Dimensiunea religioasa

a existentei

In Dacia, cretinismul ptrunsese, chiar de la nceputul colonizrii romane, adus de legionari. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum si limba unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi cretinismul de baz sunt latineti: Dumnezeu (de la Dominus Deus), duminic, cruce, cretin, biseric, lege sacr,cuminecare, rugaciune,altar, Scripturi, sfant mai ales n cuvinte compuse ca Snta Maria, Sn Petru, Sn Nicolae, deoarece in limbajul current, a fost inlocuit cu Sfant, prin contaminare cu slavonul seventu. Cu toate acestea , organizarea ecleziastic, instalarea unei ierarhii bisericeti au ateptat sfaritul marilor navaliri barbare si coincide cu perioada de glorie a primului ar bulgar, deoarece au pstrat slavona veche drept limb bisericeasca pna la sfrsitul secolului al XVII-lea, ns tot timpul au fost supui de departe, patriarhatului Constantinopolului. Urmarea este c cei mai muli termini privitori la organizarea ecleziastica, precum si la teologie sau la literature religioas sunt de origine slavo-greac. Fiecare sat, ne spune Wilkinson, si avea mica lui biserica. Bisericile acestea de ar erau destul de srccioase, fiind uneori construite din lemn. n schimb cele mai multe biserici din orae, precum i cele din mnstiri , erau fcute din crmid, sau din piatr, iar interiorul era cel mai adesea bogat impodobit. Numrul bisericilor i al mnstirilor ce se afla nauntru i nafara oraelor este necrezut de mare, scria Raicevich in 1788. Vreo yece ani mai trziu, Wilkinson numra 70 de biserici la Iai, iar la Bucureti nu mai puin de 360 de biserici i 20 de mnstiri. Cifrele acestea ni se par exagerate. Numarul preoilor era si el destul de mare. Wilkinson spune ca erau vreo 15000. Tot pe vremea aceea (anii 1810) Dionisie Fotino d cifra, care pare mai exacta de 10278. Preotul tria cel mai adesesa din banii de pe slujbe (pltii cel mai adesa de rani, n natur), ns la rndul su, trebuia s dea o sum de bani episcopului sau mitropolitului. Preotii ca i clugrii, se recrutau aproape toi dintre rani. De aici nfiarea lor necioplit i nvinuirea c nu tiu de nici unele, aduse de cele mai muli de ctre observatorii strini. Laurncon susine c este greu s afli n Europa un cler mai netiutor, mai superstiios dect cel din ara romneasc. Aproape toate mnstirile din cele dou Principate erau ctitorii domneti sau ctitoriile vreunui mare boier, pe care urmaii ineau cu tot dinadinsul s le ntrein, s le nzestreze cu noi moii, nct, la nceputul secolului al XIX-lea proprietile bisericeti reprezentau 1/3 din totalitatea pmntului arabil al rii. Strinii, arat care mai de care, importana data, (n toate pturile sociale ale populaiei), recomandrilor si interdiciilor Bisericii, de care trebuie s se ina seama cu mare grij. n privina posturilor foarte aspre-, Wilkinson spune c romnii mai curnd ar muri, dect s se ating, i bolnavi de-ar fi, de bucatele de pe lista fr de sfrit a lucrurilor oprite. Lumea crede n diavol i n darul pe care l are aghiasma de a-l alunga din cas, n deochi, n blesteme i n tot soiul de farmece mpotriva crora se luupt cu descntece, de vreme ce este vorba de vrjitorie. Ca s se mrite, apoi ca s aib copii, femeile recurg adesea la prctici magice care se adaug unor practice religioase exceponale, cum sunt posturile prelungite, rugciunile la icoane fctoare de minuni. Credina romnilorera de un soi aparte la ei, manifestrile nu erau zgomotoase, nu se ntlneau mistici, exaltai, fanatici. Viaa de toate zilele era plin de smerenie,naiva , simpl, dar care ptrundea totul omul i fcea rugaciunea cnd se trezea i cnd se culca, se nchina nainte de a rupe pinea sau naiinte de a

se apuca de o treab, oricare ar fi fost ea. i nu numai oamenii din popor fceau aa. La fel se petreceau lucrurile in toate pturile societii. Sfinii sunt invocai la tot pasul pentru a li se cere ajutorul. n atta nesiguran, de care se lovete pretutindeni, romnul nu are dect o scpare: biserica. Acolo el se simte ocrotit, izbvit si poate iubit. Nu indiferena religioas, ci doar lipsa fanatismului si a sectarismului, a fcut s nu existe, n rile Romne, nici un fel de rezisten serios din partea Bisericii n faa modernizrii. Romnii sunt, ntra-devr, poporul cel mai tolerant din lumea cretina, dar tot ei sunt visceral legai de religia lor, de legea lor. Aa se explic rezistena multisecular, nu numai n faa islamismului, dar i n faa influenei catolice sau protestante. n lumina aceasta, tragedia lui Constantin Brncoveanu, din 1714, capt valoare de simbol n acele vremuri tulburi, de rzboi i mizerie, biserica rmne singurul refugiu al culturii. La ar, i adesea la ora, preotul este cel care joac rolul de nvator pentru copii de rani. Cele mai frumoase opere de art religioas sunt aduse n biserici i mnstiri. Acestea din urm, dein cea mai mare parte a bibliotecilor, unde sunt pstrate manuscrisurile i cri de mare pre. Tot n mnstiri funcioneay cele mai multe tiparnie chiar pn n secolul al XIX-lea, abia n 1817 este instalat la Bucureti prima tiparni particular. Unii episcopi sau starei de mnstiri sunt ei inii distini oameni de cultur, cum a fost Iosif episcop de Arge din 1793 pn n 1820. n biseric i pentru biseric se construiete i se picteay necontenit. ncetul cu ncetul, arta biyantin moare, iar prima influen a artei baroce sau a celei neoclasice occidentale asupra arhitecturii i a picturii este nefericit. ns, la adpostul bisericilor sau n chiliile mnstirilor, clugri i pictori laici necunoscui duc mai departe vechea tradiie a picturii bisericeti. Spiritualitati bipolare Atmosfera ortodoxa, cu accentul pe tot ce e organic, a fost favorabila mai vartos creatiei de naturala spontaneitate, anonima, populara, folclorica. Viata spirituala ortodoxa isi are bipolaritatea ei specifica, cu o impartire intre transcendenta si categoriile organicului.Tot ce e organic este inaltat in ortodoxie la rangul unui al II-lea pol al vietii spirituale. Categoriile preferate ale organului sunt: viata, pamantul si firea. Intre sarbatorile crestine, cea mai caracteristica e aceea a Invierii. Se remarca la multi autori , ca Pastele nu se serbeazanicaieri cu aceeasi launtrica bucurie si stralucire ca la ortodoxi si aceasta probabil datorita faptului ca la Pasti se serbeaza triumful vietii organice asupra mortii. Invatatura ortodoxa se bazeaza pe afirmatia: fiecare om este vinovat pentru faptele tuturor. Aceasta invatatura presupune credinta latenta ca biserica, adica unitatea totului, e ca un organism de o structura interioara plina de magice corelatii. Daca un menbru al unui organism este bolnav, este bolnav si intregul organism. In secolul al XVI-lea, in urma incercarilor esuate ale reformatiunii de a cuceri preotimea si taranimea romaneasca, s-a introdus (ca rezultatal invitatiilor prereformante si reformante) limba romana in biserica ortodoxa, in schimbul limbii slavone sacre, care s-a nentinut atatatimp doar prin puterea traditiei.

Viata spirituala ortodoxa are bipolaritatea ei specifica, din nenorocirile inca niciodata destul de clar remarcata in studiile comparative. In ortodoxie avem de a face cu acelasi proces de asimilare in grad cu transcendentul a unor categorii

vremelnice. Se crede ca a existat o impartire a vietii sufletesti intre transcendenta si categoriile organicului. Categorile preferate ale ortodoxiei sunt: viata, pamantul, firea. Deosebirea aceasta de polaritate, intre spiritualitatile crestine, se manifesta cu o impresionanta evidenta in modul cum comunitatile confesionale concep felurite realitati si probleme implicate de viata religioasa si spirituala. In ortodoxie, biserica nu e nici stat autoritar, nici manunchi de libertati convergente. Ortodoxia a cultivat, in ceea ce priveste biserica, o conceptie de natura prin excelenta organica. Biserica e privita ca un organism, ca o unitate a totului, in care e cuprins nu numai omul, ci si viata si creatura vegetala. Pentru ortodoxi biserica nu este o simpla organizatie in expansiune, ea are din capul locului un aspect cosmic. Individul participa la totalitatea bisericii ca menbru al unui organism la viata si aspectele intregului organism. Invatatura ortodoxa amintita presupune de fapt credinta latenta ca biserica, adica unitatea totului, este ca un organism de o structura interioara plina de magice corelatii. Daca un membru al unui organism este bolnav, e bolnav si intregul organism, si fiecare celula este comdamnata sa sufere. Aderenta la tot ce e organic, sub ale carui vii si suverante tiparuri se modeleaza in rasarit ideea de biserica si de neam, e verificata si prin inprejurarea plina de talc si profund naiva, ca romanul isi numeste credinta sinplu lege romaneasca. Natiunea este un organism, si ca atare afirmata cu accentul, de care se bucura in atmosfera ortodoxa toate categoriile organicului. Unitatea graiului romanesc isi gaseste foarte concludent analogia printre limbile slave si sud-est-europene. In general, popoarele ortodoxe prezinta acest grandios fenomen de unitate a limbii. Toata aceasta se lamureste poate prin orientarea stilistica a vietii si a duhului. Popoarele din rasaritul europei nu sunt deloc orientate spre initiativa individuala si spre categoriile libertatii, ci spre lumea organicului. Limba nu e privita nu e privita ca un simplu material disponibil, asupra caruia se poate aplica initiativa individuala; aici limba e privita ca un organism viu si supruindividual, ca un organism mai larg in care insul se integreaza cu fireasca evlavie. Limba literara s-a nascut incetul cu incetul din graiurile populare si-si pastreaza necurmat legatura cu aceasta matca. Acestea traiesc necontenit ca niste organisme, fiind si astazi alimentate din izvoare populare. Intre limba literara si graiul popular se va pastra totdeauna un fel de osmoza organica, aceasta fiindca limbile literare ar fi mai putin gata decat in apus, ci fiindca acesta este duhul stilistic al locului. Literatura romana , cu balade si cantece din Maramures si de pe Tarnave, formeaza o imens de bogata si de valoroasa cultura populara, care nu ar fi putut spori si nu s-ar fi putut pastra , daca nu ar fi fost ocrotita de atmosfera duhului ortodox, care se inchina pana la pamant in fata oricarei valori organice. Ortodoxia nu face prozelitism, in orice caz nu metodic. Siluirea organizata si apelul prea staruitor la constiinta insului ii repugna deopotriva. Ortodoxia se multumeste sa creeze in jurul ei o atmosfera, care se comunica sugestiv. Cu alte cuvinte este primitor deschisa celui, care vrea sa intre, ea este bucuroasa de oaspeti dar nu militeaza, nici nu staruie sa induplece sau sa convinga cu dialectica de gesturi mari. Ortodoxia a adoptat, poate fara sa-si dea bine seama, parerea ca credinta poate sa creasca in om ca o floare si sa primeasca prin puterea ei proprie, ca un descantec. Credinta nu trebuie impusa cu ispita unor straluciri exterioare, sau cu forta argumentului, nici mosita ca un fat neispravit. Ea se naste de la sine. Destinul ei e de a creste ca al planetei. Samanta aruncata nu trebuie desfacuta cu cutitul ca sa incolteasca si nici conjugata cu silogisme ca sa prinda radacini. Ortodoxul este organic inradacinat in credinta sa; masa credinciosilor este in ortodoxie de o impresionanta stabilitate. Intr-un grad mult mai mare decat catolicul si evanghelicul, ortodoxul e crestin prin structura sa subconstienta, si toata cresterea i se face de altfel in acest sens. In ortodoxie se cultiva instinctiv subconstientul uman in spirit crestin. Nu se accepta inovatii decat dupa ce sunt supuse unui criteriu instinctiv de selectie sau inovatii care se

potrivesc cu organicitatea sa deja constituita. In secolul al XVI-lea, in urma incercarilor esuate ale reformatiunii de a cuceri preotimea si taranimea romaneasca, s-a introdus (ca rezultatal invitatiilor prereformante si reformante) limba romana in biserica ortodoxa, in schimbul limbii slavone sacre, care s-a nentinut atatatimp doar prin puterea traditiei. Calugarul autonit este preocupat de salvarea sa numai in masura in care aceasta are semnificatia mai larga a unei salvari a unitatii totului. Caci intocmai cum ortodoxul se simte vinovat pentru faptele fiecaruia, intocmai cum pacatele fiecaruia se rasfrang asupra tuturor, tot asa salvarea fiecaruia il ridica, dupa credinta ortodoxa, nivelul totului. Aceasta conceptie nu e cu putinta , decat pe temeiul supozitiei ca omenirea este un vast organism de o structura interioara plina de magice corelatiuni. Tipul de viata spirituala ortodoxa, cel mai realizat, il presimtim, rar, dar totusi exista, printre calugari. Pe acesti calugari nu-i stim numai din romanele dostoievskiene, ci-i stim tot asa din descrierea unor calugari straini de la muntele Athos, iar vreo cativa am intalnit in cursul anilor. Aceste exemplare umane, care prin evlavia lor participa la puritatile stelare, dar cari prin umilinta lor nefatarnica s-ar face mai bucuros una cu pamantul, ne-au daruit o icoana neuitata, apropiindu-ne de ceea ce ar putea sa fie nu numai calugarul, ci si preot ortodox. Infatisarea lor exterioara, dezolanta de multe ori, vorbeste desigur impotriva acestui tip de viata, dar au acesti calugari o liniste interioara de necrezut, o transparenta a vietii sufletesti si o lumina, care le strabate toata faptura si care se comunica fara putinta de impotrivire, mediului inconjurator. Credinta lor a devenit cu adevarat o substanta organica. Credinta lor strabate dinantru in afara, nu navalnica, lucida, sau intovarasita de reflexe militante, ci simpla si fireasca, insotita de nu stii ce aroma de viata adanc subconstienta. Faptele unui asemenea om se desprind de la sine din lumina launtrica, ele nu sunt sustinute de scopuri, care sa le depaseasca, nici precedate de problematizari care sa le dea un aspect similar si prapastios. Duhul ortodox este, in aceste exemplare rare, nu o doctrina, ci un fel de a fi, o existenta organica, o experienta profunda ca atare. Pasind in aura unui asemenea exemplar uman, ti se comunica o atmosfera spirituala, care s-a facut carne si trup. Ortodoxia favorizeaza o experientea spiritual organica, profunda ca atare, profunda in ea insasi, iar nu prin doctrina ei, care de altfel niciodata nu intervine ostentativ in configurarea omului ortodox. Biserica ortodoxa, mai inainte de orice in spatiul ritual, vrea sa comunice credinciosilor o existenta mai adanca, printr-un magic sugestiv apel la viata subconstienta. Procesul de contaminare se petrece intr-un chip firesc intr-o atmosfrea de familiaritate si de cantec uman, care prin ritmul si monotania sa pare mai mult un descantec dacat un cantec. Intre sarbatorile crestine ale anului , cea mai caracteristic ortodoxa este cea a Invierii. S-a remarcat din partea multor autori, ca Pastele nu se serbeaza nicaieri cu aceeasi launtrica bucurie si stralucire ca la ortodocsi. Sa fie oare aceasta tocmai din pricina ca la pasti se srebeaza triumful vietii organice asupra mortii? Duhul ortodox si-a ales din vremelnicie categoriile organicului. El reprezinta lotul privilegiat si ca un al doilea pol al spiritualitatii. Categoriile acestea, ale organicului, nu sunt numai imbratisate cu preferinta, ci sunt oarecum asimilate in rang cu transcendentul. In afara de aceasta el ni se infatiseaza si ca un model suveran potrivit caruia spiritul ortodox inclina sa imagineze si alte realitati, de exemplu realitatile de natura psihologica, social religioasa sau chiar cosmica. Aceasta orientare spre organic determina in matre parte insusi s stilul vietii si al spiritualitatii ortodoxe. Sfant si Sfintenie la poporul romanesc S

Iordan Chimet vorbeste in acest paragraf despre ceea ce reprezinta cuvantul sfantsi sfintenie in cazu poporului romanesc.El spune ca putine lucruri importante,care nu au legatura cu interesele de zi cu zi ,sunt luate ca sfinte de catre poporul nostrum. Cuvantul sfant pare a fi imprumutat de la slavonul sveti,dar imprumutul a fost facut de la alt popor aflat in vecinatate cu Romania,popor ca care s-au facut mai multe schimburi de cuvinte. In prima faza cuvantul sfant era la romani sant (sanvasiu, sampietru, etc) . Cuvantul sant a fost inlocuit deoarece el avea si sensul de a fi ,deci a fost preluat un cuvant de la vecini,acest cuvant fiind cuvantulsfant.<<sfant>> este Dumnezeu. Dumnezeu inseamna pentru poporul romanesc crearea lumii, sensul ei cel mai inalt.Deoarece suntem cu toti frati intru Hristos din punct de vedere material avem dreptul la aceeasi cantitate de bunatate,mila si dreptate,avand aceeasi parinti. Sfintii sunt un lung sir aureolat de martiri,adica cei care au luptat pentru ca biserica sa se mentina curate,neatinse.Spre deosebire de alte popoare,cum ar fi grecii,care nu s-au oprit nici macar pana in zilele noastre din insiratul sfintilor,romanii au spus stop in timpurile eroice ale crestinismului in ce priveste sfintenia.Dar,poporul nostrum,coreleaa cuvantul sfant si cu alte notiuni. Chimet ne vorbeste despre sfanta dreptate,care se intalneste peste tot,in toate domeniile.El vorbeste dspreSfanta dreptate ca fiind ceva incontestabil,folosit de catre poporul roman atunci cand acesta doreste saarete ceva incontestabil(care face sa amuteasca gura tuturor avacatilor sis a cada sentintile tuturor judecatorilor,care n-au in deajuns intelegere si intalepciune. Chimet ne aminteste de faptul ca poporul roman este unul glumet,dar atunci cand vine vorba de ceva sfant,nu mai este loc de gluma,deoarece apare asanumitasfanta frica,frica de Dumnezeu. Pentru poporul romanesc,sfintenia nu este ceva material,ci este un ceva care traieste in mijlocul nostrum,aici,pe pamant. Prin meritele sale ,socotind valoare situatiilor si a omului care ajnnge a le avea,se foloseste acea vorba populara ,cum caomul sfinteste locul. N Niciodata nu a fost invers,adicalocul sfinteste omul. TAINA BOTEZULUI Botezul crestin a fost simbolizat prin botezul Sfintului Ioan Botezatorul, numit si botezul pocaintei. Acesta se savirsea de Sfintul Ioan in pustiul Iordanului asupra evreilor care se caiau de pacatele facut. El se indeplinea prin scufundare in apa, dar nu era asemanator cu botezul crestin, ci era o pregatire pentru Taina Botezului, era inferior lui. El oferea o iertare de pacate (Marcu I, 4), dar o curatire externa in vederea uneia interne; el nu era sacramental, nu exista odata cu savirsirea lui o actiune interna a Duhului Sfint si o renastere duhovniceasca. Asemanator botezului Sfintului Ioan era si botezul savirsit de Apostolii Mintuitorului (Ioan IV, 1-2). Insusi botezul Mintuitorului Hristos primit de la Sfintul Ioan Botezatorul in riul Iordan nu este botezat crestin. Totusi el este inceputul botezului ca taina, pregatirea lui, caci prin Botezul Domnului s-a botezat intreaga umanitate, atunci incorporata in El, s-a aratat intreaga Sfinta Treime, s-au sfintit apele, s-a introdus energia curata a harului. Necesitatea botezului ca taina se impune din faptul ca toti oamenii au pacatuit prin Adam. <<Toti (oamenii) s-au abatut impreuna netrebnici s-au facut. Nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este>> (Romani III, 12). Sau mai precis: <<De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moarte, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acesta in care toti au pacatuit>> (Romani V, 12). Deci, pentru ca Domnul Hristos ne-a rascumparat prin jertfa Sa de coruptia pacatului trebuie ca fiecare om personal sa se reintegreze in opera restauratoare a lui Iisus prin Taiana Botezului. De altfel si Mintuitorul ii arata necesitatea

absoluta: <<De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu>> (Ioan III, 5). Sau in alt loc: <<Cel care va crede si va fi botezat se va mintui; iar cel ce nu va crede va fi osindit>> (Marcu XVI, 16). Botezul se efectueaza prin treita scufundare in apa sfintita intru asemanarea mortii si invierii Domnului Hristos. Prin cufundare murim sau omorim pacatul din noi, iar prin scoatere, inviem la o viata noua. <<Au nu stiti ca toti cititi in Hristos Iisus ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat? Deci, ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin s slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii>> (Romani VI, 3-4). Viata monarhala in Biserica ortodoxa Romana Monahismul a fost de la inceput prezent in viata bisericeasca a romanilor. Precum s-a mai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in secolul II s-a desavarsit si incheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi perioada s-a petrecut si crestinarea acestui popor nou, incat putem spune ca au avut loc doua procese paralele: romanizarea populatiei daco-romane din Dacia si crestinarea ei. Tot asa de vechi este si monahislul de factura rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii, adica al Romaniei de azi. Inca din secolele V-VI sunt amintiti calucarii sciti din Scythia Minor Dobrogea de azi: Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumite discutii teologice la Constantinopol si Roma, prin anii 519-520. Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste zece titulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate documentar in secolul VI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si manastiri, caci carmuitorii acestor episcopii se recrutau, de regula, dintre monahi. In 1957 au fost descoperite iar in anii urmatori studiate sase bisericute rupestre (cu mai multe incaperi si galerii funerare), intr-o cariera de calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care se crede ca au format o asezare monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahale ale Rasaritului crestin. Acest complex monahal a avut o existenta neintrerupta dupa unii cercetatori din secolul IV pana catre sfarsitul secolului X sau inceputul cel Secolul al XVI-lea cunoaste un sir lung de ctitorii voievodale si domnesti, existente pana astazi. Cautam intre ele manastirile Dealu si Govora, ctitoriile lui Radu cel Mare, Arges a lui Neagoe Basarab, Viforita lui Vlad Inecatul, Gorgota lui Patrascu cel Bun, Sf. Troita (Radu Voda) din Bucuresti a lui Alexandru Mirecea, apoi o serie de ctitorii boieresti: Brincoveni, Sadova, Strehaia, Calui, Gura Motrului, Stanesti, Cobia, Bucovat (Cosuna), Cernica s.a., Izvorani si Olteni, ctitorii vladicesti, toate in Tara Romaneasca. In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii Prislop, cea din Geoagiul de Sus Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din Lancram Alba, manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de Mihail Viteazul (distrusa in 1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au mentinut existenta cele din secolele anterioare. Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, de mitropoliti si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de locuitori ai targurilor si credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin atentia manastirile: Arnota, Sadova, Maxineni, Caldarusani, Plataresti, Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de Matei Basarab (numarul total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40), Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile mai vechi, precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir. Constantin Brincoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Traditia populara a consemnat o serie de reprezentanti ai spiritualitatii monahale romanesti. De pilda, cuviosii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen si Silvan, fosti egumeni la Neamt (in sec. XIV), la inceput o asezare sihastreasca. Secolul al XV-lea cunoaste si cativa sfinti

romani care, desi n-au fost canonizati oficial de Biserica, au fost socotiti ca sfinti de evalvia populara. Primul a fost Sf. Nicodim de la Tismana, trecut in sinaxare in ziua mortii sale (26 decembrie 1406), fara sa stim daca a fost canonizat de Biserica; Lavrentie, se pare fost episcop la Radauti, retaras in sihastria schitul Lavra (in apropiere de Putna), sub numele de schimnic Leontie; Sf. Vasile de la Moldovita, Sf. Iosif de la Bisericani si mai ales Sf. Daniil Sihastrul, traitor la Putna si Voronet in timpul lui Stefan cel Mare, amintit si in Letopisetul lui Ion Neculce, care a format o serie de ucenici sihastri. In secolul al XVII-lea au trait Sfintii Partenie de la Agapia, Epifanie de la Voronet, Chiriac de la Tazlau (unul din cei mai mari asceti din trecutul Bisericii romanesti, care poate fi pus alaturi de marii sihastri din pustiurile Egiptului), toti amintiti in lucrarea mitropolitului Dosoftei al Moldovei, Viata si petrecerea sfintilor (4 vol., Iasi, 1682-1686), alaturi de numerosi alti calugari cu viata superioara, in jurul Tazlaului si Ceahlaului. In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi spitalele manastiresti: la Sf. Pantelimon, langa Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de boli cronice, de ciuma si febra tifoida; la manastirea Sf. Spiridon din Iasi (1757-1759), pentru cautarea si buna odihna a celor multi bolnavi si neputinciosi si saraci, ce se afla din pamanteni si straini; spitalul de pe langa manastirea Sf. Prooroc Samuil din Focsani; spitalul de pe langa manastirea Precista Mare din Roman (1789), infiintat de egumenul Gherasim Putneanul, actiune desavarsita de urmasul sau Vartolomeu P Putneanul, care a creat si o spiteirie (farmacie). Poporul tria n general in rutina unei religii complet exteriorizate, cu o credint foarte ferm, care e drept c producea temeri i extazuri, dar nu-I punea pe oamenii far carte n faa niciunei probleme i a niciunei dispute spirituale, cum avea s fac protestantismul. Blnda lips de respect i prozaismul de toate zilele alternau cu cele mai calde emoii de evlavie pasionat, care cuprindeau mereu poporul n mod spasmodic. Nu trebuie s cutm a nelege necurmata popziie dintre tensiunea religioas puternic i cea slab, mprind turma n credincioi i necredincioi, ca i cum o parte a poporului ar fi trit n permanen la un nalt nivel religios, n timp ce cucernicia celorlali n-ar fi fost dect aparent. Dispreul fa de cler, care strbate ca un ru subteran ntrega cultur mediaval, alturi de nalta cinstire a preoimii, se poate explica n parte prin laicizarea naltului cler i prin extrema declasare a celui inferior i n parte prin vechi instincte pgne. Sufletul popular, incomplet cretinat, nu se dezbrase niciodat cu totul de aversiunea fa de barbatul care nu are voie s lupte i care este nevoit s triasc n castitate. Tot ce aflam despre viata religioasa de toate zilele din aceasta epoca, evoca, fara incetare alternanta dintre doua extreme aproape opuse. Pornirea si ura impotrica preotilor si calugarilor nu sunt decat reversul unui atasament si al unui respect general si profound. De asemenea, superficialitatea naiva in felul de a privi indatoririle religioase alterneaza cu o sinceritate exagerata. Marele antagonism si puternicile modificari de tensiune se manifesta atat in viata religioasa a individului cultivat, cat si in cea a mesei ignorate. Iluminarea religioasa vine intotdeauna dintr-o lovitura, este inttodeauna o repetare palida a ceea ce a simtit Francisc atunci cand a auzit deodata cuvintele Evangheliei ca o porunca directa. Un cavaler aude slujba botezului, asa cum a mai auzit-o poate de douazeci de ori; dar brusc e patruns de intreaga sfintenie si de minunatul efect al acelor cuvinte si isi propune ca de acum in colo sal izgoneasca pe diavol, numai amintindu-si de botez, fara sa faca semnul crucii. Se intalnsc amestecuri caudate ale fastului bizar al epocii cu devotiune stricta . Nevoia imperioasa de a rebobandi si de a reprezenta in chip pestrit toate aspectele vietii nu se manifesta numai in supraincarcarea credintei cu picture si sculptura. Chiar si in haina viatii spirituale patrunde uneori aceasta foame de culoare si splendoare. Secolul al XV-lea isi manifesta puternica emotivitate religioasa intr-o forma

dubla. Si-o manifesta pe de-o parte in emotiile violente care cuprindeau din timp tot poporul cand un predicator intinerant facea, prin cuvantul sau, sa ia foc ca niste vreascuri, tot combustibilul spiritual.