pH-METRIE Apa pura cuprinde, la 25 ioni H+ si ioni OH-, in aceeasi concentratie ca si in solutiile neutre. [H+] = [HO-] = 10-7.

In solutiile acide concentratia ionilor H+ este mai mare ca in apa pura si decat concentratia ionilor HO-. In solutiile bazice situatia este inversata. La 25 exista deci: pentru solutii acide: . [H+] > 10-7 > [HO-] pentru solutii bazice: [HO-] > 10-7 > [H+] .Aceasta relatie mentioneaza ca aciditatea unei solutii este masurata de concentratia ionilor H+ din solutie, iar bazicitatea unei solutii este masurata de concentratia ionilor HO- din solutie. Relatia data de produsul ionic al apei la 25 este: [H+] [HO-] = 10-14, ceea ce arata faptul ca fiecarei concentratii a ionilor HO- i corespunde o concentratie unica a ionilor de H+ data de relatia: [H+] = 10-14 / [HO-] = 1 / 1014 [HO-]. Asadar, dupa cum se caracterizeaza aciditatile cu ajutorul concentratiei ionilor de H+, se pot caracteriza si bazicitatile tot cu ajutorul concentratiei ionilor de H+; astfel ca, in solutii bazice (H+) < 10-7 si deci
-

in solutii acide (H+) > 10-7 ; in solutii neutre (H+) = 10-7 ; in solutii bazice (H+) < 10-7.

ntrucat folosirea valorilor concentratiei ionilor de H+, care se scriu cu puteri negative ale lui 10 (A10-14) este incomoda mai ales in biochimie, pentru precizarea relatiilor solutiilor se foloseste in locul concentratiei ionilor H+, logaritmul cu semn schimbat al concentratiei ionilor de H+ cu simbolul pH (= puterea hidrogenului = pondus hidrogenii):
P

H = -log [H+] Valorile pH conform definitiei logaritmilor (zecimali) sunt puteri la care trebuie sa fie ridicat 10,

pentru obtinerea concentratiei corespunzatoare ionilor de hidrogen: 10-pH = [H+] pH masoara concentratia ionilor de H+ sau de HO- si nu aciditatea unei solutii. Intrucat PH = -log [H+] , valorilor concentratiei ionilor de hidrogen, care sunt mai mari decat 10-7, le corespund valori pH mai mici decat 7, care scad cand concentratia scade. pH = 7 corespunde la concentratia 10-7 a ionilor de hidrogen, iar valorilor concentratiei ionilor de hidrogen mai mici decat 10-7 le corespund valori de pH mai mari decat 7, astfel: - pentru solutii acide - pentru solutii neutre - pentru solutiibazice pH < 7 = 1-7; pH = 7; pH>7 = 7-14.
1

In locul concentratiei ionilor HO- s-a folosit valoarea pOH din aceleasi motive care au dus la introducerea marimii pH, astfel: pOH = -log [HO-] de unde: [HO-] = l0 - pOH n legatura cu definirea reactiei solutiilor, trebuie mentionat ca modificarii cu o unitate a valorii pH-ului ii corespund variatii foarte mult diferite ale cantitatii de ioni de hidrogen si anume, ii corespund variatii mari cand valorile pH sunt mai mici si variatii infime cand valorile pH sunt mari. De exemplu, cand pH-ul unei solutii scade de la 3 la 2 (cu o unitate), cantitatea de ioni de hidrogen din solutie creste mult mai mult decat atunci cand pH-ul scade de la 9 la 8 (tot cu o unitate). Concentratia ionilor de hidrogen, in primul caz, trece de la valoarea 1/1000 la 1/100 (= 10/1000), deci cantitatea de ioni de hidrogen dintr-un litru de solutie creste cu 9/1000 grame, iar in cazul doi, concentratia creste de la 1/109 la 1/108 (=10/109), deci cantitatea de ioni de hidrogen dintr-un litru creste cu 9/109 (de 1 milion de ori mai putin). De aceea, se foloseste o cantitate mai mare de baza ca sa creasca pH-ul unei solutii acide de la valoarea 2 la 3 si o cantitate incomparabil mai mica pentru ca sa creasca pH-ul unei solutii bazice de la 8 la 9. Pentru masurarea pH-ului se pot folosi doua metode: metoda electrometrica si metoda colorimetrica. Prima metoda foloseste aparate electronice care permit determinarea directa a pH-ului, este o metoda precisa. Metoda celorimetrica se bazeaza pe proprietatea unor substance organice numite indicated, care se dizolva in solutie si se disociaza dand coloratii in functie de ionii de hidrogen. Spectrofotometrie (metodele spectroscopice)

Metodele spectroscopice sunt bazate pe determinarea spectrelor de absorbtie si de emisie. Din aceasta categorie fac parte calorimetria si spectrofotometria. Metodele spectrofotometrice sau electrocalorimetrice sunt acele in care diferenta de intensitate intre lumina transmisa de proba si cea transmisa de martor este transformata in energie electrica, cu ajutorul unei fotocelule, amplificata si inregistrata. Citirile se fac direct in absorbante si transmitante. Aparatul folosit este un fotocalorimetru prevazut cu seturi de filtre, iar spekolul, care este un aparat mai perfectionat, poseda un macromotor. Modul de lucru este descris in prospectul aparatului. Pentru determinarea concentrafiei unei substante colorate se procedeaza in doua moduri: fie prin comparare cu o solute etalon, fie prin interpolarea pe o curba etalon. Curba etalon se realizeaza cu ajutorul mai multor dilutii (efectuate exact) ale solutiei etalon, solutie care se obtine prin dizolvarea unei substante
2

de mare puritate intr-un balon cotat. In solutia etalon se fac cel putin cinci dilutii, la care se adauga reactivii necesari pentru obtinerea reactiei colorate. Se citesc extinctiile de lungime de unda adevarata, fata de un blanc (proba) efectuat exact in aceleasi conditii, dar folosind apa distilata in locul probei. Pentru trasarea curbei este preferabila utilizarea hartiei milimetrice. Pe abscisa se noteaza concentratia corespunzatoare a dilutiilor in mg/ml, iar pe ordonata extinctiile citite la aparat. Daca reprezentarea grafica a relatiei dintre extinctie si concentratie nu este o dreapta care trece prin origine, concentratia probei de determinat se afla prin interpolarea extinctiei pe curba etalon, fara a se mai folosi factorul discutat. Determinarea concentratiei solutiilor de cercetat se poate simplifica folosindu-se factorul (F), care se defineste ca raportul dintre concentratie si extinctie: F = C/E Deci C = F E, unde: c = concentratia F = factorul E = extinctia (sau densitatea optica absorbanta). De exemplu, la dozarea fosforului anorganic seric se face o curba. Se obtin datele urmatoare: Total gfosfat: E 1 0,046 2 0,095 0,192 4 0,235 5 0,273 6 0,843 18 \

Prin urmare F = 18/0,843 = 21,3. Concentratia unei probe necunoscute va fi: E21,3/g fosfat/proba. Spectrofotometria in U.V. foloseste aceleasi principii ca cea in spectrul vizibil, avand avantajul de a putea utiliza probele direct, fara reactii de colorare, dar necesita o aparatura speciala prevazuta cu lampi care emit radiatii in U.V. Modul de lucru este descris in prospectul fiecarui aparat. Flamfotometria (fotometria cu flacara) Se bazeaza pe inregistrarea spectrelor de absorbtie atomica) se bazeaza pe inregistrarea spectrelor de absorbtie a metalelor alcaline si alcalin-pamantoase supuse excitatiei prin caldura in flacara neluminoasa de gaz. Cand se pulverizeaza o solutie a unei sari metalice intr-o flacara, au loc doua procese, respectiv o evaporare a apei, iar particulele solide se topesc si se evapora. In stare gazoasa sarea se afla sub forma de molecule care se descompun in atomi (atomizare). In flacara atomii sunt excitati,
3

trecand de la starea energetica initiala la una mai inalta (electronii tree de pe un nivel initial pe unul superior). La reintoarcerea electronului pe nivelul initial, energia absorbita este eliberata si emisa sub forma de lumina cu o anumita lungime de unda, caracteristica fiecarui element. Intensitatea radiatiei emise este proportionala cu concentratia atomilor din proba. In spectrul de emisie al Na, K si Ca, elementele care se dozeaza in laboratoarele spitalelor cu aparate denumite - fotometre de flacari cu filtre - sau cu o prisma ori retea de difractie (spectrofotometru - VSUi cu anexe in flacari) se distinge o banda de emisie larga, comuna tuturor atomilor, peste care se suprapun benzile inguste individuale. In practica, se introduce solutia probei de analizat, cu ajutorul unui pulverizator in curentul de gaz care alimenteaza flacara. Lumina flacarii (radiatia emisa) este descompusa cu un monocromator, apoi se determina intensitatea unor linii in pfealabil alese, proportionate cu concentratia.

Turbidimetria Metodele turbidimetrice sunt acelea care permit determinarea opalescentei unei solutii prin comparatie cu opalescenta unei solutii de concentrate cunoscuta. Se folosesc aparate denumite nefelometre speciale, precum si fotometre la care se monteaza dispozitive de nefelometrie. Cromatografia Cromatografia este o metoda care permite separarea substantelor dintr-un amestec pe baza capacitajii de distribute intr-o faza stationara si una mobila, avand ca urmare deplasarea cu vitezd diferita a componentelor purtate de faza mobila de-a lungul fazei stationare. Cromatografia permite determinari cantitative a componentelor separate. In cromatografie se folosesc metode care se bazeaza pe natura fortelor care acjioneaza la stabilirea echilibrului. Metodele cromatografice sunt: pe hartie, in strat subtire, pe coloana in faza lichida, in faza gazoasa. - Cromatografia pe hartie si cea in strat subtire sunt principial asemanatoare sj permit o separare neta a unor cantitati foarte mici de substante. Deosebirea consta in faptul ca la Cromatografia pe hartie suportul pentru faza stationara este o hartie de filtru speciala, iar la Cromatografia in strat subtire, suportul fazei stationare este silicagelul sau celuloza, dispusa intr-un strat foarte subtire pe o placa de sticla sau material plastic. Faza stationara, in ambele metode, este apa, iar faza mobila este reprezentata de un solvent organic sau de un amestec de solventi organici care sunt saturati cu apa. De exemplu: cand se dozeaza aminoacizii dintr-un amestec sub forma de solutie (2-3 cm), amestecul se aplica la unul din capetele foii de hartie de filtru (speciala) sau al placii de sticla
4

(linia start), apoi, acoperind hartia sau placa, acestea se introduc intr-o incinta inchisa (camera cromatografica) a carei atmosfera este saturata cu vapori de apa si cu vaporii celuilalt sau celorlalti solvent, care constituie faza mobila. Prin capilarele hartiei lichidul se deplaseaza spre capatul hartiei, opus liniei de start, pana la o linie numita frontul solventului. Urmeaza uscarea cromatogramei si pulverizarea cu o solufie de ninhidrin. Plasarea fiecarui aminoacid este marcata printr-o pata colorata. Aceasta plasare corespunde unei marimi caracteristice notate cu Rf, care este raportul intre drumul parcurs in timpul migratiei de aminoacidul dizolvat si drumul fazei mobile.. Pentru determinarea cantitativa a aminoacizilor se procedeaza astfel:
1. 2.

- se masoara, prin metode optice, intensitatea culorii petelor (spoturilor); - se decupeaza spoturile si se elueaza componentele de pe hartie. Componentele se identifica

prin compararea cu solutii standard care contin amestecuri cu compozitie cunoscuta. Identificarea componentelor se poate face si pe baza factorului de retentie, numit Rf cu valori intre 0 si 1:

Rf=

viteza substantelor viteza developantului

distanta parcursa de substanta distanta parcursa de parcursa de devlopant

Masurarea distantei se face in mm sau cm; daca petele sunt simetrice se masoara distanta pana la centrul petei. Dozarea cromatografica foloseste aparate speciale, numite aparate cromatografice. In laboratoarele spitalelor se foloseste, cromatografia, la separarea aminoacizilor, glucidelor si a unor hormoni. Electroforeza Electroforeza este o metoda care se bazeaza pe migrarea particulelor incarcate electric (ionilor) dintr-o solutie sub actiunea unui camp electric, cationii se deplaseaza spre polul negativ (catod), iar anionii spre polul pozitiv (anod). Viteza de deplasare a unui ion in campul electric este direct proportionala cu sarcina electrica (E) si invers proportionala cu patratul distantei fata de polii sursei de curent (D): V = E/D2 Electroforeza se realizeaza intr-un aparat compartimentat construit special pentru electroforeza. Fractionarea electroforetica necesita urmatoarele:
a)

o sursa de curent continuu, constant (redresor de current continuu);

5

b) mediu, sau suport de migrare;

c)

solutii tampon care sa permita probei (proteine, glicoproteine, lipoproteine) mentinerea in

limitele unui pH bine determinat. In functie de sistemul de migrare exista doua tipuri de electroforeza: - electroforeza libera - migrare in faza lichida;
-

electroforeza de zona - migrare in faza solida - care este cea mai folosita in laborator si se

efectueaza pe urmatoarele medii suport: hartie de filtru Whatman, geloza, amidon,acrilamida si acetat de celuloza, imbibate cu o solutie tampon. Daca se foloseste o solute tampon cu pH = 4, utilizand un voltaj mare (circa 70 V/cm), prin electroforeza pe hartie se obtin separari nete pentru toate categoriile de aminoacizi. Cand desfasurarea migrarii s-a terminal, se scot benzile de hartie din aparat, se usuca si se introduc intr-o solutie de colorant, pentru ca fractiunile separate au afinitati specifice pentru anumiti coloranti. Se scot benzile si se usuca. Determinarea cantitativa se face printr-o fotometrare directa (dispozitiv special) care consta in masurarea densitatii optice a colorantului fixat pe fractiunile desfasurate electroforetic, sau prin elutia colorantului din fiecare fractiune (zona) in masurarea densitatii optice a solutiei obtinute cu un fotometru obisnuit. Absorbtia colorantului si deci implicit intensitatea spatiului obtinut este direct proportionala cu concentratia fractiunilor respective. TITRIMETRIE Titrul unei solutii, reprezentand cantitatea de substanta exprimata in grame, care se gaseste dizolvata intr-un ml de solutie (gr/ml), se noteaza cu T. Solutia al carei titru se cunoaste se numeste solutie titrata. Raportul dintre substanta dizolvata in solvent reprezinta concentratia solutiei si poate fi exprimata in mai multe moduri:
1)

Concentratia procentuala reprezinta cantitatea in grame de substanta dizolvata in 100 gr

solutie. De exemplu, pentru prepararea unei solutii 10 % NaCl, se cantaresc 10 g NaCl si se adauga 90 ml apa.
2)

Concentratia molara, sau molaritatea, reprezinta numarul care arata cate molecule gram de se calculeaza mai intai greutatea moleculara a

substanta dizolvata se afla in 1000 ml solutie. Se noteaza cu M. Pentru prepararea unei solutii molare substantei respective, care este egala cu suma greutatilor atomice a atomilor component!. De exemplu, pentru prepararea unei solutii molare (1M) de HC1 se folosesc 36,5 g HC1 la litru; pentru una centimolara, sau 0,01M, se folosesc 0,365 g HC1 la litru; pentru o solutie decimolara 0,1M se folosesc 3,65 g HCl. Cunoscand concentratia in grame la mie, se poate afla molaritatea unei solutii. De exemplu,
6

concentratia in g = M G.M, in care M = molaritatea, G.M. = greutatea moleculara. Deci, M g /G.M.. Titrul unei solutii exact normale de NaOH este 0,040005 g NaOH. Se rationeaza astfel: daca in 1000 ml sol. se gasesc 40,0005 g NaOH, la 1 ml sol. de NaOH se afla T g NaOH. T = 40,0005/10000 = 0,040005g NaOH/mL solutie Pentru obtinerea unei solutii cu un anumit titru se procedeaza in doua feluri: 1) Prin cantarirea unei anumite cantitati din substanta respectiva (daca este etalon), dizolvando intr-un balon cotat si diluand cu apa la semn, cand solutia din balon capata temperatura mediului, titrul acestei relatii este considerat titru teoretic (Tt ). Acesta se poate afla cunoscand normalitatea solutiei. De exemplu, titrul teoretic al solutiei 0,1N de NaCl: 1000 ml sol............................................. E N (58 x 0,1) 1 ml sol............................................. Tt Tt = EN/1000 = 58x0,1/1000 g/mL Substanta etalon trebuie sa fie pura, sa aiba o compozitie bine determinata, sa fie stabila in conditiile de lucru, si sa aiba un echivalent cat mai mare, pentru ca erorile de cantarire sa fie cat mai neinsemnate. Ca substante etalon se folosesc: acidul oxalic, oxalatul de sodiu, COsNaa anhidru, bicarbonatul de K etc. 2) Prin titrare cu ajutorul unei substante etalon. Se cantareste (la balanta analitica, deci o cantarire cu patru zecimale) o anumita cantitate din substanta etalon (0,15 - 0,20 g), se dizolva in apa si se titreaza cu solutia al carei titru dorim sa-1 determinam. Daca substanta etalon are un echivalent prea mic, iar cantarirea unei cantitati de 0,15 - 0,20 g ar necesita un consum prea mare de solutie pentru titrare, atunci se procedeaza astfel: se cantareste din substante etalon o cantitate necesara pentru 1 litru de solutie de normalitate dorita, de exemplu 0,1 N. De aici se ia o cota parte si se titreaza cu solutia al carei titru ur-meaza a se stabili. Pentru stabilirea titrului sunt necesare eel putin doua titrari, in scopul verificarii concordantei dintre rezultate. In laborator se lucreaza cu solutii de normalitate aproximativa, caz in care este necesara cunoasterea factorului de trecere de la un anumit volum din solutia de normalitate aproximativa la solutia de normalitate exacta. Se presupune o solutie de NaOH cu titrul = 0,004328, adica o solutie mai concentrata decat aceea de lO-1N care are titrul = 0,0040.

Cum 0,0040 g NaOH echivaleaza 1 ml solutie exacta lO-1N, 0,004328 g echivaleaza cu 0,004238/0,004 = 1,0820 ml. Acest numar, care arata corespondenta dintre 1 ml solutie aproximativ normala si o solutie exact normala se numeste factor (F). Deci F = T real/T teoretic Factorul reprezinta numarul cu care trebuie inmultita cantitatea in ml de solutie de normalitate aproximativa pentru a se obtine cantitatea in mL de solutie de normalitate precisa. Se calculeaza raporand ml de solutie de normalitate precisa la ml de solutie de normalitate aproximativa sau raportand T real la T teoretic. Punctul de echivalenta sau sfars,itul reactiei este marcat de virarea culorii indicatorului.

3)

In general, daca se titreaza o solutie A cu reactivul B (care are normalitatea N si factorul F)

folosind V mL din reactivul B, cantitatea de substanta A din proba analizata va fi: 1)

4) 5)

g substanta A = V M 1000A /1000

N F

unde A = greutatea moleculara a substanei A. Prepararea si stabilirea titrului unei solutii 0,1 N de NaOH: Intrucat NaOH nu este o substanta

stabila, nu se poate prepara prin cantarife o solutie de normalitate exacta. Se stabileste titrul (T) si factorul (F) solutiei de NaOH cu ajutorul unei solutii .etalon de acid oxalic.
6)

Echivalentul gram al NaOH = 40,005. Pentru a prepara o solutie 0,1 N se vor cantari 4,005 g Intrucat cristalele de NaOH se carbonateaza, se indeparteaza stratul de carbonat inainte de

NaOH pentru 1000 ml solutie.

7)

prepararea solutiei 0,1 N. Se cantareste la balanta tehnica 5 g NaOH, se trece intr-un pahar si se spala de 3 - 4 ori foarte repede cu apa distilata, dupa care se dizolva, se aduce intr-un balon cotat de 1000 ml si se completeaza pana la semn cu apa distilata.
8)

Pentru stabilirea titrului se foloseste o solutie de acid oxalic 0,1 N, care se prepara astfel: se

cantareste la balanta analitica 6,3034 g acid oxalic (H2C2O42H2O). Echivalentul acidului oxalic este 126,068/2 = 63,034; pentru 0,1 N sunt necesare 6,3034 g care se aduc intr-un balon cotat de 1000 ml, completandu-se pana la semn cu apa distilata. Se titreaza o cantitate cunoscuta de solutie de acid oxalic 0,1 N cu solutie de NaOH in prezenta fenolftaleinei pn la viraj slab roz persistent. Operatia se repeta de trei ori, facndu-se media. Se noteaza cu n1 = ml sol. acid oxalic si cu n2 = ml NaOH utilizati la titrare. TNaOH = n1 / n2 40,005 0,1/1000

BIOCHIMIA URINII A. ANATOMIA SI FUNCTIILE RINICHIULUI Cel mai important organ de excretIe al organismului este rinichiul, a carui unitate anatomica ce indeplineste functia renala este nefronul. Rinichiul conine circa 1.000.000 de nefroni. Nefronul este format din glomeruli si tubi uriniferi (renali). Glomerulul este format din capsula lui Bowman, ce inglobeaza un ghem de vase capilare, din extremitatea inchisa a tubului. Tubii renali sunt formati din tubii contori proximali (lungi de 15 mm) care pornesc de la capsula lui Bowman, continuandu-se cu ansa lui Henle (15 - 20 mm) ce poseda o portiune descendenta si una ascendenta, care se termina cu tubul contort distal (lung de 15 mm); acesta continua cu tubul colector. Mai multi tubi colectori formeaza conductul papilar care se deschide in colice. In partea corticala a rinichiului se gasesc glomerulii, tubii contorti proximali si distali, iar in partea medulara a rinichiului sunt ansele lui Henle i tubii colectori. Functiile renale Rinichiul are ca functie de baza mentinerea homeostaziei organismului. Volumul plasmei precum si compozitia sa chimica sunt pastrate in limite fiziologice normale datorita componentelor plasmatice a caror concentrate este controlata de rinichi. Rinichiul ii indeplineste completa sa activitate datorita unui mare consum de energie care se compara cu eel din retina. De asemenea, rinichiul asigura constanta pH-ului si a presiunii osmotice a lichidelor corpului prin eliminarea selectiva i resorbtia in proportii anumite a substantelor utile organismului. Rinichiul are proprietatea de a regla echilibrul acido-bazic din organism prin schimb de ioni de hidrogen si formare de amoniac si schimbul cu alti cationi existenti in filtratul din glomerul. Rinichiul are si o functie cu rol hormonal, intrucat produce renina si eritropoetina. Renina este o enzima proteolitica care transforma hiopertensinogenul, inactive, in hipertensina activa, care influenteaza presiunea sanguina. Aceasta se formeaza in celulele juxtaglomerulare ale rinichiului si de aici trece in plasma. In plasma sanguine, renina, actioneaza specific asupra unei 2-globuline plasmatice formate in ficat, care se numeste angiotensinogen si din care renina scindeaza un decapeptid-angiotensina. O alta enzima sanguina, numita de conversie, actioneaza asupra angiotensinei I, din care scindeaza doi aminoacizi (leucina si histidina), formandu-se angiotensina II, care este vasoconstrictoare, forte ativa (de 200 de ori mai mult decat adrenalina). Angiotensina II, are si efect miotrop. Ea provoaca o importanta crestere de aldosterl prin corticosuprarenala. Angiotensina, dupa indeplinirea actiunii sale, este scindata in oligopeptide si aminoacizi de catre angiotensinaze care se gasesc in tesutul renal si, in cantitati mai mici, in plasma, hematii si diferite tesuturi. Eritropoetina este o enzima produsa in celulele juxtaglomerulare ale rinichiului, care pune in libertate din fractia cc-globulinica a plasmei sanguine o substanja activa care este in plasma eritropoetina II. Aceasta are actiune de crestere a sintezei hemului din maduva spinarii si accelereaza formarea mARN; stimuleaza proliferarea eritrocitelor si duce la o crestere a numarului de eritrocite si reticulocite in sangele periferic.

Formarea urinii La nivelul glomerulilor. Prin glomerulii renali ai organismului uman trec zilnic circa 1.500-1.700 litri de sange. Sangele ajuns la nivelul glomerulului este filtrat datorita diferentei de presiune (+20 mmHg) dintre presiunea hidrostatica a sangelui (+70 mmHg) si presiunea coloidosmotica a protcinelor plasmatice (-30 mmHg) precum si presiunea interstitiala. (-10 mmHg) si cea intratubulara (-10 mmHg). Filtrarea se face prin membrana bazala a capilarelor glomerulului care este permeabila numai pentru substanele cu greutate moleculara mai mica decat 6xl04. Raza porilor membranei bazale a glomerulilor este de 50-100 si reprezinta 5-10% din suprafata glomerulului. Prin aceasta filtrare sub presiune se obin 160-180 litri (120 ml/min) urina primara (ultrafiltrat), care nu conine proteine dar contine in concentratii apropiate toate substanele cu molecula mica din plasma sanguina filtrata. Cei circa 180 litri reprezinta, 130 ml/min urina primara, (care corespunde la o presiune neta de filtrare de 25 mm Hg) adica 1/5 din cei 600 ml/min plasma sanguina filtrata. Substante care sunt filtrate sub forma de mai sus: insulina si manita. Glomerulul are o functie dubla: o functie de filtrare care produce 160-180 ultrafiltrat sau urina primara in 24 de ore si o functie de retinere a componentelor de natura proteica cu greutate moleculara mai mare de 60.000. Marimea filtratului glomerular, denumita si rata filtrarii glomerulare, depend de presiunea coloidosmotica, de presiunea din capsula Bowman si de permeabilitatea membranei filtrante. Cantitatea totala de proteine filtrate si reabsorbite in 24 de ore se ridica la 25-30 g. La nivel tubular. Concentrarea ultrafiltratului (urinii primare) se face prin resorbtie izoosmotica incepand de la nivelul tubilor proximali prin care se resorb electroliti, glucoza, aminoacizi si alte substante necesare in metabolism, dar partial si substante care vor trece in urina. Cantitatea de substante filtrate si eliminate zilnic de tubii renali, la un filtrat glomerular de 180 1/24 ore, adica 120 ml/min, este:

Substanta Uree Acid uric Aminoacizi Creatinina Glucoza Proteine Potasiu Sodiu Calciu Cloruri Bicarbonat Fosfor Sulf Apa

Filtrat glomerular 46,0 g 7,2 g 50,0 g 1,2 g 180,0g 36,0 g 7,2 g 600,0 g nesigur 640,0 g 4900,0 mval 5,6 g 2,9 g 180,01

Eliminat (urina) 20,0 - 35,0 g 0,1 - 2,0 g 0,5 - 1,0 g 1,2 - 1,5 g 2,5 - 3,5 g 4,0 - 6,0 g 0,01 - 0,3 g 6,0 - 9,0 g 1,0 - 2,0 nival 1,0 - 5,0 g 1, 4 - 3,3 g 1,51

B. COMPOZITIA CHIMICA A URINII Compozitia chimica a urinii este dependenta de natura si cantitatea alimentatiei, de variatiile fiziologice ale organismului, de greutatea corpului si sex, precum si de variatiile dintre zi si noapte, de ingerarile de apa si de temperatuta mediului. a. - Recoltarea si conservarea urinii Recoltarea urinii se face dupa un regim definit si constant timp de 24 de ore. Pacientul va urina
10

dimineata la o ora fixa, aruncand urina, apoi va colecta toata urina de pana a doua zi, la aceeasi ora, intr-un vas de sticla curat. Se adauga un conservant (cloroform, timol, clorura mercurica, toluen, xilen, camfor, etc.) pentru evitarea proceselor bacteriene care o altereaza. Cand conservantul este lichid, acesta va fi separat printr-o palnie de separare in momentul efectuarii analizei. La femei se recomanda ca urina sa fie recoltata steril, prin sonda, cand trebuie sa se urmareasca albuminele, puroiul, sangele. b. - Proprietatile fizice Se determina volumul urinii colectate timp de 24 de ore. La barbatul cu o constitute medie, in repaus sau efectuand o munca moderata, cu o ratie alimentara de intretinere si traind in clima temperata, volumul este in medie de 1.000-1.400 ml, revenind per kg de greutate corporala circa 1820 ml, iar la femei este de 1.000-1.200 ml. Se numeste oligurie cand emisia de urina este sub 800 ml/24 ore, iar poliurie cand se elimina peste 2.500 ml/24 ore. Poliuria nocturna se numeste nicturie si indica o stare patologica (decompensari cardiace, nefrite acute) sau datorita unor medicamente (cafeina, teobromina, etc.). Anurie este considerata emisia urinara sub 50 ml/24 ore. Numerosi factori fiziologici pot modifica voluml emisiei urinare: varsta, apa alimentara, transpiratia, exhalatia respiratorie, umiditatea mediului, etc. Factorii patologici care pot influenta volumul sunt: poliuria, oliguria, glomerulonefrita, sindromul nefrotic, socul si colapsul respirator, hemoragiile, litiaza, etc. Aspectul (transparenta sau tulbureala) urinii. Urina normala, la emisie, este limpede si transparenta. Dupa cateva ore apare un nor fin (nubeculum urinae) care ramane in suspensie sau se depune. Acest nor este format din celulele de descuamare ale endoteliului cilor urinare si aglomerate uromucoide. Acestea sunt glicoproteinele, care contin 20 % glucide, din care 9 % acid sialic. Cand urina se prezinta tulbure, arata posibilitatea existentei unei stari patologice sau existenta unor substante ca acidul uric, urati, oxalati, fosfati, etc. La incalzirea urinii tulburarea produsa de acidul uric, urati, oxalati, dispare, pe cand fosfatii formeaza un depozit abundent, care dispare atunci cand se adauga acid acetic. Tulburarea data de oxalatul de calciu dispare numai la adaugarea de HC1. Cand tulbureala apare din cauza puroiului sau microbilor, nu se clarifica prin incalzire sau adaos de acizi; ea este omogena si nu filtreaza bine. Atunci cand sunt prezente lipide, urina are un aspect laptos. Urina se filtreaza in vederea efectuarii analizelor; ea nu se filtreaza cand trebuie dozata aciditatea sau component sub forma de precipitat. La omul normal, culoarea urinei este galben-deschis pana la galben-portocaliu in functie de pH si concentratie. Urina de dimineata este mai mchisa la culoare decat cea de dupa amiaza. Dupa o alimentatie vegetariana, urina are o culoare mai deschisa decat dupa o alimentatie bogata in carne. Urina este mai nchisa la culoare dupa efort, la ingestia redusa de lichide Culoarea urinii se datoreaza urocromului, urobilinei, porfirinelor, derivatilor indoxilici, unor medicamente etc. Mirosul urinii. Urina normala are miros specific datorita compusilor volatili, la care se adauga uneori mirosul unor substante volatile provenite din alimente ca: varza, ridichi, sparanghel. Inhalarea vaporilor de terebentina transmite urinii miros de violete. In unele stari patologice apare un miros specific al urinii: la diabet - de acetona, in cancerul renal si al vezicii urinare - miros fetid. Urina cu miros de sirop de artar, din boala leucinoza, este produsa de eliminarea urinara crescuta, de leucina, valina si de acizii a-cetonici respectivi, iar cand in urina apare acidul izovalerianic, atunci urina capata miros de branza. Greutatea specifica este variabila in functie de varsta (1,002-1,025), la adult valorile obisnuite fiind de 1,018-1,022. Variatiile greutatii specifice in starea fiziologica normala sunt in functie de regimul
11

alimentar si de nivelul diurezei din cursul zilei. Atat in starile fiziologice, cat si in cele patologice, greutatea specifica variaza invers cu volumul, crescand in oligurie si scazand in poliurie. Greutatea specifica scade mult in starile patologice: tulburari grave ale functiei renale, boli neuropsihice (excitatii), stari febrile, hipotensiune, decompensare cardiac, etc. Greutatea specifica este marita in oliguriile fiziologice sau patologice. Greutatea specifica este crescuta in febra, sindrom nefrotic, ca urmare a proteinuriei si in diabetul zaharat. In diabetul zaharat apare o poliurie cu greutate specifica mare: de exemplu, la un volum de 2.000 ml/24 ore este de 1,035 si la 4.000 ml/24 ore este de 1.040. Vascozitatea specifica a urinii normale variaza in limite stranse si are valori mai mari ca 1. Vascozitatea este crescuta in unele boli, fiind modificata din cauza prezentei substantelor patologice (puroi, sange, proteine, grasimi, mucoproteine etc), care fac ca urina sa fie vascoasa, spumanta etc. pH-ul urinii in stari fiziologice, variaza in limitele 4,7-8,0, fiind de obicei apropiat de 6,0, in general slab acid. pH-ul acid este determinat de existenta in urina a unor acizi in stare libera (acidul uric, acidul acetil acetic etc.), de raportul NaH2PO4/Na2HPO4 care este dependent de echilibrul acidobazic. Aciditatea provine din alimentatia proteica, in special, regimul bogat in carne si oua. pH-ul alcalin este determinat de raportul H2CO3/NaHCO3 . Alcalinitatea in urina provine din alimentatia vegetala. Laptele alcalinizeaza usor urina. Variatiile patologice ale pH-ului urinar. La bolnavii cu afectiuni gastrice, aciditatea urinara variaza in raport invers cu aciditatea clorhidrica a sucului gastric, la cei cu hiperclorhidrie, constatandu-se o crestere mare a pH-ului urinar dup pranz. In cazul cancerului gastric aciditatea urinara ramane relativ constanta in tot timpul zilei. Urina este mai acida in guta, in bolile febrile si la diabeticii grasi, din cauza catabolismului marit al acizilor nucleici. In pielonefrite si cistite urina devine puternic alcalina in urma fermentatiei amoniacale a ureei produse de microorganisme. c. - Substanta uscata (reziduu sec), reprezinta totalitatea substantelor dizolvate in urina care raman dupa evaporarea apiei din urina la la 100-110C pana la greutate constanta. Cantitatea de substanta uscata poate fi de circa 33 g/1 sau poate varia intre 37 si 72 g/24 de ore. d. - Substante anorganice Clorurile din urina variaza cantitativ in functie de alimentatie, ele fiind eliminate prin urina in propor|ic dc 80- 95% din clorurile ingerate. La adulti, in mod normal. eliminarea de cloruri este de 0,5-2,0 g%0 (sub forma do NaCl si este crescuta in functie de volumul aportului hidric si exercitiile musculare care se efectueaza. Eliminarile de clor sunt crescute in boli ca: nefrita (cu pierdere de sare), boala Addison (dupa administrarea de diuretice) etc. Eliminarile de cloruri sunt scazute in alimentatia saraca in sare, dupa diaree, vomismente, transpiratii profiinde, sindrom Gushing, tratament cu corticosteroizi, edeme, etc. Fosforul este excretat mai ales sub forma de fosfati anorganici (95-99 %) si sub forma de fosfati organici (1-5 %), in total 2,5-4,0 g/zi. Excretia fosfatilor variaza in raport cu varsta, scazand de la 0,008 g/kg corp la copil, la 0,0042 g/kg corp la adult, iar la varstnic la 0,02 g/kg corp. Fosfajii urinari sunt in cea mai mare parte de natura exogena (alimentari) si doar o mica parte provin din degradarea compusilor cu fosfor din organism (fosfolipide, nucleoproteide, etc.). Din fosforul alimentar 50-80 % se elimina prin urina. Eliminarea fosfatilor pe cale urinara este influentata de parathormon si dependenta de functia renala. Eliminarea de fosfati este legata de eliminarea de ioni Ca2+, iar acidoza favorizeaza punerea in libertate a acidului fosforic de origine protidica si eliminarea sa urinara. Valori crescute ale excretiei de fosfat prin urina exista in hipertiroidism, leucemii, hiperparatiroidism, diabet zaharat etc.
12

Valori scazute de fosfor excretat se intalnesc in boli hepatice (icter, ciroza), renale (nefrite), hipoparatiroidism, rahitism, osteomalacie, cancer, unele boli infectioase (febrile). Sulful si compusii sai. In majoritate, sulful din urina provine din metionina, cisteina, proteine alimentare, eliminarea sa fiind in functie de ingerarea de proteine. Sulful eliminat prin urina (total 1,24-1,49 g/24 ore) se gaseste sub forma de: sulfat anorganic, esteri sulfurici si sulf neutru. Eliminarea sulfului total prin urina este crescuta in alimentatia bogata in proteine si este scazuta in sindromul nefrotic. Sodiul. Eliminarea urinara a sodiului este variabila in functie de ingerare si conditiile fiziologice. Excretia de sodiu este controlata de catre corticosuprarenala, prin hormonii mineralcorticoizi. Din sodiul ingerat, 90-99 % se elimina prin urina (la adult 3-5 g). Valori crescute de eliminare se intalnesc in starile fiziologice cand alimentatia este hiperclorurata, iar in starile patologice se intalnesc in insuficienta corticosuprarenala, acidoza, nefritele sodice si in leziunile hipotalamice. Valori scazute fiziologic sunt la ingerarea redusa de NaCl, transpiratii puternice, iar patologic in pierderea de sodiu extrarenal si sub influenta hormonilor steroizi, in stres si sindrom Gushing, in inanitie, boli febrile, arsuri, boli cardiace, afectiuni renale, alcaloza etc.; de asemenea, valori scazutc apar si cand este marita eliminarea sodiului pe alte cai (diaree, varsaturi etc.). Ritmul diurn-nocturn la eliminarea sodiului prin urina cunoaste un maxim seara si un minim intre orele 3-6 dimineata. Reglarea eliminarii sodiului este o consecinta a echilibrului sodiului. Potasiul din urina (2,0-3,0/24 ore) este prezent in raportul Na/K in proportie de 5/2; din potasiul ingerat. 80 % se elimina prin urina. Modificarile fiziologice in eliminarea potasiului sunt supuse ritmului diurn-nocturn cu un maxim dupa masa tarziu si cu un minim dupa miezul noptii. Cand alimentatia este vegetala, eliminarea de potasiu o egaleaza pe cea de sodiu, raportul Na/K devenind 1/1 (fata de 5/2 cat este in mod normal, cand in alimentatie exista suficienta NaCl). In inanitie, eliminarea de potasiu este mai mare, depasind valoarea eliminarii de sodiu prin urina si raportul Na/K devine crescut in favoarea potasiului datorita potasiului provenit din catabolismul tesutului muscular bogat in acest element. In conditii patologice eliminarea de potasiu este mai mica decat cea de sodiu si anume in: insuficienta corticosuprarenala, insuficienta renala acuta, pielonefrita, glomerulonefrita, nefrita cu pierdere de sare, uremie extrarenala, boala Addison, diaree. Eliminarea de potasiu urinar este crescuta in boala Gushing, hiperaldosteronism primar, sindromul Fanconi, acidoza tubulara, acidoza metabolica, dupa vomismente, etc. Magneziul este eliminat prin urina 31 % fata de 69% prin fecale (0,10-0,20 g/24 ore). Din magneziul continut in alimente se considera ca se excreta prin urina circa 30%. Eliminarea acestui ion este de asemenea supusa ritmului diurn-nocturn, cu un maxim inainte de masa si cu un minim in timpul noptii (din cauza influentei almentatiei). Excretia de magneziu prin urina ca si cea de calciu este relativ constants cantitativ si variaza mai ales in legatura cu metabolismul patologic al omului. Cuprul se elimina urinar circa 0,028-0,073 mg/24 ore, eliminarea fiind dependenta de ritmul zinoapte, cu eliminare maxima in cursul dupa amiezii. In cazuri patologice continutul de cupru este crescut in urina in boala Wilson, ciroza portala, sindrom nefrotic cu proteinurie. Fierul se elimina prin urina in cantitate de 0,040-0,150 mg/24 ore; el provine mai ales din microhematurie, celulele epiteliale ale tubilor renali si mucoasa vezicii. Eliminarea de fier prin urina este crescuta in hemoliza intravasculara care insoteste diferite boli. e. - Substante de azot Azotul total urinar la o alimentatie bogata in proteine este format din 90% uree, 4% creatinina ,3% ioni de amoniu. La o alimentatie saraca in proteine azotul se elimina 60% sub forma de uree, 17% sub forma de creatinina si 11% sub forma de ioni de amoniu. Aproximativ 1-2% din azotul urinar se afla sub forma de acid uric, 2% sub forma de aminoacizi
13

liberi si cantitati mai mici, sub forma de proteine. Dupa o alimentatie fara azot, adultii elimina zilnic circa 3,5 g azot de natura endogena fata de eliminarea de azot in conditiile unei alimentatii normale care este de 6,9-16,1 g N/l. Ureea constituie circa 1/2 din eantitatea totala de substante solide de urina si 80-85% din azotul total. Dupa un regim alimentar normal (120 g proteine/zi), se elimina prin urina circa 30 g, iar pentru un regim sarac in proteine valoarea scade la 50-60 % din totalul urinar. In cazul unei alimentatii fara azot, un adult elimina 3,5 g azot care este de origine endogena. Valori scazute apar in regimurile alimentare bogate in glucide. Eliminarea ureei prin rinichi contribuie la mentinerea echilibrului azotului in organism. In starea normala excretia urinara de uree depinde de varsta (fiind mai crescuta la copii) si de regimul alimentar, eantitatea de uree fiind proportionala cu proteinele din alimente. Cantitatea de uree este crescuta in urina cand creste catabolismul proteinelor ca in: febra, diabet zaharat, o activitate adrenocorticala crescuta, in diabet azotemic, in majoritatea bolilor ficatului, in intoxicatii cu fosfor, cu arsen, etc. O scadere a eliminarii de uree prin urina (hipoazoturie) apare in urma unei degenersescente grase a ficatului, dupa atrofia galbena acuta terminala, sau in urma unei boli de rinichi ca: nefrita acuta, nefrita toxica saturniana si mercuriala, nefrita cronica, azotemica sau uremigena, in acidoze, in gravidie si in timpul cresterii. Acidul uric, care este rezultatul final al metabolismului nucleoproteinelor alimentare si endogene, apare in urina in cantitate medie de 1 g/zi cand concentratia sa in sange trece de un anumit nivel. Prin urina se elimina acidul uric liber, si sub forma de urati alcalini (solubilitatea acidului uric in urina este marita de catre fosfati). Acidul uric din urina reprezinta circa jumatate din acidul uric, sintetizat pe cale endo- si exogena. In raport cu varsta apar sj diferentele de eliminare urinara de acid uric. In regimuri lipsite complet de purine, acitul uric tot apare in urina, insa in cantitati de 0,3-0,5 g/zi, cu maximum de eliminare la 3-4 ore dupa pranzul alimentar (acid uric endogen). Cantitatea de acid uric creste in urina in: leucemii (5 g/zi) datorita distrugerii leucocitelor, in boli severe ale ficatului, in pneumonii, in arsurile extinse, in boala Wilson etc. In guta, acidul uric exogen, se elimina partial intr-o perioada de timp mai indelungata fata de normal. Cantitatea de acid uric plasmatic creste de la 30-50 mg/1 (normal) la 70-80 mg/1 si scade concomitent in urina; normal, acidul uric se elimina repede, pe cand in guta se elimina intr-o perioada mai lunga dupa criza gutoasa. In momentul de criza al bolii, acidul uric din urina are valorile cele mai mici, ca imediat dupa criza cantitatea sa creasca la dublu i chiar mai mult, iar acidul uric din plasma revine la valori normale. Acidul uric este mai putin solubil decat uratii alcalini; din urinile acide, care au stat in repaus la rece, acidul uric precipita sub forma de sediment amorf, de culoare galben-cenusie. Creatina. n urina adultului creatina apare cand in plasma se gasesc peste 0,5 g/100 mL. Creatinuria este crescuta in unele stari patologice: boli ale muchilor, infectii, boli endocrine manifestate printr-un exces de cortizon, corticotropina, toxina, si la tulburari de resorbtie, in diabetul zaharat, acromegalie, sindrom Gushin. Valorile creatinei sunt scazute in hipertiroidism si dup tratament cu testosteron. Creatinina, care este produsul de scindare al creatinei eliminata in cantitati constante, fiind putin influenta i de alimentatie i conditiile fiziologice, i este proportional cu masa musculara. La barbati se elimina 20-26 mg/kg corp/24 ore, iar la femei 14-22 mg/kg corp/24 ore in conditii fiziologice normale. In stari patologice creatinina este crescuta in hipotiroidism, acromegalie si diabet zaharat, i este scazuta in bolile musculare, hipertiroidism si in leziuni avansate ale rinichiului Amoniacul se elimina prin urina zilnic intre 0,3-1,2 g. Valorile sunt crescute in alimentatia acidifianta i bogat n proteine, in starile patologice de acidoza din bolile renale precum si in cetoza. Valorile sunt scazute in alkaloza respiratorie i metabolica, precum i in leziunile tubilor distali.
14

Aminoacizii se gasesc in urina sub forma libera, ntre 0,350 i 1,181 g/24 ore, si sub forma combinata. Aminoacizii totali existenti in urina (aminoacizii legai, peptidici, peptide, proteine) sunt cuprini intre 1,337 si 3,150 g/24 ore. Componenti patologici in urina Glucoza, eliminata prin urina in cantitati decelabile formeaza asa numita glicozurie, care poate fi fiziologica sau patologica. Glicozuria fiziologica poate apare dupa o alimentatie bogata in glucide, sau dupa o stare emotionala. De obicei, glicozuria este consecinta hipoglicemiei. insa exista si glicozurie fara hiperglicemie, ca in cazul unor deficiente de absorbtii tubulare, cum este la diabetul renal, gluciduria copilului (boala De Toni-Debre-Fanconi). Fructozuria consta in eliminarea de fructoza prin urina si poate fi de natura ereditara (datorita unei deficiente hepatice in fructozo-1-fosfat aldolaza) si de natura alimentara. Normal, la nou nascuti, ea este de 50-700 mg/L. Galactozuria apare in cantitati mari mai ales la sugaii cu enzimopatii ale metabolismului galactozei - galactozemii. Normal se elimina-la nou nascuti 200-250 mg/l si la adulti 3-25 mg/l. Patologic, la sugari, galactoza urinara este de 400 mg/L, iar galactozemia apare pana la 10 g/L. Corpii cetonici formati din acidul -hidroxibutiric, acetona, acidul acetil-acetic, se gasesc in urina normala (exprimati in acetona) in cantitate de 10-100 mg/24 ore. Urina normala contine 100 mg/L de acid fi-hidroxibutiric. Cantitati crescute de corpi cetonici sunt intalnite in inanitie, concomitent cu munca fizica si la temoperaturi scazute ale mediului, in diabet (pana la 50-200 mg/L); de asemenea, cantitati crescute sunt in tiriotoxicoza, in starile febrile, in gravidie, in anesteziile cu eter si in unele alcaloze. Copii sunt mai predispusi la hipercetonurie decat adultii. Proteine urinare. Prin urina se excreta proteine (albumine si globuline) in limite normale, 30-200 mg/24 ore. Proteinuria fiziologica (0,5 g%) poate aparea dupa eforturi fizice, dupa pranzuri bogate in proteine sau ca rezultat al unor deficiente temporare in urma unei afectiuni temporare, in circulatia renala la persoanele care stau in picioare (denumita si proteinurie ortostatica); gravidia in 30-33 % din cazuri este insotita de proteinurie. Patologic, cantitatea de proteine urinare este crescuta in febra, soc grav si boli de rinichi (mai ales sindrom nefrotic). In mielomul multiplu, in urina apare des, in cantitati usor de identificat (10-70 g/zi), o proteina cu molecula mica, denumita proteina Bence-Jones. Proteinuriile patologice apar intr-o serie de maladii. In glomerulonefrite proteinuria apare in faza degenerativa. In nefroza apare o proteinurie marcata, insotita de edeme si concentratii scazute de albumina serica. Nefroscleroza (o forma vasculara a bolii renale) este legata de hipertensiunea arteriala; in aceasta boala proteinuria create odata cu agravarea leziunii renale. In nefroscleroza, pierderea de proteina este in general mai mica decat in glomerulonefrita. Intoxicatia cu metale grele (Hg, As, Bi) produc proteinurie la rubii renali si uneori anurie. Hemoglobina poate apare in urina in anumite boli, constituind starea de hemoglobinurie. In urina hemoglobina se pune in evidenta prin metode clinice (benzidina, reactiv Kastle-Meyer) si fizice (spectroscopice). Exista hemoglobinurii paroxistice (nocturna, de mars, idiopatica) precum si hemoglobinurii care apar dupa transtuzii de sange, dupa intoxicatii chimice severe (fosfor, derivati fenolici, sulfamida, chinina etc.), dupa infestari malarice, in timpul unor stari infectioase etc.
15

Miohemoglobina apare in urina, constituind starea de miohemoglobinurie, datorita strivirii muschiului cu ocazia unor lovituri puternice sau socuri electrice. Porfirinele pot fi evidentiate in urinele din 24 de ore conservate in timol si tinute la intuneric. Porfirinele au fost impartite in: simptomatice si esentiale. - Porfinuriile simptomatice (secundare) constau in acumularea in umori a porfirinelor si eliminarea crescuta de coproporfirina /si /// Dintre porfinuriile simptomatice fac parte: porfinuria intoxicatiilor cu plumb, anilina, sulfamida, sulfonal, alcoolism cronic. In porfinuriile intoxicatiilor saturniene se gaseste acidul -aminolevulinic in urina, care permite cunoasterea absorbtiei crescute de plumb; concentratiile de 13-20 mg/L urina corespund cu circa 0,150-0,200 mg Pb/L urina. Eliminarea este crescuta in unele forme de porfirie in bolile hepatice, in intoxicatia cu plumb, in anemii, in unele avitaminoze (pelagra), in unele afectiuni cutanate, ca si in poliomielite. - Porfinuriile esentiale se caracterizeaza prin sensibilizarea organismului, mai ales a pielii, la lumina. Dintre acestea face parte porfinuria congenitala; prin urina se elimina 20-40 mg/zi uroporfirina I si III. In conditii normale, uroporfirina este 0,028-0,063 mg/zi. Porfinuriile cutanate apar la adult dupa varsta de 40 de ani, in special la cei cu tulburari hepatice (alcoolism); in urina apare uroporfirina I si III in cantitati de peste 18-20 mg/zi. Porfobilinogenul apare in faza finala a bolii, cand prognosticul este rezervat (deces). Pigmentii biliari. Urobilinogenul'si Urobilina se elimina in cantitati reduse in cazul obstructiei cailor biliare si in cantitati crescute in leziuni hepatice si hemoliza intravasculara. Bilirubina, in urina copiilor normali, este de 0,9 g/L, iar la adulti este de 0,02-1,90 mg/L. In hepatita cronica si icterul hemolitic exista hiperbilirubinemie. Acizii biliari se elimina prin urina in starile de icter, cu exceptia icteralui hemolitic. Sedimentul si calculii urinari Sedimentul urinar este format din componente care se depun fie dupa emisia si racirea urinii, fie dupa centrifugarea ei, si este format din componente organizate sau neorganizate. Componentele organizate sunt: hematiile, leucocitele, celulele epiteliale, cilindrii; acestia din urma, dupa componenta lor pot fi de mai multe feluri: hialini, granulosi, epiteliali, hematici, leucocitari, cerosi, cilindroizi, lipoizi etc. Componentele neorganizate (cristalacizii) sunt formate mai ales din saruri minerale ca: saruri de calciu (oxalat, fosfat, carbonat, sulfaf), saruri de sodiu si amoniu (urati), fosfati amoniaco-magnezieni, acid uric, precum si din unele substante organice ca: cistina, xantina, leucina, tirozina, acidul hipuric, colesterolelc. Caiculii urinari In stare fiziologica normala, atat timp cat urina se gaseste in rinichi si in caile urinare, cristaloizii si substanfele organice existente in urina sunt sub forma de solutie. Datorita unor factori patologici care modifica concentratia urinii in ioni H+ si chiar compozitia ei, are loc precipitarea si aglomerarea componentelor neorganizate si organizate in tractul urinar, ceea ce determina formarea de calculi urinari. Astfel, la pH=7-8 intervin calculii micsti formati din: fosfat amoniaco-magnezian, urati de amoniu, fosfafi de calciu; la pH=7 precipita calculii formati din fosfati de calciu (voluminosi si friabili) iar la pH=6, calculii micsti de oxalat si fosfati de calciu, acid uric si urati de sodiu, care sunt foarte duri si provoaca, prin traumatism, hemoragii urinare. Cea mai mare parte a calculilor urinari sunt sub.forma de calculi de oxalati si de fosfati (oxalat de calciu, fosfat de calciu si fosfati amoniaco-magnezieni); mult mai rar sunt calculii de carbonati sau substante organice (acid uric, cistina, xantina etc.). Dintre elementele organizate amintim: - Hematiile eliminate prin urina constituie hematuria care apare in special in procesele inflamatorii ale capilarelor glomerulare (nefrita, glomerulonefrita, nefroza lipoidica, tuberculoza, calculi,
16

tumori etc.). - Leucocitele prezente in urina in cantitate de peste 20/mm3 constituie leucocituria, care este expresia unei afectiuni inflamatoare a parenchimului renal sau a cailor urinare. Cand inflamatia se .gaseste la bazinet cu lezarea parenchimului renal (pielonefrita), atunci leucocituria predomina, iar hematuriile sunt foarte putine, pe cand in glomerulonefrite cantitatea cea rnai mare este de hematii in comparatie cu leucocitele. Leucocituria rnacroscopica (piuria sau puroiul) se gaseste in afectiuni inflamatorii grave. Cilindrii urinari sunt mulaje ale tubilor distali si ai canalelor colectoare; ei pot fi de mai multe feluri: Cilindrii hialini sunt formati din albumina care poate inveli leucocite, hematii, celule epiteliale. Cand se distrug segmente tubulare intregi (nefropatii tubulare) apar cilindrii epiteliali, iar cand endoteliile tubulare sunt distruse (nefrite), apar cilindrii granulosi (cu granule proteice sau lipidice). Cilindrii eritrocitari pot aparea in urina in cazul hematuriilor nefropatice ca i cilindrii leucocitari care apar in pielonefrite datorita lezarii parenchimului renal. Cilindrii lipoizi apar in urina atunci cand exista o incarcare grasa a epiteliilor tubulare (sindrom nefrotic). Prin urina se elimina: - Fenolii, care se gasesc in cantitate fiziologica de 0,2 g/24 ore, sub forma conjugata cu acidul glucuronic sau H2SO4 . - Enzimele, dintre care mai des intalnite in urina sunt: tripsina, amilaza,lipaza, pepsina. - Lipidele, care se gasesc in urina emisa de organism in stare fiziologica normala, in raport de cantitatea de grasimi din hrana. In unele stari patologice ca nefroza, diabetul zaharat,intoxicatii cu alcool etc. apar in urina cantitati mari.

17

18