conceptul. pe criterii de raţionalitate economică. Concurenţa liberă şi generalizată este cel mai important factor al progresului economic individual. şi pune la dispoziţia populaţiei şi a altor agenţi economici servicii care să le ofere securitate socială. îşi exercită liber dreptul de proprietate asupra bunurilor economice de care dispun (capital tehnic. instituţii etc. elemente. formarea liberă a preţului pe toate pieţele şi la toate categoriile de bunuri economice.) în activitatea agenţilor economici.2.1. sindicate etc. În prezent. noţiunea de economie mixtă reflecta asocierea colectivităţilor publice şi producătorilor privaţi pentru realizarea unor cooperări între stat şi întreprinderile private. întreprinderi. pe baza dreptului de proprietate. capital uman. care asigură cooperarea şi selecţia lor prin prisma rezultatelor economice. Iniţial. în funcţie de propriul interes îşi alege în mod liber partenerii de tranzacţii economice. mecanismele pieţei fiind cele care asigură echilibrul cererii cu oferta. relaţiile economice dintre agenţii economici îmbracă forma tranzacţiilor de piaţă. agenţii economici au libertatea de a desfăşura activităţi economice pe care le consideră oportune în conformitate cu interesul propriu. bilaterale.1. Pe baza preţurilor libere. statul este prezent în activitatea economică în măsura în care este un agent economic ca oricare altul (este cumpărător sau producător de anumite bunuri economice) şi în condiţiile în care respectă integral regulile de funcţionare a sistemului cu piaţă concurenţială. caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă dar şi ale sistemului economiei de comandă. în care fiecare.). infrastructura economică a societăţii.). nivelul şi dinamica preţului reprezintă indicatorul cel mai important de apreciere a stării sistemului şi sursa de fundamentare a deciziilor fiecărui producător şi consumator. Proprietatea privată constituie baza economiei de piaţă. asumându-şi integral avantajele şi riscurile propriilor decizii. Sistemul ideal de economie de piaţă concurenţială Sistemul ideal de tip capitalist se caracterizează prin următoarele: agenţii economici (gospodării. caracteristicile şi tipurile economiei de piaţă concurenţială 1. 1. El asigură doar cadrul legal al funcţionării economiei. Toate economiile contemporane sunt economii mixte conţinând. Sistemul real al economiei de piaţă concurenţială În viaţa reală nici unul dintre modelele teoretice de organizare a economiei de schimb nu funcţionează în formă pură.2.2. bani etc. libere şi directe. modelul teoretic al economiei de piaţă exclude intervenţia statului şi a altor centre de presiune (monopoluri. independenţi juridic şi egali în faţa legii. toţi agenţii economici şi toate categoriile de pieţe se află într-un sistem de concurenţă liberă. în proporţii diferite. raportul dintre cerere şi ofertă este expresia raportului dintre nevoia socială şi resurse.2. existenţa unui sistem generalizat de pieţe interdependente.

iniţiativa. prin intermediul cadrului legislativ şi al pârghiilor economico-financiare. în conformitate cu reglementările legale. inegalităţi în distribuirea veniturilor. ce. necesare adoptării deciziilor. care reprezintă condiţia de bază în obţinerea eficienţei economice şi premisa satisfacerii nevoilor de consum ale populaţiei. Economia mixtă a reprezentat şi o reacţie a politicilor socialiste şi social-democrate faţă de politica liberalã. ceea ce se traduce în maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii pentru cumpărător. acţiunile agenţilor economici au la bază unele comportamente specifice: prevederea. economia este descentralizată. furnizându-le servicii. care asigură reglarea masei monetare şi orientarea acţiunilor celorlalţi agenţi economici. 9 . prin mecanismul preţurilor. existenţa unui sistem financiar-bancar modern. pentru majoritatea bunurilor economice preţurile se formează liber. responsabilitatea. Mecanismul economiei mixte s-a născut pe fondul unor situaţii de criză. concurenţa loială. piaţa este principalul mecanism de reglare a activităţii economice. funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor individuale ale agenţilor economici. cum şi pentru cine se produce. interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii economice. prin negocieri între vânzători şi cumpărători. Alocarea resurselor concordanţa ofertei cu nevoia socială se fac de către piaţă. contracararea şi corectarea unor excese ale funcţionãrii pieţei. şi informaţii. cât şi cine consumă din diferite categorii de bunuri economice necesare. pe care le-a cunoscut sistemul economic şi social şi a unor dezechilibre economico-sociale generate de crize şi recesiuni grave. îi favorizează pe cei puternici. Piaţa indică ce. pe toate categoriile de pieţe. statul asigură respectarea regulilor pieţei. spirit de competiţie etc. b) intervenţia statului în economie pentru compensarea. înlăturându-i pe cei slabi şi ineficienţi. cât. Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă concurenţială O economie naţională contemporană poate fi considerată drept economie cu piaţă concurenţială dacă ea conţine următoarele elemente definitorii: pluralismul formelor de proprietate în cadrul cărora ponderea principală o deţine cea particulară.a) piaţa are un rol de reglare în alocarea resurselor şi în asigurarea cadrului pentru confruntarea şi armonizarea diferitelor categorii de interese. o structură tehnico-economică modernă. Subiecţii fiecărei forme de proprietate îşi asumă în mod independent dreptul de proprietate şi de a decizie. asumarea riscului. dezechilibre economice datorate unor conflicte armate etc. completează şi corectează mecanismul său. completarea. suportând consecinţele acestora. în condiţii de eficienţă.

bancare. Editura Economică. . pentru acapararea pieţei.“Dicţionar juridic de comerţ exterior”. concurenţa reprezintă o rivalitate comercială. Bucureşti. 1975. Forme ale concurenţei O trăsătură de bază a economiei de piaţă o reprezintă concurenţa. potrivit unei definiţii mai cuprinzătoare din domeniul juridic. . clientelă şi pentru obţinerea unor câştiguri cât mai mari1. între firme capitaliste de producţie. A. Editura Academiei. Cea mai simplă modalitate de clasificare a concurenţei distinge două mari tipuri de concurenţă: perfectă şi imperfectă Tabelul nr. monopoluri. motiv pentru care aceasta este cunoscută şi sub numele de economie concurenţială. fapt care asigură imposibilitatea fiecărui agent economic de a influenţa în mod semnificativ formarea preţului pe o anumită piaţă. pag. pentru definirea conceptului de concurenţă au fost folosite noţiuni. 3 Moşteanu T. Existenţa şi dezvoltarea concurenţei reprezintă o formă de manifestare a liberei iniţiative. 2000. atât din domeniul economic cât şi din cel juridic. atât pe plan naţional. prin concurenţă se înţelege lupta dusă. pag. Constantinescu. ţări etc.1. gradul de transparenţă a pieţei. în consecinţă.. 1 Caracteristica Număr ofertanţi Control asupra preţului Bariere de piaţă Tipuri de concurenţă Concurenţa Concurenţa imperfectă perfectă Concurenţă Oligopol Monopol monopolistică mare mare mic unul singur inexistent limitat redus foarte mare inexistente inexistente reduse totale 1. I. Editura Academiei. 36. desfacerea unor produse. comercianţi. Rucăreanu. Bucureşti. Astfel. 182. în scopul realizării unor profituri cât mai mari.“Concurenţa. cât şi internaţional. întreprinzătorii dezvoltând activităţile pe care le consideră cele mai profitabile pentru ei. lupta dusă cu mijloace economice între industriaşi.. 2 1 10 .1. facilităţile sau restricţiile de intrare pe o piaţă. etc. *** . Concurenţa perfectă Concurenţa perfectă porneşte de la premisa că o piaţă concurenţială este cea pe care.“Dicţionarul explicativ al limbii române”.3. 1986. a sporirii volumului de afaceri2. Cei mai semnificativi dintre aceştia sunt3: numărul şi puterea economică a agenţilor economici participanţi la tranzacţiile din cadrul pieţei. ca urmare a acaparării unor segmente tot mai largi de piaţă şi. Concurenţa. Bucureşti. în principal: există un număr mare de cumpărători şi de vânzători. Conform dicţionarului explicativ al limbii române. În cadrul teoriei economice a concurenţei sunt evidenţiaţi o serie de factori care au determinat tipologia concurenţei. gradul de diferenţiere a bunurilor care satisfac o anumită nevoie umană. pag. 58. raportul dintre cererea şi oferta de bunuri. Abordări teoretice şi practice”. conjunctura politică internă şi internaţională.3. De-a lungul timpului.. comerciale.

c) monopol natural. sub formă de fuziuni şi absorbţii sau asocieri. provine din limba greacă şi semnifică un unic vânzător. le este caracteristică concurenţa imperfectă. Atunci când unul sau mai multe din aceste elemente nu sunt întrunite există posibilitatea producerii unui eşec al pieţei. fiind foarte puţine bunurile economice care nu au înlocuitori (substituenţi). Pieţele cu concurenţă imperfectă se prezintă într-o mare diversitate. zăcăminte minerale. iar furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l producă.3. monopolistică şi de oligopol. Monopolul absolut sau pur poate să apară ca: a) drept de licenţă. monopolul ar reprezenta acea situaţie de piaţă în care oferta unui bun este concentrată în mâna unui singur producător (vânzător). Din diversitatea acestora. firmele mici şi mijlocii dintr-un domeniu sunt eliminate de pe o anumită piaţă de către o firmă mare. piaţa de monopol. rezultat din deţinerea unor resurse naturale rare (mine de cărbuni.nu există bariere în calea pătrunderii de noi concurenţi în sectorul respectiv. dar niciodată în formă pură. ar fi valabilă dacă nu ar exista fenomenul de substituibilitate a bunurilor. fie că se vorbeşte de bariere impuse de către autorităţile publice. Astfel. El poate exista doar acolo unde bunul nu are substituenţi apropiaţi. Acestea nu au costuri şi sunt cunoscute în mod egal de către participanţii de pe piaţă. majoritatea nevoilor umane sunt satisfăcute prin intermediul unor bunuri economice. pe care un producător îl deţine temporar. marcă de comerţ. atât din punctul de vedere al numărului de produse pe care le pot achiziţiona cât şi al existenţei unui posibilităţi de substituire a oricărui produs. libertate perfectă de mişcare. 1. în mod deosebit. care se întâlnesc în economiile cu piaţă concurenţială. fapt care afectează bunăstarea generală a societăţii. substituibile.) sau a unor bunuri de capital (reţele de distribuţie sau de transport prin conducte). care se confruntă cu o cerere provenită de la numeroşi subiecţi.). mai mult sau mai puţin. b) monopol de inovaţie. există o libertate de alegere din partea cumpărătorilor. puternică. d) ofertă cu totul particulară a unui specialist (pictor. care se referă la monopolul absolut sau pur. Pornind de la această semnificaţie. Această definiţie. drept de editor (copyright). 11 . creator de modă etc. se disting. Se apreciază că se manifestă concurenţa imperfectă atunci când vânzătorii.2. atunci când oferta sa se referă la un produs nou sau la un produs obţinut printr-un nou proces tehnologic. În această situaţie. e) situaţie temporară când. respectiv cumpărătorii. În realitate. fapt care face ca nici un concurent să nu fie avantajat de pe urma acestor informaţii. resursele nu mai sunt alocate în mod optim în respectiva economie. Pieţelor reale. fixează ei înşişi sau exercită influenţe individuale asupra nivelurilor preţurilor la oferta lor sau la cererea pe care doresc să şi-o satisfacă. de ţiţei etc. fiecare cu forţă economică şi cerere individuală reduse. fie de bariere / piedici impuse de către concurenţii deja existenţi. Monopolul Cuvântul monopol. există un acces egal la informaţii. substituirea perfectă a factorilor de producţie. concurenţa perfectă reprezintă acel model de piaţă care presupune competiţia pură şi cunoaşterea perfectă. sau sunt preluate prin mijloace economice.

Pe piaţa de oligopol. de stil. Diferenţierea poate să se bazeze pe anumite caracteristici ale produsului însuşi. PUF. 1953. lansarea în modele noi. . Elementele care o apropie de piaţă cu concurenţă pură şi perfectă sunt: atomicitatea (există un număr mare de cumpărători şi de vânzători de dimensiuni mici şi asemănătoare) şi intrarea/ieşirea liberă de pe piaţă pe criterii de eficienţă. cum ar fi: particularităţi garantate prin brevete exclusive. deţine o pondere importantă în oferta totală şi are capacitatea de a influenţa piaţa în mod direct (prin deciziile privind preţul. 4 Chamberlin. obţine.3. Concurenţă monopolistică Piaţa monopolistică se caracterizează prin aceea că oferta provine de la un număr foarte mare de agenţi economici ce au o forţă economică redusă şi care produc bunuri cu anumite elemente de originalitate sau specificitate. prin care un tip de bun oferit de o firma este personalizat în raport cu cel oferit de celelalte firme. Din perspectiva ofertei. oferta este asigurată de un număr relativ mic de firme (câţiva vânzători). pentru că el poate fi suprimat prin reacţiile concurenţilor: copierea sau imitarea caracteristicilor produsului. forţei economice. Oligopolul Oligopolul reprezintă tipul de piaţă cel mai răspândit în ţările dezvoltate din punct de vedere economic. costuri de producţie mult mai mici decât o firmă nouă. modul de comercializare etc. de culoare.) şi indirect (prin reacţiile pe care le are la acţiunile concurenţilor).R. Din punct de vedere al consumatorului. 1.f) monopol ca rezultat al economiilor de scară. de asemenea. piaţa monopolistică întruneşte atât elemente care o apropie de piaţa concurenţială pură şi perfectă. care are posibilitatea să dicteze.4. publicitatea. cantitatea. slab. Un preţ prea ridicat descurajează consumul. a unor noi concurenţi. care constă în faptul că o firmă de mari dimensiuni ce îşi desfăşoară activitatea de mai mult timp într-un anumit domeniu de activitate. În situaţie de monopol. din condiţiile care înconjoară vânzarea sa4.. reducând astfel profitul monopolistului. Totuşi monopolul de care dispune fiecare producător este fragil (precar). modificarea preţurilor etc. agentul economic este un aşa numit furnizor de preţ. aproape de unul singur. 1. între care nu există diferenţe semnificative sub aspectul înzestrării tehnice. fiecare cu o forţă economică redusă. cu o forţă economică. dar şi elemente de monopol fragil. Orginalitatea sau diferenţierea produsului constă în faptul că fiecare producător doreşte să-şi particularizeze într-o anumită măsură oferta. Fiecare vânzător reprezintă o firmă mare. abia intrată pe piaţă. condiţiile de vânzare ale produsului. mică. de model. de regulă. principalul dezavantaj al monopolului îl reprezintă existenţa unui singur producător. Elementele de bază care generează aceste forme de monopol reprezintă bariere de intrare în calea pătrunderii. Diferenţierea produsului poate să provină. E. tehnologică şi financiară ridicate. Totuşi monopolul trebuie să ţină seama de reacţia consumatorilor la preţul practicat. în domeniul de activitate respectiv. mărci de fabrică.“La theorie de la concurrence monopolistique ”.3. 12 . Elementele de monopol fragil constau în faptul că fiecare producător aduce pe piaţă bunuri cu elemente specifice. nivelului costului etc.3. Această ofertă se confruntă cu cererea unui număr mare de cumpărători. ambalaje sau recipiente speciale sau originalitate de calitate.

între agenţii economici pot lua naştere anumite acorduri (înţelegeri) cu privire. Duţă. financiare şi organizatorice (contracte de exclusivitate cu furnizorii de anumite materii prime.dacă sunt mai mult de doi producători situaţia de piaţă se va numi oligopol.. aspectele vizate sunt5: stabilirea în comun a preţului de vânzare. în care una din firme deţine controlul asupra celorlalte. A. ţiţei). se constată în ultima perioadă o tendinţă de evitare a războiului preţurilor care poate conduce la falimentul unora în detrimentul altor politici concurenţiale. Editura de Vest. 108. . . Dintre toate acordurile. formală sau informală. energie termică.. cu două tipuri de acorduri: . tehnică de calcul. structura de piaţă se numeşte oligopol eterogen. Acesta reprezintă un acord între producători. ce îşi menţin individualitatea lor. var. Pentru a evita un război al preţurilor. Indiferent dacă este vorba de o înţelegere explicită. Totuşi.). creşterea lor peste acest nivel fiind permisă. politica de influenţare a cererii. Concernul este o înţelegere oligopolistă ce cuprinde firme din diferite domenii de activitate care conlucrează pe principiul cooperării.neoficiale sau tacite. în principal. Ele constau în bariere tehnice (deţinerea de licenţe. holdingul.explicite sau exprese: cartelul. Oligopolurile mai pot fi: a) oligopoluri antagoniste (necooperante). iar barierele de intrare pentru noii concurenţi sunt foarte puternice. 1995. Timişoara. o formă de asociere între producători. Când bunurile sunt de acelaşi gen. asupra preţului de vânzare al produsului. pag.“Pieţe şi preţuri”. Pieţele oligopoliste mai pot caracterizate şi de numărul de producători care acţionează pe piaţă: . între firme. . stabilirea unor preţuri din care pot fi efectuate anumite reduceri între anumite limite. de comun acord. oţel. energie electrică. Producătorii ce sunt incluşi într-un cartel acţionează pe piaţă ca un monopol. servicii financiare juridice şi de consultanţă economică etc. I. creşterea preţurilor.). stabilirea unor preţuri minime de vânzare. Trustul reprezintă un acord. 5 Băbăiţă. există un oligopol pur. cum ar fi: politica vânzărilor. fiecare încercând să-şi maximizeze profitul fără a ţine cont de prezenţa celorlalţi pe piaţă. Când produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec (ciment. a preferinţelor şi opţiunilor consumatorilor etc. brevete etc. de a acţiona în comun în vederea stabilirii unui preţ comun şi a împărţirii pieţei între membrii cartelului. atât în ceea ce priveşte preţurile practicate cât şi în privinţa diferenţierii produselor. dar diferenţiate sub aspect funcţional (autovehicule.).Pe această piaţă cererea este atomizată. b) oligopolurile concertate. trustul. În cazul oligopolurilor antagoniste agenţii economici sunt într-o permanentă concurenţă. 13 . cu reţeaua comercială etc. cel mai puternic este cel care conduce la realizarea unui cartel.dacă sunt doi producători principali situaţia de piaţă se numeşte duopol.

ci prin intermediul preţurilor. neexistând nici o înţelegere între ei. preţul la care îl comercializează cei doi este identic. primul vânzător îşi va ajusta oferta proprie imediat. 3. oferta sa trebuie să fie atât de mare încât să-i permită maximizarea profitului. dintre care: unul (lider). Dacă celălalt vânzător doreşte să intre pe piaţă cu acelaşi tip de bun. singura variabilă care poate fi modificată este cantitatea care se poate vinde în vederea obţinerii unui profit maxim. În acest caz: produsul vândut este omogen. 14 . să obţină la rândul său profit maxim. Duopolul dominant (Bowley) se manifestă atunci când cei doi vânzători de pe piaţă doresc simultan să o domine. Lupta prin preţuri poate duce la falimentul unuia dintre cei doi şi la controlarea sa de către celălalt. cei doi agenţi economici sunt independenţi.Duopulul reprezintă piaţa dominată de doi vânzători care oferă produse similare unui număr larg de cumpărători care au o putere economică aproximativ egală. fiecare dintre ei considerându-l pe celălalt satelit. Procesul de ajustare va continua până în punctul de echilibru în care nici unul dintre cei doi vânzători nu mai recurge la modificarea ofertei. este cel care domină piaţa care este conştient şi care anticipează tot timpul mişcările celui de-al doilea vânzător. celălalt (satelit) care nu poate face altceva decât să se adapteze în permanenţă la condiţiile pe care le impune primul. fără a putea atinge însă volumul de producţie al acestuia. fie la o alianţă între vânzători. Unul dintre vânzători deţine pe piaţă monopolul de ofertă. 2. Duopolul simetric (Cournot) reprezintă situaţia de piaţă în care există doi vânzători care nu încearcă să domine piaţa. Există trei situaţii de piaţă: 1. Cei doi vânzători nu vor mai lupta pe piaţă prin ajustarea producţiei ca în cazul duopolului simetric. Duopol asimetric (Stackelberg) reprezintă situaţia în care pe piaţă există doi vânzători.

sistemului de nevoi. concurenţa) urmăreşte să-şi maximizeze satisfacţia. tradiţiilor şi obiceiurilor sau în dezacord cu acestea. Utilitatea se prezintă sub două aspecte: a) tehnic – utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci ale bunului economic. oferta. ci şi raportarea lor la o trebuinţă a consumatorului. o gospodărie sau o instituţie. Utilitatea totală este satisfacţia globală care se obţine prin consumarea unei anumite cantităţi dintr-un bun de consum. 3. Maximizarea bunăstării este sinonimă cu maximizarea utilităţii economice pe care consumatorul o resimte de pe urma bunurilor ce şi le-a procurat şi consumat. în condiţiile cunoaşterii preţurilor unitare ale bunurilor.1. Teoria consumatorului şi a utilităţii economice Teoria consumatorului are rolul de a analiza comportamentul consumatorului ca reacţie la schimbarea unor variabile economice cum ar fi: preţul bunului. totală şi marginală. El poate fi reprezentat de un individ. Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie reprezintă utilitatea în sens general. bunuri sau servicii. baza utilităţii fiind dată de proprietăţile caracteristice ale bunului respectiv. un grup de indivizi. bunul pe care şi-l doreşte îi poate satisface o anumită nevoie.CAPITOLUL II Teoria consumatorului 2. 2. dispunând pentru achiziţia acestora de un anumit venit. consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv. trebuie îndeplinite anumite condiţii: 1. să şi-l dorească şi să fie dispus să facă sacrificii pentru a-l cumpăra. Ea este în funcţie de cantitatea consumată: creşte pe măsură ce sporeşte cantitatea x consumată din respectivul bun de consum. Teoria comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi de decizie prin care consumatorul. Utilitatea economică poate fi definită ca fiind capacitatea reală sau presupusă a unui bun sau serviciu de a satisface o anumită necesitate umană sau de a crea condiţiile favorabile şi necesare acestui tip de satisfacţie. consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv. conformă normelor morale. având cunoştinţele şi aptitudinile necesare. consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului respectiv la nevoile pe care le are la un moment dat. venitul consumatorului sau preţul celorlalte bunuri. resursele de care dispune (adică bugetul disponibil pentru achiziţii) şi de la condiţiile pieţei (adică preţurile bunurilor. Obţinerea satisfacţiei maxime produse de consumul bunurilor sau serviciilor dobândite cu ajutorul unor resurse limitate defineşte starea de echilibru a consumatorului. 15 . consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale. pornind de la preferinţele proprii. b) economic – utilizarea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale bunului. 4. Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică. Utilitatea individuală – reprezintă satisfacţia pe care o produce fiecare cantitate consumată dintr-un bun economic. Consumatorul este cel care săvârşeşte actul de consum al unor produse. reală sau iluzorie. Utilitatea economică se prezintă sub trei forme: individuală.

Utilitatea marginală 16 .1.1. consumatorul nu acordă mulţimii unităţilor dintr-un anumit bun aceeaşi valoare importantă. 2. 2.2. fiecare unitate consumată are pentru el o anumită utilitate marginală şi o valoare specifică. Legătura dintre utilitatea totală şi cea marginală este prezentată în cele ce urmează pornind de la datele din tabel: Tabel 2. Utilitatea totală Fig. se utilizează noţiunea de utilitate marginală Utilitatea marginală Um reprezintă variaţia utilităţii totale ∆Ut.Ut = f (x) Pentru a determina sensul şi ritmul în care utilitatea totală evoluează. atunci când cantitatea consumată dintr-un bun se modifică. care rezultă prin creşterea cu o unitate ∆x a cantităţii consumată dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind dat) sau satisfacţia produsă de consumul ultimei unităţi dintr-un bun. Ea se determină prin relaţia: ∆U t Um= ∆x În baza utilităţii marginale. Cantitatea consumată Q (număr de unităţi consumate) 0 1 2 3 4 5 6 Ut 20 18 16 12 10 7 Legătura dintre utilitatea totală şi cea marginală Utilitatea totală Ut 0 7 12 16 18 19 19 Um 10 Utilitatea marginală Um – 7–0=7 12 – 7 = 5 16 – 12 = 4 18 – 16 = 2 19 – 18 = 1 19 – 19 = 0 ` 8 7 6 5 4 2 1 1 2 3 4 5 6 Q 1 2 3 4 5 6 Q Fig.

măsurarea utilităţii unui anumit bun este imposibilă deoarece nu există un etalon care poate să stabili gradul de satisfacţie generat de consumul unui bun sau serviciu. ci în ordinea în care le preferă.Utilitatea marginală este descrescătoare pe măsura creşterii consumului.d. utilitatea marginală tinde să se diminueze. Cunoscând faptul că utilitatea totală este o funcţie de cantităţile consumate din anumite bunuri [(Ut = f (x.z.consumatorul posedă suficiente informaţii astfel încât să poată aprecia cu exactitate mărimea utilităţii pentru un anumit bun. 2. pe termen scurt. utilitatea pe care el o acordă diferitelor cantităţi din bunurile x.…w) În realitate. Potrivit acestei legi.y.…w. în condiţii determinate de loc şi timp. utilitatea marginală se determină ca fiind prima derivată a funcţiei de utilitate: Um = Ut’(x. 17 . Un coş de consum exprimă sistemul de nevoi al consumatorului. Această teorie pleacă de la următoarele ipoteze: . unitatea de măsură a acesteia fiind utils (unităţi de utilitate). obişnuinţele. consumatorul îşi elaborează una sau mai multe reţete de consum. utilitatea şi valoarea primei doze este mai mare decât a celei de a doua ş. pentru că fiecare unitate adiţională se adresează unei nevoi în scădere. Marshall a propus renunţarea la această unitate de măsură şi exprimarea utilităţii în unităţi monetare.z. A.y.2. dar şi preferinţele sale. El se bazează pe presupoziţia că un nivel dat de satisfacţie (utilitate) totală (agregată) poate fi obţinut din cantităţi diferite din bunurile x şi y. pentru un consumator dat. z. prin combinaţiile respective.…w)]. gusturile. .…w. mai puţin intensă. disponibilitatea în timp şi spaţiu ale diferitelor bunuri. el neavând preferinţe pentru unul sau altul. însă. Utilitatea marginală descrescândă decurge din faptul că plăcerea (satisfacţia) pe care consumatorul o resimte când măreşte cantitatea consumată dintr-un bun este din ce în ce mai mică. care-i asigură unui consumator dat o anumită utilitate (satisfacţie) totală. când cantitatea consumată dintrun bun economic creşte. Ulterior.m. Două sau mai multe coşuri de consum sunt echivalente dacă îi asigură consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie. în cazul în care aceasta este cardinală (măsurabilă). Pe baza ipotezei legii utilităţii marginale descrescânde. cu cât o persoană a consumat mai mult dintr-un bun. astfel că.consumatorul este capabil să atribuie fiecărei cantităţi dintr-un bun o anumită utilitate. y. z.a. Pentru a înlătura acest neajuns s-a recurs la utilizarea utilităţii ordinale. Utilitatea cardinală şi ordinală Există două teorii cu privire la utilitatea bunurilor: cardinală şi ordinală. y. Această afirmaţie stă la baza formulării legii utilităţii marginale descrescătoare. Aceasta presupune că consumatorul este capabil să ordoneze bunurile nu prin măsurarea cardinală a utilităţii economice. Teoria utilităţii cardinale consideră că utilitatea este măsurabilă. Coşul de consum (sau reţeta de consum) reprezintă specificarea unor cantităţi determinante din bunurile diferite x. cu atât mai puţin este dispusă să plătească pentru a-şi spori consumul din acel bun cu încă o unitate. În teoria alegerii bazată pe măsurarea ordinală a preferinţelor.

Harta de indiferenţă U3 Principalele proprietăţi ale curbei de indiferenţă sunt următoarele: . Reţetele de consum echivalente A. x x1 ∆x x2 A B ∆y y1 y2 U0 y Fig. fiecare corespunzând unui anumit nivel de satisfacţie.4. B etc.curbele de indiferenţă nu se intersectează. Curba de indiferenţă Pentru un anumit individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă. . x U2 U0 U1 y Fig. bazată pe măsurarea ordinală. 18 .3.curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. care generează aceeaşi utilitate (satisfacţie) totală. x şi y. Dacă presupunem că individul are la dispoziţie numai două bunuri.Instrumentele principale în alegerea consumatorului. au la bază faptul real că utilităţi totale identice se asigură prin creşterea cantităţii consumate dintr-un bun şi reducerea unităţilor consumate din celălalt. 2. Totalitatea acestor curbe de indiferenţă formează harta de indiferenţă. sunt: curba de indiferenţă şi rata marginală de substituţie RMS. atunci curba de indiferenţă reprezintă locul geometric al tuturor coşurilor de consum echivalente sau al punctelor ce reflectă cupluri din bunurile x şi y. 2.

putem deduce linia bugetului în una din manierele următoare: p V y= −x x + . x. RMS reprezintă panta curbei de indiferenţă. preţurile produselor şi venitul disponibil pentru achiziţionarea acestora: V = xpx + ypy unde: V – venitul alocat achiziţionării produselor x. ce sunt determinate pornind de la egalarea celor două relaţii de mai sus cu zero: p V V V y= −x x + =0→x= →A( . 2.3. Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe (-∆y) în schimbul unei cantităţi suplimentare din altul ∆x. Pentru a se menţine aceeaşi utilitate totală este necesar ca utilitatea adiţională care se obţine pe baza suplimentării consumului din bunul x să fie egală cu utilitatea la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y. păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate totală). y – cantităţile ce vor fi consumate din cele două produse. py – preţurile aferente produselor x. respectiv y. 0) py py py py x= −y py px + V V V =0→y= → B (0. Pentru reprezentarea grafică a dreptei bugetare se pleacă de la relaţia care se stabileşte între cantităţile. respectiv y. respectiv y. ∆y RMSy/x = | − | ∆x Din punct de vedere matematic.. py py sau: py V + x= −y px px Linia bugetului uneşte punctele de pe axele Ox. y care au preţuri bine determinate şi pe care consumatorul doreşte să le achiziţioneze cheltuind în totalitate veniturile de care dispune. px. respectiv Oy. Umy – utilităţile marginale aferente bunului x. Linia (dreapta) bugetului (bugetară) Linia bugetului (veniturilor) reprezintă totalitatea combinaţiilor dintre două mărfuri x. Având în vedere relaţia de mai sus. se numeşte rată marginală de substituţie RMS. ) px px px 19 . adică: U RMSy/x = mx U my unde: Umx.curbele de indiferenţă sunt convexe.

fie numai marfa y (în punctul A) folosindu-se în întregime venitul. fie se va procura numai marfa x (în punctul B). Punctele situate sub linia bugetului reprezintă combinaţiile între cantităţile celor două mărfuri x şi y care nu depăşesc limitele venitului. În schimb. 0) py y Fig. În punctele A şi B nu există nici o combinaţie între cele două mărfuri x şi y şi. V ) px A( V . toate punctele situate deasupra liniei bugetului reprezintă combinaţii între x şi y ce depăşesc limitele venitului disponibil.x B (0. Dreapta (linia) bugetară ) px şi exprimă din punct de vedere economic cu cât se poate substitui o marfă x cu o altă marfă y. Segmentul AB defineşte mulţimea combinaţiilor pe care consumatorul le poate accepta pentru cumpărarea diverselor cantităţi din cele două mărfuri x şi y folosind întregul venit. prin urmare. Alegerea optimă a combinaţiilor dintre două mărfuri x şi y este în reprezentată de punctul în care curba de indiferenţă este tangentă la linia bugetului (punctul C în figura următoare): Panta (înclinaţia) liniei bugetului este determinată de raportul preţurilor (- py 20 .5. 2.

Efectul de substituire (sau de substituţie) este determinat de variaţiile preţului uneia din cele două mărfuri destinate consumului în condiţiile în care preţul celeilalte mărfi rămâne constant. Decizia optimă a consumatorului y Starea de echilibru a consumatorului se obţine prin maximizarea utilităţii totale.efectul de substituire (efectul Hicks). din punct de vedere al consumatorului.4.x B C A Fig. .efectul de venit. 2. Această stare este atinsă atunci când este satisfăcută următoarea relaţie: U mx p x = U my p y 2. 2.7.6. Efectul de substituire conduce la schimbarea liniei bugetului şi a combinaţiei optime dintre cele două mărfuri. Efectul de substituţie şi efectul de venit Combinaţiile dintre mărfurile pe care consumatorul le poate achiziţiona în funcţie de venit şi preţ prezintă două efecte care se pot manifesta individual sau simultan: . Efectul de substituţie y 21 . ţinând cont de venit şi de preţurile bunurilor ce urmează a fi achiziţionate. deşi preferinţele acestuia rămân neschimbate şi se regăsesc pe aceeaşi curbă de indiferenţă: x B D C F A E Fig.

Linia care uneşte punctele optime C şi F de pe liniile bugetului AB şi ED aflate în tangenţă cu ambele curbe de indiferenţă se numeşte linia de expansiune a veniturilor. x D B F C O A Fig. 2. în favoarea mărfii y.9. prin modificarea preţului. Efectul de venit E y Prin modificarea veniturilor. În realitate. 2. pentru a-şi menţine nivelul de satisfacţie.Dacă preţul mărfii x creşte. Ca urmare. consumatorul. trebuie să renunţe la o parte din consumul mărfii x care a devenit. iar combinaţia optimă de consum se va deplasa pe curba de indiferenţă de la punctul C la F. mai scumpă. Efectul de venit se caracterizează prin translaţia liniei bugetului ca urmare a modificării veniturilor consumatorului în condiţiile menţinerii preţurilor mărfurilor.8. Efectul cumulat de substituţie şi de venit 22 . noului punct de optim F îi corespunde o combinaţie de mărfuri în cantităţi mai mari decât în situaţia liniei bugetului AB. În acest caz. linia bugetului AB se deplasează spre dreapta în poziţia ED. linia bugetului îşi modifică poziţia de la B la D. efectele de substituire şi de venit se pot suprapune prin variaţii simultane de preţ şi de venit: x D B G C F H A E O y Fig.

23 . consumatorul încearcă o substituire între combinaţiile cu acelaşi nivel de satisfacţie (punctele de optim C şi G). datorită creşterii veniturilor sale. optimul se deplasează din punctul G în punctul F situat pe altă curbă de indiferenţă. se modifică şi combinaţiile dintre mărfuri care asigură consumul optim. În aceste condiţii. iar apoi.Iniţial.

precum şi dinamica acesteia sunt determinate de nivelul şi dinamica preţului bunului respectiv. În sens restrâns. dacă preţul bunurilor va scădea. Această relaţie este exprimată de legea cererii. iar diagrama cererii are pantă pozitivă.1. a) Paradoxul Giffen îşi are numele de la economistul irlandez R. Deci. la un anumit preţ dat şi la un moment dat. Variaţia cererii în raport cu preţul bunurilor Excepţiile (paradoxurile) de la legea generală a cererii desemnează situaţiile când cererea este în relaţie pozitivă cu preţul. Funcţia de cerere.CAPITOLUL III Teoria cererii 3. d) cerere de servicii pentru producţie (bunuri de producţie necorporale). de la Q1 la Q2. Acest paradox stabileşte faptul că în situaţia în care se produce o creşterea generalizată a 24 . Dacă. cererea reprezintă cantitatea totală (numărul de unităţi) dintr-un anumit bun. b) cerere de servicii de consum (bunuri de consum necorporale). de exemplu. Conform acestei legi. pentru economia naţională şi mondială. Conceptul economic de cerere. Factorii de influenţă asupra cererii În general. Dimensiunea cererii pentru un anumit bun. Cererea poate fi definită pentru o firmă. cererea se defineşte ca fiind dorinţa de a intra în posesia unui bun material sau serviciu. În funcţie de natura şi destinaţia bunurilor se disting: a) cerere de bunuri materiale (corporale) de consum. Giffen. pentru un grup de întreprinderi dintr-o ramură şi un grup de ramuri. va scădea cantitatea de marfă cerută în perioada de timp respectivă (celelalte condiţii rămânând neschimbate). în mod corespunzător va creşte cantitatea de marfă cerută într-o anumită perioadă şi invers. datorată creşterii preţului bunului respectiv. se realizează o deplasare pe curba cererii de la A la B atunci se produce o diminuare a cantităţii de bunuri cerute. de la p1 la p2: Q Q1 ∆Q Q2 A B ∆p p1 p2 C p Fig 3. între evoluţia preţului unitar al unui bun şi cererea de piaţă pentru bunul respectiv există o relaţie de cauzalitate. care poate fi cumpărată pe piaţă. dacă preţurile cresc. la care se adaugă posibilitatea şi dispoziţia de a plăti preţul cerut pentru acesta.1. c) cerere de bunuri materiale (corporale) de producţie.

pentru a-şi etala “statutul”. în venituri disponibile. de către un individ. sau la creşterea cererii de mărfuri A şi la reducerea celei de mărfuri B. conjunctura economică etc. calitatea bunului. În cazul bunurilor normale. marca fabricii sau marca comercială. cumpără mai ales bunuri ale căror preţuri cresc şi renunţă la achiziţia bunurilor ale căror preţuri relative scad şi devin astfel accesibile unui cerc mai larg de consumatori. Cererea globală. anticipaţiile şi previziunile privind viitorul. Cererea pieţei pentru un bun oarecare se obţine însumând cererile individuale pentru bunul respectiv. relaţia de modificare a cererii în raport cu modificarea venitului fiind directă (pozitivă). În ceea ce priveşte influenţa preţurilor altor produse asupra cererii unui anumit produs. Variaţia cererii cauzată de modificarea preţului bunului se numeşte schimbare cantitativă a cererii. perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei. gusturile consumatorilor. gusturile consumatorilor. respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări. d) cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a importa dintr-o anumită ţară. în cazurile în care nivelurile de preţ unitar nu se modifică. sporindu-şi achiziţiile din bunuri cu valoare nutritivă redusă. agregată. gospodăriile aflate sub pragul sărăciei îşi reduc consumul din bunurile alimentare cu valoare nutritivă ridicată. Structura cererii agregate (globale) este următoarea: a) cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri realizate de către consumatorii finali (familiile). reducerea preţului mărfii A va conduce la creşterea cererii atât de bunuri A cât şi de bunuri B. Deci. factorii demografici. Bunurile inferioare constau în acele bunuri la care relaţia dintre modificarea venitului şi modificarea cererii este negativă: în acest caz. Se poate spune deci. creşterea venitului este însoţită de reducerea cererii.preţurilor. b) Paradoxul de snobism (Veblen) surprinde comportamentul atipic al indivizilor care. preţurile altor produse. că cererea aferentă unei mărfi creşte nu 25 . publicitatea sau reclama făcută bunului respectiv. este cunoscută sub denumirea de cerere individuală. cererea creşte sau scade pe măsură ce venitul creşte sau scade. constă din totalitatea cheltuielilor efectuate într-o economie pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii. Cererea agregată se referă la cererea ce are acoperire în bani. veniturile indivizilor. într-o anumită perioadă de timp. cererea pieţei este egală cu suma cererilor individuale. etc. corespunzător unui cuplu de mărfuri A şi B. Relaţia dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea cerută din bunul respectiv. Este vorba deci de ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii manifestate pe piaţa naţională. Fiecare din aceşti factori evoluează într-o anumită direcţie şi cu o anumită putere de influenţă asupra variaţiei cererii totale. sunt: preţul altor bunuri. b) veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru investiţiile realizate de acestea. utilitatea economică. c) achiziţiile guvernamentale de bunuri făcute pe seama veniturilor bugetare. Veniturile consumatorilor (utilizatorilor) influenţează cererea în mod diferit în funcţie de tipul bunurilor pentru care se manifestă cererea. Factorii sau condiţiile care influenţează cererea individuală. iar reducerea venitului are ca efect creşterea cererii. dacă ele sunt substituibile. dacă ele sunt complementare. Funcţia de cerere exprimă dependenţa cererii de modificarea unor factori cum ar fi: veniturile consumatorilor. indiferent de destinaţia acestora.

) Se poate afirma că sporirea numărului populaţiei determină creşterea cererii globale. Cei mai utilizaţi coeficienţi de elasticitate al cererii sunt în raport cu preţul bunului solicitat şi. Snobismul. Tendinţa de imitare exprimă comportamentul de cumpărare bazat pe copierea gusturilor şi preferinţelor altor persoane. rudelor. tradiţii. etc. Pentru a se simplifica analiza cererii. În general. etc. structura pe grupe de vârstă. a veniturilor. Instrumentul utilizat pentru a determina intensitatea elasticităţii îl constituie coeficienţii de elasticitate. Există multe produse ale căror cereri sunt influenţate de către conjunctura economică. Pentru a măsura variaţia cererii în raport cu modificarea factorilor care o determină se utilizează conceptul de elasticitate a cererii. ci şi atunci când preţurile altor mărfuri cresc (veniturile rămânând aceleaşi). moda. a conjuncturii economice şi politice şi a altor variabile economice sau de altă natură. Elasticitatea cererii. elasticitatea se defineşte ca fiind modificarea relativă a unei variabile economice raportată la modificarea parametrilor unor factori de influenţă. în ceea ce priveşte anumite produse. educaţie. este invers proporţional cu cantitatea cerută de alte persoane. la rândul lor. etc. sensibilitatea cererii la modificarea unuia din factori de influenţă. De asemenea.numai atunci când preţul ei scade. Un alt factor care are influenţă asupra cererii îl reprezintă gusturile consumatorilor. De exemplu. În condiţiile unor preţuri şi venituri date. Elasticitatea cererii exprimă deci. cum ar fi: vârsta. etc. sexul. încercând să imite ceea ce este bun pentru ei din consumul acestora. 26 . influenţează opţiunile individuale de consum manifestându-se cererea stimulată. pot fi considerate ca acţionând asupra cererii alte două manifestări: tendinţa de imitare şi snobismul. Structura pe vârste a populaţiei determină structura cererii pentru anumite grupe de produse.2.. În legătură directă cu preferinţele consumatorilor. deoarece cantitatea cerută dintr-un anumit bun. Indivizii şi familiile percep modul de consum al vecinilor. influenţate de alţi factori. cererea creşte în perioada de expansiune economică şi scade în perioadele de criză. a produselor. colegilor. informaţiile transmise prin mass-media. De exemplu. cererea depinde în mare măsură şi de preferinţele sau gusturile consumatorilor (utilizatorilor). Cererea pentru multe categorii de bunuri se află într-o strânsă legătură cu variabilele demografice (mărimea populaţiei. Cererea actuală este dependentă şi de anticipaţiile. prietenilor. formându-se astfel cererea prin imitaţie. în mod corespunzător va creşte şi cererea pentru bunul respectiv. respectiv în funcţie de veniturile consumatorilor. cultură. influenţează cererea pentru un anumit produs. Acestea sunt. publicitatea.. mulţi autori consideră că aceste gusturi sunt relativ stabile în timp şi că acestea se modifică lent. Factorii care determină elasticitatea cererii În general. dacă numărul cumpărătorilor pentru un bun oarecare creşte.. 3. previziunile pe care cumpărătorii sau utilizatorii le fac în legătură cu evoluţia preţurilor materiilor prime. de persoanele influenţate de efectul de snobism. adică exprimă cu câte procente se modifică o anumită variabilă atunci când mărimea altei variabile creşte sau scade cu un procent. o anticipare a creşterilor de preţuri va determina o suplimentare actuală a cererii pentru produsele susceptibile a se scumpi în perioada următoare. etc. care este opusul tendinţei de imitare.

∆p – preţul. bunuri pentru cererea are elasticitate unitară – procentului de modificare a preţului îi corespunde acelaşi procent de modificare a cantităţii cerute (∆p = ∆Q). Q Q1 ∆Q Q2 ∆p B C A p1 p2 p Fig 3. p. bunuri pentru care cererea este inelastică – la un anumit procent de modificare a preţului rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute(∆p > ∆Q). i∆Q = Q ∆p i∆p = – indicele variaţiei preţurilor. respectiv variaţia preţului bunului solicitat. procentul de modificare a cantităţii cerute este mai mare (∆p < ∆Q).Coeficientul de elasticitate al cererii în raport cu preţul Ec/p bunului solicitat se determină cu următoarea relaţie: ∆Q ∆Q p i ∆Q Q Ec/p = = x = ∆p ∆p Q i∆p p în care: Q. ∆Q – indicele variaţiei cantităţii solicitate. respectiv variaţia cererii datorată modificării preţului pentru un anumit bun.2. p După elasticitatea cererii în funcţie de preţ se disting următoarele categorii de bunuri economice: bunuri pentru care cererea este elastică – pentru un anumit procent de modificare a preţului. Cerere elastică 27 . ∆Q – cererea.

Q C Q1 ∆Q Q2 A B ∆p p1 p2 p Fig 3. ∆V i∆V = – indicele variaţiei venitului. proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii sau scăderii preţului cu un procent.4. respectiv variaţia veniturilor consumatorilor. elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii şi modificarea preţurilor. V 28 . Elasticitatea cererii în funcţie de venit Ec/v reflectă proporţia în care cererea pentru un anumit produs se schimbă odată cu modificarea veniturilor consumatorilor. respectiv variaţia cererii datorată modificării veniturilor consumatorilor. Cerere inelastică Q Q1 ∆Q Q2 A B ∆p p1 p2 C p Fig 3. V. ceilalţi factori rămânând constanţi. ∆Q – cererea. Cerere cu elasticitate unitară Deci. ∆V – venitul.3. Ea se poate calcula cu relaţia: ∆Q ∆Q V i∆Q Q Ec/v = = x = ∆V ∆V Q i∆V V în care: Q.

După elasticitatea cererii în raport de venit există următoarele categorii de bunuri: a) bunuri normale. b) bunuri inferioare (Ec/v<0) – sunt cele pentru care cererea şi venitul evoluează în sensuri diferite.6. Curba care pune în evidenţă legătura care se stabileşte între mărimea veniturilor şi cea a cererii poartă denumirea de curba lui Engel: C (Q) Q2 ∆Q Q1 A B ∆V V1 V2 V Fig 3. a căror cerere creşte mai lent decât cresc veniturile (Ec/v<1).bunuri de lux.bunuri de strictă necesitate (prioritare). a căror cerere sporeşte mai repede decât cresc veniturile (Ec/v>1). consumul scăzând odată cu creşterea venitului. la rândul lor în două categorii: . Curba lui Engel pentru bunuri inferioare 29 . sunt cele pentru care venitul şi cererea evoluează în aceeaşi direcţie. Bunurile normale se împart.5. . Curba lui Engel pentru bunuri normale C (Q) Q1 ∆Q Q2 A B ∆p V1 V2 V Fig 3.

cererea pentru un bun este mult mai elastică. deoarece cumpărătorii au mai mult timp să se adapteze la schimbarea de preţ. Interesul lor este să-şi maximizeze profitul. 3. ei pot să-şi adapteze deciziile cu privire la producţie. Invers.Elasticitatea cererii. decât într-o perioadă scurtă. deci în condiţiile de preţ existente pe piaţă. va scădea cererea pentru bunurile substituibile. Când preţul unui bun oarecare se modifică este necesar să treacă un anumit timp până ce toţi cumpărătorii vor cunoaşte noua situaţie şi. cu cât este mai mare partea din venit alocată pentru cumpărarea bunului respectiv (celelalte condiţii rămânând neschimbate). să crească cererea pentru bunurile substituibile.Perioada de timp de la schimbarea preţului. Cu cât gradul de substituire în raport cu un bun oarecare este mai mare. evidenţiază existenţa a trei factori principali care determină elasticitatea cererii : 1. în mod corespunzător. cu atât va fi mai mare elasticitatea cererii pentru bunul respectiv. 30 . el va deveni mai ieftin decât bunurile substituibile lui. Deci. Invers. Este firesc ca cererea pentru acest bun să scadă şi. corespunzător raportului existent între venitul total şi elasticitate. cu cât gradul de substituire este mai mic. 2. În general. Dacă preţul unui bun oarecare creşte el devine mai scump faţă de bunurile substituibile lui.Ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în totalul veniturilor. cererea pentru el va creşte şi. în mod corespunzător. prezintă o semnificaţie deosebită în cadrul orientării agenţilor economici. mai precis cunoaşterea ei. Specialiştii în domeniu. Gradul de substituire al produselor . mai ales. elasticitatea cererii pentru un bun va fi mai mare într-o perioadă lungă de timp. dacă preţul unui bun scade. În acest caz. cu atât va fi mai mică elasticitatea cererii pentru bunul respectiv. până ce îşi vor adapta comportamentul lor de consumatori ai bunului respectiv.

funcţionează criteriul instituţional. publice sau mixte). în principal. cu redistribuirea veniturilor.56. Criteriile după care se poate realiza o grupare şi o delimitare a agenţilor economici. Astfel. la fiecare etapă a vânzării. N. coord. se ghidează după o serie de reguli comune. care activează în orice domeniu de activitate.. folosirea factorilor de producţie. din contribuţii voluntare. ale căror costuri determină nivelul de cheltuieli pe care le are întreprinderea. destinate pieţei şi care reprezintă sectorul productiv. 2) output-uri sau ieşiri de bunuri. administraţii publice. domeniul de bază al activităţilor.1. instituţii de credit şi societăţi de asigurare (private. 1992. ce se ocupă. administraţii private. un flux de venituri. administraţii străine şi internaţionale. Veniturile menajelor provin din salarii. pot fi: subiecţii proprietăţii. ce au calitatea de consumatori de bunuri personale. Definirea şi obiectivele întreprinderii Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi(sau) juridice care. Veniturile acestor agenţi economici constau din vărsămintele obligatorii efectuate de ceilalţi agenţi economici. etc. servicii. adică familii sau diferite comunităţi umane. ce sunt un intermediar de natură financiară între ceilalţi agenţi economici. din valorificarea titlurilor de proprietate etc. din donaţii. servicii. în mod direct sau indirect. care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării de analiză şi care conlucrează cu ceilalţi agenţi economici. 31 . asociaţii. Scopul producţiei este obţinerea profitului. Firma (întreprinderea) îşi propune să realizeze acea combinaţie între factorii de producţie şi resursele de care dispune. din care fac parte organisme private fără scop lucrativ (organizaţii. ale căror venituri provin. Întreprinderile. în calitate de participanţi la viaţa economică. pag. În prezent. Activitatea întreprinderii se bazează pe două tipuri de fluxuri: 1) input-uri sau intrări de factori de producţie. pe baza unor servicii prestate. în funcţie de care agenţii economici se grupează astfel: întreprinderi (firme) care au ca funcţie principală producerea de bunuri materiale şi de servicii (nonfinanciare). care să conducă la producerea şi desfacerea de bunuri economice (produse. cum ar fi: 6 Drobotă. Bucureşti. cantitatea şi calitatea impuse de cererea de piaţa. din cotizaţiile preluate de la membrii săi. îndeplinesc roluri şi au comportamente economice similare6. gospodării (menaje). informaţii).“Economie politică”. obiectivul economic al unei întreprinderi îl reprezintă maximizarea profitului (obţinerea unui profit cât mai mare) iar obiectivul social îl constituie satisfacerea la cel mai înalt nivel a cererii. . veniturile acestor agenţi economici fiind realizate din vânzarea producţiei. în principal. formele de organizare a acestora. în condiţiile obţinerii unui profit. indiferent de profilul lor. puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici. fundaţii). în ţara noastră. generând.. obţinute din procesul de comercializare. Editura Eficient.CAPITOLUL IV Teoria producţiei şi a costurilor 4. în structura..

atât elemente împrumutate de la societăţile de persoane. Întreprinderile cu proprietate publică se organizează şi funcţionează sub formă de regii autonome şi de societăţi comerciale. . industria de armament sau alte domenii stabilite de către guvern). au personalitate juridică distinctă şi se bazează pe autonomie economico-financiară şi autogestiune. care reuneşte resurse umane. Întreprinderile pot fi clasificate după mai multe criterii. cât şi elemente preluate de la societăţile de capitaluri. . Regia autonomă reprezintă acea formă de întreprindere care se organizează şi funcţionează în acele ramuri.societăţi comerciale de persoane. în momentul înfiinţării sale dobândind o personalitate juridică. ale economiei naţionale (energetică..întreprinderea are nevoie să-şi eficientizeze activitatea. consumă factori de producţie şi resurse. ce se pot organiza ca societăţi în nume colectiv şi societăţi în comandită simplă. ce combină şi utilizează factori de producţie. care combină factori de producţie. financiare. Aceasta reprezintă forma de asociere. Există două tipuri fundamentale de societăţi comerciale: .întreprinderea. numite strategice. distingem: .societăţi comerciale de capitaluri. Societatea comercială este forma cea mai răspândită de organizare a întreprinderii. ce se pot organiza ca societăţi în comandită pe acţiuni şi societăţi pe capitaluri pe acţiuni. autohtone şi străine. . pentru a-şi atinge obiectivele propuse. . în comandită şi în societăţi pe acţiuni. bazată pe eficienţa rezultatelor. întreprinderea este un sistem dinamic. adaptativ.întreprindere particulară. Societatea comercială cu răspundere limitată este o formă de societate care integrează. individuală. întreprinderea este un sistem deschis – ea interacţionează permanent cu restul elementelor sistemului economic general. flexibil.întreprinderi de stat sau publice. Firmele prezintă o serie de trăsături comune: întreprinderea este un sistem complex. . orice întreprindere are un sediu şi un obiect de activitate bine precizat.întreprindere particulară. care este supus.întreprinderi mixte: private sau de stat. luând în considerare caracterul limitat al resurselor. materiale. adică să fie rentabilă. pentru a-şi realiza obiectul de activitate. întreprinderea poate să-şi modifice activitatea. Astfel. Societatea comercială reprezintă o unitate economică colectivă. întreprinderea este un sistem organizatorico-administrativ. fiecare dintre ele regăsindu-se într-o mare diversitate de forme. după forma de proprietate. în conformitate cu obiectivele propuse. personală sau familială. poşta şi transporturi feroviare.pentru a putea supravieţui şi pentru a se putea dezvolta. manifestată în asociaţii cooperative. întreprinderea este autoreglabilă . în care 32 . . fiecare întreprindere este un sistem socio-economic. întreprinderea trebuie să obţină profit. exploatare minieră şi a gazelor naturale. căruia îi aparţine.pe baza autonomiei sale funcţionale. în permanenţă acţiunii mai multor factori atât interni cât şi externi. o denumire specifică.

iar asociaţii.obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. documentaţii şi proiecte pentru: . de inventică. determinarea normelor de consum specific. adaptarea întreprinderii la dinamica mediului. producţiei şi a muncii. ce presupune un ansamblu de activităţi dinamice şi complexe. cum ar fi: calculul necesarului de resurse materiale (materii prime. Activitatea de marketing cuprinde acţiunile de studiere a pieţei interne şi externe. pentru fabricarea producţiei.introducerea de noi tehnologii de fabricaţie. în care obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. activităţile de organizare a conducerii. specializate. creşterea eficienţei economice.dezvoltarea produselor. cum ar fi: concepţia (cercetarea şi proiectarea produselor. modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie. . comerţul exterior şi cooperarea economică internaţională. În practică. în conformitate cu obiectivele stabilite anterior. desfacerea produselor. cât şi activităţi cu caracter aplicativ. a serviciilor. o anumită funcţiune se prezintă ca o grupare concretă de activităţi omogene. a noilor lucrări şi a tehnologiilor acestora). răspund doar cu părţile lor sociale. aprovizionare. Funcţiunile integrate permit întreprinderii să se adapteze corespunzător la solicitările mediului. 33 .). încheierea de contracte de aprovizionare tehnico-materială. desfacere.2. a necesităţilor şi comportamentului consumatorilor. valorificarea cercetării ştiinţifice proprii sau efectuate de institute specializate. întreprinderea efectuează studii. calculul necesarului de resurse materiale privind stocurile pentru producţie. etc.activitatea de cercetare-inovare. Marketing-ul include cercetarea pieţei şi a nevoilor de consum. 4. energie. la comanda întreprinderii. Funcţiunea comercială cuprinde un ansamblu de activităţi vizând aprovizionarea tehnico-materială. influenţând direct calitatea produselor fabricate. . Legea nr. ce se pot grupa pe anumite funcţii. materiale. condiţionate reciproc. combustibil.în cadrul ei se grupează activităţile prin care se studiază. Aceste activităţi sunt grupate în trei componente: marketing. Activitatea de aprovizionare tehnico-materială are o importanţă deosebită pentru desfăşurarea normală a întregului proces de producţie. acţionarii fiind obligaţi numai la plata acţiunilor lor. 31/ 1990 defineşte următoarele funcţiuni ale societăţilor comerciale: Funcţiunea de cercetare-dezvoltare . etc. Pentru realizarea acestei funcţii. se elaborează şi se realizează viitorul cadru tehnic. Funcţiile întreprinderii Orice întreprindere îşi desfăşoară activitatea organizatorică într-un cadru specific. tehnologic sau organizatoric al întreprinderii. documentarea tehnico-ştiinţifică. . Funcţiunea de cercetare-dezvoltare grupează atât activităţi cu caracter intelectual. pentru a orienta producţia către piaţă şi pentru a creşte vânzările. Funcţiunea poate fi definită ca fiind un ansamblu de activităţi orientate spre realizarea unor obiective derivate. din obiectivele generale ale întreprinderii.informarea. se concepe. În domeniul aprovizionării tehnico-materiale se desfăşoară o serie de activităţi. în număr limitat. Societatea pe acţiuni reprezintă forma de asociere. să evolueze eficient şi să se dezvolte .

cheltuielile întreprinderii. se apelează la tehnici moderne de psihologie. selectarea. organizarea pregătirii profesionale a lucrătorilor. participarea la târguri şi expoziţii. Funcţiunea contabilă şi financiară exercită un rol puternic corectiv şi de control. de economie şi de organizare ergonomică a muncii. pe cale manuală sau electronică. cum ar fi: profilul întreprinderii. aceste funcţiuni se află într-o strânsă interdependenţă. calculul mărimii stocurilor de produse finite. Activitatea de producţie este influenţată de mai mulţi factori. .contabilitatea managerială – comunicarea datelor financiare către managerii întreprinderii. caracteristicile materiilor prime. aplicarea acestuia şi calculul drepturilor băneşti ale salariaţilor. presupune respectarea următoarelor cerinţe: calitatea şi fiabilitatea datelor contabile. pasivele. încheierea contractelor de vânzare pentru produsele fabricate de întreprindere. Funcţiunea de producţie se referă la totalitatea activităţilor legate nemijlocit de realizarea producţiei. . Transformarea materiilor prime se realizează cu participarea factorilor complementari: munca şi capitalul. activele. pentru stabilirea potenţialilor clienţi ai întreprinderii.activităţi legate de realizarea efectivă a produselor. Managerul are misiunea de a realiza un echilibru între interesele salariaţilor şi cele ale întreprinderii. . Funcţiunea financiar-contabilă include activităţi referitoare la utilizarea mijloacelor financiare necesare în procesul economic de urmărire a rezultatelor obţinute de întreprindere.evidenţa contabilă şi financiară – informaţiile financiare se transmit prin intermediul bilanţului şi prin dările de seamă explicative. Funcţiunea de personal cuprinde o serie de activităţi specifice. Pentru realizarea obiectivelor specifice din cadrul acestei funcţiuni. în ţară şi în străinătate etc. testarea. ele se întrepătrund şi se completează reciproc. pe baza forţei de muncă şi a utilajele aflate în dotarea întreprinderii. Scopul producţiei îl reprezintă realizarea de produse în conformitate cu standardele de calitate impuse de piaţă. 34 .activităţi de pregătire a producţiei. angajarea şi promovarea personalului. în concordanţă cu legile fiscale. în forma şi conţinutul reglementat prin lege. adică stabilirea corectă a impozitelor. . asigurarea eficienţei operaţionale. Ea cuprinde următoarele grupe de activităţi: .elaborarea schemei organizatorice a sistemului contabil – cuprinde structura conturilor şi metodele de înregistrare a datelor în aceste structuri sau conturi. de psiho-sociologie economică. asigurarea calităţii şi securităţii activelor. formând sistemul organizatoric al întreprinderii. aderenţa la politica managerială a întreprinderii. complexitatea produselor etc.În cadrul funcţiilor de desfacere şi de comerţ exterior. cum ar fi: determinarea necesarului de forţă de muncă.evidenţa fiscală. Într-o întreprindere. . ale materialelor. Prin acest tip de evidenţă se raportează veniturile. înzestrarea tehnică. Activităţile incluse în funcţiunea de producţie se împart în: . se prospectează piaţa internă şi externă.organizarea internă a evidenţei contabile. stabilirea sistemului de salarizare.

35 . Oferta individuală reprezintă oferta unei singure întreprinderi. Între ofertă şi producţie există o relaţie de strânsă dependenţă.3. Ca şi cererea. la un moment dat şi la un anumit preţ. oferta poate fi definită ca fiind cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un vânzător este dispus să o vândă pe piaţă. În al doilea sens. sau global.“Microeconomie”. într-o perioadă determinată de timp. Pe termen scurt. T. Totuşi între cele două categorii economice există o diferenţiere netă. Editura Economică. oferta poate fi analizată la mai multe niveluri: individual. în timp ce oferta globală (totală) se obţine prin însumarea tuturor ofertelor individuale. oferta poate fi pe termen scurt sau pe termen lung. pentru un anumit bun sau serviciu. În acest sens. la un anumit preţ. producţia este văzută ca un proces de transformare a input-urilor în output-uri.4. . Teoria ofertei La modul general. Bucureşti. În timp ce producţia este legată de transformarea resurselor în bunuri sau servicii. 165. În funcţie de intervalul de timp la care se referă. 1993. oferta se va majora numai până la nivelul maxim permis de respectiva capacitate de producţie. În această situaţie. indiferent cât creşte preţul pentru un anumit produs. conceptul de producţie se defineşte ca fiind totalitatea bunurilor şi serviciilor rezultate din cadrul procesului de producţie şi care sunt destinate consumului.. Între modificarea preţului unui bun şi cantitatea oferită pe piaţă există o relaţie de dependenţă exprimată prin legea ofertei. Teoria producţiei îşi propune găsirea soluţiilor de minimizare a consumurilor de resurse cu care se realizează un anumit output precum şi de maximizare a diferenţelor dintre output-uri şi input-uri care se reflectă în profitul întreprinderii. Teoria producţiei Conceptul de producţie poate fi utilizat cu două sensuri diferite: de proces şi de rezultat al unui proces7. oferta urmăreşte valorificarea acestor bunuri sau servicii pe piaţă. în timp ce scăderea preţului determină reducerea cantităţii oferite.4. creşterea preţului determină majorarea cantităţii oferite. Conform acestei legi. Producţia privită ca proces se poate defini ca ansamblul de operaţii şi activităţi ce priveşte transformarea prin intermediul factorilor de producţie a unor bunuri şi servicii în alte bunuri şi servicii. curba ofertei este asimptotică la dreapta care reprezintă nivelul maxim al producţiei (Qmax): 7 Gherasim. capacitatea de producţie nu poate fi modificată astfel încât. 4. pag.

întreprinderile au posibilitatea să-şi sporească capacităţile de producţie astfel încât sa-şi adapteze oferta la o cerere în creştere.1.reducerea taxelor contribuie la creşterea ofertei. 4. în cazul în care se preconizează ca preţul pentru un produs să scadă. 36 . 4. taxele şi impozitele . În aceste condiţii. de regulă. modificarea ofertei pentru un alt bun.p O Qmax Fig. numărul întreprinderilor care realizează acelaşi bun. perspectivele (anticipaţiile) pieţei – de exemplu. curba ofertei are o formă logistică. preţul altor bunuri – modificarea preţului unui anumit bun determină. Curba ofertei pe termen scurt O Pe termen lung.2. oferta de pe piaţa actuală a produsului va creşte. Curba ofertei pe termen lung Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de următorii factori: costul producţiei – reducerea costului de producţie a unui bun contribuie la creşterea cantităţii oferite. în care punctele de inflexiune reprezintă momentul punerii în funcţiune de noi capacităţi de producţie: p O O Fig. mai ales în cazul în care produsele sunt substituibile. în timp ce creşterea acestui cost conduce la scăderea ofertei.

bunurile economice pot fi împărţite în următoarele categorii: 1) bunuri cu ofertă elastică (Eo/p>1) – este caracteristică acelor bunuri pentru care modificarea preţului cu un anumit procent determină o modificare mai mare a cantităţii oferite (∆p < ∆O). 37 . ∆O – oferta. respectiv variaţia preţului bunului. 5) bunuri cu ofertă perfect inelastică (Eo/p= 0) – reprezintă un caz cu totul particular când orice modificare a preţului nu produce schimbări ale mărimii ofertei. oferta se modifică cu o mărime mai mică (∆p > ∆O). Modificarea ofertei în funcţie de factorii care o determină poartă denumirea de elasticitatea ofertei. 4) bunuri cu ofertă perfect elastică (Eo/p→ ∞) reprezintă o situaţie ipotetică în care. potrivit relaţiei următoare: ∆O ∆O p i∆O Eo/p = O = x = ∆p ∆p O i∆p p în care: O. 3) bunuri cu ofertă inelastică (Eo/p<1) – când preţul se modifică cu o anumită mărime. oferta de bunuri şi servicii tinde să sporească. ∆p – preţul. tendinţa ei normală este de a se modifica în funcţie de preţ.evenimentele social-politice şi naturale – atunci când cadrul socio-politic este favorabil. ∆O i∆O = – indicele variaţiei cantităţii ofertate. Coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ Eo/p reflectă corelaţia dintre variaţia ofertei unui bun şi evoluţia preţului său. O ∆p – indicele variaţiei preţurilor. 2) bunuri cu elasticitate unitară (Eo/p= 1) – modificarea preţului cu un anumit procent determină o modificare în aceeaşi măsură a cantităţii oferite. Cei mai importanţi factori de care depinde elasticitatea ofertei sunt veniturile şi preţurile de vânzare ale produselor. Elasticitatea ofertei Pe piaţă oferta nu este decât în anumite situaţii inflexibilă. p. o modificare minoră a preţului induce o variaţie infinit de mare a ofertei. i∆p = p În funcţie de valoarea acestui coeficient. respectiv variaţia ofertei datorată modificării preţului pentru un anumit bun.

p p1 p2 O ∆p ∆Q Q1 Q2 O Fig 4.5. costul economic se poate calcula ca sumă dintre costul explicit şi cel implicit. Dacă profitul unei întreprinderi se defineşte ca diferenţă între venituri şi cheltuieli. atunci maximizarea profitului se poate obţine prin creşterea veniturilor şi diminuarea cheltuielilor.) şi riscul generat de activitatea economică a firmei. care formează costul implicit. Pe lângă aceste două accepţiuni. Există două accepţiuni principale care pot fi atribuite costului: contabilă şi economică. consumul factorilor pe care îi deţine întreprinderea (pământ. Ofertă elastică Q2 Q 4. Accepţiunea contabilă defineşte costul contabil (costul explicit) ca fiind totalitatea cheltuielilor efectuate de către întreprindere. capital propriu etc. Teoria costurilor Obiectivul fundamental al unei întreprinderi îl reprezintă maximizarea profitului acesteia. Costul de producţie este constituit din totalitatea cheltuielilor realizate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri şi servicii. se mai poate atribui costului şi o altă semnificaţie importantă şi anume cea de oportunitate.3. Accepţiunea economică (costul economic) înglobează pe lângă costul contabil.4. Deci. reflectate în evidenţa contabilă. Costul de oportunitate al unei acţiuni reprezintă valoarea şansei alternative care trebui sacrificată în vederea 38 . Ofertă inelastică p O p1 ∆p p2 ∆Q Q1 Fig 4.

distingem: costul mediu fix (costul fix pe unitatea de produs).nivelul productivităţii. . care au o mărime dependentă de volumul producţiei. I. Relaţia de calcul pentru determinarea acestui cost este următoarea: ∆Ct Cm = ∆Q 3. cu materiile prime etc. cum ar fi: cheltuielile cu chiriile.a. Tipologia costurilor Cea mai uzuală clasificare distinge următoarele tipuri de costuri: 1....costuri fixe Cf. . costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs) şi costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs). ci una care evoluează în funcţie de mai mulţi factori. pag. costul de oportunitate pentru un student la zi în anul I. cu unele utilităţi etc. .costurile variabile Cv. este salariul pe care l-ar fi primit (la care renunţa.consumul de factori de producţie pe unitatea de produs. De exemplu.întreprinderii acţiunii respective. Bucureşti. I.costul total Ct. care reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare realizării unui anumit volum de producţie. a) costul mediu (unitar) fix Cuf se determină ca raport între costul fix şi volumul producţiei: Cf Cuf = Q b) costul mediu variabil Cuv se calculează prin raportarea costului variabil la volumul producţiei: C Cuv = v Q c) costul mediu total Cut se poate determina fie ca raport între costul total şi volumul producţiei fie ca sumă între costul mediu fix şi cel variabil: C Cut = t = Cuf + Cuv Q Costul mediu nu are o mărime constantă. ca în cazul cheltuielilor cu salariile directe. deci preţul acestei renunţări8.. .preţul factorilor de producţie utilizaţi. Acest cost se poate defalca pe mai multe categorii: . Editura Economică. Costul global C.“Economie politică”. calculate ca sumă între costurile fixe şi cele variabile: Ct = Cf + Cv 2. s. 39 . Costul marginal Cm exprimă sporul de cost total necesar obţinerii unei unităţi suplimentare de producţie. Costul mediu (unitar) Cu exprimă costurile globale pe unitatea de produs. în aceste condiţii) dacă ar fi lucrat în această perioadă de timp. cum ar fi . 1998. Pohoaţă. . 8 Ignat. C Cu = t Q Corespunzător celor trei tipuri de costuri care definesc costul global. care au o mărime independentă de volumul producţiei. 156.

. La un anumit preţ al factorilor de producţie. ceea ce conduce la scăderea productivităţii medii. Dacă proporţia dintre factorii de producţie nu este constantă în timp se spune că întreprinderea realizează randamente de substituţie. În faza randamentelor crescătoare. întreprinderea se confruntă cu dezeconomii de scară. atunci când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie mai mică decât cea în care creşte volumul factorilor utilizaţi. c) cea a randamentelor de scară descrescătoare. cantitatea produsă crescând în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi.În vederea maximizării profitului trebuie să se ţină seama de relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal. atât din punct de vedere tehnic cât şi economic. Dacă o întreprindere îşi sporeşte atât factorul capital cât şi factorul muncă în aceiaşi proporţie se spune că aceasta realizează randamente de scară. Se pot întâlni următoarele situaţii: a) cea a randamentelor de scară crescătoare. În această situaţie. Profitul obţinut este maxim în condiţiile în care venitul marginal este egal cu costul marginal deoarece. cantitatea produsă sporind mai puţin decât cantitatea de factori utilizaţi. atât costul mediu cât şi productivitatea medie sunt constante. ceea ce se traduce sporirea cantităţii realizate mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi. şi invers iar cel marginal se reduce când productivitatea marginală sporeşte. obţinându-se astfel economii de scară. b) achiziţia factorilor de producţie la cel mai bun raport preţ/calitate. pe termen lung. Randamentul de scară reflectă modul în care evoluează producţia pe termen lung atunci când sporeşte cantitatea de factori de producţie folosiţi. În faza randamentelor constante. Principalele căi de reducere ale costului de producţie sunt următoarele: a) alegerea unui proces de producţie eficient. c) sporirea randamentului utilizării factorilor de producţie etc. 40 . se obţine cea mai mare diferenţă între încasările şi cheltuielile totale. atunci când volumul producţiei se majorează într-o proporţie mai mare în comparaţie cu cantităţile de factori utilizaţi: b) cea a randamentelor de scară constante. costul mediu şi costul marginal se află într-un raport invers proporţional faţă de productivitate: costul mediu se diminuează atunci când productivitatea medie creşte. cantitatea de factori de producţie şi volumul producţiei se multiplică cu acelaşi coeficient de creştere. costul mediu creşte pe termen lung. în această situaţie. În faza randamentelor descrescânde. costul mediu scade pe termen lung iar productivitatea medie creşte.

obiectivi.“Microeconomie”. După posibilităţile de înlocuire. instalaţii etc. combustibilii etc.). T. cu predilecţie. L) unde: K – factorul capital. caz în care mărimea lor se poate modifica în timp pentru a corela volumul producţie cu nivelul cererii pentru aceasta. variabili. factorii de producţie pot fi: substituibili. Factorii de producţie se pot grupa în trei mari categorii.B. 1993. O altă clasificare. factorii de producţie se împart în: subiectivi. factorul uman. de exemplu. face distincţie între următoarele tipuri de factorii de producţie9: comuni.CAPITOLUL V Factorii de producţie 5. nesubstituibili. de exemplu. doi factori de producţie: munca şi capitalul. factorii de producţie pot fi: primari. În condiţiile în care se utilizează numai cei doi factori productivi. Say. pământul). cum ar fi. funcţia de producţie y poate fi exprimată în maniera următoare: y = f(K. noţiunea de factori de producţie a fost introdusă de economistul J. caz în care mărimea acestora nu se poate modifica în timp. După posibilităţile de divizare. factorii de producţie pot fi: divizibili. Bucureşti. factorii de producţie se împart în: ficşi. După caracterul lor. în situaţia în care mărimea acestora nu poate fi modificată (maşini. După originea lor. . cum ar fi. proveniţi din natură (pământ. 167. în cazul în care pot fi înlocuiţi cu alţii fără ca producţia să se modifice. se iau în considerare. în cazul în care mărimea acestora poate varia (energia electrică.. şi care contribuie la realizarea output-urilor (producţiei).1.). după sfera de acţiune. indivizibili.). combustibilii etc. fiecare având un conţinut omogen dar diferit de al celorlalte: munca. Factorii de producţie pot fi definiţi ca fiind ansamblul inputurilor utilizate în cadrul unei întreprinderi. mijloacele de muncă.). rezultaţi din alte procese de producţie. natura. Editura Economică. aer etc. utilaje. în procesul de producţie. care sunt prezenţi numai în anumite procese de producţie (de exemplu. Definirea şi clasificarea factorilor de producţie În teoria economică. caz în care aceştia nu pot fi înlocuiţi cu alţii. L – factorul muncă. specifici. pag. 9 Gherasim. În abordările teoretice. care sunt caracteristici mai multor procese de producţie (energia electrică. intermediari. 41 . După modul în care acţionează. capitalul. apă.

În prezent se acordă o atenţie tot mai mare aşa numiţilor neofactori de producţie, în rândul cărora se află: progresul tehnic, informaţia, abilitatea întreprinzătorului etc. Există o infinitate de modalităţi de combinare a factorilor de producţie. Ele pot fi sintetizate în trei tipuri fundamentale de combinare: 1. Combinarea pe termen foarte scurt pleacă de la ipoteza că întreprinzătorul urmăreşte maximizarea producţiei prin modificarea unui factor de producţie variabil (de regulă, factorul muncă) în condiţiile în care ceilalţi factori sunt ficşi. 2. Combinarea pe termen mediu a factorilor de producţie variabili, ce evoluează în sens contrar. În acest caz, se combină cel puţin doi factori de producţie substituibili care evoluează în sens contrar; în funcţie de preţ cantitatea dintr-un factor creşte şi se diminuează cantitatea din celălalt. Substituirea a doi factori de producţie reprezintă procesul de înlocuire a unei unităţi dintr-un factor, cu o cantitate din celălalt, astfel încât output-ul total să rămână neschimbat. 3. Combinare pe termen lung, în care toţi factorii de producţie sunt variabili crescători.

5.2. Productivitatea factorilor de producţie
Productivitatea unui factor de producţie se poate defini ca fiind eficienţa cu care sunt folosiţi aceştia în cadrul procesului de producţie. Acest indicator poate fi exprimat sub trei forme diferite: totală, medie şi marginală. Productivitatea totală yi a unui factor i se poate defini ca fiind producţia totală care rezultă în urma utilizării acestui factor în condiţiile în care mărimile celorlalţi factori rămân constante. Productivitatea medie wi a unui factor i se poate defini ca fiind raportul dintre mărimea producţiei y şi cantitatea xi utilizată din acest factor: y wi = xi Productivitatea marginală wmi unui factor i se poate defini ca fiind raportul dintre variaţia producţiei generată de modificarea factorului i şi cantitatea cu variază respectivul factor: ∆y ∂y wmi = = ∆xi ∂xi

5.3. Elasticitatea producţiei
Elasticitatea producţiei în raport cu un anumit factor i reflectă reacţia producţiei la modificarea mărimii factorului respectiv, conform relaţiei: ∆y ∆y p y Ey/i = = x ∆p ∆p y p în care: y, ∆y – producţia, respectiv variaţia producţiei datorată modificării mărimii unui anumit factor; xi, ∆xi – cantitatea, respectiv variaţia cantităţii utilizate din factorul de producţie i;

42

Altfel spus, elasticitatea producţiei în raport cu un anumit factor i este tocmai raportul dintre productivitatea marginală şi cea medie ale acelui factor. Pentru a exprima variaţia producţiei în raport cu toţi factorii de producţie se utilizează noţiunea de elasticitate globală a producţiei care exprimă cu câte procente creşte producţia atunci când mărimea fiecărui factor creşte, simultan, cu un procent. Elasticitatea globală nu reprezintă altceva decât suma coeficienţilor de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare factor de producţie în parte.

5.4. Munca, piaţa muncii şi salariul
Munca Munca este o activitate conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte mijloacele adecvate atingerii scopului propus. Munca este atât un factorul activ – prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionarea celorlalţi factori, cât şi un factor determinant – fără muncă nu se poate produce nimic, progresul fiind condiţionat de muncă. Pe de altă parte, munca este o îmbinare de efort fizic (muncă fizică) şi efort intelectual (muncă intelectuală). Munca poate fi analizată sub două aspecte: - cantitativ, caz în care munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă; - calitativ, situaţie în care aceasta se măsoară prin intermediul productivităţii şi al însuşirilor tehnico-funcţionale şi estetice ale produselor în care se materializează. Condiţia fundamentală ca forţa de muncă (definită ca fiind totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale unui om) să intre în acţiune, ca munca să se concretizeze într-o realitate palpabilă, o reprezintă existenţa mijloacelor de producţie. Numai combinarea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează condiţiile desfăşurării muncii productive. Munca este un factor de producţie care prezintă caracteristici distincte în comparaţie cu ceilalţi factori, care derivă din faptul că munca este efectuată de către oameni. Piaţa muncii Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de muncă, a relaţiilor specifice acestora, ce au loc într-un spaţiu economic; ea reflectă întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea, pe această bază, a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele lucrătorilor, realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc. Ea este eterogenă, cuprinzând mai multe segmente delimitate pe genuri de activităţi, pe zone economice, pe profesii sau meserii, pe categorii şi niveluri de calificare, pe sexe şi vârste etc. Piaţa muncii prezintă anumite caracteristici proprii, determinate de specificul uman al obiectului cu care operează şi de cel al serviciilor generate, cum ar fi: - piaţa muncii reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice, care determină oferta de muncă şi cele ale dezvoltării economico-sociale, care generează cererea de muncă;

43

- piaţa muncii presupune negocierea permanentă între purtătorii ofertei de muncă şi cei ai cererii de muncă. Ea facilitează întâlnirea între locurile de muncă disponibile şi lucrătorii disponibili; - piaţa muncii este bine reglementată. Această caracteristică rezultă din specificul muncii, ca şi din cerinţa de a asigura protecţia salariatului, de a controla competiţia loială prin intermediul organizaţiilor sindicale; - piaţa muncii este o piaţă imperfectă. De exemplu, unele segmente ale pieţei muncii pot fi caracteristice pieţei de tip monopson, în care, pentru un anumit domeniu, există un singur cumpărător al factorului muncă. Concretizarea mecanismului de funcţionare a pieţei muncii se realizează prin contract de muncă ce exprimă drepturile şi obligaţiile părţilor, ca şi modalităţile de transpunere a lor în economia reală. Contractul de muncă prevede tariful orar de salarizare, durata legală de muncă, indexarea la creşterea preţurilor de consum etc. Astfel, piaţa muncii este o piaţă contractuală la toate nivelurile şi în toate locurile unde se manifestă relaţiile între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Cererea de muncă depinde, în mare măsură, de producţia de bunuri economice pe care lucrătorii salariaţi o pot realiza.

Salariul Preţul sau remunerarea muncii poartă denumirea de salariu. Acesta reprezintă venitul care revine factorului muncă ca urmare a desfăşurării unei activităţi economice. În principiu, cuantumul salariului se stabileşte pe baza mecanismului pieţei, ca răspuns al interacţiunii dintre cererea şi oferta de locuri de muncă, în strânsă concordanţă cu rezultatele muncii. Cuvântul salariu este de origine latină. Salarium este suma ce se plătea fiecărui soldat roman. Soldatul era un om dependent căruia i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om liber nu primea salarium. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul, fie juridic, fie economic. În România, remunerarea muncii poartă următoarele denumiri: salariu, retribuţie, remuneraţie, leafă, simbrie, soldă, onorariu. Cea mai larg folosită este denumirea de salariu. Această denumire a fost precizată printr-o Hotărâre a Guvernului ca denumire oficială, care o înlocuieşte pe cea de retribuţie, folosită oficial înainte de Revoluţia din decembrie 1989. Unii autori consideră că natura salariului este dată de capitalul cultural care se formează prin intermediul capitalului economic. Cheltuielile cu creşterea şi pregătirea forţei de muncă reprezintă capital economic. Întrucât ceea ce se închiriază sau se vinde este priceperea salariatului, îndemânarea şi cunoştinţele sale formate pe baza cheltuielilor respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul apare, ca plată pentru utilizarea capitalului cultural. Ea nu poate, însă, explica substanţa salariului în condiţiile învăţământului gratuit, când salariul apare, parţial, ca un transfer gratuit de venituri. În literatura economică anglo-saxonă s-a răspândit, mai ales în ultimul deceniu, teoria capitalului uman, care ar putea fi considerată o prelungire, pe alt plan, a teoriei capitalului cultural. Capitalul uman este stocul de experienţă acumulată de lucrător. Aceasta este valoroasă pentru venitul sau câştigul său potenţial viitor. Aşa cum capitalul fizic este rezultatul unei investiţii, la fel şi capitalul uman rezultă din investiţii specifice făcute cu scopul de a genera venituri viitoare. Beneficiul anticipat al acestei cheltuieli

44

c) asigurarea unei siguranţe salariatului prin intermediul unui salariu decent. gestionarul unei asemenea avuţii este salariatul însuşi.iniţiale este un venit bănesc superior sau un viitor loc de muncă. pentru îndeplinirea unor sarcini de conducere etc. În acelaşi timp. adică din diferenţierea pregătirii salariaţilor. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care angajatul o primeşte în schimbul muncii prestate. totodată. care se referă la alocaţiile de stat pentru copii. Această formă de salarizare îmbină elementele salarizării în regie şi în acord. privat sau mixt pentru aceiaşi cantitate de muncă echivalentă prestată. Salarizarea mixtă înseamnă retribuirea salariaţilor pe baza unităţii de timp şi a îndeplinirii anumitor condiţii tehnice. 3. În această viziune. Participarea sau implicarea presupune alocarea unei părţi din profit în contul salariaţilor. salarizarea în acord şi salarizarea mixtă. Salariul poate îmbrăca două forme distincte: nominal şi real. şi anume: 1. Corectarea – are în vedere toate formele de salarizare şi se referă la: a) corelarea salariului cu dinamica preţurilor şi cu inflaţia. informaţii. Salarizarea în regie se utilizează în domeniile economico-sociale în care este dificilă normarea exactă a activităţii fiecărui angajat. Salariul real reflectă puterea de cumpărare a salariului nominal şi se poate defini ca fiind cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi achiziţionată cu suma de bani care reprezintă salariul nominal. În economia de piaţă pot fi practicate mai multe forme de salarizare. d) acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă dificile. 2. b) reducerea diferenţelor dintre salariile obţinute în sectorul public. concretizate în bunuri materiale. diferenţele dintre salarii influenţează alocarea factorului muncă în economie. cum ar fi: salarizarea în regie. Pentru îmbunătăţirea formelor de salarizare s-au evidenţiat câteva direcţii principale de acţiune. 45 . Socializarea constă în acordarea unui surplus de salariu. tehnologice sau manageriale concretizate în diverse bunuri economice. pentru activitatea desfăşurată de aceştia. apreciate cantitativ şi calitativ. declanşând mobilitatea salariaţilor spre însuşirea celor mai cerute calificări. servicii. comparativ cu cel anterior pentru că purtătorul şi. stipulate în contractul de muncă etc. a capacităţii lor de adaptare la procesele de muncă şi tehnologiile existente în întreprinderi sau la mobilitatea geografică. acesta urmărind să o administreze în scopul maximizării venitului (salariului) pe care-l obţine. inegalitatea salariilor derivă din inegalitatea formării şi utilizării capitalului uman. Salarizarea în acord defineşte retribuirea angajaţilor pe baza rezultatelor ce se obţin în muncă. mai important şi mai aducător de satisfacţii suplimentare. la primele şi sporurile acordate pentru naşteri etc.. peste cel cuvenit pentru munca depusă. Această direcţie de acţiune s-a concretizat sub două forme: a) a salariului familial. datorită varietăţii muncii şi imposibilităţii de măsurare cantitativă a rezultatelor muncii. operaţii.

cu vechimea în muncă sau în raport cu alte elemente. Cu cât gradul de dezvoltarea a unei zone este mai mare cu atât va fi mai mare salariul care poate fi obţinut de un salariat care lucrează în respectiva zonă. accidente de muncă. . . care este utilizat pentru a creştere veniturile tuturor angajaţilor sau a unei categorii de salariaţi pentru riscuri la care se expun (şomaj. resursele naturale şi renta Pământul Pământul este spaţiul în care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea economică oamenii.pentru condiţii de muncă nocive sau vătămătoare. Mărimea şi dinamica salariului depind de următorii factori: . subsolul. . . această noţiune poate fi utilizată cu mai multe sensuri.pentru condiţii de muncă periculoase.pentru exercitarea şi a unei alte funcţii. boli profesionale etc. Cu cât cererea de forţă de muncă este mai mare cu atât mărimea salariului va fi mai consistentă.gradul de organizare în sindicate şi forţa de negociere a acestora etc.gradul de dezvoltare economică la nivel local. apa. Totuşi. Dintr-o perspectivă mai largă.productivitatea muncii.b) a salariului social. Un sens mai restrictiv atribuit pământului este acela de fond funciar. . pământul înglobează solul. . .pentru vechime în muncă.pentru condiţii de muncă penibile. Renta În limbaj uzual. . Pe de altă parte. pământul oferă condiţiile şi resursele primare ale producţiei. într-o sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origine agrosilvică. regional şi naţional.pentru lucrul în timpul nopţii.pentru ore suplimentare.costul resurselor de muncă se referă la cheltuielile efectuate pentru pregătirea şi perfecţionarea forţei de muncă. noţiunea de rentă desemna obţinerea de venit fără muncă. se utilizează o multitudine de sporuri: . pământul este regenerabil dar limitat ca şi suprafaţă. 5. . Ca factor de producţie. flora etc. aerul.raportul dintre cererea şi oferta de muncă. categoria economică de rentă este utilizată pentru a desemna venitul obţinut de 46 .mobilitatea forţei de muncă. Rolul economic al pământului decurge din faptul că acesta reprezintă principalul factor de producţie în agricultură constituindu-se.5.pentru condiţii grele de muncă.alte sporuri. fauna.). . Pentru diferenţierea salariilor în raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea. Cu cât aceasta este mai ridicată cu atât mărimea salariului va fi mai mare. . totodată. . În literatura economică actuală. Pământul. .

renta. Se obţine astfel.mărime relativă. Editura Economică. Dacă proprietarul este acela care utilizează bunul respectiv atunci el îşi însuşeşte. depinde de cererea de produse agricole şi de preţul de vânzare al acestora. foarte căutate de consumatori. indiferent de calitatea sau poziţia terenului.. în mod direct. Exprimarea rentei se poate face în: . reducând costurile pe unitatea de produs. când renta se defineşte ca fiind egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produselor agricole şi costul acestora. de regulă. I. Renta absolută desemnează suma încasată de proprietar în schimbul cedării dreptului de folosinţă într-o activitate economică. . . indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă. care. în anumite situaţii. Datorită faptului că există deosebiri importante atât în ceea ce priveşte fertilitatea pământului cât şi în ceea ce priveşte poziţia faţă de pieţele de aprovizionare şi de desfacere. s. la rândul ei. 47 . . 1998. . Dacă respectivul bun este dat pentru folosirea temporară unei alte persoane. o rentă diferenţială. în practică se aplică. Mărimea rentei este strâns legată de cererea de pământ pentru arendare.mărime absolută.. Renta diferenţială poate fi de două tipuri: . Renta funciară poate fi împărţită în două mari categorii: absolută şi diferenţială. Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită proprietarului funciar pentru cedarea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş.posesorul unui bun economic utilizat într-o activitate economică drept factor de producţie10.renta minieră – reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine sau de terenuri bogate în resurse exploatabile cu cheltuieli mici. Marele economist David Ricardo defineşte renta ca fiind acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea lui. . când renta se calculează ca procent din veniturile aduse de exploatarea terenului arendat. de la utilizatorul acestora. Pohoaţă. la care se adaugă profitul normal al arendaşului. un supraprofit care este încasat de arendaş în perioada desfăşurării contractului de arendare. Bucureşti.a.renta diferenţială de gradul II – are la bază investiţiile succesive pe acelaşi teren sau pe terenuri diferite care măresc fertilitatea artificială a solului şi randamentul acestuia. Cea mai veche formă a rentei se întâlneşte în agricultură şi poartă denumirea de rentă funciară care semnifică suma încasată de toţi proprietarii funciari.renta de raritate – este încasată de posesorul unor factori de producţie sau a unor resurselor economice rare sau limitate (din cauza condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi întreţinute artificial). Pe lângă aceste tipuri de rentă. atunci renta reprezintă suma plătită proprietarului pentru utilizarea acelui bun.renta diferenţială de gradul I – este renta rezultată din diferenţa de fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă. cum ar fi: . pag 279.“Economie politică”. I. 10 Ignat. de calitate excepţională.. Ea este un supraprofit obţinut prin practicarea unor preţuri de monopol la aceste produse. mai pot fi întâlnite şi alte forme de rentă.renta de monopol – este obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi foarte mici de bunuri.

R = renta anuală. care participă la mai multe cicluri de producţie. printre care se regăsesc: 1. echipament capital. distanţa între terenurilor agricole. Cu cât această distanţa este mai mică cu atât ca fi preţul pământului mai ridicat etc. distincţie între noţiunea de bun de capital şi cea de capital. termeni ca: bunuri de capital sau bunuri-capital.. Capitalul real (tehnic) nu se confundă cu capitalul bănesc în formă lichidă şi nici cu capitalul fictiv. mărimea rentei şi a ratei dobânzii. aflate la dispoziţia agenţilor economici producători şi folosite pentru producerea a noi bunuri economice şi se poate împărţi în două mari categorii: capital fix (componenta activă) şi capital circulant (componenta pasivă). se consumă (uzează) în timp. cererea şi oferta de terenuri agricole. 4. aproximativ cu aceiaşi semnificaţie. Între preţul pământului şi mărimea rentei anuale şi rata anuală a dobânzii este stabilită următoarea relaţie de dependenţă: R Pp = d unde: Pp = preţul pământului. Trebuie să facem. servesc la obţinerea bunurilor de consum. clădiri. 2. totuşi. cum ar fi: utilaje. bunuri instrumentale. denumit şi tehnic. Capitalul fix este partea capitalului materializată în bunuri.6.. capitalul reprezintă categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice. Categoria de bunuri astfel definită reprezintă capitalul real. Cu cât cererea de produse agricole este mai mare decât oferta.rentă conjuncturală – desemnează profitul obţinut de anumiţi întreprinzători în urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile lor erau mici şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut. 48 . etc. dată fiind provenienţa lor din procesele de producţie anterioare. Capitalul se referă la valoarea totală a bunurilor de capital utilizate în procesul de producţie. căile de acces şi centrele de aprovizionare şi desfacere a produselor. Cu cât cererea de terenuri agricole este mai mare decât oferta. d = rata anuală a dobânzii. Legătura dintre preţul pământului şi mărimea rentei este una directă iar între preţul pământului şi rata anuală a dobânzii relaţia este invers proporţională. instalaţii etc. în combinaţie cu alţi factori de producţie. Capitalul. bunurile de capital sunt un factor derivat. după care se înlocuieşte. concretizat în titluri de valoare. iar preţul pământului va fi mai mare. cu atât preţul pământului va fi mai mare. 5. dobânda şi profitul Capitalul În calitate de factor de producţie. Mărimea preţului pământului este influenţată de mai mulţi factori. cu atât mai ridicată va fi cererea de terenuri agricole comparativ cu oferta. Capitalul real cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile. în unele lucrări de teorie economică se mai folosesc. În raport cu factorii primari de producţie (natura şi munca). 3. cererea şi oferta de produse agricole. Bunurile de capital îmbracă o formă fizică şi.

în factori ai descreşterii ratei dobânzii. Astfel. Alfred Marshall): abordează dobânda ca fiind reglementată de rata profitului ce se poate obţine prin folosirea capitalului sau ca preţ care trebuie plătit pentru folosirea capitalului. Acest tip de uzură se produc. respectiv suma de bani plătită pentru utilizarea respectivului capital. cererea de credit este mică iar oferta de credit este în creştere.). Capitalul circulant este constituit din bunuri (materii prime. sub formă de rată procentuală. care participă şi se consumă în cadrul unui singur ciclu de producţie şi care se înlocuiesc după fiecare astfel de ciclu. energie etc. Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix înainte de a se produce uzura fizică completă. Asupra dobânzii şi rolului acesteia s-au formulat. biologici. care sunt depozitate în conturi bancare. astfel: . atunci când rata dobânzii este mare.Uzura fizică reprezintă degradarea treptată a proprietăţilor şi caracteristicilor tehnice a mijloacelor de muncă ca urmare a utilizării lor în cadrul activităţii de producţie şi a acţiunii factorilor naturali. Mărimea dobânzii este determinată şi influenţată atât de cererea şi oferta de capital. combustibil. în cadrul economiei de piaţă. Invers. preţ stabilit ca echilibru între cererea globală de capital şi stocul de capital oferit pe piaţă. . economiile populaţiei şi ale agenţilor economici. în principal. 2. climat economico-social etc. Aceşti factori se pot împărţi în factori care determină creşterea ratei dobânzii şi. Pe lângă cererea şi oferta de capital mai există şi alţi factori care influenţează mărimea dobânzii. cu performanţe tehnice superioare la preţuri comparabile sau chiar mai mici. Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele: 1.conceptul clasic (David Ricardo. rata dobânzii poate fi un instrument de influenţare a volumului de investiţii şi de combatere a recesiunii şi şomajului. care sunt generate atunci când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare. cererea de credit este impulsionată iar oferta de credit este în descreştere. cât şi de celelalte condiţii ale pieţei (conjunctură. . Rata dobânzii r se calculează ca raport procentual între masa dobânzii D şi capitalul utilizat C: D r= x 100 C Ca regulă generală. Mărimea dobânzii poate fi exprimată în mărime absolută (masa dobânzii) sau în mărime relativă. economiile guvernului. dobânda poate fi privită ca “preţ” al capitalului împrumutat. materiale. comportament. Dobânda Dobânda reprezintă venitul sau remuneraţia capitalului împrumutat. când rata dobânzii este mică. pe o anumită perioadă de timp. fizici. 49 .). chimici. mai multe accepţiunii.conceptul Keynesist: defineşte dobânda ca o recompensă pentru renunţarea la lichidităţi pe o anumită perioadă de timp. respectiv. datorită progresului tehnic care conduce la obţinerea de bunuri similare noi. Potrivit aceleaşi concepţii.conceptul neoclasic (Irving Fischer): defineşte dobânda ca reprezentând preţul banilor în momentul actual exprimat în banii de mâine.

scăderea ratei inflaţiei etc. Din punct de vedere economic. În mărime relativă. obţinută prin încălcarea legii. Profitul net (admis) reprezintă ceea ce rămâne la dispoziţia întreprinderii după plata impozitului pe profit: Pn = Pb – Ip unde: Pn – profit net. Factorii care determină reducerea ratei dobânzii sunt: creşterea economiilor şi a înclinaţiei spre economisire. volumul capitalului folosit sau cifra de afaceri. Diferenţa pozitivă dintre veniturile realizate şi cheltuielile efectuate de întreprindere defineşte profitul brut. într-o anumită perioadă de timp. Dacă întreprinderea obţine profit aceasta este obligată să plătească un anumit impozit pe profitul realizat. de către o întreprindere. profitul poate fi definit ca fiind: . care se determină ca diferenţă între venitul total şi costurile de oportunitate ale factorilor utilizaţi. care reprezintă profitul minim pe care o întreprindere trebuie să-l obţină pentru a-şi putea continua activitatea. printre alţii: creşterea costurilor serviciilor bancare. În mărime absolută. a da rezultate. care înseamnă a progresa. conjuncturile economice şi sociale nefavorabile etc. Profitul Din punct de vedere etimologic. care desemnează profitul obţinut de către întreprinderile care deţin un monopol în legătură cu producerea sau comercializarea unor anumite produse. ca raport procentual între masa profitului şi. Profitul nelegitim reprezintă suma însuşită de un agent economic. termenul de profit provine din latinescul profitare. Profitul legitim reprezintă câştigul obţinut de către un agent economic. .În prima categorie de factori intră.diferenţa pozitivă dintre veniturile (încasările) şi cheltuielile rezultate din activitatea unei întreprinderi. Ip – impozit pe profit. Profitul poate îmbrăca următoarele forme: profitul normal sau necesar. costurile implicate de realizarea acesteia. mărirea înclinaţiei spre investiţii datorită apariţiei de noi nevoi economice. prin nedeclararea tuturor veniturilor realizate etc. după caz.beneficiul sau câştigul obţinut sub formă bănească din producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor. Evoluţia profitului în timp poate fi analizată atât într-o formă absolută cât şi întruna relativă. Pb – profit brut. prin sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor. O distincţie importantă cu privire la natura sa distinge două categorii de profit: legitim şi nelegitim. profitul poate fi determinat ca o rată. creşterea gradului de autofinanţare a întreprinderilor. din utilizarea acestuia într-o activitate economică. care se calculează ca diferenţă între venituri şi cheltuieli sau ca diferenţă între preţ şi cost. profitul supranormal sau economic. posesor al unui factor de producţie. profitul poate fi evaluat prin intermediul masei sale. Mărimea profitului depinde de anumiţi factori. profitul de monopol sau supraprofitul. cum ar fi: 50 .

Obiectivul principal al unei întreprinderi îl reprezintă maximizarea profitului. cantitatea şi structura de bunuri şi servicii realizate etc. Cm – veniturile. nivelul preţului bunului sau serviciului. respectiv cheltuielile înregistrate de către întreprindere. când: P’t = V’t – C’t = 0 Deci: Pt → max. Ct – veniturile.nivelul costului bunului sau serviciului. Pentru aceasta este necesar ca prima derivată a funcţiei profitului să fie nulă: Pt → max. 51 . Aceasta presupune maximizarea funcţiei care defineşte profitul total Pt: Pt = Vt – Ct în care: Vt. respectiv cheltuielile marginale. când: V’t – C’t. adică când: Vm = Cm unde: Vm.

inflaţia galopantă.1. Formele inflaţiei Literatura de specialitate a propus mai multe criterii de delimitare a formelor inflaţiei. În prezent acest prag se situează în jurul valorii de 5%. distingem: inflaţia târâtoare. Pe de altă parte. mai ales. O altă modalitate de definire a inflaţiei este aceea potrivit căreia aceasta conduce la scăderea puterii de cumpărare a unei unităţi monetare. creşterea preţurilor trebuie să fie durabilă (permanentă). Aceasta înseamnă că trebuie să raportăm creşterea la un nivel (prag) de referinţă socotit normal. Dimensiunea acestui prag este variabilă atât în spaţiu cât. În funcţie de legătura care există între inflaţie şi creşterea economică. dezinflaţia. care exprimă existenţa in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei. fapt care conduce la creşterea anormală. inflaţia declarată. Astfel.1. termenul de inflaţie provine din latinescul “inflare”. Într-o accepţiunea modernă. durabilă şi generalizată a preţurilor. în timp. Astfel. secolul al XX-lea a fost caracterizat printr-un permanent dezechilibru monetaro-real.CAPITOLUL VI Inflaţia şi şomajul 6. care caracterizează o creştere anuală a preţurilor şi tarifelor mai mare de 15%. din punct de vedere al intensităţii manifestării acesteia. la care preţurile cresc necontrolat putându-se ajunge şi la o majorare a acestora cu 200-300%. care presupune încetinirea durabilă a ritmului de creştere a nivelului general al preţurilor. nu orice creştere a preţurilor este generatoare de inflaţie. puternică. inflaţia deschisă sau moderată.1. Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real. Pentru ca aceasta să se manifeste. pentru a vorbi de inflaţie. Totuşi. în perioada anilor ’60-’70 ai aceluiaşi secol. care conduce la o creştere anuală a preţurilor situată între 5% si 10%. creşterea preţurilor trebuie sa fie anormală. formele şi măsurarea inflaţiei Din punct de vedere etimologic. care este specifică unei creşteri anuale a preţurilor ce variază între 10%-15%. dacă în anii ’50 ai secolului trecut o creştere anuală a preţurilor cuprinsă intre 1-2% era considerată normală. nu poate fi socotită generatoare de inflaţie. Inflaţia 6. Definirea. această normalitate era specifică unei creşteri a preţurilor de 3-4%. care determină creşterea preţurilor. hiperinflaţia. Dacă în secolul al XIX-lea s-a manifestat o stagnare a creşterii preţurilor. pe o perioadă limitată de timp. distingem următoarele situaţii 52 . inflaţia reprezintă procesul de creştere a nivelului general al preţurilor de consum. care este considerată forma cea mai periculoasă a inflaţiei. caracterizată printr-o creştere medie anuală a preţurilor şi serviciilor de 3%-4%. care se poate traduce prin umflare exagerată. Acţiunea unor factori sezonieri sau întâmplători.

cauzele putând fi de ordin economic. indicele general al preţurilor. inflaţia poate fi: anticipată. respectiv perioada curentă. Din rândul acestora. Indicele general al preţurilor măsoară evoluţia tuturor preţurilor din economie. p – cantităţile de bunuri. care desemnează situaţia în care previziunile cu privire la evoluţia inflaţiei s-au adeverit. Acest indice se calculează cu ajutorul relaţiei următoare: IPC = unde: q. stagflaţia. Totuşi. indicele costului vieţii. măsurarea inflaţiei se realizează pe baza indicelui preţurilor de consum IPC. În funcţie de posibilitatea de anticipare a acesteia. Măsurarea inflaţiei Măsurarea inflaţiei se poate realiza prin utilizarea simultană a mai multor indici şi indicatori. indicele preţurilor de consum. În aceste condiţii. rata inflaţiei ri se determină astfel: ri = IPC – 100 ∑q i =1 n i =1 n 1i p1i x 100 p 0i ∑q 1i 6. consecinţele şi măsurile de combatere a inflaţiei Cauzele inflaţiei În prezent. slumpflaţia. 0. Exprimarea absolută a inflaţiei se realizează ca diferenţă între cererea efectivă şi cantitatea reală de bunuri şi servicii de pe piaţă. scăderea puterii de cumpărare a banilor pe piaţa internă şi cea externă etc.creştere economică neinflaţionistă. care se caracterizează printr-o inflaţie moderată şi o rată de creştere economică superioară ratei inflaţiei. I – ponderea pe care o deţine fiecare produs în coşul de produse reprezentativ pentru o gospodărie. cei mai importanţi şi mai utilizaţi sunt: diferenţa dintre cererea solvabilă şi oferta reala de bunuri şi servicii. care reflectă evoluţia preţurilor unui coş de produse reprezentative pentru o gospodărie. concretizate în următoarele tipuri de inflaţie: 53 . respectiv preţurile unitare ale acestor bunuri. În România. creşterea economică inflaţionistă. care reprezintă acea situaţie din economia în care există inflaţie şi aşa numita creştere economică zero. social-politic. care se manifestă în condiţiile în care rata inflaţiei este mai mare decât cea a creşterii economice. fiecare din aceştia scoţând la lumină o anumită latură a inflaţiei.2.1. psihologic. neanticipată. nu există o teorie general acceptată a inflaţiei. Cauzele. când creşterile de preţuri aferente unei anumite perioade de timp au infirmat nivelul prognozat pentru acestea. care este specifică perioadelor de recesiune economică în care se manifestă o inflaţie galopantă. 1 – perioada de bază. intern sau extern etc. specialiştii apreciază că există câteva cauze principale.

Consecinţele inflaţiei Impactul şi consecinţele inflaţiei asupra economiei unei ţări pot fi analizate din mai multe puncte de vedere.inflaţie prin costuri. În preţul final a bunului sau serviciului se regăseşte costul materiilor prime. În ceea ce priveşte consecinţele inflaţiei asupra gestiunii întreprinderii. angajaţii solicită majorarea salariilor. Dacă analizăm influenţa inflaţiei asupra consumului. Există mai multe modalităţi de combatere a inflaţiei. naturale.economisirea este descurajată.o scăzută productivitate a muncii. politice şi sociale etc. unele întreprinderi. fără acoperire în bunuri şi servicii etc. sau sa-şi diminueze producţia. valută forte etc. materialelor etc. Inflaţia prin cerere şi ofertă se datorează fie unui exces de cerere fie unei oferte deficitare. măsuri contra inflaţiei prin costuri. pe piaţă (repatrierea unor profituri şi dividende. . inflaţie prin cerere şi ofertă. Orice creştere a preţurilor input-urilor generează o majorarea a preţurilor output-urilor.forţă de muncă insuficientă în anumite domenii de activitate. agenţii economici. se pot evidenţia următoarele aspecte: . fie în bunuri de folosinţă îndelungată. Oferta deficitară poate fi cauzată de: . . şi a manoperei. pentru a atenua efectele deprecierii monetare. cum ar fi: măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă. Combaterea inflaţiei Pentru combaterea inflaţiei şi a efectelor negative induse de aceasta.reducerea înclinaţiei spre economisire şi creşterea înclinaţiei spre consum.investiţiile în economie sunt realizate. Pentru a putea face faţă creşterii preţurilor. acestea se traduc într-o devalorizare a capitalurilor proprii. cum ar fi: . preponderent.).în perioadele în care inflaţia atinge cote ridicate. fie în bunuri a căror valoare nu se depreciază în timp (metale preţioase.condiţii conjuncturale. fiind urmărit obţinerea unui profit cât mai mare într-un timp cât mai mic. . a căror putere de cumpărare scade de la o perioadă de timp la alta. se impun a fi luate măsuri anti-inflaţioniste. Excesul de cerere poate apărea datorită mai multor factori. pe termen scurt.intrările masive de valută forte din exterior. . conduce la declanşarea procesului inflaţionist. îşi plasează lichidităţile. economisirii şi investiţiilor.creşterea excesivă a salariilor. Cei mai dezavantajaţi de pe urma inflaţiei sunt cei cu venituri mici şi fixe. . mai ales în situaţia în care rata dobânzii de piaţă este mai mică decât rata inflaţiei. Inflaţia prin costuri poate fi explicată prin mecanismul de formare a preţurilor bunurilor şi serviciilor. 54 . pentru a onora această solicitate din partea salariaţilor. sume de bani trimise acasă familiilor de membri acestora care lucrează în străinătate etc. Inflaţia ridicată este şi un factor generator al fenomenului de şomaj. la rândul ei. vor trebui să-şi reducă numărul de angajaţi pentru a rămâne rentabile. . În această situaţie. care.).

măsurarea şi tipologia şomajului Din punct de vedere etimologic. provine din grecescul “cauma”. noţiunea de şomaj desemna întreruperea lucrului din cauza temperaturilor ridicate.restrângerea masei monetare aflată în circulaţie. .. – “Economie politică”. la rândul său. Completarea deficitului de ofertă poate fi realizat prin încurajarea şi sprijinirea întreprinderilor pentru dezvoltarea lor (acordarea de subvenţii de către stat. Definirea. Prima categorie de măsuri vizează restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă. Pohoaţă. În această categorie intră: introducerea de noi tehnici şi tehnologii . 11 Ignat. 1997.2.. şomajul este definit ca fiind neutilizarea. Zane. Iniţial. a unei părţi a forţei de muncă.îngheţarea salariilor. care se traduce prin “căldura mare”. Şomajul contemporan este privit ca un dezechilibru al pieţei muncii caracterizat de excedentul ofertei faţă de cererea de forţă de muncă. . Editura Fundaţiei Gh. . Şomajul 6. I. În prezent. 55 . Excesul de cerere poate fi diminuat prin: .diminuarea creditelor acordate întreprinderilor.).reducerea cheltuielilor bugetare.caută un loc de muncă. În România. în forme şi grade diferite. care presupune corelarea salariilor cu creşterea preţurilor etc.2. Deşi nu există precizări exprese în lege asupra vârstei minime. aceasta este considerată a fi 16 ani.este apt de muncă. care nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor.nu are loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate generatoare de venituri. pag. Iaşi.încurajarea economisirii prin acordarea de dobânzi mai mari la depozitele bancare. legea stabileşte că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă. . înlocuirea unor materii prime şi materiale cu altele mai ieftine etc. . .indexarea preţurilor. printr-o mai bună organizare şi conducere la nivelul agentului economic etc.. .1.mai eficiente din punct de vedere economic.a. Existenţa şomajului este legată de apariţia pieţei muncii şi a salariului ca preţ al forţei de muncă11. . reducerea impozitelor şi taxelor etc. 344. s. Măsurile contra inflaţiei prin costuri se referă la acţiunile care conduc la diminuarea costurilor de producţie.este disponibil pentru o muncă salariată. I.măsuri de natură monetară şi financiară. Măsurile de natură monetară şi financiară vizează acţiunile pe care statul le întreprinde pentru contracararea efectelor negative ale inflaţiei. 6. Potrivit “Biroului Internaţional al Muncii” este şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi care îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: .creşterea impozitelor şi taxelor etc. Dintre acestea cele mai utilizate sunt: . noţiunea de şomaj derivă din cuvântul “chomage” din limba franceză care.

parţial. Şomajul poate fi analizat şi în funcţie de structura acestuia pe categorii de vârstă. Stabilirea nivelului şomajului. nu găseşte locuri de muncă vacante datorită insuficienţei acestora. în principal. care este dispusă să se angajeze. este realizată în funcţie de numărul de persoane înregistrate la agenţia de ocupare a forţei de muncă. care se manifestă atunci când se produce fie o reducere a perioadei legale de muncă fie o diminuare a salariului angajatului. În aceste condiţii. pregătire profesională etc. distingem: . .şomajul tehnologic. şomajul poate fi: . Durata şomajului reprezintă perioada de timp cuprinsă între momentul pierderii locului de muncă (intrării în şomaj) şi cel al reînceperii activităţii. Şomajul fricţional (tranzitoriu) corespunde perioadei în care purtătorul forţei de muncă caută un loc de muncă mai bun şi mai bine plătit. în timp ce pentru alte categorii numărul de locuri de muncă disponibile este în creştere. Şomajul involuntar desemnează acea situaţie în care o persoană. specifică persoanelor care prestează anumite activităţi fără contract de muncă. . socială sau de altă natură şi care are ca efect o reducere a numărului de angajaţi. definită ca raport între numărul şomerilor şi populaţia activă. care nu-i poate oferi un salariu pe măsura pregătirii sau pretenţiilor sale.deghizat. Tipologia şomajului Cea mai utilizată clasificare întâlnită în literatura de specialitate face distincţie între şomajul voluntar şi cel involuntar. 56 . rasă. chiar cu un salariu mai mic decât cel corespunzător pregătirii şi experienţei sale. sex. de multe ori. la nivel oficial. când se ajunge la pierderea locului de muncă.Şomajul poate fi analizat din punct de vedere al nivelului. Acest tip de şomaj se înscrie în categoria celui voluntar. indiferent dacă primesc sau nu ajutor de şomaj sau altă formă de protecţie socială.şomajul fricţional. Şomajul structural se datorează neconcordanţei între structura cererii şi cea a ofertei de forţă de muncă. tehnici şi tehnologii de fabricaţie. naţională sau internaţională economică. . cât şi relativă. cauzată de modificările apărute la nivelul cererii datorate. profesie. Din acest punct de vedere. duratei şi structurii acestuia. Şomajul conjunctural este determinat de diminuarea volumului de activitate a unor întreprinderi cauzat de o conjunctură nefavorabilă.total. Şomajul voluntar apare în situaţia în care purtătorul forţei de muncă refuză să accepte un loc de muncă. unele categorii profesionale îşi găsesc mai greu locul pe piaţa muncii.şomajul conjunctural. intensităţii. . progresului tehnic. Nivelul şomajului poate fi calculat atât în mărime absolută. ca rată a şomajului. Intensitatea şomajului se referă la gradul de pierdere a posibilităţii de a munci. Şomajul tehnologic este o variantă a celui structural care apare datorită introducerii de noi metode. la reducerea necesarului de personal.şomajul structural. În funcţie de natura şi cauzele şomajului. Aceste modificări conduc la creşterea productivităţii muncii şi. ca număr. .

Când economia se află în perioada de avânt. . care nu face decât să reducă presiunea financiară cu care se confruntă şomerului.rata la care salariile şi inflaţia sunt stabile sau se situează la nivele acceptabile. Cluj-Napoca. Şomajul ciclic este determinat de alternanţa perioadelor de creştere cu cele de descreştere economică.12 Această prudenţă este indusă.2. În categoria acestora sunt incluse atât politici pasive cât şi active. . G. Şomajul clasic (şomaj prin eficienţă a producţiei) apare atunci când întreprinzătorii nu intenţionează sa-şi sporească producţia sau capacităţile de producţie şi.şomaj sezonier. Editura Economica.şomaj clasic. – “L’emploi et le chomage”. Editura Dacia. 1999. întreprinse de către stat. 57 . în special.rata la care se manifestă numai şomajul voluntar etc. . cererea de forţă de muncă este impulsionată. adaptarea structurii ofertei de forţă de muncă la cerinţele prezente şi de perspectivă ale economiei etc. 6. printre altele13: . . creşterea perioadei de formare a tinerilor etc. Rata naturală a şomajului Într-o economie de piaţă competitivă există atât inflaţie cât şi şomaj.). . . Paris. Enciclopedie Francaise. iar rata şomajului este situată la un nivel normal (natural). R. în vederea reducerii şomajului prin stimularea cererii de forţă de muncă.scăderea numărului legal de ore de muncă pe zi/săptămână pentru a permite angajarea şi a altor persoane aflate în şomaj. O anumită rată anuală a inflaţiei şi a şomajului este considerată a fi normală. care se confruntă cu fluctuaţii importante în ceea ce priveşte cererea şi oferta de forţă de muncă. În perioadele de recesiune economică. 1990.rata pentru care locurile vacante de muncă sunt egale cu numărul de şomeri.În funcţie de raportul între cerere şi oferta pe diferite pieţe şi de impactul acestuia asupra pieţei muncii. În rândul politicilor pasive intră. . Bodea.acordarea indemnizaţiei de şomaj. chiar dacă există suficientă cerere potenţială pentru produsele pe care le fabrică. de refuzul întreprinzătorului de a-şi asuma riscurile aferente creşterii producţiei. 12 13 Salais. construcţii etc. Şomajul sezonier se manifestă.şomaj ciclic. Atunci când o economie este în echilibru pe termen lung. ceea ce conduce la un diminuarea cererii de forţă de muncă. fără a avea un efect pozitiv asupra mărimii şomajului. rata şomajului fiind în regres faţă de perioada de recesiune.rata de la care sporirea cererii totale nu mai conduce la reducerea şomajului. deosebim: . În literatura de specialitate.. prin reducerea vârstei de pensionare.reducerea numărului populaţiei active. în cadrul sectoarelor economice cu activitate discontinuă (agricultură. rata naturală a şomajului este definită. în principal. – “Sistemul economic între echilibru şi dezvoltare”. Politici anti-şomaj Politicile anti-şomaj se referă la ansamblul de măsuri de intervenţie pe piaţa muncii. rata inflaţiei este stabilă. după cum urmează: . . cererea de bunuri şi servicii la nivel global este în descreştere.2. implicit să facă noi angajări. în mod diferit.

sprijinirea creşterii cererii globale prin impulsionarea investiţiilor ca sursă principală a creării de noi locuri de muncă etc. cum ar fi: – acordarea de subvenţii. – realizarea unor programe de orientare şi formare profesională care să vină în întâmpinarea solicitărilor de pe piaţa forţei de muncă.Politicile active presupun o adoptarea şi implementarea unor măsuri care să conducă la creşterea nivelului ocupării cu forţă de muncă. 58 . . în scopul reducerii costului salarial al firmelor şi al promovării creării de noi locuri de muncă. Eficienţa acestor politici este cu atât mai mare cu cât acestea sunt incluse într-un sistem mai larg de politici care să vizeze creşterea economică.

rata dobânzii. investiţii globale. etc. economii şi investiţii 7. economii. Keynes a privit economia şi piaţa în ansamblul lor. 59 . consum. La rândul lor. economia. c) parametrul multiplicator investiţional. M. cererea efectivă se compune din două componente. funcţia ofertei. Keynes se compune din 3 categorii de elemente: a) variabilele care constau fie dintr-o serie de indicatori macroeconomici (venit naţional. E – nivelul ocupării forţei de lucru. b) relaţia dintre variabile prezentată sub forma unor ecuaţii (de definiţie şi comportamentale) şi inegalităţi. variabilele se pot împărţi în două mari categorii: variabilele endogene sau determinate. Variabilele endogene sau determinate sunt indicatori globali sau agregaţi (macro-categorii) care caracterizează nivelul activităţii economice la scara economiei naţionale. variabilele exogene sau determinante.). La rândul ei. cerere. etc. Din rândul variabilelor endogene luate în considerare de către J. N – volumul utilizării forţei de lucru. nu putem să vorbim despre teoria sa asupra cererii fără să ne referim şi la alte variabile cu care aceasta intră în legătură. Keynes la construcţia modelului său. eficienţa marginală a capitalului. funcţia cererii globale efective.CAPITOLUL VII Relaţia dintre venit. cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intensitate a influenţei unei variabile (de exemplu: cheltuiala de venit) asupra altor variabile (de exemplu: consumul. putem aminti: Z – preţul global de ofertă a producţiei obţinute. care postula realizarea spontană a echilibrului economic. Respingând ipoteza ordinii naturale.1. D – cererea efectivă de mărfuri sau volumul total de încasări obţinute de întreprinzători din vânzarea mărfurilor. el consideră că echilibrul economic nu este de natură staţionară ci se manifestă într-o formă dinamică. Modelul lui Keynes John Maynard Keynes a conceput un model de macro-analiză în care a analizat relaţiile de interdependenţă dintre producţie. ofertă. Modelul economico – matematic propus de J. funcţia investiţiilor. Deoarece J.). şi anume: cererea de bunuri de consum final sau individual şi cererea de bunuri destinate investiţiilor. Y – venitul global. M. conform relaţiei: S=Y–C I – investiţiile globale. M. C – consumul final global.). S – economiile sau partea din venitul global are rămâne după scăderea consumului final global. investiţia). consum. etc. etc. consum şi gradul de folosire a resursei umane. fie din rata lor sau raportul dintre două astfel de categorii (înclinaţia spre consum. precum şi interdependenţa dintre ele redată cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării.

exprimând această interdependenţă printr-o funcţie: N = f (D) Ţinând seama de structura cererii de mărfuri şi de relaţia cererii efective cu volumul şi preţul ofertei Z. cât şi în calitate de întreprinzători (eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii). respectiv cu mărimea venitului global Y. M. este cererea efectivă de mărfuri. J. deoarece de nivelul şi modificarea ei depinde modificarea celorlalte variabile. M. Keynes a avut în vedere mai multe variabile exogene. că o parte din muncitori nu găsesc de lucru. Variabilele exogene sau determinante constau într-o serie de rate (proporţii) date. că cererea globală de bunuri finale şi bunuri pentru investiţii este mai mică decât oferta. implicit. care reflectă faptul că încasările sunt mai mici decât producţia oferită. cu privire la comportamentul agenţilor economici. respectiv de cererea solvabilă. J. definită în expresie medie: S s= Y sau în expresie marginală s’: ∆S s’ = ∆Y în care: ∆S – sporul de economii. J. rămâne o parte neconsumată 60 . că o parte din producţie nu se poate vinde şi. definită ca raport între consum şi venit: C c= Y – înclinaţia marginală spre consum c’ determinată prin raportarea sporului de consum ∆C la sporul de venit ∆Y: ∆C c’ = ∆Y – înclinaţia spre economii s. cum ar fi: – înclinaţia spre consum c. după părerea lui J. conform relaţiei: C+I=Y Deoarece. în realitate. M. Keynes. manifestându-se şomajul involuntar.Cea mai importantă dintre variabilele endogene pentru funcţionarea (echilibrul şi dezechilibrul) economiei de piaţă. M. Keynes consideră că dacă se scade consumul final global C din venitul global Y. J. – rata dobânzii sau procentul de dobândă plătit pentru capitalul luat cu împrumut. atât în calitate de consumatori (înclinaţia spre consum). M. implicit. interdependenţa lor reciprocă stând sub influenţa variabilelor exogene. existând dificultăţi în desfacerea mărfurilor. Keynes considera că relaţia de mai sus se transformă într-o inegalitate de forma: C + I < Y. În lucrările sale. Examinând decalat cele două componente ale cererii. în economie predomina dezechilibrul. numărul de muncitori care găsesc de lucru depinde de cererea efectivă de mărfuri D sau de încasările întreprinzătorilor din vânzarea producţiei. Keynes a arătat că nivelul ocupării şi. Keynes a ajuns la concluzia că economia este în echilibru atunci când suma consumului final global C şi a investiţiilor globale I este egală cu venitul global Y. – eficienţa marginală a capitalului sau procentul de profit obţinut la ultima investiţie.

ceea ce exprimă persistenţa dezechilibrelor din economie. Esenţa teoriei lui J. – “Doctrine economice universale”. Ecuaţia: S = I. I. 38. se ajunge la relaţia: Y-C=S Dacă partea economisită din venitul global ar fi egală cu investiţiile s-ar putea realiza echilibrul economic şi ar putea să crească ocuparea forţei de muncă. J. Keynes. îndeosebi din consecinţele modificării cantităţii lor asupra altor variabile. Editura Fundaţiei Gh. venit neconsumat pe care îl denumeşte economii S. astfel că. M. de fapt: S > I. Keynes este sintetizată în figura următoare14: Adaptat după Pohoaţă. Alte cauze derivă din prezenţa şi rolul banilor în economia de piaţă. respectiv o parte nevândută din oferta globală de mărfuri. Vol. cu efecte directe în menţinerea sau creşterea şomajului involuntar. în realitate. 14 61 . nu tot ce se economiseşte sau se acumulează este automat investit. dificultăţi în vânzarea unei părţi din mărfurile oferite pe piaţă. respectiv să scadă şomajul. Transformarea economiilor în investiţii se concretizează în mărirea dimensiunilor capitalului fix şi ale celui circulant. reprezintă ecuaţia de echilibru a modelului economic al lui J. Iaşi. M. ceea ce conduce la un nivelul scăzut al cheltuielilor pentru cumpărarea de bunuri finale şi investiţionale. care constituie sursa formării brute a capitalului. pag. Partea de venit destinată investiţiilor reprezintă investiţia netă şi asigură formarea netă a capitalului. Dacă la investiţia netă se adaugă şi valoarea amortizării se obţine investiţia brută. M. Zane.din acest venit. Însă. II. Keynes ajunge la concluzia că una din principalele cauze ale dezechilibrelor din economie o constituie ponderea mare a economisirii (acumulării. Pe baza acestui raţionament. În aceste condiţii. sau: I < S. tezaurizării) în venitul global.. 1996.

Cererea de bani Oferta de bani Starea economiei Perspectivele investiţionale Preferinţa pentru lichiditate Cantitatea de bani VENIT Eficienţa marginală a capitalului Rata dobânzii Înclinaţia spre consum Înclinaţia spre investiţii MULTIPLICATORUL Economii Consum Nivelul cererii de investiţii Nivelul cererii de consum NIVELUL CERERII EFECTIVE Populaţia activă NIVELUL PRODUCŢIEI Cererea de locuri de muncă Rata şomajului Oferte de locuri de muncă Productivitatea marginală a muncii Rata salariului real Fig 7.1 Modelul keynesist 62 .

Stimularea cererii efective. Rezultă că. Cei doi economişti au plecat de la ideea că investiţiile şi economiile sunt.Politica economică keynesistă este cunoscută în teoria şi practica economică ca o politică bazată pe cerere. este dependentă de nivelul venitului şi de o serie de factori subiectivi (prudenţa. Situarea ratei dobânzii sub nivelul eficienţei marginale a capitalului se poate obţine.) şi obiectivi (nivelul preţurilor. Eficienţa marginală a capitalului. calculul. model propus de Keynes neglijează efectele nefaste ale inflaţiei. Investiţia este o funcţie crescătoare de venit şi descrescătoare de rata dobânzii iar economiile sunt crescătoare atât în raport cu venitul cât şi cu rata dobânzii. al sistemului bancar. al scontului. etc. de starea economiei şi de perspectivele investiţionale. se poate realiza şi printr-o intervenţie activă a statului în economie. în opinia lui J. modificarea ratei dobânzii. M. echilibrul este descris de J. cunoscut sub numele de IS-LM. Modelul IS-LM J. Keynes. dorinţa de propăşire. Presupunând creşterea cantităţii de bani de pe piaţă. consumul. Hicks. al salariilor. dependente de rata dobânzii şi nivelul venitului. etc. Pe piaţa bunurilor. la rândul ei. independenţa. în opinia sa. care are ca idee de bază asigurarea simultană a echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe cea monetară. pe calea unei emisiuni excesive care să determine creşterea cantităţii de bani.2. Keynes remarcă faptul că. 63 . Aceşti autori consideră că între variabilele modelului.). definită ca fiind randamentul scontat al capitalului sau rata sperată a profitului de pe urma investiţiei făcute. 7. Hansen. prevederea. A. depinde. relaţiile sunt de interdependenţă şi nu de cauzalitate aşa cum considera Keynes. A. prin facilitarea creditului (reducerea ratei dobânzii). Rata dobânzii este influenţată de preferinţa pentru lichiditate şi de cantitatea de bani din economie. Hansen prin intermediul diagramei IS (I – investiţii. schimbări ale politicii fiscale. depinde de doi factori principali: eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii. Prima componentă a cererii efective. simultan. Hicks. între nivelul ratei dobânzii r şi mărimea venitului naţional Y există o relaţie inversă. spiritul de afaceri. au propus un model de echilibru al economie. S – economii). pornind de la teoria propusă de Keynes. J. pentru a se manifesta imboldul la investiţii. prin pârghiile de care acesta dispune: controlul emisiunii monetare. M. Luând în considerare aceşti doi factori. setea de satisfacţie. investiţiile. Ce-a de-a doua componentă a cererii efective. etc. este necesar ca rata dobânzii să rămână sub nivelul ratei marginale a profitului.

Deplasările curbei IS rezultă din: modificarea cheltuielilor publice. atunci când creşte venitul naţional. O creştere a cheltuielilor publice va deplasa curba IS la dreapta.cererea de bani. Cu cât MPS este mai mare. În consecinţă. modificarea volumului absolut al impozitelor. iar punctele de sub curba IS reprezintă un exces de cerere de bunuri. deci. Acest punct marchează echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi pe piaţa 64 . Modificarea pantei curbei IS depinde de: elasticitatea investiţiilor în raport cu dobânda. reflectă echilibrul pe piaţa monetară. Curba IS reprezintă. punctele de echilibru ale pieţei bunurilor şi serviciilor. punctele ce se află deasupra curbei IS caracterizează o situaţie cu exces în ofertă de bunuri. care asigură realizarea egalităţii între cererea şi oferta pe piaţa bunurilor. O modificare a nivelului ratei dobânzii provoacă o deplasare de-a lungul curbei IS iar orice modificare a mărimii venitului (nedatorată influenţei modificării ratei dobânzii) determină o deplasare a curbei IS. înclinaţia marginală câtre economisire MPS. Această deplasare se poate face spre dreapta. sau spre stânga când venitul se reduce. Creşterea ratei de impozitare conduce la rotirea curbei IS către stânga (se apropie de orizontală) în timp ce scăderea ratei de taxare roteşte către dreapta curba IS (tinde spre verticală).oferta de bani) ce desemnează locul geometric a punctelor reprezentând toate combinaţiile dintre perechile de valori Y şi r. 7.r IS Fig. în timp ce o readucere a lor o va deplasa către stânga. deoarece acestea au pante diferite.2 Diagrama IS Y Diagrama IS este locul geometric a punctelor de intersecţie dintre curbele (dreptele) economiilor şi a investiţiilor al tuturor perechilor de valori Y (venit) şi r (rata dobânzii). M . cu atât IS tinde către verticală (este mai înclinată). Aceasta antrenează o creştere atât a investiţiilor cât şi a producţiei prin efectul de multiplicare. Curbele (dreptele) IS şi LM se intersectează într-un punct E. Curba LM (L . cu atât IS tinde către orizontală. Cu cât investiţia este mai senzitivă la rata dobânzii. rata de impozitare. O creştere a impozitelor va deplasa curba către stânga. pentru care cererea de bani L este egală cu oferta de bani M. în timp ce o scădere a acestora o va deplasa către dreapta.

Multiplicatorul şi acceleratorul investiţiilor Conceptul de multiplicator investiţional a fost introdus. adică obţinerea. Keynes. este direct proporţional cu înclinaţia marginală spre consum. orice creştere a cererii pe piaţa monetară determină o majorare a ratei dobânzii iar orice reducere a cererii pe această piaţă implică o reducere a ratei dobânzii. de contemporanul lui J. a venitului naţional de echilibru pe piaţa bunurilor şi a ratei dobânzii de echilibru pe piaţa monetară. c’ – înclinaţia marginală spre consum. Kahn (1931). ocupării şi veniturilor.3. 7. Mărimea multiplicatorului. britanicul R. în teoria economică. Acest concept este utilizat pentru a exprima interdependenţa dintre fluctuaţiile investiţiilor. M. conform relaţiei următoare: ∆Y ∆Y 1 1 1 = = k= = = ∆C 1 − c' s ' ∆I ∆ Y − ∆C 1− ∆Y unde: k – multiplicatorul investiţiilor (k > 1). ∆C – sporului de consum. în acelaşi timp. potrivit concepţiei lui Keynes. F. s’ – înclinaţia marginală spre economii. 7. arătând de câte ori sporul de investiţii ∆I se cuprinde în sporul de venit ∆Y. Multiplicatorul va fi cu atât mai mare cu cât înclinaţia spre consum este mai aproape de unu. Multiplicatorul investiţiilor descrie faptul că o majorare a investiţiilor conduce la o creştere a veniturilor mai mare decât cheltuiala investiţională adiţională.monetară. şi el este cu atât mai mic. cu cât 65 . Relaţia dintre consum şi investiţii.3 Diagrama IS-LM Y La apariţia unui dezechilibru se manifestă procese de adaptare: orice creştere a cererii pe piaţa bunurilor implică o creştere a venitului prin efectul de multiplicare. r IS E LM Fig.

Dar. Amsterdam. M. Multiplicatorul investiţiilor totodată este egal cu inversul înclinaţiei marginale spre economii.. în principal. generate de o creştere moderată a vânzărilor. North-Holland. Samuelson. Orice investiţie presupune ca o parte din venit să fie direcţionată spre domeniul bunurilor de capital. mai grav. după care stagnează sau scad. Chenery16. ceea ce se constituie într-un puternic factor de instabilitate economică. procesul investiţional se stopează şi. H. L. Samuelson a observat faptul că principiul acceleratorului se traduce printr-o creştere a cheltuielilor de investiţii. M. H. duce la creşterea consumului. Fluctuaţiile investiţiilor sunt determinate. 15 66 . L. – “Overcapacity and the acceleration principle”. efectul acceleratorului investiţiilor se materializează în investiţii nete în perioada de creştere a vânzărilor de bunuri de consum şi. M. Koyck17. în perioadele de criză. modificarea previziunilor întreprinderilor. de mărimi similare. la rândul său. a cărei mărime este subunitară: 0 < a < 1. 1954. Econometrica.înclinaţia marginală spre consum este mai aproape de zero. No. Journal of Political Economy. se manifestă un fenomen de dezinvestiţii. de două categorii de factori: exogeni (inovaţiile tehnologice. Indicatorul acceleratorul investiţiilor se determină cu relaţia: I a= ∆Y în care: a – acceleratorul investiţiilor. – “Bussines acceleration and the low of demand: a technical factor in economic cycles”. P. 20. Deci. în dezinvestiţii nete. – “ Distributed lags and investment analysis”. Sporirea investiţiilor are ca efect creşterea venitului care.. Această teorie a fost dezvoltată. Aftalion. 1952. de: A. 1917. care fac ca fluctuaţiile investiţiilor să se amplifice într-o manieră multiplă şi cumulativă). 16 Chenery.. No.) şi endogeni (specifici sistemului economic. Clark. printre alţii. Acceleratorul este un alt concept care exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor. dacă vânzările întreprinderii cresc în primă fază. sporul de venit depinzând de mărimea multiplicatorului investiţiilor. 17 Koyck. P. 25. etc. Clark15.

Aspectul cantitativ este dat de volumul global al fiecărui factor. cele două noţiuni semnifică fie sporirea venitului naţional18.. 1972. într-o anumită perioadă de timp.. creşterea economică vizează numai aspectele cantitative. Edition Cujas. II. Alţi economişti atribuie acestor concepte sensul de progres tehnic20. . 67 . Fiecare factor poate fi analizat sub aspect cantitativ. prin creşterea eficienţei utilizării resurselor sau a factorilor de producţie etc. cei mai mulţi autori consideră că între cele două noţiuni există diferenţieri clare. 21 Pohoaţă. dezvoltarea implică şi aspectele calitative ale evoluţiei economice. 1963. realizarea creşterii şi dezvoltării economice implică alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor economice. ambele au ca rezultat mersul înainte al economiei. 1976. asupra conceptelor de creştere şi dezvoltare economică sau conturat mai multe puncte de vedere. creşterea economică trebuie să genereze transformări în ceea ce priveşte calitatea vieţii membrilor societăţii..1. Editura Fundaţiei Gh. cel calitativ se referă la 18 19 Pierre.“La croissance economique. I. Creşterea stă la baza dezvoltării economice. dar pentru a se transforma într-un proces de dezvoltare. în timp ce creşterea economică se referă doar la aspectele cantitative legate sfera producţiei. în rândul cărora intră: factorul uman. Creştere şi dezvoltare economică: asemănări şi deosebiri De-a lungul timpului. Analyse globale”. 8. Payot. M. 20 Lewis. Lecaillon. calitativ şi structural. I. dezvoltarea economică se traduce prin evoluţia nivelului de trai. Paris. cultural..2. material şi progresul tehnic. – “Doctrine economice universale”. Între cele două concepte există şi deosebiri importante legate de faptul că. a volumului producţiei sau a potenţialului economic19. În această optică. Dacă exprimarea creşterii economice se realizează prin intermediul ratei de creştere a produsului naţional brut PNB sau a produsului intern brut. fie creşterea capacităţilor de producţie.“La theorie de la croissance economique”. Unii economişti au considerat că se poate pune semnul egal între creştere şi dezvoltare economică. prin schimbarea mentalităţilor şi comportamentului populaţiei. creşterea economică se referă la sporirea durabilă a producţiei de bunuri şi servicii la nivel naţional. Iaşi. Dezvoltarea economică surprinde atât aspectele cantitative cât şi cele calitative şi structurale ale evoluţiei economice. Totuşi. Astfel. cu acţiune indirectă. Zane. cum ar fi: factorul instituţional-organizaţional. Vol. Asemănările dintre creşterea şi dezvoltarea economică se referă la faptul că21: ambele concepte exprimă o acţiune ce generează efecte de antrenare în cadrul economiei. . 1996. politic etc. J.“La croissance economique”. PUF. . Factorii şi tipurile creşterii economice Creşterea economică se datorează acţiunii a două categorii importante de factori: cu acţiune directă. În această accepţiune. A.CAPITOLUL VIII Creşterea şi dezvoltarea economică 8.

Acest tip este specific ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată. Progresul tehnic este un factor care se regăseşte în toţi factorii de producţie.) promovate de către guvern. factorul uman. economice etc. în proporţii relativ egale. existenţa unor economii situate pe diferite trepte de dezvoltare. Dimensiunea cantitativă a acestui factor reflectă mărimea stocului de capital. Realitatea economică consemnează. însă. vârstă etc. mai mare sau mai mică. Din punct de vedere calitativ. care se materializează în sporirea capacităţilor de producţie. fără de care creşterea economică nu ar fi posibilă. Lumea contemporană nu este omogenă din punct de vedere al dezvoltării economice ci este caracterizată atât de dezvoltare în anumite zone cât şi de subdezvoltare în alte zone. Tipul extensiv este caracteristic creşterii economice bazate. Factorul material al creşterii economice cuprinde resursele naturale atrase în producţie şi tehnicile şi tehnologiile dezvoltate de-a lungul timpului. acţiunea factorului uman este analizată prin calitatea acestuia exprimată prin intermediul pregătirii. Acest tip este caracteristic ţărilor cu o economie mai puţin dezvoltată. în principale.3. pe ramuri pe categorii de capital (fix şi circulat) etc. El reprezintă procesul de aplicare în practică a inovaţiei. din punct de vedere cantitativ. Factorul cultural se referă la cultura tehnico-ştiinţifică. 8. Această delimitare se face în funcţie de contribuţia. capabile să genereze şi implementeze progresul tehnic. Aspectul structural al factorului uman se referă la structura pe profesii. combină cele două laturi ale factorilor. domenii de activitate. resursele de care dispun. De exemplu. respectiv sărăcie. la un nivel superior. 68 . cea calitativă este exprimată de productivitatea capitalului tehnic iar cea structurală se referă la repartizarea teritorială. a productivităţii muncii etc. pe latura cantitativă a acţiunii factorilor. a celor trei dimensiuni ale factorilor în procesul de creştere economică (sporire a PIB-ului). Dezvoltarea şi subdezvoltarea economică Dezvoltarea economică constituie un deziderat al tuturor ţărilor lumii. Tipurile creşterii economice Literatura de specialitate consideră că există două tipuri fundamentale de creştere economică: extensiv şi intensiv. Unii specialişti consideră că sporirea numărului de locuri de muncă este un indiciu clar al creşterii economice. întâlnit în ţările mediu dezvoltate. calificării şi motivaţiei personalului. de bogăţie. Acest tip. cantitative şi calitative. Creşterea economică se bazează pe o un proces investiţional susţinut. Factorul politic influenţează creşterea economică prin intermediul politicilor (fiscale. Realitatea economică a confirmat faptul că există şi se manifestă si un alt tip de creştere şi anume cel intermediar. Factorul instituţional-organizaţional reprezintă ansamblul de reguli şi norme care guvernează funcţionarea normală şi legală a agenţilor economici. care nu reuşesc să-şi valorifice.randamentul utilizării factorilor iar dimensiunea structurală specifică proporţiile în care sunt combinaţi factorii de producţie. Tipul intensiv conduce la sporirea PIB-ului pe seama creşterii eficienţei utilizării factorilor de producţie. la valorile morale etc. se cuantifică prin volumul de muncă prestat.

. 502. ponderea exporturilor. Potrivit opiniei mai multor specialişti. Cele orientate spre exterior au în vedere creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţie şi obţinerea de costuri de producţie cât mai mici. în 1992. culturală şi tehnologică22. Această stare este definită ca un ansamblu de fenomene complexe şi reciproce. s. Nivele scăzute de economii şi investiţii Nivele reduse ale veniturilor Productivitate scăzută Fig 8. respectiv a importurilor în total PIB etc. cum ar fi: produsul naţional brut sau produsul intern brut şi rata de creştere a acestora.Nivelul de dezvoltare economică poate fi pus în evidenţă cu ajutorul unor indicatori. pag. mai concret. dezvoltarea durabilă este caracterizată de următoarele elemente: 22 23 Ritm scăzut al acumulării de capital Lacoste. Acest concept a fost definit. – “Economie politică”. În ultima perioadă se vorbeşte. Y. 1962. Un factor important care poate contribui decisiv la eradicarea subdezvoltării îl constituie participarea ţărilor dezvoltate şi a organismelor internaţionale specializate la finanţarea dezvoltării acestor ţări. Subdezvoltarea este caracteristică ţărilor care înregistrează un nivel scăzut ai acestor indicatori. ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat24. Bucureşti. despre conceptul de dezvoltare durabilă. Cercul vicios al subdezvoltării Pentru a rupe cercul vicios este nevoie de adoptare şi aplicarea unor măsuri de reformă care să genereze dezvoltarea. întârziere relativă faţă de alte ţări. 24 Cămăşoiu. I.“Les pazs sous-developpes”. Strategiile orientate spre interior urmăresc sprijinirea producţiei interne şi a exportului. 69 . pag. I. nivelul productivităţii muncii şi a capitalului şi rata de creştere a acestora. într-un raport susţinut în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro. care se traduc prin inegalităţi flagrante de bogăţie şi de mizerie.. 1997. prin stagnare. tot mai mult. 1994. Ţările subdezvoltate se mişcă într-un cerc vicios al cererii şi ofertei de capital.. ca pe o formă de conciliere între economie şi mediul înconjurător. Zane. În principal. pentru e depăşi subdezvoltarea se poate opta pentru două tipuri de strategii: orientate spre interior şi orientate spre exterior. – “Economia şi sfidarea naturii”. ceea ce face imposibilă dezvoltarea. care să susţină progresul uman.a... PUF. Editura Economică. 13. Pohoaţă. Ignat. coord. C. printr-o dependenţă economică. nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani. .. numărul şi structura populaţiei active ocupate.1. Editura Fundaţiei Gh. care presupune investiţii şi acumulare prealabilă de economii23. Iaşi. printr-o producţie care nu progresează atât cât ar fi posibil.

. a veniturilor. exacte.creşterea numărului de locuri de muncă. investiţilor. ci una fluctuantă. Ciclicitatea activităţii economice Este cunoscut faptul că activitatea economică nu are o evoluţie uniformă. indiferent de sex sau opţiunile religioase.4. investiţiilor. demonstrează că aceasta se desfăşoară sub forma unor unde lungi cu o durată de 40 – 60 de ani. Pe baza datelor statistice referitoare la diferite economii naţionale. activitatea economică trece prin anumite faze.o creştere demografică în corelaţie cu posibilităţile societăţii şi naturii de a asigura condiţii de viaţă şi de muncă corespunzătoare. producţiei. în schimb.. În acest interval de timp. Astfel. alta descendentă. naţiuni şi popoare. În acest sens.îmbunătăţirea nivelului şi condiţiilor de viaţă ale întregii populaţii. Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice. etc. . deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase. de interdependenţele dintre componentele sale.egalitatea şanselor generaţiilor prezente şi viitoare etc. etc. În faza descendentă are loc încetinirea riturilor de creştere a producţiei. în 70 . au fost identificate mai multe tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se întrepătrund.exploatarea şi utilizarea raţională a resurselor naturale. a stării şi eficienţei factorilor de producţie. De aceea se impune luare de măsuri urgente pentru a stopa această degradare a mediului şi de a-l reface. în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie. care să conducă la reducerea şomajului şi a sărăciei. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice. Fluctuaţiile întâmplătoare sau accidentale sunt determinate de factori aleatori sau de evenimente neaşteptate. studiile relevă două situaţii contradictorii: starea actuală de sănătate a economiei este una rezonabilă. În prezent. . pe cât posibil. fiecare cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune. În evoluţia oricărei economii mature se disting două mari faze de evoluţie: una ascendentă.asigurarea egalităţii şi echităţii între etnii. etc.o creştere economică continuă. Ciclul economic lung Evoluţia pe termen lung a vieţii economice. Există mai multe teorii care încearcă să explice manifestarea ciclurilor lungi. mediul înconjurător se află într-un proces continuu de deteriorare. cicluri propriu-zise (decenale) şi cicluri scurte din rândul cărora se detaşează ciclul inflaţionist şi cel al variaţiei stocurilor. cum ar fi: cataclisme naturale. Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional. . putem vorbi despre: cicluri lungi (de tip Kondratiev). evenimente sociale şi politice deosebite. . fiecare cu o durată de 20 –30 de ani. teoria cea mai acceptată este aceea care consideră drept cauză principală a ciclului secular. În prezent. 8. liniară. putem vorbi despre fluctuaţii sezoniere accidentale (întâmplătoare) şi ciclice. decizii neaşteptate ale unor agenţi economici. evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice. Ciclicitatea este o formă de evoluţie firească. normală activităţii economice. Acestea sunt fluctuaţii agregate ce se reproduc cu o anumită regularitate. .

are loc şi o stimulare artificială a cererii pe multiple căi. etc.2. În perioada ascendentă a ciclului lung. Samuelson foloseşte termeni ca: restrângere (contracţie). Sub influenţa acestora are loc schimbarea la fiecare 40 – 60 de ani a modului tehnic de producţie. a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. D B F A C E timp Fig 8. conferind o dinamică înaltă producţiei.N. inovaţiile. în principiu. se adoptă măsuri pentru 25 Dobrotă. deşi se recunoaşte. în această perioadă.B. În figura următoare sunt prezentate schematic fazele ciclului decenal25: P. în care conjunctura economică este favorabilă. P. mai întâi. are loc un proces investiţional major pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. venitului naţional. 71 . În această fază.a. expansiune şi apogeu. cum ar fi. diferiţi autori folosesc terminologii diferite. Fazele ciclului decenal În cadrul unui ciclu decenal. Bucureşti. Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte. De exemplu. sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri ulteriore cu câştiguri mai mari.. pentru a descrie fazele care marchează acest ciclu. N. se remarcă.legătură nemijlocită cu ciclul schimbărilor structurale din economie. de exemplu. existenţa aceloraşi faze ca în cazul ciclului lung. Editura Economică. Se evidenţiază. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste. – “Economie politică”. O creştere iniţială a cererii pentru bunuri de consum va genera o creştere a cererii pentru bunuri de capital. Ciclul economic decenal În tratarea ciclului economic decenal. faza de expansiune (perioada A-B şi C-D). 1995. declinul unor subramuri şi produse legate de vechiul mod tehnic de producţie şi se conturează avântul unor subramuri bazate pe viitorul mod de producţie. stimulată artificial şi prin mărirea masei monetare (băncile acordând credite cu mai mare uşurinţă). prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici. înviorare. Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-o criză structurală. se generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional susţinut. determină o tendinţă de creştere lentă dar de durată a preţurilor. care stau la baza noului mod tehnic de producţie.. Cererea agregată în creştere. s.

Ciclurile decenale se derulează pe fondul celor lungi. recesiunea. Există mai multe tipuri de politici anticiclice. şi. de regulă. Realizarea acestor deziderate se asigură printr-o impulsionare a procesului investiţional. 2-3 cicluri decenale. În faza de ascensiune a ciclului lung. 72 . sistemul de impozite şi taxe. pentru a o aduce la nivelul ofertei agregate. care generează o nouă fază de expansiune a ciclului decenal. etc. etc. are loc intrarea economiei într-o nouă fază. prin mai multe mijloace şi instrumente de politică economică (cheltuielile publice. conducând la eliminarea treptată a excesului de ofertă şi a stocurilor. poate accentua tendinţa de reducere a producţiei.). Pe acest fond. O atenuare sau o reducere a cererii agregate. de bunuri de capital. cu manifestări de criză ciclică. se distinge la ciclurile decenale. O primă reacţie o reprezintă o anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie. agenţii economici sunt obligaţi să adopte măsuri de reducere a costurilor apelând la reînnoirea capitalului fix. la îmbunătăţirea calitativă a celorlalţi factori. ceea ce determină o frânare a investiţiilor. Unul dintre aceste tipuri are la bază teoria lui Keynes.frânarea cererii globale. Acest tip de politică are în vedere influenţarea cererii agregate. în primul rând. preponderenţa fazelor de recesiune (restrângere). care constata că cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată). se distinge la ciclurile decenale. Această nouă fază. În faţa acestor dificultăţi. este marcată pe grafic de la punctele B la C şi de la D la E. iar experienţa ţărilor occidentale a evidenţiat faptul că o fază a ciclului lung a cuprins. rata dobânzii. preponderenţa fazelor de expansiune iar în faza descendentă a ciclului lung.

boală. libertatea politică şi democraţia. relaţia eficienţă – justiţie socială. Modelul neoamerican de economie de piaţă poate fi caracterizat prin următoarele aspecte: sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil şi manifestă o tendinţă de reducere. un sistem de învăţământ elitist. Primul ar fi specific pentru SUA. dimpotrivă. locul pieţei în societate şi rolul pe care trebuie să-l joace ordinea legală în economia internaţională. majoritatea schimburilor efectuându-se după criteriile pieţei. piaţa financiară. având la bază proprietatea capitalistă. mobilitate ridicată şi în timp scurt în ierarhia economico-socială. dar se regăseşte în trăsăturile sale fundamentale şi în Elveţia. fiscalitatea este redusă. în Japonia şi Austria. piaţa are rol decisiv în circulaţia bunurilor de la producător la consumator. Ambele modele sunt o expresie a sistemului capitalist şi a liberalismului. politici economice care încurajează consumul. baza politicii economice o constituie stimularea ofertei. şi în primul rând bursa. Marea Britanie. reglementări fiscale. s-au diferenţiat două mari modele de economie: modelul neoamerican şi cel renan. are rol de barometru al activităţii economice în raport cu alte forme de piaţă. Unii autori apreciază că.). măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei sau. 73 . preţurile bunurilor economice depind de condiţiile ale pieţei. în sistemul capitalist. Cel deal doilea este caracteristic sistemului economiei de piaţă al Germaniei. Noua Zeelandă. iar implicarea directă a statului în activitatea economică este neglijabilă. care funcţionează după regulile pieţei. Ele se sprijină pe valori opuse în ceea ce priveşte poziţia persoanei în întreprindere. Olanda. subvenţii sau comenzi publice etc. modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie (prin proprietatea publică. Australia. rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa. monetare şi de credit. sărăcie). delimitarea acestora se face în funcţie de unele criterii: gradul de intervenţie a statului în activitatea economică. clasă mijlocie relativ redusă. iar în deciziile adoptate sunt orientate spre maximizarea profitului pe termen scurt. grad redus de securitate economică faţă de riscuri (şomaj. curentul de gândire economică care ghidează acţiunile guvernamentale. prin planificare. noile ţări industrializate din Asia etc. se implică în aceste mecanisme.Note de seminar Tipurile economiei de piaţă concurenţială În majoritatea lucrărilor consacrate tipurilor de economie de piaţă. Suedia şi în celelalte ţări nordice.

salariaţii şi statul sunt co-responsabili de perfecţionarea profesională. o politică economică care sprijină economisirea şi redistribuirea de venituri.statul este garantul protecţiei sociale şi al liberei negocieri între partenerii sociali. în principal. un sistem de învăţământ mai egalitar. care asigură un grad ridicat de protecţie socială. corelate cu criteriile de eficienţă. nivelul salariilor depinde atât de condiţiile pieţei.mecanismele pieţei trebuie echilibrate de un imperativ social al cărui girant trebuie să fie statul: . Mecanismul de funcţionare al economiei de piaţă de tip renan se bazează pe o serie de trăsături cum ar fi: bunurile economice îmbracă atât o formă marfară cât şi una non-marfară. firma. sistemul bancar asigură şi sprijină finanţarea firmelor pe termen lung. acţionari şi întreprinderi existând un sistem de interese comune. intervenţia statului este necesară. crearea sentimentului de solidaritate şi responsabilitate socială. firma fiind implicată proiectarea carierei salariaţilor. căreia trebuie să i se asigure o cât mai mare libertate de funcţionare. punctualitate.mecanismul economic trebuie să bazeze pe piaţă. apărarea şi sprijinirea celor dezavantajaţi. Modelul renan (social) de economie de piaţă tinde să devină un model pentru Uniunea Europeană. 74 . cele non-marfare deţinând o pondere mult mai importantă decât în cazul modelului neoamerican. comunitatea din care individul face parte îşi asumă responsabilitatea în rezolvarea unor probleme ale individului. fiscalitatea directă este mai uzitată decât cea indirectă. sunt supuse impozitării atât veniturile. Acest model se bazează pe câteva principii de bază: . pentru refacerea unor dezechilibre economice. la baza economică a societăţii sunt puse şi acceptate o serie de valori ca: egalitate şi echitate socială. cât şi capitalul. grad ridicat de securitate economică a populaţiei faţă de riscuri asigurat de către colectivităţi publice. accentul punându-se pe comportamente ca: precizie. eliminarea nedreptăţilor şi abuzurilor.Modelul renan de economie de piaţă (care tinde să devină tipul european de economie de piaţă). cât şi de alţi factori (vechimea. În cazul economiei de piaţă de tip european statul se obligă să aibă grijă de cetăţenii săi şi să acţioneze pentru: asigurarea egalităţii de şanse. în care toate nivelurile profesionale dispun de o bună formare. între bănci. responsabilă din punct de vedere economic. un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale.. clasă mijlocie puternică şi numeroasă. în principal în ceea ce priveşte preţurile şi salariile. pregătirea profesională etc. .) fiind astfel încurajată stabilitatea salariaţilor. ataşament faţă de firmă etc. mişcare sindicală puternică.

este de 800 u. căreia îi corespunde Umx = 10 utils. căreia îi corespunde Umy = 19 utils. Pentru verificare corectitudinii rezultatului. A opta cantitate va fi din produsul y.. mai analizăm dacă condiţia de echilibru şi restricţia bugetară au fost respectate: U mx U my = px py xpx + ypy = Vd 10 10 . Întrucât bugetul alocat pentru cumpărarea celor două produse a fost epuizat. până la epuizarea bugetului. A şaptea cantitate va fi din produsul x. achiziţiile se realizează în ordinea descrescătoare a utilităţii marginale aferente celor două produse. căreia îi corespunde Umy = 10 utils. A cincia cantitate va fi din produsul y. = 100 100 2 x 100 + 6 x 100 = 800. prin intermediul celor două produse. căreia îi corespunde Umy = 13 utils. căreia îi corespunde Umx = 11 utils. A patra cantitate va fi din produsul y. căreia îi corespunde Umy = 12 utils. A doua cantitate va fi din produsul y. Q Umx Umy 1 11 19 2 10 17 3 9 15 4 8 13 5 7 12 6 6 10 7 5 8 8 4 6 Total Rezolvare: Pentru satisfacerea nevoilor de consum. 75 . Făcând suma utilităţilor marginale corespunzătoare celor 8 achiziţii putem deduce utilitatea totală pentru cumpărătura realizată: U = 107 utils. putem spune că echilibrul consumatorului s-a stabilit la două unităţi din x şi la şase din y. A treia cantitate va fi din produsul y.m. Prima cantitate va fi din produsul y.m. în condiţiile asigurării unei utilităţi maxime aferente bugetului alocat. căreia îi corespunde Umy = 17 utils. A şasea cantitate va fi din produsul x. în funcţie de cantitatea consumată Q din fiecare produs. pentru x = 2 şi y = 6.Utilitatea economică Problemă În tabelul de mai jos sunt prezentate valorile utilităţilor marginale Umx. căreia îi corespunde Umy = 15 utils. respectiv y. Umy pentru două produse x. Cunoscând faptul că preţul unitar este de 100 u. să se stabilească mărimea utilităţii totale care asigură echilibrul consumatorului. pentru fiecare produs şi că venitul disponibil Vd pentru satisfacerea trebuinţelor de consum.

y – cantităţile consumate din cele două bunuri. ( x − 2U ) 3 În aceste condiţii. curba de indiferenţă corespunzătoare unui nivel de utilitate u > 0 are următoarea formă: y” = f”(x) = y U 2U x 76 . exprimăm o x + 2y variabilă în funcţie de cealaltă (în cazul nostru. Rezolvare: Pornind de la ecuaţia care descrie funcţia de utilitate (U = xy ).y) = unde: xy x + 2y x. y în funcţie de x) : xU y = f(x) = x − 2U Pentru a putea trasa curba de indiferenţă trebuie să cunoaştem prima şi a doua derivată a lui f(x): − 2U 2 y’ = f’(x) = → f(x) – descrescătoare. ( x − 2U ) 2 4U 2 → f(x) – convexă.Funcţia şi curbele de indiferenţă Problemă Se consideră următoarea funcţie de utilitate: U(x. Să se reprezinte curba de indiferenţă corespunzătoare unui nivel de utilitate u >0.

atunci: 1) Să se scrie ecuaţia liniei bugetului. În situaţia în care preţul produsului x se modifică. Cunoscând faptul că preţurile unitare ale celor două produse sunt 12 u. atunci cantitatea de produs x cumpărată este egală cu zero. iar cea de produs y este egală cu 10: x = 0 → 60 = 6y → y = 10 4) şi 5) Iniţial.m. 5) Dacă preţul produsului x scade până la valoarea px = 6. noua ecuaţia a liniei bugetului este: 60 = 6x + 6y. y. respectiv preţul produsului y.m. py– cantităţile achiziţionate. respectiv px = 6). la 36 u. Această dreaptă trece prin punctele (0.. iar cea de produs x este egală cu 5: y = 0 → 60 = 12x → x = 5 3) Dacă tot venitul este folosit pentru achiziţionarea de produs y. 0). unde: Rezolvare: 1) Cunoscând faptul că ecuaţia generală a liniei bugetului este: Vd = xpx + ypy Vd – venitul disponibil.. să se reprezinte linia bugetară în ambele situaţii de preţuri (cu px = 12. Linia bugetară Problemă Venitul pe care îl are la dispoziţie un cumpărător pentru achiziţionarea de produse x şi y este de 60 u. să se traseze grafic noua linie a bugetului. în cazul nostru. 0). care este cantitatea care va putea fi cumpărată din acest produs? 4) În condiţiile iniţiale.m. în care x = 0.Echilibrul consumatorului. să se reprezinte grafic linia bugetului. 6) Dacă venitul cumpărătorului scade de la 60 u. respectiv preţul produsului x. Această dreaptă trece prin punctele (0. relaţia de mai sus devine: 60 = 12x + 6y 2) În cazul în care tot venitul este alocat cumpărării de produs x. Reprezentarea grafică a celor două linii bugetare este prezentată în figura de mai jos: 77 . px – cantităţile achiziţionate. x.m. dreapta bugetului era descrisă de ecuaţia: 60 = 12x + 6y. respectiv 6 u. 2) În cazul în care tot venitul este alocat cumpărării de produs x. cantitatea de produs y achiziţionată este egală cu zero. care este cantitatea care va putea fi achiziţionată din acest produs? 3) Dacă tot venitul este folosit pentru achiziţionarea de produs y. 10) şi (5. 10) şi (10. rezultă că. respectiv y = 0 .m.

Aceste drepte trec prin punctele de coordonate (0. respectiv (0. 6) şi (3. respectiv: 36 = 6x + 6y.m. 6) şi (6. y 6 36 = 12x + 6y 36 = 6x + 6y 3 6 x 78 . la 36 u. 0).m. ecuaţiile liniilor bugetare în cele două situaţii de preţ sunt: 36 = 12x + 6y.y 10 60 = 12x + 6y 60 = 6x + 6y 5 10 x 6) Dacă venitul cumpărătorului scade de la 60 u. 0).

Dacă preţurile unitare ale celor două produse sunt 10 u.m. rezultă că: ∂U =y–2 Umx = ∂x ∂U Umy = =x ∂y În aceste condiţii. respectiv preţul produsului y. Înlocuind cu datele corespunzătoare. punctul de coordonate (2. să se stabilească punctul de echilibru al consumatorului.y) = x(y–2). px – cantităţile achiziţionate. iar funcţia de utilitate este descrisă de ecuaţia U(x. formăm un sistem de 2 ecuaţii cu 2 necunoscute x şi y: 10x + 5y – 50 = 0 10x – 5y + 10 = 0 20x – 40 = 0 → x = 2 10y – 60 = 0 → y = 6 În aceste condiţii. Realizarea acestui echilibru se produce atunci când este satisfăcută următoarea relaţie: U mx U my U p = → mx = x px py U my py Cunoscând faptul că: U(x. care conduce la maximizarea utilităţii totale în condiţiile impuse de restricţia bugetară. y) = x(y–2). ecuaţia dreptei bugetare devine: 50 = 10x + 5y → 10x + 5y – 50 = 0 Împreună cu ecuaţia care descrie echilibrul consumatorului. respectiv preţul produsului x..2 10 = . py– cantităţile achiziţionate. sau: = x → U my py x 5 5(y – 2) = 10x → 10x – 5y + 10 = 0 Ecuaţia liniei bugetare este următoarea: Vd = xpx + ypy unde: Vd – venitul disponibil. Rezolvare: Echilibrul consumatorului reflectă combinaţia optimă a cantităţilor consumate din cele două produse. prima relaţie mai poate fi scrisă şi astfel: U mx p y .m.Problemă Venitul de care dispune un individ pentru cumpărarea de produse x şi y este de 50 u. respectiv 5 u. y. x. 6) reprezintă punctul de echilibru al consumatorului 79 .m..

x1. respectiv 50 u. unde: Rezolvare: 1) În situaţia iniţială ecuaţia dreptei bugetare a fost următoarea: Vd0 = x1px1 + x2px2 Vd0 – venitul disponibil iniţial. al unui consumator. 2) Dacă iniţial consumatorul îşi cheltuieşte integral venitul prin achiziţia a 10 unităţi de produs x1 şi a 5 unităţi produs x2. al căror preţuri unitare sunt 25 u. aferente venitului pe 10 unităţi de produs x1 şi pe 5 unităţi produs x2: 500 = 10 x 25 + 5 x 50 După dublarea preţului produsului x1 venitul suplimentar Vs pe care trebuie să-l aibe la dispoziţie cumpărătorul pentru a achiziţiona acelaşi număr de unităţi din ambele produse se calculează plecând de la relaţia: Vn = Vd0 + Vs = x1p’x1 + x2px2 unde: Vn – venitul necesar. respectiv preţul produsului x1. respectiv preţul produsului x2. consumatorul îşi cheltuia cele 500 u. este destinat achiziţionării a două produse x1 şi x2. px1 – cantităţile achiziţionate. x2.m. 80 . Pornind de la această ecuaţie putem exprima x1 în funcţie de x2: V x p x2 = d 0 − 1 x1 px2 px2 Deci: x2 = 10 – 0. Ulterior preţul produsului x1 se dublează. ca urmare a dublării preţului produsului x1..m.Problemă Presupunem că venitul de 500 u. Să se traseze dreapta bugetară în această ultimă situaţie (a suplimentării venitului). să se determine venitul suplimentar pe care trebuie să-l aibă la dispoziţie pentru a cumpăra acelaşi număr de unităţi din ambele produse. px2 – cantităţile achiziţionate. p’x1 – noul preţ al produsului x1. x2 = 10 – x1 (varianta după modificarea preţului) Dreptele bugetare pentru cele două situaţii sunt prezentate în figura următoare: x2 10 x2 = 10 – x1 x2 = 10 – 0. 1) Să se traseze dreapta bugetară corespunzătoare situaţiei iniţiale şi cea rezultată ca urmării dublării preţului produsului x1.m.5x1 10 20 x1 2) Iniţial.5x1 (varianta iniţială).m.

obţinem: 2x 2 2x 2x y = 40 – → U(x) = x(40 – ) = 40x – 5 5 5 În continuare. să se stabilească: 1) care sunt cantităţile optime consumate din cele două produse care conduc la obţinerea unei utilităţi maxime pentru consumator. În condiţiile modificării preţului produsului x1 şi venitului consumatorului Vn. În condiţiile în care preţurile unitare ale celor două produse sunt 4 u. 2) care este rata marginală de substituire între cele două produse în condiţiile de echilibru ale consumatorului. Aceasta se realizează atunci când prima derivată a acestei funcţii este egală cu zero iar a doua derivată este negativă: U – maxim. iar funcţia de utilitate este descrisă de ecuaţia U = xy.. ecuaţia noii drepte bugetare devine: V x p ' x1 → x2 = 15 – x1 x2 = n − 1 px2 px2 x2 15 10 x2 = 15 – x1 x2 = 10 – x1 x2 = 10 – 0. calculăm derivatele de ordin 1 şi 2 a utilităţii în funcţie de variabila x: 2x U’(x) = 40 – 5 2 U”(x) = – 5 81 .m.m.5x1 10 15 20 x1 Problemă Venitul alocat de un cumpărător achiziţionării de produse x şi y este de 400 u.m.. respectiv 10 u. Rezolvare: 1) Maximizarea funcţiei de utilitate a consumatorului este cea care asigură combinaţia optimă a cantităţilor consumate din cele două produse. Plecăm de la următorul sistem de ecuaţii: U = xy → U = xy Vd = xpx + ypy 400 = 4x + 10y Dacă din a doua ecuaţia îl scoatem pe y şi îl înlocuim în prima ecuaţie. când U’ = 0 şi U” < 0.500 + Vs = 10 x 50 + 5 x 50 → Vs = 750 – 500 = 250 u.m.

y şi λ. obţinem: U p 4 2 RMSy/x = mx = x = = U my p y 10 5 82 . condiţia de maximizare a satisfacţiei consumatorului este următoarea: U mx U my U p = → mx = x px py U my p y În aceste condiţii. forma acestei funcţii este următoarea: L = U(x. în ultima relaţie. derivatele parţiale ale funcţiei L în raport cu x. într-o primă fază. Această metodă are la bază funcţia Lagrange L. În cazul nostru. care combină funcţia de utilitate şi restricţia bugetară prin intermediul unui parametru λ. exprimăm x şi y în funcţie de λ. relaţiile de mai sus capătă următoarea formă: ∂L = y – 4λ =0 → y = 4λ ∂x ∂L = x – 10λ = 0 → x = 10λ ∂y ∂L = 400 – 4x – 10y = 0 ∂λ Dacă. combinaţia optimă este: x = 50 şi y = 20 2) Rata marginală de substituire RMSyx între cele două produse se determină cu următoarea relaţie: U RMSy/x = mx U my În punctul de echilibru.Prin egalarea primei derivate cu zero obţinem cantităţile optime consumate din produsele x şi y care asigură maximizarea utilităţii consumatorului. denumit multiplicator. care asigură maximizarea utilităţii consumatorului. se calculează. obţinem: 400 = 40 λ + 40 λ → λ = 5 Prin urmare. y) + λ[Vd – (xpx + ypy)] Pentru stabilirea combinaţiei optime de bunuri. 2x U’(x) = 40 – = 0 → x = 50 5 2x 100 Cum: y = 40 – = 20 → y = 40 – 5 5 O altă modalitate de determinare a combinaţiei optime de bunuri care asigură maximizarea utilităţii consumatorului face apel la multiplicatorul lui Lagrange. după care se egalează aceste derivate cu zero: ∂L = U’ – λpx =0 ∂x ∂L = U’ – λpy = 0 ∂y ∂L = Vd – (xpx + ypy) = 0 ∂λ În cazul nostru.

U mx p y. iar dacă funcţia de utilitate este descrisă de ecuaţia U(x.. sau: U my py x 5 5(y – 2) = 4x → 4x – 5y + 10 = 0 Cunoscând faptul că ecuaţia liniei bugetare este următoarea: 50 = 4x + 5y → 4x + 5y – 50 = 0.5 unităţi din produsul x. să se stabilească noul punct de echilibru al consumatorului şi să se precizeze cât din modificarea cantităţii de produs x achiziţionate este datorată efectului de substituţie şi cât efectului de venit. pentru a creşte consumul cu o unitate de produs y este necesar să se renunţe la 2.. ecuaţia liniei bugetare are următoarea formă: 50 = 2x + 5y → 2x + 5y – 50 = 0 83 . y) = x(y–2).Semnificaţia acestei rate marginale de substituţie este următoarea: în punctul de echilibru. sau: U my py x 5 5(y – 2) = 2x → 2x – 5y + 10 = 0 În acest caz. rezultă că: ∂U =y–2 Umx = ∂x ∂U Umy = =x ∂y În aceste condiţii.2 2 = x → = . prima relaţie devine: U mx p y. în mod similar. 6) 2) Pentru determinarea punctului de echilibru E2 în situaţia reducerii preţului produsului x vom proceda. Rezolvare: Realizarea echilibru consumatorului se produce atunci când este îndeplinită următoarea relaţie: U mx U my U p = → mx = x px py U my py Cunoscând faptul că: U(x.m. Problemă Venitul de care dispune un cumpărător pentru achiziţionarea de produse x şi y este de 50 u. 2) În condiţiile în care preţul unitar al produsului x scade de 4 u.y) = x(y–2). Dacă preţurile unitare ale celor două produse sunt 4 u. la 2 u.m. ca la punctul 1. se cere: 1) Să se stabilească punctul de echilibru al consumatorului.2 4 = x → = ..m.m.m. respectiv 5 u. pentru determinarea punctului de echilibru E1 trebuie să rezolvăm următorul sistem de ecuaţii: 4x + 5y – 50 = 0 4x – 5y + 10 = 0 8x – 40 = 0 → x = 5 10y – 60 = 0 → y = 6 → E1(5.

pentru determinarea efectului de substituţie.2 2 = x → = U my py x 5 Rezolvând următorul sistem: ⇔ x(y – 2) = 20 x(y – 2) = 20 y. în acest caz. definit ca variaţie a cererii pentru produsul x determinată numai de variaţia preţului său. Efectul total de modificare a cererii pentru produsul x este datorat atât efectului de substituţie cât şi celui de venit. Deci. 6) Deci.07 şi y = 4.07 = 2. faţă de situaţia iniţială.2 2 2x – 5y + 10 = 0 .Sistemul de ecuaţii care ne permite determinarea.8 Efectul de substituţie Es.93 84 . Efectul de substituire conduce la schimbarea liniei bugetului şi a combinaţiei optime dintre două mărfuri. Es = 7. este dat de diferenţa dintre cantitatea cerută din bunul respectiv în punctul E’ şi cea cerută în punctul iniţial de echilibru E1.07 Variaţia cantităţii cerute din produsul x ca urmare a creşterii nivelului utilităţii datorate reducerii preţului respectivului produs reprezintă efectul de venit Ev. = x 5 obţinem coordonatele punctului E’ care reflectă efectul de substituţie: x = 7. care se calculează de diferenţa dintre cantitatea cerută din bunul respectiv în punctul E2 şi cea cerută în punctul E’: Ev = 10 – 7. pornim de la condiţia că respectivul consumator se situează pe aceiaşi curbă de indiferenţă: U = x(y – 2) = 5(6 – 2) = 20 O a doua condiţie rezultă din relaţia de echilibru aferentă situaţiei apărute după modificarea preţului produsului x: U mx p y.07 – 5 = 2. Efectul de substituire (sau de substituţie) este determinat de variaţia preţului unui bun în condiţiile în care preţul celorlalte mărfuri rămâne constat. a punctului de echilibru al consumatorului este următorul: 2x + 5y – 50 = 0 2x – 5y + 10 = 0 4x – 40 = 0 → x = 10 10y – 60 = 0 → y = 6 → E2(10. cererea individului pentru produsul x a crescut cu 5 unităţi (de la 5 la 10 unităţi). dar preferinţele consumatorului rămân neschimbate şi se regăsesc pe aceeaşi curbă de indiferenţă.

Vd = 30 şi τ = 20%. 3) Să se calculeze echilibrul consumatorului în situaţia în care: px = 2. rezultă: 2 yp y 8 xy λp x 2 y px → →x= = = x py px 4 x 2 λp y Introducând această valoare a lui x în ce-a de-a treia condiţie de optim. y şi λ şi egalând aceste derivate cu zero. atunci restricţia bugetară devine: Vd – τVd = xpx + ypy. obţinem funcţia de cerere aferentă produsului y: 2 yp y V px + ypy → 3ypy = Vd → y = d Vd = px 3py Funcţia de cerere aferentă produsului x are următoarea formă: 2V V Vd = xpx + d py → 3Vd = 3xpx + Vd → x = d 3 px 3 py 2) Dacă se ia în calcul şi impozitul pe venit.Problemă Funcţia de utilitate a unui consumator este descrisă de următoarea ecuaţie: U(x. 2) Dacă se ia în calcul şi impozitul pe venit.y) = 4x2y 1) Ţinând cont de restricţia bugetară: Vd = xpx + ypy. rată acestuia fiind egală cu τ. sistemul de ecuaţii pe care trebuie să-l avem în vedere are următoarea formă: U . vom forma următorul sistem de ecuaţii: U .maximizarea utilităţii totale.max Vd – τVd = xpx + ypy 85 . Pentru aceasta vom defini funcţia lui Lagrange în maniera următoare: L = L = U(x. În aceste condiţii. să se rescrie cele două funcţii de cerere. py = 5. y) + λ[Vd – (xpx + ypy)] = 4x2y + λ[Vd – (xpx + ypy)] Calculând derivatele parţiale ale funcţiei L în raport cu x.încadrarea în venitul disponibil (restricţia bugetară). Rezolvare: 1) Calcularea funcţiilor de cerere implică luarea în considerare a două condiţii: . să se calculeze funcţiile de cerere pentru cele două produse x şi y.max Vd = xpx + ypy Pentru rezolvarea acestui sistem vom face apel la multiplicatorul lui Lagrange. respectiv y. Dacă împărţim prima relaţie la a doua. Astfel. obţinem: ∂L = U’ – λpx = 0 → 8xy = λpx ∂x ∂L = U’ – λpy = 0 → 4x2 = λpy ∂y ∂L = Vd – (xpx + ypy) = 0 ∂λ Pentru a obţine funcţiile de cerere pentru cele două produse trebuie să exprimăm x. numai în funcţie de preţurile lor şi de venit. .

rezultă: 2 yp y 8 xy λp x 2 y px → →x= = = 2 x py px 4 x λp y În final. respectiv y. exprimăm x.6 = 409. 1. y şi λ şi le egalăm cu zero: ∂L = U’ – λpx = 0 → 8xy = λpx ∂x ∂L = U’ – λpy = 0 → 4x2 = λpy ∂y ∂L = Vd – τVd = xpx + ypy = 0 ∂λ Împărţind prima relaţia la a doua. din nou.Apelăm. de coordonate (x. numai în funcţie de preţurile lor şi de venit: 2 yp y V (1 −τ ) Vd – τVd = px + ypy → Vd(1– τ) = 3ypy → y = d px 3py Vd – τVd = xpx + V (1 − τ ) Vd (1 −τ ) py → Vd(1– τ) = xpx + d → 3 3py 2Vd (1 − τ ) 3 px → 3xpx = 3 Vd(1 – τ) – Vd(1 – τ) → x = 3) În situaţia în care: px = 2. Vd = 30 şi τ = 20%. y) + λ[Vd – τVd – (xpx + ypy)] = 4x2y + λ[Vd – τVd – (xpx + ypy)] Calculăm derivatele parţiale ale funcţiei L în raport cu x.2) x= =8 = 3 px 3x2 V (1 − τ ) 30(1 − 0. py = 5.2) = 1.6 → E(8. echilibrul consumatorului este definit de punctul E.6 86 . y): 2Vd (1 − τ ) 2 x 30(1 − 0.6) y= d = 3py 3x5 Utilitatea maximă este stabilită la nivelul: U = 4x2y = 4 x 82 x 1. la funcţia Lagrange. pe care o definim în maniera următoare: L = L = U(x.

Rezolvare: 1) Costul total Ct se calculează ca sumă între costurile fixe şi cele variabile: Ct = Cf + Cv Costul mediu (unitar) total Cu exprimă costurile globale pe unitatea de produs: C Cu = t Q 2) Costul marginal Cm exprimă sporul de cost total necesar obţinerii unei unităţi suplimentare de producţie. Costurile de producţie Problemă O întreprindere este caracterizată de următoarea situaţie privind evoluţia costului variabil total în funcţie de producţia realizată: Producţie Q (bucăţi) 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 Cost variabil total Cv 0 20 40 60 100 160 240 340 460 600 Cunoscând faptul că costurile fixe totale Cf au o valoare de 300 u. 2) Costul marginal. 3) Costul variabil mediu.. să se determine: 1) Costul total şi costul mediu total. marginale şi variabile medii sunt sintetizate în tabelul următor: 87 . Relaţia de calcul pentru determinarea acestui cost este următoarea: ∆Ct Cm = ∆Q 3) Costul mediu variabil Cuv se calculează prin raportarea costului variabil la volumul producţiei: C Cuv = v Q Valorile calculate ale costurilor totale.m. medii totale.Producţia şi oferta.

Q

Cv

Cf

C t = Cf + Cv

Cu =

Ct Q

Cm =

∆Ct ∆Q

Cuv =

Cv Q

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9

0 20 40 60 100 160 240 340 460 600

300 300 300 300 300 300 300 300 300 300

300 320 340 360 400 460 540 640 760 900

320 170 120 10 92 90 91,4 95 10

20 20 20 40 60 80 100 120 140

20 20 20 25 32 40 48,5 57,5 66,6

Problemă O întreprindere este caracterizată de următoarea funcţie a costurilor totale: Ct = 5Q3 + 4Q2 + 3Q + 2 în care: Q – volumul producţiei. Să se calculeze: 1) Costul variabil şi costul fix total; 2) Costurile medii; 3) Costurile marginale.

Rezolvare: 1) Costul total Ct se determină ca sumă între costurile fixe şi cele variabile: Ct = Cf + Cv = 5Q3 + 4Q2 + 3Q + 2 Costul variabil Cv este o mărime dependentă de volumul producţiei, în timp ce costul fix Cf este independent de acest volum: Cv = f(Q) → Cv = 5Q3 + 4Q2 + 3Q Cf = 2
2) Costul mediu total Cu exprimă costurile globale pe unitatea de produs: C 5Q 3 + 4Q 2 + 3Q + 2 2 Cu = t → Cu = = 5Q2 + 4Q + 3 + Q Q Q În mod similar, se calculează şi costul mediu variabil Cuv şi cel mediu fix Cuf: C 5Q 3 + 4Q 2 + 3Q Cuv = v → Cu = = 5Q2 + 4Q + 3 Q Q Cf 2 → Cuf = Cuf = Q Q 3) Costul marginal Cm se poate determina prin derivarea funcţiei costului: Cm = C’t În cazul nostru, costurile marginale totale Cm, variabile Cmv şi fixe Cmf prezintă următoarele valori: Cm = C’t → Cm = 15Q2 + 8Q + 3

88

Cmv = C’v → Cm = 15Q2 + 8Q + 3 Cmf = 0
Problemă O întreprindere este caracterizată de următoarea funcţie a costurilor totale: Ct = 10 + 4Q Să se calculeze nivelul producţiei care asigură maximum de beneficiu, preţul la care se vinde respectivul produs şi profitul total în situaţia în care întreprinderea se confruntă cu o curbă a cererii descrisă de ecuaţia: p = 20 – 0,8Q

Rezolvare: Relaţia de calcul a profitului sau beneficiului total Pt este următoarea: Pt = Vt – Ct în care: Vt, Ct – veniturile, respectiv costurile totale înregistrate de către întreprindere. Condiţia de maximizare a beneficiului este aceea ca prima derivată a funcţiei profitului să fie egală cu zero: Pt → max, când: P’t = V’t – C’t = 0 Deci: Pt → max, când: V’t – C’t, adică când: Vm = Cm unde: Vm, Cm – veniturile, respectiv cheltuielile marginale. Venitul total se determină ca produs între preţul produsului p şi cantitatea Q vândută din respectivul produs: Vt = p x Q Venitul marginal Vm exprimă sporul de venit total obţinut pe seama vânzării unei unităţi suplimentare de producţie: ∆Ct = Vt’ Vm = ∆Q Vt = p x Q = (20 – 0,8Q)Q → Vt = 20Q – 0,8Q2 → Vm = 20 – 1,6Q Ct = 10 + 4Q → Cm = C’t = 4 u.m. În cazul nostru, condiţia de maximizare devine: Vm = Cm → 20 – 1,6Q = → 20 – 1,6Q = 4 → 1,6Q = 16 → Q = 10 buc. Preţul la care se vinde respectivul produs în condiţii de profit maxim rezultă din ecuaţia cererii: p = 20 – 0,8Q → p = 20 – 0,8 x 10 = 12 u.m. În aceste condiţii, beneficiul (profitul) total obţinut este: Pt = Vt – Ct = p x Q – 10 – 4Q = 12 x 10 – 10 – 4 x 10 → Pt = 70 u.m.

89

Funcţii de producţie Funcţia de producţie Cobb-Douglas La modul general, prin funcţie de producţie se înţelege expresia matematică a legăturilor care există între cantităţile consumate din diferiţii factori de producţie şi cantităţile maxime de bunuri care pot fi obţinute în anumite condiţii naturale, tehnice, organizatorice şi de calificare, cu respectarea unui sistem de restricţii. Charles Cobb şi Paul Douglas consideră că un rol decisiv în realizarea producţiei îl are munca şi capitalul utilizat. Bazându-se pe această afirmaţie, cei doi economişti au propus pentru funcţia de producţie următoarea construcţie, care este cunoscută în teoria economică drept funcţia de producţie Cobb-Douglas: Y = a Lα Kβ, a > 0; α > 0; β > 0, în care: a – factor de proporţionalitate care arată de proporţia creşterii producţiei peste creşterea determinată de sporirea masei factorilor L şi K; α, β – coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu factorul muncă, respectiv capital. Relaţia de mai sus exprimă faptul că producţia este influenţată de factorii capital şi muncă, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ (prin intermediul coeficienţilor a, α şi β) Între coeficienţii de elasticitate α, β pot exista următoarele relaţii: α + β < 1; α + β = 1; α + β > 1. Dacă: α + β < 1, randamentul factorilor L şi K este descrescător, producţia sporind mai încet decât creşte masa factorilor. Dacă: α + β = 1, atunci această funcţie este o omogenă de gradul unu cu factori având randament constant, care poate fi scrisă sub următoarea formă: Y = a Lα K1-α, sau: Y = a L1-β Kβ Dacă α + β > 1, atunci randamentul factorilor L şi K este crescător, producţia sporind mai repede decât creşte masa factorilor. Dacă se ia în considerare progresul tehnic, funcţia de producţie Cobb-Douglas, devine: Y = at Lα Kβ = eλt Lα Kβ, unde: at = eλt – parametru care exprimă influenţa progresului tehnic; În ipoteza că randamentul global al factorilor este constant (α + β = 1), relaţia de mai sus se poate scrie în maniera următoare: Y = at Lα Kβ = eλt Lα K(1-α), Faţă de alte funcţii de producţie, această funcţie prezintă avantajul că nu lasă pozitivă valoarea producţiei atunci când valoarea unui anumit factor este nulă. Dezavantajul major al acestei funcţii este acela că poate conduce la concluzia că, în condiţiile păstrării mărimii unui factor constantă, se poate realiza o creştere infinită a producţiei exclusiv pe seama mărimii celuilalt factor, lucru infirmat de realitate.

90

b > 0. să se determine costul minim de producţie. Dacă pL şi pK sunt preţurile unitare ale factorilor muncă.Funcţia de producţie CES Prescurtarea CES vine de la expresia Constant Elasticity Substitution. obţinem: p L λαaLα −1 K β αLα −1 K β αK = = = p K λβ aK β −1 Lα β K β −1 Lα β L Dacă exprimăm L în funcţie de K. α > 1 Dacă se ia în considerare progresul tehnic. K. funcţia de producţie CES. Rezolvare: Costul minim de producţie se obţine minimizând costul factorilor de producţie CFP. se poate scrie astfel: Y = e (aL + λt α bKα) α 1 Problemă Se consideră funcţia de producţie Cobb-Douglas: Y = a Lα Kβ. obţinem: ⎛ αKp K Y =aL K →Y =a ⎜ ⎜ βp L ⎝ α β ⎞ β ⎛ αp ⎟ K = aKα+β ⎜ K ⎟ ⎜ βp ⎠ ⎝ L α ⎞ ⎟ ⎟ ⎠ α 91 . construim funcţia Lagrange La aferentă: La (L. Exprimarea matematică a acestei funcţii este următoarea: Y = (aLα + bKα) α în care: 1 a. respectiv capital. λ)= pLL + pKK + λ(Y – a Lα Kβ) ∂La = pL – λαa Lα-1Kβ = 0 → pL = λαa Lα-1Kβ ∂L ∂La = pK – λβa Kβ-1Lα = 0 → pK = λβa Kβ-1Lα ∂K ∂La = Y – a Lα Kβ = 0 → Y = a Lα Kβ ∂λ Dacă împărţim primele două ecuaţii de mai sus. Acest cost se calculează cu relaţia: CFP = pLL + pKK Determinarea costului minim de producţie presupune rezolvarea următorului sistem de ecuaţii: CFP = pLL + pKK – minim CFP – minim Y = a Lα Kβ ↔ Y = a Lα Kβ Pentru rezolvarea acestui sistem. care desemnează faptul că elasticitatea substituţiei factorilor este constantă şi diferită de valoarea 1. rezultă: p L αK αKp K = → L= p K βL βp L Introducând această expresie în ultima ecuaţie a sistemului.

2) Cantitatea de producţie care conduce la maximizarea profitului. să se determine: 1) Funcţia de cerere de factori de producţie. În condiţiile în care întreprinderea îşi propune maximizarea profitului şi dacă se consideră că pL = 1 şi pK = 1 sunt preţurile unitare ale celor doi factori de producţie muncă. λ)= pQ – pLL – pKK – λ(Y – L1/2 K1/3) → → La = pY – L – K – λ(Y – L1/2 K1/3) 1 1 ∂La λ λ = – 1 – 1 / 2 K 3 = 0 → – 1 = 1 / 2 K 3 → 2 L1 / 2 = − λK 2 / 3 ∂L 2L 2L 1 1 ∂La λ λ L2 = 0 → – 1 = L2 → 3K 2 / 3 = − λL1 / 2 =–1– ∂K 3K 2 / 3 3K 2 / 3 92 . în care: Rezolvare: Relaţia de calcul a profitului total Pt este următoarea: Pt = Vt – Ct Vt = pQ – veniturile totale obţinute de către întreprindere. 2) Funcţia de ofertă. Ct = pLL + pKK – costurile totale înregistrate de către întreprindere. în condiţiile în care p = 2. În aceste condiţii funcţia care trebuie maximizată este: Pt = pY – pLL – pKK Definim următoarea funcţie Lagrange: La (L. respectiv capital iar p preţul unitar al producţiei realizate. K. costul minim de producţie este dat de expresia: ⎛ βp αp αKp K αp → L = K K → L = K a α +β ⎜ L L= ⎜ αp βp L βp L βp L ⎝ K 1 1 1 α +β α 1 α 1 αp K α + β ⎛ β p L ⎜ CFP = pLL + pKK = pL a ⎜ αp βp L ⎝ K 1 1 ⎞ α +β α +β ⎛ βp ⎟ Y + pK a α + β ⎜ L ⎟ ⎜ αp ⎠ ⎝ K ⎥ ⎞ ⎟ + pK ⎥ ⎟ ⎠ ⎦ α 1 1 ⎞ α +β α +β ⎟ Y → ⎟ ⎠ α 1 → CFP = a α +β Y α +β ⎛ βp L ⎜ ⎜ αp ⎝ K ⎞ α +β ⎟ ⎟ ⎠ α ⎢ ⎛ αp K ⎢ pL ⎜ ⎜ ⎣ ⎝ βp L Problemă: Se consideră funcţia de producţie: Y = L1/2 K1/3.Ridicăm la puterea Y= aK α+β ⎛ αp K α 1 α relaţia de mai jos: α +β ⎞α ⎛ βp ⎟ → K α = aα ⎜ L ⎟ ⎜ αp ⎝ K ⎠ 1 1 α +β ⎞ ⎛ αp ⎜ ⎟ → Y α = aα K α ⎜ K ⎜ βp ⎟ ⎜ βp ⎝ L⎠ ⎝ L α 1 ⎞ α ⎟Y → ⎟ ⎠ ⎛ βp L ⎞ α + β α + β ⎜ → K =a ⎜ αp ⎟ Y ⎟ ⎝ K⎠ Pentru factorul muncă L: ⎞ α +β α +β ⎟ Y ⎟ ⎠ În aceste condiţii.

să se determine: 1) Funcţia de cerere de factori. 2) Costul minim de producţie. cantitatea de producţie care conduce la maximizarea profitului este următoarea: 25 2 5 32 4 p5 = → Y= → Y= = Y= 72 72 72 72 9 2 Problemă: Se consideră funcţia de producţie: Y = x + y .∂La = Y – L1/2 K1/3= 0 → Y = L1/2 K1/3 ∂λ Dacă împărţim între ele primele două relaţii. obţinem: 2 L1 / 2 λK 2 / 3 2 = 1/ 2 → K = L 2/3 3 3K λL În aceste condiţii: Y =L K= 1/2 K 1/3 ⎞ → Y = L ⎜ L⎟ ⎝3 ⎠ 1/2 ⎛ 2 2/5 1/ 3 ⎛2⎞ →Y = ⎜ ⎟ ⎝3⎠ 1/ 3 L 5/6 ⎛3⎞ →L= ⎜ ⎟ ⎝2⎠ 2/5 Y 6/5 2 2⎛3⎞ L→ K = ⎜ ⎟ 3 3⎝2⎠ Y 6/5 2) Pornim de la condiţia de maximizare a profitului: Pt = pY – pLL – pKK – maxim ↔ P’t = 0 În cazul nostru: ⎛3⎞ Pt = pY – L – K → Pt = pY – ⎜ ⎟ ⎝2⎠ 2/5 Y 6/5 – 2⎛3⎞ ⎜ ⎟ 3⎝2⎠ 2/5 Y 6/5 ∂Pt 6⎛3⎞ =p– ⎜ ⎟ 5⎝2⎠ ∂Y →p= 6⎛3⎞ ⎜ ⎟ 5⎝2⎠ 2/5 2/5 Y 1/ 5 6 2⎛3⎞ – ⎜ ⎟ 5 3⎝2⎠ 2/5 Y 1/ 5 = 0 → 2/5 6⎛3⎞ ⎛ 2⎞ Y 1 / 5 ⎜1 + ⎟ → p = ⎜ ⎟ 5⎝2⎠ ⎝ 3⎠ ⎛5⎞ Y 1/ 5 ⎜ ⎟ → p = ⎝ 3⎠ ⎛3⎞ 2⎜ ⎟ ⎝2⎠ 2/5 Y 1/ 5 → p5 ⎛3⎞ → p5 = 2 5 ⎜ ⎟ Y → Y = 72 ⎝2⎠ 3) Dacă în funcţia ofertei considerăm: p = 2. respectiv y. În condiţiile în care întreprinderea îşi propune minimizarea costurilor de producţie şi dacă se consideră că px = 3 şi py = 1 sunt preţurile unitare ale celor doi factori de producţie x. Rezolvare: 1) Condiţiile de minimizare a costului de producţie C se regăsesc în următorul sistem de ecuaţii: C – minim C = pxx + pyy – minim Y = x+ y ↔ Y = x+ y 93 .

în funcţiile de restricţiile impuse. definită în maniera următoare: L (x. putem utiliza funcţia lui Lagrange. respectiv y. conduce la următoarele rezultate: ∂L =3–λ=0→λ=3 ∂x λ λ λ2 ∂L =1– =0→ =1→y= ∂y 4 2 y 2 y ∂L = Y – x– y = 0 → Y = x+ y ∂λ λ2 9 Cum: λ = 3 şi y = → y= 4 4 Introducând această valoare în ecuaţia: x = Y – y Rezultă: x = Y – 3 9 =Y– 4 2 2) Întrucât valorile pentru x şi y le-am obţinut pornind de la condiţia minimizării costurilor. Şi în acest caz. introducând aceste valori în relaţia care defineşte costul factorilor de producţie obţinem chiar costul minim de producţie Cmin: 3 9 9 Cmin = pxx + pyy = 3(Y – ) + 1 x = 3Y – 2 4 4 94 . y.A determina funcţia de cerere de factori înseamnă a calcula mărimile factorilor de producţie x. λ)= pxx + pyy + λ(Y – x – y ) = 3x + y + λ(Y – x – y ) Calcularea derivatelor parţiale şi egalarea acestora cu zero.

Editura Economică. Editura Economică. 1996. Zane. Gh. J. 2. 5.. Dobrotă. M. 1998... Tumbăr. – “Microeconomics”. Bucureşti..M. – “Economia pozitivă”. Bacău.. 19. 9.. Moşteanu T. I. coord. C. teste şi probleme”. Nistorescu. Editura Sitech. 1999. 13. I.. 10. 14.. N. 2002. Luţac. Cămăşoiu. s. – “Sistemul economic între echilibru şi dezvoltare”. Bucureşti. D... K. 2000. – “Economie”. s. Chamberlin. Editura Economică. 2000. USA. M. Editura Humanitas. R. Zane. Bucureşti. 11. Nechita. Badea. Editura Economică. Bucureşti. – “Economie contemporană”. 8. – “Concurenţa. Editura Macarie. Popescu.BIBLIOGRAFIE 1. 20. Bucureşti. – “Comportamentul consumatorului”. Iaşi. Gherasim.. Bucureşti. Craiova. – “Economia întreprinderii”. – “Economie: întrebări. II”. Bucureşti.. Colander. I. 3. Bucureşti. Editura Porto Franco. PUF. 23. – “Manual de inginerie economică: Ingineria şi managementul sistemelor de producţie”. I. Abrudan. I. I.. Bucureşti... Editura Economică. – “Economie politică”. – “Economie politică”. Teodorescu. 1953. Cluj-Napoca. 17.. I. – “Economie politică”. C.. 1999. 15.. Galaţi. Editura Economică. G. Ignat. – “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru. 18. – “Microeconomie – Vol. Pohoaţă.. coord. Editura Ştiinţifică. Ignat.a.. Cândea. – “Economie politică”. – “Economie politică . Editura Irwin. 1970. Editura Plumb. Ignat. 2006. G. D... 1997... I.. coord. 1997.. Editura AllBeck.R. Ciucur. Clipa. G. Keynes. 2005. coordonatori. 1995. Editura Economică.. 1994. I. Chrystal. 7. a dobânzilor şi a banilor”. N. Bucureşti.. Bucureşti. Lipsey. Dinu. 12. – “Economie politică”. s. Pohoaţă. I. E. Editura Fundaţiei Gh. – “Economie politică”. Vol. Editura Economică. Dobrotă. 16. Pohoaţă. Boston... 1995...a. Cătoiu. Constantinescu. A.. Iaşi.. Bucureşti. C. 2000. D. 22. D.. Bucureşti. 6.. 1999.. N.. 2002. T. T. 21. manual universitar”.aplicaţii”. 4. Cluj-Napoca. I. 1997. C. Editura Economică. Editura Fundaţiei Gh. – “Sinteze de economie”. 1994. 1991.. Croitoru. – “Doctrine economice universale”.a. 1994. Editura Economică. C. Dudian. – “La theorie de la concurrence monopolistique ”.. Editura Dacia. 1993. V. 95 . Gavrilă. Pohoaţă. N.. Popescu. Bucureşti. Editura Economică. I. G. II.. Editura Dacia. – “Economia şi sfidarea naturii”. – “Economie. Abordări teoretice şi practice”. Bodea. Frois.

Gavrilă.. Editura Economică.. – “Economie: Teste. D. G. Bucureşti. – “L’emploi et le chomage”.. 26. V. Cocriş.P. răspunsuri”. 1997. Paris. R.24. Iaşi. Turliuc. 96 . probleme. 25.. Editura Ankarom. Editura Economica. – “Monedă şi credit”. V. Niţescu. Salais. I.. 1990. Enciclopedie Francaise. Tănase. 1997.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful