Diagnosticul personalitalii pacientului .

Daca in acceptiunea somaticianului sau omnipracticianului, diagnosticul psihiatric este devalorizat intrucat constituie concluzia negativa a examinarii ~i infirmarea supozitiilor de organieitate, diagnosticul psihologic este ignorat pentru ca, din punetul de vedere al clinicianului, este subtil ~i sofisticat. Lipsit de 0 formatie psihologiea sau posedand doar clemente de psiho1ogie printr-o inform are incompleta sau incidentala, clinicianul nu are posibilitatea de a formula un diagnostic al persona1itatii pacientului. In plus, convins de faptul ca seopul imediat al diagnosticului este instituirea tratamentului, ~tie di un "diagnostic psihologic" nu impune un corectiv terapeutic, farmacologic. In virtute a acestor considerente, scala axiologica a diagnosticului clinic nu se rididi de la somatic spre psihic, ci coboara de la organic la func!ional, de 1a aparent 1a mai putin evident, de la chirurgie spre psihologie.

Diagnosticul ca proces de personalizare a bolii si de anulare a personalitatii bolnavului

. Formarea psihologica ~i validitatea diagnostidi. Instruirea ~i formarea medical a contemporana, bazata pe 0 profunda dar unilaterala cunoa~tere biologica ~i nosografidi se reflecta in activitatea ~i conduita cliliica printr-o acuta carenta psihologica. Intr-adevar, studiile medicale actuale, bazate in exclusivitate pe date biologice ~i de organicitate, sunt prejudiciate sub aspeetul componentei psihologice; astfel, se studiaza eu rigoare ~i analitism cele mai discrete aspecte aIlatomice ~i histologice, subtile reactii biochimice ~i ipotetice mecanisme fiziopatologice, dar se ignora elementare date psihologice, necunoscandu-se care sunt principalele procese ~i functii psihice, elementele structurale ale personaliUitii insului, aspectele motivationale ~i conditiile determinante ale conduitei sale. Sub aspectul continutului, procesul instructiv

~i informational actual pregate~te viitorul clinician pentru abordarea procesului morbid ~i nu apersoanei care-l dezvolta ~i-l prezinta. Acest fapt este eu a1<'1m.tai surprinzator ell cat practica medicala a relevat dintotdeauna rolul esential al starii psihice in evoluVa proceselor patologice. Aceasia veche observatie, care l~i gase~te sorgintea in medicina hipoeratiea, a fost reconfirmata eu fiecare situatie clinica, devenind astazi axiomatica. La randul sau, invatamantul clinic, structurat esentialmente nosografic, favorizeaza orientarea catre boala pe care printr-un demers discursiv ~i analitic 0 apoteozeaza ~i nu catre bolnav pe care (in virtute a explorarilor paracIinice ~i a dialogului eu aparatele) il ignora. Acest fapt apare evident nu numai in conduita, ei ~iin "comuniearea" clinieienilor, iar formulari ea; "va trimit 0 eardiopatie ischemiea", "0 insufieientii aorticii", "un diabet", "0 ciroza", "0 fraetura de col femural" ori 0 "nevroza cenestopata" etc., au devenit anodine chiar in marile unitiiti terapeutiee.

Diagnosticul pluridimensional, incercare de cuprindere a patologiei omului total

Actualrnente se incearca depa~irea insuficientclor amintite, generate in mod esential de modul de diagnosticare unidimensional, prin eforturi de elaborare a unui model diagnostic pluridimensional, respectiv multi axial, susceptibil sa reflecte "0 cunoa~tere mai atenta, comprehensiva ~i completa a pacientului ~i starii sale"(J.E. Mezzich, 1980, p. 1072), prin abordarea biologica, psihologica ~i a implicatiilor sociale. In vederea acestui deziderat, axele diagnosticului clinic 'lor cuprinde nu numai fenomenologia (respectiv simptomatologia) ci ~ifactorii etiologici (biologici ~ipsihosociali), dimensiunea temporal a

(privind debutul, durata ~ievolutia) ~i functionarea sociala (care cuprinde disponibilitatile de relationare, de adaptare sociala ~i capacitatea profesionaHi). Necesitatea unui diagnostic "multidimensional" a fost semnalata de E. Kretschmer (1957), iar primele modele diagnostice pluriaxiale au aparut cu aproximativ doua decenii in urrna, moment care initiaza ~i anunta dec1inul antinosografiei ~i sindromologiei 'in general ~i a1 antipsihiatriei in special. Astfe1, E. G. Gardner (1965) recomanda ca inaldituirea diagnosticului sa se tin a seama de trei axe referitoare la: a) tipul bolii, b) nivelul ~i evolutia incapaciHitii ~i c) structura personaliHitii pacientului. In acela~i timp, H. Gastager (1965), referindu-se la diagnosticul psihiatric preconizeaza ca acesta sa se compuna dintr-un "diagnostic simptomatologic" (semiologic), un "diagnostic al personalWitii" ~i UTI "diagnostic al pozitiei ~i evolutiei sociale". Pentru cuprinderea comprehensiva a tulburarilor psihice intalnite la varsta copilariei, M. Rutter ~i colaboratorii (1969) propun un sistem nosografic ~i diagnostic triaxial care cupriude: a) sindromul clinic, b) nivelul intelectual ~i c) factori etiologici (biologici ~i psihosociali). Un model diagnostic multiaxial, considerat "sistematic ~i comprehensiv", a fost elaborat de J. S. Strauss (1973), avand in componenta sa axe privind: a) simptomatologia, b) durata ~i evolutia tulbudirilor, c) factorii biologici asociati, d) capaciHitile relationale ~i e) performantcle profesionale. In linii mari, criteriile previlzute de J. S. Strauss au stat la baza evaluarii multiaxiale a diagnosticului propus de D.S.M. IIIcare se bazeaza pe: - axe tipoIogicc referitoare Ia : a) sindromul clinic (axa care in afara simptomatologici cuprinde aspecte privind severitatea, periodicitatea ~i cronicitatea manifestarilor), b) tulburari de personalitate ~i c) tulburari somatice (nonpsihiatrice);

- axe dimensionale referitoare la : d) factori psihosociali cu caracter stressant ~ie) aplicate in "sisteme de diagnostic standard", in timp ce axele dimensionalc, reprezcnmnd variatii continue ~i ordonate, implica 0 mai buna utilizare a inforinatiei disponibile, oferind posibilitatea emiterii unor aseftiuni prognostice ~i integrativ-adaptative ale pacientului. Phntre scopurile imediate ale diagnosticului multiaxial se inscrie contributia la elucidarea problemelor etiologice (prin abordarea integrativa, holistica, in care aspectele biopsihologice sunt corelate cu cele ecologice) ~i ameliorarea functionarii serviciilor clinice, ca ~i a activiUitii clinice concrete. Aceasta optimizare a activitatii c1inice cuprinde, la randul ei: - organizarea informatiei clinice (prin atentia corelata ~i sporita acordatii atat fenomenologiei c1inice, cat ~i nivelului functionarii socioprofesionale), - facilitarea unei comunicari clare ~i precise intre speciali~ti (printr-o mai buna delimitare conceptual a a diferitelor fenomene c1inice ~iprintr-o formulare mai sigura ~i mai unitara a diagnosticului) ~i - elaborarea programelor terapeutice ~i a evaluarilor prognostice. Ca expectatii secundare ale diagnosticarii multiaxia1e se mentioneaza contributia la promovarea sanatafii pubIice prin datele consemnate care prezinta 0 mai mare unitate~iun plus de reliabilitate, prin evaluarea mai concreta a incidentei ~iprevalentei diverselor conditii c1inice, fapt ce permite 0 planificare mai rationaHi a programelor de preventie ~i terapie. 149,Valoarea diagnosticului pluridimensional consta in mod esentialln gradul sau inalt de reHabilitate (estimat prin acordul c1inicienilor asupra diagnosticului aceluia~i pacient) ~i puternica validitate care permite fommHiri diagnostice mai specifice ~imai adecvate complexitatii conditiei clinice. Mentionam faptul di abordarea pluridimensionala a diagnosticului s-a dezvoltat in interiorul psihiatriei, care, de~i greu confruntata cu tendintele antinosografiei, constituie domeniul clinic cu ccle mai mari disponibiliUiti ~ideschideri spre 0 cuprindere a pacientului

sub dimensiunea sa biologica ~i in egalii masura psihologica ~i sociologica. Prin aceasta tendinta comprehensiva ~i larg aplicativa asupra procesului diagnostic, psihiatria aduce o contributie valoroasain general ~i considedirii pacientului in ansamblul dinamic al laturilor sale, ca om total intr-un anumit context social. .