LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI LA STANDARDELE UE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Dr. Massimiliano Dona Dr. Eugene Stuart

Seria de Ghiduri privind armonizarea leGiSlaţiei pe domenii

Chişinău, august 2010

CZU

Editor: Autori: Editor serie:

IBF International Consulting in conlucrare cu DMI, IRZ, Nomisma, INCOM şi Institutul de Politici Publice Dr. Massimiliano Dona Dr. Eugene Stuart Dr. Eugene Stuart

Page layout: Marin Bulat

ISBN:

Acest Raport a fost pregătit cu suportul financiar al Uniunii Europene. Opiniile exprimate în Raport rămîn cele ale proiectului şi autorilor şi nici într-un caz nu urmează a fi considerate drept opine oficială al EUROPEAID, al Uniunii Europene organizaţii conexe sau constituente a acesteia. ISBN:

Prefaţă

Legislaţia şi politica UE în domeniul Protecţiei Consumatorilor s-a dezvoltat în mod constant, însă a devenit importantă, în special, odată cu finalizarea procesului de formare a pieţei interne a UE în 1993. Principalele obiective ale UE în domeniul protecţiei consumatorilor sunt: – Să ofere mai multă putere consumatorilor UE: Aşezarea consumatorilor pe prim plan va oferi beneficii cetăţenilor, dar, de asemenea, va stimula, în mod semnificativ, şi concurenţa. Consumatorii împuterniciţi au nevoie de alegeri reale, informaţii exacte, transparenţă a pieţei şi încredere care decurge din protecţia eficientă şi drepturile solide ale acestora. – Să amelioreze bunăstarea consumatorilor UE în materie de preţuri, posibilitatea de alegere, de calitate, de diversitate, de accesibilitate şi de siguranţă. Bunăstarea consumatorilor este în centrul atenţiei pe pieţele performante. – Să protejeze consumatorii cu eficacitate împotriva riscurilor şi ameninţărilor serioase, pe care nu le pot aborda ca indivizi. Nivelul înalt de protecţie împotriva acestor ameninţări este esenţial pentru încrederea consumatorului. Protecţia Consumatorilor afectează fiecare cetăţean, iar politica robustă şi responsabilă a UE în acest domeniu, poate contribui la menţinerea pieţelor oneste, susţinerea dezvoltării economice şi de asemenea, schimbării vieţii cetăţenilor spre mai bine. În prezent, o serie de reforme majore în domeniul legislaţiei privind protecţia consumatorului sunt în curs de implementare, iar UE întreprinde măsuri specifice pentru a aborda problemele consumatorilor în astfel de domenii cum ar fi rezervările on-line de bilete de avion, tarifele de telefonie mobilă pentru servicii de roaming, servicii financiare şi accesul la căile eficiente de atac, atunci cînd lucrurile nu merg bine. În contextul eforturilor de integrare ale Republicii Moldova în UE, dezvoltarea legislaţiei şi politicii în Moldova, în conformitate cu standardele UE, în domeniul Protecţiei Consu3

matorilor a fost în mod special stabilită, în cadrul Acordului de Parteneriat şi Cooperare şi Planului de Acţiuni pentru Politica Europeană de Vecinătate. Abordarea generală se focusează pe atingerea compatibilităţii dintre sistemele de protecţie a consumatorilor, schimbului de informaţii cu privire la reforma legislativă şi instituţională, îmbunătăţirea informaţiei furnizate consumatorilor şi dezvoltarea schimburilor între reprezentanţii intereselor consumatorilor. Acest proces oferă beneficii clare fiecărui cetăţean din Republica Moldova. De asemenea, el este benefic pentru sectorul de afaceri, deoarece consumatorii încrezuţi, informaţi şi împuterniciţi acţionează ca un catalizator pentru inovaţii şi evoluţie economică. Publicaţia proiectului finanţat de UE „Suport pentru Implementarea Acordurilor dintre republica moldova şi uniunea europeană” este o contribuţie oportună la procesul de armonizare a Moldovei cu standardele UE în domeniul Protecţiei Consumatorilor. Pentru mulţi, ea va oferi o imagine de ansamblu foarte clară a progresului înregistrat de Republica Moldova în acest domeniu, precum şi natura şi funcţionarea Protecţiei Consumatorului în Moldova. Pentru autorităţile moldoveneşti, această publicaţie indică provocările de ordin legislativ şi politic, precum şi priorităţile care încă mai trebuie abordate în contextul integrării în UE. Pentru viitor, studiul reprezintă un cadru strategic de orientare a reformelor care vor continua în următorii ani.

E.S. Dirk Schuebel, Ambasador Şeful Delegaţiei Uniunii Europene în Republica Moldova Chişinău, octombrie 2010

Introducere în Seria de Ghiduri privind Armonizarea Legislaţiei pe Domenii

Proiectul finanţat de UE “Suport pentru implementarea acordurilor dintre Republica moldova şi uniunea europeană” şi-a început activitatea la Chişinău în august 2008 şi va funcţiona pînă la finele anului 2010. Proiectul este implementat de un consorţiu internaţional condus de IBF International Consulting. Obiectivul proiectului este de a asista autorităţile moldoveneşti în implementarea priorităţilor prevăzute în Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC)1 din 1998 şi Planul de acţiuni politica europeană de vecinătate (PAPEV) din 2005. Proiectul, operaţional este, împărţit în trei componente cu următoarele obiective specifice: 1. Pentru a acorda suport şi monitoriza implementarea măsurilor curente stabilite după cum şi viitoarele acorduri bilaterale între UE şi Republica Moldova în cadrul Politicii Europene de Vecinătate — în cea mai mare parte sub formă de consultanţă politică la nivel înalt şi consolidarea instituţională la Oficiul primului-ministru. Pentru a acorda suport în procesul de armonizare a legislaţiei în Republica Moldova în domeniile convenite între Moldova şi UE, în baza documentelor convenite bilateral, precum şi implementarea efectivă a acesteia — în special în formă de consultanţă politică şi juridică şi de perfecţionare privind armonizarea pe domenii, consolidarea capacităţii de armonizare a legislaţiei Republicii Moldova şi acordarea suportului instituţional pentru crearea Centrului pentru Armonizarea Legislaţiei. Pentru a spori promovarea, vizibilitatea şi eficacitatea de coordonare a asistenţei UE de către autorităţile moldoveneşti, precum şi coordonarea iniţiativelor finanţate de UE cu cele ale altor sponsori, în particular statele membre ale UE — predominant în dezvoltarea capacităţii de coordonare şi promovarea a asistenţei TWINNING.

2.

3.

Scopul pregătirii Seriei de Ghiduri privind Armonizarea Legislaţiei, este abordarea principalelor probleme cu care se confruntă armonizarea legislaţiei în Republica Moldova la nivel de minister de resort/organizaţie publică, prin furnizarea de expertize concrete, în scopul de a facilita înţelegerea clară a esenţei contextului legislaţiei UE pe domenii şi baza pentru o abordare strategică a domeniului. În acest context, Seria de Ghiduri privind
1

Hotărîrea Guernului nr. 416 din 09 aprilie 1998 (Monitorul Oficial nr. 60–61/523 din 2 iulie 1998), privind aprobarea Protocolului adiţional la Acordul de parteneriat şi cooperare, prin care se instituie un parteneriat între comunităţile europene şi statele lor membre, pe de o parte, şi Republica Moldova, pe de altă parte.

5

Armonizarea Legislaţiei este destinată să contribuie în mod substanţial primar şi secundar obiectivelor specifice de mai sus ale mandatului proiectului. Contrar la ceea ce se crede adesea, armonizarea legislaţiei este un proces complex şi pe termen mediu, care presupune alinierea politicilor, armonizarea corectă/transpunere a legislaţiei relevante, actualizarea de astfel de Legi, dacă este cazul, creare şi alocarea de resurse (prin intermediul organizaţiilor noi sau în alt mod ) a structurilor instituţionale necesare şi urmărirea implementării obiectivelor credibile şi verificabile a competenţelor. Astfel, stilul elaborării legilor UE în Republica Moldova (în general, denumită în continuare “transpunere” de legi) este un concept mult mai restrîns, care nu obţine beneficiile dorite pentru Republica Moldova sau implementarea obligaţiilor în ceea ce priveşte armonizarea legislaţiei în oricare domeniu specific. Noi credem că publicarea şi răspîndirea acestor Serii de Ghiduri privind Armonizarea Legislaţiei, va oferi o sursă importantă în ceea ce priveşte reformele în curs de desfăşurare în fiecare domeniu pentru toate părţile interesate. În special, fiecare ghid îşi propune să — • Analizeze şi să explice situaţia actuală din Republica Moldova, în contextul angajamentelor existente şi acordurilor potenţiale noi, în ceea ce priveşte progresele înregistrate, realităţile practice, legile, institutiile, etc. Acest lucru va fi de o mare valoare pentru autorităţile moldoveneşti în prezentarea situaţiei lor la nivel internaţional şi de asemenea, va fi util pentru UE ca un rezumat instantaneu al situaţiei reale dintr-un anumit domeniu din Republica Moldova; Examineze armonizarea dificultăţilor întîlnite în domeniu, oferind o imagine de ansamblu a politicilor UE în acest domeniu, principalele prevederi legislative şi concepte ale UE, procesul tipic necesar de armonizare, inclusiv cele mai importante acte care urmează să fie transpuse şi cele mai bune soluţii practice instituţionale, evoluţiile recente şi problemele în curs de desfăşurare în legislaţia şi politicile UE în acest domeniu; Furnizeze o evaluare strategică şi recomandări cheie pentru dezvoltarea în continuare pe termen mediu, a domeniului din Republica Moldova, din punct de vedere juridic, economic şi instituţional/administrativ, în perioada 2011–2015.

În această privinţă, noi, de asemenea, am notat în baza sondajului oferit de proiectul din 2009, aspecte şi probleme cu care se confruntă diverse autorităţi responsabile de armonizare a legislaţiei în Republica Moldova care au relevat dificultăţi semnificative în procesul de armonizare a legislaţiei vizavi de întreg spectru a insituţiilor publice responsabile. Acestea au inclus probleme de expertiză, prioritizare, înţelegere şi planificare2. Prezenta culegere a Seriei de Ghiduri privind Armonizarea Legislaţiei, se ocupă de legislaţie şi politici orientate spre protecţiea consumatorilor, o zona de interes fundamental pen2

Rapoartele Proiectului (sînt disponibile pe www.support-md-eu.md ) “Rapoarte tehnice referitor la evoluţia raspunsurilor la chestionarul privind mecanismul de armonizare a legislaţiei de la ministerele de resort şi instituţii publice administrative în Republica Moldova” Tina Bache, 15 iunie 2009 şi “Raport privind analiza întrevederilor de cercetare cu ministerele de resort şi organelor administraţiei publice cu privire la aplicarea în practică a mecanismului de armonizare a legislaţiei în Republica Moldova “, Tina Bache, august 2009

6

tru a spori nivelul de fiabilitate a pieţei şi de a consolida încrederea consumatorilor, după cum şi în avansarea relaţiilor comerciale internaţionale. Este de asemenea importantă ca parte a procesului de integrare europeană a Republicii Moldova pe termen lung. Poziţiile reflectate în prezentul Raport sînt acelea din Iulie 2010 şi, am subliniat, că unele progrese în acest domeniu ar putea avea loc între dată de elaborarea şi cea de publicare finală a prezentei lucrări. Noi încurajăm toţi cei cointeresaţi de întrebarea protecţiei consumatorilor în Republica Moldova (de la miniştri, factori de decizie politică, organizaţii de consumatori, avocaţi şi mediu de afaceri) să se familiarizeze cu această acoperire relativ scurtă a unui subiect atît de mare şi important. Raportul poate fi accesat pe site-ul nostru www.support-md-eu.md şi în lunile următoare, Ministerul Economiei va fi, de asemenea, asigurat cu versiuni CD ROM, în scopul de a facilita actualizări pentru viitor.

7

Despre autori

MASSIMILIANO DONA este un avocat italian în domeniul aspectelor privind consumatorii. A absolvit în 1994 Dreptul la Universitatea din Roma — “LUISS” Guido Carli cu cele mai mari merite deosebite. A urmat mai multe cursuri de formare profesională pentru avocaţi pe domeniul de Drept al consumatorilor şi a mediatorilor, inclusiv, în 1999, “Programul de Vara, Drept comunitar al consumatorilor”, de la Université Catholique de Louvain-la-Neuve (Belgia). Ca un avocat cu experienţă vastă în domeniul protecţiei consumatorilor, el a profesat “drepturile consumatorilor”, la Universitatea Tre din Roma şi la Universitatea Europeană din Roma. El este autorul a numeroase publicaţii şi, în special: “Codul consumatorilor italieni: reguli şi sensuri “(2005);” „Publicitate, practicile comerciale şi contracte în Codul consumatorilor “(2008) şi “Contractele încheiate cu consumatorii“( 2008). Dr. Dona este în prezent secretarul general al Unione Nazionale Consumatori (Uniunea Naţională a Consumatorilor), cea mai veche organizaţie italiană a consumatorilor şi reprezintă Unione în Consiliul Naţional al consumatorilor (CNCU) la Ministerul italian pentru dezvoltare economică. În plus, el este membru italian în cadrul “Grupului consultativ european al consumatorilor” (ECCG) la Comisia Europeană. EUGENE STUART este un avocat irlandez, cu experienţă şi consilier în politici publice, atît în Irlanda cît şi la nivel internaţional. El deţine un doctorat în Drept la Universitatea din Belgrad, o diplomă de master în Drept European de la Colegiul Universităţii din Dublin, un Master în Politici Publice şi Administraţie, de la Colegiul Trinity din Dublin, şi este absolvent al Institutul Irlandez de Administraţie Publică. Deţine, de asemenea, două diplome postuniversitare în Legislaţia Internaţională a drepturilor omului de la Universitatea din Turku, Finlanda. 9

Avînd aproximativ 25 de ani de experienta la Ministerul irlandez al Economiei, experienţa profesională a Dr. Stuart acoperă întreaga gamă de activitate a Ministerului de economie inclusiv în zonele sale de reglementare şi funcţiile sale de dezvoltare. La începutul anilor 1990, Dr. Stuart a lucrat la Comisia Europeană în mai multe domenii, inclusiv politica în domeniul concurenţei şi dreptul societăţilor comerciale. În domeniul protecţiei consumatorilor, Dr. Stuart a lucrat la reforma fundamentală a consumatorilor irlandezi, contracte şi drept de publicitate la începutul anilor 1980 şi a devenit, ulterior, director adjunct pentru relaţiile cu consumatorii şi şef al aplicării Legii consumatorilor în Irlanda. De asemenea, el a reprezentat Irlanda în multe grupuri de lucru ale UE privind directivele de protecţie a consumatorilor, abordate în această publicaţie. Din 1996, el a lucrat în calitate de consilier în politici şi legislaţia internaţională cu diferite sarcini în Albania, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Ungaria, Estonia, Slovacia, Slovenia, Lituania, Croaţia, Bulgaria, Ucraina, Kazahstan, Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Dr. Stuart a fost adjunct al conducăorului echipei proiectului finanţat de UE: “Suport pentru implementarea acordurilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană” în Moldova şi în prezent lucrează cu Proiectul în calitate de consultant special pe armonizarea legislaţiei cu o responsabilitate specifică, pentru pregătirea şi coordonarea seriei actuale de ghiduri privind armonizarea legislaţiei pe domenii. Proiectul şi autorii aduc recunoştinţă pentru sprijinul oferit în pregătirea acestei publicaţii oficialilor din cadrul Ministerului Economiei al Republicii Moldova. Mai multe detalii cu privire la activitatea Proiectului privind protecţia consumatorilor pot fi găsite pe site-ul proiectului www.support-md-eu.md.

10

Abrevieri

SAD RPA B2C CLA SER GCEC CEJ RCEJ SEE PAPEV UE PIB RFES SMCC SND PNAL JO APC PPC SGALD

Soluţionarea Alternativă a Disputelor Rata procentuală anuală Întrebrinderi comerciale către consumatori Centru de Armonizare a Legislaţiei Sistem Electronic de Rezervare Grupul Consultativ European al Consumatorilor Curtea Europeană de Justiţie Rapoartele Curţii Europene a Justiţiei Spaţiul Economic European Plan de Acţiuni Politica Europeană de Vecinătate Uniunea Europeana Produsul Intern Brut Regim de Facilitare Economică între State Standardizare Metrologie, Control al Calitatăţii Strategia Naţională de Dezvoltare Planul Naţional de Armonizare a Legislaţiei Jurnal Oficial Acord de Parteneriat şi Colaborare Paritatea Puretii de Cumpărare Seria de Ghiduri privind Armonizarea Legislaţiei pe Domenii

11

Cuprins

13

14

Rezumat

Proiectul finanţat de către UE “Suport pentru implementarea acordurilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană” şi-a început activitatea la Chişinău în august 2008 şi va funcţiona pînă la sfîrşitul anului 2010. Proiectul este implementat de consorţiul internaţional condus de IBF International Consulting. Obiectivul general al proiectului este de a acorda suport autorităţilor moldoveneşti în implementarea priorităţilor stabilite în Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) din 1998 şi Planul de Acţiuni Politica Europeană de Vecinătate (PAPEV) din 2005. Proiectul este structurat operaţional în 3 componente cu următoarele obiective specifice: 1. A acorda suport şi monitoriza punerea în aplicare a măsurilor curente stabilite după cum şi viitoarele acorduri bilaterale între UE şi Republica Moldova în cadrul Politicii Europene de Vecinătate (Componenta 1) — în cea mai mare parte în formă de consultanţă politică la nivel înalt şi consolidarea instituţională la Oficiul primului-ministru. A acorda support în procesul de armonizare a legislaţiei în Republica Moldova în domeniile convenite între Moldova şi UE, în baza documentelor convenite bilateral, precum şi implementarea efectivă a acestuia (Componenta 2) — în special în formă de consultanţă politică şi juridică şi de perfecţionare in domeniul armonizarării pe domenii, consolidarea capacităţii de armonizare a legislaţiei Republicii Moldova şi suportul instituţional pentru crearea Centrului pentru Armonizarea Legislaţiei. A spori promovarea, vizibilitatea şi eficacitatea de coordonare a asistenţei UE de către autorităţile moldoveneşti, precum şi coordonarea iniţiativelor finanţate de UE cu cele ale altor sponsori, în particular statele membre ale UE (Componenta 3) — predominant în dezvoltarea capacităţii de coordonare şi de promovare a asistenţei TWINNING.

2.

3.

Proiectul se angajează să furnizeze expertize concrete pentru ministerele de resort şi alte instituţii publice responsabile pentru a facilita înţelegerea mai clară a contextului şi raţiunalizarea legislaţiei a UE pe domenii, precum şi baza pentru o abordare strategică de 15

ramură de armonizare în Moldova. În acest fel Ghidurile privind Armonizarea Legislaţiei pe Domenii sînt destinate să contribuie în mod substanţial la primul şi al doilea obiectiv de mai sus specifice ale mandatului proiectului. Prezentul Ghid privind Armonizarea Legislaţiei pe Domenii se ocupă de legislaţia şi politicile de protecţie consumatorilor, o zonă de interes fundamental pentru Moldova de a spori nivelul de fiabilitate a pieţei şi de a mări încrederea consumatorilor, împreună cu dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale. De asemenea, este important ca parte a procesului îndelungat de integrare a Republicii Moldova în UE. În urma Introducerii (care examinează dimensiunea legislaţiei internaţionale şi apoi APC şi PAPEV referitor la cerinţele de protecţie a consumatorilor, împreună cu consideraţiile legate de acordurile UE potenţiale noi sau alte acorduri, planuri actuale şi strategii în Republica Moldova şi raţiunea generală pentru acţiunile guvernamentale care reglementează protecţia consumatorilor) Ghidul privind armonizarea legislaţiei pe domenii referitor la protecţia consumatorilor împarte în trei părţi interdependente care se ocupă cu (1) o analiză a situaţiei actuale din Republica Moldova; (2) problemele care pot fi întîlnite în procesul de armonizare — furnizarea de informaţii sintetizate privind esenţa acquis-ului UE în acest sector şi (3) o evaluare generală, împreună cu recomandări strategice şi concluzii cu privire la dezvoltarea în continuare a procesului de armonizare în Moldova pe domeniul protecţiei consumatorilor, în baza analizei şi natura amplă a obiectul şi reglementarea acesteia în conformitate cu legislaţia UE.

REZUMAT PARTEA 1: SITUAŢIA ACTUALă
Partea 1 se concentrează pe situaţia actuală din Republica Moldova: este luat în considerare cadrul normativ şi politicile de protecţie a consumatorilor şi responsabilităţile instituţionale şi legislaţia naţională a Republicii Moldova sînt explorate în detaliu printr-o sinteză a actelor legislative cheie şi o analiză de însoţire de probleme în ceea ce priveşte anumite măsuri legale. “Strategia Naţională pentru protecţia consumatorilor în Republica Moldova”, aprobată prin Hotararea Guvernului nr 5 din 14 ianuarie 2008, recunoaşte că una dintre priorităţile de dezvoltare actuală este creşterea nivelului de protecţie a consumatorilor, în paralel cu menţinerea drepturilor consumatorilor existente în conformitate cu legislaţia în vigoare în prezent. Potrivit Strategiei, principalele obiective sînt: 1) De a asigura un nivel adecvat de protecţie a consumatorilor; 2) De a asigura aplicarea eficientă a legislaţiei prin cooperare cu societăţile civile, informarea şi educarea consumatorilor.

Realizarea primului obiectiv este intenţionat să fie asigurată prin: dezvoltarea cadrului juridic şi instituţional, dezvoltarea unei pieţe sigure, bazate pe o concurenţă loială şi asigurarea calităţii produselor şi serviciilor. Al doilea obiectiv este abordat prin: dezvoltare, acordare de sprijin, precum şi stimularea iniţiativelor non-guvernamentale şi măsurilor de 16

creştere a accesului la informaţii şi educarea consumatorilor. Prezentele prevederi sînt obiective foarte dificile pentru Republica Moldova; nu în ultimul rînd deoarece, economia sa, este încă într-un stadiu incipient de tranziţie devenind riguroasă şi problematică privind comerţul liber. În Moldova originea legislativa şi politicile de protecţie a consumatorilor, într-un sens modern, a fost un fenomen relativ recent. Cu toate acestea, legislaţia Republicii Moldova în domeniul protecţiei consumatorilor este destul de structurată. Într-adevăr, în ultimii ani am asistat la multe schimbări care rezultă din evoluţiile economice, sociale şi politice în Republica Moldova. Acest proces de modificare a inclus şi domeniul de protecţie a consumatorilor, în special cu privire la problemele juridice. Cu toate acestea, este necesar să se ia măsuri suplimentare, atît în ceea ce priveşte implementarea legislaţiei cît şi în domeniul de intrare în vigoare. Cadrul normativ în domeniul protecţiei consumatorilor, este o lucrare în curs de desfăşurare în prezent. Cu toate acestea, acest studiu a fost în măsură să examineze şi să evalueze mai multe acte juridice importante din domeniu. În acest sens, o distincţie importantă apare între măsurile care afectează interesele consumatorilor, dar nu sînt dedicate în mod expres pentru ei, şi cîteva alte măsuri speciale dedicate relaţiei dintre consumatori şi entităţi de afaceri. Cea mai importantă măsură, în cadrul normativ al protecţiei consumatorilor din Moldova, este Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, modificată ultima dată în 20093. În plus, există mai multe acte normative, dar Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, este o “lege-cadru”, deoarece, acesta prevede concepte esenţiale în legislaţia privind protecţia consumatorilor. În Lege, nu numai că sînt enumerate drepturile fundamentale ale consumatorilor, dar şi, de asemenea, sînt definite în mod oficial conceptul de “consumator” şi alte concepte-cheie cu privire la protecţia consumatorilor. Prin urmare, această legislaţie este şi trebuie să rămînă piatra de temelie pentru armonizare în domeniul protecţiei consumatorilor. O altă măsură importantă juridică este Legea privind securitatea generală a produselor4, din 2006. Aceasta este considerată a fi una dintre cele mai bune exemple de armonizare la Directivele UE în domeniul protecţiei consumatorilor. Altă legislaţie importantă include Hotărîrea Guvernului cu privire la regulile de înlocuire a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie5, din 2003, Legea cu privire la Publicitate6, din 1997, şi Codul Civil7 din 2002.
3

4

5

6

7

Legea Republicii Moldova nr. 105-XV din 13 martie, 2003 privind protecţia consumatorilor, Monitorul Oficial, 2003, nr. 126–131, art. 507, modificată de Legea nr. 131.XVIII din 23 decembrie 2009, care a intrat în vigoare la data de 12 februarie 2010. Legea nr. 422-XVI din 22 decembrie 2006 privind securitatea general a produselor, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 36–38, art. 145. Hotărîrea Guvernului nr. 1465 din 8 decembrie 2003 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie, Monitorul Oficial al Republicii Moldova al Republicii Moldova, 2003, nr. 248–253, art. 1530. Legea cu privire la publicitate, nr. 1227-XIII din 27 iunie 1997, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 67–68/555 din 16 octombrie 1997. Legea nr. 1107-XV din 6 iunie 2002, Codul Civil al Republicii Moldova, 2002, nr. 82–86, art. 661.

17

În plus, legislaţia Republicii Moldova include multe alte Legi şi Hotărîri a Guvernului în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor. În anexa 3, este stabilită lista completă de măsuri care constituie cadrul juridic de protecţie a consumatorilor în Republica Moldova, în luna iulie 2010. Cadrului instituţional în domeniul protecţiei consumatorilor este primar determinat de Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, care denumeşte “organele autorizate în protecţia drepturilor consumatorilor” inclusiv administraţia publică centrală, alte autorităţi publice şi asociaţiile de consumatori. În comentariile generale furnizate cu privire la gradul de dezvoltare a capacităţilor legislative instituţionale/de aplicare, se observă că nivelul de protecţie oferit în Republica Moldova este doar parţial aliniat la standardele aplicabile în statele membre ale UE, pe baza Directivelor şi Regulamentelor UE şi sînt date minime disponibile privind implentarea sistemului, în practică.

REZUMAT PARTEA 2: DIfICULTăŢILE ÎNTÎLNITE ÎN PROCESUL DE ARMONIZARE
Partea 2 prezentări Legislaţia şi politicile UE privind protecţia consumatorilor. Aceasta subliniază faptul că politicile UE pentru protecţia consumatorilor sprijină obiectivele prevăzute în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene8, care promovează interesele, sănătatea şi siguranţa consumatorilor europeni. Fundamental, UE are împuternicirea de a asigura că piaţa internă este deschisă, echitabilă şi transparentă, care să permită consumatorilor să exercite o alegere reală, cu excepţia comercianţilor necinstiţi, şi ajută consumatorii şi întreprinderile să profite din plin de potentialul pietei. Cu alte cuvinte, UE s-a angajat să îmbunătăţească calitatea vieţii cetăţenilor săi. În plus faţă de acţiunea directă a proteja drepturile acestora, Uniunea Europeană asigură faptul că interesele consumatorilor sînt construite pe legislaţia UE, în toate domeniile politice relevante. Cele mai recente evoluţii în ceea ce priveşte politica privind protecţia consumatorilor sînt cuprinse în cadrul Comisiei Europene în “Strategia pentru politica de consum pentru perioada 2007–2013”9. Acest document stabileşte dificultăţi, rolul, priorităţile şi acţiunile politicii consumatorului UE pentru această perioadă. Obiectivele generale ale strategiei sînt de a încuraja consumatorii, pentru a spori bunăstarea lor şi de a-i proteja în mod eficient. Priorităţile strategiei sînt de a: •
8

Spori încrederea consumatorilor în cadrul pieţei interne prin stabilirea unui mediu
Din 01 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, titlul “Tratatului de creare a Comunităţii Europene” este modificat în “Tratat de funcţionare a Uniunii Europene”. Comunicarea de la Comisie către Consiliu, Parlamentul European şi Comisia Europeană Economică şi Socială, Strategia Politică a Comunităţii Europene privind Protecţia Consumatorilor pentru anii 2007–2013 (Bruxel, 13.3.2007 Com (2007) 99 final).

9

18

uniform de reglementare, care este în mod egal, pe piaţa europeană şi care protejează în mod eficient consumatorii • Consolida poziţia consumatorilor “pe piaţă prin dezvoltarea intrumentelor de educaţie a consumatorilor, sprijinirea organizaţiilor de consumatori din UE, precum şi implicarea lor în elaborarea politicilor. Asigura că preocupările consumatorilor sînt luate în considerare în toate politicile UE. Completa politiciile privind protecţia consumatorilor în statele membre. Colecta date legate de consum pentru a sprijini dezvoltarea de propuneri legislative şi alte iniţiative.

• • •

La implementarea acestui program, Comisia Europeană se concentrează în principal pe modalităţile de îmbunătăţire a legislaţiei în vigoare. Acest lucru este de o importanţă fundamentală pentru aproximarea legislativă şi procesul de integrare europeană, mai ales că strategia UE este deosebit de axată pe crearea unui cadru juridic mai complet. Astfel, pentru a spori standardele de protecţie a consumatorilor în Republica Moldova, ceea ce este necesar pentru evoluţiile actuale, trebuie să se ţină seama de faptul că “acquis-ul cu privire la protecţia consumator” este compus din Directive şi Regulamente aprobate într-o perioadă de mai mult de treizeci de ani. Aceste măsuri legislative europene trebuie să fie actualizate, şi mai mult ca atît, coordonate între ele. Unele din aceste măsuri sînt examinate în detaliu, în special referitoare la legislaţia cu privire la domeniul protecţiei consumatorilor care în Republica Moldova se cere a fi armonizat în următorii ani. Acestea includ domeniile de siguranţa generală a produselor, de marketing (afişarea preţurilor, practicile comerciale neloiale), legislaţia cu privire la contracte (clauzele contractuale abuzive, vînzările şi garanţiile de consum, contracte înafara incintelor, vînzările la distanţă, pachete de călătorie, contracte timeshare), serviciile financiare (contracte la distanţă pentru servicii financiare, credite de consum), căile de atac, executarea şi cooperarea în protecţia consumatorilor. Procesul de revizuire a acquis-ului UE referitor la protecţia consumatorilor prioritizează modificarea Directivelor cu privire la “timeshare” şi “creditul de consum” şi dupa, prevede o nouă Drectivă privind “pachetul-de călătorie”. Mai multe iniţiative se concentreze pe celelalte două mari probleme ale UE în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor: Propunerea pentru “Directiva privind Drepturile consumatorilor” şi dezbaterile în curs privind “Acţiunile Colective.” Aceste priorităţi, desigur, la nivelul UE nu reprezintă numărul întreg de măsuri care afectează protecţia consumatorilor. Avînd în vedere natura transversală a intereselor consumatorilor în domenii atît de variate ale legislaţiei UE, o analiză detaliată a tuturor măsurilor UE care implică protecţia consumatorilor este dincolo de sfera de aplicare a acestei publicaţii. În consecinţă, atenţia este concentrată pe măsuri importante pentru armonizare, inclusiv cele care ar putea fi convenite pentru o atenţie prioritară în cadrul proiectului Acordului de Asociere în curs de negociere între UE şi Republica Moldova. 19

REZUMAT PARTEA 3: EVALUAREA GENERALă ŞI RECOMANDăRILE PENTRU URMăTORII PAŞII ŞI PRIORITăŢILE PENTRU MOLDOVA ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI CONSUMATORILOR
Scopul părţii 3 este evaluarea măsurii în care legile şi politicile UE trebuie să fie armonizate în Republica Moldova. În acelaşi timp, unele comentarii de consiliere şi recomandări sînt prezentate în ceea ce priveşte avantajele şi dezavantajele armonizării complete, impedimentele pentru armonizarea completă şi modificările instituţionale necesare. În linii generale, diferite priorităţi privind armonizarea legislaţiei sînt deja prezentate în cadrul proiectului Acordului de Asociere, care este în curs de negociere între UE şi Republica Moldova. Acestea sînt luate în considerare şi, unele propuneri în continuare sînt sugerate ca fiind prioritare. În evaluarea armonizării legislaţiei în Republica Moldova la standardele UE în domeniul protecţiei consumatorilor, este subliniat faptul că, la prima vedere, unele măsuri interne par să fie destul de bine dezvoltate. Cu toate acestea, fiind analizate în detaliu conţinutul acestei legislaţii devine imediat evident deficienţele în sistemul juridic: protecţia consumatorilor în Republica Moldova nu este bine dezvoltată din punct de vedere general şi, în anumite domenii specifice lipsesc prevederile necesare pentru reglementare. Astfel, pentru o serie de motive, Moldova trebuie să introducă noi legi privind protecţia consumatorilor pentru a realiza alinierea cu legislaţia UE. De asemenea, este de remarcat faptul, că legislaţia în vigoare în prezent suferă de limitări considerabile; nu numai în termeni de conţinut, dar şi de tehnică legislativă. Acesta este motivul pentru care evaluarea remarcă cîteva comentarii referitor la tehnica utilizată de către legiuitor în Moldova. Evaluarea gradului progreselor înregistrate în armonizarea legislaţiei, în unele ramuri de protecţie a consumatorilor relevă o situaţie mixtă; cu foarte puţine acte normative deja compatibile cu directivele relevante ale UE (Legea privind siguranţă produsul este, probabil, cel mai bun exemplu de aliniere substanţială), în timp ce cele mai multe domenii de protecţie a consumatorilor necesită un efort major în ceea ce priveşte ajustările pe viitor (de exemplu, reglementarea publicităţii înşelătoare este foarte îndepărtată de noua abordare a legislaţiei UE în “Directiva privind practicile comerciale neloiale”). Principalele puncte ale acestei evaluări sînt prezentate pe scurt în tabelul din Anexa 1. Evaluarea legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova denotă faptul că, în timp ce pare a fi inspirată de unele dintre principiile de protecţie a consumatorilor a UE, nu a ajuns pînă în prezent la apropierea reală cu legislaţia şi politicile UE. În plus, evaluarea evidenţiază că:

În timp ce Moldova are o legislaţie destul de vastă în domeniul protecţiei consumatorilor, este, în general, departe de standardele UE. Există o nevoie urgentă de a reformula unele Legi deja existente şi să adopte măsuri de ramură în domenii în care în prezent nu există dispoziţii privind protecţia consumatorilor. 20

Sînt necesare investiţii serioase în formarea profesională/actualizarea părţilor cheie interesate în sistemul de protecţie a consumatorilor (judecători, funcţionari publici, membri ai autorităţilor de control, consumatorilor, ONG-urior, etc). Există o necesitate de a oferi suport campaniilor de informare cu scopul de a consolida nivelul foarte scăzut de conştientizare a consumatorilor în activităţile lor de zi cu zi

Dintr-o perspectivă strategică, alinierea politicii cu tendinţa actuală a politicilor europene de protecţie a consumatorilor este recomandată actualizarea, coordonarea şi simplificarea legislaţiei. Un aspect deosebit de important în acest sens îl are “Directiva drepturilor consumatorilor”, deşi, în cazul în care, alte domenii de coordonare a Directivelor existente sînt în curs de dezvoltare acestea ar trebui să fie de asemenea luate în considerare. În consecinţă, propunerea esenţială prezentată în această publicaţie se concentrează pe necesitatea de a înbunătăţi Legea privind protecţia consumatorilor10, din 2003, astfel încît acesta să devină “Legea de coordonare”. Aceasta ar prevedea principiile generale, unele dintre definiţii şi drepturile fundamentale de care se bucură consumatorii. Legea modificată, de asemenea, va oferi în detaliu, pentru fiecare, principiile care stau la baza regulamentelor specifice şi apoi se va referi la fiecare domeniu, la un anumit “pachet de legi pe domeniu”. În urma acestei abordări, principalele activităţi necesare pot fi rezumate după cum urmează: A. Revizuirea Legii privind protecţia consumatorilor, din 2003, transformînd-o într-o “Lege de coordonare “care să acopere întregul scenariu a drepturilor consumatorilor. Implementarea anumitor legi speciale (“pachete de legi pe domeniu”) în furnizarea de reglementari detaliate pentru domenii specifice de protecţie a consumatorilor (în special în domeniile de reglementare a contractelor, reglementare a practicilor comerciale neloiale şi de reglementare a creditului de consum).

B.

anexele 4 şi 5 prezintă “Propunerile pentru o noua structura a Legii privind protecţia consumatorilor” şi respectiv “Structura propusă pentru pachetul de legi privind contractele încheiate cu consumatorii”. În timp ce, problemele semnificative a acestei reorganizări propuse şi a reformelor cadrului legal din Moldova sînt recunoscute, ele intruchipeaza o serie de avantaje de importanţă strategică pentru dezvoltarea socială şi economică a Republicii Moldova. Un factor critic de succes puternic şi susţinut politic şi administrativ va modifica în această direcţie şi va obţine rezultate durabile pentru viitor şi pentru fiecare cetăţean al Republicii Moldova.

10

Legea Republicii Moldova nr. 105-XV din 13 martie, 2003 privind protecţia consumatorilor, Monitorul Oficial, 2003, nr. 126–131, art. 507, modificată de Legea nr. 131.XVIII din 23 decembrie 2009, care a intrat în vigoare la data de 12 februarie 2010.

21

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

1. INTRODUCERE ÎN GHIDURILE PE DOMENIUL LEGISLAŢIEI ŞI POLITICII PRIVIND PROTECŢIA CONSUMATORilor
Consumatorii şi logica pentru protecţia acestora
„Consumatorul” poate fi definit pe larg ca cineva care achiziţionează bunuri sau servicii pentru scopuri care nu intră în domeniul său de activitate comercială. În fiecare ţară, fiecare cetăţean este un consumator. În acelaşi timp, în diferite ţări, consumatorii sînt protejaţi în masură diferită şi pentru scopuri diferite. Acest lucru este definit de legislaţia şi politicile unei ţări privind protecţia consumatorilor. În economia modernă, un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor este în general normă de reglementare a pieţei, care, este de obicei, în paralel cu reglementarea de concurs axată pe reglementarea directă a conduitei de afaceri pe piata11. Cu toate acestea, importanţa legislaţiei şi politicii privind protecţia consumatorilor, poate fi înţeleasă numai în contextul de o explorare logică a acţiunii statului privind protecţia consumatorilor. În multe ţări din fostă uniune sovietică există un oarecare scepticism cu privire la necesitatea unei politici active dezvoltat în parte privind protecţia consumatorilor, prin argumente că — • • • Consumatorii din UE, de exemplu, sînt excesiv răsfăţaţi de guvernele lor; Grupurile de consumatori au în general cererinţe mari şi reprezintă “manivela”; Facilitarea activă a investiţiilor de către lanţuri moderme de vînzare cu amănuntul va determina o crestere inevitabila a standardelor bunurlori de consum şi a serviciilor de pe piata locala.

Aceste argumente sînt supraevaluate în mod dramatic în fiecare caz şi nu reuşesc să abordeze problemele reale. Astfel, dezbaterea trebuie să fie refocusată. Justificarea teoretică economică pentru economia de piaţă presupune că livrarea de bunuri şi servicii trebuie să corespundă uşor cererii consumatorilor plasînd astfel cerinţele consumatorilor într-o poziţie pivot pe piaţă. Acest lucru, în general este menţionat în con11

În ceea ce priveşte legislaţia şi politicile privind concurenţa, vezi E. Stuart şi A. Mateus: “Legislaţia şi politicile privind concurenţa — Armonizarea legislaţiei la standardele UE în Republica Moldova” publicat ca parte a prezentei serii de ghiduri privind armonizarea legislaţiei pe domenii.

23

tinuare ca “suveranitatea consumatorilor” unde consumatorul este rege, unde clientul are întotdeauna dreptate şi toate deciziile de preţ şi debitul de furnizori conduce la bunăstarea maximă a consumatorilor. În acest context, justificarea pentru acţiunile Guvernului în domeniul consumatorilor este pentru ca statul să intervină în special atunci cînd consumatorii nu sînt suficient de bine informaţi, sau reprezintă lipsă de cunoştinţe suficiente pentru a face o alegere raţională la ceea ce sînt în căutare. Din 1960, este tot mai clar că teoria şi practica cu privire la bunăstarea consumatorilor pe piaţă poate să se abată în mod dramatic datorită absenţei unor legi puternice şi a politicilor active de protecţie a consumatorilor în ceea ce priveşte gama foarte largă de probleme de zi cu zi. Lucrurile pot merge prost pentru consumatori în economia de piaţă în primul rînd, deoarece, chiar şi cu cea mai mare diligenţă, consumatorii pot fi exploataţi în deciziile lor de cumpărare în diferite moduri. Unele dintre aceste probleme ale consumatorilor pe scurt sînt examinate aici. Consumatorii şi calitatea Cercetările arată că bunurile de bază, cum ar fi untul, gemul, lapte şi mîncărurile preambalate, cum ar fi hamburgerii diferă în mod dramatic în ceea ce priveşte compoziţia lor şi conţin deseori obiecte nepermise cum ar fi părţi de insecte, fire de păr de rozătoare etc Consumatorii nu pot judeca sau compara calitatea acestor produse fără ajutor. În plus, ei nu pot judeca conţinutul (sau cantitatea) benzinei pentru autoturisme, compoziţia din materiale textile sau siguranţa şi consumul de energie a televizoarelor, a maşinilor de spălat etc. Prin urmare, consumatorul trebuie să aibă posibilitatea de a obţine informaţii corecte şi să fie într-o situaţie de încredere în ceea ce el sau ea achiziţionează. În multe cazuri, consumatorii au încredere în economiile lor de viaţă sau o parte considerabilă a veniturilor lor anuale la un furnizor, de exemplu, serviciile financiare sau vacanţe în străinătate. Consumatorii şi siguranţa produselor Consumatorii de multe ori îşi lasă siguranţa şi chear viaţa lor în încrederea produselor care nu le pot verifica pe deplin, deoarece nu au suficiente cunoştinţe pentru a evalua un produs. Aceasta este experienţă comună în majoritatea economiilor ţărilor occidentale unde din cînd în cînd, bunurile de consum sînt retrase de către producătorii din considerente de siguranţă, fie în mod voluntar, sau, ca urmare a acţiunii de executare a unor reglementări. Exemplele includ modele speciale de autoturisme, anvelope, linii de produse alimentare pentru copii, produse farmaceutice, diferite, dulciuri şi jucării. Poate fi supus dubiilor faptul că, fără aplicarea corecta a legilor, mulţi producători nu şi-ar retrage produsele din propria iniţiativă din cauza costurilor directe, precum şi reducerile de profit care rezultă din acest tip de admitere de eroare. Prin urmare, este indiscutabilă funcţia Guvernului în oferirea protecţiei consumatorilor şi asigurea în cazul în care riscurile sînt inevitabil asociate cu produse, consumatorii sînt informaţi şi alertaţi referitor la riscul supus.

24

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Consumatorii şi cantităţile Chiar şi atunci cînd consumatorul este prezent la cîtarirea sau măsurarea mărfurilor, el/ ea nu are nici o metodă de a verifica exactitatea echipamentului utilizat pentru a măsura cantitatea de mărfuri. În afară de aceasta, creşterea produselor preambalate face ipoteza chiar mai rezervată. Experienţa în multe ţări, indică faptul că este frecventă comercializarea de produse la greutatea mai mică decît cea decarată şi inspectorii sînt, în general, împuterniciţi să verifice echipamentul de cîntărire, de diferite tipuri şi să aplice amenzi persoanelor (inclusiv comercianţiilor clasici pe piaţă de fructe şi legume), care manipulează cu greutatea şi măsurarea produselor. Fraudarea consumatorilor Teoria economică nu permite posibilitatea de fraudă. Cu toate acestea, consumatorul modern constant suferă evaziunile, afirmaţii care ascund adevaruri, declaraţii false, minciuni, şi fraude desavîrşite. Următoarele exemple de bază oferă o reprezentare a unora dintre aceste fraude.

Cîteva fraude clasice a consumatorilor
• • Se consideră fraudă, atunci cînd companiile se angajează în practici anticoncurenţiale menite să divizeze pieţele de consum sau chiar să stabilească preţuri. În sectorul sănătăţii, nu sînt mai puţin frecvente vînzarea medicamentelor „pe sub tejghea” care adesea în mod activ induc în eroare consumatorii cu privire la valoarea lor curativă. De exemplu, în SUA, aproximativ 600 de milioane de dolari se cheltuie în fiecare an, cu privire la remedierea artritei atunci cînd nu există nici o vindecare cunoscută pentru artrita. Produsele pentru slabit sînt cazuri bine cunoscute şi de cerere mare, fără bază ştiinţifică şi dietă alimentară, şi în general, costurile acestor produse sînt mult mai mari decît pentru alimentele obişnuite. Fraudele medicale pot include efectuarea interventiilor chirurgicale inutile. Fraudele auto includ reducerea kilometrajul pe contorul de parcurs şi transformarea din două maşini într-una singură într-un şasiu nou foarte pericus. Reparaţiile pe motor adesea implică, de asemenea, fraude de facturare pentru munca efectuată sau piese noi, care de fapt nu au fost folosite pentru masină.

• •

Chiar şi pentru a permite un nivel corespunzător de vigilenţă consumatorilor, aceste fraude persistă şi sînt munca de zi cu de zi a organismelor de protecţie a consumatorilor. Consumatorii şi practicile tarifare Majoritatea consumatorilor presupun că preţul mare denotă calitatea înaltă. Acest lucru permite multor vînzătorilor imorali de a profita de consumatori. Consumatorii nu au nici o modalitate de a compara calitatea relativă şi, prin urmare, conceptul economic legat de un preţ corect în raport cu calitatea este în general o întrebare deschisă. 25

Din exemplele de mai sus şi rezumînd aspectele legate de protecţia consumatorilor, este clar că, fără de orientare a politicilor şi supravegherea pro-consumator susţinută de Guvern, noţiunea teoretică de independenţă a consumatorilor pe piaţă rămîne a fi o problemă deschisă în viaţa de zi cu zi. În consecinţă, protecţia efectivă a consumatorilor este necesară pentru a asigura că economia de piaţă funcţionează în mod corespunzător, şi protecţia va depinde de dezvoltarea unei infrastructuri administrative pentru a asigura supravegherea pieţei moderne şi aplicarea proporţională în cazul în care gradul de executare a acţiunilor trebuie să fie în conformitate cu obiectivul urmărit. Relevanţa continuă a acestor probleme este subliniată într-un raport recent din SUA, care identifică top zece subiecte de reclamaţii din partea consumatorilor în SUA, pentru anul 2009. Aceste date sînt reprezentate mai jos.

TOP ZECE RECLAMAŢII ÎN SUA PENTRU ANUL 200912
1. Automobile — inclusiv declaraţii inexacte în publicitate şi vînzările de autoturisme noi şi folosite, vînzarile masinilor mecanic defectate (cunoscut in SUA ca “lămîi”), litigii privind reparaţii defectuoase, de leasing şi remorcare. 2. Credit/Debt –. inclusiv taxa de facturare şi dispute ipotecare, fraudă legată de creditare agresivă, ilegă sau abuzivă, de colectare a datoriilor. 3. Îmbunătăţirea locuinţelor şi construcţiilor — inclusiv manopera incorectă, incapacitatea de a începe sau completă locul de muncă. 4. Utilitati — inclusiv problemele de serviciu şi litigiile de facturare pentru toate tipurile de furnizorii de utilităţi. 5. Vînzare cu amănuntul — incluzînd publicitatea şi practicile frauduloase, marfa defectată, incapacitatea de a oferi reduceri, certificate cadou şi de livrare. 6. Servicii — inclusiv interpretările greşite, prestare de servicii necorespunzătoare, incapacitatea de a efectua serviciile contractate şi de a deţine licenţe necesare. 7. Vînzări pe internet –inclusiv interpretările greşite şi alte practici înşelătoare, în cazul neprezentării produselor comandate on-line. 8. Bunuri de uz casnic — inclusiv interpretările greşite şi incapacitatea de a livra şi repara defectele mobilierului şi aparatelor. 9. Proprietar / chiriaş relaţii contractuale şi solicitări de locuinţă — inclusiv incapacitatea de a face reparaţii, dispute privind depozitarea si chiria, interpretările greşite şi incapacitatea de a furniza bunuri / servicii achiziţionate în cadrul telemarketingului, vînzări door-to-door (uşă în uşă) sau scheme de vînzare solicitate pe mail, incapacitatea de a respecta dreptul ““do not call” (de a nu mai fi deranjat). 10. Produse şi servicii de întreţinere a sănătăţii — practicienii fără licenţă, incapacitatea de livrare.

12

Federaţia Consumatorilor din America, Asociaţia Naţională a Agenţiei Administraţiei Consumatorilor şi Anchetatorii pentru Protecţia Consumatorilor în America de Nord: “Sondaj privind reclamaţiile în rîndul consumatorilor pentru 2009 “, iulie 2010.

26

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Scopul politicii privind protecţia consumatorilor
A fost susţinut că: “Obiectivul general al politicii consumatorilor — în sens larg include politica în domeniul concurenţei — este de a asigura că consumatorii pot face alegeri nefiind constrînşi şi fiind bine informaţi referitor la ofertele concurenţiale a furnizorilor. Stimulentele comerciale sînt apoi îndreptate către deservirea calitativă a consumatorilor şi, prin urmare, la eficienţă, productivitate şi inovaţiî13”. Aceasta oferă o politică raţională pentru intervenţia Guvernului în informarea şi educare a consumatorolor. Cu circa 500 de milioane de consumatori din Uniunea Europeană, state membre mai vechi ale UE au adoptat politici pe o perioadă lungă concepute pentru a proteja interesele specifice ale consumatorilor. Statele membre mai noi au urmat, în general, un alt model naţional de standardele minime de reglementare ale UE. Politicile naţionale ale statelor membre au creat sisteme de drept ale consumatorilor şi au introdus politici guvernamentale menite să reducă inegalităţile, eliminarea practicilor neloiale, să promoveze securitatea şi sănătatea şi să îmbunătăţească standardele de viaţă în general. În acelaşi timp, metodele de protecţie a consumatorilor reflectă diferenţele dintre sistemele juridice, tradiţii socio-culturale, şi organizări instituţionale şi politice. De exemplu, în timp ce unele state membre au optat pentru o abordare orientată spre reglementare şi au creat structuri administrative pe deplin de sine stătătoare pentru a fi responsabile în ceea ce priveşte problemele consumatorilor, alte ţări din UE au ales mai mult calea de a nu interveni, abordînd calea bazată pe importanţa informării corecte a consumatorilor şi de a permite pieţei şi sectorului individual un grad semnificativ de auto-reglementare. În plus, accentul pus pe probleme şi obiective specifice a consumatorilor a arătat o variaţie mare. În unele ţări ale UE, politicile şi legea acordă prioritate legislaţiei alimentare, în timp ce altele utilizează ca punct focal prevederile comerciale, precum şi condiţiile contractuale pentru vînzarea de bunuri şi prestarea de servicii. Această diversitate a normelor naţionale, a structurilor şi a abordărilor politice a apărut ca o barieră în calea bunei funcţionări a pieţei comune a UE şi a oferit logica unei politici la nivel European menită să creeze standarde minime juridice armonizate, ca vocea consumatorului să fie auzită la nivelul UE şi să asigure că consumatorii se bucură de un nivel ridicat de protecţie pe piaţa unică a UE. Acest proces continuă pînă în prezent şi a fost reorientat în mai multe rînduri, datorită experienţei acumulate, prevederilor unui Tratat nou şi altor progrese14. În aprilie 2005, Comisia Europeană a adoptat o strategie comună pentru politica de sănătate a consumatorilor pentru perioada anilor 2007–201315. Aceasta susţinea că principalele probleme actuale
13

14 15

Economia de protecţie a consumatorilor Academia Britanică Keynes, curs pregătit de John Vickers Chairman, Oficiul comerţului loial, 29 octombrie 2003 http://www.oft.gov.uk/shared_oft/speeches/spe0403.pdf Acestea sînt elucidate în continuare în Capitolul 4 al prezentei publicaţii. Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor, “Cetăţeni mai sănătoşi, siguri, mai încredinţaţi: o strategie de sănătate şi protecţia consu-

27

legate de echiparea consumatorilor cu competenţele şi instrumente necesare pentru a-şi îndeplini rolul lor în economia modernă; de a face ca pieţele să livreze pentru ei şi să asigure protecţie eficientă împotriva riscurilor şi ameninţărilor pe care nu le pot aborda ca indivizi. Mai mult decît atît, abordarea fragmentării pieţei interne, este vazută ca fiind necesar de a îmbunătăţi funcţionarea pieţelor de consum prin dimensiunea mai mare a consumatorilor. Reflectînd accentul pe disfuncţionalitatea pieţei economice cu impact asupra consumatorilor (aşa cum sa discutat mai sus), Comisia susţine că rezultatele finale pentru consumatori în raporturi economice şi non-economice sînt arbitri de bază chear dacă pieţele sînt sau nu cu succes în ceea ce priveşte aşteptările cetăţenilor. Pe măsură ce pieţele corespund mai eficient la cererea consumatorilor ele se vor adapta mai bine în termeni de competitivitate, inovare şi vor fi în armonie cu viaţa şi obiectivele cetăţenilor UE. Astfel, la nivel naţional şi comunitar politicile privind protecţia consumatorilor pot face mult pentru a deplasa atenţia de reglementare referitor la efectul concentrat asupra cetăţeanului. De asemenea, aceasta, poate fi racordată la disfuncţionaitatea pieţei care dăunează bunăstării consumatorului şi incluziunii sociale şi economice prin garantarea accesului la servicii esenţiale la preţuri accesibile. Acesta, de asemenea, poate oferi instrumentele de piaţă pentru a permite cetăţenilor, în calitate de consumatori, să facă alegeri convenabile pentru anumit mediu. Rolului consumatorilor în societatea modernă este în creştere, dar aceste împuterniciri la fel duc la creşterea responsabilităţi pentru ei de a gestiona problema lor. Numărul de consumatori vulnerabili creşte datorită faptului că sînt mai prost dotaţi după cum şi creşterea consumului de către copii şi a populaţiei în etate. Prin urmare, politicile naţionale şi comunitare pentru protecţia consumatorilor, rămîn a fi probleme importante ce urmează a fi soluţionate, referitor la faptul că persoanele nu dispun de capacitate individuală de abordare. În combinaţie, politicile moderne echilibratabile de protecţie a consumatorilor asigură că bunurile şi serviciile sînt sigure, că piaţa este echitabilă şi transparentă şi că, consumatorii sînt dotaţi pentru a face alegeri raţionale şi să-şi asume responsabilitatea de a promova propriile interese.

APC şi PAPEV: Contextul angajamentelor Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor
Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), care constituie baza legală a cooperării UEMoldova, a fost semnat în noiembrie 1994 şi a intrat în vigoare în iulie 1998. Acesta, acoperă o gamă largă de domenii inclusiv dialogul politic, comerţul şi investiţiile, cooperarea economică, armonizarea legislaţiei, cultură şi ştiinţă. Părţile reamintesc valorile comune pe care le împărtăşesc, şi stabilesc angajamentele lor de a promova pacea şi securitatea internaţională, precum şi reglementarea paşnică a divergenţelor, şi sînt de acord să respecte principiile democratice şi drepturile omului, precum şi principiile economiei de piaţă care stau la baza politicii interne şi externe a lor şi constituie un element esenţial al partematorilor”. Propunere pentru a Decizie a Parlamentului European şi a Consiliului de stabilire a unui program de acţiune comunitar în domeniul sănătăţii şi protecţiei consumatorilor pentru perioada 2007–2013, Bruxelles, 6.4.2005, COM (2005) 115 final, 2005/0042 (COD).

28

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

neriatului şi a Acordului. În domeniul comerţului, părţile au acordat una ceilalte Regim de Facilitare Economică între State (RFES) astfel limitînd posibilitatea de a impune restricţii asupra importurilor şi exporturilor. De asemenea, APC prevede că la progresul înregistrat pe viitor a reformelor economice orientate spre piaţă în Republica Moldova, va fi luată în considerare posibilitatea de a începe negocierile privind instituirea unei zone libere de schimb. Dispoziţile principale şi generale privind Apropierea Legislaţiei este articolul 50 care prevede că Republica Moldova va depune eforturi să asigure că legislaţia va fi elaborată treptat fiind compatibilă cu cea a UE şi că apropierea actelor normative se extinde la şaptesprezece domenii, inclusiv cel al Protecţiei Consumatorilor. articolul 50 al Acordului de Parteneriat şi colaborare prevede că : “1. Părţile recunosc că o condiţie importantă pentru consolidarea legăturilor economice între Moldova şi Comunitate o reprezintă apropierea legislaţiei existente şi viitoare a Republicii Moldova de cea a Comunităţii. Republica Moldova va întreprinde măsurile necesare pentru a asigura creşterea graduală a compatibilităţii legislaţiei sale cu legislaţia comunitară. Apropierea legislaţiilor va cuprinde, în particular, următoarele domenii: legislaţia vamală, dreptul societăţilor dreptul bancar, contabilitatea şi fiscalitatea întreprinderilor, proprietatea intelectuală, protecţia muncitorilor la locul lor de muncă, serviciile financiare, regulile de concurenţă, aprovizionarea publică, protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor, animalelor şi a plantelor, mediului înconjurător, protecţia consumatorilor, impozitarea indirectă, regulile şi normele tehnice, legile şi reglementările privind energia nucleară, transportul…”.

2.

articolul 51 (3) al APC prevede că: “în acest scop, (cooperarea economică) cooperarea se va concentra asupra cooperării industriale, promovării şi protecţiei investiţiilor, aprovizionării publice, standardelor şi evaluării gradului de conformitate, sectorului minier şi materiilor prime, ştiinţei şi tehnologiei, instruirii şi pregătirii cadrelor, agriculturii şi sectorului agroindustrial, energiei, mediului înconjurător, transporturilor, telecominicaţiilor, serviciilor financiare, spălării banilor, politicii monetare, dezvoltării regionale, cooperării sociale, turismului, întreprinderilor mici şi mijlocii, informării şi comunicării, protecţiei consumatorilor, cooperării în domeniul statisticii, economiei şi combaterii drogurilor.” Cooperare în privinţa acordării suportului privind apropierea graduală a legislaţiei este prevăzută în art. 72 al APC (Protecţia Consumatorilor) care stabileşte că: “părţile stabilesc o cooperare strînsă în vederea realizării compatibilităţii sistemelor lor de protecţie a consumatorilor. Această cooperare cuprinde schimb de informaţii privind activitatea legislativă şi reforma instituţională, stabilirea unor sisteme permanente de informare reciprocă despre produsele periculoase, ameliorarea calităţii infornaţiei furnizate consumatorilor, îndeosebi în materie de preţuri, carac29

teristici ale produselor şi serviciilor oferite, dezvoltarea schimburilor între reprezentanţii intereselor consumatorilor, sporirea gradului de compatibilitate a politicilor de protecţie a consumatorilor şi organizarea de seminare şi cursuri. APC funcţionează pentru o perioadă de zece ani şi continuă să funcţioneze pînă cînd va fi anulat de către oricare dintre părţi sau reînnoit într-un nou acord. În timp ce APC UE-Moldova nu a fost anulat, Guvernul Republicii Moldova a înaintat dorinţa pentru un nou acord, iar Comisia Europeană s-a arătat dispusă să negocieze Acordul prelungit de comerţ liber cu Republica Moldova, în cadrul reuniunii a şasea a Subcomitetul pentru Comerţ şi Investiţii pentru cooperare RM-UE, care a avut loc la Bruxelles. În ianuarie 2010 au început şi continuă negocierile privind Acordul de Asociere UE-Moldova. În perioada de aplicare a APC UE-Moldova în 2004 a fost dezvoltată Politica Europeană de Vecinătate (PEV), cu obiectivele privind evitarea apariţiei unor noi linii de divizare între UE extinsă şi ţările vecine şi de a consolida prosperitatea, stabilitatea şi securitatea tuturor ţărilor în cauză. În cadrul PEV, UE oferă ţărilor vecine o relaţie privilegiată, bazîndu-se pe un angajament reciproc faţă de valorile comune (democraţia şi drepturile omului, statul de drept, buna guvernare, principiile economiei de piaţă şi dezvoltarea durabilă) şi merge dincolo de relatiile existente, oferind astfel o relaţie politică mai profundă şi integrarea economică. În acelaşi timp, nivelul de ambiţie a relaţiei depinde de măsura în care aceste valori sînt împărtăşite. PEV rămîne a fi diferită de procesul de extindere, deşi, aceasta nu aduce prejudicii UE referitor la modul în care relaţia dintre ţările PEV cu UE se pot dezvolta pe viitor în conformitate cu dispoziţiile tratatului16. Pentru dezvoltarea sa practică, elementul central al Politicii Europene de Vecinătate este Planul de Acţiuni de Vecinătate Europeană (PAPEV) convenit între UE şi fiecare ţară partener. Acestea stabilesc o agendă de reforme politice şi economice cu priorităţi pe termen scurt şi mediu. Punerea în aplicare a PAPEV în comun este promovată şi monitorizată prin acorduri şi subcomitete bilaterale. PAPEV UE-Moldova a fost adoptat la 22 februarie 2005, pentru o perioadă iniţială de trei ani. Progresele înregistrate în Planul de Acţiuni au fost revizuite în anii 2004, 2006, 2008, 2009 şi 2010 în rapoartele Comisiei Europene referitor la progresele înregistrate în Moldova. O evaluare a progresului Republicii Moldova a fost, de asemenea, publicat de Ministerul moldovean al Afacerilor Externe şi Integrării Europene în noiembrie 2007 şi în ianuarie 2009. În contextul apropierii legislative, sînt 39 de referiri la legislaţie în PAPEV UE-Moldova, inclusiv o serie de cerinţe specifice privind dezvoltarea şi implementarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor în Moldova, politicile de instituire bazate pe standardele internaţionale şi europene. Aceste cerinţe chear daca sînt mai puţin obligaorii din punct de vedere juridic decît dispoziţiile APC, elaborează detalii şi priorităţi specifice pentru angajamentele privind gradul general de apropiere în ceea ce priveşte legislaţia şi politicile referitoare la protecţia consumatorilor din APC17.
16

17

Politica Europeană de vecinatate se aplică ţărilor imediat vecine ale UE, pe uscat sau pe mare — Algeria, Armenia, Azerbaidjan, Belorusia, Egipt, Georgia, Israel, Iordania, Liban, Libia, Re publica Moldova, Maroc, Teritoriul Palestinian Ocupat, Siria, Tunisia şi Ucraina. Deşi Rusia este, de asemenea, un vecin al UE, relaţiile sînt în schimb dezvoltate printr-un parteneriat strategic care acoperă patru “spaţii comune”. Deşi există unele diferenţe de păreri între Comisia Europeană şi Republica Moldova privind statutul PAPEV după trei ani de punere în aplicare, oferă totuşi o agendă continuă pentru reforme în Republica Moldova. UE este de părere că perioada de trei ani de implementare a PAPEV este ună “iniţială”. Autorităţile moldovene,

30

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Dispoziţiile PAPEV privind legislaţia şi politicile referitoare la protecţia consumatorilor sînt cuprinse în secţiunea 78, care prevede următoarele obiective: • • • De a promova cooperarea societăţilor civile De a dezvolta în continuare şi de a construi pe baza experienţelor existente Programe Instituţionale de Instituire a Parteneriatului (PIIP). De a încuraja împuternicirile consumatorilor şi protecţia intereselor economice legitime a lor.

În paralel cu unele progrese, în multe domenii de apropiere a legislaţiei, în ultimii ani Republica Moldova a înregistrat unele progrese în ceea ce priveşte dezvoltarea capacităţii instituţionale şi legale pentru apropierea legislaţiei UE. În noiembrie 2006 a fost aprobat prin Hotărîre de Guvern18 “Regulamentul privind mecanismul de Armonizare a legislaţiei naţionale cu cea a Comunităţii”. Centrul pentru Armonizarea Legislaţiei (CAL)19 este responsabil pentru verificarea proiectelor de acte normative privind conformitatea cu legislaţia UE. CAL este, de asemenea, responsabil pentru pregătirea şi monitorizarea Planului National Anual de Armonizare a Legislaţiei (NPAL). PNAL stabileşte pentru fiecare act normativ planificat, denumirea actului, măsura de legătură cu legislaţia UE, caracterul actului (act nou sau modificare), instituţia responsabilă şi termenul de prezentare a legislaţiei către Guvern . În acelaşi timp, responsabilitatea de bază pentru promovarea legislaţiei armonizate rămîne a fi în sarcina ministerelelor de resort sau altor organizaţii publice. În Moldova există 29 de astfel de ministere sau alte organizaţii publice care sînt implicate în procesul de armonizare a legislaţiei în ansamblu.

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Strategia Naţională de Dezvoltare a Republicii Molldova (SND) pentru 2008–201120, din decembrie 2007, a fost pînă în prezent principalul document intern strategic de planificare pe termen mediu, care defineşte obiectivele de dezvoltare ale Republicii Moldova pînă în anul 2011 şi identifică măsurile şi acţiunile prioritare pentru atingerea acestor obiective. Obiectivul-cheie al Strategiei este de a asigura o calitate mai bună a vieţii oamenilor prin consolidarea temeliei puternice pentru economie durabilă şi în creştere21.
cu toate acestea, consideră că perioada de implementare a PAPEV 2005 este finsată şi consider necesar să prevadă un nou PAPEV pentru perspective unui nou acord Republica Moldova — UE. Hotărîrea Guvernului nr. 1345 din 24 noiembrie 2006. Centrul este subordonat Ministerului Justiţiei şi a fost creat în conformitate cu Hotărîrea Guvernului nr. 190 din 21 februarie 2007. Strategia Naţională de Dezvoltare (SND) 2008–2011 a fost adoptată de Legea privind Strategia Naţională de Dezvoltare pentru 2008–2011, nr. 295-XVI din 21 decembrie 2007. Monitorul Oficial nr. 18–20/57 din 29 ianuerie 2008. Potrivit publicaţie recentă a Guvernului moldovean “Relansăm Moldova” din martie 2010, “Strategia Naţională de Dezvoltare 2008–2011 rămîne în centrul viziunii Guvernului… Guvernul realizează pe deplin că nu este nevoie de o nouă Strategia Naţională de Dezvoltare urmat de cel actual… Dezvoltarea unei noi Strategii Naţionale de Dezvoltare va fi realizată în parteneriat deplin cu societatea civilă, împreună cu partenerii noştri

18 19

20

21

31

În acest context, spiritul şi viziunea Strategiei aspiră spre alinierea Republicii Moldova la standardele europene şi, în consecinţă, la realizarea obiectivului integrării europene şi ajustarea politicilor relevante naţionale la cele europene a domeniilor prioritare de dezvoltare stabilite în scopul Strategiei. În particular, Strategia Republicii Moldova prevede angajamente privind continuarea eforturilor de transpunere a acquis-ului comunitar în legislaţia naţională şi de a asigura aplicarea consecventă a legislaţiei europene adoptate. În plus, aceasta subliniază că, pe parcursul implementării Strategiei, Guvernul va acorda o atenţie deosebită problemelor identificate în Rapoartele de progrese înregistrate de către Comisia Europeană în cadrul Politicii Europene de Vecinătate. În ceea ce priveşte protecţia consumatorilor, SND se concentrează la dezvoltarea şi punerea în aplicare a unui cadru juridic pentru a proteja consumatorii într-o serie de contexte politice22. Acestea includ, în special, cerinţele referitoare la rolul sistemului de SMCC in domeniul protectiei consumatorilor. Astfel, potrivit SND: “creşterea competitivităţii economiei naţionale presupune conformitatea cu cerinţele internaţionale de creştere a pieţelor în termeni de performanţă şi calitate a produselor, în timp ce conformitatea cu standardele internaţionale a devenit o condiţie de facto pentru accesul pe piaţă. În acest sens, îmbunătăţirea cadrului metrologic, de standardizare, testare şi calitate (MSVC) este un pas necesar pentru a obţine accesul pe pieţele internaţionale şi de creştere a competitivităţii produselor pe piaţa internă“. În prezent, sistemul naţional de SMCC operează cu echipamente şi standarde învechite, practici inadecvate pentru economia de piaţă şi nu este pe deplin recunoscut de organizaţii europene. Ca rezultat, aceasta cauzează probleme serioase legate de conformitatea cu cerinţele comerţul internaţional pentru produsele moldoveneşti. Nerecunoaşterea sistemului este, de asemenea, explicată prin lipsa de separare clară de funcţii, responsabilităţi şi conflicte de interese în domeniul standardizării, măsurării naţionale, verificare şi acreditarea standardelelor între instituţiile existente. Procesul de reformă a sistemului de MSCC în Moldova, inclusiv trecerea la un sistem bazat pe standarde voluntare, a început în 2001, în urma aderării Republicii Moldova la OMC. În această privinţă, a fost elaborat şi aprobat Conceptul de calitate a infrastructurii, orientat spre patru obiective majore: dintre care unul este “consolidarea capacităţilor pentru controlul calităţii produselor şi de protecţie a consumatorilor în conformitate cu practicile europene”23.

22 23

de dezvoltare, inclusiv investitorii privaţi. Progresul spre negocierea unui nou Acordul de Asociere Uniunea Europeană — Republica Moldova va oferi un cadru mai puternic pentru o SND pentru viitor. Pentru moment însă, accentul se pune pe gestionarea crizei şi punerea în aplicare a reformelor. “ Strategia Naţională de Dezvoltare 2008–2011, op. cit, pp.62 la 67. În ceea ce priveşte reformele din Moldova la standardele UE privind considerentele calitatăţii produsului, a se vedea R. Wheatley: “Legislaţia şi politicile standardelor tehnice şi Infrastructurii calităţii — Armonizarea legislaţiei la standardele UE în Republica Moldova” publicată, ca parte a prezentei serii de ghiduri privind armonizarea legislaţiei.

32

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

În timp ce Strategia Naţională de Dezvoltare subliniază necesitatea de a îmbunătăţi calitatea infrastructurii, de asemenea, ea oferă o scară mai largă, dar mai puţin explicită, de acţiuni pentru “dezvoltarea mecanismului de protecţie a consumatorilor şi consolidarea capacităţii instituţionale de aplicare”.

Strategia Naţională în domeniul protecţiei Consumatorilor
“Strategia Naţională în domeniul protecţiei consumatorilor din Republica Moldova”, din 200824, aprobată prin Hotararea Guvernului nr. 5 din 14.01.2008, recunoaşte că una dintre priorităţile actuale de dezvoltare este sporirea nivelului de protecţie a consumatorilor, în paralel cu menţinerea drepturilor consumatorilor existente în conformitate cu legislaţia în vigoare.25 Potrivit Strategiei, principalele obiective sînt: 1) 2) de a asigura un nivel adecvat de protecţie a consumatorilor; de a asigura aplicarea eficientă a legislaţiei prin cooperare cu societatea civilă şi de informare si educare a consumatorilor.

Realizarea primului obiectiv este destinat să fie asigurat prin: dezvoltarea cadrului legal şi instituţional; dezvoltarea unei pieţe sigure, bazate pe o concurenţă loială şi asigurarea calităţii produselor şi serviciilor. Al doilea obiectiv este abordat prin: dezvoltarea, acordare de sprijin, precum şi stimularea iniţiativelor non-guvernamentale şi de măsuri care oferă creşterea accesului la informaţii şi educarea consumatorilor.

Alte strategii asociate în Moldova
În domeniul protecţiei consumatorilor, Planul de Activitate al Guvernului pentru anul 201026 stabileşte anumite acţiuni specifice. Cu referire la perioada 2011–2015 pentru care această publicaţie are un accent particular, sînt prevăzute următoarele acţiuni: • • Transpunerea în legislaţia naţională a Directivei UE nr 98/6/EC27 privind protecţia consumatorilor prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor elaborarea legislaţiei pentru modificarea si completarea Legii privind protecţia consumatorilor28, din 2003.

24

25

26

27

28

Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Strategiei Naţionale în domeniul protecţiei consumatorilor pentru perioada 2008–2012, nr. 5 din 14 ianuarie 2008, Strategia Naţională se bazează pe strategia referitoare la politicile de protecţie a consumatorilor pentru perioada 2007–2013, aprobată de Comisia Europeană la 13 martie 2007 şi cu privire la rezoluţia Consiliului referitoare la Strategia privind politicile consumatorilor pentru perioada 2007–2013 de la 31 mai 2007, de asemenea, luînd în considerare contextul specific al Republicii Moldova. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Planului de activitate al Guvernului pentru anul 2010, nr. 194 din 18 martie 2010, Monitorul Oficial nr.39–40/253 din 23 martie 2010. Directiva 98/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor, JO 80 din 18 martie 1998. Legea privind protecţia consumatorilor, nr.105-XV din 13 martie 2003, Monitorul Oficial nr. 126–131, Art. 507, din 27 iunie 2003.

33

Ghidul privind armonizarea legislaţiei pe domeniul legislaţiei şi politicii de protecţie a consumatorilor.
Dezvoltarea legislaţiei şi a politicilor de protecţie a consumatorilor în conformitate cu angajamentele asumate de UE este o zonă de interes fundamental şi importanţă pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă în Moldova, pentru dezvoltarea încrederii consumatorilor şi pentru promovarea relaţiilor comerciale internaţionale. Este de asemenea important ca parte a procesului pe termen lung de integrare în UE a Republicii Moldova. Prezentul ghid este destinat să asiste acest proces. Acest Ghid privind Armonizarea Legislaţiei pe domeniul protecţiei consumatorilor se împarte în trei părţi interdependente care se ocupă cu: (1) o analiză a situaţiei actuale din Republica Moldova; (2) probleme întîlnite în procesul de armonizare a legislaţiei UE, furnizînd informaţii sintetizate privind esenţa acquis-ului UE în acest domeniu; (3) o evaluare generală, împreună cu recomandări strategice şi concluzii cu privire la dezvoltarea în continuare a armonizării legisaţiei în Moldova pe domeniul Protectiei Consumatorilor.

Cum se utilizează acest Ghid
Procesul credibil de armonizare a legislaţiei în Moldova este oarecum împiedicat de o lipsă de conştientizare clară a ceea ce este de a fi armonizat şi cum acest lucru poate fi realizat cel mai bine. O rată ridicată a fluxului de personal în instituţiile publice responsabile accentuează această situaţie care duce la pierderea informaţiei şi o nevoie recurentă pentru înţelegerea instituţională care urmează să fie consolidată. Prin urmare, obiectiv principal al acestei publicaţii este asigurarea deplină a înţelegerii esenţei legilor şi politicilor UE care necesită de a fi armonizare în Moldova bazate pe angajamentele prevăzute în prezentul capitol. În consecinţă, este o sursă de informare direct sau indirect gata pentru toată lumea, privind eforturile Republicii Moldova în ceea ce priveşte armonizarea politicii şi a legislaţiei de protecţie a consumatorilor cu normele UE. Al doilea scop al acestei publicaţii este de a face un bilanţ al gradului de progrese înregistrate în Republica Moldova în raport cu angajamentele Republicii Moldova în domeniul protecţiei consumatorilor prevăzute în prezentul capitol. Avînd în vedere oarecum ad-hoc modul în care multe instituţii publice din Moldova abordează armonizarea legislaţiei, poate fi dificil pentru acestea sau alte organizaţii guvernamentale de a avea o imagine clară privind progresul care a fost înregistrat (anexa 1). O imagine clară a gradului de progrese înregistrate este evident important, în scopul de a planifica progrese suplimentare în anii următori şi de a prezinta în mod corespunzător realizările Republicii Moldova în orice punct în timp util pentru audienţele externe (în special pentru Uniunea Europeană). Al treilea scop este de a facilita continuarea progreselor în armonizarea legislaţiei pe do34

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

menii căutînd în perspectivă priorităţi realiste pentru următorii 4–5 ani. Aceasta se bazează pe o analiză a diferenţelor între progresele înregistrate pînă în prezent şi angajamentele ţării privind armonizarea legislaţiei pe acest domeniu. Acest lucru ar trebui să acorde suport bun în planificarea următorilor paşi şi o abordare mai strategică pentru realizarea completă a armonizării legislaţiei în Moldova în următorii anii. În cele din urmă, aceast Ghid nu este destinat să fie static. Este conceput special pentru a fi un document de bază care poate şi ar trebui să fie uşor de actualizat de către Ministerul Economiei — în mod ideal anual — pentru a permite realizarea durabilă şi continuă privind îndeplinirea celor trei obiective specifice de a avea un Ghid de ansamblu privind armonizarea legislaţiei şi politicii de protecţie a consumatorilor la standardele UE. În principiu, actualizările ar acoperi: • • • • Progresele suplimentare înregistrate privind armonizarea legislaţiei în acest domeniu; Noile evoluţii în legislaţia şi politica UE în acest domeniu în anul 2010; Noi direcţii strategice şi de planificare în Moldova în ceea ce priveşte atingerea armonizării mai extinse; Noi angajamente a Republicii Moldova în ceea ce priveşte domeniul dat de exemplu, care decurg din noile acorduri internaţionale.

Pentru a uşura munca celor care se vor ocupa cu problemele privind armonizarea legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor, precum şi la cererea specifică a Ministerului Economiei, Anexa 2 la această publicaţie prezintă un fragment relevant (Capitolele IV-VI) din “Metodologia pentru Armonizarea Legislaţiei în Republica Moldova29“.

29

Acest document, al cărui text este citat cu permisiunea autorilor săi, a fost elaborat în comun de către Proiectul Europeaid “Sprijin pentru implementarea acordurilor între Republica Moldova şi Uniunea Europeană” şi Centrul de Armonizare a Legislaţiei din cadrul Ministerului Justiţiei şi publicat la începutul anului 2010.

35

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

2. CERINŢE PRIVIND ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI ŞI POLITICILOR DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR ŞI CONTEXTUL PRINCIPAL DE POLITICă
Introducere
O prezentare generală a angajamentelor Republicii Moldova de a avansa procesul de armonizare a legislaţiei pe domeniul protecţiei consumatorilor a fost prezentat în Capitolul 1. În acest capitol sînt studiate semnificaţiile detaliate ale angajamentelor în APC UEMoldova, PAPEV şi alte documente relevante privind armonizarea legislaţiei pe domeniul protecţiei consumatorilor.

Cerinţele APC şi PAPEV
După cum a fost menţionat mai sus, Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), formează baza juridică a relaţiilor UE-Moldova. Dispoziţie principale şi generale cu privire la Arminizarea Legislaţiei sînt menţionate în art. 50 care prevede că Republica Moldova va depune eforturi pentru a asigura că legislaţia sa va fi elaborată gradual compatibil cu cea a UE şi că armonizarea actelor normative se va extinde şi următoarele domenii specifice: legislaţia vamală, dreptul societăţilor dreptul bancar, contabilitatea şi fiscalitatea întreprinderilor, proprietatea intelectuală, protecţia muncitorilor la locul lor de muncă, serviciile financiare, regulile de concurenţă, aprovizionarea publică, protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor, animalelor şi a plantelor, mediului înconjurător, protecţia consumatorilor, impozitarea indirectă, regulile şi normele tehnice, legile şi reglementările privind energia nucleară, transportul. Într-adevăr, acest lucru înseamnă că o legislaţie adecvată pentru a proteja consumatorii ar trebui să existe în Moldova, în timp ce includerea cerinţelor privind protecţia consumatorilor în contextul articolelor 50 şi 51 (referitoare la consolidarea legăturilor economice între Moldova şi UE), recunoaşte, fără îndoială, rolul legislaţiei privind protecţia consumatorilor pentru asigurarea unor pieţe sigure necesare în stabilirea unor legături economice eficiente. Prevederile articolului 72 oferă mai multe detalii cu privire la necesitatea de aliniere a prevederilor legale pentru protecţia consumatorilor, subliniind rolul protecţiei consumatorilor 37

privind protecţia împotriva produselor periculoase şi importanţa unor informaţii corecte aflate la dispoziţia consumatorilor în ceea ce priveşte preţul şi caracteristicile produselor şi serviciilor oferite, ca un mijloc de a oferi consumatorilor o gamă de produse sigure şi echitabile aflate pe piaţă. De asemenea, este recunoscut rolul pe care îl pot juca în reprezentarea intereselor consumatorilor “reprezentanţii de interese a consumatorilor”, cum ar fi ONG-urile, — atît în dezvoltarea de reglementare cît şi în faptul de a permite consumatorilor, atunci cînd este cazul, să-şi exercite drepturile lor de atac. Planul de Acţiuni Politica Europeană de Vecinătate (PAPEV), care a fost adoptat la 22 februarie 2005, este un document politic care stabileşte obiectivele strategice de cooperare între Moldova şi UE. PAPEV elaborat în continuare, şi bazat pe dispoziţiile APC este destinat să încurajeze şi să acorde suport obiectivului Moldovei de integrare pe viitor în structurile economice şi sociale europene, printre altele, promovează în mod semnificativ armonizarea legislaţiei moldoveneşti, normelor şi standardelor la cele ale Uniunii Europene. Secţiunea 78 a PAPEV stabileşte următoarele obiective: “Promovarea cooperării societăţilor civile; • • a dezvolta în continuare şi de a construi pe baza experienţelor existente Programe Instituţionale de Instituire a Parteneriatului (PIIP); a încuraja împuternicirile consumatorilor şi protecţia intereselor economice legitime a lor”.

În plus, importanţa dezvoltării capacităţii instituţionale de a oferi suport consumatorilor pentru dezvoltarea cadrului legal privind protecţia consumatorilor, este un element cheie în implementarea eficientă a legislaţiei privind protecţia consumatorilor. De obicei, un astfel de sprijin instituţional pentru consumatori ar include: • • • • furnizarea suportului pentru consumatori pentru acţiunile legale în cazul contractelor abuzive; oferirea sprijinului în acţiuni colective în numele consumatorilor; oferirea sprijinului consumatorilor pentru a obţine cereri cu scopul de a stopa practicile neloiale; furnizarea de sprijin pentru consumatori în dezvoltarea cadrului legal.

De asemenea, este important şi împuternicirea eficace a consumatorilor, care este în primul rînd realizată de creşterea gradului de conştientizare a consumatorilor privind drepturile lor şi a aşteptărilor, după cum şi de rolul pe care organizaţiile consumatorilor îl au ca punct focal pentru consumatori cu scopul de a identifica şi de a acţiona în cazul produselor nesigure şi practicilor neloiale. Aceasta prevede o contribuţie valoroasă, care permite supravegherea eficientă a pieţei şi punerea în aplicare a instrumentelor juridice.

38

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Consideraţii referitoare la acordurile UE potenţiale noi sau alte acorduri
În timp ce au început primele etape ale discuţiilor dintre Republica Moldova şi UE cu privire la un nou acord de asociere/comerţ, nu există informaţii detaliate disponibile cu privire la specificul unui astfel de acord în ceea ce priveşte legislaţia şi politicile de protecţie a consumatorilor. Cu toate acestea, se pare rezonabil să fie de aştepat ca Protecţia Consumatorilor să rămînă o poziţie de importanţă majoră în noul acord. După deschiderea negocierilor din ianuarie 2010, privind Acordul de Asociere Moldova-UE, este clar că noul acord va avea ca scop, printre altele, liberalizarea amplă a accesului pe piaţă şi armonizarea reglementărilor (în cadrul prevederilor Capitolul privind comerţul). Deşi Acordul de Asociere este în curs de pregătire în momentul descrierii publicaţiei, pe baza stadiului actual de discuţii, se anticipează că, în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor Acordul va necesita armonizarea şi implementarea instrumentelor de protecţie a consumatorilor enumerate în acest document: priorităţile proiectului care sînt în prezent în discuţie (deşi cu titlu provizoriu), vor fi examinate în această publicaţie şi folosite pentru a focaliza mai bine recomandările pentru procesul de armonizare.

Planurile şi strategiile actuale în Repuclica Moldova
După cum sa menţionat mai sus, Strategia Naţională de Dezvoltare (SND) pentru 2008–2011 în Republica Moldova a fost pînă în present principalul document intern de planificare strategică pe termen mediu, care defineşte obiectivele de dezvoltare ale Republicii Moldova pînă în anul 2011 şi identifică măsurile şi acţiunile prioritare pentru atingerea acestor obiective. În domeniul protecţiei consumatorilor, aceasta are un accent special pe dezvoltarea sistemului de MSCC şi, mai general, referitor la acţiunile pentru “dezvoltarea mecanismului de protecţie a consumatorilor şi consolidarea capacităţii instituţionale de a o aplica”. Ulterior, “Strategia Naţională pentru Consumatorii din Republica Moldova” din 2008 este o afirmare importantă de voinţă politică faţă de îmbunătăţirea nivelului de protecţie a consumatorilor şi în mod expres urmăreşte scopul unui nivel adecvat de protecţie a consumatorilor, dezvoltarea cooperării cu societăţile civile şi de informare şi educare a consumatorilor. În timp ce Strategia a consumatorilor fost promovată pe ordinea de zi, deşi încet, în prezent există un accent pe pregătirea activă în modificarea legislaţiei pentru a completa Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, prioritatea fiind acordată transpunerii în legislaţia naţională a Directivei UE 98/6/CE privind protecţia consumatorilor prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor.

39

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

PARTEA 1: SITUAŢIA ACTUALĂ

41

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

3. DATE GENERALE PRIVIND LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA ŞI EVALUAREA GENERALă A GRADULUI DE ARMONIZARE LA MOMENT
Cadrul legal şi instituţional în domeniul protecţiei consumatorilor în Republica Moldova
Moldova este o ţară fără ieşire la mare între România şi Ucraina, cu o populaţie de aproximativ 3.6 milioane de locuitori. Ca ţară ex-sovietică, Republica Moldova este independentă din 1991. Din 2001, Moldova este membră a OMC. În 2008, PIB a Moldovei a fost de ordinul a 4 miliarde30 de € şi PIB pe cap de locuitor a fost de 1, 12031 €. Ţara este puternic dependentă de remitenţele emigranţilor (aproximativ o treime din PIB), investiţiile străine directe (11% din PIB în 2007) şi asistenţa netă oficială pentru dezvoltare (6% din PIB în 200732). Structura de producere este bazată în mare parte pe serviciile de sector (64% din PIB), cu agricultura în scădere dar de o importanţă economică semnificativă, (8, 5% din PIB-ul reprezentînd aproximativ 40% din ocuparea forţei de muncă) care produc mai multe produse alimentare şi de vin, destul de importante pentru export. Industria a scăzut, şi în prezent reprezintă 13% din PIB33. Economia este puternic dependentă de sectorul de stat şi indicatorii de mediu de afaceri arată că Moldova deţine o economie aflată sub control. Există investiţii străine importante în Moldova, care includ: Energia (Rusia în gaze cu Gazprom si ulei de Lukoil), Spania (în distribuţia energiei electrice cu Union Fenosa), Telecomunicatii (Franţa în telefoanele mobile cu Orange), comerţului cu amănuntul alimentar (Germania cu Metro) şi altele. În Moldova debutul legislaţiei şi politicii de protecţie a consumatorilor, într-un sens modern, este un fenomen relativ recent. Totuşi, în ciuda acestei istorii tinere, ţara are legislaţie specifică în domeniul protecţiei consumatorilor şi direcţia strategică la moment, în conformitate cu “Strategia Naţională pentru consumatorii din Republica Moldova”, este orientată spre sporirea nivelului de protecţie a consumatorilor.
30 31

32 33

Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova: “Moldova în cifre 2010”. Banca Mondială în “Indicatorii Mondiali pentru 2008”, a calculat PIB-ul pe cap de locuitor în PPC care a constituit de la € 2243. Date furnizate de către Banca Mondială: “Asistenţă pentru Strategia ţării, 2008”. Datele pe domenii pentru 2009 din “Moldova în figuri 2010”, op. cit.

43

Strategia Naţională pentru protecţia consumatorilor din Republica Moldova, aprobată de Guvern şi publicată în 2008, se bazează pe gradul de conştientizare a importanţei de protecţie a consumatorilor în economia modernă. Acesta recunoaşte că evoluţiile economice, sociale şi politice au dus la modificări multiple, inclusiv în domeniul protecţiei consumatorilor, în special cu privire la problemele juridice. Mai mult decît atît, mediu important de dezvoltare include aderarea Moldovei la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), cooperarea instituţională cu organizaţiile Uniunii Europeane, inclusiv încheierea Acordului de parteneriat şi cooperare în 1994 şi Planul de Acţiuni de Vecinătate Europeană din 2005. Ca urmare a deschiderii pieţei şi expunerea directă a consumatorilor din Moldova la practicile economiei de piaţă, este de asemenea recunoscut faptul că există necesitatea reglării mai bune a activităţilor legate de interesele consumatorilor în Republica Moldova. Conform Strategiei Naţionale, protecţia consumatorilor, ca o componentă de bază a programelor de protecţie socială, are ca scop asigurarea şi respectarea continuă a intereselor consumatorilor. Se observă, că consumatorul, ca sursă a cererii pentru produse şi servicii, joacă un rol important în mecanismul de piaţă, fiind în acelaşi timp, punctul de referinţă pentru toate acţiunile întreprinse atît de către producători cît şi de către vînzători. Strategia Naţională pentru consumatorii din Republica Moldova ia în considerare această situaţie şi, de asemenea, Strategia europeană privind politicile de protecţie a consumatorilor pentru perioada 2007–201334. Principalele obiective ale strategiei UE sînt: • • asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a consumatorilor, în special prin îmbunătăţirea furnizării consultanţei şi a reprezentării intereselor consumatorilor; coordonarea acţiunilor autorităţilor competente; în special în ceea ce priveşte implementarea a tehnologiei informaţionale şi punerea în aplicare eficientă a legislaţiei referitoare la siguranţa generală a produselor; colectarea de informaţii cu privire la dezvoltarea de politici în domeniul protecţiei consumatorilor; inclusiv analiza structurilor pieţei şi problemelor apărute în acest sens; asigurarea aplicării eficiente a normelor de protecţie a consumatorilor, în special prin cooperarea în timpul aplicării legislaţiei, precum şi prin informare, educare şi remedierea prejudiciilor pentru consumatori.

Legislaţia Republicii Moldova privind protecţia consumaorilor
În Moldova, cadrul legal în domeniul protecţiei consumatorilor include deja o serie de acte normative. În privinţa acestor măsuri, este necesar să se facă diferenţă între două categorii. Pe de o parte, există cîteva Legi care afectează interesele consumatorilor, dar nu sînt dedicate în mod expres acestora (de exemplu, Legea privind Asigurarea de Sănătate obliga34

Aprobat de către Comisia Europeană la 13 martie 2007: Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul economic şi social european privind “Strategia privind protecţia consumatorilor pentru 2007–2013”, COM (2007) 99 final.

44

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

torie35); pe de altă parte, există unele măsuri dedicate în mod special relaţiilor dintre consumatori şi vînzători, producători şi furnizori. În cele din urmă, cel mai important act juridic este Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003 (după cum a fost modificată în 2009), care defineşte temeiul juridic pentru protecţia consumatorilor şi a persoanelor fizice.

art. 5 al legii privind protecţia consumatorilor din 2003 prevede că fiecare consumator are dreptul:
a) protecţia drepturilor sale de către stat; b) protecţie împotriva riscului de a achiziţiona un produs, un serviciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile şi interesele legitime; c) remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori reducerea corespunzătoare a preţului, repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de produsul, serviciul necorespunzător; d) informaţii complete, corecte şi precise privind produsele, serviciile achiziţionate; e) instruire în domeniul drepturilor sale; f) organizare în asociaţii obşteşti pentru protecţia consumatorilor; g) adresare în autorităţile publice şi reprezentarea în ele a intereselor sale; h) sesizarea asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi autorităţilor publice asupra încălcării drepturilor şi intereselor sale legitime, în calitate de consumator, şi la înaintarea de propuneri referitoare la îmbunătăţirea calităţii produselor, serviciilor. În plus faţă de Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, există mai multe acte normative care prevăd cerinţe şi alte dispoziţii în domeniul protecţiei consumatorilor care vor fi apreciate mai tîrziu. Legea privind protecţia consumatorilor din 2003, cu toate acestea, poate fi privită ca o “lege-cadru”, deoarece reprezintă termeni generali şi forme de protecţie a consumatorilor în Moldova. Această Lege, de fapt, nu numai doar denumeşte (aşa cum a fost menţionat) drepturile fundamentale ale consumatorilor, dar, de asemenea, defineşte în mod oficial conceptul de “consumator” şi oferă alte dispoziţii relevante în multe domenii, precum siguranţa produsului, clauzele contractuale abuzive, vînzarea către consumator, etc

Legea privind protecţia Consumatorilor din 2003
Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, este împărţită în opt Capitole: Capitolul 1 (“Dispoziţii generale”) prezintă o serie de definiţii36, disciplina clauzelor contractuale abuzive37 şi prevede o listă de drepturi ale consumatorilor, astfel cum este prezentat mai sus38. În ceea ce priveşte definiţiile cheie ele sînt următoarele.
35

36 37 38

Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, nr. 1585-XIII din 27 februarie 1998, Monitorul Oficial nr.38–39/280 din 30 aprilie 1998. Legea privind protecţia consumatorilor din 2003, art. 1. Ibid, articolul 4. Ibid. articolul 5.

45

consumator — orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională; agent economic — orice persoană juridică sau fizică autorizată pentru activitate de întreprinzător, care fabrică, transportă, comercializează produse ori părţi din produse, prestează servicii (execută lucrări); producător: — agent economic care fabrică un produs finit, o parte componentă a unui produs sau materie primă; — agent economic care aplică pe produs numele său, marca comercială sau un alt semn distinctiv; — agent economic care recondiţionează produsul; — agent economic care modifică caracteristicile produsului; — reprezentant, înregistrat în Republica Moldova, al unui agent economic al cărui sediu se află în afara Republicii Moldova; — agent economic care importă produse; — distribuitor sau vînzător al produsului importat în cazul în care importatorul nu este cunoscut; — distribuitor sau vînzător al produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă acesta, în termen de 30 de zile de la depunerea cererii, nu a informat persoana prejudiciată asupra identităţii importatorului; vînzător — orice persoană juridică sau fizică autorizată pentru activitate de întreprinzător, care desfăşoară activitate comercială în relaţiile cu consumatorii; prestator — orice persoană juridică sau fizică autorizată pentru activitate de întreprinzător, care prestează servicii; Alte definiţii specifice includ noţiunea de “produs” şi “servicii”. “Produs” bun material destinat pentru consum sau utilizare individuală; sînt, de asemenea, considerate produse energia electrică şi termică, gazele, apa livrate pentru consum individual; de asemenea, sînt considerate a fi produse. “Serviciu” — activitate, alta decît cea din care rezultă produse, desfăşurată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor. “Lucrarea” este de asemenea definită pentru a înţelege un set de acţiuni prin care un produs este obţinut, sau prin care caracteristicile produsului sînt modificate. Legea defineşte în continuare “produs, serviciu inofensiv (sigur)” pentru a desemna orice produs / serviciu care nu este dăunător pentru viaţa consumatorilor, sănătatea, ereditatea şi bunurile consumatorilor sau mediul înconjurător;. În schimb, un produs “produs, serviciu periculos “este definit ca fiind produs, serviciu care nu poate fi definit ca inofensiv. Cu scopul de reglementare aplicat bunurilor durabile de consum, “produs de folosinţă 46

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

îndelungată” înseamnă produs tehnic complex, constituit din piese şi subansambluri, proiectat şi construit pentru a putea fi utilizat pe durata de funcţionare şi asupra căruia se pot efectua reparaţii sau activităţi de întreţinere. În cele din urmă, alte definiţii sînt destinate, pentru majoritatea, de a intelege reglementările pe domeniu. În aprecierea noastra referitor la definiţiile extensive menţionate în Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, este clar că legislaţia Republicii Moldova este în mare parte inspirată de directivele europene. Legea privind protecţia consumatorilor din 2003 în mod clar exprimă că protecţia consumatorilor este reglementată nu numai prin Legea din 2003, dar şi prin Codul Civil39 şi alte Legi şi acte normative în domeniu. Mai mult decît atît, în cazul în care un acord internaţional la care Republica Moldova este parte stabileşte alte reguli decît cele cuprinse în legislaţia naţională privind protecţia consumatorilor, atunci trebuie să fie aplicate regulile din Acordul Internaţional40. Clauze ilegale în contractele încheiate cu consumatorii Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, prevede că introducerea de către antreprenori de clauze ilegale în acordurile încheiate cu consumatorii sînt interzise (articolul 4). În plus, prevede că orice clauze de acord încheiate între un antreprenor şi un consumator, care reduce sau elimina responsabilitatea antreprenorului sînt ilegale şi considerate nevalide. Mai mult decit atît, orice clauză contractuală care nu este negociată individual de către antreprenor şi consumator sau care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor vor fi considerate nule. În domeniul contractelor încheiate cu consumatorii, Legea prevede de asemenea reguli de protecţie a consumatorilor în cazul în care o persoană fizică care intenţionează, sau de fapt, comandă, cumpără sau foloseşte produse sau servicii pentru necesităţile care nu sînt legate de activitatea sa de întreprinzător sau profesională Aceste dispoziţii sînt similare cu dispoziţiile Directivei 93/13/CE41 privind clauzele abuzive. Mai mult decît atît, Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, de asemenea, include unele reguli cu privire la formele contractuale. Astfel, toate contractele încheiate între un antreprenor şi un consumator pentru vînzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să conţină clauze clare, fără ambiguitate, care nu necesită cunoştinţe speciale pentru a fi înţelegese. În cazul unui conflict cu privire la interpretarea clauzelor contractuale în contractele încheiate cu consumatorii, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului. Cu toate acestea, o prevedere importantă în ceea ce priveşte clauzele contractuale abuzive sînt în contradicţie cu abordările UE a clauzelor contractuale abuzive încheiate cu
39

40 41

Codul Civil, prevederi generale, nr. 1107-XV din iunie 2002 (Monitorul Oficial nr.82–86/661 dnf 22 iunie 2002). Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, Articolu 3. Directiva Consiliului 93/13/EEC din 5 aprilie 1993 privind clauzele contractuale neloiale în contractelel încheiate cu consumatorii, JO: L 95 din 21 aprilie 1993.

47

consumatoriii şi merită să fie evidenţiate. Este o măsura care prevede formularul standard de (model) de contract încheiat de un consumator cu un antreprenor/furnizor de servicii care este un monopolist.

articolul 4, aliniatul 6:
Contractul standard (tip) care se încheie cu consumatorul de către agentul economic furnizor de servicii, care, în conformitate cu legislaţia, este recunoscut ca avînd o poziţie dominantă pe piaţă, trebuie să fie prezentat de către agentul economic organului administraţiei publice, indicat la art. 22 alin.(2), pentru a fi în prealabil coordonat. Această dispoziţie este studiată în detaliu în partea 3 din această publicaţie, deoarece este de natură să compromită întregul sistem de protecţie a consumatorilor de bunuri şi servicii oferite pe piaţă în sectoarele de monopol. De remarcat faptul că această dispoziţie nu se aliniază cu practica Uniunii Europene, care recunoaşte că există circumstanţe în care contractele nu sînt negociate individual. Articolul este echivoc şi nu reflectă adînc Directiva UE 93/13/CE, care conţine o listă orientativă cu exemple de clauze abuzive. Mai mult decît atît, în ceea ce priveşte contractele care nu sînt negociate individual, Legea Republicii Moldova nu conţine prevederi echivalente cu legea UE, care plasează sarcina probei cu privire la vînzător sau furnizor, în cazul în care el susţine că o clauză standard a fost negociată individual. De asemenea, pare să se fie două situaţii (articolul 4 alineatul 4) cu privire la astfel de contracte şi anume “clauze contractuale care nu au fost negociate individual de către antreprenor şi consumator sau care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor vor fi considerate nule“, care nu este în concordanţă cu prevederea Directivei UE. Protecţia vieţii sănătăţii eredităţii şi siguranţei consumatorilor Capitolul II din Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, stabileşte unele dispoziţii generale privind viaţa, sănătatea, ereditatea şi siguranţa consumatorilor. Dintr-o perspectivă globală a politicii consumatorilor, importanţa acestor declaraţii nu ar trebui să fie subestimată. Articolul 6 pare să delege Guvernului sarcina de a elabora prevederi privind protecţia consumatorilor (prin intermediul administraţiilor centrale): care este ca o sarcină permanentă a puterii executive. Dacă acesta este cazul, întrucît articolul 6 acoperă o mare varietate de domenii (nu numai siguranţa produselor, dar, de asemenea, calitatea produselor, ambalarea, etichetarea şi transportarea), Guvernul ar avea o putere foarte largă de intervenţie în domeniul protecţiei consumatorilor. Acest lucru este fără precedent în toate statele membre ale UE. Mai mult decît atît, conţinutul articolului 6 este imens şi variat. Pe de o parte, se pare foarte general, deoarece stabileşte principii generale, care se referă în mare măsură la legislaţia pe domenii, pe de altă parte, (în partea sa finală) articolul 6 este foarte specific referitor la unele cazuri particulare şi probleme (de exemplu, data de expirare a produselor şi instrucţiunile de utilizare). 48

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

La articolele 7–9, Legea, de asemenea, descrie în detalii obligaţiile producătorilor, vînzătorilor, furnizorilor şi a persoanelor responsabile pentru produsele de consum de folosinţă durabilă (produse de utilizare îndelungată)42. În ceea ce priveşte obligaţiile producătorilor şi alte grupuri profesionale (descrise în conformitate cu articolele 7, 8, 9 şi 9.1), este de remarcat, că consumatorul aproape niciodată nu este menţionat. Aceasta este o diferenţă fundamentală între legislaţia Republicii Moldova şi legile europene: acestea din urmă descriu drepturile consumatorilor, în timp ce Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, descrie obligaţiile profesionale. În timp ce acest lucru poate fi o reflectare a culturii ţărilor ex-sovietice, aceasta, poate avea şi consecinţe negative asupra comportamentului cetăţenilor, astfel se pare că consumatorul nu dispune de destulă responsabilitate. Articolul 7 este în mod clar inspirat de legislaţia UE referitor la siguranţa produsului (Directiva 2001/95/CE) şi, cum va fi explicat mai tîrziu, acesta este domeniul în care procesul de armonizare este mai avansat în Republica Moldova. Cu toate acestea, încă o dată legislaţia Republicii Moldova pare să prezinte lipsa privind omogenitatea unde anumite obligaţii se referă la problema siguranţei produselor (alin. a, b, c, d, e, h şi i), în timp ce alte obligaţi sînt legate de momentul vînzării (alin. f şi g). În special, prevederea de la punctul c este oarecum neobişnuită deoarece acest tip de procedură a reclamaţiilor este unic la nivel european.

articolul 7. obligaţiile producătorului
Producătorul este obligat: a) să plaseze pe piaţă numai produse inofensive care trebuie să fie însoţite de certificate de conformitate, de alte documente, conform legislaţiei, şi produse care corespund cerinţelor prescrise sau declarate; b) să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piaţă sau de la consumatori produsele la care organele de control sau specialiştii proprii au constatat neîndeplinirea cerinţelor prescrise sau declarate sau care ar putea afecta viaţa, sănătatea, ereditatea şi securitatea consumatorilor, dacă această măsură constituie singurul mijloc prin care pot fi eliminate neconformităţile respective; c) să asigure respectarea condiţiilor igienico-sanitare; d) să răspundă pentru prejudiciul cauzat de produsul necorespunzător pe toată durata de funcţionare sau a termenului de valabilitate stabilite, cu condiţia respectării de către consumator a regulilor de transport, depozitare, păstrare, utilizare şi consum.

42

Articolul.9.1 introdus de Legea 280-XVI din 14 decembrie 2007, Monitorul Oficial 94–96 din 30 mai 2008, art. 349.

49

articolul 8. obligaţiile vînzătorului
Vînzătorul este obligat: a) să se asigure că produsele oferite spre comercializare sînt inofensive şi corespund cerinţelor prescrise sau declarate; b) să nu comercializeze produse despre care deţine informaţii că sînt periculoase sau care se consideră periculoase; c) să anunţe, imediat, autorităţile competente, precum şi producătorul respectiv, despre existenţa pe piaţă a oricărui produs de care are cunoştinţă că este periculos şi/sau falsificat (contrafăcut); d) să retragă din comercializare produsele la care organele de control sau specialiştii proprii au constatat neîndeplinirea cerinţelor prescrise sau declarate sau care ar putea afecta viaţa, sănătatea, ereditatea şi securitatea consumatorilor, dacă această măsură constituie singurul mijloc prin care pot fi eliminate neconformităţile respective; e) să asigure respectarea condiţiilor tehnice stabilite de producător pentru produs; f) să înmîneze bon de casă sau un alt document, care confirmă faptul cumpărării produsului, conform unui regulament aprobat de Guvern; g) să înregistreze reclamaţiile consumatorilor conform unui regulament aprobat de Guvern; h) să asigure respectarea condiţiilor igienico-sanitare; i) să răspundă pentru prejudiciul cauzat de produsul necorespunzător, pe toată durata de funcţionare sau a termenului de valabilitate stabilite, cu condiţia respectării de către consumator a regulilor de transport, depozitare, păstrare, utilizare şi consum.

articolul 9. obligaţiile prestatorului
Prestatorul este obligat: a) să folosească, la prestarea serviciilor, numai produse şi proceduri inofensive care, dacă legislaţia prevede aceasta, trebuie să fie certificate; b) să anunţe imediat autorităţile competente, precum şi producătorul respectiv, despre existenţa oricărui produs folosit la prestarea serviciului de care are cunoştinţă că este periculos şi/sau falsificat (contrafăcut); c) să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea, ereditatea şi securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora; d) să respecte cerinţele prescrise sau declarate, precum şi clauzele contractuale; e) să asigure, la prestarea serviciilor, respectarea condiţiilor tehnice stabilite de producător pentru produs; f) să înmîneze bon de casă sau un alt document, care confirmă faptul prestării serviciului, conform unui regulament aprobat de Guvern; g) să asigure prestarea serviciului (în cazul în care serviciul conţine elemente vorbite sau textuale scrise) în limba moldovenească conform unui regulament aprobat de Guvern; 50

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

h) să înregistreze pretenţiile consumatorilor conform unui regulament aprobat de Guvern; i) să asigure respectarea condiţiilor igienico-sanitare; j) să răspundă pentru prejudiciul cauzat de serviciul prestat necorespunzător. Articolul a fost extins prin adăugarea articolului 9.1, introdus prin Legea 280-XVI din 2007. Această nouă prevedere este deosebit de inovatoare, şi scopul său este de a garanta disponibilitatea pieselor de schimb şi servicii post-vînzare pentru cumpărătorii de produse de folosinţă îndelungată. Astfel, agenţii economici care importă şi/sau comercializează produse de folosinţă îndelungată şi piese de schimb în timpul termenului de garanţie şi după expirarea perioadei de garanţie, sînt obligaţi să încheie contracte de prestări servicii cu firme specializate în acordarea de servicii tehnice şi reparaţii a produselor durabile pentru bunuri care sînt vîndute pe teritoriul Republicii Moldova. Companiile producătoare pot oferi servicii şi reparaţii a produselor durabile, desinestătător. În capitolul III (“Protecţia intereselor economice ale consumatorilor”), este prevăzută o listă de drepturi în ceea ce priveşte consumatorii, la momentul încheerii contractelor. Articolul 10 conţine dispoziţii care sînt inspirate de Directiva UE 99/44/EC (privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe). Pe de o parte legislaţia ofera un nivel foarte ridicat de protecţie a intereselor consumatorilor (de exemplu, articolul 10, alineatul 4, stabileşte drepturile consumatorilor la o restituire pentru daunele cauzate de produsele cu defecte în perioada de valabilitate a garanţiei), pe de altă parte, în acest caz, lipsa de omogenitate juridică este oarecum problematică, deoarece alin. 6, 7 şi 8 din articolul 10 conţin dispoziţii cu privire la metrologie. Articolul 11 este dedicat “încheierii contractelor”, dar, deasemenea, conţine şi dispoziţii privind faza precontractuală (alin. 4), faza contractuală (alin. b) şi faza postcontractuală (alin. c, d, e şi f ).

articolul 11. Încheierea contractelor
Consumatorul, la încheierea contractelor, are următoarele drepturi: a) de a lua liber decizii la achiziţionarea produsului, serviciului, fără a i se impune în contracte clauze abuzive sau care pot favoriza folosirea unor practici comerciale abuzive, de natură a influenţa opţiunea acestuia; b) de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative şi condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului sau tarifului, precum şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a dobînzilor; c) de a fi exonerat de plata pentru produsele, serviciile care nu au fost solicitate; d) de a fi despăgubit pentru daunele cauzate de produsele, serviciile care nu corespund cerinţelor prescrise sau declarate ori clauzelor contractuale; 51

e) de a i se asigura deservirea tehnică necesară şi piese de schimb pe toată durata de funcţionare a produsului, stabilită în documentele normative sau declarată de către producător ori convenită de părţi; f) de a plăti pentru produsele, serviciile de care beneficiază sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea preţului iniţial este posibilă numai cu acordul consumatorului. Protecţia prevăzută este la un nivel destul de ridicat, dar (aşa cum am mai subliniat, în evaluarea efectuată în Partea 3), aceste dispoziţii necesită o revizuire substanţială deoarece nu sînt suficiente pentru a oferi un nivel de protecţie a consumatorilor, care este în mod corespunzător comparabil cu cel oferit cetăţenilor statelor membre ale UE. Protejarea intereselor economice ale consumatorilor, furnizarea de servicii, informatii, organele autorizate pentru reclamaţiile şi drepturile consumatorilor Capitolul III din Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, conţine prevederi pentru protecţia intereselor economice ale consumatorilor. Aceste dispoziţii includ o serie de măsuri utile de natură generală variind de la interdicţia de comportamente de afaceri neloiale la căile de atac care urmează să fie aplicate în cazul în care vînzarea unui produs nu corespunde cerinţelor declarate sau stabilite, pînă la termenii de garanţie şi despăgubirea pierderilor. Unele dintre aceste dispoziţii sînt examinate în detaliu în Partea a 3, în ceea ce priveşte evaluarea armonizării legislaţiei pe domenii. Capitolele IV-VIII, se referă la: “Dispoziţii specifice cu privire la furnizarea serviciilor43”, “informare a consumatorilor44”, “organele abilitate pentru protecţia drepturilor consumatorilor45”; “plîngeri cu privire la protecţia drepturilor consumatorilor46” şi “dispoziţii finale47”. Capitolul IV stabileşte dispoziţii specifice cu privire la prestarea de servicii (performanţa lucrului) dacă sînt utilizate materiale proprii ale furnizorul sau consumatorului. Obligaţiunile prestatorului de servicii sînt următoarele:

articolul 16. obligaţiile prestatorului (executantului) la prestarea serviciului (executarea lucrării)
(1) Prestatorul (executantul) este obligat să asigure prestarea serviciului (executarea lucrării) în termenele şi condiţiile stabilite în reglementările specifice în domeniu sau stipulate în contractul de prestare a serviciului (executare a lucrării).
43 44 45 46 47

Ibid. Capitolul IV. Ibid. Capitolul V. Ibid. Capitolul VI. Ibid. Capitolul VII. Ibid. Capitolul VIII.

52

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

(2) Dacă prestatorul (executantul) nu a început la timp prestarea serviciului (executarea lucrării) sau dacă, în timpul prestării serviciului (executării lucrării), a devenit clar că serviciul (lucrarea) nu va fi îndeplinit în termenul stabilit, sau dacă termenul de prestare a serviciului (executare a lucrării) a expirat, consumatorul este în drept, opţional: a) să fixeze prestatorului (executantului) un nou termen, în cadrul căruia el trebuie să înceapă şi să finalizeze prestarea serviciului (executarea lucrării), şi să ceară reducerea preţului pentru serviciu (lucrare); b) să rezilieze contractul de prestare a serviciului (executare a lucrării) şi să revendice repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea termenelor de începere şi/sau finalizare a prestării serviciului (executării lucrării). (3) Termenele noi de prestare a serviciului (executare a lucrării) stabilite de consumator se stipulează în contractul de prestare a serviciului (executare a lucrării). (4) Reclamaţiile consumatorului privind nerespectarea termenelor de prestare a serviciului (executare a lucrării) nu vor fi satisfăcute dacă prestatorul (executantul) va face dovada că tergiversarea s-a produs din motive de forţă majoră. Legea apoi, face distincţia între furnizarea de servicii folosind materiale furnizorului (articolul 17) şi cazurile care implică utilizarea de materiale ale consumatorului (articolul 18); oferind o protecţie consumatorilor chiar la un nivel mai înalt decît standardele şi normale europene. Capitolul V al Legii privind protecţia consumatorilor, din 2003, stabileşte în conformitate cu articolul 20 unele dispoziţii generale în ceea ce priveşte “informarea consumatorilor”. În toate cazurile, consumatorii au dreptul la informare completă, corectă şi exactă cu privire la caracteristicile produselor şi serviciilor oferite de antreprenori în aşa fel încît să le permită să facă o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să le folosească, în conformitate cu scopurile lor, în condiţii de siguranţă totală. La articolul 20, Legea prevede obligaţiile antreprenorilor de a informa consumatorii, articolul 21 abordează rolul educaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor. Acesta din urmă prevede stabilirea unor sisteme de informare a consumatorilor cu privire la drepturile lor, aplicarea măsurilor necesare pentru protecţia acestor drepturi, prin: organizarea de seminare, publicarea de materiale speciale cu privire la subiectele corespunzătoare, organizarea altor măsuri de către organismele responsabile pentru protecţia consumatorilor, de către organizaţiile non-guvernamentale, precum şi de către mass-media şi alte organisme interesate. Capitolul VI al Legii din 2003, conţine prevederi referitor la organelee abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor (abordate mai jos, în secţiunea referitoare la cadrul instituţional) şi Capitolul VII care se referă la reclamaţiile privind protecţia drepturilor consumatorilor şi sancţiuni pentru încălcări. Dispoziţii generale privind “pretenţiile” sînt stabilite în articolul 26. Aceasta prevede că pretenţiile pot fi depuse la instanţa de judecată de către consumatori sau de reprezentantii 53

lor legali, de către autorităţile publice sau de asociaţiile publice şi că organele responsabile de protecţia drepturilor consumatorilor pot reprezenta interesele consumatorilor la instanţele judecătoreşti, în scopul protecţiei acestor drepturi. Articolul 27 stabileşte unele datorii pentru vînzatori/prestatori în caz de încălcare e termenilor stabiliţi.

articolul 27. responsabilitatea vînzătorului, prestatorului pentru încălcarea termenelor stabilite
(1) Pentru încălcarea termenelor prevăzute la art.13 alin.(1), vînzătorul, prestatorul achită consumatorului pentru fiecare zi (oră, dacă termenul a fost stabilit în ore) depăşită o penalitate în mărime de 5% din preţul produsului, serviciului în vigoare la data examinării reclamaţiei consumatorului. (2) În cazul încălcării termenelor stabilite, conform art. 16, de începere şi finalizare a prestării serviciului (executării lucrării) sau termenelor noi fixate de consumator, prestatorul (executantul) achită consumatorului pentru fiecare zi (oră, dacă termenul a fost stabilit în ore) depăşită o penalitate în mărime de 10% din preţul serviciului (lucrării). (3) Prin contractul de prestare a serviciului (executare a lucrării) se poate stabili o penalitate mai mare. (4) Plata penalităţilor şi repararea prejudiciului nu exonerează vînzătorul, prestatorul (executantul) de îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin faţă de consumator. (5) Pretenţiile consumatorului privind repararea prejudiciului şi achitarea penalităţilor, prevăzute de prezenta lege sau de contract, se soluţionează de vînzător, prestator pe cale amiabilă sau pe cale judiciară, conform legislaţiei. (6) La efectuarea controlului de către organul abilitat, în baza reclamaţiei consumatorului, vînzătorul, prestatorul suportă cheltuielile aferente, inclusiv pentru expertize şi încercări (testări), dacă acestea confirmă necorespunderea produsului, serviciului cerinţelor prescrise sau declarate.

Alte măsuri de domeniu referitoare la Protecţa Consumatorilor
În ceea ce priveşte alte acte normative în vigoare în Moldova, legate de protecţia consumatorilor, un act normativ important este Legea privind securitatea generală a produselor48, din 2006. Prezenta Lege defineşte cadrul juridic general pentru siguranţa produselor plasate pe piaţă. Cum se va vedea mai tîrziu, această Lege este probabil una dintre cele mai bune exemple de transpunere integrală a Directivelor UE în domeniul protecţiei consumatorilor în Republica Moldova. Altă legislaţie de o importanţă deosebită (şi vom reveni la acestea în evaluarea noastră, în Partea 3 a prezentei publicaţii) este: •
48

Hotărîrea Guvernului nr. 1465 din 2003, cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie49;
Legea privind securitatea generală a produselor nr. 422-XVI din 22 decembrie 2006, Monitorul Oficial 2007, nr. 36–38, art. 145. Hotărîrea Guvernului nr. 1465 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie din 8 decembrie 2003, Monitorul Oficial 2003, nr. 248–253, art. 1530

49

54

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

• • • •

Legea cu privire la publicitate50 din 1997; Legea privin comerţul electronic51 din 2004; Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova52, din 2006; Codul Civil53, din 2002.

În plus, referitor la Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, şi a legislaţiei menţionate mai sus, sistemul normativ din Republica Moldova include de asemenea multe alte măsuri privind protecţia consumatorilor. În anexa 3 al aceastei publicaţii este stabilită lista completă a măsurilor care alcătuiesc cadrul juridic de protecţie a consumatorilor în Republica Moldova; cu referinţe şi modificările actualizate pînă la sfîrşitul lunii iulie 2010.

Legislaţia în domeniul concurenţei
De asemenea, este necesar de menţionat legislaţia Republicii Moldova în domeniul concurenţei54. Deşi legislaţia şi politicile în domeniul concurenţei au fost abordate separat într-o publicaţie mai recentă, prezenta publicaţie al Seriei de Ghiduri privind armonizarea legislaţiei pe domenii55, subliniază că această publicaţie a observat neclaritatea scopului Legii privind protecţia concurenţei, din 2000. Această situaţie apare deoarece Legea din 2000 confundă dreptul concurenţei — care este un set de reguli ce reglementează şi promovează concurenţa între întreprinderi (firme) — cu legislaţia privind protecţia consumatorilor care se ocupă, printre altele, cu concurenţa (ne) loială. Legislaţia privind protecţia consumatorilor este un set de reguli care reglementează modul în care firmele operează vis-a-vis de consumatori. În timp ce consumatorii rămîn beneficiarii finali atît ai legislaţiei privind concurenţa cît şi a celei privind protecţia consumatorilor, cele două trebuie să fie separate pentru a nu fi confundate (i) restricţiile asupra concurenţei împiedicînd purtarea corectă pe piaţă şi salvgardarea rivalităţii dintre întreprinderi tipice ale unei economii de piaţă, şi (ii) comportamentul întreprinderilor în raport cu clienţii lor, care cuprinde obligaţiile de informare corectă (publicitate, etichetare, etc) non-discriminare şi anumite tipuri de conduită echitabilă de afaceri (de exemplu publicitate corectă şi onestă).
50

51 52

53 54

55

Legea cu privire la publicitate nr. 1227 –XIII din 27 iunie 1997, Monitorul Oficial nr. 67–68/555 din 16 octombrie 1997. Legea privind comerţul electronic nr. 284-XV din 22 iulie 2004, Monitorul Oficial, 2004, nr. 138–146, art. 741. Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova, nr. 352-XVI din 24 noiembrie 2006, Monitorul Oficial nr. 14–17/40 din 2 februarie 2007 Legea privind Codul Civil nr. 1107-XV din 6 iunie 2002, Monitorul Oficial nr. 82–86, art. 661. Curenta Lege cu privire la concurenţă este legea cu privire la protecţia concurenţei din 2000, în mod general inspirata de Legea Federaţiei Ruse din 1996 privind protecţia concurenţei care nu mai este în vigoare. Politica privind concurenţa în Federaţia Rusă la moment este reglementată de 50 de acte normative aprobate în diferiţi ani care includ anti-trust, monopoluri naturale, achiziţiile publice şi publicitatea. Legislaţia recentă de bază privind concurenţa în Federaţia Rusă este legea federală privind protecţia concurenţei din 26 iulie 2006. Continuarea reformelor legislative privind concurenţa în Federaţia Rusă sînt în curs de dezvoltare în prezent. Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia concurenţei din 2000 a intrat în vigoare la 31 decembrie 2000, intrînd în vigoare pe deplin la începutul anului 2007, odată cu înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei. E. Stuart şi A. Mateus: “Legislaţia şi Politica privind concurenţa- Armonizarea Legislaţiei la standardele UE în Republica Moldova”, decembrie 2009.

55

De asemenea, studiul anterior a subliniat că abordarea Legii privind proecţia concurenţei, din 2000, are implicaţii majore în analiza pieţei, claritatea si modul de funcţionare a instituţiei de reglementare. Deşi există unele ţări care combina ambele funcţii de mai sus, în aceeaşi entitate, cum ar fi Autoritatea Antitrust din Italia, Biroul pentru Comerţ Loial din Regatul Unit, Agenţia pentru Protecţia Consumatorilor şi a Concurenţei din Irlanda (şi Comisia SUA pentru Comerţ Loial), care au departamente complet separate să se ocupe de ambele aspecte şi abordări de procedură, precum şi tipul de amenzi şi sancţiuni, de asemenea, fiind total diferite. În Comisia Europeană, în timp ce concurenţa este responsabilitatea Directoratului General pentru Concurenţă, care aplică articolele 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene56, protecţia consumatorilor şi comerţul echitabil este o responsabilitate politică a Departamentului pentru Afaceri cu Consumatorii al Directoratului General de Sănătate şi protecţia Consumatorilor şi în mare parte puse în aplicare de către agenţiile statelor membre57.

Cadrul instituţional politic şi legislativ privind protecţia consumatorilor în Republica Moldova
Cadrului instituţional în domeniul protecţiei consumatorilor este în primul rînd determinat de Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, care, în capitolul VI prevede “organele abilitate pentru protecţia drepturilor consumatorilor”. Acestea sînt: administraţiile publice centrale (articolul 22), alte autorităţi publice (articolul 23) şi organizaţii ale consumatorilor (articolul 25).

Autorităţile publice centrale, abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor
Conform Legii privind protecţia consumatorilor, din 2003, autoritatea publică este împuternicită să elaboreze şi să promoveze politicile de stat în domeniul protecţiei consumatorilor.

articolul 22. organul administraţiei publice centrale abilitat cu funcţii de protecţie a consumatorilor
(1) Protecţia drepturilor consumatorilor de către stat se realizează prin elaborarea şi promovarea la nivel de stat a politicii în domeniul protecţiei drepturilor consumatorilor, elaborarea şi aprobarea legilor şi altor acte normative în domeniu, prin organizarea şi exercitarea controlului şi supravegherii de stat asupra respectării legislaţiei în domeniu, precum şi a cerinţelor prescrise sau declarate referitoare la produse, servicii.
56 57

Fostele articole 81 si 82 al Tratatului CE. Textul principal juridic este Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori şi de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE şi 2002/65/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (Text cu relevanţă pentru SEE) (JO: L 149, 11/06/2005 P. 0022–0039)

56

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

(2) Elaborarea şi promovarea politicii statului în domeniul protecţiei drepturilor consumatorilor şi coordonarea activităţii organelor administraţiei publice abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor conform art.23 se efectuează de către Ministerul Economiei. Ministerul, inclusiv prin intermediul Inspectoratului Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţia Consumatorilor: a) efectuează controlul şi supravegherea de stat asupra corespunderii produselor şi serviciilor cerinţelor prescrise sau declarate, precum şi asupra veridicităţii informaţiilor prezentate, examinează reclamaţiile consumatorilor în acest domeniu; b) elaborează reglementări privind coordonarea acţiunilor autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi ale structurilor neguvernamentale în domeniul protecţiei consumatorilor; c) aplică sancţiunile prevăzute de art.28 din prezenta lege şi de alte acte legislative, stabileşte măsuri de remediere sau înlocuire gratuită ori de restituire a contravalorii produsului, serviciului necorespunzător în baza reclamaţiilor consumatorului, conform art. 13; d) sesizează autoritatea de licenţiere, determinată prin lege, referitor la depistarea cazurilor de comercializare a produselor falsificate (contrafăcute) şi/sau periculoase sau altor încălcări în scopul retragerii în mod obligatoriu a licenţei; e) organizează funcţionarea oficiului pentru relaţiile cu consumatorii; f) asigură editarea buletinului informaţional “Consumatorul”; g) reprezintă Republica Moldova în organismele internaţionale pentru protecţia consumatorilor. (3) Atribuţiile organelor administraţiei publice indicate la prezentul articol şi art.23, precum şi relaţiile dintre acestea în domeniul protecţiei consumatorilor, se stabilesc prin hotărîre de Guvern. Într-adevăr, datorită modificărilor privind restructurarea instituţională, autoritatea menţionată în articolul 22 din Legea 2003 este acum Ministerul Economiei. În conformitate cu articolul 23 din Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, alte autorităţi publice centrale responsabile pentru protecţia consumatorilor sînt: a) b) c) d) e) f) Ministerul Sănătăţii, în domeniul protecţiei vieţii şi sănătăţii consumatorilor; Ministerul transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor în domeniul transportului interurban şi internaţional; Ministerul Construcţiilor şi Dezvoltării Regionale în domeniul construcţiilor; Ministerul Culturii şi Turismului în domeniul turismului; Agenţia Naţională de Regelmentare în Energetică în domeniul energeticii; Agenţia Naţionlă de Reglementare a Telecomunicaţiilor în domeniul telecomunicaţiilor; 57

g) h)

Banca Naţională în domeniul serviciilor bancare, şi Comisia Naţională a pieţei financiare în domeniul asigurărilor.

Roluri acestor autorităţi publice centrale în domeniul protecţiei consumatorilor sînt stipulate în regulamentele lor, aprobat de Guvern. În 2006, în scopul de a coordona activităţile în domeniul protecţiei consumatorilor, a fost creat Consiliul Coordonator privind protecţia consumatorilor58. Acesta este un organism consultativ guvernamental, cu următoarele funcţii principale: • • • contribuirea la promovarea politicii statului în domeniul protecţiei consumatorilor; coordonarea activităţilor desfăşurate în domeniul protecţiei consumatorilor; participarea la procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu legislaţia Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor.

Articlolul 24 al Legii privind protecţia consumatorilor din 2003, prevede ca autorităţile publice centrale sînt responsabile de a proteja consumatorii în unităţile administrative teritoreale relevante şi sînt obligate: a) să informeze consumatorii şi să le acorde consultaţii, să examineze, în limita competenţei lor, reclamaţiile acestora referitor la transportul local, serviciile comunale, activităţile pentru care, conform legislaţiei, ele acordă autorizaţii şi licenţe; să readreseze reclamaţiile către organul abilitat cu funcţii de protecţie a consumatorilor în domeniul respectiv în cazul în care obiectul reclamaţiei depăşeşte limita competenţei lor; să informeze neîntîrziat autorităţile competente despre cazurile de constatare a produselor, serviciilor falsificate (contrafăcute) sau periculoase, precum şi despre alte cazuri de necorespundere cerinţelor prescrise sau declarate; să retragă, în mod obligatoriu, la sesizarea organelor indicate la art.22 şi 23, autorizaţia sau licenţa, eliberată de către autorităţile administraţiei publice locale agentului economic, în cazul depistării de produse, servicii falsificate (contrafăcute) sau periculoase; să contribuie prin mijloace posibile la înfiinţarea şi funcţionarea asociaţiilor obşteşti de consumatori.

b)

c)

d)

e)

Asociaţiile Nonguvernamentale în domeniul protecţiei consumatorilor
Legislaţia în vigoare nu stabileşte cerinţele care trebuie să fie îndeplinite de către asociaţii non-guvernamentale, pentru a fi considerate ca parteneri sociali avînd dreptul de a reprezenta interesele consumatorilor. În conformitate cu articolul 25 din Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003 şi Legea privind asociaţiile obşteşti59, cetăţenii au dreptul de a se
58 59

Hotărîre de Guvern cu privire la instituirea Consiliului coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor nr. 773 din 06 iulie 2006, Monitorul Oficial 2006, nr. 112–115, art. 850. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr. 837-XIII din 17 mai 1996, Monitorul Oficial nr. 6/54 din 23 ianuarie 1997, modificată prin Legea nr.178-XVI din 20 iulie 2007, Monitorul Oficial nr. 153–156BIS din 2 octombrie 2007.

58

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

organiza, în mod voluntar, în asociaţii publice de consumatori şi să desfăşoare activitatea în conformitate cu legislaţia în vigoare.

articolul 25. asociaţiile obşteşti pentru protecţia consumatorilor
(1) Cetăţenii sînt în drept de a se organiza benevol în asociaţii obşteşti de consumatori, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legislaţia. (2) Asociaţiile obşteşti de consumatori au dreptul: a) să înainteze în instanţele judecătoreşti acţiuni pentru protecţia drepturilor consumatorilor; b) să adreseze, atît organelor de control, cît şi organelor procuraturii, propuneri privind tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de producerea şi comercializarea produselor, prestarea serviciilor care nu corespund cerinţelor prescrise sau declarate, precum şi de nerespectarea drepturilor consumatorilor, prevăzute de legislaţie; c) să informeze, în baza reclamaţiilor primite de la consumatori, organele abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor despre produsele, serviciile necorespunzătoare; d) să solicite instanţei de contencios administrativ competente anularea în tot sau în parte a actelor, emise de autorităţile publice, care lezează drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor şi care contravin legislaţiei; e) să organizeze, în modul stabilit de lege, efectuarea expertizei produselor, serviciilor în ceea ce priveşte conformitatea lor cerinţelor prescrise sau declarate şi să înainteze autorităţilor administraţiei publice şi agenţilor economici propuneri respective pentru îmbunătăţirea calităţii produselor, serviciilor; f) să înainteze agenţilor economici şi organelor abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor propuneri privind îmbunătăţirea calităţii produselor, serviciilor şi interzicerea comercializării produselor necorespunzătoare; g) să sesizeze organele abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor referitor la produsele, serviciile necorespunzătoare în vederea aplicării sancţiunilor prevăzute de legislaţie; h) să primească de la organele abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor informaţii şi răspunsuri referitor la propunerile şi sesizările înaintate; i) să organizeze chestionarea consumatorilor în scopul elucidării opiniei publice despre calitatea produselor comercializate şi preţurile lor; j) să informeze consumatorii, prin intermediul mass-media, despre calitatea produselor, serviciilor, încălcarea drepturilor şi intereselor lor legitime, despre rezultatele consultării opiniei publice; k) să întreţină relaţii de colaborare internaţională în domeniul protecţiei consumatorilor; l) să înainteze autorităţilor administraţiei publice propuneri pentru modificarea legislaţiei în vigoare în domeniul protecţiei consumatorilor. În prezent, Registrul de Stat al Asociaţiilor Obşteşti, menţinut de către Ministerul Justiţiei, recunoaşte 10 asociaţiile obşteşti de consumatori. Unele dintre acestea sînt menţionate în 59

Strategia Naţională a Republicii Moldova pentru consumatori 60: • Centrul pentru Protecţia Consumatorilor (CPC): creat ca organizaţie publică la 23 aprilie 2002, are trei filiale în Comrat, Călăraşi şi Vulcăneşti. Domeniile de activitate sînt axate pe serviciile municipale şi alte tipuri de servicii şi sînt efectuate sub formă de consultanţă juridică pentru consumatori şi de reprezentare a consumatorilor în instanţele de judecată. Mişcarea Socială “Pro Consumator”: creată ca mişcare socială la 27 mai 2007, are ca scop principal protecţia consumatorilor pe tot teritoriul Republicii Moldova, creşterea nivelului de servicii catre consumatori şi contracararea comercializării produselor cu defecte si celor contrafacute. Liga pentru Apărarea Drepturilor Consumatorilor (LADC): creată ca o organizaţie publică, cu obiectivul de protecţie a consumatorilor prin informare şi o consultare de birou a consumatorilor. Organizaţia Nonguvernamentală "Protecţia Consumatorului": înregistrată la 2 martie 2004, cu scopul de a contribui la protecţia consumatorilor, protecţia drepturilor economice ale consumatorilor şi să dezvolte activitatea cetăţenilor sociale şi spiritul de iniţiativă.

Asociaţiile nonguvernamentale din domeniul protecţiei consumatorilor s-au asociat în Consiliul Naţional al Asociaţiilor Nonguvernamentale în domeniul protecţiei consumatorilor. În general, în timp ce aceste asociaţii oferă un vehicul juridic pentru reprezentarea consumatorilor, aceştea ar beneficia de o mai bună cunoaştere a metodelor eficiente de susţinere în numele consumatorilor şi a resurselor şi a mecanismelor operaţionale, care sînt de obicei folosite de omologii lor din UE.

Responsabilitatea pentru armonizarea legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor
Autoritate principală responsabilă de legislaţia şi politicile privind protecţia consumatorilor este Ministerul Economiei. Ministerul are o agendă clară pentru îmbunătăţirea cadrului legal referitor la protecţia consumatorilor şi un program de armoinizare a componentelor relevante a legislaţiei UE privind protecţia consumatorilor, printr-un program anual pentru armonizarea legislaţiei. Procesul de elaborare a noilor acte şi de modificare a legislaţiei existente este efectuat cu implicarea altor ministere şi în urma consultării cu părţile interesate prin intermediul unor grupuri specifice de lucru. Ministerul lucrează în strînsă colaborare cu Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor şi alte inspectorate responsabile
60

Strategia Naţională a Republicii Moldova în domeniul protecţiei consumatorilor pentru perioada 2008– 2012, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr. 5 din 14 ianuarie 2008, Monitorul Oficial, nr. 14–15/76 din 22 ianuarie 2008.

60

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

pentru punerea în aplicare a reglementărilor în cazul în care există interesul protecţiei consumatorilor.

Rezumat al progreselor cheie în procesul de armonizare a legislaţiei pe domeniul protecţiei consumatorilor
Din 2007, Moldova a raportat progrese consecvente în procesul de armonizare a legislaţiei pe domeniul protecţiei consumatorilor pentru punerea în aplicare a strategiei privind protecţia consumatorilor. Mai mult decît atît, în Rapoartele sale privind Progresele înregistrate în Republica Moldova, Comisia Europeană a evidenţiat mai multe aspecte importante privind legislaţia şi politicile de protecţie a consumatorilor în Republica Moldova în raport cu APC şi angajamentele PAPEV. În Raportul privind progresele înregistrate pentur anul 2008, Comisia a recunoscut că Republica Moldova a realizat progrese bune în domeniul politicii privind protecţia consumatorilor prin aprobarea în noiembrie 2007, a unei strategii naţionale largi şi cuprinzătoare pentru anii 2008–201261. Raportul privind progresele înregistrate pentru anul 2009 constată că, în timp ce Guvernul în iunie 2008 a aprobat un decret cu privire la Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţia Consumatorilor, supravegherea pieţei rămîne un domeniu cu multe probleme în Republica Moldova şi că sînt necesare eforturi suplimentare pentru a facilita activităţile organizaţiilor consumatorilor şi responsabilizarea lor62. Cel mai recent Raport privind progresele înregistrate pentru 2010 evidenţiază începerea procedurii de modificare a Legii privind protecţia consumatorilor cu scopul de a permite un sprijin financiar public pentru organizaţiile consumatorilor. De asemenea, Raportul notează că Comisia consideră că eforturile suplimentare sînt, de asemenea, necesare pentru a încuraja consumatorii din Moldova63. De remarcat faptul că, gradul de monitorizare a UE privind dezvoltarea protecţiei consumatorilor în Moldova este destul de generală şi oarecum superficială. Avînd în vedere importanţa armonizării domeniul protectiei consumatorilor pentru dezvoltarea de ansamblu a unei economii de piaţă solidă în Moldova, observăm aici că ar putea fi oportună o supraveghere mai completă a progreselor de protecţie a consumatorilor pentru viitor.

61

62

63

Comisia Europeană: Documentul de lucru al serviciilor Comisiei care însoţeşte Comunicarea Comisiei către Parlamentul şi Consiliu European: “Punerea în aplicare a Politicii Europene de Vecinătate în 2007, Raport privind Progresele înregistrate în Republica Moldova”, SEC (2008) 399 din 8 aprilie 2008, paginile 12 şi 17. Comisia Europeană: Documentul de lucru al serviciilor Comisiei care însoţeşte Comunicarea Comisiei către Parlamentul şi Consiliu European: “Punerea în aplicare a Politicii Europene de Vecinătate în 2008, Raport privind Progresele înregistrate în Republica Moldova”, SEC (2009) 514/2 din 23 aprilie 2009, pagina 11 Comisia Europeană: Documentul de lucru al serviciilor Comisiei care însoţeşte Comunicarea Comisiei către Parlamentul şi Consiliu European: “Punerea în aplicare a Politicii Europene de Vecinătate în 2009, Raport privind Progresele înregistrate în Republica Moldova”, SEC (2010) 523 din 12 mai 2010.

61

COMENTARII PRIVIND GRADUL DE DEZVOLTARE A LEGISLAŢIEI
În Republica Moldova, dezvoltarea legislaţiei privind protecţiea consumatorilor este destul de considerabilă şi se extinde pentru a acoperi cîteva domenii-cheie pentru consumatori. Cu toate acestea, nivelul de protecţie oferit de legislaţia Republicii Moldova este numai parţial aliniat la standardele aplicabile in statele membre ale UE bazate pe directivele UE şi există date minime disponibile privind implementarea sistemului în practică. Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, este cea mai importantă măsură în domeniu şi este de remarcat pentru structura sa în cadrul legislativ pentru protecţia consumatorilor în Republica Moldova. Cu toate acestea, această Lege are unele importante deficienţe care justifică modificarile sale prioritare pentru viitor. În ceea ce priveşte altă legislaţie privind protecţia consumatorilor, doar cîteva sînt deja aproape de standardele UE (în special, în domeniul siguranţei produselor). Cu toate acestea, pentru majoritatea, este necesară o reformă substanţială pentru îndeplinirea angajamentelor Republicii Moldova privind armonizarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor la standardele UE (în special în privinţa clauzelor contractuale abuzive, de vînzare cu amănuntul şi de garanţii, publicitate, turism şi comerţ electronic). În cele din urmă, este de remarcat, că unele domenii de protecţie a consumatorilor acoperite de Directivele UE nu au nici o reglementare comparabilă în cadrul legislativ al Republicii Moldova (în special, aceasta se referă la vînzarea înafara spaţiilor, practicile comerciale inechitabile, creditul de consum şi reglementările time-share).

62

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

PARTEA 2: PROBLEMELE CARE POT FI ÎNTÎLNITE ÎN PROCESUL DE ARMONIZARE

63

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

4. LEGISLAŢIA ŞI POLITICiLE UE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Dezvoltarea şi orientarea legislaţiei şi politicii UE privind protecţia consumatorilor
Originalul Tratatul CEE nu prevede politica de protecţie a consumatorilor pentru Comunitatea Europeană. Cu toate acestea, diversitatea normelor naţionale, a structurilor şi a abordărilor politice a apărut ca o barieră în calea bunei funcţionări a pieţei comune şi a prevăzut logica pentru o politică la nivelul UE menite să permită vocii consumatorului de a fi auzită la nivelul UE şi, în acelaşi timp, să se asigure că consumatorii se bucură de un nivel ridicat de protecţie. Politicile de protecţie a consumatorilor au apărut pentru prima dată la mijlocul anilor 1970, ca urmare a unei decizii de către şefii de stat la Summit-ului de la Paris în 1972 care a mandatat acţiunea politică în acest domeniu. Pe baza Summitul de la Paris, Comisia Europeană a prezentat primul program de acţiune privind politicile de protecţie a consumatorilor în 1975. Programul de Acţiuni din 1975, a stabilit o strategie pentru protecţia consumatorilor în UE pe baza a cinci categorii de drepturi care au devenit baza pentru legislaţia şi politicile generale UE în acest domeniu, anume: • • • • • dreptul la protecţia sănătăţii şi siguranţei; dreptul la protecţia intereselor economice; dreptul la despagubiri; dreptul la informare şi educare; şi dreptul de a fi reprezentat.

De asemenea, Programul de Acţiuni din 1975, a subliniat natura transversală a politicii privind protecţia consumatorilor — cu interesele consumatorilor prezente în mod clar, şi afectate de politicile mai ample ale UE (cum ar fi cele privind politica economică, Politica Agricolă Comună, politica mediului, concurenţei, transportului şi energiei), care afectează consumatorii într-un fel sau altul. Au urmat alte programe de acţiuni care au consacrat un anumit număr de drepturi şi principii fundamentale. 65

Iniţial, UE a elaborat legi în domeniul siguranţei produselor cosmetice, etichetarea produselor alimentare, publicitatea înşelătoare şi vînzările la domiciliu, dar aceasta nu a fost pînă la Actul Unic European, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, efectul final a dus la completarea pieţei interne astfel politicile de protecţie a consumatorilor au accelerat şi au devenit o realitate importantă. Actul Unic European a modificat Tratatul CE şi, printre altele, a creat temelia pentru o recunoaştere juridică a politicii de protecţie a consumatorilor, a introdus termenul de “consumator” în tratat şi, în articolul 100a, a împuternicit Comisia Europeană să propună măsuri legislative destinate să protejeze consumatorii, considerînd ca bază principiul unui “nivel ridicat de protecţie”. În plus, a fost eliminată regula unanimităţii pentru adoptarea Directivelor în domenii variate, direct sau indirect legate de protecţia consumatorilor. Pe baza modificărilor din Tratat, prioritatea strategică nouă a fost considerată importanţa consolidării încrederii consumatorilor în piaţa internă prin dezvoltarea de politici şi legislaţie de reprezentare a consumatorilor. Într-adevăr, perioada de pînă în 1992 a marcat o accelerare în adoptarea unei legislaţii cu lansarea programului pentru punerea în aplicare a pieţei unice: între 1988 şi 1993 o serie de Directive de aplicare pe domenii au fost adoptate privind stabilirea cerinţelor pentru siguranţa jucăriilor şi sisteme de etichetare a produselor alimentare şi agricole. În 1992 a fost adoptată prima Directivă de aplicare generală: care impune producătorilor şi distribuitorilor obligaţia de a pune numai produse sigure pe piaţă, iar statele membre au fost însărcinate cu responsabilitatea de a înfiinţa structuri de control necesare pentru a asigura aplicarea directivei. În 1993, a fost adoptată Directiva 93/13/ CEE64 care reglementa în general contractele încheiate cu consumatorii. Aceasta, a fost o măsură de importanţă majoră, menită să schimbe viaţa de zi cu zi a consumatorilor, ori de cîte ori au încheiat un contract pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. În aceeaşi perioadă, UE a creat Comitetul Consultativ al Consumatorilor şi mai tîrziu a continuat să finanţeze noile organizaţii naţionale ale consumatorilor. În continuare, a fost adoptată legislaţia importantă privind plăţile transfrontaliere, vînzările la distanţă şi utilizarea pe durată limitată. Prin 1993, au fost elaborate un veritabil corpus de legi privind protecţia consumatorilor din UE. Tratatul de la Maastricht (1 noiembrie 1993) a confirmat şi dezvoltat în continuare acest progres, prin consacrarea protecţiei consumatorilor ca o politică comunitară completă. Principiile generale ale Tratatul stabilesc că Comunitatea trebuie să contribuie la “consolidarea protecţiei consumatorilor” şi articolul 129a asigura cadrul juridic pentru politica privind protecţia consumatorilor. Perioada post-Maastricht a fost un impuls suplimentar în cadrul politicii privind protecţia consumatorilor, inclusiv mai multe rapoarte preliminare cu privire la (serviciile financiare, accesul consumatorilor la justiţie, legislaţia în domeniul alimentar, vînzarea de bunuri către consumatori şi garanţiile conexe), precum şi iniţiative legislative cu privire la interdicţii, contractele negociate la distanţă, publicitatea comparati64

Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, JO L 95, din 21 aprilie 1993.

66

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

vă şi transferurile transfrontaliere. La sfîrşitul anilor 1990, priorităţile Comisiei Europene sau schimbat spre abordarea a trei direcţii privind politica UE referitoare la protecţia consumatorilor. În vederea îndeplinirii noilor probleme generate de globalizare, priorităţile Comisiei pentru 1996 — 1998 s-au axat pe trei elemente: • servicii financiare, servicii esenţiale de utilităţi publice şi a produselor alimentare (inclusiv măsuri în ceea ce priveşte creditul de consum, mijloace de plată, legislaţia privind alimentele şi sănătatea consumatorilor); continuarea si avansarea educaţiei consumatorilor, în principal prin încurajarea şi facilitarea accesului la societatea informaţională; asistenţă pentru ţările din Europa de Est şi ţările în curs de dezvoltare, cu scopul de a le ajuta să dezvolte propriile lor politici de protecţie a consumatorilor.

• •

Criza Encefalopatiei Spongiforme Bovine (“boala vacii nebune”) a intervenit în aceeaşi perioadă cauzind un accent special privind sănătatea consumatorilor şi siguranţa alimentară. Comisia Europeană în mod semnificativ a reorganizat administraţia politicii consumatorilor, pentru a reflecta această schimbare a urmat restructurarea ulterioară a funcţiilor în cadrul Comisiei Europene rezultatînd într-un singur Directorat General cu responsabilitate nu numai pentru politici de protecţie a consumatorilor, dar, de asemenea, şi pentru protecţia sănătăţii. Comisia dispune de unităţi de personal, care se ocupă cu elaborarea de texte legislative, de consultare ştiinţifică şi inspecţie, precum şi transparenţa şi difuzarea informaţiilor. În 1997, Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997) a subliniat importanţa încrederii consumatorilor în UE şi a susţinut că producţia şi furnizarea de produse alimentare în condiţii de siguranţă trebuie să fie una dintre priorităţile cele mai înalte ale politicii Uniunii Europene. Evoluţia de ansamblu a fost consolidată în Tratatul de la Amsterdam. În cadrul noului articolul 153 (anterior articolul 129 a Tratatului Uniunii Europene de la Maastricht), obiectivul general este de a proteja sănătatea, siguranţa şi interesele economice ale consumatorilor, şi să promoveze dreptul lor la informare şi la educare şi ca consumatorii să se organizeze în vederea protejării intereselor lor. Acelaşi articol prevedea că cerinţele de protecţie a consumatorilor urmau să fie luate în considerare în definirea şi implementarea altor politici şi activităţi ale UE. În cele din urmă, alte dispoziţii din Tratat, în special în domeniul sănătăţii publice au fost modificate pentru a oferi consumatorilor o mai mare protecţie. În urma încheierii Tratatului de la Amsterdam, a fost adoptat un nou plan de acţiuni pentru politica de protecţie a consumatorilor, cu trei domenii majore de activitate: • reprezentarea şi educarea consumatorilor, care implică consultarea sistematică, un dialog mai eficient între asociaţiile de consumatori şi între consumatori şi mediul de afaceri, campanii de informare adecvate, extinderea “Euroguichets”(centre de informare şi consultanţă), precum şi o mai bună cooperare cu statele membre în ceea ce priveşte educaţia consumatorilor; 67

sănătatea şi siguranţa consumatorilor, bazate pe cele mai bune avize ştiinţifice posibile şi pe o analiză coerentă a riscurilor, cu legislaţia fiind adaptată astfel încît să garanteze servicii şi produse mai sigure şi răspuns mai eficient la situaţii de urgenţă; interesele economice ale consumatorilor, cu măsuri luate pentru a asigura că legislaţia existentă a fost corect aplicată şi a fost în pas cu evoluţia produselor şi serviciilor, cu referire în special la serviciile financiare, şi cu interesele economice ale consumatorilor luînd în considerare alte politici ale UE, cum ar fi telecomunicaţiile, transportul şi reforma Politicii Agricole Comune.

Comisia Europeană a adoptat la 07 mai 2002 Strategia Politică de protecţie a consumatorilor, în urma unui proces de consultare publică şi o schimbare a Comisiei, concepută pentru a reorienta priorităţile după introducerea bancnotelor şi monedelor euro, schimbărilor social-economice şi tehnologice, cum ar fi comerţul electronic, stadiul actual de integrare a pieţei interne, în vederea viitoarei extinderi şi continuării dezbaterilor privind guvernarea europeană. Abordarea din 2002–2006, apoi au fost definită trei obiective — Obiectiv 1: “Un nivel comun ridicat de protecţie a consumatorilor”. Într-adevăr, aceasta a devenit agenda legislativă (în afară de legislaţia privind siguranţa alimentelor, care este separat de strategie) şi principalele acţiuni implicate au dus la problemele practicii comerciale, abordate de Cartea Verde privind protecţia consumatorilor şi siguranţa serviciilor în UE. Obiectivul 2: “Aplicarea efectivă a normelor de protecţie a consumatorilor”. Acţiunile prioritare, în cadrul acestui obiectiv includ dezvoltarea unui cadru de cooperare administrativă între statele membre şi lucru în continuare la mecanisme de recurs pentru consumatori. Obiectivul 3: “Implicarea organizaţiilor consumatorilor în politicile UE”. Principalele acţiuni prevăzute includeau examinarea mecanismelor de participare a organizaţiilor consumatorilor în elaborarea politicilor UE şi crearea proiectelor privind educarea şi organizarea capacităţilor. Direcţia strategică a legislaţiei şi politicilor UE de protecţie a consumatorilor a fost revizuită ultima dată la 13 martie 2007, cînd Comisia a adoptat “Strategia pentru politica consumatorilor pentru perioada 2007–201365”. Acest document stabileşte problemele, rolurile, priorităţile şi acţiunile politicilor de protecţie a consumatorilor în UE pentru această perioadă. Obiectivele generale ale strategiei sînt de a încuraja consumatorii, pentru a spori bunăstarea şi protecţia lor în mod eficient. Viziunea Comisiei este de a realiza pînă în 2013 un set unic de reguli simple pentru beneficiul consumatorilor şi comercianţilor cu amănuntul deopotrivă. Mai pe larg, Strategia UE pentru 2007–2013 are ca scop transformarea Uniunii Europene într-o realitate tangibilă pentru fiecare cetăţean european, prin garantarea drepturilor acestora în calitate de consumatori în viaţa lor de zi cu zi. De asemenea, politicile consumatorilor sînt văzute ca
65

Cominicarea de la Conie către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Social Economic European, Strategia privind Politica protecţiei consumatorilor pentru anul 2007–2013, Bruxel, 13.3.2007 COM (2007)99 final.

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

capabile să contribuie la atenuarea problemelor sociale şi, astfel, contribuind la o societate mai solidară în toate cele 27 de state membre ale UE. Priorităţile Strategiei sînt: • Creşterea încrederii consumatorilor în piaţa internă, prin stabilirea unui mediu uniform de reglementare care este în mod egal aplicat pe piaţa europeană şi care protejează în mod eficient consumatorii. Consolidarea poziţiei consumatorilor pe piaţă prin dezvoltarea de instrumente de educaţie a consumatorilor, sprijinul organizaţiilor de consumatori ai UE, precum şi implicarea lor în elaborarea de politici. De a asigura că preocupările consumatorilor sînt luate în considerare în toate politicile UE. Îmbunătăţirea politicii statelor membre privind protecţia consumatorilor. Colectarea datelor referitor la protecţia consumatorilor, necesare pentru a acorda suport în elaborarea unor propuneri legislative şi alte iniţiative.

• • •

În implementarea acestui program, Comisia Europeană se concentrează în mod esenţial pe modalităţile de îmbunătăţire a legislaţiei în vigoare. Conform Strategiei, normele UE trebuie să fie implementate corespunzător şi persoanele fizice trebuie să poată să obţină despăgubiri. În viziunea Comisiei, acest lucru necesită o mai bună cooperare între statele membre ale UE. Mai mult decît atît, deoarece este clar că procedura judiciară, în special într-o altă jurisdicţie, poate fi costisitoare si consumatoare de timp, Comisia Europeană a dezvoltat mecanisme gratis sau alternative puţin costisitoare de soluţionare a litigiilor pentru a încuraja reglementările înafara instanţei de judecată. De-a lungul anilor, au fost adoptate măsuri specifice pentru a reforma şi de a îmbunătăţi primele Directive privind protecţia consumatorilor într-un proces aproape constant de revizuire (acest lucru va fi explicat mai tîrziu în detaliu pentru fiecare domeniu). Deci, de exemplu, la moment sînt în vigoare noi măsuri pentru siguranţa produselor (jucării, aparate electrice, produse cosmetice, produse farmaceutice, maşini şi ambarcaţiuni de agrement), în timp ce au fost adoptate o serie de Directive pentru a proteja mai larg interesele consumatorilor, în mai multe domenii. Astăzi, versiunea consolidată a “Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (Tratatul de la Lisabona în vigoare de la 1 decembrie 2009) se ocupă de protecţia consumatorului la articolul 169. În această ultimă versiune, dispoziţiile anterioare ale Tratatului sînt în esenţă, nemodificate. Cu toate acestea, de menţionat, că în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene66, care face parte din noul Tratat (cu excepţia subiectelor Protocoalelor Satelor Membre specifice) menţionează sarcina de protecţie a consumatorilor şi în articolul 38 care prevede că: “Uniunea politică trebuie să asigure un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor”.
66

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2010/C 83/02), Titlul IV, Solidaritatea.

69

În termeni generali, se poate observa că politicile UE pentru protecţia consumatorilor a evoluat dintr-o activitate a UE anterior auxiliară, la un domeniu politic susţinut de Tratatul UE şi de Carta Drepturilor Fundamentale. În pofida legislaţiei semnificative sub forma de Directive ale UE (şi unele Regulamente), statele membre îşi păstrează competenţa generală pentru elaborarea legislaţiei şi politicilor de protecţie a consumatorilor, pe cînd legislaţia UE în orice domeniu specific, în general, stabileşte standardele minime pe care orice stat membru poate alege să le depăşească. Prevederile de mai sus, de asemenea, demonstrează că — în conformitate cu necesitatea de a redefini continuu competenţe şi priorităţile UE şi de ce anumite aspecte necesită răspuns la nivelul UE — Comisia Europeană a pus pe prim plan încercarea de a găsi soluţii comune pentru probleme de scară largă (de exemplu, rata procentuală anuală sau “RPA” metoda de informare a creditului consumatorului), abordări noi la probleme noi a consumatorilor (de exemplu, în ceea ce priveşte comerţul electronic şi pe internet) şi diferenţa în completarea domeniilor în care majoritatea statelor membre au luat măsuri, dar nu toate au acţionat la fel. În plus, este clar că o piaţă internă eficientă are nevoie de o politica privind protecţia consumatorilor la nivelul UE: în cazul în care funcţionează bine piaţa unică, acesta stimulează încrederea consumatorilor în tranzacţiile transfrontaliere. Dar, persoanele fizice trebuie să fie sigure că au informaţii suficient de exacte, înainte de a face achiziţii în alte ţări şi, de asemenea, ele trebuie să se bucure, de drepturi juridice clare atunci cînd tranzacţiile sînt eronate. Prin urmare, un set comun de reguli, garantează cetăţenilor UE, nivelul necesar de protecţie în întreaga piaţa a UE. Publicaţia recentă în UE “EUROPA 2020”67 merită o scurtă menţiune, în contextul orientărilor actuale privind protecţia consumatorilor. EUROPA 2020 propune trei priorităţi reciproce pentru Uniunea Europeană: • • • Creşterea inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare. Creştere durabilă: promovarea unei economii mai eficiente a resurselor mai ecologice şi mai competitive. Creşterea cuprinzătoare: promovarea unei economii cu o înaltă ocupare a forţei de muncă să asigure coeziunea socială şi teritorială.

În acest fel, UE a semnalat că se angajează pentru a ţine cont de evoluţiile economice şi sociale. Aceste schimbări sînt frecvent monitorizate prin intermediul unor instrumente de analiză şi consultanţă, inclusiv Cărţile Verzi, cercetări comparative etc. Una dintre cele mai importante instrumente în acest sens este recent inaugurat “Tabloul de bord al pieţelor de consum”. Aceasta este o iniţiativă în conformitate cu analiza pieţei unice, care abordează necesitatea de a fi mai receptiv la aşteptările cetăţenilor şi de a acorda o atenţie mai mare rezultatelor politicilor. Iniţiativa de monitorizare a “Tabloului de bord al pieţelor de consum” se bazează pe o abordare a două etape. În prima etapă Tabloul de bord al pieţelor de consum efectuează o examinare a pieţelor consumatorilor, în timp ce în a doua etapă pieţele
67

Comisia Europeană: “EUROPA 2020 — strategie inteligentă, inclusiv pentru o creştere durabilă”, (COM/2010/2020 final).

70

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

care sînt suspectate de disfuncţionalităţi sînt analizate în detalii. Tabloul de bord examinează cinci indicatori-cheie (plîngeri, preţuri, satisfacţie, schimbarea furnizorilor şi siguranţă) pentru a identifica disfuncţionalităţi ale pieţelor de consum care au nevoie de analize suplimentare. În sectoarele identificate ca nefuncţionale pentru consumatori, se efectuează analize aprofundate a pieţei specifice abordînd motivele eşecului şi sugerînd măsuri politice corespunzătoare. Direcţia progreselor înregistrate a Tabloul de bord în integrarea pieţei cu amănuntul este de referinţă pentru politicile68 şi pieţele naţionale de consum. Ediţiile recente a Tabloului de bord al peţelor de consum prezintă că69: Deşi piaţa internă de comerţ electronic este în creştere, dezvoltarea comerţului transfrontalier de pe Internet este limitat de o serie de obstacole. • • • Condiţiile economice actuale dificile au impact asupra mediilor naţionale de consum. Accesibilitatea de consum variază pe scară largă în UE. Comercianţii cu amănuntul supraestimează cunoştinţele lor referitor la legislaţia privind protecţia consumatorilor şi nu sînt de acord cu consumatorii cu privire la frecvenţa de practici înşelătoare sau frauduloase. Păţile pentru conturile curente şi de energie electrică au crescut în rerioada 2008– 2009. Cu toate acestea, tot mai mulţi şi mai mulţi consumatorii găsesc greu să compare ofertele de la diferiţi furnizori de servicii energetice şi financiare.

Desigur, protecţia consumatorilor rămîne strîns legată de nivelul general de dezvoltare economică. Astfel, uneori este perceput din afara UE că consumatorii europeni sînt protejăţi peste măsură pînă aproape de punctul de absurditate. O astfel de viziune este greşită, cu toate acestea, sînt luate în considerare atunci cînd lipsesc tarifele interne şi libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor. Apoi devine important, de a lua doar un exemplu real, — să se asigure că eliminarea de produse nesigure electrice de pe piaţă din Marea Britanie nu este urmată de plasarea bruscă a produselor nesigure interzise pe pieţele ţărilor vecine ca Irlanda şi Franţa. În astfel de situaţie, chiar dacă legislaţia şi politicile de protecţie a consumatorilor rămîne în mare parte sub controlul naţional, există un interes clar şi comun între statele membre ale UE, privind activitatea împreună pentru cele mai înalte standarde de protecţie a consumatorilor. Această situaţie foarte similară este valabilă pentru ţările care încep relaţiile comerciale cu ţările unde se aplică nivelurile de protecţie stricte şi rămîne un argument valid pentru dezvoltarea mecanismelor de protecţie fiind independente de venit sau variabile culturale.
68

69

Incepand cu anul 2010, tablou de bord al pieţelor de consum este publicat de două ori pe an. Editia de primavara este axată pe urmărirea integrării comerţului cu amănuntul pe piaţa internă şi analiza comparativă mediile naţională pentru protecţia consumatorilor. Editia de toamna efectuează o examinare a pieţelor de consum (aproximativ cincizeci) pentru a identifica care din ele nu corespunde rezultatelor aşteptate de către consumatorii europeni. Rezultatele editiei de toamna vor fi baza pentru lansarea unei analize aprofundate pentru a înţelege problemele care afectează o piaţă specifică de consum şi să propună soluţii. Tablou de bord al pieţelor de consum, Martie 2010, este accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/strategy/docs/3rd_edition_scoreboard_en.pdf

71

Revizuirea prevederilor legislaţiei UE
Uniunea Europeană a dezvoltat progresiv măsuri menite să protejeze interesele specifice ale consumatorilor. După cum s-a menţionat mai devreme, începînd cu mijlocul anilor 1970, UE a căutat să armonizeze măsurile naţionale în scopul de a garanta cetăţenilor europeni acelaşi nivel ridicat de protecţie pe întreaga piaţă unică. Domeniile în care această intervenţie a UE este mult mai relevantă sînt cele axate pe protecţia intereselor economice şi legale ale consumatorilor (contracte, sisteme de informare, reclame înşelătoare şi practicile comerciale, reprezentarea consumatorilor, cale de atac şi soluţionarea litigiilor) şi siguranţa consumatorilor (sănătatea consumatorilor, siguranţa produselor şi serviciilor, calitatea bunurilor şi serviciilor). Pe aceste probleme, în ultimii 30 de ani au fost adoptate peste 20 de Directive. Cu toate acestea, statele membre ale UE au adăugat, în mod necoordonat dea lungul anilor norme, făcînd protecţia consumatorilor în întreaga UE să constituie un mozaic de 27 de seturi de reguli diferite. Acesta este motivul pentru care, astăzi, Comisia lucrează la un program major de revizuire concentrat privind dreptul contractual cu obiectivul de simplificare, în special, a patru Directive UE existente care reprezintă drepturile consumatorilor într-un singur set de reguli (propuneri pentru Directiva privind drepturile consumatorilor70). Acest lucru este destinat pentru a stimula încrederea consumatorilor şi în acelaşi timp, pentru a reduce costurile de conformare, ambele fiind privite atît ca o barieră în calea de afaceri cît şi lipsind consumatorii de oferta la alegerea mai vastă şi mai competitivă. În această secţiune, revizuim Directivele UE în vigoare privind protecţia consumatorilor, cu o atenţie deosebită pentru acele domenii unde Republica Moldova probabil ar întreprinde în continuare angajamente privind armonizarea legislaţiei pentru următorii ani. Această revizuire consideră siguranţa produselor comercializate şi serviciile financiare şi contractuale ca măsuri de protecţie a consumatorilor. În timp ce alte Directive UE afectează în mod clar protecţia consumatorilor — de exemplu, legislaţia substanţială a UE în domenii precum siguranţa jucăriilor, energie, transport, etichetarea textilelor, produse cosmetice, legislaţia privind concurenţa, standarde şi metrologie, calitatea mediului (apă pentru scăldat, etc) — aici se pune accentul pe măsuri prioritare. Prin urmare, anumită legislaţie a UE nu este inclusă, deoarece probabil armonizarea legislaţiei în contianure în Moldova71 nu este posibil să fie fundamentală în termen scurt şi mediu.

70

71

Propunerile pentru Directiva Parlamentului European şi a Consiliului privind drepturile consumatorilor {SEC(2008) 2544} {SEC(2008) 2545} {SEC(2008) 2547} /* COM/2008/0614 final — COD 2008/0196. Un alt motiv pentru unele excluderi aici este faptul că subiectele (cum ar fi concurenţa, siguranţa alimentară şi standardizare şi metrologie) sînt abordate separat în publicaţii dedicate Seriei a Legislaţiei pe Domenii.

72

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

SIGURANŢA PRODUSULUI Siguranţa produsului la general
Siguranţa generală a produselor introduse pe piaţă este garantată de legislaţia UE, în scopul de a asigura un nivel înalt şi consecvent de protecţie pentru sănătatea şi siguranţa consumatorilor. De la începutul anilor 1990, UE şi-a concentrat atenţia prioritară specifică asupră acestui domeniu şi un reper major a fost adoptarea Directivei 92/59/CEE72. Ulterior, şi, luînd în considerare problemele specifice de piaţă şi experienţa dobîndită prin aplicarea Directivei respective, a fost adoptată în 2001 o nouă directivă, Directiva 2001/95/CE73. Noua Directivă privind siguranţa generală a produselor se aplică în absenţa unor dispoziţii specifice în regulamentele UE privind siguranţa produselor specifice sau în cazul în care legislaţia pe domeniu este insuficientă. În plus, Directiva se aplică fără a aduce atingere Directivei 85/374/CEE privind răspunderea pentru produse cu defecte74, în special în contextul drepturilor victimelor. Directiva din 2001 impune o cerinţă generală de siguranţă cu privire la orice produs introdus pe piaţă pentru consumatori sau presupusă de a fi utilizate de către aceştia, inclusiv toate produsele utilizate în cursul de furnizare a unui serviciu. Produsele Second-hand furnizate ca antichitaţi sau ca produse care urmează să fie reparate sau recondiţionate înainte de a fi utilizate nu sînt reglementate, astfel, furnizorul trebuie să informeze în mod clar persoana căreia îi furnizează produsul în acest sens. În plus, Directiva introduce un sistem de alertă rapidă pentru produsele care prezintă un risc grav (“RAPEX”), şi dispoziţii pentru produsele care urmează să fie retrase de pe piaţă, dacă acestea presupun să supună riscului sănătatea şi siguranţa consumatorilor. În conformitate cu Directiva, un produs sigur este unul care nu constituie o ameninţare sau doar o ameninţare redusă în conformitate cu natura utilizării acestuia şi care este acceptabil în vederea menţinerii unui nivel ridicat de protecţie pentru sănătatea şi siguranţa persoanelor. Un produs este considerat sigur o dată ce este în conformitate cu prevederile specific ale UE de reglementare a siguranţei sale. În absenţa unor astfel de prevederi, produsul trebuie să respecte reglementările naţionale specifice ale statului membru în care este comercializat sau vîndut, sau cu standardele naţionale voluntare, care transpun standardele europene. În lipsa acestora, conformitatea produsului este determinată în funcţie de următoarele considerente, în cazul în care acestea există: • •
72

standardele naţionale voluntare, care transpun standardele europene relevante; standardele stabilite în statele membre în care se comercializează produsul;
Directiva Consiliului 92/59/CEE din 29 iunie 1992 privind siguranţa general a produselor, JO L 228 din 11 august 1992. Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranţa generală a produselor, JO L 11 din 15 ianuarie 2002. Decizia nr. 768/2008/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 iulie 2008 privind un cadru comun pentru comercializarea produselor şi de abrogare a Deciziei 93/465/CEE a Consiliului.

73

74

73

• • • •

recomandările Comisiei Europene care stabilesc ghiduri privind evaluarea siguranţei produselor; codurile de bună practică în domeniul siguranţei produselor, în vigoare în sectorul respectiv; cele mai noi norme şi tehnologii; aşteptările rezonabile ale consumatorilor în privinţa siguranţei.

Producătorii trebuie să pună pe piaţă numai produse care sînt conforme cu cerinţele generale de siguranţă. În plus, ei trebuie să furnizeze consumatorilor informaţiile necesare, în scopul de a evalua riscurile cu privire la un produs75, în special în cazul în care acest lucru nu este direct evident fără avertizări adecvate, şi să ia măsurile necesare de precauţie pentru a evita astfel de riscuri (de exemplu, retragerea produselor de pe piaţă, informarea consumatorilor, retragerea produselor care care au fost deja furnizate consumatorilor, etc). De asemenea, Directiva clarifică faptul că prezenţa avertismentelor nu scuteşte nici o persoană de conformare cu cerinţe stabilite în Directivă. Distribuitorii sînt, de asemenea, obligaţi de a furniza produse care sînt conforme cu cerinţele generale de siguranţă, pentru a monitoriza siguranţa produselor de pe piaţă şi să furnizeze documentele necesare pentru a demonstra trasabilitatea produselor. Dacă un producător sau distribuitor descoperă că un produs este periculos, ei trebuie să informeze autorităţile competente şi, dacă este necesar, să coopereze cu ele. Această obligaţie de a informa autorităţile competente este clarificată în Anexa I a Directivei, care solicită informaţii cu privire la riscurile grave să includă cel puţin următoarele: • • • • informaţii care permit o identificare precisă a produsului sau a lotului de produse respectiv; o descriere completă a riscului prezentat de produsele respective; toate informaţiile disponibile relevante pentru trasabilitatea produsului; o descriere a acţiunii întreprinse pentru prevenirea riscurilor la adresa consumatorilor.

Statele membre sînt obligate să se asigure că producătorii şi distribuitorii îndeplinesc obligaţiile ce le revin. Acestea trebuie să dispună de autorităţi competente care sînt responsabile pentru supravegherea corespunderii produsului cu cerinţele de siguranţă şi de aplicare a măsurilor necesare în ceea ce priveşte produsele cu risc sporit (de exemplu, interzicerea comercializării a astfel de produse). În plus, statele membre sînt obligate să stabilească penalităţi eficiente, proporţionale şi descurajatoare, aplicabile în cazul încălcării dispoziţiilor naţionale adoptate în conformitate cu Directiva şi să întreprindă măsurile necesare pentru a se asigura că acestea sînt implementate. De asemenea, Directiva stabileşte competenţele minime ale autorităţilor competente76.
75

76

Riscurile se referă la riscurile inerente într-un produs pe parcursul perioadei sale normale sau rezonabil previzibile de utilizare acestuia(articolul 5). Directiva 2001/95/EC, articolul 8.

74

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Comisia Europeană ia în considerare cerinţa generală de siguranţă în momentul definirii mandatelor pentru organizaţiile europene de standardizare şi, la publicarea referinţelor europene de standardizare în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, care trebuie să fie conforme cu standardele generale de siguranţă. Comisia gestionează sistemul rapid de schimb de informaţii RAPEX şi poate adopta “măsuri de urgenţă”, în cooperare cu statele membre ale UE, în conformitate cu articolul 13 a Directivei. În plus, Comisia se angajează să creeze o reţea europeană de siguranţă a produselor între autorităţile competente din statele membre ale UE, în scopul de a monitoriza piaţa produselor de consum, pentru consolidarea cooperării între autorităţile naţionale competente şi pentru a promova schimbul de informaţii şi expertiză. În cazul în care un produs constituie o ameninţare gravă de aşteptare pentru o acţiune rapidă, statul membru în cauză informează imediat Comisia cu privire la măsurile luate prin intermediul RAPEX, un sistem de schimb rapid de informaţii între statele membre şi Comisie. Procedurile de aplicare pentru RAPEX sînt descrise în anexa II al Directivei. Cînd folosesc sistemul RAPEX, statele membre trebuie să furnizeze Comisiei cel puţin următoarea informaţie77: • • informaţii care să permită identificarea produsului o descriere a riscului implicat, incluzînd un rezumat al rezultatelor oricăror teste/ analize şi al concluziilor acestora care sînt relevante pentru evaluarea nivelului riscului; detalii privind măsurile întreprinse; informaţii privind lanţurile de aprovizionare şi distribuţia produsului, în special în ţările de destinaţie.

• •

Comisia poate aproba, de asemenea, măsuri rapide la nivelul UE, atunci cînd este conştientă de faptul că un anumit produs reprezintă o ameninţare serioasă. După consultarea statelor membre, Comisia poate adopta decizii pe durata de un an, cu posibilitatea prelungirii acestei perioade suplimentare pe aceeaşi durată. În anumite cazuri, produsul în cauză este interzis de a fi exportat. Comisia este asistată de un comitet de reglementare privind siguranţa produselor de consum atunci cînd se aprobă “măsurile de urgenţă”, în conformitate cu articolul 13 din Directivă şi cu privire la deciziile referitoare la standardizare în conformitate cu articolul 4 din Directivă78. Comisia este, de asemenea, asistată de un comitet consultativ privind siguranţa produselor de consum responsabilă pentru alte aspecte ale directivei. Cadrului juridic este stabilit în conformitate cu cele două Directive succesive privind siguranţa generală a produselor (Directiva 92/59/CE şi 2001/95/CE) care, a construit, în aproape două decenii, un sistem care favorizează o cultură generală că toate produsele
77 78

Prin completarea formularului standard menţionat la punctul 3 din anexa II din Directiva 2001/95/EC. În temeiul articolului 4 din directivă, Comisia poate solicita organismelor europene de standardizare să elaboreze standarde în interesul siguranţei generale a produselor.

75

de consum trebuie să fie sigure, şi integrează rolul standardelor europene pentru produsele de altfel nearmonizate Două Decizii ale Comisiei oferă o bună ilustrare a acestui sistem în practică: • Decizia Comisiei 2009/251/CE79 solicită statelor membre UE să se asigure că produsele care conţin produsul biocid dimetil fumarat nu sînt introduse sau puse la dispoziţie pe piaţă. Dimetil fumaratul sau DMF este o substanţă uneori utilizat pentru prevenirea mucegaiului la stocatea pielii, dar care poate duce la eruptii eczeme atunci cînd mici urmele rămase sînt lăsate pe produse, cum ar fi pantofii sau mobilier din piele la punctul de vînzare către consumatori. Prezenta decizie a urmat o serie de cazuri în ultimii ani, care implică importurile UE din China; Decizia 2006/502/CE80 a Comisiei solicită statelor membre ale UE să ia măsuri pentru a se asigura că doar brichetele care sînt de siguranţă pentru copii sînt introduse pe piaţă şi să interzică introducerea pe piaţă a brichetelor fantezie. Aceasta a fost adoptată pentru prevenirea accidentelor în utilizarea / abuz a brichetelor de către copii şi să interzică brichetele care semăna cu jucării.

Unele informaţii importante suplimentare cu privire la această problemă sînt cuprinse în Raportul Comisiei din 2009 privind punerea în aplicare a Directivei 2001/95/CE81. Conform acestui Raport, eficienţa cadrului UE pentru siguranţa produselor a crescut prin implementarea Directivei 2001/95/CE. Sistemul European informaţiilor şi de alertă a permis retragerea de pe piaţă a unui număr mare de produse periculoase, iar acum manipulează cu peste 1000 de notificări pe an. Cele mai frecvente produse în sistemul RAPEX (reprezentînd peste 50% din notificări) sînt articole destinate copiilor (jucării şi echipamente pentru copii) şi produsele electrice (de exemplu, aparate de uz casnic, echipamente de iluminat). În plus, riscurile cele mai frecvente implicate se referă la un prejudiciu, sufocare şi şoc electric, urmate de arsuri, incendii, asfixiere şi riscuri chimice. Raportul subliniază că riscurile pe termen lung, cum ar fi cele care decurg din expunerea la anumite substanţe chimice, sînt mai dificil de detectat şi de a evalua efectele periculoase, deoarece nu sînt imediat evidente. În cautarea modalităţilor de a îmbunătăţi RAPEX, Raportul identifică priorităţile în domeniile: • siguranţei produselor de consum, în special din perspectiva de trasabilitate, prin consolidarea împuternicirilor producător sau distribuitor obligaţia de a identifica produsele;
Decizia Comisiei 2009/251/CE din 17 martie 2009 prin care se solicită statelor membre să se asigure că produsele care conţin produsul biocid dimetil fumarat nu sînt introduse sau puse la dispoziţie pe piaţă JO L 74 din 20 martie 2009. Decizia Comisiei 2006/502/CE din 11 mai 2006 de obligare a statelor membre să adopte măsuri prin care să se asigure că nu se pot introduce pe piaţă decît brichete cu caracteristici de siguranţă pentru copii şi să interzică introducerea pe piaţă a brichetelor fantezie, JO L 198 din 20 iulie 2006. Comisia Europeană: “Raportul Comisiei către Parlamentul European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind punerea în aplicare a Directivei 2001/95/CE privind siguranţa generală a produselor”, COM (2008) 905 final — Nepublicată în Jurnalul Oficial. Acest raport a fost întocmit în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) a directivei.

79

80

81

76

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

supravegherea pieţei, datorită coordonarii mai bune între statele membre ale UE bazate pe schimbul de informaţii şi bunele practici (inclusiv în domeniul cooperării vamale), şi prin deschiderea sistemului RAPEX participării organizaţiilor internaţionale, regionale sau naţionale ţărilor terţe; standardizarea, prin simplificarea procedurilor privind anumite categorii de produse, şi prin stabilirea unei prezumţii de conformitate a acestor standarde cu cerinţele generale de siguranţă; măsurile de urgenţă luate în cadrul sistemului de alertă rapidă, care pot fi făcute definitive, în scopul de a asigura retragerea produselor periculoase.

Alerte recurente privind siguranţa produsului, fie de relevanţă globale sau regionale, au făcut clar faptul că UE are nevoie acum de un sistem care oferă mai rapid, eficient şi consecvent în întreaga UE şi care, în acelaşi timp, este suficient de flexibil pentru a se adapta la problemele de globalizare şi continuă să contribuie la asigurarea produselor sigure pe piaţa internă a UE. Pentru a răspunde acestor probleme Directoratul General de Sănătate şi Protecţia Consumatorilor a lansat o consultare publică privind revizuirea actualei Directive 2001/95/CE82 privind siguranţa generală a produselor.

Informaţia despre produse
În contextul de siguranţa generală a produselor, alte directive sînt potenţial relevante pentru angajamentele Republicii Moldova privind armonizarea legislaţiei referitoare la protecţia consumatorilor la standardele UE. Acestea includ Directiva Consiliului 87/357/CEE care se referă la producerea, comercializarea, importul şi exportul de produse care pot fi confundate cu produsele alimentare şi pun în pericol sănătatea sau siguranţa consumatorilor83. Directiva prevede că statele membre trebuie să aplice toate măsurile necesare pentru interzicerea comercializării, importului, producerii sau exportării de produse care, deşi nu sînt produse alimentare, au o formă, miros, culoare, aspect, ambalaj, etichetă, volum sau dimensiune, făcînd probabil ca consumatorii, în special copii, să le confunde cu produsele alimentare şi, în consecinţă, să le pună în gură, sau să sugă sau înghită, caz în care ar putea fi periculoase şi pot provoca, de exemplu, sufocare, otrăvire, perforarea sau obturarea tractului digestiv. Astfel, statele membre sînt obligate să se asigure că controalele sînt efectuate asupra produselor de pe piaţă pentru a asigura că nici un produs care se încadrează în domeniul de aplicare al prezentei Directive nu este comercializat. Acestea sînt, de asemenea, obligate să aplice toate măsurile necesare pentru a se asigura că autorităţile lor competente să retragă sau să cauzeze retragerea de pe piaţă orice produs care intră sub incidenţa prezentei Directive.
82 83

Perioada de consultare: din 18 mai 2010 pînă la 20 august 2010. Directiva Consiliului 87/357/CEE din 25 iunie 1987 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la produsele care, nefiind ceea ce par a fi, pot pune în pericol sănătatea sau siguranţa consumatorilor, JO L 192 din 11 iulie 1987.

77

MARKETING
În continuare, un organism semnificativ a legislaţiei UE privind politicile referitoare la protecţia consumatorilor în UE de informare a consumatorilor se referă la Acquis-ul Comunitar. Ideea generală este că economia de piaţă funcţionează mai bine atunci cînd disponibilitatea informaţiilor referitoare la produsul important şi fiabilitatea informaţiilor disponibile consumatorilor sînt consolidate de lege. În consecinţă, acest domeniu al politicilor şi legislaţiei UE se referă la normele de etichetare, afişarea preţurilor şi creanţele de publicitate şi informare. Desigur, aceasta rămîne în responsabilitatea personală a consumatorilor să utilizeze aceste informaţii raţionale — acest lucru nu poate fi legiferat. În plus, legislaţia şi politicile UE de protecţie a consumatorilor nu se referă la scăderea bunăstării consumatorilor, care probabil derivă din volumul mare de publicitate în multe domenii (de exemplu, pentru a acorda suport imaginii de brand), care este direct trecut la consumator în preţul bunurilor sau serviciilor.

Etichhetarea şi indicarea preţurilor
Etichetarea produselor în interesul consumatorilor este acoperită de legislaţia UE în ceea ce priveşte aparatele de uz casnic84, băuturi85, încălţăminte86, produse cosmetice87, etichetarea produselor alimentare88, etichetarea nutriţională89, etichetarea produselor cultivate ecologic90, produse medicamentoase91, substanţelor şi preparatelor periculoase92,
84

85

86

87

88

89

90

91

92

Originalul acestei măsuri a fost Directiva 92/75/CEE a Consiliului din 22 septembrie 1992 privind indicarea, prin etichetare şi informaţii standard despre produs, a consumului de energie şi de alte resurse la aparatele de uz casnic, JO L 297, din13 octombrie 1992; acest lucru este în reformare ca Directiva 2010/30/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 2010 privind indicarea, prin etichetare şi informaţii standard despre produs, a consumului de energie şi de alte resurse al produselor cu impact energetic, JO L 153 din 18 iunie 2010). Directiva Comisiei din 15 aprilie 1987 privind menţionarea tăriei alcoolice în volume în etichetarea băuturilor alcoolice destinate consumatorului final, JO L 113, 30 aprilie 1987*. Directiva 94/11/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 martie 1994 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre referitoare la etichetarea materialelor folosite la producerea principalelor componente ale articolelor de încălţăminte destinate vînzării către consumatori, JO L 100, 19 aprilie 1994 şi JO L 47, 24 februarie 1996 modificată de Directiva Consiliului 2006/96/CE din 20 noiembrie 2006, JO L 363 din 20 decembrie 2006. Directiva Consiliului 76/768/CEE din 27 iulie 1976 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la produsele cosmetice, JO L 262 din 27 septembrie 1976 modificată şi acum înlocuită cu efect din 2013 Regulamentul (CE) nr. 1223/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind produsele cosmetice, JO L 342 din 22 decembrie 2009. Directiva 2000/13/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 martie 2000 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la etichetarea şi prezentarea produselor alimentare, precum şi la publicitatea acestora, JO L 109 din 6 mai 2000, după cum a fost modificat pînă în 2007*. Directiva Consiliului 90/496/CEE din 24 septembrie 1990 privind indicarea valorii nutritive pe etichetele produselor alimentare JO L 276 din 6 octombrie 1990 ca modificată pînă în 2008*. Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91, JO L 189 din 20 iulie.2007. Original sub Directiva Consiliului 92/27/CEE din 31 martie 1992 privind etichetarea produselor medicinale peentru uz uman şi prospectele din ambalaje, JO L 113, 30 aprilie 1992, care este în prezent abrogată şi actualizată prin Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 noiembrie 2001 privind codul comunitar cu privire la medicamentele de uz uman, JO L 311 din 28 noiembrie 2001. Regulamentul (CE) nr. 1272/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 decembrie 2008 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi a amestecurilor, de modificare şi de abrogare a Directivelor 67/548/CEE şi 1999/45/CE, precum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1907/2006, JO L 353 din 31 decembrie 2008.

78

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

denumirile fibrelor textile93 şi consumul de carburant al maşinilor noi94. În plus, o serie de Directive acoperă ambalarea produselor (de exemplu, lichide pre-ambalate95, alimentele congelate rapid96 şi şi alte alimente preambalate97). Alte reguli ale UE reglementează indicaţii speciale de etichetare (inclusiv a denumirilor de origine98, “etichetarea ecologică UE99 “şi marcajul de conformitate cu cerinţele UE100), precum şi aspectele particulare de etichetare a preţurilor — preţurile pentru produsele alimentare101 nealimentare102 . De o importanţă deosebită aici este Directiva 98/6/CE privind protecţia consumatorilor în indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor103, care a abrogat două Directive anterioare (Directiva 79/581/CEE şi Directiva 88/314/CEE), privind afişarea preţurilor pentru anumite produsele alimentare şi nealimentare, respectiv, în scopul de a garanta un nivel
93

94

95

96

97

98

99

100

101

102

103

Iniţial în conformitate cu Directiva 96/74/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind denumirile textilelor, JO L 32 din 3 februarie 1997; în prezent Directiva 2008/121/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind denumirile textilelor, JO L 19 din 23 ianuarie 2009. Directiva 1999/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 1999 privind disponibilitatea informaţiilor cu privire la consumul de carburant şi emisiile de CO2 în ceea ce priveşte comercializarea autoturismelor noi, JO L 12 din 18 decembrie 1999. Iniţial, în conformitate cu Directiva 75/106/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1974 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la preambalarea, în funcţie de volum a anumitor lichide preambalate, JO L 42 din 15 februarie 1975, astfel cum a fost modificată; acum Directiva 2007/45/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a normelor privind cantităţile nominale pentru produsele preambalate, de abrogare a Directivelor 75/106/CEE şi 80/232/CEE, şi de modificare a Directivei 76/211 / CEE, JO L 247 din 21 septembrie 2007. Directiva 89/108/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre referitoare la alimentele congelate rapid destinate consumului uman, JO L 40 din 11 februarie 1989 a fost modificat (Versiunea consolidată în JO L 108 din 12 decembrie 2008). Iniţial, în conformitate cu Directiva 76/211/CEE a Consiliului din 20 ianuarie 1976 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la preambalarea, în funcţie de greutate sau de volum a anumitor produse pre-ambalate, JO L 46 din 21 februarie 1976, a fost modificat de către Comisie Directiva 78/891/CEE din 28 septembrie 1978, JO L 311 din 4 noiembrie 1978. Acest lucru este în prezent înlocuit de Directiva 2007/45/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a normelor privind cantităţile nominale pentru produsele preambalate, de abrogare a Directivelor 75/106/CEE şi 80/232/CEE, şi de modificare a Directiva 76/211/CEE a Consiliului, JO L 247 din 21 septembrie 2007. A se vedea R. Moody et. Al: “Agricultură legislaţie şi Politica privind alimentele — Armonizarea legislaţiei la standardele UE în Republica Moldova”, publicat în iulie 2010, ca parte a prezentei serii privind Ghidurile referitoare la armonizarea legislaţiei pe domenii. Regulamentul (CE) nr 66/2010 al Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind eticheta ecologică UE, JO L 27 din 30 ianuarie 2010. O publicaţie viitoare a prezentei serii privind Ghidurile referitoare la armonizarea legislaţiei pe domenii se va referi la Legislaţia şi Politica Mediului în contextul angajamentelor Republicii Moldova privind armonizarea legislaţiei. A se vedea R. Wheatley: “Standarde tehnice si calitatea legislaţiei şi politicii Infrastructurii — Armonizarea legisţatiei la standardele UE în Republica Moldova“, publicat în septembrie 2010, ca parte a prezentei serii privind Ghidurile referitoare la armonizarea legislaţiei pe domenii. Directiva 98/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor, JO L 80 din 18 martie 1998. Iniţial, în conformitate cu Directiva Consiliului 88/314/CEE din 7 iunie 1988 privind protecţia consumatorilor în indicarea preţurilor pentru produsele nealimentare, JO L 142 din 9 iunie 1988, mai tîrziu a fost modificată prin Directiva 95/58/CE a Consiliului din 29 noiembrie 1995, JO L 299 din 12 decembrie 1995, în prezent, de asemenea, reglementate de Directiva 98/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor, JO L 80 din 18 martie 1998. Directiva 98/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor, JO L 80 din 18 martie 1998.

79

ridicat de protecţie cu privire la informaţii exacte, transparente şi clare consumatorilor despre preţurile produselor care le sînt oferite. Obligaţia de a indica preţul de vînzare şi preţul unitar contribuie substanţial la o bună informare a consumatorilor, deoarece acesta este cel mai uşor mod de a permite consumatorilor să evalueze şi să compare preţul produselor într-o manieră optimă şi, prin urmare, să facă alegeri informate pe baza unor simple comparaţii. Directiva stabileşte o obligaţie generală de a indica atît preţul de vînzare cît şi preţul unitar pentru toate produsele, cu excepţia produselor vîndute în vrac, în cazul în care preţul de vînzare nu poate fi determinat pînă cînd consumatorul nu indică ce cantitate de produs este necesară. În sensul prezentei Directive, “preţul de vînzare” înseamnă preţul final al unei unităţi a produsului, sau al unei cantităţi date din produs, inclusiv TVA şi toate celelalte taxe; “preţul unitar” înseamnă preţul final, inclusiv TVA şi toate alte taxe, pentru un kilogram, un litru, un metru, un metru pătrat sau un metru cub din produs sau pentru o unitate cantitativă unică diferită care este pe scară largă şi în mod obişnuit în statul membru al UE în cauză, în comercializarea de produse specifice; şi “produse vîndute în vrac” înseamnă produse care nu sînt pre-ambalate şi sînt măsurate în prezenţa consumatorului. În conformitate cu articolul 3 din Directiva 98/6/CE, preţul de vînzare şi preţul unitar trebuie să fie indicat pentru toate produsele şi preţul unitar nu trebuie indicat în cazul în care acesta este identic cu preţul de vînzare. Orice publicitate care menţionează preţul de vînzare al produselor este, de asemenea, obligaţia de a indica preţul unitar. Pentru produsele vîndute în vrac, trebuie să fie indicat doar preţul unitar. Articolul 4 prevede ca preţul de vînzare şi preţul unitar să fie clare, uşor de identificat şi lizibile. Statele membre pot limita prevedea referitoare la numărul maxim de preţuri care trebuie indicat. Mai mult decît atît, în cazul în care dispoziţiile naţionale şi comunitare prevăd indicarea greutăţii nete şi a greutăţii nete uscate pentru anumite produse pre-ambalate, este suficient în sensul Directivei pentru a indica preţul unitar al greutăţii nete uscate În acelaşi timp, statele membre ale UE pot renunţa la obligaţia de a indica preţul unitar al produselor pentru care respectiva indicare nu ar fi utilă din cauza naturii sau destinaţiei produselor sau în cazul în care preţul unitar ar putea să provoace confuzie În concluzie, trebuie menţionat că, în 2006, Comisia a lansat o comunicare către Consiliu şi Parlament cu privire la punerea în aplicare a Directivei 1998/6/EC cu scopul de a examina modul în care statele membre au pus în aplicare Directiva104. Acest lucru notează, printre altele, că: •
104

Un studiu efectuat de către Comisie, arată un acord larg că Directiva a contribuit la creşterea protecţiei intereselor economice ale consumatorilor, deşi amploarea
Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European privind punerea în aplicare a Directivei 1998/6/ EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor, Bruxelles, 21.6 0.2006 COM (2006) 325 final (http:// ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/price_ind/comm_21062006_en.pdf)

80

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

reală a impactului acesteia rămîne neclar; • Legile naţionale de punere în aplicare a Directivei sînt pentru unele aspecte divergente în mod semnificativ în timp ce pentru unele prevederi, marea majoritate a statelor membre au adoptat aceleaşi soluţii normative la nivel naţional; Statele membre ale UE pot cere indicaţii suplimentare cu privire la ce produse sau categorii de produse pot fi supuse şi / sau scutite de la obligaţia de a indica preţul unitar.

Regulamentul privind publicitatea şi practicile comerciale neloiale Publicitatea
Legislaţia UE privind publicitatea a fost prevăzută pentru prima dată în Directiva 84/450/ CEE şi Directiva 97/55/CE care se referă la publicitatea înşelătoare105 şi comparativă. În determinarea dacă publicitatea este înşelătoare, statele membre ale UE sînt obligate să ia în considerare caracteristicile bunurilor sau serviciilor, preţul, condiţiile de furnizare de bunuri sau prestarea de servicii şi natura, calităţile şi drepturile agentului de publicitate. Publicitatea comparativa este specific definită ca “orice publicitate care, în mod explicit sau implicit identifică un concurent sau bunuri ori servicii oferite de un concurent”. În ceea ce priveşte publicitatea înşelătoare, statele membre erau obligate să se asigure că persoanele sau organizaţiile cu un interes legitim în solicitare de publicitate să li se permită să să atace în instanţa de judecată împotriva publicităţii înşelătoare şi / sau de a aduce publicitatea în faţa unui organ administrativ competent să se pronunţe cu privire la reclamaţii sau să demareze procedurile legale corespunzătoare. În plus, statele membre, chiar fără o dovadă de pierderi sau prejudicii efective sau a neglijenţei intenţionate din partea agentului de publicitate, au fost obligate să dea instanţelor judecătoreşti sau organelor administrative competenţe care îi autorizează să emită ordine de retragere a publicităţii înşelătoare sau iniţieze procedurile corespunzătoare în acest scop şi competenţa de a interzice publicitatea înşelătoare sau demareze procedurile corespunzătoare în acest scop. În plus, statele membre au avut opţiunea de a autoriza instanţele judecătoreşti sau organele administrative de a solicita un amendament la o publicitate sau decizia de a retrage publicitatea înşelătoare. Directiva nu exclude controlul voluntar al publicităţii înşelătoare de către organismele de autoreglementare în cazul în care astfel de mijloace de atac sînt prevăzute, în plus, faţă de instanţă sau proceduri administrative. În cele din urmă, Directiva cere ca instanţele judecătoreşti sau organele administrative ale statelor membre să dispună de putere suficientă pentru a investiga, dacă este necesar, că agentul de publicitate dispune de exactităţii materiale a faptelor conţinute în publicitate şi să considere afirmaţiile de fapt în publicitate ca fiind inexacte, în cazul în care dovezile solicitate sînt insuficiente sau lipsesc.
105

Directiva 84/450/CEE a Consiliului din 10 septembrie 1984 privind armonizarea actelor legislaţive şi a actelor administrative ale statelor membre referitoare la publicitatea înşelătoare, JO L 250 din 19 septembrie 1984 cum a fost modificată pentru a include publicitatea comparativă de către Parlamentul European şi a Consiliului Directiva 97/55/CE din 6 octombrie 1997, JO L 290, 23 octombrie 1997.

81

Publicitatea comparativă a fost iniţial denumită ca publicitate “neloială” şi dezvoltarea normelor UE a fost amînată pentru o perioadă lungă de timp (aproximativ 13 ani), din cauza diferenţelor culturale şi subiective de opinie cu privire la problemele calitative în publicitate şi unele preocupări cu privire la limitarea dreptului de libertate la exprimare. În conformitate cu dispoziţiile suplimentare privind publicitatea comparativă, astfel de publicitate a fost permisă în temeiul Directivei 97/55/CE, în cazul în care sînt îndeplinite următoarele condiţii: • • • • • • • nu este înşelătoare; compară bunuri sau servicii care răspund aceloraşi nevoi sau sînt destinate aceloraşi scopuri; compară, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici materiale, relevante, verificabile şi reprezentative ale acelor bunuri sau servicii, care pot include şi preţul; nu creează confuzie pe piaţă între persoana care publică reclama şi un concurent; nu discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri, servicii, activităţi sau situaţia unui concurent; în cazul produselor cu denumire de origine, se referă în fiecare caz la produse cu aceeaşi denumire; nu profită în mod neloial de reputaţia unei mărci, a unei denumiri comerciale sau a altor semne distinctive ale unui concurent ori a denumirii de origine a produselor concurente; nu prezintă bunuri sau servicii ca imitaţii sau reproduceri ale bunurilor sau serviciilor purtînd o marcă protejată sau o denumire comercială protejată.

Aceste Directive de publicitate au fost modificate în mai multe rînduri şi sînt consolidate în prezent în Directiva 2006/114/CE106, din decembrie 2006.

Practicile comerciale neloiale
Începînd cu anul 2007, prevederile Directivelor cu privire la publicitate s-au limitat la publicitatea între organizaţii comerciale, iar conţinutul lor de protecţie a consumatorilor este în prezent tratat prin (încorporarea anumitor dispoziţii din Directiva publicităţii înşelătoare în tranzacţiile efectuate între organizaţiile comerciale şi consumatori), împreună cu alte probleme, în interdicţia privind practicile comerciale neloiale de către mediul de afceri în relaţiile lor cu consumatorii pe întreg teritoriul Uniunii Europene, sînt prevăzute în Directiva 2005/29/CE107 — “Directiva privind practicile comerciale neloiale”.
106

107

Directiva 97/55/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 octombrie 1997 de modificare a Directivei 84/450/CEE privind publicitatea înşelătoare cu scopul de a include publicitatea comparativă, JO L 376 din 27 decembrie 2006. Directiva privind practicile comerciale neloiale din 11 mai 2005, privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor faţă de consumatori în cadrul pieţei interne şi de modificare a Directivelor 84/450/CEE, 97/7/CE, 98/27/CE şi 2002/65/CE şi a Regulamentului (CE) nr 2006/2004. Această directivă-cadru este o că continuare la Cartea Verde din 2001 privind protecţia consumatorilor şi Cartea Verde publicată în 2002. În plus, faţă de garanţiile oferite consumatorului, aceasta permite dezvoltarea mai uşoară a schimburilor comerciale transfrontaliere în cadrul pieţei interne.

82

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Directiva privind practicile comerciale neloiale de asemenea modifică Directiva 97/7/CE108 privind protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte contractele încheiate la distanţă şi Directiva 2002/65/CE109 privind vînzarea la distanţă de servicii financiare. În sensul Directivei, conceptul de “practici comerciale” se referă la activităţile legate de promovarea, vînzarea sau furnizarea unui produs către consumatori. Aceasta cuprinde orice act, omisiune, comportament, reprezentare sau comunicare comercială — inclusiv publicitatea şi comercializarea — care este efectuată de către un comerciant. Dacă este neloială, aceasta înseamnă că este considerată a fi inacceptabilă în ceea ce priveşte consumatorul, în conformitate cu criteriile specificate. Practicile comerciale neloiale includ practici înşelătoare şi agresive şi practicile care utilizează constrîngerea ca un mijloc de a vinde. În plus, două categorii principale de practici comerciale neloiale — “înşelătoare” şi “agresive” — sînt descrise în detaliii mai minuţioase.

Practici înselătoare
O practică comercială se consideră înelătoare în cazul în care: • În oricare dintre situaţii, determină sau conţine informaţii false şi, în consecinţă, este mincinoasă sau • În orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informaţia este corectă şi • poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat-o în altă situaţie. Criteriile sînt obiective, astfel nu este nevoie să se demonstreze faptul că un consumator de fapt a fost înşelat. Posibilitatea de fraudare singură poate fi considerată înşelătoare, în cazul în care, de asemenea, sînt prezente alte elemente. Nu este nevoie să se demonstreze o pierdere financiară. Omisiuni înşelătoare în temeiul directivei se referă la faptul că consumatorii au nevoie de informaţii pentru a face alegeri informate. Un comerciant trebuie să furnizeze informaţii materiale de care consumatorii în mediu are nevoie. În această privinţă, se consideră a fi înşelaciune să: • omite o informaţie semnificativă de care consumatorul mediu are nevoie în contextul respectiv pentru a lua o decizie comercială în cunoştinţă de cauză;

108

109

Directiva 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor la distanţă — Declaraţia Consiliului şi a Parlamentul articolului 6 alineatul (1) — Declaraţia de către Comisie articolului 3 alineatul (1), prima liniuţă, JO L 144 din 4 iunie 1997. Prezenta directivă este analizată mai tîrziu în acest capitol. Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanţă a serviciilor financiare de consum şi de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului şi a Directivelor 97/7/CE şi 98/27/CE, JO L 271 din 9 octombrie 2002. Prezenta directivă este de asemenea analizată ulterior în acest capitol.

83

• •

ascunde sau sigură informaţie semnificativă într-o manieră neclară, neinteligibilă, ambiguă sau nepotrivită; sau dacă nu îşi declară intenţia comercială adevărată în cazul în care aceasta nu reiese deja din context.

Atunci cînd se evaluează practicile pentru omisiuni, ceea ce contează este efectul de practici comerciale în toate elementele sale, inclusiv prezentarea şi informaţiile trebuie să fie afişate în mod clar: prezentările obscure echivalează cu omisiune de a informa. Un număr limitat de elemente a informaţiei de bază sînt necesare pentru “invitaţiia de procurare” (de exemplu, caracteristicile produsului, adresa şi identitatea comerciantului şi preţul cu toate taxele incluse). Astfel, marca generală sau un produs de marketing bine cunoscut nu ar trebui să includă aceste informaţii.

Practici comerciale agresive
O practică este considerată agresivă dacă libertatea consumatorului mediu de alegere sau conduită este în mod semnificativ afectată. Directiva conţine o listă de criterii pentru a determina dacă o practică comercială foloseşte hărţuirea, constrîngerea, inclusiv forţa fizică sau influenţa nejustificată. “Influenţă nejustificată” înseamnă “înseamnă exploatarea unei poziţii de putere în raport cu consumatorul pentru a aplica o presiune asupra acestuia, chiar şi fără a recurge la forţa fizică sau a ameninţa cu aceasta, într-o manieră care reduce semnificativ abilitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză.” De fapt, marea majoritate a practicilor care ar putea fi considerate neloiale ar cădea sub incidenţa acestor dispoziţii. Atunci cînd se aplică prevederile de mai sus, practicile sînt evaluate în funcţie de efectul pe care îl au, sau sînt susceptibile de a avea asupra consumatorilor în mediu. În plus, UE oferă acelaşi nivel de protecţie pentru toţi consumatorii, indiferent de locul de comercializare sau cumpărare în UE. În special, aceasta protejează consumatorii mai vulnerabili, cum ar fi copiii, împotriva publicităţii care în mod direct îi încurajează să cumpere. Directiva se aplică tuturor tranzacţiilor de la organizaţii comerciale către consumatori, prin care consumatorii sînt influenţaţi de o practică comercială neloială care afectează deciziile privind achiziţionarea sau neachiziţionarea unui produs, libertatea de a alege în caz de cumpărare şi asupra deciziilor cu privire la exerciarea sau neexercitarea unui drept contractual. Ar trebui subliniat faptul că prezenta Directivă armonizează complet legislaţia în acest domeniu prin crearea unei interdicţii generale. În timp ce de la caz la caz, evaluarea practicilor neloiale de către autorităţile naţionale competente apare în interpretarea Directivei, 84

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

statele membre nu au opţiunea de a utiliza clauzele minime prevăzute de alte Directive de a impune dispoziţii suplimentare în domeniul coordonat de prezenta Directivă. În litigii care implică Directiva, acest aspect a fost clarificat de către CEJ.

Cazul C–304/08: Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs eV c/ Plus Warenhandelsgesellschaft mbH110
Statele membre interzic alte practicile înafară de cele pe deplin armonizate în condormitae cu directivă privind practicile comerciale neloiale — Legislaţia naţională germană conţinea o interdicţie, în principiu, a practicilor comerciale care fac participarea consumatorilor la o loterie condiţionată de achiziţionarea de bunuri sau utilizarea serviciilor. CEJ a susţinut că, prin stabilirea acestei interdicţii germania nu îndeplineşte cerinţele Directivei 2005/29. În plus, Curtea a considerat că legislaţia germană a încălcat articolul 4 din Directiva 2005/29, care interzice în mod expres statelor membre să menţină sau să adopte măsuri naţionale mai stricte, chiar şi în cazul în care aceste măsuri sînt menite să asigure un nivel mai ridicat de protecţie a consumatorilor. În consecinţă, CEJ a stabilit că Directiva 2005/29 se opune unei interziceri a ofertelor comerciale, care cuplează procesul de procurare de bunuri sau utilizarea serviciilor la participarea consumatorilor la un concurs cu premii sau loterie. Una dintre inovaţiile prezentei Directive este introducerea conceptului de consumator mediu. În acest sens, Directiva urmează o orientare a Curţii Europene de Justiţie111. Consumatorul mediu, după cum este interpretat de Curtea Europeană de Justiţie, este “destul de bine informat şi suficient de atent şi de avizat”, luînd în considerare factorii sociali, culturali şi lingvistici. Mai mult decît atît, acest criteriu este ajustat atunci cînd o practică comercială vizează în mod specific un anumit grup (de exemplu, copii), caz în care membrul mediu al acestui grup devine punctul de referinţă. Directiva 2005/29 stabileşte criteriile generale pentru a determina dacă o practică comercială este neloială, în scopul de a stabili un număr limitat de practici necinstite interzise în întreaga UE. Aceste criterii se aplică în cazul în care practică este contrară cerinţelor diligenţei profesionale şi în cazul în care denaturează material sau ar putea denatura material
110 Cazul C–304/08: Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs eV c/ Plus Warenhandelsgesellschaft mbH, Judgment of 14 January 2010, not yet reported. 111 Cazul C–220/98 (from 13.1.2000) — Estée Lauder Cosmetics GmbH & Co. OHG contro Lancaster Group GmbH ECR (2000) I–00117. Acest caz a fost luat de Estée Lauder înpotriva Lancaster which care comercializa o cremă fermizantă pentru piele, denumirea căreia incorpora termenul de ‘lifting‘. Estée Lauder a solicitat un ordin de restrictie Lancaster de la angazarea privind marketingul comercial, distributie si promovare a produsului şi au susţinut că în procedurile naţionale termenul ‘lifting‘ a fost înşelător (şi a încălcat Directivă 76/768/ EEC) astfel cum acesta a dat cumpărători impresia că utilizarea produsului ar obţine rezultate de durată identice sau comparabile cu liftingul chirurgical. CEJ a susţinut că Tratatul CE şi directiva nu se opune aplicării unei reglementări naţionale care interzice importul şi comercializarea unui produs cosmetic al cărui nume încorporează termenul de “lifting” — “în cazurile în care consumatorul mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, este indus în eroare cu acest nume, crezînd că că produsul posedă caracteristici pe care nu le are“. Cu toate acestea, este de competenţa instanţei naţionale să decidă, avînd în vedere aşteptările prezumate ale consumatorului mediu, dacă numele este înşelător.

85

semnificativ comportamentul consumatorului mediu. O practică comercială poate să inducă în eroare prin oferirea unui comision sau prin omisiune. O practică este înşelătoare prin omisiune dacă nu reuşeşte să furnizeze informaţiile minime sau informaţii factuale de care consumatorul mediu are nevoie înainte de procurare. Acesta stabileşte în consecinţă, o listă a informaţiilor de care consumatorii au nevoie înainte de procurare, de exemplu, principalele caracteristici ale produsului, preţul (inclusiv taxele), costurile de livrare (dacă este cazul), precum şi dreptul de retragere. Potrivit Directivei, practică este înşelătoare prin comision în cazul în care oferă informaţii false sau induce în eroare sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informaţiile furnizate pot fi corecte. De asemenea, Directiva stabileşte criteriile pentru a determina dacă practică comercială este sau nu agresivă: de exemplu practicile care folosesc hărţuirea, constrîngerea sau a influenţă nejustificate. Anexa I conţine lista practicilor comerciale, care trebuie, în toate circumstanţele să fie considerate neloiale pe întreg teritoriul UE, într-o “listă neagră” a practicilor neloiale. Această listă poate fi modificată numai prin revizuirea Directivei. Lista neagra a practicilor este împărţită în practicile înşelătoare şi agresive în temeiul Directivei, după cum urmează:

lista neagră a practicilor comerciale înşelătoare
1. Comerciantul afirmă că a semnat un cod de conduită pe care în fapt nu l-a semnat. 2. A afiţa un certificat, o marcă de calitate sau un echivalent fără autorizaţia necesară în acest sens. 3. A afirma fără un temei real că un cod de conduită este autorizat de un organism public sau de alt tip. 4. A afirma că un comerciant (inclusiv practicile sale comerciale) sau un produs a fost agreat, aprobat sau autorizat de un organism public sau privat fără un temei real sau fără a îndeplini condiţiile necesare pentru agrearea, aprobarea sau autorizarea obţinută. 5. A propune cumpărarea produselor la un preţ declarat fără a se menţiona că există motive rezonabile pentru care comerciantul poate considera că nu va putea furniza, el însuşi sau prin intermediul unui alt comerciant, produsele respective sau produse echivalente la preţul declarat pentru o anumită perioadă şi în cantităţi rezonabile ţinînd seama de produsul respectiv, de amploarea publicităţii şi de preţul declarat (publicitate-capcană). 6. A propune cumpărarea produselor la un preţ declarat, urmată de: (a) refuzul de a prezenta consumatorilor articolul care a făcut obiectul publicităţii, sau (b) refuzul de a prelua comenzi pentru acesta şi de a-l livra într-un termen rezonabil, sau (c) prezentarea unui eşantion defect cu intenţia de a promova un alt produs (capcană şi deturnare). 86

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

7. Declaraţia falsă că un produs nu va fi disponibil decît pentru un interval de timp foarte scurt sau doar în condiţii speciale pentru un interval de timp foarte scurt, pentru a determina decizia imediată a consumatorilor şi pentru a priva de timpul de gîndire necesar şi de posibilitatea de a face o alegere în cunoştinţă de cauză. 8. Angajamentul de a furniza servicii post-vînzare către consumatorii cu care comerciantul a comunicat anterior tranzacţiei într-o limbă care nu este o limbă oficială a statului membru în care se află sediul comerciantului şi, ulterior, furnizarea serviciului respectiv în altă limbă fără a informa în mod clar consumatorul cu privire la aceasta înainte de iniţierea tranzacţie. 9. A declara sau a sugera sub orice formă, fără un temei real, că vînzarea unui anumit produs este legală. 10. A prezenta drepturile de care consumatorii beneficiază prin lege ca şi caracteristică distinctivă a ofertei comerciantului. 11. A folosi conţinutul editorial din mass-media pentru a promova un produs, în cazul în care comerciantul a plătit pentru această promovare, fără a specifica acest lucru prin conţinut ori prin imagini sau sunete pe care consumatorul le poate identifica uşor (reportaj publicitar). 12. A face afirmaţii de facto inexacte cu privire la natura şi amploarea riscurilor la care se expune consumatorul referitor la siguranţa personală sau a familiei sale în cazul în care nu achiziţionează produsul în cauză. 13. A promova deliberat un produs similar cu produsul unui alt producător astfel încît consumatorul să creadă că produsul promovat provine de la acelaşi producător. 14. A crea, a exploata sau a promova un sistem de împrumut piramidal în cadrul căruia un consumator plăteşte o cotizaţie în schimbul posibilităţii de a primi o parte din sumele provenite în special din cotizaţiile pe care le vor plăti noii membri şi nu din vînzarea sau consumul produselor. 15. Comerciantul afirmă că este pe cale să îşi înceteze activitatea sau să îşi mute sediul fără a intenţiona de fapt acest lucru. 16. A afirma că un produs poate creşte şansele de cîştig la jocurile de noroc. 17. A face afirmaţia neîntemeiată că un produs tratează boli, disfuncţii sau malformaţii. 18. A disemina informaţii de facto inexacte privind condţţiile pieţei sau posibilitatea de a găsi un produs, incitînd astfel consumatorul să achiziţioneze produsul respectiv în condiţii mai puţin favorabile decît condiţiile normale ale pieţei. 19. A afirma în cadrul unei practici comerciale organizarea unui concurs sau posibilitatea cîştigării unui premiu fără a acorda premiile specificate sau echivalentul acestora. 20. A descrie un produs ca “gratuit”, “bonus”, “fără taxe” sau în termeni similari în cazul în care consumatorul trebuie să plătească o sumă în plus faţă de costurile pe care le implică reacţia sa pozitivă la practica comercială şi ridicarea sau livrarea articolului. 21. A include în materialul promoţional o factură sau un document similar de plată astfel încît consumatorul are impresia greşită că a comandat deja produsul comercializat. 87

22. A face afirmaţii false sau a crea impresia că un comerciant nu acţionează în scopuri ce se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală sau a se prezenta comerciantului ca şi consumator. 23. A crea impresia falsă că serviciul post-vînzare furnizat pentru un produs este disponibil într-un stat membru altul decît cel în care este cumpărat produsul.

Lista practicilor comerciale agresive
24. A da impresia consumatorului că nu poate părăsi sediul fără a încheia un contract. 25. A efectua vizite personale la domiciliul consumatorului, ignorînd solicitarea acestuia de a pleca sau de a nu reveni, cu excepţia cazului în care legislaţia internă permite acest lucru în vederea îndeplinirii unei obligaţii contractuale şi în măsura în care o permite. 26. A efectua solicitări repetate şi nedorite prin telefon, fax sau e-mail sau alt mijloc de comunicare la distanţă, cu excepţia cazului în care legislaţia internă permite acest lucru în vederea îndeplinirii unei obligaţii contractuale şi în măsura în care o permite. 27. A obliga un consumator care intenţionează să solicite plata daunelor pe baza unei poliţe de asigurare să prezinte documente care nu pot fi considerate, în mod rezonabil, relevante pentru valabilitatea cererii de plată a daunelor sau ignorarea sistematică a corespondenţei pertinente pentru a-l descuraja pe consumatorul care doreşte să îşi exercite drepturile contractuale. 28. A include în reclamă îndemnul direct adresat copiilor de a cumpăra produsele promovate sau de a convinge părinţii sau alţi adulţi să le cumpere produsele promovate. 29. Comerciantul solicită plata pe loc sau plata ulterioară pentru produsele pe care le furnizează dar pe care consumatorul nu le-a solicitat sau solicită rambursarea sau păstrarea lor. 30. A afirma explicit că, în cazul în care consumatorul nu cumpără produsul sau serviciul respectiv, comerciantul îşi poate pierde locul de muncă sau mijoacele de subzistenţă. 31. A le crea consumatorilor falsa impresie că au cîştigat sau vor cîştiga ori că vor cîştiga dacă întreprind o anumită acţiune, un premiu sau un alt avantaj similar, în condiţiile în care:
 fie  fie

nu există nici un premiu ori avantaj similar acţiunea pe care ar trebui să o întreprindă pentru a cîştiga premiul sau alt avantaj similar este condiţionată de plata unei sume de bani sau de suportarea unui cost.

88

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

LEGISLAŢIA PRIVIND ÎNCHEEREA CONTRACTELOR
Douăzeci şi cinci de ani în urmă, protecţia consumatorilor la nivel european a fost încă în stadiul de idei şi proiecte. Acest lucru sa schimbat în mod semnificativ în 1985, cu adoptarea de prima Directivă cu impact direct asupra vieţii de zi cu zi a consumatorilor. Directiva 85/577/CEE a stabilit un înalt nivel de protecţie în domeniul dreptului contractual al consumatorilor referitor la un anumit tip de vînzări specifice (“vînzările în afara spaţiilor comerciale”) care, astfel cum acestea au avut loc în afara modualităţilor obişnuite, a fost o sursă de risc serios pentru consumatori din UE. De atunci, multe lucruri s-au schimbat, au evoluat priorităţile şi s-au multiplicat riscurile care se confruntă consumatorii (siguranţa produselor, comerţul electronic, vacanţe, etc). Cu toate acestea, Directiva 85/577/CEE rămîne în vigoare. Mai mult decît atît, instrumentele de protecţie dezvoltate pentru respectiva Directivă rămîn relevante şi printre armele principale fiind apărarea consumatorilor (de exemplu, dreptul consumatorilor de a fi informaţi în mod corespunzător de către vînzător sau furnizor, dreptul de a se retrage dintr-un contract într-o anumită perioadă de timp, şi altele). Importanţa dimensiunii contractuale pentru protecţia consumatorilor a fost subliniată şi confirmată în două programe ale UE pentru protecţia consumatorilor şi politicile de informare112 care a subliniat importanţa protejării consumatorilor în ceea ce priveşte clauzele contractuale abuzive. Aceste program a subliniat că: “Persoanele care achiziţionează bunuri şi servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către vînzător sau furnizor, în special împotriva contractelor de adeziune şi împotriva excluderii abuzive a unor drepturi esenţiale din contracte”. Mai tîrziu, “în timp ce” (preambulul) din Directiva 93/13/CEE a explicat intenţia legislaţiei UE referitor la contractele încheiate cu consumatorul pe baza faptului că, astfel cum legislaţia statelor membre referitoare la clauzele contractuale încheiate între vînzător de bunuri sau furnizorul de servicii, pe de o parte, şi consumatorul acestora, pe de altă parte, a arătat multe diferenţe, rezultatul a fost că pieţele naţionale pentru vînzarea de bunuri şi servicii către consumatori sînt diferite unele de altele şi că denaturarea concurenţei poate apărea între vînzători şi furnizori, în special atunci cînd aceştia vînd şi furnizează în alte ţări. Prin urmare, legislaţia UE privind contractele a avut un accent pe susţinerea vînzătorilor de bunuri şi furnizorilor de servicii în sarcina lor de a vinde bunuri şi de a furniza servicii, atît acasă cît şi pe întreaga piaţă internă. De asemenea, s-a axat pe stimularea concurenţei şi contribuind astfel la creşterea posibilităţii de alegere a cetăţenilor în calitate de consumatori.

112

JO C 92, 25 aprilie 1975, p. 1 şi JO C 133, 03 iunie 1981, p. 1.

89

Clauze contractuale abuzive
Clauzele contractuale defininesc drepturile şi obligaţiile părţilor care sînt definite de ei şi, evident, “condiţiile standard de contract” facilitează tranzacţiile comerciale şi pot funcţiona, de asemenea, în avantajul consumatorilor. Dar, pe de altă parte, în contractele încheiate cu consumatorul, vînzătorii şi furnizorii au un avantaj considerabil prin definirea termenilor în prealabul care nu sînt negociate individual. Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii113 a fost introdusă pentru a elimina clauzele abuzive din contractele încheiate între un profesionist şi un consumator contribuind astfel la creşterea puterii economice a consumatorilor. Acest lucru este de o importanţă deosebită în cazul în care consumatorul se confruntă cu condiţii contractuale standard. În temeiul Directivei, un termen nedeterminat este nedrept atunci cînd se stabileşte un dezechilibru semnificativ, în detrimentul consumatorului, între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, astfel Directiva conţine o anexă a clauzelor care pot fi considerate abuzive în astfel de circumstanţe. În mod mai general, Directiva stabileşte principii comune pentru stabilirea existenţei clauzelor abuzive şi ia în considerare natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului; împrejurările în întocmirea contractului şi alţi termeni în contract sau într-un alt contract la care se referă. În cazul în care există dubii cu privire la sensul unei clauze, va prevala interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator şi, de asemenea, Directiva prevede că, consumatorii nu trebuie să fie obligaţi din punct de vedere legal de clauzele abuzive într-un contract semnat cu un profesionist. Directiva 93/13/CEE privind clauzele contractuale abuzive introduce, prin urmare, o noţiune de “bună credinţă”, în scopul de a preveni dezechilibru semnificativ în drepturile şi obligaţiunule consumatorilor şi vînzătorilor / furnizorilor. Această cerinţă generală este completată de o listă de exemple de termeni care pot fi considerate abuzive. Prezenta Directivă oferă o protecţie extraordinară consumator, prin stabilirea termenilor care sînt depistate ca fiind neloiale în temeiul Directivei nu sînt obligatorii pentru consumatori. De asemenea, impune, ca clauzele contractuale să fie redactate într-un limbaj simplu şi inteligibil şi afirmţii că ambiguităţile vor fi interpretate în favoarea consumatorilor. Statele membre trebuie să se asigure că există mijloace eficiente în temeiul legislaţiei naţionale de a aplica aceste drepturi şi că astfel de termeni nu mai pot fi utilizate de către organizaţii comerciale. Acest lucru a fost asistat în continuare printr-o hotărîre recentă CEJ.

113

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, JO L 95 din 21 aprilie 1993.

90

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Cazul C–243/08: Pannon GSM Zrt. c/ Erzsébet Sustikné Gyorfi114
Instanţele de judecată naţionale şi clauzele contractuale abuzive — CEJ a susţinut că instanţa naţională de judecată este obligată să examineze, caracterul abuziv al unei clauze contractuale în cazul în care dispune de elementele de drept şi de fapt necesare pentru această sarcină. În cazul în care consideră că un astfel de termen e abuziv, ea nu trebuie să-l aplice, exceptînd cazul în care consumatorul se opune acestei neaplicări. Această obligaţie, de asemenea, revine instanţei naţionale de judecată atunci cînd este o constatare proprie la nivelul jurisdicţiei teritoriale. Astfel, este de competenţa instanţei naţionale să stabilească dacă o clauză contractuală, cum ar fi un termen care conferă jurisdicţiei, îndeplineşte criteriile pentru a fi calificată drept inechitabilă în înţelesul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În acest fel, instanţa naţională de judecată trebuie să ţină cont de faptul că un termen, care se conţine într-un contract încheiat între un consumator şi un vînzător sau un furnizor, care a fost inclus, fără a fi negociat individual, conferă competenţe exclusive instanţei judecătoreşti în jurisdicţia unde vînzătorul sau furnizorul îşi are sediul principal de afaceri, să îl considere abuziv. Prezenta Directivă este esenţială pentru protecţia consumatorilor în conformitate cu legislaţia UE şi, în partea 3 a acestei publicaţii, vom examina în detaliu situaţia comparativă între esenţa a legislaţiei UE cu privire la contractele încheiate cu consumatorii şi Regulamentul în prezent în vigoare în Republica Moldova. Directiva este in prezent una din patru Directive care au fost revizuite în contextul propunerii pentru “Directiva privind drepturile consumatorului”115. De asemenea, propunerea vizează revizuirea Directivei 85/577/CEE privind contractele negociate în afara spaţiilor comerciale, Directiva 97/7/CE privind contractele la distanţă şi a Directivei 1999/44/CE privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe, că toate aceste prevăd drepturile contractuale ale consumatorilor. Propunerea este de a contopi patru Directive într-un singur instrument orizontal care reglementează aspectele comune într-un mod sistematic, simplificarea şi actualizarea nor114

115

Cazul C–243/08: Pannon GSM Zrt. c/ Erzsébet Sustikné Gyorfi, [2009], neraportat la moment. Case C–40/08: Asturcom Telecomunicaciones SL c/ Cristina Rodríguez Nogueira, [2009] neraportat la moment, la fel a stabilit că o instanţă naţională, sesizată de o acţiune pentru punerea în aplicare a unei hotărîri arbitrale care a devenit definitivă şi a fost făcută în lipsa consumatorului, este obligată, în cazul în care dispune de elementele de drept şi de fapt necesare pentru această sarcină, să evalueze din oficiu (în măsura în care, în conformitate cu normele naţionale de procedură, se poate efectua o astfel de evaluare în acţiuni similare de natură internă), dacă o clauză de arbitraj într-un contract încheiat între un vînzător sau furnizor şi un consumator este neloială. În cazul în care este cazul, este pentru sarcina instanţei sau tribunalului de a stabili toate consecinţele care decurg în temeiul dreptului naţional, pentru a se asigura că consumatorul nu este obligat de această clauză. Propunerile pentru Directiva Parlamentului şi Consiliului European privind drepturile consumatorilor (COM/2008/0614 final — COD 2008/0196). Alte documente de referinţă majoră în acest domeniu este “Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu — Legislaţia Europeană privind contractele şi revizuirea acquis-ului: calea de urmat” (COM/2004/0651 final).

91

melor existente, înlăturînd neconcordanţele şi lacunele. Ca şi în Directiva privind practicile comerciale neloiale (a se vedea anterior) propunerea se îndepărtează de abordarea armonizării minime urmate în cele patru Directive existente (de exemplu, statele membre pot menţine sau adopta norme naţionale mai stricte decît cele stabilite în Directivă) să cuprindă o abordare de armonizare completă (de exemplu, statele membre nu pot menţine sau adopta dispoziţii diferite faţă de cele stabilite în Directivă). În concluzie, este relevant de a menţiona aici cele mai recente dezvoltari a politicii UE în ceea ce priveşte dreptul contractual, ca “Raportul Comisiei Europene privind opţiunile politice pentru realizarea progreselor în direcţia unui drept contractual european pentru consumatori şi organizaţiile comerciale”, publicat la data de 1 iulie 2010 pentru consultări în masă116. Obiectivul consultării este de a aborda diferite legislaţii naţionale referitoare la contracte care guvernează multe contracte încheiate în cadrul pieţei interne europene, aceste diferenţe pot genera costuri suplimentare de tranzacţie şi incertitudine juridică pentru întreprinderi şi pot duce la o lipsă de încredere a consumatorilor în piaţa internă. Scopul prezentului Raport este de a stabili opţiunile cu privire la modul de consolidare a pieţei interne prin realizarea de progrese în domeniul legislaţiei europene privind contractele, şi de a lansa o consultare publică referitor la ele.

Vînzările către consumatori şi garanţiile
O piesă deosebit de importantă şi semnificativă a legislaţiei UE privind protecţia contractuală ale consumatorilor este Directiva 99/44/EC privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe117 care a intrat în vigoare în UE la 1 ianuarie 2001. Directiva urmăreşte să armonizeze acele părţi ale dreptului contractual al consumatorilor de vînzare care privesc garanţiile legale şi garanţiile comerciale pe “bunuri de consum”. “Bunurile de consum” sînt definite ca orice element mobil, cu excepţia: • • • bunuri vîndute prin executare sau în alt mod, prin autoritatea legii, apă şi gaz în cazul în care acestea nu sînt puse în vînzare într-un volum limitat sau cantitate fixată, energie electrică.

Directiva se aplică, de asemenea, în cazul contractelor de furnizare de bunuri de consum care urmează să fie fabricate sau produse. Conceptul de garanţii juridice include toată protecţia juridică a cumpărătorului în ceea ce
116

117

Raport de la Comisie privind opţiunile de politică pentru realizarea de progrese în direcţia dreptului contractual european pentru consumatori şi întreprinderi [Bruxelles, 1 iulie 2010 COM (2010) 348 final]. În acest document, Comisia invităde a contribui pînă în ianuarie 2011, de toţi cetăţenii şi părţile interesate, statele membre, instituţiile UE, autorităţile naţionale, regionale şi locale, organizaţiile interguvernamentale şi non-guvernamentale, mediul academic, partenerii sociali şi organizaţiile societăţii civile. Acest lucru este accesibil la: http://ec.europa.eu/justice_home/news/consulting_public/0052/consultation_questionaire_en.pdf. Directiva 99/44/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe, JO L 171 din 7 iulie 1999. Această directivă a fost bazată pe Raportul 1993 a Comisiei privind garanţiile pentru bunurile de consum şi servicii post-vînzare, JO C 338 din 15 decembrie 1993.

92

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

priveşte defectele bunurilor achiziţionate, care rezultă direct din lege, ca un efect colateral al contractului de vînzare. Directiva se referă, prin urmare, principiul de conformitate a produsului cu contractul. Conceptul de garanţie comercială, pe de altă parte, îşi exprimă voinţa unei persoane, de garant, care îşi asumă răspunderea personală pentru anumite defecte. Directiva nu utilizează terminologia de garanţie juridică şi comercială. Termenul de “garanţie” astfel se referă numai la garanţii comerciale care sînt definite după cum urmează: “orice angajament al unui vînzător sau producător, peste normele juridice care reglementează vînzarea de bunuri de consum, de a rambursa preţul plătit, de a schimba, repara sau manipula un produs în orice fel, în caz de neconformitate a produsului cu contractul “. Regulile majore în acest domeniu sînt “bunuri de consum care trebuie să fie în conformitate cu contractul de vînzare” şi vînzătorii sînt în răspundere faţă de consumator pentru orice lipsă de conformitate care este la momentul livrării bunurilor către consumator şi care devine aparentă într-o perioadă de cel puţin doi ani, dacă, la momentul încheierii contractului de vînzare, consumatorul cunoştea sau nu a putut fi conştient de lipsa conformităţii mărfurilor. Astfel, prezenta Directivă stabileşte condiţiile minime importante pentru contractele încheiate cu consumatorii şi creează diverse drepturi fundamentale ale consumatorilor. De exemplu: A. Produsele de consum trebuie să fie în conformitate cu contractul de vînzare şi bunurile sînt considerate a fi în conformitate cu contractul în cazul în care, la momentul livrării către consumator: • • • acestea corespund descrierii date de vînzător şi posedă calităţile produsului pe care vînzătorul le-a prezentat consumatorului ca mostră sau model; ele sînt potrivite pentru scopurile pentru care bunurile de acelaşi tip sînt utilizate în mod normal; ele sînt potrivite pentru orice scop special pentru care consumatorul le solicită şi care a fost făcut cunoscut vînzătorului la momentul încheierii contractului, şi acceptate de către vînzător; calitatea şi performanţa sînt satisfăcătoare, avînd în vedere natura mărfurilor şi ţinînd seama de declaraţiile publice făcute de vînzător, producător sau reprezentantul acestuia.

B.

Vînzătorul este responsabil faţă de consumator pentru orice lipsă de conformitate care există atunci cînd bunurile sînt livrate către consumator şi care devine aparent într-o perioadă de doi ani excepţie fiind cazurile în care, la momentul încheierii contractului de vînzare, consumatorul cunoştea sau nu a putut fi în mod rezonabil conştient de lipsa de conformitate. Orice lipsă de conformitate devenită aparentă în termen de şase luni de la livrare va fi considerată ca fiind existentă la momentul 93

livrării, cu excepţia cazului cînd proba contrară este asigurată sau această prezumţie este incompatibilă cu natura bunurilor sau natura lipsei de conformitate. C. Atunci cînd o lipsa de conformitate este notificată către vînzător, consumatorul are dreptul de a solicita: • • că mărfurile să fie reparate sau inlocuite gratuit într-un termen rezonabil şi fără a crea incomodităţi majore consumatorului; dacă repararea sau înlocuirea este imposibilă sau disproporţionată, sau în cazul în care vînzătorul nu a remediat deficienţele într-un termen rezonabil sau fără incomodităţi majore pentru consumator, se face o reducere corespunzătoare la preţ sau se reziliază contractul.

Pe de altă parte, consumatorul nu are dreptul de a cere rezilierea contractului, dacă lipsa de conformitate este minoră şi statele membre UE, pot prevedea că, în scopul de a beneficia de drepturile sale, consumatorul trebuie să informeze vînzătorul despre lipsa de conformitate în o perioadă de două luni de la data la care a constatat o astfel de neconformitate. O temă interesantă dezvoltat în Directivă se referă la instalarea de bunuri de consum. Conform Directivei, orice lipsă de conformitate care rezultă din instalarea incorectă este considerată a fi echivalentă cu lipsa de conformitate a mărfurilor în cazul în care instalarea face parte din contractul de vînzare, şi bunurile au fost instalate de vînzător sau sub responsabilitatea lor. Aceasta se aplică în mod egal în cazul în care produsul destinat a fi instalat de consumator este instalat de consumator, iar instalarea incorectă se datorează unei erori din instrucţiunile de instalare. Directiva de asemenea, stabileşte că în cazul în care vînzătorul final este responsabil faţă de consumator din cauza unei lipse de conformitate care rezultă dintr-un act al comisionului sau unei omisiuni a producătorului, vînzătorul anterior din acelaşi lanţ de contracte sau oricare alt intermediar, vînzătorul final va fi în drept să solicite despagubiri către persoana responsabilă. Conform Directivei, orice garanţie (comercială) oferită de către un vînzător sau producător va fi obligatorie din punct de vedere legal, conform condiţiilor prevăzute în actul de garanţie şi în publicitatea asociată. Garanţia trebuie să precizeze că consumatorul are drepturi legale şi în mod clar să specifice că aceste drepturi nu sînt afectate de garanţie. Garanţia trebuie să precizeze apoi conţinutul său, în termeni simpli şi uşor de înţeles, şi indică condiţiile pentru revendicarea în temeiul acestuia, în special durata şi domeniul de aplicare teritorială, precum şi numele şi adresa garantului. La solicitarea consumatorului, garanţia trebuie să fie pusă la dispoziţie în scris sau pe alt suport durabil. Pe teritoriul său, un stat membru UE în care bunurile de consum sînt comercializate pot prevedea ca garanţia să fie redactată într-una sau mai multe limbi oficiale ale UE. Mai mult decît atît, orice condiţii contractuale sau acorduri încheiate cu vînzătorul care, direct sau indirect, renunţă sau restrînge drepturile în ceea ce priveşte garanţiile care rezultă din Directivă nu sînt obligatorii pentru consumator. 94

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Directiva 99/44/EC este una dintre cele mai importante în domeniul protecţiei consumatorilor din UE. Cu toate acestea, garanţiile şi serviciile post-vînzare continuă să dea naştere la probleme juridice din cadrul UE. Aceasta a fost în mijlocul anului 2007 prin Comunicarea Comisiei, sub forma unei Cărţi Verzi, care sugerează o baza viitoarelor reforme în acest domeniu118. Comunicarea subliniază faptul că transpunerea Directivei în statele membre a creat o serie de probleme. Multe dintre acestea se pot datora lacunelor legislative din Directivă, dar altele sînt datorate ca rezultînd din transpunerea incorectă a Directivei. Verificările transpunerii au arătat că există divergenţe semnificative între legislaţiile naţionale, ca rezultat a utilizării clauzei minime şi a diferitelor opţiuni de reglementare prevăzute în Directivă. Comunicarea concluzionează că existenţa divergenţelor în cadrul regimurilor de răspundere directe a producătorilor reprezintă o problemă potenţială pentru piaţa internă. Cu toate acestea, Comisia nu este în măsură, în etapa actuală, să formuleze concluzii finale. Nu există dovezi suficiente pentru a determina dacă lipsa de reglementări comunitare privind răspunderea directă a producătorilor are un efect negativ asupra încrederii consumatorilor în piaţa internă. Din aceste motive, Comisia a decis să nu prezinte nici o propunere şi să studieze acest aspect în continuare, în contextul unei Cărţi Verzi.

Contractele negociate în afara spaţiilor comerciale (domiciliu / vînzare directă), vînzarea la distanţă, vînzări pe durată limitată (timeshare) şi protecţia consumatorilor în pachetele de călătorie
UE a abordat, de asemenea, şi cu practicile ascuţite în cazul în care consumatorilor li se propune încheerea unor contracte în casele lor (vînzare la domiciliu) pentru bunuri comandate prin corespondenţă sau pe internet (vînzare la distanţă) sau pentru a cumpăra proprietăţi timeshare pe durată limitată în timp, pentru vacanţe. Printre alte dispoziţii, directivele privind aceste subiecte prevad o perioadă de şapte zile pentru anulare cu scopul de a proteja consumatorul în cazul vînzărilor la domiciliu şi vînzărilor la distanţă şi cel puţin paisprezece zile, în ceea ce priveşte pe durată limitată (timeshare). Directiva 85/577/CEE119 (vînzări directe/la domiciliu) Prezenta directivă are ca scop protejarea consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale. Acesta prevede norme speciale pentru consumatorii din UE care încheie contracte cu operatorii comerciali pentru bunuri şi servicii efectuate la domiciliul clientului, în casa consumatorului, la locul său de muncă sau în timpul unei excursii organizate de către un comerciant pentru consumatori. Obiectivul este de a proteja consumatorii împotriva practicilor de afaceri necinstite, în legătură cu contractele negociate în locuri care nu sînt destinate pentru tranzacţii de vînzare.
118

119

Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European privind punerea în aplicare a Directivei 1999/44/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum şi garanţii conexe, inclusiv analiza argumentelor pentru introducerea răspunderii juridice directe a producătorilor, COM (2007) final din 24 aprilie 2007. Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale, JO L 372 din 31 decembrie 1985

95

Directiva se aplică: • • contractelor încheiate între un comerciant şi un consumator în timpul unei excursii organizate de comerciant în afara spaţiilor comerciale; contractelor încheiate în cursul unei vizite de către un comerciant la locuinta consumatorului sau la locul de muncă în cazul în care vizita nu se efectuează la dorinţa expresă a consumatorului, sau în cazul în care consumatorul a solicitat vizita, dar nu a cunoscut amploarea activităţilor comerciale ale comerciantului; contractelor cu privire la care consumatorul face o oferta contractuală sau noncontractuală de a primi o vizită sau să ia parte la o excursie organizată de către un comerciant.

Această Directivă a introdus un nou instrument de protecţie a consumatorilor prin asigurarea unei perioade de aşteptare care să permită consumatorului să rezilieze contractul şi solicită comerciantului de a informa consumatorii, în scris, cu privire la dreptul lor de a anula contractul şi acordarea consumatorului informat, o perioadă de şapte zile de exercitare a acestui drept. Acest instrument este astăzi una dintre pietrele de temelie de protecţie a consumatorilor. Directiva nu se aplică contractelor pentru: • • contractelor privind construirea, vînzarea şi închirierea de bunuri imobiliare sau contractelor privind alte drepturi referitoare la bunurile imobiliare; contractelor de furnizare de produse alimentare sau băuturi sau de alte bunuri destinate consumului curent în gospodărie, livrate prin distribuitori care efectuează vizite frecvente şi regulate; livrarea de bunuri sau servicii, în cazurile în care contractul este încheiat pe baza unui catalog al comerciantului, care consumatorul poate să îl citiească în absenţa comerciantului, în cazul în care există intenţia contininuării de contact între părţi în legătură cu tranzacţia, şi în cazul în care dreptul consumatorului de a anula contractul este clar menţionat; contractelor de asigurări; şi contacte de securitate.

• •

La 4 decembrie 2007, a fost încheiată consultarea Directivei cu privire la vînzarea directă120. Acest lucru a dat naştere la noua lucrare a Comisiei privind reforma a acquis-ului consumatorului privind vînzările în afara spaţiilor în stabilirea de propuneri pentru “Directiva privind drepturile consumatorilor” menţionate mai sus în acest capitol.

120

Raport privind discuţiile referitor la revizuirea Directivei 85/577/CEE privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale (Directiva privind vînzările la domiciliul clientului) httphttp:// ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/door_sell/doorstepselling_discussionpaper.pdf. A se vedea, de asemenea, “Studiu privind vînzîrile de la uşă la uşă (door to door) — vînzare în sistem pyramidal — Multi Level Marketing”. Studiul a fost finalizat prin două volume în 1999, (http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/ safe_shop/door_sell/sur10_en.htm).

96

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Directiva 97/7/CE121 — privind vînzarea la distanţă În 1997, UE a introdus Directiva privind vînzarea la distanţă în primul rînd pentru a face faţă problemelor consumatorilor în ceea ce priveşte livrarea de bunuri prin corespondenţă. Aici a existat o anumită măsură transfrontalieră, de asemenea, referitoare la problema consumatorului. Directiva stabileşte norme pentru dreptul de returnare a bunurilor, anulare a unui contract în termen de şapte zile (pe baza faptului că pot fi adesea tacite constrîngere în astfel de contracte) şi a cerinţelor pentru furnizori de a finaliza partea lor a contractului în termen de 30 de zile. Scopul legislaţiei UE pe domeniul vînzărilor la distanţă este de a pune într-o poziţie similară consumatorii care achiziţionează bunuri sau servicii folosind mijloace de comunicare la distanţă, cu consumatorii care procură bunuri sau servicii în magazine. “Mijloacele de comunicare la distanta” includ mijloace tradiţionale de comunicare la distanţă, cum ar fi presa de anunţuri însoţite de formularele de comandă, vînzările de marfuri prin catalog, telefon. Acesta acoperă, de asemenea mijloace tehnologic mai avansate de comunicare la distanţă, cum ar fi tele-shopping, comerţ prin telefon mobil (commerţ mobil), şi utilizarea internetului (commerţ electronic). Directiva se aplică contractelor la distanţă, adică acelea încheiate folosind orice mijloace (de exemplu, telefon sau e-mail), care nu necesită prezenţa fizică simultană a părţilor la contract. Unele tipuri de contracte sînt excluse din dispoziţiile Directivei, de exemplu, contracte de servicii financiare122 şi contractele încheiate printr-o licitaţie. Alte tipuri de contracte sînt excluse din prevederile de bază ale Directivei (pentru contractele de servicii care urmează să fie efectuate pe o anumită dată sau într-o anumită perioadă, cum ar fi rezervari pentru camera de hotel, bilete de călătorie sau concert); există şi unele excepţii de la dreptul de retragere (de exemplu, bunuri confecţionate după specificaţiile prezentate de consumator şi bunuri perisabile). Potrivit Directivei, printre altele, următoarele drepturi ale consumatorilor trebuie să fie respectate: • • • Furnizarea informaţiei complete înainte de cumpărare; Confirmarea acestor informaţii într-un mediu durabil (cum ar fi confirmarea scrisă); Dreptul consumatorului de a anula contractul în termen de minim 7 zile lucrătoare, fără a da nici un motiv şi fără penalităţi, cu excepţia costurilor de returnare a bunurilor (dreptul de retragere);
Directiva 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor la distanţă — Declaraţia Consiliului şi a Parlamentului referitor la articolul 6 alineatul (1) — Declaraţia Comisiei referitor la articolul 3 alineatul (1), prima liniuţă, JO L 144 din 4 iunie 1997. Directiva 2002/65/CE privind comercializarea la distanţă a serviciilor financiare de consum modifică domeniul de aplicare al Directivei 97/7/CE: oderă, de asemenea, noţiunea de consumator care a semnat un contract la distanţă o perioadă de returnare sau dreptul de returnare în termen de 14 zile, sau 30 de zile în cazul asigurărilor de viaţă şi a operaţiunilor personale privind pensiile. Acest lucru este studiat ulterior în acest capitol în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor referitor la serviciile financiare.

121

122

97

• • • •

Dreptul la restituire în termen de 30 de zile, în cazul în care consumatorul şi-a anulat contractul; Livrarea bunurilor sau prestarea serviciului în termen de 30 de zile după ziua cînd consumatorul a plasat comanda; Protecţie de vînzarea nesolicitată Protecţia în cazutile utilizării frauduloase a cardurilor de plată.

Înainte de a semna un contract la distanţă, un consumator trebuie să primească informaţii clare şi uşor de înţeles despre serviciul, furnizor, costul şi dreptul de retragere. Contractele trebuie să fie în scris sau pe alt suport durabil. Informaţiile furnizate trebuie, de asemenea, să respecte, principiile bunei-credinţe în tranzacţiile comerciale şi principiile care reglementează protecţia minorilor. În cazul apelurilor telefonice, la începutul operaţiunii trebuie să fie clar concepute identitatea apelantului şi scopul comercial123. Ca şi în cazurile vînzărilor directe/la domiciliu, principalul instrument de protecţie a consumatorilor în vînzarea la distanţă este dreptul de retragere. Consumatorul are cel puţin un termen de şapte zile lucrătoare pentru a anula contractul fără penalităţi în cazul în care furnizorul şi-a îndeplinit obligaţiile sale referitoare la furnizarea de informaţii, dar el se bucură de o perioadă de retragere de trei luni, în cazul în care furnizorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale în ceea ce priveşte informaţiile. În cazul în care consumatorul renunţă la contract, furnizorul este obligat să ramburseze sumele plătite de consumator în termen de treizeci de zile, inclusiv cheltuielile iniţiale de livrare124. Dreptul de retragere face posibilă anularea contractelor de credit încheiate cu furnizorul sau cu o parte terţă, pe baza unui acord încheiat între acesta şi furnizor. Directiva 97///CE, de asemenea, se ocupa cu furnizarea de bunuri nesolicitate, o practică folosită uneori pentru a forţa un consumator cu plata pentru achiziţii nedorite. În temeiul Directivei, încapacitatea consumatorului de a răspunde nu constituie consimţămîntul lui. Mai recent, după cum am văzut, furnizarea cu bunuri nesolicitate este considerată ca fiind o practică comercială neloială şi, prin urmare, este interzisă prin Directiva 2005/29/CE. Acest lucru îmbunătăţeşte în mod evident nivelul de protecţie a consumatorilor prevăzut de Directiva 1997. În urma unei reexaminări a implementării Directivei 97/7/CE125, Comisia a inclus, de aseme123

124

125

CEJ a clarificat în cauza C–227/08: Eva Martín c / EDP Editores SL [2009] la moment neraportat, că instanţele naţionale pot declara nulitatea contractelor de vînzare la distanţă, în anumite împrejurări şi la iniţiativa instanţei judecătoreşti — în cazul în care în mod specific în care consumatorul nu a fost informat despre dreptul său de a rezilia contractul şi, chiar dacă dreptul de anulare nu este revendicat de către consumator în cadrul procedurii. Cauza C–511/08: Heinrich Heine Handelsgesellschaft GmbH c / nu Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfale, Hotărîrea din 15 aprilie 2010, la moment neraportată. Acest caz se referea la un contract de comandă prin poştă, în cazul în care, la anularea contractului, consumatorul a fost acuzat cu achitarea costului de livrare a mărfurilor. CEJ a susţinut că articolul 6 alineatul (2) din Directiva 97/7/CE trebuie să fie interpretat cu sensul că se opune unei reglementări naţionale care permite furnizorului în cadrul unui contract la distanţă de a taxa costurile de expediere a bunurilor către consumator în cazul în care acesta îşi exercită dreptul de retragere . Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European privind implementarea Directivei 1997/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor la distanţă (COM/2006/0514 final).

98

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

nea, Directiva privind vînzarea la distanţă în pachetul de măsuri care în present sînt analizate în contextul propunerilor privind “Directiva referitoare la drepturile consumatorilor”. Directiva 2008/122/CE126 — produse de folosinţă pe durată limitată (timeshare) şi pe termen lung privind produsele de vacanţă Timeshare (folofinţă pe durată limitată), în variantele sale diferite pe teritoriul UE, este un segment important al sectorului turistic: în UE există aproximativ 1.500 de statiuni de folosinţă pe durată limitată. Legislaţia UE reglementează legile şi obligaţiile rezultate din contracte pentru achiziţionarea de folosinţă pe durată limitată din Directiva 94/47/CE. Dar piaţa pentru folosirea produselor pe durată limitată (timeshare) şi cele similare este în continuă dezvoltare şi, pentru a ţine seama de acest lucru, Directiva a fost abrogată prin Directiva 2008/122/CE, cu scopul de a proteja mai mult consumatorii europeni, inclusiv în cazul unor contractelor cu un domeniu de aplicare internaţional, vacanţe pe termen lung şi contractele de schimb şi de revînzare. Timeshare (durată limitată), în sensul Directivei actuale, este dreptul de a petrece o perioadă de timp (de exemplu, una sau mai multe săptămîni) într-o proprietate de vacanţă pentru o perioadă determinată sau specificabilă a anului, timp de trei ani sau mai mult: cu alte cuvinte, consumatorul care achiziţionează un bun pe o durată limită (timeshare) poate dobîndi dreptul de a utiliza un anumit apartament, intr-o staţiune specifică, în timpul unei săptămîni specifice în fiecare an (de asemenea, dreptul poate fi mai flexibil, de exemplu pentru a utiliza un apartament de vacanţă ales dintr-un fond comun de apartamente în orice săptămînă în timpul sezonului de vîrf). Înainte de încheierea contractului de timeshare (cu durată limitată), consumatorii au dreptul de a primi informaţii cu privire la proprietatea care sînt pe cale de a o procura, drepturile pe care le pot exercita şi toate costurile asociate cu contractul. Ei trebuie să fie informaţi dacă au dreptul de renunţare, durata şi condiţiile în care acesta poate fi exercitat. Această informaţie este o parte integrantă din contract şi nu poate fi modificată. Informaţiile trebuie să fie oferită gratuit, pe un suport durabil şi folosind un formular standard adaptat la fiecare tip de contract; informaţia trebuie să fie clară, inteligibilă şi precisă. Consumatorii pot alege limba în care aceste informaţii sînt furnizate, cea din ţara lor de reşedinţă sau de naţionalitate, cu condiţia ca aceasta este o limbă oficială a Uniunii Europene. Potrivit Directivei, contractul va fi furnizat în scris, pe hîrtie sau pe alt suport durabil: consumatorul trebuie să primească cel puţin o copie a contractului la momentul încheierii acestuia. Directiva vizează dreptul de renunţare de către consumator, exercitarea căruia duce la încetarea obligaţiilor părţilor, precum şi contractele auxiliare: acest drept poate fi
126

Acest lucru a fost iniţial reglementat de Directiva 94/47/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 octombrie 1994 privind protecţia dobînditorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte ale contractelor privind cumpărarea dreptului de utilizare a bunurilor imobile pe durată limitată, JO L 280 din 29 octombrie 1994. Aceasta fost abrogată prin Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanţă cu drept de folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revînzare şi de schimb, JO L 33 din 3 februarie 2009.

99

exercitat, fără un motiv pentru o perioadă de paisprezece zile calendaristice (termenul se calculează începînd cu dată semnării sau primirii contractului sau a oricărui document cu caracter obligatoriu). Această oportunitate oferită consumatorului, trebuie să fie descrisă în formularul standard de informare precontractuală. În cazul în care această obligaţie nu este respectată, perioada de retragere va fi prelungită la un an şi paisprezece zile. În plus, în cazul în care comerciantul nu furnizează informaţii precontractuale, dreptul de retragere poate fi exercitat timp de trei luni şi paisprezece zile. Plata în avans, acordarea de garanţii, rezervarea de bani sau de recunoaştere a datoriilor, precum şi orice tip de contravaloare plătită de consumator către agentul economic sau o parte terţă nu poate avea loc înainte de sfîrşitul perioadei de retragere. În ceea ce priveşte contractele de revînzare, plăţile în avans sînt interzise înainte de vînzare sau vînzarea a fost reziliată prin alte mijloace. Plăţile datorate în temeiul contractelor de vacanţă pe termen lung trebuie să se facă în tranşe şi urmează să fie împărţite în cantităţi anuale de valoare egală. Începînd cu două tranşe anuale, consumatorul poate rezilia contractul, fără nici o sancţiune acţionînd în termen de paisprezece zile calendaristice de la primirea cererii de plată. În cazul în care consumatorii îşi exercită dreptul de retragere, orice contract auxiliar legat de contractul principal trebuie să fie reziliate în mod automat. Consumatorii nu pot fi obligaţi să suporte oricare din costurile legate de rezilierea contractului. Statele membre ale UE sînt obligate să se asigure că, în cazul în care legea aplicabilă contractului este legislaţia unui stat membru, consumatorii nu pot renunţa la drepturile care le sînt conferite de directivă. Pe de altă parte, în cazul în care legea aplicabilă este cea a unei ţări terţe, consumatorii nu trebuie să fie privaţi de protecţia acordată de Directivă, astfel cum este implementată în statul membru de forum, dacă oricare dintre bunurile imobile în cauză sînt situate pe teritoriul unui stat membru, sau, în cazul unui contract care nu este legat direct de bunuri imobile, comerciantul desfăşoară activităţi comerciale sau profesionale într-un stat membru sau, prin orice mijloace, îşi direcţionează aceste activităţi către un stat membru, iar contractul intră în domeniul de aplicare a acestor activităţi. Noua Directivă (una complet armonizată) a intrat în vigoare la 23 februarie 2009. Statele membre ale UE sînt obligate să transpună Directiva în legislaţia lor naţională pînă la 23 februarie 2011. Directiva 90/314/CEE127 — Pachete de servicii pentru călătorii În ceea ce priveşte călătoriile consumatorilor, UE a luat o serie de măsuri în concordanţă cu ideea fundamentală a unei pieţe unice a UE şi a zonei unice de consum să protejeze şi să consolideze poziţia consumatorilor. Cea mai importantă realizare, desigur, este crearea zonei euro. Cu toate acestea, au fost adoptate un număr important de instrumente de călătorie a consumatorilor. Drepturile minime ale consumatorilor în ceea ce priveşte pachetele turistice sînt stabilite în Directiva 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990
127

Directiva 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de călătorie, vacanţe şi circuite, JO L 158 din 23 iunie 1990.

100

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

privind pachetele de călătorie, vacanţe şi circuite. În conformitate cu Directiva 90/314/CEE standardele de călătorie all-inclusive au fost armonizate, permiţînd astfel consumatorilor de a cumpăra aceste servicii în afara propriului lor stat membru, cu un maxim de garanţii. Un “pachet”, trebuie să îndeplinească următoarele două condiţii: serviciul oferit trebuie să acopere o perioadă de mai mult de douăzeci şi patru de ore şi, trebuie să fie vîndut la un preţ global. Directiva prezintă un accent special asupra informaţiilor obligatorii pentru consumator. Astfel, întreprinzătorul trebuie să ofere turistului o mulţime de detalii, înainte şi după încheierea contractului şi informaţiile conţinute în broşură sînt obligatorii pentru organizator. Înainte de încheierea contractului, organizatorul este obligat să furnizeze, în scris, anumite informaţii privind paşapoartele, vizele (perioadele de obţinere a acestora) şi formalităţile sanitare. Înainte de începerea călătoriei, organizatorul trebuie să furnizeze în scris: • • • • orarele, escalele şi legăturile de transport, dar şi detalii referitoare la locul ocupat de turist numele, adresa şi numărul de telefon al reprezentantului organizatorului local sau, în lipsa acesteia, un număr de telefon de urgenţă; anumite detalii suplimentare în cazul călătoriilor cu minori; informaţii privind contractele opţionale care includ asigurarea sau asistenţă.

Condiţiile prevăzute de directivă trebuie să fie stabilite în scris în contract; preţurile stipulate în contract nu pot fi schimbate cu excepţia cazului în care contractul prevede în mod expres această posibilitate. Într-un astfel de caz, numai variaţiile în costurile de transport, cotizaţiile, taxele, impozite sau taxe exigibile şi ratele de schimb pot fi reflectate în preţ. Mai mult decît atît, în cazul în care organizatorul modifică în mod semnificativ contractul, consumatorul poate fie să renunţe la contract fără penalităţi fie să accepte modificările contractului. În cazul în care consumatorul se retrage din contract sau în cazul în care organizatorul anulează pachetul, consumatorul are dreptul fie de a lua un pachet alternativ sau de a avea toate plaţile rambursate. Dacă este cazul, consumatorul are dreptul să fie compensat pentru neexecutarea contractului.

Ce trebuie să conţină o broşură privind pachetul de călătorie
Orice broşură pusă la dispoziţia consumatorului trebuie să indice în mod clar şi precis: • preţul; • destinaţia, itinerariul şi mijloacele de transport utilizate; • tipul de cazare; • orele de masă planificate; • cerinţe privind paşaportul şi regimul viză; • formalităţile sanitare; • termenii pentru plata; • termenul limită de informare a consumatorului în caz de anulare 101

Organizatorul este responsabil pentru orice neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului, cu excepţia cazului în care consumatorul este în culpă sau din motive de forţă majoră. În urma unei interpretări de către CEJ în 2002, în cazurile corespunzătoare128 acest lucru acum în mod clar conferă de asemenea dreptul consumatorului la recompensarea daunelor nemateriale. Directiva din 1990 privind pachetul de călătorie a fost un pas important în protecţia consumatorilor europeni în timpul călătoriilor de vacanţă. Cu toate acestea, în zilele noastre, dezvoltarea Internetului şi apariţia transportatorilor aerieni low-cost au revoluţionat modul în care consumatorii îşi organizează sărbătorile lor. Un număr tot mai mare de cetăţeni ai UE în schimbul procurarării pachetelor pre-aranjate de călătorie îşi aranjează concediu desinestător. Ca urmare a acestor evoluţii, numărul de consumatori care sînt protejaţi în temeiul Directivei privind pachetele de călătorie, atunci cînd merg în vacanţă, este în continuă scădere: tendinţele pieţei noi, cum ar fi site-uri web care permit organizatorilor de vacanţe de a pune împreună propriile lor “pachete dinamice”, au creat, de asemenea, zone gri şi incertitudine juridică atît pentru întreprinderi cît şi pentru consumatori. Prin urmare, Directiva privind pachetele de călătorie la moment are nevoie de o revizuire şi de actualizare pentru a reflecta mai bine nevoile consumatorilor moderni “şi noile modele de afaceri. În 2007, Comisia a publicat un document de lucru pentru a stabili principalele probleme de reglementare în domeniul pachetelor turistice şi a lansat o consultare a părţilor interesate cu privire la aspectele legate de Directivă. Consultarea a arătat un suport puternic referitor la revizuirea acesteia. În ianuarie 2009, Comisia a lansat un studiu129, care se axează pe măsurarea detrimentul consumatorilor în zona aşa-numitelor “pachete dinamice” (pachete turistice puse împreună la cerintele consumatorului). În noiembrie 2009, Comisia a lansat o nouă consultare publică cu privire la revizuirea Drectivei. Intenţia este ca, luînd în considerare reacţia de răspuns din partea consumatorilor, societăţilor civile, autorităţilor naţionale şi de afaceri, Comisia va evalua diferite opţiuni politice, cu scopul de a prezenta o posibilă propunere de revizuire a legislaţiei în vigoare la începutul anului 2011. În cele din urmă, se poate observa că, în plus faţă de Directiva privind pachetele de călătorie, UE a luat, de asemenea, iniţiative specifice în ceea ce priveşte standardele de transport aerian şi practicile în ceea ce priveşte standardele în sistemele informatizate de rezervare130, aprobarea guvernului de tarife pentru serviciile aeriene regulate (pentru a facilita transportatorii low-cost) 131 şi regulamentele în continuare în ceea ce priveşte
128

129

130

131

În cauza C–168/00: c Simone Leitner / TUI Deutschland GmbH & Co. KG, [2002], p. I–02631, CEJ a susţinut că articolul 5 din Directiva 90/314/CEE a Consiliului a fost să fie interpretată ca oferind, în principiu, consumatorilor, un drept la despăgubiri pentru daune ne-materiale rezultate din neoferirea sau executarea defectuoasă a serviciilor care este parte a unui pachet de vacanţă. “Studiu asupra Detrimentul consumatorilor în domeniul pachetelor dinamice” http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/study_consumer_detriment_dyna_packages_en.pdf Regulamentul Consiliului (CEE) nr 2299/89 al Consiliului din 24 iulie 1989 privind codul de conduită pentru sistemele informatizate de rezervare cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr 3089/93 al Consiliului din 29 octombrie 1993 şi a Regulamentului Consiliului (CE) nr 323/1999 din 8 februarie 1999 privind codul de conduită pentru sistemele informatizate de rezervare (SIR), JO L 40 din 13 februarie 1999. Regulamentul Consiliului (CEE) nr 2409/92 al Consiliului din 23 iulie 1992 privind tarifele de pasageri şi tarifele de transport aerian, JO L 240 din 24 august 1992. Acesta a fost abrogat şi înlocuit în 2008 de Regulamentul (CE) nr 1008/2008 al Parlamentului European şi a Consiliului din 24 septembrie 2008 privind normele comune

102

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

despăgubirea atunci cînd un titular al biletului de călătorie este refuzat la îmbarcare pe un zbor şi în ceea ce priveşte responsabilităţile companiilor aeriene în caz de anulare sau întîrziere prelungită a zborului132. Acestea oferă condiţii suplimentare privind protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte aspectele de vacanţă pentru călători.

SERVICIILE fINANCIARE
Aşa cum a fost menţionat mai devreme, cel mai mare impuls unic pentru interesele financiare ale consumatorilor în UE a fost introducerea monedei euro. Piaţa unică a serviciilor financiare şi de asigurare rămîne o creaţie relativ recentă în UE, politicile şi iniţiativele pentru consolidare continuă să fie dezvoltate şi continuă să se confrunte cu probleme naţionale detaliate individual în fiecare stat membru. În domeniul general al serviciilor financiare, UE a adoptat aproximativ 50 de directive, orientate în principal la instituţiile financiare şi care vizează facilitarea creării unei pieţe unice în mod corespunzător în domeniul serviciilor financiare. Aceste directive contribuie, de asemenea, în mod indirect, la protecţia consumatorilor, în măsura în care acestea încercă să stabilească legislaţia privind stimularea unui sector stabil, de incredere, care pune accent pe aplicarea unor norme minime de prudenţă şi au scopul de a extinde gama de produse şi de a reduce preţul după cum şi de a îmbunătăţi calitatea serviciilor oferite. Un număr de astfel de măsuri, de asemenea, iau direct în considerare interesele consumatorilor, de exemplu prin solicitarea instituţiilor financiare să ofere clienţilor lor informaţii adecvate, prin consolidarea protecţiei juridice atunci cînd ceva merge prost şi prin furnizarea de sisteme de atac.

Creditele de consum
Cu toate acestea, printre realizările singulare ale politicii consumatorilor în domeniul serviciilor financiare, legislaţia cu privire la DAE (dobînda anuală efectivă) este deosebit de semnificativă. DAE este un calcul comun care să permită tuturor taxelor şi dobînzilor bancare la creditele de consum şi împrumuturilor (de exemplu, în ceea ce priveşte cardurile de credit), să fie exprimată într-un număr unic care să permită comparaţia uşoară a costurilor. Aceasta a apărut din Directivele privind creditul de consum, care prevăd, printre altele, că — • • • orice formă de publicitate legată de credit care indică un anumit aspect al costului creditului trebuie să precizeze proeminent DAE; contractele de credit trebuie să fie făcute în scris, indicînd clauzele esenţiale ale contractului, DAE şi condiţiile în care acesta poate fi modificat; în cazul în care creditul este acordat sub forma unui avans în cont curent, consumatorul trebuie să fie informat în scris, la momentul sau înainte de momentul încheierii acordului: privind limita de credit, rata anuală a dobînzii şi taxele aplicate şi procedura de reziliere a contractului.
pentru operarea serviciilor aeriene în cadrul Comunităţii, JO L 293 din 31 octombrie 2008. Regulamentul Consiliului (CEE) nr 295/91 al Consiliului din 04 februarie 1991 de stabilire a normelor comune pentru refuzul la îmbarcare, JO L 36 din 8 februarie 1991. Aceasta a fost abrogată şi înlocuită din anul 2005 prin Regulamentul (CE) nr 261/2004 al Parlamentului European şi a Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi a anulării sau întîrzierii prelungite a zborului, JO L 46 din 17 februarie 2004

132

103

De asemenea, căile de atac adecvate, trebuie să fie disponibile consumatorilor în ceea ce priveşte disputele contractuale privind creditul de consum. Într-adevăr, într-un caz important pe Directiva 87/102/CEE, modificată prin Directiva 98/7/CE, CEJ a susţinut că acest lucru a fost să fie interpretat cu sensul că permite instanţei naţionale să aplice din oficiu dispoziţiile care transpun Directiva privind dreptul consumatorului de a solicita despăgubiri de la creditor, în legislaţia naţională133. Cu alte cuvinte, a avut efect direct şi dreptul aplicat, chiar dacă nu este altfel prezent în legislaţia naţională. Directivele privind creditele de consum au fost măsurile minime de armonizare. De exemplu, regula transparenţei DAE a fost limitat la credite între 200 € şi 20.000 €. Cu toate acestea, un raport de monitorizare al Comisiei Europene a indicat că majoritatea statelor membre au aplicat măsuri mai stricte în implementarea Directivelor. Aceasta, desigur, nu este surprinzator deoarece creditul de consum este legat de strategiile de luptă contra sărăciei şi controlul activităţii infracţionale în ceea ce priveşte cămătarii şi împrumutul de bani. În ultimii ani, UE a consolidat drepturile consumatorilor în tranzacţiile de credit, ca răspuns la creşterea disponibilităţii creditelor din Europa şi impactul divergenţelor la nivel naţional în acest domeniu în statele membre. În special, Directivele anterioare referitoare la creditului de consum au fost abrogate şi actualizate prin Directiva 2008/48/CE134. Noua Directiva 2008/48/CE în mod expres vizează armonizarea actelor cu putere legislativă, regulamentelor şi a actelor administrative ale statelor membre care se referă la credite pentru consumatori, cu scopul de a facilita serviciile transfrontaliere, spori transparenţa condiţiilor contractuale şi îmbunătăţi nivelul de protecţie a consumatorilor. Noua Directivă, în special, progresează de la o armonizare minimă la una totală. În timpul fazei precontractuale, creditorul, sau intermediarii lor, trebuie să furnizeze informaţii clare cu privire la principalele caracteristici ale creditului oferit în timp util. În special, aceasta se referă la: • • • • • • • • •
133

durata contractului de credit; valoarea totală a creditului; rata dobînzii aferente creditului şi ratele aferente; dobînda anuală efectivă (DAE) şi valoarea totală datorată de către consummator; suma, numărul şi frecvenţa ratelor; preţul în numerar pentru bunuri sau servicii furnizate contra condiţiilor de plată specifici sau a unui contract legat de credit; costurile legate sau rezultate în urma încheerii contractului; obligaţiunile contractuale; drepturile consumatorului;
Cazul C–429/05: Max Rampion, Marie-Jeanne Godard Rampion c/Franfinance SA, K par K SAS, [2007] ECR I- 8017. Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, JO L 33 din 22 mai 2008.

134

104

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

• •

consecinţele întîrzierii în efectuarea plăţilor şi valorile implicite; garanţii.

Consumatorii trebuie să primească aceste informaţii într-o formă standard, după cum a fost stipulat în Anexa II a Directivei. În afară de obligaţia de a furniza informaţii complete precontractuale, creditorii trebuie să asigure consumatorilor explicaţii adecvate, astfel încît acesta din urmă poate alege un contract care să corespundă nevoilor acestuia şi situaţiei financiare. În plus, creditorii trebuie să evalueze solvabilitatea clienţilor înainte de a încheia un contract, de asemenea, respectînd în acelaşi timp dreptul consumatorilor de a fi informat atunci cînd cererea lor de credit este respinsă. Contractul trebuie să reprezinte informaţiile principale legate de oferta de credit aleasă. În cazul în care rata dobînzii aferente creditului este modificată, consumatorul trebuie să fie informat cu privire la noua sumă, numărul şi frecvenţa ratelor. Una dintre cele mai importante inovatii în Directivă este introducerea dreptului consumatorului de retragere: consumatorii îşi pot exercita dreptul de retragere prin notificarea creditorului cu privire la intenţia lor, fără să justifice decizia lor. Acest lucru trebuie să fie efectuat în termen de paisprezece zile de la încheierea acordului. De asemenea, consumatorii au dreptul de a face rambursarea anticipată a datoriilor lor. Ei îşi pot exercita acest drept în orice moment, atît timp cît creditorul primeşte compensaţii corecte, care sînt justificate în mod obiectiv. Directiva nu se aplică contractelor de credit care sînt: • • • • • • • • • garantate printr-o ipotecă; încheiate pentru achiziţionarea de terenuri sau imobile; a căror sumă totală este mai mică de 200 de euro sau mai mult de 75 000 de euro; legate de leasing în cazul în care nu există nici o obligaţie de cumpărare; acordate fără dobîndă, fără alte taxe sau sub forma unei facilităţi de tip; încheiate cu o întreprinderi de investiţii; urmare a unei hotărîri judecătoreşti; legate de plata sau la garanţie a unei datorii; legate de credite acordate la unui public restrîns.

De asemenea, statele membre pot aplica un regim mai puţin restrictiv pentru organizaţiile cu obiective şi activităţi sociale unde ca rezultat final profită numai membrii lor, deoarece ei oferă o rată anuală efectivă, care este mai mică decît rata actuală a pieţei. Serviciile financiare au devenit din ce în ce mai complexe şi greu de înţeles pentru consumatori. În scopul de a afla mai multe despre nevoile reale ale consumatorilor în acest 105

domeniu, Comisia a lansat mai multe iniţiative, începînd cu 2007, cu crearea unui grup de studiu axat pe cercetarea situaţiei în toate statele membre. În fiecare stat membru, au fost create trei grupuri, cu aproximativ cîte 10 consumatori în fiecare, unde au discutat în detaliu experienţele lor cu privire la informaţiile primite de la bănci şi aşteptările lor şi preferinţele pentru îmbunătăţirea pe viitor a astfel de informaţii. În 2008, după publicarea primului tablou de bord al pieţelor de consum, care a identificat serviciile financiare cu amănuntul ca un sector în care este nevoie de monitorizare, Comisia a selectat trei domenii în care consumatorii se confruntă cu un număr semnificativ de probleme. Un nou document de lucru al Comisiei (editat în septembrie 2009) analizează diferitele probleme în servicii financiare cu amănuntul, care au fost nominalizate pentru examinare: informaţiile precontractuale şi problema legată de consultanţă, nivelul şi transparenţa comisioanelor bancare şi conturilor bancare de comutare135.

Contractele încheiate la distanţă pentru servicii financiare
În 1998, Comisia Europeană a emis o propunere pentru viitoarea Directivă privind vînzarea la distanţă pentru a se referi la serviciile financiare de exemplu, serviciile bancare, servicii de asigurări sau de investiţii (inclusiv a planurilor de pensii) negociate prin telefon, fax sau prin internet. Intenţia a fost ca consumatorul să dispună de dreptul de a verifica o copie a contractului şi de a reflecta asupra ei în o perioadă de pînă la 14 zile. De asemenea, consumatorul ar putea să se retragă dintr-un contract încheiat în termen de 14 zile (30 de zile în cazul împrumuturilor ipotecare, asigurare de viaţă şi operaţiunile referitoare la pensiile personale) în cazul în care contractul a fost semnat înainte ca consumatorul să fi primit o notificare prealabilă a termenilor şi condiţiilor (de exemplu, consumatorul dispune o poliţă de asigurare în vederea obţinerii acoperii imediate) şi în cazul în care consumatorul a primit termenii şi condiţiile contractuale, dar a fost indus în eroare pentru a încheia contractul în timpul perioadei de reflecţie. De asemenea, acesta a fost destinată să rezolve o serie de fraude importante asupra consumatorilor care se întîlneau în UE pe parcursul anilor 1980 şi 1990 (inclusiv vînzarea de obligaţiuni speculative pe telefon pentru consumatori), şi unele din noile aspecte ale comerţului electronic cu care se confruntă consumatorii. Acest proces a culminat în Directiva 2002/65/CE136 care stabileşte principiile referitoare la serviciile financiare care pot fi prestate la distanţă. O astfel de armonizare a principiilor oferă o protecţie mai bună pentru orice consumator în procesul de negociere sau încheierea unui contract cu un furnizor stabilit în alt stat membru. Directiva se referă la contractele pentru serviciile financiare cu amănuntul (servicii bancare, de asigurări, de plată şi de investiţii, inclusiv fonduri de pensii), care sînt negociate la distanţă, de exemplu, prin orice mijloace care nu necesită prezenţa fizică simultană a părţilor la contract: de exemplu, prin telefon, fax sau prin Internet.
135 136

SEC(2009) 1251 final. http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/swd_retail_fin_services_en.pdf Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanţă a serviciilor financiare de consum şi de modificare a Directivelor 90/619/CEE, 97/7/CE şi 98/27/ CE, JO L 271 din 9 octombrie 2002.

106

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Directiva oferă consumatorului dreptul de a reflecta înainte de a încheia un contract cu un furnizor. El este astfel obligat să transmită un proiect de contract la dispoziţia consumatorului, în scris sau pe un suport durabil (de exemplu, dischetă, CD-ROM sau e-mail), inclusiv toţi termenii şi condiţiile contractuale. Perioada de reflecţie este de 14 zile, în care toţi termenii şi condiţiile rămîn valabili. Părţile sînt totuşi libere să convină asupra unei perioade mai lungi sau de a negocia alte condiţii. Consumatorul are dreptul de a se retrage din contract în termen de 14 zile (30 de zile în cazul asigurărilor de viaţă şi a operaţiunilor privind pensiile personale), în următoarele situaţii: • în cazul în care contractul a fost semnat înainte ca consumatorul să fi primit o notificare prealabilă a termenilor şi condiţiilor contractului (de exemplu, consumatorul are o poliţă de asigurare în vederea obţinerii acoperi imediate); în cazul în care consumatorul a primit termenii şi condiţiile contractuale, dar a fost indus în eroare de a încheia contractul în timpul perioadei de reflecţie.

În cazul în care consumatorul îşi exercită dreptul de retragere după ce deja a fost convenit la executarea parţială a serviciului, el poate fi obligat să plătească furnizorului pentru serviciul furnizat. În cazul în care serviciul a fost furnizat în întregime înainte de exercitarea dreptului de retragere, acest drept nu mai poate fi exercitat şi consumatorul va trebui să plătească pentru acest serviciu. Consumatorii trebuie să fie informat în prealabil cu privire la preţul care trebuie plătit (sau baza pe care va fi calculat). Pentru a evita manevre speculative, dreptul de reflecţie sau de retragere nu se aplică pentru servicii al căror preţ este susceptibil de a fluctua ca urmare a evoluţiilor de pe pieţele financiare (de exemplu, pe piaţa valorilor mobiliare). Anumite servicii financiare, în special cele pentru viitor (de exemplu, o dispoziţie dată de un consummator pentru achiziţionarea unui anumit număr de acţiuni la un preţ fix), poate fi, uneori, total sau parţial indisponibil în momentul de executare a contractului. În acest caz, consumatorul are dreptul la rambursarea sumelor plătite în plus pentru achiziţionarea serviciilor. Ar trebui subliniat faptul că, în caz de utilizare frauduloasă a cardului de credit, consumatorul poate solicita anularea plăţilor sau rambursarea a oricărei sume deja plătite. De asemenea, în acest domeniu, clienţii sînt protejaţi prin Directiva 2005/29/CE, care prevede practică comercială neloială furnizarea serviciilor nesolicitate. Incapacitatea de a oferi răspuns la o ofertă pentru furnizarea de servicii nu pune clientul în obligaţie şi nu constituie un acord tacit. În conformitate cu articolul 20 din prezenta Directivă, şi în urma implementării sale, Comisia este foarte interesată in a cerceta modul în care aceste reguli sînt cu impact asupra vînzarii la distanţă a serviciilor financiare în cadrul pieţei interne. În acest scop, Comisia a lansat două studii în 2007. Primul studiu137 oferă aport legal în analiza directivei; al doi137

Partea 1 http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/iff_eu_final_report_part1.pdf Partea 2 http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/iff_eu_final_report_part02.pdf

107

lea138, aport economic. Ulterior, la 20 noiembrie 2009, Comisia a adoptat o comunicare139, cu privire la informarea Parlamentului European şi a Consiliului referitor la rezultatul de revizuire privind aplicarea Directivei. Acest raport ia în considerare şi rezultatele studiilor juridice şi economice. Unele rezultate merită aici o menţiune. În primul rînd, scoate în evidenţă că în majoritatea statelor membre piaţă pentru vînzarea la distanţă a serviciilor financiare nu s-a schimbat semnificativ de la momentul aprobării Directivei. În al doilea rînd, nu există dovezi în prezent care să sugereze că consumatorii se confruntă cu probleme care decurg din punerea în aplicare incorectă a Directivei. În unele cazuri, cînd normele naţionale nu erau sufficient de conforme cu Directiva, Comisia lansa proceduri formale de încălcare. În timp ce Comisia a decis să nu modifice pentru moment Directiva, ea intenţionează să monitorizeze piaţa pentru a verifica dacă utilizarea sporită a comerţului electronic se reflectă în sectorul serviciilor financiare la distanţă şi, dacă este cazul, să ia măsuri suplimentare în contextul Propunerii pentru Directiva privind drepturile consumatorilor. Alte acţiuni în domeniul serviciilor financiare ale UE au inclus o Directivă privind transferurile transfrontaliere emitente de monedă electronică (de pînă la € 50, 000)140, recomandări fără caracter obligatoriu cu privire la operaţiunile sistemelor de plată electronice, o Carte verde privind aspecte legate de consumatori pe pieţele de servicii financiare şi anumite acţiuni limitate în domeniul asigurărilor. Se poate observa, în special, că, în ianuarie 2001, Comisia Europeană a lansat o reţea de soluţionare a reclamaţiilor extrajudiciară în sectorul serviciilor financiare (FIN-NET). Reţeaua este concepută pentru a oferi suport consumatorilor nemulţumiţi de un serviciu pentru a găsi o soluţie amiabilă la o problemă în cazul în care furnizorul este stabilit în alt stat membru.

CăILE DE ATAC ŞI ACCESUL LA JUSTIŢIE A CONSUMATORILOR
În 1993, Comisia Europeană a publicat o Carte verde privind căile de atac şi accesul la justiţie a consumatorilor. Prezenta Carte verde a remarcat faptul că, în majoritatea statelor membre, procedurile de instanţa aplicate litigiilor mici au fost simplificate (fie printr-o reformă a codului de procedură civilă sau prin crearea unor proceduri simplificate, cum ar fi tribunalele de cereri mici). Ca rezultat, a existat o tendinţă clară de accelerare a căilor de atac de către consumatori, făcînd posibilă procedura în lipsa unui avocat sau încercarea de conciliere cu parţile care apar în persoană. În plus, în multe jurisdicţii au fost create proceduri extrajudiciare în special create pentru soluţionarea litigiilor consumatorilor care acoperă acţiunile de conciliere, mediere sau arbitraj în litigiile care implică consumatorii.
138 139 140

http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/final_rep_financial_services_2009.pdf http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/com_review_distance_mark_cfsd_en.pdf Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieţei interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE şi 2006/48/CE şi de abrogare a Directivei 97/5/CE, JO L 319 din 5 mai 2007. Aceasta stabileşte informaţiile minime şi cerinţele de performanţă pentru transferurile de credit transfrontaliere, astfel încît să se asigure că fondurile pot fi transferate dintr-o parte a Comunităţii la alta rapid, fiabil şi ieftin.

108

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

În acelaşi Cartea verde, Comisia a observat că clauza care reglementează penalizările a rămas o problemă importantă, împreună cu problema de asistenţă juridică în cadrul procedurilor legale care implică consumatorii. În urma unor dezbateri politice îndelungate la nivelul UE (nu în ultimul rînd pe principiul subsidiarităţii şi aspectele minime de protecţie), a fost adoptată în 1998 cea mai recentă Directiva a UE. Directiva 98/27/CE141 este semnificativă în acquis-ului privind politicile de protecţie a consumatorilor comunitari şi prevede coordonarea dispoziţiilor naţionale cu privire la acţiunile de interdicţie pentru a asigura că legislaţia UE privind protecţia consumatorilor se aplică în mod eficient şi nediscriminatoriu. Pe scurt, prezenta Directivă face obiectul procedurilor în justiţie destinate să pună capăt sau să interzică, eventual prin intermediul unei proceduri de urgenţă, orice încălcare a unei Directive UE privind protecţia consumatorilor sau pentru a corecta în caz contrar, efectele unei astfel de încălcări (de exemplu, prin ordine de publicitate sau plăţi de penalizare). Statele membre ale UE au fost obligate să desemneze o instanţă sau autoritate competentă să se pronunţe cu privire la orice astfel de proceduri legale, la fel fiind disponibil dreptul de acţiune în justiţie colectivă (de exemplu, procedurile organizaţiilor consumatorilor) şi pentru a se asigura că clauza care reglementează penalizările au fost la dispoziţia consumatorilor mediatorii şi organelor similare a căror misiune este de a proteja aceste interese, în conformitate cu criteriile stabilite în legislaţia naţională. Această Directivă a fost actualizată prin Directiva 2009/22/EC142 care a consolidat-o pentru a lua în considerare, în special, modificarile anexei din Directiva 98/27/CE, care, între timp a introdus legislaţia UE suplimentară pentru domeniul de aplicare al Directivei în original. De asemenea, în domeniul de “atac”, “de aplicare” şi “cooperarea în domeniul protecţiei consumatorului”, sînt relevante următoarele măsuri UE: • recomandările cu privire la principiile aplicabile de soluţionare extrajudiciară (98/257/CE) recomandarea Comisiei din 30 martie 1998 privind principiile aplicabile organismelor responsabile pentru soluţionarea extrajudiciară a litigiilor consumatorilor143. recomandările privind soluţionarea consensuală extrajudiciară (2001/310/CE) recomandarea Comisiei din 4 aprilie 2001 privind principiile aplicabile organelor extrajudiciare implicate în soluţionarea consensuală a litigiilor consumatorilor144.
Directiva 98/27/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 1998 privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor, JO L 166 din 11 iunie 1998 Directiva 2009/22/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acţiunile în încetare pentru protecţia intereselor consumatorilor (versiune codificată), JO L 110 din 1 mai 2009. Recomandarea 98/257/CE a Comisiei din 30 martie 1998 privind principiile aplicabile organismelor responsabile pentru soluţionarea extrajudiciară a litigiilor consumatorilor JO L 115 din 17 aprilie 1998, care s-a reflectat, printre altele, în Directiva 2002/92/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 decembrie 2002 privind intermedierea de asigurări, JO L 9 din 15 ianuarie 2003 şi Directiva 2003/54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piaţa internă pentru energie electrică şi de abrogare a Directivei 96/92/CE — Declaraţii făcute în ceea ce priveşte activităţile de dezafectare şi de gestionare a deşeurilor, JO L 176 din 15 iulie 2003. . Recomandarea Comisiei 2001/310/CE din 4 aprilie 2001 privind principiile aplicabile organelor extrajudiciare implicate în soluţionarea consensuală a litigiilor care implică consumatorii, JO L 109 din 19 aprilie 2001, care s-a reflectat mai tîrziu în Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008

141

142

143

144

109

Regulamentul (CE) nr 2006/2004 al Parlamentului European şi a Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea între autorităţile naţionale responsabile pentru aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului (Regulamentul privind cooperarea de protecţie a consumatorilor).

Procesul de armonizare a legislaţiei şi politicile de protecţie a consumatorilor în ţările non-UE
Procesul de armonizare a legislaţiei şi politicile de protecţie a consumatorilor în ţările nonUE poate fi considerată în cel mai bun mod în comparaţie privind cerinţele de bază legale şi instituţionale a ţărilor candidate pentru aderare la UE; ca obiective relevante de referinţă stabilite pentru un proces mai avansat de integrare în UE. În conformitate cu Cartea Albă a Comisiei din 1995 cu privire la pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în piaţa internă a Uniunii145, Uniunea Europeană a recunoscut necesitatea anumitor condiţii care trebuie îndeplinite în scopul de a opera cu legislaţia privind protecţia consumatorului în contextul eforturilor de armonizare a legislaţiei în ţările non-UE: • În primul rînd, acordarea drepturilor fundamentale a consumatorilor, astfel cum acestea sînt recunoscute de către programe de acţiuni comunitare în favoarea consumatorilor din 1975; În al doilea rînd, înfiinţarea unei structuri instituţionale adecvate responsabile de afacerile cu consumatorii, inclusiv alocarea competenţelor generale şi orizontale pe problemele consumatorilor unei autorităţi desemnate, care va fi responsabilă pentru aplicarea unor iniţiative în domeniul protecţiei consumatorilor şi pentru coordonarea acţiunilor luate în cadrul altor politici de către alte autorităţi; În al treilea rînd, înfiinţarea de structuri consultative, fie generale (de exemplu, Comitetul Consultativ al Consumatorilor) fie specifice (în sectoare cum ar fi medicamente, alimentele, produsele cosmetice), care vor reprezenta interesul consumatorilor şi să asigure participarea consumatorilor în procesul decizional; În al patrulea rînd, dezvoltarea programelor de informare şi educaţie care vizează creşterea gradului de conştientizare a consumatorilor; În al cincilea rînd, acordarea consumatorilor mecanisme de recurs eficiente care să le permită să facă drepturile lor efective, unele dintre care au fost sugerate în noiembrie 1993 Cartea Verde a Comisiei privind accesul la justiţie; În cele din urmă, promovarea şi acordarea suportului la dezvoltarea organizaţiilor non-publice.

• •

Acesta va fi de observat imediat deoarece aceste prevederi sînt reflectate în orientările APC şi PAPEV luate în considerare în Capitolul 2 al acestei publicaţii.

145

privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, JO L 136 din 24 mai 2008. Comisia Europeană: Cartea Alba din 1995 cu privire la pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în piaţa internă a Uniunii, COM (95) 163 final din 3 mai 1995 (paginile 425 — 438 care se ocupă de protecţia consumatorilor).

110

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

În contextul extinderi recente UE a acordat prioritate specială armonizării în următoarele domenii de protecţie a consumatorului (Măsurile pentru Etapa 1) din Cartea Albă: • • • • • Directivele privind siguranţa (generale şi specific de exemplu siguranţa jucăriilor); Directivele privind etichetarea şi afişarea preţurilor; Regulamentul privind publicitatea; Directivele privind creditele de consum; Directiva privind clauzele contractual neloiale.

Următoarea etapă de armonizare pentru ţările candidate, (Măsurile pentru Etapa 2), se vor concentra pe: • • • • Directivele privind pachetul de călătorie; Directiva privind vînzărie la distanţă; Directivele privind timeshare; Regulamentul privind imitarea produselor alimentare.

Ideile în Cartea Albă din 1995 privind capacitatea instituţională în domeniul IPR şi aplicarea efectivă a drepturilor au fost dezvoltate în cadrul Ghidului Instituţional146 al Comisiei Europene din 2005. În special, Ghidul specifică faptul că: “O structură instituţională adecvată responsabilă de afacerile cu consumatorii trebuie să se înfiinţeze în cadrul administraţiei publice. Aceasta include alocarea de competenţe generale în acest domeniu unei autorităţi desemnate, care va fi responsabilă pentru coordonarea politicii în domeniul protecţiei consumatorilor. De asemenea, consumatorii ar trebui să fie ei înşişi reprezentaţi în discuţiile privind politicile consumatorilor. Consumatorii trebuie să aibă acces efectiv la justiţie prin intermediul instanţelor, în scopul de a solicita despăgubiri individuale. Instituţiile extrajudiciare ar trebui să existe, de asemenea, în scopul de a oferi sisteme alternative de soluţionare a litigiilor care pot oferi consumatorilor acces simplu şi efectiv la justiţie în acelaşi timp evitarea cheltuielilor, întîrziere, complexitate şi de reprezentare, care pot fi implicite prin intermediul cărora să solicite repararea prejudiciului prin intermediul instanţelor. Acestea ar trebui să fie legate de organisme similare din alte state membre, în scopul de a ajuta la rezolvarea disputelor transfrontaliere”. În ceea ce priveşte principalele domenii de protecţie a consumatorilor, cerinţele instituţionale cheie sînt rezumate mai jos.

146

Document de lucru informal al Comisiei Europene: “Ghid pentru structurile administrative importante necesare pentru punerea în aplicare a acquis-ului”, mai 2005. Protecţia Consumatorului este tratată la paginile 91–93 ale acestui document.

111

PROTECŢIA CONSUMATORILOR CERINŢELE INSTITUŢIONALE PENTRU ARMONIZARE
Pentru siguranţa produselor, structurile administrative şi competenţele atribuite sînt pentru: • ca să asigure că sancţiunile efective, proporţionale şi disuasive sînt aplicate, după caz; • ca să asigure că este aplicabil sistemul de supreveghere sistematic şi coordonat al pieţei la nivele comparabile cu scopul de eficacitate şi în măsură să garanteze un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor; • ca să asigure că sistemele de supraveghere a pieţei de funcţionează într-un mod transparent şi sînt deschise pentru consumatori şi alte părţi interesate; • ca să furnizeze rezultatele obţinute în urma sistemelelor de supraveghere a pieţei pentru o evaluare periodică efectuată de către Comisie; • stabilirea a unui cadru de colaborare sistematică între autorităţile împuternicite, cu participarea Comisiei; • a asigura că autorităţile utilizează şi sînt informate cu privire la cele mai recente evoluţii ştiinţifice; • ca să interzică exportul de produse periculoase către ţări terţe; • retragerea produselor periculoase furnizate deja consumatorilor, şi să informeze consumatorii cu privire la riscurile în mod corespunzător; • a asigura interzicerea temporară a introducerii pe piaţă a anumitor produse, pînă la verificarea şi evaluarea riscurilor acestora; • a asigură o acţiune rapidă, în caz de riscuri grave, care necesită o intervenţie imediată sau rapidă şi să comunice Comisiei, prin sisteme de alertă rapidă, referitor la măsurile luate care restricţionează introducerea pe piaţă, sau să solicite retragerea, unui produs sau a unui lot de produse şi de acţiune voluntară de către producători sau distribuitori de instigat sau convenit cu autorităţile. Supravegherea pieţei • Supravegherea independentă şi eficientă a pieţei, stabilirea şi punerea în aplicare a competenţelor sînt necesare pentru a asigura implementarea eficientă şi consecventă a cerinţelor UE. • Autorităţile trebuie să fie în măsură să monitorizeze piaţa pentru bunuri şi servicii de consum la nivel local, în scopul de a fi conştienţi de încălcarea normelor de protecţie a consumatorilor şi pentru a se asigura că acestea sînt corectate, atît pentru probleme de siguranţă şi pentru interesele economice. măsuri care nu se referă la siguranţă • Supravegherea pieţei trebuie, de asemenea, să abordeze interesele economice ale consumatorilor. • Aceasta include comunicările comerciale pentru consumatori înainte de a conveni asupra contractelor (de exemplu publicitatea înşelătoare sau comparativă, precum şi cerinţele de informare prealabilă în domeniul creditului de consum, de vînzare pe durată limitată(timeshare), la distanţă şi indicarea preţurilor). 112

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

De asemenea, trebuie să acopere termenii acelor contracte (de asemenea, în ceea ce priveşte creditul de consum, vînzarea la distanţă şi de durată limitată (timeshare), plus clauzele contractuale şi garanţii abuzive). Autorităţile competente ar trebui să reacţioneze, de asemenea, la informaţiile provenite din plîngerile consumatorilor. Persoane sau organizaţii cu un interes legitim în sesizare privind încălcarea normelor privind protecţia consumatorilor trebuie să fie capabili să facă acest lucru, astfel ca în calitate de organisme publice interesate în protecţia consumatorilor şi asociaţii nonguvernamentale asociaţiile consumatorilor. Autorităţile competente ar trebui, de asemenea, să poată să analizeze încălcările împotriva interesului colectiv al consumatorilor aduse de organizaţiile relevante din alte state membre, precum şi acţiunile de emitere a ordonanţelor, dacă este necesar.

organizaţiile consumatorilor • Deşi nu este prevăzut în mod expres de acquis, organizaţiile care reprezintă interesele consumatorilor sînt necesare pentru a se asigura că interesele de protecţie a consumatorilor sînt luate în considerare în elaborarea politicilor şi în punerea sa în aplicare şi executare. • Direct, sau prin intermediul asociaţiilor de consumatori, informarea şi educarea ar trebui să fie furnizate consumatorilor astfel încît aceştia să fie conştienţi de drepturile lor şi să le poată exercita. Moldova nu a început oficial procesul de aderare la UE, prin urmare, nu trebuie să îşi asume toate obligaţiile de ţară candidată. Cu toate acestea, după mai mult de 10 de ani de un angajament activ privind armonizarea treptată în domeniul protecţiei consumatorilor, ar fi în general, de aşteptat paşi semnificativi în această direcţie. În prezent claritate suplimentară în ceea ce priveşte prioritizarea angajamentelor asumate faţă de armonizarea legislaţiei şi politicii de protecţie a consumatorilor la standardele UE este în curs de dezvoltare din cadrul negocierilor curente pentru un acord de asociere UE-Republica Moldova. Probabil, în continuare, este cazul, să se implice mai mult părţile pentru cooperare în scopul de a asigura un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor şi pentru a realiza compatibilitatea între sistemele lor de protecţie a consumatorilor, cu următoarele priorităţi legislative deja în curs de discuţie: În domeniul Siguranţei produselor: • • Directiva 2001/95/EC privind siguranţa general a produselor. Directiva Consiliului 87/357/CEE privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la produsele care, nefiind ceea ce par a fi, pot pune în pericol sănătatea sau siguranţa consumatorilor.

113

Decizia Comisiei 2009/251/CE prin care se solicită statelor membre să se asigure că produsele care conţin produsul biocid dimetil fumarat nu sînt introduse sau puse la dispoziţie pe piaţă. Decizia Comisiei 2006/502/CE de obligare a statelor membre să adopte măsuri prin care să se asigure că nu se pot introduce pe piaţă decît brichete cu caracteristici de siguranţă pentru copii şi să interzică introducerea pe piaţă a brichetelor fantezie.

În domeniul marketingului: • • Directiva 98/6/CE privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor. Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor comerciale faţă de consumatori.

În domeniul Dreptului Contractual: • • • • • • Directiva 1999/44/CE privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe. Directiva Counsiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Directiva 97/7/EC privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la distanţă. Directiva Counsiliului 85/577/CEE privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale. Council Directive 90/314/CEE privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite. Directive 2008/122/CE 2009 privind protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanţă cu drept de folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revînzare şi de schimb.

În domeniul Serviciilor Financiare şi Creditelor de Consum: • • Directiva 2002/65/CE privind comercializarea la distanţă a serviciilor financiare de consum. Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori.

În domeniul căilor de atac, executarea şi cooperarea internaţională dintre autorităţile naţionale: • • Recomandarea Comisiei cu privire la principiile aplicabile de soluţionare extrajudiciară. Recomandarea Comisiei privind soluţionarea consensuală extrajudiciară a disputelor. 114

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

• •

Directiva 98/27/CE privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor. Regulamentul (CE) 2006/2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului.

Noul acord, de asemenea, ţine să sublinieze: • Schimburi de informaţii privind sistemele de protecţie a consumatorilor, inclusiv: legislaţia privind protecţia consumatorilor, aplicarea acesteia, siguranţa produselor de consum, inclusiv supravegherea pieţei, sistemele de informare a consumatorilor şi instrumente, educaţia consumatorului, responsabilizarea şi căile de atac a consumatorilor, contractele şi servicii de vînzare încheiate între comercianţi şi consumatori; Promovarea activităţilor de perfecţionare pentru funcţionarii oficiali şi alţi reprezentanţi ai protecţiei consumatorilor; şi Promovarea şi dezvoltarea asociaţiilor independente de consumatori, inclusiv organizaţiile de consumatori non-guvernamentale (ONG-uri), şi contacte încheiate între reprezentanţi ai consumatorilor, precum şi colaborarea între autorităţi şi ONG-uri în domeniul protecţiei consumatorilor.

• •

În consecinţă, orice prioritate aparentă mică privind armonizarea legislaţiei şi politicii privind protecţia consumatorului prin prisma APC şi PAPEV este probabil să fie remediat prin angajamente mai clare şi mai exigente însoţite de termene limită în cadrul Acordului de asociere. Acest lucru va asigura, pentru consumatorul din Moldova, că protecţia consumatorilor este plasată mult mai sus în agenda politică şi cuprinde o prioritate mai importantă în procesul de armonizare în ansamblu.

Evoluţiile recente şi problemele în curs de desfăşurare în legislaţia şi politica UE în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor
După cum a fost menţionat mai sus, Comisia a adoptat o strategie politică privind protecţia consumatorilor pentru 2007–2013147 la 13 martie 2007 care stabileşte problemele, rolul, priorităţile şi acţiunile politicii UE pentru această perioadă. Între timp, Comisia Europeană a schimbat anterior comisarul UE dedicat afacerilor consumatorilor care desfăşoară acum un mandat dublu pentru protecţia consumatorilor şi a sănătăţii. Comisarul pentru Sănătate şi Consumatori (maltezul John Dalli) are responsabilitatea politică pentru departamentul Comisiei, “Directoratul General pentru Sănătate şi Consumatori (DG SANCO), şi comisarul UE pentru Justiţie (olandeza Viviane Reding) este responsabilă pentru drepturi fundamentale şi cetăţenie. La acest stadiu, nu este încă posibil să se evalueze dacă această nouă structură va aduce schimbări pentru protecţia consumatorilor, în contextul politicii UE.

147

Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi comitetul economic şi social european, strategia consumatorilor politicii UE pentru 2007–2013, Bruxelles, 13.3.2007 — COM (2007) 99 final.

115

În present, sînt examinate modificări prioritare în ceea ce priveşte revizuirea Directivelor care se referă “la folosinţa pe o durată limitată”- (timeshare) şi “credite de consum” şi acest lucru trebuie să fie urmat de o nouă Directivă privind “pachetele de călătorie”. Cu toate acestea, două cele mai mari probleme pentru viitor se referă la propunerea pentru “Directiva privind drepturile consumatorilor “şi dezbaterile în curs privind introducerea de “calea de atac colectivă”.

Propunerile pentru Directiva privind drepturile consumatorilor
În ceea ce priveşte primul aspect, Comisia Europeană a lansat o nouă propunere pentru drepturi la nivelul UE la data de 8 octombrie 2008148. Propunerea este rezultatul revizuirii acquis-ului protecţiei consumatorilor, care acoperă o serie de Directive privind protecţia consumatorilor. Directivele în curs de revizuire conţin clauze de armonizare minime (ceea ce înseamnă că statele membre pot menţine sau adopta norme mai stricte de protecţie a consumatorilor). Deoarece statele membre au folosit pe scară largă această posibilitate, rezultatul este un cadru de reglementare fragmentat în întreaga UE, care este perceput de către Comisia Europeană ca putînd cauza costuri semnificative privind conformitatea pentru întreprinderile care doresc să efectueze comerţ transfrontalier. Mai mult decît atît, normele privind conflictul de legi precum cele incluse în Regulamentul privind legislaţia aplicabilă obligaţiilor contractuale (“Roma I”) nu abordează această problemă. În această privinţă, propunerile Comisiei constată că, în conformitate cu Roma I, consumatorii care încheie contract cu un comerciant străin nu pot fi lipsiţi de protecţia care rezultă din normele nederogable din ţara lor de origine. Efectele de fragmentare a pieţei interne sînt o piedică pentru întreprinderile comerciale de a comercializa transfrontalier către consumatori, care la rîndul său, reduce bunăstarea consumatorilor. În cazul în care consumatorilor li se face imposibil accesul la ofertele transfrontaliere competitive ei nu pot profita pe deplin de avantajele pieţei interne în ceea ce priveşte opţiunile variate şi preţurile mai bune. Nivelul de încredere a consumatorilor în achiziţiile transfrontaliere este scăzut. Una din cauzele acestui fenomen este fragmentarea acquis-ului consumatorilor. Fragmentarea şi nivelul inegal de protecţie a consumatorilor, de asemenea, face dificil desfăşurarea campaniilor pan-europene de educare cu privire la drepturile consumatorilor şi efectuarea mecanismelor alternative de soluţionare a litigiilor. Propunerea are drept scop de a reduce fragmentarea pieţei, după cum şi intensificarea cadrului de reglementare şi să asigure consumatorilor un nivel ridicat comun de protecţie a consumatorilor şi informaţii adecvate cu privire la drepturile lor şi modul de exercitare a lor. În acest scop, Comisia Europeană intenţionează să pună în lucru un proces, în scopul de a căuta modul cel mai adecvat de informare a consumatorilor cu privire la drepturile lor fundamentale la capitolul vînzare.

148

Propunerile pentru Directiva Parmanetului European şi a Consiliului privind drepturile consumatorilor (COM/2008/0614 final).

116

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Cu toate acestea, în ciuda intenţiilor bune, se pare că propunerea Comisiei este puternic contestată de reprezentanţii consumatorilor europeni. În viziunea lor, propunerea nu garantează asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a consumatorilor în comparaţie cu standardele asigurate de Directivele vechi149. Directiva privind drepturile consumatorilor propusă, simplifică 4 Directive existente în UE privind drepturile consumatorilor, (clauzele contractuale abuzive, vînzările şi garanţiile, vînzarea la distanţă, şi vînzările la domiciliu), într-un singur set de reguli. Aceste Directive conţin anumite cerinţe minime, dar statele membre au adăugat norme în mod necoordonat pe parcursul a mai multor ani, făcînd legislaţia privind drepturile contractuale ale consumatorilor să constituie un mozaic de 27 de seturi de norme diferite (de exemplu: o combinaţie de diferite obligaţii de informare, diferite perioadele de reflecţie care variază de la 7 la 15 zile şi diferite obligaţiuni privind despăgubirile şi reparaţiile). Propunerile au ca scop comerţul electronic ca parte a unei game largi de revizuiri şi ameliorări ale drepturilor existente ale consumatorilor UE online şi în magazine. Directiva propusă ar oferi un progress privind protecţia consumatorilor existentă în domenii esenţiale unde au fost depuse un număr mare de reclamaţii în ultimii ani, cum ar fi vînzarea prin aplicarea unor constrîngeri şi să adapteaze legislaţia la noile tehnologii şi metode de vînzare. Într-adevăr, Directiva privind drepturile consumatorilor propusă se referă la toate contractele pentru vînzări de bunuri şi servicii de la întreprinderi comerciale către consumator (B2C), oferind în primul rînd următoarele.

Prevederile principale propuse pentru Directiva privind drepturile consumatorilor
• Informaţii precontractuale. Directiva ar putea impune comerciantul de a oferi consumatorului un set de cerinţe clare privind informaţile, pentru toate contractele încheiate cu consumatorii, astfel încît consumatorul să poată face o alegere cunoştientă (de exemplu, principalele caracteristici ale produsului, adresa amplasării şi identitatea comerciantului, preţul inclusiv taxele, toate costurile suplimentare de transport, livrare sau taxele poştale). Norme privind livrarea şi transferul riscului către consumator (în prezent nu este reglementată la nivelul UE): Un maxim de 30 de zile calendaristice, pentru comerciant, de la semnarea contractului pentru livrarea bunurilor către consumator. Comerciantul îşi asumă riscul şi costul deteriorării sau pierderii bunului pînă în momentul în care consumatorul primeşte bunurile. Pentru întîrzierea livrării sau nelivrarea de bunuri, consumatorul va avea dreptul, nou în majoritatea statelor membre, la o rambursare cît mai curînd posibilă şi nu mai tîrziu de 7 zile de la data livrării.

149

Pentru aceasta a se vedea ECCG opinia privind propunerea Comisiei pentru directiva privind drepturile consumatorilor, 06 octombrie 2009 accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/empowerment/docs/20091006eccg_ opinion.pdf. (CCEG este un grup consultativ al Comisiei pe probleme consumatorilor. Acesta este compusă din organizaţii naţionale şi europene ai consumatorilor).

117

Perioadele de reflecţie (vînzări la distanţă, de exemplu, vînzări pe internet, telefoane mobile, după catalog şi vînzări prin aplicarea constringerilor): prevede o perioadă de reflecţie de 14 zile calendaristice, atunci cînd consumatorul îşi poate schimba părerea sa. Introducerea unui formular standard de retragere uşor de utilizat. Reparaţii, înlocuiri, garanţii. Pentru a oferi o mai mare certitudine, va fi la unul şi acelaşi set standard de remedii aflate la dispoziţia consumatorilor care au cumpărat un produs defectuos (şi anume, repararea sau înlocuirea în primul rînd, urmată de reducerea preţului sau de rambursarea banilor). Clauzele contractuale neloiale: Introducerea unei liste negre a clauzelor contractuale neloiale care sînt interzise pe teritoriul UE, în toate cazurile la nivelul UE şi o “lista gri” a clauzelor contractuale presupuse a fi abuzive în cazul în care comerciantul nu demonstrează contrariul.

Este prea devreme de spus cînd aceste propuneri vor fi aprobate şi dispoziţiile exacte ale textului său final. Cu toate acestea, propunerile reflectă o tendinţă continuă de consolidare şi actualizare a normelor, cu un accent pe armonizarea totală, mai puţin abordată anterior de armonizarea minimă. Această tendinţă va fi luată în considerare în Partea 3, unde recomandările pentru procesul de armonizare în Republica Moldova se va baza, printre altele, pe cele mai recente tendinţe în domeniul legislaţiei şi politicii UE de protecţie a consumatorilor.

Căile de atac colective
În ceea ce priveşte “căile de atac colective”, instituţiile UE sînt pe deplin conştiente de faptul că încrederea consumatorilor este strîns legată de responsabilitatea antreprenorilor. Mai mult decît atît, accesul la despăgubiri pentru consumatori, atunci cînd comercianţii încalcă drepturile lor, promovează încrederea consumatorilor şi constituie un stimul pentru performanţa comercianţilor. În cadrul pieţei, poate fi identificată o tendinţă faţă de nevoia tot mai mare de a facilita reclamaţiile colective (uneori denumite “acţiuni de clasă”) de către consumatori. Extinderea pieţelor de consum în masă cu consumatori şi comercianţi care vînd şi cumprără transfrontalier şi pe internet a creat un potenţial ridicat pentru grupuri mari de consumatori afectaţi de aceeaşi practică ilegală sau similară a unui comerciant. Aceste practici nu mai sînt limitate la încălcări tradiţionale ale legislaţiei privind protecţia consumatorilor în domeniul bunurilor (cum ar fi publicitatea înşelătoare sau distribuirea de produse nesigure). Acte ilegale, cum ar fi supraîncărcarea sau eşecul de a furniza informaţii precontractuale au devenit comune în sectorul serviciilor. Ele, de obicei, afectează, un număr mare de consumatori şi afecteză grav încrederea în piaţă. Evoluţiile recente, cum ar fi încălcarea regulilor de confidenţialitate sau practicile comerciale agresive în mediul digital se concentrează adesea pe cei mai vulnerabili consumatori. 118

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Comisia Europeană, în Cartea Verde150 din noiembrie 2008, a abordat aceste probleme şi încearcă să caute soluţii proporţionale la problema emergentă în cazurile reclamaţiilor în masă (bazate pe căile de atac accesibile, si eficiente cu costuri minime pentru toate părţile implicate, acordarea de compensaţii pentru reclamaţiile legitime, prevenirea reclamaţiilor nefondate, ţinînd cont de tradiţiile juridice ale statelor membre). Cartea Verde constată că cazurile de reclamaţii în masă pot afecta un număr foarte mare de consumatori. Deşi, uneori daunele pot fi scăzute pentru consumator individual, valoarea totală a prejudiciului întîlnită de un grup foarte mare de consumatori poate fi ridicată luînd în considerare dimensiunea pieţei. În plus, lipsa unui cadru juridic eficient care permite consumatorilor asigurarea despăgubirilor adecvate în cazurile reclamaţiilor în masă este în detrimentul pieţei şi creează un decalaj juridic. Mai mult decît atît, efectul unei practici neloiale poate fi atît de larg răspîndit încît să denatureze pieţele. Comisia consideră că lipsa unui cadru juridic adecvat are un impact negativ asupra încrederii consumatorilor atunci cînd fac cumpărături acasă, în ţara lor, precum şi transfrontalier şi asupra întreprinderilor comerciale cu reputaţie care suferă de comportamentul abuziv al concurenţilor care refuză să joace conform „regulilor corecte”. Astfel, companiile care încalcă legislaţia de protecţie a consumatorilor ar putea obţine avantaje ilegale pe piaţă în detrimentul consumatorilor şi a companiilor care respectă legea şi provoacă slăbirea bunei funcţionări a pieţei interne cu amănuntul. Într-adevăr, lipsa de compensare este cauza insuficienţei unor mijloace eficiente de despăgubire pentru reclamaţiile colective, în special pentru reclamaţiile de valoare foarte scăzută, şi pentru punctele slabe ale cadrului juridic actual. În plus, diversitatea dispoziţiilor naţionale care reglementează despagubirile consumatorilor pentru reclamaţiile colective în statele membre ale UE, dar şi în cadrul fiecărui stat membru, nu pune toţi consumatorii şi comercianţii în poziţie egală în cadrul UE. În consecinţă, în funcţie de locul în care aceştea sînt situaţi, consumatorii şi comercianţii vor avea sau nu acces la mijloace eficiente de despăgubire pentru reclamaţiile consumatorilor în masă. În toate statele membre, unele forme de acţiuni legale pot fi întreprinse pentru a opri o practică ilegală a unui comerciant care a încălcat legislaţia în domeniul protecţiei consumatorilor. Astfel de acţiuni pot fi folosite pentru a opri o practică ilegală care ar putea dăuna sau deja a dăunat unui grup de consumatori privind încălcări ale legislaţiei referitor la protecţia consumatorilor. Pentru cazurile transfrontaliere, în UE există un mecanism de cooperare printr-o reţea a autorităţilor competente în domeniul protecţiei consumatorilor. În plus, la nivelul EU, există un mecanism unde autorităţile competente în protecţia consumatorilor şi organizaţiile de consumatori sînt recunoscute să ia măsuri pentru ameliorarea clauzelor care reglementează penalizările într-un alt stat membru. Cu toate acestea, astfel de acţiuni nu oferă întotdeauna consumatorilor compensare pentru daunele suferite.
150

Cartea Verde privind căile de atac colective ale consumatorilor, COM(2008) 794 final, Brussels, 27 noiembrie 2008 http://ec.europa.eu/consumers/redress_cons/greenpaper_en.pdf

119

La momentul de faţă, doar 13 state membre au un sistem special conceput pentru a compensa un grup de consumatori care sînt lezaţi de o încălcare a legislaţiei privind protecţia consumatorilor. Aceste mecanisme, de multe ori judiciare, sînt foarte diferite în statele membre. Unele dintre aceste proceduri se aplică în domenii foarte specifice. În plus, modalităţile lor sînt foarte diferite în ceea ce priveşte dreptul de a chema în judecată, opt-in/ opt-out, finanţarea şi distribuţia veniturilor. Foarte puţine state membre au dezvoltat, de asemenea mecanisme colective extrajudiciare de soluţionare a litigiilor, de asemenea, denumite mecanisme de Soluţionare Alternativă a Disputelor (SAD). În paisprezece state membre lipsesc procedurile specifice pentru privind reclamaţiile colective. În aceste ţări, consumatorii şi agenţii economici depind exclusiv de procedurile individuale. Toate statele membre au acţiunile individuale de instanţă, dar, există deasemenea şi alte mecanisme individuale care au fost dezvoltate pentru a facilita accesul consumatorilor la justiţie, cum ar fi procedurile judiciare simplificate pentru reclamaţiile mici sau mecanisme de soluţionare a litigiilor extrajudiciare, precum medierea, concilierea sau scheme de arbitraj. Astfel, accesul la gama de instrumente disponibile în prezent, depinde de locaţia consumatorilor şi comercianţilor. În practică, acest lucru înseamnă că ei pot avea la dispoziţie mai multe instrumente dintre care pot alege cele mai potrivite, sau doar foarte puţine care nu sînt adaptate la situaţia particulară a unei reclamaţii în masă. Acest lucru subminează eficienţa cadrului de despăgubire la nivel naţional şi în UE. Ca urmare, consumatorii şi comercianţii nu au aceleaşi posibilităţi şi drepturilor pe teritoriul UE; totul depinde de locul unde sînt amplasaţi sau locaţia comerciantului. Acest decalaj normativ este mai acut în cazurile transfrontaliere, unde consumatorii unui stat membru, cu o gamă largă de posibilităţi pot fi limitaţi la optiuni mult mai restrînse din cauza locaţiei unui comerciant într-un alt stat membru. În plus, comercianţii necinstiţi pot fi tentaţi să se stabilească în statele membre unde riscul de confruntare cu acţiuni este mai mic151. Din propunerile referitor la consultarea Comisiei, este clar că punctele de vedere ale grupurilor de consumatori, industriei, juriştilor, diferă considerabil de modul de abordare a problemelelor identificate în Cartea Verde. În consecinţă, nu este încă clar cum, cînd sau dacă iniţiativele specifice ale UE vor evolua pe această temă politică. În cele din urmă, în contextul general al legislaţiei şi politicilor UE de protecţie a consumatorilor un considerent general cheie pentru viitor este că legislaţia UE treptat se deplasează în direcţia unei abordări de armonizare maximă (ceea ce înseamnă că legislaţia naţională nu poate depăşi prevederile legislaţiei UE). Din această tendinţă, rezultă că pentru activităţile viitoare de armonizare va exista un spaţiu mai redus pentru sistemele unice sau dispoziţii în temeiul legislaţiei interne.

151

Pentru acesta vezi în continuare Cartea Verde referitor la opinia ECCG a Comisiei privind calea de atac colectivă a consumatorilor din 27 februarie 2009, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/empowerment/docs/20090227eccg_opinion.pdf

120

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

PARTEA 3: EVALUAREA GENERALĂ ŞI RECOMANDĂRILE PENTRU URMĂTORII PAŞI ŞI PRIORITĂŢILE PENTRU REPUBLICA MOLDOVA PE DOMENIUL PROTECŢIEI COSUMATORULUI

121

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

5. EVALUAREA GENERALă

Introducere
Accentul din Partea 3 este pe evaluarea măsurilor extinderii în care legislaţia şi politicile UE (cum sînt identificate în capitolul 4) trebuie să fie armonizate în Republica Moldova. În acelaşi timp, avînd în vedere protecţia consumatorilor în Republica Moldova prezentată în Capitolul 3, această parte va oferi comentarii de consultanţă şi recomandări cu privire la avantajele / dezavantajele armonizării complete şi modificările instituţionale necesare. În termeni generali, obiectivul principal aici este de a oferi sugestii constructive şi concrete şi orientări care pot asigura o bază adecvată pentru procesul de armonizare pentru următorii anii. În acest stadiu, este important pentru Moldova, că o serie de priorităţi privind armonizarea pentru protecţia consumatorilor au fost în general prezentate în ultimele luni, în contextul proiectului Acordului de Asociere Republicii Moldova-UE. Alte priorităţi continuă în cadrul “Strategiei Naţionale în domeniul protecţiei consumatorilor din Republica Moldova”152, care are încă doi ani pentru desfăşurare.

Armonizarea cu legislaţia UE în domeniul protecţiei consumatorilor
Legislaţia actuală privind protecţia consumatorului în Republica Moldova, la prima vedere, pare a fi destul de bine dezvoltată, comparativ cu istoria recentă a ţării şi contextul general care afectează economia. Cu toate acestea, odată ce conţinutul legislaţiei în cauză este analizat în detaliu, sînt imediat evidente neajunsuri juridice substanţiale. Prin urmare, este clar că protecţia consumatorilor în Moldova nu este încă bine dezvoltată, nu asigura un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor în multe domenii (publicitatea înşelătoare, vînzări directe, pachete de calatorii), iar în unele domenii specifice, reglementarea lipseşte complet (creditul de consum, vînzarea de la uşă la uşă (door to door), utilizarea pe durată limită (timeshare)). Astfel, în multe cazuri, Moldova are nevoie de actualizarea măsurilor existente şi în altele,
152

Strategia Naţională a Republicii Moldova în domeniul protecţiei consumatorilor pentru perioada 2008–2012, aprobat prin Hotarîrea Guvernului nr. 5 din 14.01.2008 (JO nr. 14–15/76 din 22 ianuarie 2008).

123

de a introduce legi complet noi pentru a realiza armonizarea legislaţia privind protecţia consumatorilor la standardele UE. Problemele cele mai evidente ale sistemului juridic pot fi rezumate după cum urmează:

Multe declaraţii de principiu (conţinute în anumite legi) par dificil de a fi aplicate în practică în viaţa de zi cu zi a consumatorilor Multă legislaţie, chiar şi cu conţinut normativ şi caracter obligatoriu bazată pe abordările UE, este încă departe de a oferi nivelul de protecţie asigurat de “acquis-ul comunitar”. Există o lipsă completă de reglementare în anumite domenii de protecţie a consumatorilor.

De asemenea, poate fi remarcat faptul că legislaţia Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor suferă de limite considerabile nu numai în ceea ce priveşte conţinutul, dar şi în ceea ce priveşte tehnica legislativă. Aceasta este o problemă care urmează a fi abordată înainte de a trece la evaluarea gradului de progrese înregistrate privind armonizarea, în fiecare ramură de protecţie a consumatorilor. Legislaţia existentă privind protecţia consumatorilor în Republica Moldova de multe ori este combinată cu măsurile administrative (sau birocratică) cu legislaţia privind protecţia consumatorilor. De exemplu, Legea cu privire la publicitate, din 1997, conţine unele reguli generale în acest domeniu, împreună cu unele prevederi considerabile pentru consumatori. De asemenea, în contextul Legii privind turismul, din 2006, există o combinaţie de prevederi care se referă la autorizaţiile administrative de a exercita vînzarea acestor servicii, cu unele reguli în ceea ce priveşte drepturile asigurate pentru turişti. În plus, legislaţia pentru un singur domeniu privind protecţia consumatorilor adesea cade sub incidenţa prevederilor unui număr diferit de legi (ca în cazul contractelor încheiate cu consumatorii). Acestea sînt probleme grave: de fapt, devine greu de înţeles în mod clar natura exactă a protecţiei acordate consumatorilor în fiecare domeniu. Chiar dacă Moldova nu are obligaţia de a transpune complet toate directivele UE, ar fi potrivit pentru sistemul naţional juridic de introdus legislaţia mai structurată. Acest lucru nu ar facilita numai managementul viitoarei armonizării, dar, de asemenea, ar permite autorităţilor moldovene să urmeze actualizarea reglementărilor europene. Implementarea unei abordări mai structurate, de asemenea, ar sprijini dezvoltarea conştienţei consumatorilor privind drepturile lor. De asemenea, gradul de conştientizare a operatorilor (oficialii ministerului, judecători, firmele de afaceri şi organizaţii ale consumatorilor) ar putea beneficia, deoarece o abordare structurată poate realiza separarea dorită a dispoziţiilor care vizează protejarea consumatorilor de la cele destinate să reglementeze funcţionarea unei pieţe specifice (inclusiv autorizaţii administrative, etc). Din acesta, reiese că o dificultate suplimentară în ceea ce priveşte procesul de armonizare este legată de organizarea sistemului normativ din Moldova. Un aspect în acest sens este

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

faptul că, aparent, sancţiunile şi amenzile nu pot fi incluse în legislaţia pe domenii, dar trebuie să fie prevăzute în “Codul contravenţiilor administrative”. Faptul că Legile privind protecţia consumatorului în Republica Moldova nu conţin de fapt, nici amenzi pentru cazurile de încălcare a legislaţiei, aceasta, ar putea fi o dificultate de a confrunta în continuare procesul de armonizare.

EVALUAREA PROGRESELOR ÎNREGISTRATE ÎN ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI ÎN UNELE DOMENII DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR
Protecţia consumatorilor este un domeniu vast în legislaţia UE. În limitele unei publicaţii de acest calibru, acest lucru a fost descris şi rezumat în Capitolul 4, precum şi direcţia orientativă a priorităţilor au fost observate în cadrul unui viitor Acord de Asociere UE-Moldova. În evaluarea noastră, oferim o atenţie deosebită priorităţilor indicate în proiectul Acordului de Asociere.

Siguranţa generală a prodselor
Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, stabileşte cadrul juridic general în scopul de a asigura siguranţa produselor introduse pe piaţă. Legea privind siguranţa generală a produselor, din 2006, conţine definiţiile termenilor principali, cerinţele generale privind siguranţa produsului şi criteriile de evaluare a conformităţii, obligaţiile producătorilor şi distribuitorilor şi obligaţiile specifice ale autorităţilor de reglementare. Aceasta se aplică pentru toate produsele introduse pe piaţă153. Acest domeniu este probabil cel mai bun exemplu de armonizare a legislaţiei moldoveneşti la standardele UE, aplicînt Directiva privind siguranţa generală a produselor 2001/95/CE, care urmăreşte să asigure faptul că numai produsele sigure pentru consum sînt vîndute în UE154. Directiva UE este destinată să asigure un nivel ridicat de siguranţă a produselor pe întreg teritoriul UE pentru produsele de consum care nu sînt reglementate de legislaţia specifică pe domeniu (de exemplu, jucării, produse chimice, cosmetice, maşini). De asemenea, Directiva completează dispoziţiile legislaţiei pe domenii care nu acoperă anumite aspecte, de exemplu, în ceea ce priveşte obligaţiile producătorilor, competenţele şi sarcinile autorităţilor. Obiectivele sînt atît pentru a proteja sănătatea şi siguranţa consumatorilor cît şi
153

154

Care sînt definite ca: “toate bunurile cunoscute ca un produs de asemenea, utilizate în procesul de furnizarea de servicii care este destinat pentru consum sau pot fi utilizat de către consumatori în condiţii previzibile, chiar şi în cazurile în care nu este destinat pentru ei, şi care este furnizat sau pus la dispoziţia lor în cadrul unei tranzacţii comerciale cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, fie nou sau folosit sau reînnoit, indiferent de metoda de vînzare. Termenul de faţă nu se aplică produselor furnizate ca antichităţi sau ca produse care necesită reparaţii sau reînnoire înainte de utilizarea lor în cazul în care furnizorul informează în mod clar beneficiarul cu privire la necesitatea de reparare sau reînnoire“. În plus faţă de cerinţa de bază de a plasa numai produse sigure pe piaţă, producătorii trebuie să informeze consumatorii cu privire la riscurile asociate cu produsele pe care le aprovizionează. Aceştea trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru a preveni aceste riscuri şi să fie capabili să identifice produsele periculoase. Distribuitorii trebuie să ajute producătorii pentru a realiza obligaţiile care le revin şi este interzis de a distribui produsele periculoase

125

pentru a asigura buna funcţionare a pieţei interne. Potrivit Directivei, statele membre sînt obligate să pună în aplicare cerinţele privind producătorii şi distribuitorii. Ele trebuie să numească autorităţile responsabile pentru supravegherea pieţei. În plus, Directiva oferă autorităţilor de supraveghere puterea de a aplica sancţiuni.155 În general, Legea Republicii Moldova urmează destul de strict structura Directivei. Principalele definiţii şi obligaţii ale producătorilor şi distribuitorilor şi competenţele autorităţilor competente sînt în general transpuse în mod adecvat. Astfel, putem confirma faptul că măsura de armonizare în acest domeniu este foarte bine structurat ca o consecinţă a legislaţiei interne care a fost deja foarte aproape de abordările UE. Cu toate acestea, anumite dispoziţii sînt în mod substanţial necompatibile cu Directiva; în special în ceea ce priveşte domeniul de aplicare a Legii, definiţia de retragere, cerinţa generală de siguranţă, criteriile de evaluare a conformităţii şi obligaţiile distribuitorilor şi competenţele autorităţilor competente. În detalii: • Domeniul de aplicare al Legii este definit într-un mod în care orice existenţa a unei reglementări tehnice specifice (fie armonizate sau nearmonizate — "naţionale") exclude aplicarea sa. Acest lucru este în contrast puternic cu Directiva UE, care oferă acest efect doar legislaţiei UE. Această abatere nu este una surprinzătoare, ţinînd cont de structura actuală a cadrului juridic al RM în domeniul legislaţiei tehnice. Cu toate acestea, această neconformitate va trebui să fie abordată în viitor, deoarece domeniul de aplicare a Legii este una dintre pietrele de temelie majore ale abordării legislative. Definiţia de "retragere" este incompletă. Aceasta precizează că retragerea constă în orice acţiune întreprinsă cu scopul de a preveni introducerea pe piaţă a unui produs periculos. Definiţia Directivei include mai multe elemente ("distribuţia, expunerea şi oferta"). Este o diferenţă importantă deoarece, introducerea pe piaţă este doar prima acţiune în punerea la dispoziţie a unui produs pe piaţă. Distribuţia, de exemplu, la fel, este alcătuită din acţiuni suplimentare pe piaţă şi definiţia Directivei (şi, prin urmare aplicarea sa) este, în consecinţă, mult mai largă. Cerinţa generală de siguranţă din Lege (plasarea pe piaţă numai a produselor sigure) se adresează atît producătorilor cît şi distribuitorilor. În schimb, Directiva se adresează numai producătorilor (doar un producător poate afecta caracteristicile de siguranţă ale unui produs — a se vedea definiţiile de "producător" şi "distribuitor"). Criteriile de evaluare a conformităţii nu sînt identice cu cele din Directivă. În primul rînd, principalul motiv este că aplicarea Legii nu este în conformitate cu Directiva (a se vedea comentariul de mai sus cu privire la domeniul de aplicare a Legii). De fapt, există o contradicţie majoră construită în Lege — dacă existenţa unei reglementări naţionale tehnice specifice exclude aplicabilitatea Legii, atunci Legea nu poate cita acestă reglementare ca un criteriu principal pentru siguranţa
După cum sa menţionat în Capitolul 4, Directiva prevede un sistem de alertă, sistemul RAPEX între statele membre şi Comisie. Sistemul RAPEX asigură că autorităţile competente sînt informate rapid despre produsele periculoase. În anumite condiţii, notificările de alertă rapidă pot fi, de asemenea, schimbate cu ţările non-UE. În cazul unor riscuri grave a unui produs, Directiva prevede aplicarea unor Decizii cu aplicarea unor măsurile temporare la la nivelul UE.

155

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

produselor, că Legea este în acest caz inaplicabilă. De asemenea, al doilea criteriu ("standard pertinent") nu este reglementat de-a lungul prevederilor Directivei. În Lege, acest standard trebuie să fie o parte a unei reglementări tehnice, în timp ce Directiva introduce un standard care este inclus în lista standardelor care trebuie să fie publicată în Jurnalul Oficial (la nivelul UE şi în statele membre). O lista de standarde este menţionat în Lege în legătură cu al treilea criteriu, dar toate standardele (nu doar cele armonizate) pot fi enumerate şi acest lucru nu este în conformitate cu Directiva. • Obligaţiile distribuitorilor nu sînt la fel de ample comparativ cu prevederile Directivei. Ultima, de asemenea, interzice distribuitorilor de a furniza produse pentru care "ar fi trebuit să presupună", pe baza informaţiilor primite şi în calitate de profesionişti, că nu sînt conforme cu cerinţele de siguranţă aplicabile. Legea se limitează la produsele care distribuitorii "ştiu", că sînt periculoase. Aceasta este o omisiune importantă, deoarece de a demonstra cunoştinţe este extrem de dificil, din punct de vedere juridic. Şi tocmai de aceea, Directiva aplică prezumţia de cunoştinţe în modul său. La transpunerea articolului 8 alineatul (2) din Directivă, "principiul precauţiei", nu a fost inclus ca bază pentru activitatea autorităţilor competente (articolul 8 alineatul (2) din Lege). Folosirea principiului precauţiei este deosebit de important, deoarece permite autorităţilor să aplice măsuri, de asemenea, în cazurile în care existenţa unui risc grav, nu este demonstrată, dar există unele date ştiinţifice preliminare/ neconcludente care arată că există posibilitatea de un astfel de risc. Legea nu transpune articolul 17 din Directivă, care prevede că Directiva nu aduce atingere aplicării Directivei 85/374/CEE (care se referă la răspunderea pentru produse) 156. Directiva privind răspunderea pentru produse protejează publicul de produsele defectate, stabilind un regim de răspundere obiectiv în cazul daunelor cauzate de produse nesigure, în sensul datoriei producătorului de a compensa daunele şi dreptul victimei la compensaţii.157 Ar fi un plus binevenit pentru transparenţa de aplicare a sistemului normativ din Republica Moldova, dacă ar fi existat o dispoziţie explicită, care ar clarifica relaţia dintre realizarea obiectivelor de siguranţă a produselor şi obligaţiile care decurg din răspunderea civilă pentru daunele provocate de produse periculoase (defecte).

În ceea ce priveşte omiterea dispoziţiilor din Capitolul V, al Capitolul V din Directivă, în
156

157

Directiva Counsiliului 85/374/CEE din 25 iulie1985 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect, JO L 210 din 7 august 1985. Alte obiective principale ale Directivei privind răspunderea pentru produse sînt de a elimina denaturarea concurenţei datorită regimurilor de răspundere divergentă şi facilitarea liberei circulaţii a mărfurilor în conformitate cu regulile comune de răspundere. Directiva nu prevede acţiunile colective şi nu prevede un fond de garantare. În dezvoltarea conceptelor a prezentei Directive, CEJ a susţinut în cauza C–183/00: María Victoria González Sánchez c / Medicina Asturiana SA, [2002], p. I–3901 că articolul 13 din directivă trebuie interpretat în sensul că drepturile conferite în temeiul legislaţiei unui stat membru cu privire la victimele daunelor cauzate de un produs defect în cadrul unui sistem general de răspundere avînd aceeaşi bază care este aplicată de Directivă poatet fi limitată sau restricţionată ca urmare a transpunerii Directivei în legislaţia internă al acestui stat. De asemenea, Curtea a susţinut cauza C–358/08 recente: Aventis Pasteur SA c. OB, [2009], la moment neraportat, că Directiva a permis o filială deţinută în totalitate de a fi trasă la răspundere în unele situaţii, în cazurile de răspundere pentru produs.

127

ceea ce priveşte schimburile de informaţii şi situaţiile de intervenţie rapidă, (în special articolele 11 şi 12), aceasta nu este o omisiune materială la acest stadiu, deoarece aceste dispoziţii se referă la sisteme care implică statele membre ale UE.

Publicitatea înşelătoare şi practicile comerciale neloiale
În plus, faţă de unele prevederi generale reglementate în Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, cadrul legislativ din Moldova privind publicitatea este prevăzut în Legea cu privire la publicitate din 1997158. Aceasta este o măsură generală, care oferă o serie de alte informaţii utile pentru consumator, dar nu neapărat legate de publicitatea înşelătoare159. După descrierea unor “termeni de bază”160, Legea prevede (în articolul 7161) “principiile de bază ale activităţii de publicitate”: a) b) c) d) loialitate, onestitate, autenticitatea şi decenţa publicităţii; utilizarea formelor, metodelor şi mijloacelor care nu aduc prejudicii spirituale, morale sau psihice consumatorilor de publicitate; concurenţa onestă; responsabilitatea faţă de consumatori, societate şi stat.

Legea este acum destul de veche, şi această declaraţie de principii generale este o abordare destul de datată. În plus, articolul 8 prevede unele “Cerinţe generale”, faţă de publicitate: să fie loială şi onestă, să fie identificată fără cunoştinţe speciale şi fără utilizarea de mijloace tehnice, să nu inducă în eroare, nici să prejudicieze interesele consumatorilor; în mass-media, publicitatea trebuie să fie în mod clar identificabilă de celelalte programe şi materiale prin mijloace poligrafice, video, audio, combinate sau prin comentarii. În orice caz (alin 11), prevede că publicitatea nu trebuie să: • • • • să contravină intereselor statului; să incite la acţiuni ce încalcă legislaţia privind protecţia mediului înconjurător; să conţină informaţii care nu sînt autentice; să conţină elemente ce pot provoca panică, instiga la violenţă, la agresiune sau la acţiuni periculoase ce pot prejudicia sănătatea sau ameninţa securitatea oamenilor; sau
Leea privind publicitatea nr. 1227-XIII din 27 iunie, 1997, Monitorul Oficial no. 67–68/555 din 16 octombrie 1997. Legea privind publicitatea din 1997, prevede, de exemplu, anumite cerinţe în ceea ce priveşte durata, măsura, secvenţă, autorităţile de reglementare şi anumite aspecte de procedură în ceea ce priveşte publicitatea la radio şi televiziune (articolul 13), în presa periodica (articolul 14), în cinema, video, servicii informaţionale, precum şi utilizarea telefonului, telegrafului şi linii telex (articolul 15), in publicitatea exterioară (articolul 16), în pieţe şi zone pentru furnizarea de servicii (articolul 17), privind publicitateea pe mijloacele de transport şi pe trimiterile poştale (articolul 18). În confomitate cu art. 1 publicitatea este “informaţie publică despre persoane, mărfuri (lucrări, servicii), idei sau iniţiative (informaţie publicitară, material publicitar) menită să suscite şi să susţină interesul public faţă de acestea, să contribuie la comercializarea lor şi să ridice prestigiul producătorului”. Articolul 7, modificat de Legea 522-XV din 18 decembrie 2003, în vigoare din 30 ianuarie 2004.

158

159

160

161

128

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

să conţină, fără temeiuri de ordin instructiv sau social, imagini vizuale sau descrieri ale unor acţiuni periculoase cu neglijarea măsurilor de securitate.

Legea Republicii Moldova cu privire la publicitate din 1997 stipulează că publicitatea este considerată “neonestă” (articolul 9), “neautentică” (articolul 10), “amorală” (articolul 11) sau “subliminală” (articolul 12). În cele din urmă, Legea prevede dispoziţii finale cu privire la: “controlul de stat şi autoreglementare în domeniul publicităţii” (articolul 28 et seq.) şi “dezminţirea publicităţii inadecvate şi responsabilitatea pentru publicitate inadecvate” (articolul 31 et seq.). În ceea ce priveşte Legea cu privire la publicitate, din 1997, este clar că acest tip de reglementare este foarte îndepărtată de noua abordare comunitară cuprinsă în Directiva 2005/29/CE privind publicitatea. Directiva UE a determinat o revolutie pe piaţă, prin introducerea conceptului de “practici comerciale neloiale” şi se referă la orice activitate legată de promovarea, vînzarea sau furnizarea unui produs către consumatori. Directiva se referă la orice act, omisiune, comportament, reprezentare sau comunicare comercială — inclusiv publicitatea şi marketingul — care este efectuată de către un comerciant. Dacă este nedrept, aceasta înseamnă că este considerat a fi inacceptabil în ceea ce priveşte “consumatorul mediu”, în conformitate cu criteriile specificate. Astfel, standardele UE în acest domeniu pot fi rezumate în patru elemente cheie: • • • • O clauză generală care defineşte practicile neloiale şi deci interzise. Două categorii principale de practici comerciale neloiale: practici înşelătoare (acţiuni şi omisiuni) şi practici agresive. Măsuri de protecţie a consumatorilor vulnerabili. O listă neagră, detaliată a practicilor interzise în orice circumstanţe.

Practicile de pe lista neagră în Directivă ( explicată în capitolul 4 din prezenta publicaţie) sînt extrem de utile pentru a ajuta consumatorul să înţeleagă cazurile de practici neloiale162. Deoarece aceasta este o Directivă maxim armonizată, aceste dispoziţii trebuie să fie adoptate de noua Lege al Republicii Moldova. Aceasta din urmă, va implica mai mult decît doar modificarea Legii cu privire la publicitate din 1997.

Contractele încheiate cu consumatorii şi clauzele abusive
Legislaţia Republicii Moldova privind contractele încheiate cu consumatorii este suficient de largă, chiar dacă aceasta nu este bine structurată. Legislaţia relevantă în acest domeniu cuprinde Codul civil163, Legea cu privire la comerţul intern164 din 1996 şi Legea privind protecţia consumatorilor din 2003.
162

163

164

Comisia Europeană a publicat o “Brosura” utilă cu cîteva exemple concrete. Aceata este accesibilă la: http:// ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/fair_bus_pract/ucp_en.pdf Legea Republicii Moldova nr. 1107-XV din 6 iunie 2002, privind Codul Cvil, Monitorul Oficial 2002, No. 82–86, Art. 661. Legea privind comerţul intern nr. 749-XIII din 23 februarie 1996, Monitorul Oficial nr. 31/318 din 23 mai 1996.

129

În acest domeniu, o “inspiraţie” din legislaţia UE este clar vizibilă în modul de abordare, dar protecţia acordată consumatorilor care încheie un contract cu un antreprenor nu este la acelaşi nivel de protecţie şi este inadecvată. În primul rînd, Codul civil prevede, (la articolul 9), că persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu “bună-credinţă”, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri (buna-credinţă se prezumă pînă la proba contrară). Astfel, Codul Civil al Republicii Moldova se bazează pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile reglementate de acesta. Persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească drepturile şi obligaţiile lor, pe bază de contract, precum şi orice alte condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii. Codul civil prevede la capitolul IV, “clauze contractuale standard” (articolul 712) anumite dispoziţii generale privind clauzele contractuale standard. Principiul de bază este că ele “devin parte a contractului numai cînd o parte, care îi reprezintă, în mod expres notifică celeilalte părţi în momentul încheierii contractului, sau altfel asigură posibilitatea pentru cealaltă parte pentru a se familiariza cu conţinutul lor, ţinînd cont de disabilităţile părţii, iar cealaltă parte acceptă astfel de clauze “. Este clar că această regulă (care, de asemenea, este cuprinsă în cele mai multe coduri civile europene), în nici un fel nu ofereă protecţie consumatorilor în cazul în care contractele propuse conţin clauze care sînt nefavorabile pentru consumator. În al doilea rînd, Legea cu privire la comerţul intern, din 1996, prevede, printre altele, la articolul 6 principiile de bază ale activităţii comerciale alegerea liberă a genurilor şi formelor de activitate legate de comercializarea mărfurilor. Cu toate acestea, aceste principii generale nu sînt uşor de aplicat în măsuri concrete de protecţie a consumatorilor. Capitol IV din Legea cu privire la comerţul intern, din 1996, se referă la “regulile de bază ale deservirii comerciale a populaţiei şi protecţia drepturilor consumatorilor “. Urmărind unele prevederi care stabilesc egalitatea drepturilor cetăţenilor la deservirea comercială de către agenţii activităţii comerciale (articolul 15) şi protecţia socială a unor categorii de cetăţeni în cadrul deservirii comerciale (articolul 16), unele prevederi descriu vînzarea cu amănuntul şi contractele de cumpărare. În timp ce aceste dispoziţii vor fi luate în considerare aici, în contextul de vînzare şi a garanţiilor, acestea nu sînt foarte relevante pentru consolidarea protecţiei consumatorilor moldoveni. Această situaţie apare în special la articolul 21 din Legea cu privire la comerţul intern, care prevede că protecţia consumatorilor este reglementată de Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, (alineatul 2 prevede că conflictele ocazionate de încălcarea drepturilor consumatorilor dacă acestea nu sînt soluţionate nemijlocit de părţi, se examinează în instanţa judiciară conform legislaţiei în vigoare.).

130

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Astfel, în domeniul clauzelor contractuale abuzive, articolul 4 (“clauze abuzive”)165 din Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, trebuie să fie studiată.

legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, articolul 4 (claue abuzive)
(1) Se interzice agenţilor economici de a include clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. (2) Orice clauză din contractul încheiat între agentul economic şi consumator ce limitează răspunderea agentului economic sau îl exonerează de această răspundere, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie, este abuzivă şi se consideră nulă. (3) Orice contract încheiat între agentul economic şi consumator pentru vînzare de produse, prestare de servicii va cuprinde clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sînt necesare cunoştinţe speciale. (4) Clauzele contractuale care nu au constituit obiectul unei negocieri individuale între agentul economic şi consumator şi care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor sînt considerate nule. (5) În caz de dubii asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. (6) Contractul standard (tip) care se încheie cu consumatorul de către agentul economic furnizor de servicii, care, în conformitate cu legislaţia, este recunoscut ca avînd o poziţie dominantă pe piaţă, trebuie să fie prezentat de către agentul economic organului administraţiei publice, indicat la art. 22 alin.(2), pentru a fi în prealabil coordonat. (7) Raporturile juridice generate de clauzele contractuale abuzive se reglementează de legislaţia respectivă, inclusiv de legislaţia privind protecţia concurenţei”. Deşi aceste norme au din nou unele asemănări cu legislaţia UE, în domeniul clauzelor contractuale abuzive, există încă o lipsă clară de armonizare cu Directiva 93/13/CEE, în prezent în vigoare pentru statele membre ale UE. Concret, disciplina UE este mult mai dezvoltată şi se aplică contractelor fie verbale fie scrise (indiferent, în al doilea caz, dacă clauzele contractuale sînt cuprinse într-unul sau mai multe documente). Rămîne neclar dacă Legea Republicii Moldova este aplicabilă numai contractelor scrise sau nu. În plus, Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, prevede două tipuri diferite de reguli: una în domeniul de “valabilitate” a contractului (articolul 4, alineatele 2 şi 4) şi una în ceea ce priveşte “forma şi interpretarea” contractului (Articolul 4, aliniatele 3 şi 5). De remarcat faptul că, rezultatul net a acestui fapt este confuz şi ar fi mai potrivit de a aduce
165

Revenind la structura actuală a Legii 105/2004, se observă că articolul 4 este în acelaşi loc printre “dispoziţiile generale”. Pe de o parte, cu siguranţă, acest lucru confirmă importanţa acestei legi, dar poate fi oportun să se mute conţinutul actual al articolului 4 în secţiunea III, după ce vor fi integrate drepturile fundamentale cu prevederle dreptului contractual privind “transparenţa şi a echitarea”.

131

împreună diferite elemente (prevederile contractuale referitoare la valabilitate împreună şi prevederile contractuale privind forma şi interpretarea). Cu toate acestea, punctul cel mai important este domeniul de acoperire a dispoziţiilor UE care sînt insuficient reflectate în Legea Republicii Moldova. În conformitate cu articolul 3 din Directivă: “o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicie cu cerinţa de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului” Articolul 4 (4) al Legii privind protecţia consumatorilor prevede în mod simplu că: “Clauzele contractuale care nu au constituit obiectul unei negocieri individuale între agentul economic şi consumator şi care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor sînt considerate nule.” Datorită conjuncţiei “sau”, efectul legislaţiei Republicii Moldova este de a separa regula Directivei în două părţi alternative şi de a adăuga o cauza de invaliditate unde (fără a provoca dezechilibru în detrimentul consumatorului) clauzele contractuale nu au fost negociate individual cu consumatorul. Spunînd aceasta, de asemenea, trebuie recunoscut faptul că o viziune alternativa ar fi ca toate cazurile în care clauzele contractuale nu sînt negociate individual cu consumatorul automat crează un dezechilibru de negociere împotriva consumatorului. Cu toate acestea, acest lucru nu s-ar echivala mereu la “un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract”, astfel cum este prevăzut în Directivă. Directiva 93/13/CEE stabileşte în mod clar cînd un termen trebuie să fie întotdeauna considerat că nu s-a negociat individual: în cazul în care aceasta a fost redactat în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în contextul unui contract de adeziune (în cazul în care orice vînzător sau furnizor pretinde că o clauză standard a fost negociată individual, sarcina probei în acest sens, revine asupra lui). Legislaţia Republicii Moldova nu prevede nici o clarificare în acest sens. În timp ce anexa Directivei 93/13/CEE conţine o listă orientativă (şi neexhaustivă) de termeni care pot fi consideraţi abuzivi, Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, indică numai o situaţie tipică în ceea ce priveşte clauzele contractuale care reduc responsabilitatea antreprenorilor sau îi eliberează de răspundere contractuală (“este ilegală şi trebuie să fie considerată nevalabilă”). Este absolut necesar ca Legea să asigure o listă de condiţii contractuale care pot fi presupuse a fi abuzive (de-a lungul domeniilor listei incluse în anexa Directivei). În plus, este important că Directiva prevede în detaliu modul în care se evaluează166 o
166

Luînd în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care sa încheiat contractul şi şi referindu-se, la momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate celelalte clauze ale contractului sau altui contract de care acesta depinde. Este precizat de asemenea că evaluarea caracterului abuziv al clauzelor nu se referă nici la definirea obiectului principal al contractului, nici la caracterul adecvat al preţului sau remunerării, cu condiţia ca aceşti termeni sînt într-un limbaj clar şi inteligibil.

132

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

clauză contractuală abuzivă. Legea Republicii Moldova grav lipsită de modul de evaluare a clauzelor abuzive şi acest lucru necesită transpunere. În ceea ce priveşte forma contractului, Directiva clarifică faptul că “în cazul contractelor în care unele sau toate condiţiile oferite sînt prezentate consumatorului în scris”, aceşti termeni trebuie să fie întotdeauna redactaţi într-un limbaj clar şi inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sens, va prevala interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Referitor la aceasta, Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, este aliniată cu Directiva. Acesta prevede că: “Orice contract încheiat între agentul economic şi consumator pentru vînzare de produse, prestare de servicii va cuprinde clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sînt necesare cunoştinţe speciale” şi apoi: “În caz de dubii asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”. În conformitate cu Directiva, termenii abuzivi nu angajează neapărat consumatorii, dar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze, dacă este capabil de a continua să existe fără clauzele abuzive. Ar fi util pentru a reproduce în mod expres acest pas în sistemul moldovenesc doar pentru a preveni profitul nejustificativ al antreprenorului în cazul unei clauze abuzive pentru a obţine invalidarea întregului contract. O altă prevedere foarte importantă a Directivei 93/13/CEE este articolul 7 care solicită statelor membre ale UE să se asigure că, în interesul consumatorilor şi al concurenţilor, există mijloace adecvate şi eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vînzători sau furnizori. În majoritatea statelor membre mijloacele prevăzute în prezentul aliniat au fost implementate prin dispoziţii prin care persoane sau organizaţii, care au un interes legitim în temeiul legislaţiei naţionale privind protecţia consumatorilor, pot acţiona în faţa instanţelor judecătoreşti sau organelor administrative competente167. În Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, nu există proceduri care pot fi activate în interesul consumatorilor, în scopul de stopa utilizarea clauzelor contractuale abuzive de către antreprenori. Nici nu este o astfel de competenţă acordată organizaţiilor consumatorilor al căror domeniu de acţiune este prevăzut la articolul 25 din Lege. În plus, apar alte îndoieli cu privire la prevederile articolului 4 (6) al Legii privind protecţia consumatorilor, din 2003, care se referă la aprobarea prealabilă a formularul standard de contract încheiat între consumator şi antreprenor/furnizor de servicii, care este un monopolist168. La nivel European, nu a fost recomandată implementarea procedurii prealabile de aprobare a modelelor de contracte utilizate de către furnizorii de bunuri sau servicii. De fapt,
167

168

În ceea ce priveşte cauza pentru legislaţiile naţionale, căile de legale atac pot fi dirijate separat sau în comun împotriva unui număr de vînzători sau furnizori din acelaşi sector economic sau împotriva asociaţiilor acestora care utilizează sau recomandă utilizarea aceloraşi clauze contractuale generale sau clauze similare Această procedură a fost, de asemenea, identificată ca fiind problematică în contextul Legea Republicii Moldova privind concurenţa — a se vedea E. Stuart şi A. Mateus: “Legea şi politica privind concurenţa — Armonizarea legislaţiei la standardele UE în Republica Moldova” publicată ca parte a prezentei serii referitor la Ghidurile privind armonizarea legislaţiei pe domenii.

133

cel mai eficient instrument rămîne ex-post controlul de către judecător (sau de organismul administrativ competent) pentru a evalua caracterul abuziv al clauzei. Acest lucru poate fi realizat la cererea cetăţeanului individual, sau (ex-ante)- control pe baza anticipărilor, la iniţiativa unei organizaţii recunoscute, care poate acţiona prin ordin al instanţei, pentru toate contractele folosite de către antreprenor. Alegerea Republicii Moldova cu privire la această chestiune va depinde de mulţi factori, dar prioritatea actuală este de a stabili un registru al organizaţiilor de consumatori cu cunoştinţe şi experienţă relevantă. Acest mecanism va asigura că interdicţiile consumatorilor, în viitor pot fi încredinţate organizaţiilor cu experienţă dovedită şi profesionalism.

Vînzări către consumatori şi garanţiile oferite consumatorilor
Vînzarea bunurilor mobile este, probabil, cel mai răspîndit tip de contract în viaţa de zi cu zi a consumatorilor. Pentru aceasta, toate sistemele legale, dedică o reglementare minuţionasă acestui domeniu. Cu toate acestea, statele membre ale UE în trecut au oferit diferită protecţie consumatorilor privind domeniul dat şi acesta este motivul pentru care a fost aprobată Directiva 1999/44/CE. Directiva 1999/44/CE stabileşte drepturile consumatorului în caz de orice neconformitate care există în momentul livrării bunurilor: consumatorul trebuie să aibă dreptul ca bunurile să fie aduse în conformitate, gratuit, prin reparare fie prin înlocuire169 sau de a dispune de o reducere corespunzătoare de preţ sau rezilierea contractului cu privire la aceste produse. Mai mult decît atît, vînzătorul trebuie să fie tras la răspundere în cazul în care lipsa de conformitate devine aparentă în termen de doi ani de la livrarea bunurilor. Dacă, în conformitate cu legislaţia naţională, aceste drepturi sînt supuse unei perioade limitate, această perioadă nu poate fi mai mică de doi ani de la data livrării170. În ceea ce priveşte legislaţia Republicii Moldova în acest domeniu, protecţia oferită consumatorului nu este departe de standardele europene. În acest domeniu, legislaţia în vigoare la moment, cuprinde Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, Hotărîrea Guvernului nr. 1465 din 8 decembrie 2003 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie171 şi, desigur, Codul civil. Capitolul IV din Legea privind comerţul interior, din 1996, de asemenea, conţine unele “reguli de bază de servicii comerciale pentru populaţie şi de protecţie a drepturilor consumatorilor”. În special, articolul 17 prevede că consumatorii au dreptul de a procura produse cu amănuntul prin încheierea unui contract de vînzare-cumpărare cu amănuntul şi că, în conformitate cu contractul de vînzare-cumpărare cu amănuntul, întreprinderea de comerţ
169

170

171

Este de menţionat aici că orice reparaţie sau înlocuire trebuie să fie finalizată într-un termen rezonabil şi fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator, ţinînd cont de natura bunurilor şi scopul pentru care consumatorul a solicitat bunurile. În temeiul directivei, statele membre pot prevedea că, pentru a beneficia de drepturile sale, consumatorul trebuie să informeze vînzătorul de lipsa conformităţii într-o perioadă de două luni de la data la care a constatat o astfel de neconformitate. Hotărîrea Guvernului no.1465 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie terms din 8 decembrie 2003, Monitorul Oficial 2003, nr. 248–253, Art. 1530.

134

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

cu amănuntul se obligă să-i transmită în proprietate celeilalte părţi — consumatorului — mărfuri de calitate adecvată, să-i ofere informaţia autentică şi serviciile prevăzute de contract, să-i asigure o deservire comercială la nivel, iar consumatorul se obligă să plătească o anumită sumă de bani. Consumatorul are dreptul să rezilieze contractul de vînzare-cumpărare cu amănuntul în cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare172. Articolul 5 din Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, prevede, printre altele, “drepturile fundamentale ale consumatorilor”, (litera “c”) “remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori reducerea corespunzătoare a preţului, repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de produs, serviciu necorespunzător”. Este clar imediat că Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, are un domeniu de aplicare mai extins decît Directiva, care se referă numai la vînzarea de “bunuri“173 de consum. Legislaţia Republicii Moldova, de asemenea, se referă la servicii defectuoase. Acest aspect, care astazi reprezinta o protecţie majoră a consumatorilor, ar putea fi problematică în viitor, deoarece serviciile devin reglementate de alte Directive UE. Prin urmare, este recomandat de a dedica legislaţia doar pentru “bunuri”. Articolul 10 al Legii privind protecţia consumatorilor, din 2003, prevede că: • “Consumatorul este în drept să pretindă vînzătorului, prestatorului remedierea sau înlocuirea gratuită ori restituirea contravalorii produsului, serviciului, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau termenului de valabilitate, cu condiţia respectării de către consumator a instrucţiunilor de instalare, utilizare şi a regulilor de păstrare, prevăzute în documentaţia de însoţire” (aliniatul 4). “Consumatorul, după expirarea termenului de garanţie, poate pretinde vînzătorului, prestatorului remedierea sau înlocuirea gratuită ori restituirea contravalorii produsului, serviciului care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost vîndute, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata de funcţionare a acestora” (aliniatul 5).
Articolul 18 stabileşte că afişarea bunurilor etichetate, în vitrinele interioare şi exterioare, de către întreprinderile de comercializare cu amănuntul şi introducerea de meniu la dispoziţia clienţilor de către întreprinderi de catering, este considerată ca fiind o ofertă publică pentru încheierea unui contract de vînzare/cumpărare cu amănuntul. Consumatorul are dreptul de a cere de la întreprinderea de comercializare cu amănuntul ca bunurilor expuse în vitrine, cu excepţia celor care sînt elemente de decoratiuni, că sînt oferite pentru vîndute pentru el. Conform alineatului 2, contractul se consideră încheiat, dacă părţile s-au înţeles asupra obiectului contractului, preţului şi altor clauze asupra coordonării cărora insistă măcar una dintre părţi. Articolul 18, alineatul 3 spune că contractele de vînzare-cumpărare cu amănuntul, executate la momentul încheierii lor, se încheie oral, indiferent de costul mărfii. Contractele devînzare-cumpărare cu amănuntul, care urmează să fie executate pînă sau după încheierea lor (conform comenzilor prealabile, pe credit, în caz de comerţ prin poştă şi în alte cazuri), se încheie în scris după forma stabilită pentru astfel de contracte. În cazurile prevăzute de lege contractele de vînzare-cumpărare cu amănuntul urmează să fie înregistrate. Drept confirmare a contractului de vînzare — cumpărare cu amănuntul a mărfii este bonul de casă sau contul eliberat consumatorului, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie În temeiul directivei vînzarea de bunuri cuprinde “orice element mobil palpabil”, cu excepţia bunurilor vîndute prin executare sau în alt mod, prin autoritatea legii, apei şi gazului, în cazul în care acestea nu sînt puse în vînzare într-un volum limitat sau cantitate fixată, de energie electrică.

172

173

135

A fost deja observat că Directiva solicită vînzătorului să poată fi tras la răspundere în cazul în care lipsa de conformitate devine aparentă în termen de doi ani de la livrarea bunurilor174. Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, prevede un regim diferit. În special, articolul 12 prevede că producătorul / prestatorul este obligat să declare o perioadă de garanţie pentru produsele / serviciile oferite. În cazul în care perioada de garanţie este declarată de către producător, vînzătorul nu poate indica o perioadă mai scurtă175. În cazul în care producătorul nu a stabilit un termen de garanţie pentru produsele de folosinţă îndelungată, consumatorul beneficiază de o garanţie dacă deficienţele produsului au apărut pe parcursul a 2 ani de la data procurării lui (articolul 13 alineatul (1)). Aceasta perioada de garanţie este la fel cu cea stabilită în Directiva 99/44/EC, dar dar incepînd cu date diferite: în Directivă: doi ani de la livrarea mărfurilor; în Legea Republicii Moldova din 2003: doi ani de la data achiziţionării. Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, conţine o prevedere interesantă în ceea ce priveşte obligaţia vînzătorului / producătorului pentru a garanta posibilitatea de a utiliza produsele de consum de folosinţă îndelungată pentru întreaga lor durată de utilizare. În acest scop, aceştea sînt obligaţi să asigure disponibilitatea de reparaţii, asistenţă tehnică şi piese de schimb şi componente pentru întreaga durată de utilizare de astfel de bunuri176. În acest scop, de menţionat că, Directiva 99/44/EC este de armonizare minimă. Astfel, nu există nici o restricţie privind norme mai stricte de protecţie a consumatorilor în dreptul intern. Cu toate acestea, acest lucru s-ar putea schimba în abordarea privind armonizarea completă prevăzută pentru viitor, în conformitate cu propunerile Directivei privind drepturile consumatorilor, care va revizui, de asemenea, normele privind garanţiile şi vînzările către consumatori. Ca şi în Directiva, articolul 13 din Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, prevede că defectele în produse / servicii trebuie să fie eliminate necondiţionat şi gratuit, în cazul în care astfel de defecte nu provin de la orice acţiune de către consumator. În acest sens, este interesant de observat faptul că Legea Republicii Moldova prevede un termen scurt pentru îndeplinirea acestei obligaţii: “de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării reclamaţiei de către consumator sau în termenul stabilit prin contract”. Potrivit Legii Republicii Moldova din 2003, în cazul în care vînzătorul/prestatorul refuză să satisfacă reclamaţia consumatorului conform prevederilor alin. (1), ei sînt obligaţi să dovedească vina consumatorului în ceea ce priveşte deficienţele apărute la produsul vîndut, serviciul prestat prin expertiza tehnică efectuată de o terţă parte competentă în domeniu, abilitată în conformitate cu legislaţia. De menţionat faptul, că Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, de asemenea, descrie în detaliu o gamă largă de situaţii (în cazul schimbării preţurilor) şi adînceşte pto174

175

176

Potrivit Directivei, statele membre pot prevedea că, în scopul de a beneficia de drepturile sale, consumatorul trebuie să informeze vînzătorul de lipsa de conformitate într-o perioadă de două luni de la data la care a constatat lipsa de conformitate Guvernul a aprobat lista de produse/servicii care au un termen de garanţie obligatorie în Hotărîrea Guvernului nr. 1465 din 2003 privind “cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie”. Legea privind protectia consumatorilor, din 2003, articolul 12(5).

136

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

tecţia aplicabilă în cazul anumitor produse specifice (de exemplu produse alimentare, parfumerie sau produse cosmetic, aparate electrice). Aceste prevederi sînt foarte utile, deoarece servesc la consolidarea protecţiei consumatorilor în domenii deosebit de sensibile privind vînzarea bunurilor. În plus, articolul 13 din Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, prevede alte reguli foarte utile (cel puţin în teorie) pentru consumator. Acestea includ următoarele: • “timpul în decursul căruia produsul nu a fost utilizat din cauza remedierii deficienţelor prelungeşte, în mod corespunzător, termenul de garanţie. El curge din momentul sesizării vînzătorului pînă la aducerea produsului în stare de funcţionare corespunzătoare.” (aliniatul 8), “agentul economic are aceleaşi obligaţii pentru produsul, serviciul înlocuit ca şi pentru produsul vîndut, serviciul prestat iniţial (aliniatul 10), “consumatorul este în drept să rezilieze contractul de prestare a serviciului de calitate corespunzătoare în orice moment, cu condiţia că achită prestatorului o parte din preţ, proporţională cu partea din serviciul prestat pînă la primirea de către prestator a avizului de reziliere a contractului, dacă contractul nu prevede altfel” (aliniatul 13).

• •

În cele din urmă, trebuie subliniat că, în cadrul juridic din R. Moldova privind vînzarea de bunuri pentru consumatori şi garanţiile fiecare dispoziţie face referire la conceptul de “defect” (a unui produs sau serviciu), în schimbul conceptulului mai larg de “conformitate cu contractul”, care este considerat drept una dintre cele mai bune aspecte ale Directivei 1999/44/CE. Acesta este studiată mai jos.

directiva 99/44/eC, articolul 2 Conformitatea cu contractul
1. Vînzătorul trebuie să livreze consumatorului bunuri conforme cu contractul de vînzare. 2. Bunurile de consum se presupun a fi conforme cu contractul în cazul în care: (a) corespund descrierii date de vînzător şi posedă calităţile bunurilor pe care vînzătorul le-a prezentat consumatorului ca mostră sau ca model; (b) sînt corespunzătoare scopului special pentru care consumatorul le solicită şi pe care el l-a adus la cunoştinţa vînzătorului la încheierea contractului şi pe care vînzătorul l-a acceptat; (c) sînt corespunzătoare scopurilor pentru care bunurile de acelaşi tip se utilizează în mod normal; (d) prezintă calitatea şi performanţa care sînt normale pentru bunurile de acelaşi tip şi la care consumatorul se poate aştepta în mod rezonabil, dată fiind natura bunurilor şi ţinîndu-se seama de orice declaraţii publice privind caracteristicile specifice ale bunurilor făcute de vînzător, producător sau reprezentantul acestuia, în special în reclame sau prin etichetare.

137

Articolul 14 din 2003, Legea privind protecţia consumatorilor (care prevede că: “consumatorul este în drept să ceară vînzătorului, în termen de 14 zile, înlocuirea unui produs nealimentar de calitate corespunzătoare cu un produs similar celui procurat dacă acest produs nu-i convine ca formă, gabarite, model, mărime, culoare sau dacă nu-l poate utiliza conform destinaţiei din alte cauze” nu poate fi considerat ca fiind suficient pentru a umple acest gol conceptual. Articolul 15 din Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, stabileşte dreptul consumatorului de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de produse necorespunzătoare/servicii, indiferent dacă este sau nu în rapoarte contractuale cu vînzătorul/furnizorului. Aceste aspecte nu sînt reglementate de Directiva 99/44/EC, dar, în acelaşi timp, nu sînt în conflict cu abordarea sa actuală. Articolul 13, aliniatul 16, din Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, prevede că “regulile de înlocuire a produselor nealimentare, precum şi lista produselor care nu pot fi înlocuite, se aprobă de Guvern”. După cum sa menţionat mai sus, acest lucru a fost legiferat în continuare prin Hotărîrea Guvernului nr. 1465 din 8 decembrie 2003, cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie. În cadrul “dispoziţiilor generale”, Hotărîrea Guvernului nr 1465 prevede că vînzătorii sînt obligaţi să ofere consumatorilor numai produse care corespund cerinţelor prescrise şi/sau declarate sau care să prezinte informaţii despre produs sau serviciu, în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003. Cu toate acestea, chiar şi această regulă nu schimbă punctul de vedere privind lipsa unui concept adecvat de “conformitate cu contractul” în sistemul juridic de vînzări din Moldova. Directiva 99/44/EC este inspirată de unele concepte-cheie care sistemul moldovenesc trebuie să le adopte în scopul de a aduce nivelul de protecţie a consumatorilor, în conformitate cu standardele UE. În primul rînd, este conceptul de “conformitate cu contractul”. În al doilea rînd, tratarea instalării unor bunuri este important. Astfel, orice lipsa de conformitate datorată unei instalări incorecte a bunurilor de consum trebuie să fie considerate a fi echivalente cu o lipsă de conformitate a mărfurilor în cazul în care instalarea face parte integrantă din contractul de vînzare a bunurilor şi bunurile au fost instalate de către vînzător sau sub responsabilitatea lui. Acest lucru trebuie să se aplice în mod egal în cazul în care produsul destinat a fi instalat de către consumator, este instalat de către consummator, iar instalarea incorectă se datorează unei erori din instrucţiunile de instalare. Cadrul legal al Republicii Moldova în domeniul garanţiilor bunurilor de consum nu conţine prevederi specifice în acest sens şi această slăbiciune dă naştere la conflicte frecvente între consumatori şi entităţile de afaceri în practică. În al treilea rînd, Directiva 99/44/EC reglementează garanţia comercială care trebuie să fie obligatoriu reglementată din punct de vedere legal în conformitate cu condiţiile prevăzute în certificatul de garanţie şi de publicitatea asociată177. Legislaţia Republicii
177

Garanţia trebuie: să exprime care consumatorul are drepturi legale în temeiul legislaţiei naţionale aplicabile care reglementează vînzarea bunurilor de consum şi să spună clar că aceste drepturi nu sînt afectate de garanţie; să stabilească într-un limbaj simplu, inteligibil conţinutul garanţiei şi informaţiile esenţiale necesare pentru a face reclamaţii în temeiul garanţiei, în special durata şi domeniul de aplicare teritorial al garanţiei, precum şi numele şi adresa garantului.

138

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Moldova referitoare la vînzarea bunurilor de consum neglijează acest aspect şi aceasta este o altă deficienţă care nu trebuie să fie uitată în procesul viitor de armonizare.

ALTE CONTRACTE ÎNCHEIATE CU CONSUMATORII
După cum a fost explicat în Capitolul 4, cadrul sectorial al contractele încheiate cu consumatorii este dezvoltat în mod substanţial la nivelul UE; care se referă circumstanţelor specifice ale contractelor încheiate înafara spaţiilor comerciale şi la distanţă; contracte referitoare la pachete de călătorie, contracte pe durată limitată (timeshare); contractele de credit de consum şi vînzarea la distanţă a serviciilor financiare. În sistemul juridic din Moldova nu au fost adoptate astfel de reglementări specific. În acelaşi timp, Moldova a adoptat legislaţia privind comerţul electronic şi serviciile turistice, deşi acestea sînt orientate în mod substanţial diferit faţă de legislaţia corespunzătoare a UE.

Comerţul electronic
În domeniul comerţului electronic, Legea privind comerţul electronic, din 2004178, stabileşte principiile generale şi unele proceduri legale pentru contracte electronice şi executarea de lucrări. Articolul 4 din Legea privind comerţul electronic, din 2004, defineşte “consumatorul” ca orice persoană fizică ce acţionează în alte scopuri decît cele ale activităţii comerciale. În conformitate cu articolul 11, operatorul de comerţ electronic este obligat să asigure accesul la informaţii autentice, care va include, printre altele, date privind: • “datele privind condiţiile expedierii, precum şi preţurile bunurilor destinate vînzării, tarifele lucrărilor ce vor fi executate sau serviciilor ce vor fi prestate” (articolul 11(e)); “preţurile bunurilor, tarifele lucrărilor sau serviciilor, care trebuie indicate cu precizarea reducerilor, includerii sau neincluderii în preţuri şi tarife a impozitelor” (articolu 11(f)); “includerea sau neincluderea în preţuri şi tarife a cheltuielilor de livrare şi/sau a altor cheltuieli, precum şi valoarea acestora, dacă este cazul” (articolul 11(g)).

Articolul 20179 afirmă că clauzele contractului electronic trebuie să fie în conformitate cu cerinţele actelor legislative şi a acordurilor încheiate între părţi. Conform alineatului 3, contractul electronic trebuie să conţină clauze obligatorii diverse.

178 179

Legea privind comeţul electronic, nr. 284-XV din 22 iulie 2004, Monitorul Oficial, 2004, nr. 138–146, Art. 741. Articolul 20 modificat de Legea nr. 280-XVI din 14 decembrie 2007, în vigoare din 30 mai 2008.

139

legea privind comerţul electronic, din 2004, — articolul 20 (Clauzele contractului electronic)
(1) Clauzele contractului electronic trebuie să corespundă cerinţelor actelor legislative şi acordului dintre părţi. (2) În contractul electronic poate fi stipulat că unele clauze se includ în el cu referinţă la documentul electronic sau la comunicarea electronică amplasată în sistemul general accesibil de circulaţie a documentelor electronice. În asemenea caz, partea care a amplasat documentul electronic sau comunicarea electronică este obligată să asigure acces liber la acestea în perioada de valabilitate a contractului electronic. (3) Contractul electronic va conţine următoarele clauze obligatorii: a) modul şi etapele de încheiere şi executare a contractului; b) modul de aplicare a semnăturii digitale; c) limba în care se întocmeşte contractul; d) modul de prezentare şi retragere a ofertei şi acceptării; e) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor; f) natura, caracteristicile şi preţul bunului, tariful lucrării sau serviciului; g) modul de efectuare a achitărilor între părţi; h) condiţiile de renunţare la actul juridic; i) modul şi termenele de executare a obligaţiilor; j) modul de modificare a clauzelor contractuale; k) clauzele ce se includ în contract cu referinţă la documentele electronice şi comunicările electronice şi modul de acces la asemenea referinţe; l) clauzele de încetare a contractului; m) adresele juridice şi electronice şi elementele de identificare bancare ale părţilor; precum şi n) alte clauze coordonate între părţi. (4) Informaţia cu privire la clauzele contractului electronic trebuie să fie prezentată de către părţi înainte de încheierea acestuia. În mod evident, informaţiile cu privire la clauzele contractului electronic (care vor fi prezentate de către părţi înainte de a fi încheiate) au o semnificaţie pentru consumator, dar acestea nu sînt dedicate în mod direct protecţiei consumatorului. Prin contrast, Directiva 97/7/CE privind protecţia consumatorilor, în cazul contractelor încheiate la distanţă, este dedicat modului în care este încheiat contractul, precum şi natura sa diferită faţă de alte contracte. Astfel, doi piloni esenţiali ai acestei legislaţii180 sînt: obligaţia pentru entităţile
180

Aplicabil la orice contract încheiat între un furnizor şi un consumator în cadrul unei vînzări la distanţă sau schemă de prestări servicii administrate de furnizor, care, în scopul contractului, utilizează exclusiv unul sau mai multe mijloace de comunicare la distanţă pînă la în momentul şi inclusiv în timpul cînd este încheiat contractul.

140

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

de afaceri pentru a oferi un cadru cuprinzător de informaţii şi dreptul de retragere181, care permite consumatorului să rezilieze contractul într-o perioadă determinată. În acest domeniu, legislaţia Republicii Moldova nu asigură un nivel echivalent de protecţie a consumatorului, în conformitate cu Directiva 97/7/CE şi, în special, sînt insuficiente cerinţele de informare a consumatorilor din Capitolul V al Legii privind protecţia consumatorilor, din 2003.

Pachetele de călătorie
În domeniul turismului Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova, din 2006182, reglementează unele aspecte legate de elaborarea şi promovarea politicii statului în domeniul turismului, formele de turism, crearea şi activitatea zonelor turistice naţionale, la fel defineşte cerinţele privind calitatea serviciilor turistice şi siguranţa turiştilor şi prevede principiile de colaborare internaţională în domeniul turismului. Ca şi în cazul Legii privind comerţul electronic, Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova, este din nou o lege cu caracter general, adoptată pentru a reglementa turismului pe scară largă. Acestă legislaţie a Republicii Moldova nu este comparabilă cu măsurile de protecţie a consumatorilor şi, de asemenea, domeniul său de aplicare este semnificativ diferit de cel al Directivei 90/314/CEE privind pachetele de călătorie, vacanţe şi circuite. Acest lucru este clar, de exemplu, din definiţiile prevăzute în articolul 3 al Legii privind organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova, din 2006: • • “excursionist” — persoană care vizitează o zonă sau o destinaţie turistică pe durata unei zile “pachet turistic (pachet de vacanţă, pachet de călătorie)” — combinaţie prestabilită a cel puţin două servicii turistice, vîndute sau oferite spre vînzare ca un singur produs, la un preţ în care costul fiecărui component nu este identificat separat, aceste prestaţii depăşind 24 de ore; “turist” — persoană fizică care se deplasează în orice loc, altul decît locul său de reşedinţă, pe o durată de cel puţin 24 de ore şi în alt scop decît desfăşurarea unei activităţi remunerate în locul vizitat; “turoperator” — agent economic, titular de licenţă pentru activitate turistică, specializat în formarea de pachete turistice şi în comercializarea acestora prin intermediul agenţiilor de turism sau direct consumatorilor; “vizitator” — persoană care se deplasează în orice loc, altul decît locul său de reşedinţă, pentru o perioadă mai mică de un an şi în alt scop decît desfăşurarea
Pentru orice contract încheiat la distanţă, consumatorul dispune de o perioadă de cel puţin şapte zile lucrătoare în care poate să se retragă din contract, fără penalităţi şi fără indicarea vreunui motiv. Singurele cheltuieli care pot fi impuse consumatorului pentru exercitărea dreptului său de a se retrage sînt costurile directe de returnare a bunurilor. Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova, nr. 352-XVI din 24 noiembrie 2006.


181

182

141

unei activităţi remunerate în locul vizitat. În acelaşi timp, unele aspecte din Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova, din 2006, sînt demne de reţinut deoarece acestea stabilesc atît drepturile cît şi obligaţiunile turiştilor. În conformitate cu articolul 19, turiştii au dreptul de a: • • • • • • • • • la totalitatea serviciilor prevăzute în contractul de servicii turistice; la securitate personală, la protecţia vieţii şi sănătăţii; la apărarea drepturilor de consumatori ai serviciilor turistice; la asistenţă medicală în conformitate cu prevederile asigurării de călătorie; la înlăturarea imediată a încălcării clauzelor contractului de servicii turistice, încălcare depistată în timpul călătoriei; la repararea prejudiciului material şi moral cauzat prin nerespectarea clauzelor contractului de servicii turistice; la informaţii privind licenţa agentului economic; la acces liber în obiectivele turistice pentru vizitarea şi folosirea cărora nu sînt stabilite restricţii legale; la informaţii complete şi obiective privind ţara de aflare temporară: legislaţia acesteia, obiceiurile şi tradiţiile locale şi alte particularităţi, a căror cunoaştere este necesară pentru cultivarea respectului faţă de valorile culturale naţionale.

În conformitate cu articolul 20 turistul este obligat: • • • • • • să respecte clauzele contractului de servicii turistice; să respecte legislaţia ţării de aflare temporară, obiceiurile şi tradiţiile locale; să respecte regulile vamale, regulile de trecere a frontierei de stat şi termenul de şedere legal; să repare toate prejudiciile aduse agentului economic în cazul încălcării clauzelor contractului de servicii turistice; să repare prejudiciile aduse ţării de aflare temporară; să respecte normele de protejare a patrimoniului turistic şi a mediului în locul vizitat.

În ceea ce priveşte intervenţia legislaţiei şi politicilor UE în domeniul turismului, Directiva 90/314/CEE oferă protecţie doar cumpărătorului pachetelor de vacanţe şi nu tuturor turiştilor astfel cum este prevăzut în Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova din 2006. În acelaşi timp, aşa cum s-a menţionat mai devreme, Directiva 90/314/CEE este una dintre măsurile mai vechi ale acquis-ului consumatorilor în UE şi la moment este în curs de revizuire. În stabilirea priorităţilor privind armonizarea acestui domeniu, în viitoarea revizuire a Directivei 90/314/CEE trebuie să fie luate în considerare şi dezvoltarea continuă a indus142

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

triei turismului în Republica Moldova şi necesitatea simultană de a alinia standardele de protecţie cu cele în vigoare în ţările vecine (România, Ucraina şi Turcia). Aceasta este, de asemenea, o problemă a relaţiilor transfrontaliere. În consecinţă, ar fi de dorit cît mai curînd posibil armonizarea cu standardele UE în acest domeniu.

Conştientizarea consumatorilor
În timp ce conştientizarea consumatorilor privind drepturile lor în Republica Moldova este în general considerată a fi scăzută, Ministerul Economiei a depus eforturi pentru creşterea gradului de conştientizare a consumatorilor privind cadrul legal, care este destinat să le ofere protecţie. Ministerul a organizat conferinţe anuale şi a publicat un manual de informare a consumatorilor cu scopul de a consolida creşterea conştientizării consumatorilor. Activităţile erau concentrate în principal în jurul promovării unei “săptămîni a consumatorilor “, activitate pe care Ministerul a promovat-o anual, în general, bazată pe teme de “Consumers International”, Federaţia Mondială a grupurilor de consumatori. ONG-urile moldoveneşti ai consumatorilor, în prezent nu participă în activitatea de “Consumers International”.

Evaluarea necesităţii / beneficii privind armonizarea completă
Multe avantaje pot apărea pentru Republica Moldova (şi cetăţenii săi), în urma armonizării legislaţiei şi politicilor de protecţie a consumatorilor la standardele UE. Acestea includ:

angajamentele internationale — Armonizarea completă a legislaţiei şi politicilor UE de protecţie a consumatorilor este de o importanţă fundamentală în ceea ce priveşte acordurile existente şi cele pentru viitor cu Uniunea Europeană. Beneficiile economieei de piaţă — relevanţa protecţiei consumatorilor în sistemul economic este important. Îmbunătăţirea standardelor de protecţie a consumatorilor, ajută la modernizarea pieţei şi o face mai eficientă, asigură, de asemenea, mai multă încredere în rîndul consumatorilor şi, prin urmare, ajută la îmbunătăţirea nivelului de consum, de asemenea, producînd beneficiul creşterii economice. asigurarea eliminării fraudelor pieţei asupra consumatorilor — a se vedea Capitolul 1 referitor la această problemă. Beneficiile întreprinderilor de afaceri şi a consumatorilor — armonizarea completă a legislaţiei şi politicilor UE de protecţie a consumatorilor asigură că mediul de afaceri în Moldova este echitabil şi eficient din punct de vedere economic. În cele din urmă, şi cu referire specifică la alegere, preţ şi calitate, consumatorii din Moldova (de exemplu, fiecare cetăţean din ţară) ţine să beneficieze de succesul progreselor în acest proces. Beneficiile comerciale — în dreptul internaţional, legislaţia şi politicile de protecţie a consumatorilor armonizată poate fi văzută ca un mijloc de promovare a comerţului liber în plus faţă de eficienţa şi beneficiile consumatorului să fie derivate 143

pe pieţele naţionale. Argumentul comerţului liber, este referitor la bariere în calea intrării pe piaţă a noilor firme concurente. În consecinţă, dacă legislaţia şi politicile de protecţie a consumatorilor în Republica Moldova poate asigura aceleaşi standarde pentru cumpărători, atunci sînt facilitaţi producătorii şi vînzătorii.

evitarea introducerii problemelor reglementate în altă parte — Acest lucru este important în multe domenii, dar mai ales în domeniul siguranţei produselor. În cazul în care problema protecţiei consumatorilor va rămîne nereglementată în Republica Moldova, există riscul ca produsele care nu sînt acceptabile pe pieţele UE să poată găsi rapid drumul lor pe piaţa moldovenească în detrimentul consumatorilor din Moldova. etapă normativă la nivel european — Legislaţia europeană în domeniul protecţiei consumatorilor se confruntă cu o etapa importantă de revizuire (nu numai în ceea ce priveşte Directiva privind drepturile consumatorilor, dar şi în contextul revizuirii unor Directive importante şi probabilitatea aprobării unor noi Directive privind creditul de consum, time-sharing, siguranţa produselor, pachetele turistice, etc). Aceste activităţi de reformă trebuie să fie luate în considerare în procesul de armonizare a legislaţiei, care este în curs de desfăşurare în Republica Moldova, deoarece acest lucru poate ajuta la asigurarea unui nivel înalt de actualizare a armonizării şi să ofere garanţii pentru stabilitatea şi durabilitatea legilor viitoare în domeniul protecţiei consumatorilor.

Evaluarea impedimentelor privind armonizarea completă
De asemenea, mai multe dificultăţi obiective apar în procesul de armonizare a legislaţiei şi politicilor de protecţie a consumatorilor la standardele UE. Acestea includ: • Maturitatea limitată a piaţei — În Moldova, economia de piaţă este la primii paşi şi este clar că protecţia consumatorilor reprezintă o provocare uriaşă şi ridică probleme importante de costuri pentru companii, care sînt încă monopoliste sau au o poziţie dominantă pe piaţă. În timp ce există acum semne importante că acest lucru se îmbunătăţeşte, aceasta este considerată ca fiind vitală, că Guvernul Republicii Moldova stabileşte un curs strategic clar pentru instituirea efectivă a reglementărilor de protecţie a consumatorilor. Experienţa limitată la nivel instituţional — Este de o importanţă deosebită pentru a continua consolidarea capacităţii instituţionale tuturor organismelor implicate în domeniul protecţiei consumatorilor. Cultura de protecţie a consumatorilor limitată — Nivelul de protecţie a consumatorilor asigurat pentru cetăţenii Republicii Moldova este strîns legată de gradul de conştientizare a drepturilor lor. Nu există nici o altă zonă legală care ar avea o importanţă vitală atît de seminicativă de a promova şi genera o adevărată cultură de respect pentru consumatori. Astfel, există o nevoie urgentă de a dezvolta şi implementa în mod activ, cu sprijinul Guvernului, programe de educaţie în şcoli, comunităţi de afaceri de a furniza programe specifice pentru judecători, funcţionari publici şi reprezentanţi ai organizaţiilor consumatorilor. 144

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Evaluare generală
În timp ce legislaţia în vigoare în Republica Moldova este într-o oarecare măsură inspirată de unele dintre principiile de drept şi politici ale UE de protecţie a consumatorilor, în opinia noastră, acest lucru nu poate fi considerat, în present, ca un veritabil proces de armonizare a legislaţiei la standardele UE. Evaluarea de mai sus a armonizării legislaţiei şi politicilor de protecţie a consumatorilor în Republica Moldova dă naştere la concluzii importante, care pot fi rezumate în următoarele puncte:

În Republica Moldova, există o legislaţie destul de vastă privind protecţia consumatorilor, dar aceasta nu este, în general, în conformitate cu standardele UE. Există o nevoie urgentă de aplicare a armonizării legislaţiei prin reformarea unor legi existente şi adoptarea anumitor legi pe domenii în care în prezent nu există prevederi privind protecţia consumatorilor. Este nevoie de o investiţie serioasă în perfecţionarea / actualizarea de cunoaştere a operatorilor pe domeniu (judecători, funcţionari publici, membri ai autorităţilor de control, etc). De asemenea, este nevoie de campanii de informare pentru consolidarea gradului de conştientizare a consumatorilor în practicile de zi cu zi (inclusiv activităţi specifice de formare pentru ONG-uri ai consumatoilor).

Pe scurt, procesul de armonizare a legislaţiei în vederea atingerii standardelor UE în domeniul protecţiei consumatorilor are un drum lung de parcurs şi se poate spune că abia a început (cu excepţia, unor domenii, cum ar fi cel al siguranţa generale a produselor, şi, într-o măsură mai mică, în domeniul vînzărilor şi garanţiilor bunurilor de consum). Mai specific, evaluarea noastră a evidenţiat următoarele: • Siguranţa generală a produselor — În timp ce Legea Republicii Moldova urmează, în general, structura prevederilor Directivei, anumite prevederi sînt substanţial necompatibile cu Directiva; în special în ceea ce priveşte domeniul de aplicare a Legii, definiţia de retragere, cerinţale generale de siguranţă, criteriile de evaluare a conformităţii şi obligaţiile distribuitorilor şi competenţele autorităţilor competente; publicitate/practicile comerciale neloiale — Legea privind publicitatea, din 1997, este foarte dstantă de noua abordare comunitară privind publicitatea cuprinsă în Directiva 2005/29/CE, cu accentul privind conceptul de “practici comerciale neloiale” şi care se referă la orice activitate legată de promovarea, vînzarea sau furnizarea de bunuri pentru consumatori. Practicile de pe lista neagră din Directivă sînt extrem de importante şi aceste dispoziţii trebuie să fie armonizate în Republica Moldova — un proces care va implica mai mult decît pur şi simplu modificarea Legii cu privire la publicitate din 1997; protecţia contractuală — Este absolut necesar ca Legea să prevedă o listă de condiţii contractuale care pot fi presupuse a fi abuzive. În plus, legislaţia Moldovei 145

este serios lipsită în ceea ce priveşte modul de evaluare a clauzelor abuzive şi acest lucru necesită a fi transpus. În plus, ar fi util să se prevadă în mod expres că clauzele abuzive nu sînt obligatorii pentru consumator, dar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze, dacă acesta este capabil de a continua să existe fără clauzele abuzive în sistemul moldovenesc. Acest lucru ar împiedica antreprenorii să beneficieze de avantaje necuvenite din clauze abuzive pentru a obţine invalidarea întregului contract. În plus, Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, nu conţine proceduri care pot fi activate, în interesul consumatorilor, în scopul de a opri utilizarea de clauzele contractuale abuzive de către antreprenori. Nu este o astfel de împuternicire acordată organizaţiilor de consumatori; • vînzări şi garanţii oferite consumatorilor — Directiva 99/44/EC este inspirată de unele concepte-cheie care sistemul moldovenesc trebuie să le adopte în scopul de a aduce nivelul de protecţie a consumatorilor, în conformitate cu standardele UE. Acestea includ conceptul de “conformitate cu contractul”, tratarea termenului de instalare a unor bunuri şi a reglementării de garanţie comercială care trebuie să fie obligatorie, în condiţiile prevăzute de certificatul de garanţie şi de publicitatea asociată. Legislaţia Republicii Moldova neglijează aceste aspecte şi aceste deficienţe ar trebui să fie abordate în procesul viitor de armonizare. Anumite tipuri problematice de contracte încheiate cu consumatorii — În sistemul juridic din Moldova nu există astfel de reglementări specifice privind circumstanţele specifice ale contractelor încheiate înafara spaţiilor comerciale, la distanţă; contracte drivind pachetul de călătorie, contracte pe durată limitată (timeshare); contracte de credit de consum şi vînzarea la distanţă a serviciilor financiare. Comerţ electronic şi contractele încheiate la distanţă — În acest domeniu, legislaţia Republicii Moldova nu prevede un nivel echivalent de protecţie a consumatorului, în conformitate cu Directiva 97/7/CE şi, în special, sînt insuficiente cerinţele de informare a consumatorilor din capitolul V din Legea privind protecţia consumatorilor din 2003. pachetul de călătorie — Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova, are un caracter general, adoptată pentru a reglementa turismului pe scară largă. Acestă legislaţie a Republicii Moldova nu este comparabilă cu măsura de protecţie a consumatorilor şi, de asemenea, domeniul său de aplicare este semnificativ diferit de cel al Directivei 90/314/CEE privind pachetele de călătorie, vacanţe şi circuite. În stabilirea priorităţilor în armonizarea acestui domeniu, în viitoarea revizuire a Directivei 90/314/CEE trebuie să fie luate în considerare şi dezvoltarea continuă a industriei turismului în Republica Moldova şi necesitatea simultană de a alinia standardele de protecţie cu cele în vigoare în ţările vecine (România, Ucraina şi Turcia). Aceasta este, de asemenea, o problemă a relaţiilor transfrontaliere. În consecinţă, ar fi de dorit obţinerea cît mai curînd posibilă a armonizării acestui domeniu cu standardele UE.

De asemenea, este clar că procesul de armonizare va primi un impuls decisiv după încheierea Acordului de Asociere Republica Moldova-UE, MD-UE (în prezent în faza de 146

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

negociere), care conţine o listă de vreo douăzeci de măsuri în domeniul protecţiei consumatorilor pe care Republica Moldova va fi obligată să implementeze într-un program de timp specificat. Republica Moldova acordă prioritate în prezent armonizării legislaţiei la standardele UE în cadrul Strategiei Naţionale a Republicii Moldova în domeniul protecţiei consumatorilor pentru perioada 2008–2012183 care indică faptul că: “cadru legal va fi predominant elaborat pe baza legislaţiei europene în domeniul protecţiei consumatorilor şi, în special, pe baza directivelor privind indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor, aspecte legate de vînzarea de produse, garantii asociate, publicitatea înşelătoare etc “ Cu toate acestea, evaluarea acestui domeniu a arătat prezenţa legislaţiei, care este slabă din punct de vedere al armonizării punctelor de eficienţă, substanţei şi a structurii. Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, este o încercare binevenită pentru a crea un cadru de protecţie a consumatorilor la nivel de lege, dar aceasta nu a dus pînă la capăt misiunea. Mai mult decît atît, mai multe legi pe domenii (cum ar fi cele din domeniul comerţului electronic sau turism) conţin măsuri de protecţie a consumatorilor, dar acestea sînt amestecate cu cerinţe de natură diferită. Punctele noastre principale ale evaluării sînt rezumate în Tabelul din anexa 1. În cele din urmă, considerăm, că ar fi mai bine, pentru rezolvarea discrepanţelor cu legislaţia UE, implementarea reglementărilor ad-hoc, în schimbul modificarii legilor existente. În special, armonizarea în continuare trebuie să fie efectuată prin asocierea normelor UE care se referă la acelaşi subiect fiind aprobate în actele juridice individuale în conformitate cu o tehnica care poate fi descrisă ca “pachete de legi pe domenii”. În capitolul următor, sînt prezentate recomandări şi acţiuni prioritare pentru perioada 2010–2015.

183

Strategia Naţională a Republicii Moldova în domeniul protecţiei consumatorilor pentru perioada 2008–2012, aprobată prin Hotarîrea Guvernului nr. 5 din 14.01.2008 (MO nr. 14–15/76 din 22 ianuarie 2008).

147

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

6. RECOMANDăRI PRIVIND URMăTORII PAŞI ŞI PRIORITăŢILE PENTRU 2011–2015

Bazată pe analiza şi evaluarea armonizării legislaţiei şi politicilor în Republica Moldova de protecţie a consumatorilor, considerăm, că aici eforturile pentru viitor în următorii ani ar trebui să fie orientate, în special, luînd în considerare următoarele principii:

Angajamentul politic pentru economia de piaţă şi consolidarea bunăstării consumatorului; Legislaţia modernă şi îmbunătăţirea capacităţii instituţionale; Progrese pentru domenii de activitate: “pachete de legi pe domenii” sau similar; Oportunitatea de a profita de procesul de revizuire actual la nivelul UE şi de experienţa acumulată în statele membre ale UE; Investiţii în campanii de informare/educaţie pentru consumatori, agenţi economici şi autorităţile de reglementare; Dezvoltarea rolului organizaţiilor consumatorilor.

  

Bazîndu-se pe aceastea, elementele Strategiei pentru dezvoltarea deplină a legislaţiei şi politicilor de protecţie a consumatorilor în Republica Moldova în contextul armonizării sînt stabilite în prezentul Capitol.

STRATEGIA DE DEZVOLTARE A LEGISLAŢIEI PRIVIND PROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN MOLDOVA
La nivelul UE tendinţa actuală strategică este de a reorganiza protecţia consumatorilor prin intermediul reformelor legislative în scopul de a obţine o mai bună coordonare între diferitele domenii (de exemplu, prin propunerea Directivei privind drepturile consumatorilor) şi, prin urmare de a face protecţia consumatorilor mai eficiente şi mai eficace. Orientarea strategică de armonizare pentru viitor în Republica Moldova trebuie să ia în calcul direcţia politicilor consumatorilor în UE şi procesul în curs de desfăşurare a reformelor. În mod egal, şi, probabil, mai imediat, procesul în Republica Moldova trebuie să recunoască nivelul actual scăzut de armonizare la standardele UE, problemele care această 149

situaţie reprezintă pentru economia de piaţă şi cetăţenii Republicii Moldova şi, faptul că angajamentele în cadrul Acordul de Asociere sînt susceptibile de a fi extrem de dificile pe fundalul exigenţelor progreselor limitate în Moldova în ultimul deceniu. În sprijinul acestor provocări şi pe baza evaluării, noi propunem o serie de modificări legislative bazate pe revizuirea Legii privind protecţia consumatorilor, din 2003, (ca o lege cadru, într-un sens general), împreună cu adoptarea de legi privind protecţia consumatorilor pe domenii, care, reglementează domeniu contractelor încheiate cu consumatorii, siguranţa produselor, marketing şi informarea consumatorilor şi împuternicirile consumatorilor. De asemenea, noi propunem stabilirea priorităţilor specifice ale legislaţiei UE în perioada 2011–2015 şi acţiuni suplimentare necesare pentru a face protecţiea consumatorilor, în conformitate cu standardele UE, o realitate în Moldova. În cadrul propunerilor noastre, noi presupunem că o nouă Strategie Naţională privind protecţia consumatorilor să fie adoptată, cel puţin pînă în 2012, care ar reflecta propunerile noastre, le-ar elabora în continuare ca necesitate, le-ar dă un impuls special politic şi administrativ pentru realizarea în termen mediu pentru un standard ridicat de protecţie a consumatorilor în Republica Moldova. Vom examina acum aceste idei şi propuneri în detaliu.

Propuneri pentru o Lege nouă privin protecţia consumatorilor
Deoarece, Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, este esenţială în sistemul moldovenesc de protecţie a consumatorilor, ideea de bază aici este de a îmbunătăţi această Lege pentru a o face drept “Lege de coordonare”184. Această legislaţie, în consecinţă, trebuie să se refere la principiile generale, definiţiile normative relevante pentru protecţia consumatorilor, drepturile fundamentale acordate consumatorilor în general. Legea revizuită ar trebui, de asemenea, să prevadă pentru fiecare domeniu de protecţie a consumatorilor, principiile care stau la baza reglementării în acest domeniu şi apoi să se refere individual la “pachete de legi pe domeniu”. Aceste “pachete de legi pe domeniu” ar trebui să fie dezvoltate ca o nouă legislaţie (care urmează să fie adoptată în următorii ani), în care legislatorul Republicii Moldova ar trebui să combine (în funcţie de domeniul lor) actele juridice ale UE în fiecare domeniu de protecţie a consumatorilor. După cum este descris în anexa 3 al aceastei publicaţii, propunerea pentru o nouă Lege privind protecţia consumatorilor ar putea urma structura actuală a Legii din 2003, dar fiecare Capitol ar trebui să conţină o referinţă clară la “pachetele de legi pe domenii “specifice relevante. În plus, Codul civil ar trebui să conţină o referinţă la noua Lege privind protecţia consumatorilor. O astfel de referinţă ar trebui să fie cuprinsă în Codul civil în cazul în care se referă
184

Aici vom evita utilizarea terminologiei, cum ar fi “cadrul legislativ”, care este echivalent conceptual, dar care are o alt / restrîns sens în sistemul juridic din Moldova.

150

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

la reglementarea contractelor, în general, şi nu doar în Capitolul 4, dedicat reglementării de clauze contractuale standard. Referinţa în mod expres la protecţia consumatorilor în Codul civil, ar putea spori profilul legal al acestui domeniu de Lege, iar lesislatorul ar avea posibilitatea de a introduce cuvîntul “consumator” în Cod. Mai mult decît atît, conştientizarea cetăţenilor şi al operatorilor legali-economici ar beneficia de acest lucru.

Propunere pentru adoptarea unor “pachete de legi pe domenii”
“Pachetele de legi pe domenii” propuse sînt destinate pentru a aduce împreună într-o măsură unică, toate regulile referitoare la un domeniu specific de protecţie a consumatorilor. Pachetele de legi pe domenii recomandate sînt următoarele: “Legea privind contractele încheiate cu consumatorii” ar trebui să includă următoarele reglementări: clauzele contractuale abuzive, vînzarea bunurilor de consum, creditul de consum, vînzarile înafara spaţiilor, vînzările la distanţă, vînzările la distanţă a serviciilor financiare, pachetele turistice, timesharing. “Legea privind siguranţa produselor” ar trebui să includă următoarele reglementări: siguranţa generală a produselor şi a altor reglementări pe domenii cum ar fi cele cu privire la produsele care par a fi altele decît sînt, produsele care conţin produsul biocid dimetil fumarat, brichete, directiva privind jucăriile, şi altele privind siguranţa consumatorilor. “Legea privin marketingul şi informaţia privind drepturile consumatorilor” ar trebui să includă următoarele reglementări: reglementări privind preţurile, practici comerciale neloiale. Aici, în viitor, ar putea găsi loc, de asemenea, unele reglementări ca şi cele în domeniul de etichetare (produse alimentare, produse textile, eticheta energiei) şi aşa mai departe. “Legea privind împuternicirile consumatorilor” ar trebui să includă următoarele reglementări: acţiunile în încetare, cooperarea în domeiul protecţiei consumatorilor, dar, de asemenea, principiile generale efectuate de recomandări privind reglementările înafara instanţei de judecată şi rezoluţiile consensuale. În Anexa 4 a “Structura propusă pentru pachetul de legi privind contractele încheiate cu consumatorii”, este prezentată ca o ilustrare. Reorganizarea cadrului juridic din R. Moldova în conformitate cu acestă schemă este cu siguranţă o provocare majoră. Aceasta, va trebui să fie efectuată cu determinare dacă rezultatele realizate sînt de durată. Posibilitatea de coordonare a legislaţiei privind protecţia consumatorilor, ca parte a unui cod de domeniu de scară completă a fost luată în considerare. În timp ce o astfel de iniţiativă ar putea aduce unele avantaje în termeni de calitate şi reglementărilor tehnice, aceasta, ar prezenta, de asemenea, unele complicaţii în procesul de armonizare şi în acest stadiu, ar fi un proiect extrem de ambiţios. 151

Dacă procesul de armonizare implementat de către Republica Moldova, va continua în conformitate cu abordarea “pachetelor de legi pe domenii” propuse, aceasta, va raţionaliza, de asemenea, activitatea legislatorilor în următorii ani. În plus, ar reduce numărul total de acte normative necesare pentru a atinge un grad înalt de armonizare. Ca urmare a acestei abordări, activităţile principalele necesare pentru procesul de armonizare pot fi rezumate după cum urmează. A. B. Revizuirea Legii privind protecţia consumatorilor, din 2003, transformînd-o într-o “lege de coordonare”, care implică întregul scenariu de drepturi a consumatorilor. Implementarea anumitor legi pe domenii (“pachete de legi”), în care vor fi stabilite reglementările specifice pe domenii de protecţie a consumatorilor. În unele situaţii, aceste “pachete de legi vor implica consolidarea şi modificarea legislaţiei în vigoare ale Republicii Moldova; în alte cazuri va fi necesar de a pregăti legi noi în domeniile care în prezent nu sînt reglementate.

Pentru a realiza revizuirea eficientă a Legii privind protecţia consumatorilor, din 2003, definiţiile curente trebuie să fie simplificate considerabil, numărul acestora fiind redus şi armonizarea lor cu definiţiile UE (este recomandabil să se stabilească o definiţie unică de “consumator”, pentru a înlocui multe definiţii în prezent afişate în sistemul de drept din Republica Moldova). În ceea ce priveşte structura Legii privind protecţia consumatorilor, din 2003, este recomandabil să se mute actualul articol 4 alături de articolul 11 şi de a pune înaintea acestora lista drepturilor fundamentale ale consumatorilor (care în prezent sînt prevăzute la articolul 5). Această listă trebuie să fie modificată, de asemenea, ţinînd cont de principiile generale ale sistemului juridic al UE, începînd cu Recomandarea 1975 sus-menţionată, prin intermediul evoluţiilor mai recente ale legislaţiei privind protecţia consumatorilor. Cu alte cuvinte, noua versiune a Legii actuale privind protecţia consumatorilor ar constitui o lege generală care descrie principiile generale de protecţie a consumatorilor, domeniile de aplicare, definiţii normative (de consumator, entităţi de afaceri, produs, serviciu, conformitate, garantie, retragere, etc) . În present, Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, descrie drepturile consumatorilor ca fiind “fundamentale”, dar, acest lucru nu este clar în ceea ce priveşte punerea în aplicare. Sperăm că acest aspect va fi clarificat şi, probabil, în cazul condiţiilor politice potrivite pentru aceasta, legislatorul ar putea depune eforturi în vederea includerii drepturilor consumatorilor în Constituţia Republicii Moldova. În prezent, Constituţia nu are nici o menţiune expresă referitor la consumator (deşi protecţia consumatorilor poate fi cu siguranţă dedusă din contextul general). Recunoaşterea constituţională a drepturilor consumatorilor ar fi o realizare importantă pentru sistemul legislativ din Republica Moldova, care, va asigura un cadru clar pentru alte măsuri din acest domeniu. Pentru a realiza abordarea sugerată în ceea ce priveşte pachetu de legi pe domenii, acestea ar trebui să fie abordate sistematic pentru a realiza următoarele:

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

1.

Auditul legislaţiei actuale care vizează siguranţa produsului (inclusiv alte directive pe domenii, cum ar fi cea privind produsele care par a fi altele decît cele care sînt, brichete, etc). Implementarea legislaţiei generale în domeniul informării consumatorilor (care include reglementări de preţ, practicile de afaceri comerciale, şi publicitatea). Implementarea Legii privind contractele încheiate cu consumatorii (clauzele contractuale abuzive, bunuri de consum şi garanţii, credite de consum, vînzările în afara spaţiilor, vînzări la distanţă, vînzarea la distanţă a servicii financiare, pachetele turistice şi contracte pe durată limită (timesharing). Aplicarea principiilor cuprinse în Recomandările privind soluţionarea extrajudiciară şi soluţionarea consensuală. Instituirea unui sistem de încetare şi a cooperării între autorităţile naţionale compatibile cu noua Directiva 2009/22/EC privind acţiunile în încetare pentru protecţia intereselor consumatorilor (Directiva 98/27/CE a fost abrogată) şi cu Regulamentul 2006/2004.

2. 3.

4. 5.

În concluzie, în conformitate cu această abordare, Republica Moldova ar putea asigura un mod de armonizare a legislaţiei foarte eficient şi raţional. Unele beneficii posibile ale acestei abordări sînt prezentate mai jos. Sistemul “Pachetului de legi” este potrivit pentru: • • • • • a oferi consumatorilor şi operatorilor un cadru legal foarte clar şi uşor accesibil; asistenţă pentru mai mulţi ani de activitate de armonizare în Republica Moldova; tratarea într-un mod adecvat a viitoarelor reforme legislative la nivel european; identificarea în mod clar a sarcinilor administraţiilor competente pentru fiecare sector; scurtarea procesul legislativ de aprobare (în timp ce legile parlamentare sînt necesare, sînt mai puţine decît numărul de măsuri la nivelul UE pentru a fi armonizate); îmbunătăţirea gradului de conştientizare de protecţie a consumatorilor în rîndul cetăţenilor Republicii Moldova, mediului de afaceri, avocaţilor etc.

UNELE PROBLEME ÎN PROCESUL DE ELABORARE ŞI ADOPTARE A LEGISLAŢIEI PRIVIND PROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN MOLDOVA
Înainte de abordarea priorităţilor specifice, acum urmărim, mai în detaliu, anumite probleme referitoare la armonizarea a 3 domenii de protecţie a consumatorilor — domeniul contractelor încheiate cu consumatorii, Directiva privind practicile comerciale neloiale şi contractele privind creditele de consum. Această prezentare, pe fundalul analizei situaţiei din Moldova în Capitolul 3 şi a situaţiei UE în Capitolul 4, este destinat pentru a sublinia unele dintre principalele considerente care vor apărea în procesul de armonizare în aceste domenii. Mai general, prin utilizarea acestor exemple, oferim o imagine a principiilor care sînt propuse în această publicaţie pentru procesul de armonizare în Republica Moldova. 153

Armonizarea legislaţiei privind contractele încheiate cu consumatorii în Republica Moldova
Importanţa legislaţiei referitoare la contracte în cadrul general de protecţie a consumatorilor este clar. Astfel, o protecţie mai eficientă a consumatorului poate fi realizată prin aprobarea de norme legislative uniforme în materie de clauzele abuzive, aplicabile tuturor contractelor încheiate între vînzători sau furnizori şi consumatori185. Aceasta explică de ce legislaţia privind contractele încheiate cu consumatporii este un domeniu prioritar care stabileşte baza pentru armonizarea legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor. O altă considerare aici este faptul că UE, în present, lucrează asupra celor mai importante reforme din ultimii ani, cu propunerea unei noi Directive menite să reformuleze (dar mai ales pentru a coordona), 4 directive vechi privind protecţia consumatorilor în sfera contractuală — directiva propusă se va referi la vînzările în afara spaţiilor, clauzele contractuale abuzive, vînzările la distanţă, vînzările bunurilor de consum (de abrogare a Directivelor 85/577/CEE, 93/13/ECC, 97/7/CE, 99/44/EC). Această iniţiativă este în prezent în faza de discuţie la Parlamentul European şi poate fi aprobată pînă la sfîrşitul anului 2010 sau în primele luni ale anului 2011. În tot cazul, acest lucru nu ar trebui să fie o sursă de îngrijorare pentru procesul de armonizare în Republica Moldova. Există două motive pentru aceasta. În primul rînd, noua măsură nu inovează radical conţinutul legislaţiei privind protecţia consumatorilor (acesta conţine ajustări limitate, care sînt uşor de identificat). În al doilea rînd, noua Directivă poate oferi un punct de reper pentru Republica Moldova referitor la armonizarea comparativă cu o legislaţie mai modernă şi mai bine organizată, potrivită pentru abordarea problemelor din anii următori. În ceea ce priveşte măsurile detaliate de armonizare în domeniul legilaţiei contractelor încheiate cu consumatorii, aceasta va implica revizuirea reglementării generale referitor la contracte stabilite de cadrul legal actual din Moldova (în special: Codul civil, Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, Legea 1996 privind comerţul interior, şi altele). Cadrul moldovenesc în acest domeniu are unele deficienţe evidente, după cum a fost menţionat mai sus. Acestea sînt deosebit de grave, deoarece garanţiile prevăzute, în general, în domeniul contractelor încheiate cu consumatorii sînt baza pentru un regim modern de protecţie a consumatorilor pe piaţă. În plus, aceste neajunsuri pot avea un impact deosebit de negativ nu numai cu privire la drepturile recunoscute în mod eficient a consumatorilor moldoveni, ci şi pe gradul de conştientizare a riscurilor cu care se confruntă. În
185

În conformitate cu intenţia Directivei 93/13/CEE, contractele ar trebui redactate într-un limbaj clar şi inteligibil. Consumatorul trebuie să I se ofere oportunitate de a analiza toate clauzele şi, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Acest lucru înseamnă, în practică, că statele membre UE trebuie să se asigure că clauzele abuzive nu sînt utilizate în contractele încheiate cu consumatorii de către un vînzător sau furnizor şi că, dacă, cu toate acestea, astfel de termeni sînt astfel utilizaţi, acestea nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul va continua să angajeze părţile prin aceste clauze, în cazul în care acesta este capabil de a continua să existe fără dispoziţiile abuzive (Raport al Comisiei privind punerea în aplicare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele contractuale abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Bruxelles, 27 aprilie 2000 COM (2000) 248 final) http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/unf_cont_terms/uct03_en.pdf

154

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

acelaşi timp, problema cu care se confruntă legislatorul Republicii Moldova este departe de a fi uşoară în acest domeniu186. Cu toate acestea, domeniul dat cere prioritizare; care nu necesită aşteptarea măsurilor de consolidare a UE sau reforme actualizate (cu excepţia cazului în care coincide cu orarul stabilit de Moldova). Legislaţia privind contractele reprezintă oportunitatea principală de a lansa o armonizare coordonată (referitoare la clauzele contractuale abuzive, bunuri de consum şi garanţii, contractele încheiate în afara spaţiilor şi vînzările la distanţă) în conformitate cu proiectul Dectivei privind drepturile consumatorilor187.În plus, în Republica Moldova această abordare ar putea implica, de asemenea, alte directive privind contractele individuale încheiate cu consumatorii (de exemplu, vînzarea la distanţă a serviciilor financiare, credite de consum, pachetele de călătorie, contracte pe durată limită (timesharing), etc), chiar dacă nu sînt acoperite de “Directivă privind drepturile consumatorilor”. Astfel, recomandăm depunerea unui efort concertat pentru armonizarea legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova cu fiecare directivă, în conformitate cu abordarea “pachetului de legi pe domenii” descrisă mai sus. Astfel, Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, ar rămîne legislaţia “generală” privind protecţia consumatorilor, în timp ce disciplina privind legislaţia referitoare la contractele înheiate cu consumatorii ar putea fi reglementată într-o nouă măsură sub forma unui pachet de legi pe domenii privind contractele încheiate cu consumatorii, care ar acoperi, de asemenea, toate celelalte aspecte de reglementare a contractelor încheiate cu consumatorii, noi sugerăm de a realiza armonizarea optimă în acest domeniu pînă în 2013.

Armonizarea legegislaţiei în Republica Moldova privind practicile comerciale neloiale
Al doilea exemplu aici se referă la armonizarea legislaţiei, în cazul armonizării maxime la nivelul UE. În Capitolul 4 a fost descris modul în care, a fost reformată în 2005, legislaţia UE referitor la publicitatea înşelătoare şi practicile comerciale neloiale, printr-un cadru complet nou de protecţie a consumatorilor în Directiva 2005/29/CE188. În ceea ce priveşte practicile comerciale neloiale, legislaţia Republicii Moldova indică un decalaj atît de fond legal cît şi cultural în ceea ce priveşte abordarea legislaţiei şi politicilor UE în acest domeniu.
186

187 188

A se vedea Raportul Comisiei privind implementarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii pentru o revizuire substanţială a dificultăţilor privind implementarea Directivei în statele membre, raportul sugereaza o serie de îmbunătăţiri. Sugestiile în principal se referă la domeniul de aplicare al directivei şi limitele sale, noţiunea de clauzele abuzive, lista din anexa directivei, eşecul de a supraveghea ceea ce priveşte pre-şi condiţiile contractuale, principiul transparenţei şi a dreptului la informaţii, sancţiuni, aranjamentele naţionale existente pentru eliminarea clauzelor abuzive, problemele ridicate de către anumite domenii economice. Cele mai multe dintre aceste rezultate sînt acum baza proiectului de reformă a Aquis-ului consumatorilor pentru propunerea Directivei privind drepturile consumatorilor. COM(2008) 614 final, 2008/0196 (COD) Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor comerciale faţă de consumatori pe piaţa internă şi, a Consiliului de modificare a Directivei 84/450/CEE, a Directivelor 97/7/CE, 98 / 27/EC şi 2002/65/CE a Parlamentului European şi al Consiliului şi a Regulamentului (CE) nr 2006/2004 al Parlamentului European şi a Consiliului, JO 149 din 11 iunie 2005.

155

Cum a fost deja descris, legislaţia cheie al Republicii Moldova în acest domeniu este Legea cu privire la publicitate, din 1997. În plus, Legea cu privire la comerţul interior, din 1996, prevede că, la articolul 6, principiile de bază pentru activitatea de comerţ şi anume: a) b) c) d) e) f) alegerea liberă a genurilor şi formelor de activitate legate de comercializarea mărfurilor; concurenţa liberă şi loială între agenţii activităţii comerciale indiferent de tipul de proprietate şi forma organizatorico-juridică; respectarea normelor juridice care reglementează activitatea comercială şi a eticii profesionale; respectarea intereselor consumatorilor, agenţilor economici şi ale statului; asigurarea unui nivel înalt de deservire comercială, inclusiv calitatea adecvată a mărfurilor, oferite cumpărătorilor; alegerea liberă a partenerilor.

Cu toate acestea, se poate observa aici că astfel de principii generale nu sînt uşor de transpus în măsuri concrete de protecţie a consumatorilor. Deficienţele legislaţiei Republicii Moldova cu privire la prezentarea normelor UE nu este de mirare, deoarece, Directiva UE privind practicile comerciale neloiale şi abordarea sa pentru armonizarea totală, este mult prea recentă. Cu toate acestea, în domeniul publicităţii, sistemul normativ actual din Republica Moldova va trebui să decidă cum să înlocuiască Legea cu privire la publicitate, din 1997, pentru a introduce legislaţia nouă a UE, avînd în vedere necesitatea de a introduce un nivel ridicat de protecţie împotriva practicilor comerciale neloiale pe deplin şi exclusiv în conformitate cu conţinutul Directivei 2005/29/EC. Recomandăm, ca aceasta să se facă, cu atenţie acordată listei neagre detaliate, care, conţine peste 30 scheme care sînt în toate împrejurările considerate abuzive189, ca parte a pachetului de legi pe domenii privind marketingul şi informaţii referitor la drepturile consumatorilor, şi, că acest lucru este realizat pînă în 2014. Toate situaţiile din lista neagră, sînt foarte frecvente pe piaţa moldovenească şi este clar, prin urmare, că există o nevoie de a prioritatiza şi accelera armonizarea în acest domeniu. În acelaşi timp, Legea cu privire la publicitate, din 1997, este o măsură foarte largă, în ceea ce priveşte conţinutul său de fond, că s-ar putea acorda la reorientarea dedicată “business-to-business publicitatea înşelătoare şi comparativă”. În această privinţă, de menţionat că Directiva 84/450/CEE190 se aplică în publicitatea înşelătoare business-to-business şi publicitatea comparativă care pot dăuna un concurent, dar în cazul în care nu există nici un detriment direct consumatorului. De asemenea, este important să subliniem că, în temeiul, Directivei 2005/29/CE, statele membre ale UE sînt libere să stabilească proceduri pentru a asigura implementarea şi,
189 190

Acestea sînt explicate în Capitolul 4. Directiva 84/450/CEE a Consiliului din 10 septembrie 1984 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre referitoare la publicitatea înşelătoare (JO L 250, 19.9.1984, p. 17–20.

156

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

astfel, crearea de autorităţi naţionale competente, cu competenţe de executare în domeniul practicilor comerciale neloiale şi publicitatea înşelătoare. La acest punct, există două opţiuni: • pentru a consolida autoritatea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei în ceea ce priveşte practicile comerciale neloiale, pe baza corelaţiilor strînse existente între concurenţă neloială şi practicile comerciale neloiale; sau pentru a configura o nouă autoritate dedicată consumatorilor în acest domeniu.

În timp ce un studiu anterior a recomandat consolidarea reglementărilor şi aplicarea de practici de afaceri neloiale într-o agenţie de consum, este de competenţa autorităţilor moldoveneşti luarea deciziei cu privire la cel mai adecvat mod de a proceda. Probleme de cost ar putea apărea în mod clar în termeni scurţi Pentru a asigura că atît consumatorii, cît şi comercianţii sînt supuşi aceloraşi reguli cu privire la practicile comerciale neloiale, este foarte important ca autorităţile şi instanţele naţionale să contribuie la implementarea uniformă şi aplicarea consecventă a Directivei. Tocmai pentru a sprijini acest proces, Comisia Europeană a publicat, în 2009, un “Ghid privind implementarea/ punerea în aplicare a Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale”191. Acest document consideră că problemele de transpunere a Directivei care decurg din armonizarea deplina într-o zonă caracterizată prin diferenţe considerabile în politicile naţionale, stil şi tehnici de aplicare. În continuare, stabileşte conceptele-cheie şi dispoziţii ale Directivei, care au fost percepute a fi problematice şi include exemple practice care arată modul în care funcţionează Directiva192. Elaborarea unui document de orientare similar de către instituţia care se ocupă cu armonizarea în domeniul practicilor comerciale neloiale din Republicii Moldova ar putea fi un instrument util de a conduce, pas cu pas, revizuirea legislativa în domeniul publicităţii înşelătoare şi a practicilor neloiale şi pentru a ghida ulterior implementarea pachetului de legi pe domenii referitor la marketing şi informaţii privind drepturile consumatorilor.

Armonizarea legislaţiei privind creditul de consum în Republica Moldova
Exemplu final aici se referă la armonizarea legislaţiei privind reglementarea creditului de consum. După cum a fost menţionat deja, la nivelul UE, aceasta a fost obiectul unei reforme legislative recente rezultînd prin adoptarea Directivei 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori193. Recenta Directivă complet armonizată este importantă pentru procesul de armonizare a Republicii Moldova; nu în ultimul rînd din cauza absenţei
191

192

193

Documentul de lucru al serviciilor Comisiei: Ghid privind armonizarea/punerea în aplicarea a Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale, Bruxelles, SEC (2009) 1666 http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/Guidance_UCP_Directive_en.pdf Ghidul este un document viu, disponibile on-line (http://ec.europa.eu/consumers/index_en.htm ) şi va fi completat şi actualizat în mod regulat, dacă cresc cunoştinţele practicilor comerciale neloiale. Va implica, în funcţie de răspunsurile primite de la autorităţile responsabile naţionale, apariţia unor noi practici sau întrebări suplimentare şi dezvoltarea jurisprudenţei europene şi naţionale Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, JO L 133, 22.5.2008, p. 66–92

157

unei legislaţii specifice privind creditele de consum în Republica Moldova după cum şi stabilirea priorităţilor sale probabile în proiectul Acordului de Asociere cu UE. Cu toate acestea, Codul Civil al Republicii Moldova, face referire la contractele de credit — dar nu în mod special contractele privind creditul de consum. În conformitate cu articolul 1236 din Cod, contractele de credit trebuie să fie în scris, normele privind contractele de credit se aplică la împrumuturi bancare cu excepţia cazului menţionate în Codul civil. Articolul 1237 din Cod se referă la dobînda creditului bancar. Acesta prevede că părţile la contractul de credit bancar pot conveni pe o rată a dobînzii fixă sau variabilă şi că, în cazul în care părţile convin la o rata variabila, valoarea acesteia poate fi modificat prin acordul părţilor. Mai mult decît atîît, creditorul nu poate modifica valoarea dobînzii în mod unilateral, cu excepţia cazurilor prevăzute de Lege sau de contract. În cazul în care contractul prevede dreptul băncii de a modifica unilateral suma de interes, acest lucru se face cu referire la rata de refinanţare a Băncii Naţionale, rata inflaţiei şi evoluţia pieţei, ţinînd seama de principiul echităţii. Creditorul va da termen de 10 zile prin o notificare scrisă debitorului cu privire la modificarea cuantumului de interes în aceste circumstanţe şi noua valoare a dobînzii se aplică la soldul creditului în ziua de modificare. În conformitate cu articolul 1238, pe lîngă dobîndă, părţile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile prestate în legătură cu un împrumut. Codul Civil prevede, de asemenea (articolul 1239), că creditul ar putea fi furnizat prin punerea la dispoziţia debitorului unei sume de bani (linie de credit), pe care le poate utiliza în rate, în funcţie de nevoile sale. Pentru linii de credit, dobîndă pentru creditul în cont curent se calculează în funcţie de suma creditului utilizată efectiv într-o anumită perioadă. În conformitate cu articolul 1240, părţile la un contract de credit pot conveni asupra constituirii unor garanţii reale (gaj), personale (fidejusiune) sau a unor alte garanţii uzuale în practica bancară. Articolul 1241 stabileşte unele reguli în ceea ce priveşte puterea creditorului de a refuza să ofere credite debitorului în cazul în care, după încheierea contractului de credit: a) b) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a debitorului de a rambursa creditul. debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii de rambursare a creditului pe care şi-a asumat-o sau alte condiţii înaintate de bancă pentru punerea la dispoziţie a creditului.

(2) Creditorul are dreptul de a refuza să pună la dispoziţie următoarele tranşe ale creditului, în cazul în care contractul prevede acordarea creditului în tranşe, dacă debitorul nu îndeplineşte condiţiile contractului referitoare la tranşa sau tranşele precedente. (3) Debitorul este în drept să refuze creditul parţial sau total. În acest caz, el trebuie să plătească creditorului o remuneraţie pentru punerea la dispoziţie a creditului (comision de neutilizare). (4) Dreptul de refuz prevăzut la alin.(1)-(3) poate fi exercitat doar dacă partea care refuză notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil pînă la momentul executării 158

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

obligaţiilor ce constituie obiectul refuzului. În conformitate cu articolul 1242, creditorul poate anula contractul şi solicita rambursarea sumelor de credit şi celor conexe, dacă: a) b) c) d) e) debitorul a devenit insolvabil; debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite; debitorul nu plăteşte dobînda în termenul stabilit; debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului, atunci cînd contractul prevede restituirea creditului în rate; există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.

Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului, dar creditorul poate permite debitorului perioada de 15 zile pentru rambursarea sumelor utilizate şi sumele aferente. În cele din urmă, conform Codului Civil, debitorul poate declara rezilierea contractului de credit cu o rată a dobînzii variabilă, în orice moment, cu condiţia că creditorul este notificat de aceasta timp de 7 zile de la primirea notificării cu privire la modificarea cuantumului dobînzilor. Contractele de credit cu o dobîndă fixă pentru o anumită perioadă de timp pot fi anulate de către debitor în cazul în care obligaţia de a plăti dobîndă încetează înainte de termenul stabilit pentru rambursarea creditului şi nu există nici un acord în ceea ce priveşte o altă rată a dobînzii. Trebuie să fie respectat un termen de preaviz de 15 zile. De asemenea, este relevant, în domeniul creditelor să se menţioneze “Decizia Băncii Naţionale privind aprobarea Regulamentului privind activitatea de creditare a băncilor, care operează pe teritoriul Republicii Moldova” din 25 decembrie 1997. Prezentul Regulament este menit să stabilească principiile de bază ale activităţii de creditare. Secţiunea 1.4 din Decizie prevede că competenţa şi responsabilitatea băncii sînt după cum urmează: • • • • să stabilească şi să menţină structuri organizatorice, să orienteze politica băncii de creditare, să dezvolte metodele de analiză şi a procedurilor administrative, să instituie sisteme adecvate de control pentru evaluarea riscului, de supraveghere şi verificare care decurg din activităţile de creditare.

Capitolul II “Organizarea şi supravegherea activităţii de creditare”, stabileşte ca obiectiv, protecţia activelor bancare şi realizarea profitului băncii Din aceasta, este clar că legislaţia existentă în domeniul creditului bancar pare să fie destinată mai mult pentru protejarea activelor bancare decît a consumatorilor. În al doilea rînd, actualul cadru de reglementare în acest domeniu nu prevede măsuri specifice pentru protecţia consumatorilor. Din acest motiv, este extrem de urgent motivul armonizării legislaţiei Republicii Moldova la standardele UE privind protecţia consumatorilor, în conformitate cu Directiva 2008/48/CE pentru a introduce o serie de informaţii detaliate privind obligaţiile 159

şi dreptul de retragere prevăzut în favoarea consumatorilor. În timp ce Directiva este una de armonizare maximă, există o anumită marjă rămasă pentru legislaţia naţională pentru a extinde protecţia consumatorilor în anumite situaţii. Acest lucru va trebui să fie luat în consideraţie în Republica Moldova. Pe baza abordării recomandate, reglementarea privind creditul de consum ar trebui să-şi găsească locul său în “pachetul de lege pe domeniul contractelor de consum”, aşa cum este propus în anexa 3 (eventual în prima parte, deoarece normele sînt aplicabile la orice contract de finanţare). În paralel, noua versiune a Legii privind protecţia consumatorilor ar trebui să includă principiile generale în domeniul creditului de consum, împreună cu referire la reglementarea detaliată a creditului de consum.

Mijloacele legale pentru armonizare
De asemenea, este relevant, de a oferi unele sfaturi pentru autorităţile competente în ceea ce priveşte modul în care se efectuează armonizarea legislaţiei cu standardele UE în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor. Este deosebit de important să se ia în considerare ceea ce poate fi instrumentul cel mai adecvat de reglementare din Republica Moldova pentru a îndeplini angajamentele de armonizare a legislaţiei privind protecţia consumatorilor, inclusiv viitoarele angajamente în Acordul de Asociere UE-Republica Moldova. Pe baza legislaţiei actuale a Republicii Moldova în domeniul protecţiei consumatorilor, pot fi observate, prezenţa multor legi, dar, de asemenea, a multor Hotărîri de Guvern. În teorie, recurgerea la un instrument, mai mult decît la altul, ar trebui să răspundă la o abordare generală — unde legile sînt folosite pentru dispoziţii mai detaliate, cu un efect obligatoriu şi Hotărîrile de Guvern sînt utilizate pentru a da indicaţii de o natură mai generală şi de planificare. Urmînd această abordare, în cazul unei Directive a UE ar putea fi necesar (cel puţin în general) de a utiliza o lege. Cu toate acestea, procesul de armonizare impune anumite limite de timp care trebuie respectate. În consecinţă, este necesar să fie foarte realistică alegerea instrumentului prin care este atinsă armonizarea. În plus, normele UE sînt în mod constant supuse procesului de modificare şi actualizare. Acest lucru ar putea crea complicaţii şi necesitatea de revizuire repetată a legilor în timp ce actualizarea la noile evoluţii ar fi mult mai uşoară în cazul în care accentul se va pune pe hotărîrile guvernului. Din aceste motive, utilizarea unei hotărîri de guvern ar putea fi recomandată cel puţin în toate domeniile în care este posibil, mai ales pentru legislaţia secundară. Cu toate acestea, nu există evadare de realitatea că, în majoritatea cazurilor, va fi necesar să se procedeze la adoptarea unor legi ordinare. În timp ce este dincolo de sfera de aplicare a acestei publicaţii, pe scară mai largă pentru a aborda problemele în procesul de armonizare a legislaţiei în Republica Moldova, se poate observa că mai multe ţări din UE au adoptat abordări inovatoare a legislaţiei în scopul de a simplifica şi a accelera legislaţia naţională eleborîndu-le pe baza imperativelor legislaţiei UE.

160

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Un exemplu este România unde o procedură accelerată (în forma unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului cu privire la transpunerea unei directive UE este prezentat Parlamentului pentru aprobare rapidă) este folosită acum pentru a remedia lentoarea procedurii pentru examinarea şi aprobarea normală a unei legi în Parlament. De asemenea, în Italia (care deţine un record pentru numarul încălcărilor procedurilor privind nerespectarea dreptului comunitar din cauza întîrzierilor în transpunerea Drectivelor) perioadele lungi de timp de aprobare în parlament au împiedicat respectarea corespunzătoare cu termenii de transpunere necesari ai UE. Acest lucru a fost remediat prin adoptarea Legii nr. 11 din 4 februarie 2005 privind “Norme generale privind participarea Italiei la procesul de reglementare al Uniunii Europene şi procedurile de punere în aplicare a obligaţiilor comunitare”. Această lege a introdus o nouă abordare pentru a accelera operaţiunile de transpunere prin intermediul unei măsure anuale intitulată distinct “Legislaţia comunitară”. În practică, preşedintele Consiliului de Miniştri (sau Ministrul pentru politicile comunitare) informează prompt Parlamentul privind actele normative adoptate de Uniunea Europeană. Evaluarea urmează, prin colaborarea cu administraţiile în cauză, cu privire la starea de conformitate a legislaţiei naţionale şi înaintează constatările sale prompt organismelor parlamentare competente pentru a formula observaţiile pertinente. Pe baza acestei evaluări şi observaţii, preşedintele Consiliului de Miniştri (sau Ministrul pentru politicile comunitare), în acord cu ceilalţi miniştri în cauză, prezintă un proiect de lege Parlamentului pînă la 31 ianuarie a fiecărui an care stabileşte: “Prevederi pentru îndeplinirea obligaţiilor care decurg din calitatea de membru al Italiei la Comunităţile Europene“, pentru anul de referinţă. În raportul care însoţeşte acest proiect de lege către Parlament, Guvernul este obligat să raporteze, inter alia, starea de conformitate a legislaţiei naţionale cu legislaţia UE, progresul a oricăror proceduri privind încălcarea dreptului comunitar împotriva Italiei, lista de Directive implementate sau care urmează să fie implementate prin administrare, motivele pentru care nu au fost inclusive anumite Directive. De asemenea, Guvernul este obligat de a prezenta un raport anual Parlamentului cu privire la progresele în procesul de integrare UE.

Recomandări cu privire la implementarea, intrarea în vigoare şi cultura consumaorului
În cele din urmă, nici o revizuire a armonizării privind protecţia consumatorilor în Republica Moldova nu ar fi completă fără soluţionarea problemelor de implementare, intrare în vigoare şi cultura consumatorilor. Potecţia consumatorilor nu se realizează numai prin munca legislatorilor: dacă legile nu sînt adoptate pur şi simplu pentru a rămîne pe hîrtie şi cu o eficacitate mică în ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi a consumatorilor moldoveni, atunci legislaţia trebuie să fie însoţită de investiţii în domeniul culturii concepute pentru a spori gradul de conştientizare şi de activism al cetăţenilor în rolul lor de consumatori. În această direcţie, au fost înregistrate realizări, prin Legea privind protecţia consumatorilor, din 2003, (articolul 21) şi de către administraţiile locale (săptămîni ai consumatorilor, 161

campanii de informare, ghiduri pentru consumatori, etc). Cu toate acestea, acest tip de activitate trebuie să fie intensificată prin promovarea a două canale de difuzare diferite: prima trebuie să vizeze în mod necesar actualizări constante a operatorilor din domenii ca: autorităţi publice autorizate pentru protecţia consumatorilor, judecători, avocaţi şi reprezentanţi ai consumatorilor, deoarece aceştea sînt părţile fundamentale, interesate în punerea în aplicare efectivă. În al doilea rînd, efortul de conştientizare şi educaţie ar trebui să vizeze, de asemenea, consumatorii înşişi, în special consumatorii tineri, şi acest lucru poate fi realizat numai prin campanii direcţionate în şcoli. Implementarea campaniilor specifice de conştientizare a consumatorilor în şcoli are un impact real asupra îmbunătăţirii nivelului de protecţie a consumatorilor. În acelaşi timp, acest lucru nu este neapărat o operaţiune pe termen lung, deoarece se concentrează pe consumatorii tineri. Experienţa în multe state membre ale UE demonstrează clar că şcolarizarea în domeniul protecţiei consumatorilor în şcoli are avantajul de stabilire a valorilor şi culturii conştientizării consumatorilor şi etice în rîndul elevilor, profesorilor şi ca rezultat în familii. În ceea ce priveşte accesul la despăgubiri şi justiţie pentru consumatori, există o problemă comună în majoritatea ţărilor, deoarece, în cele mai multe cazuri de litigiu consumatorii nu sînt dispuşi să meargă în instanţă de judecată pentru protecţia drepturilor lor. Astfel, ei sînt dispuşi să renunţe în mod tacit la cele mai legitime cereri. Această realitate sancţionează cu fermitate interesele consumatorilor este un obstacol major în calea eficienţei unor garanţii consumatorilor şi este dăunătoare pentru integritatea sistemului economic în ansamblul său. Prin urmare, una din priorităţi pentru instituţiile locale trebuie să fie de a facilita accesul la soluţionarea alternativă a disputelor (SAD), mecanismele şi stabilirea de proceduri privind cererile cu valoare redusă, pe baza procedurilor privind cererile cu valoare redusă Europeană194, care este menită să îmbunătăţească accesul la justiţie prin simplificarea litigiilor transfrontaliere în materie civilă şi comercială şi reducerea costurilor (“cereri cu valoare redusă” sînt cazuri referitoare la sume sub 2.000 €)

fAZA 1 PRIORITăŢI ÎN PERIOADA PÎNă LA fINELE 2015 (CARE INCLUDE PERIOADA 2011–2013)
Avînd în vedere cele menţionate mai sus, acum propunem anumite priorităţi pentru perioadele 2011–2013 şi 2014–2015. Aceste propuneri reflectă evaluarea din Capitolul 5. Aşa cum a fost menţionat mai devreme, proiectul Acordului de Asociere Moldova-UE, care este în curs de negociere, prevede diferite priorităţi şi termeni în procesul de armonizare în raport cu Directivele individuale ale UE privind protecţia consumatorilor. Acestea trebuie, de asemenea să fie luate în considerare aici. Pentru perioada, 2011–2013, priorităţile indicative ale Acordului de Asociere, ar indica priorităţile pentru:
194

Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă (JO L 199, 31.7.2007).

162

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

1)

Directiva 98/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1988 privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranţa generală a produselor. Directiva Consiliului din 25 iunie 1987 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la produsele care, par a fi altele decît sînt, şi care pun în pericol sănătatea sau siguranţa consumatorilor Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe. Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/ CEE. Directiva Consiliului 90/314/EEC in 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite

2) 3)

4) 5) 5)

6)

Cu toate acestea, în conformitate cu abordarea recomandată concertată pentru armonizarea legislaţiei şi politicilor de protecţie a consumatorilor la standardele UE, recomandăm ca priorităţi specifice în această perioadă pentru: • • Revizuirea Legii privind protecţia consumatorilor pînă la finele anului 2012. Adoptarea unei noi "Legi cu privire la contractele încheiate cu consumatorii", pînă în 2013 (pentru a include transpunerea integrală a clauzelor contractuale abuzive, vînzarea bunurilor de consum, credite de consum, în afara spaţiilor de vînzare, de vînzare la distanţă, vînzările la distanţă a serviciilor financiare, pachetele turistice, uilizarea pe termen limita(timesharing)). Adoptarea unei noi "Legi cu privire la siguranţa produselor" pînă în 2013 (pentru a include transpunerea completă a domeniului siguranţei generale a produselor şi a altor reglementări pe domeniu cum ar fi cele cu privire la produsele care par a fi altele decît sînt, produsele care conţin produsul biocid dimetil fumarat, brichete, dar şi Directiva privind jucărilei, şi altele). Studiu/studii detaliate a gradului de conştientizare a consumatorilor, educaţia şi accesul la căile de atac a consumatorilor în Republica Moldova.

The indicative Association Agreement priorities would also point to the prioritisation of the following in the medium term:

fAZA 2 PRIORITăŢI ÎN PERIOADA PÎNă LA fINELE–2015 (CARE ACOPERă PERIOADA 2014–2015)
Priorităţile indicative a Acordului de Asociere punct, de asemenea, ar indica la prioritizarea pe termen mediu a următoarelor: 163

1) 2) 3)

Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale. Directiva 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la distanţă Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanţă a serviciilor financiare de consum şi de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului şi a Directivelor 97/7/CE şi 98/27/CE Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanţă cu drept de folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revînzare şi de schimb. Directiva 98/27/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 1998 privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului („Regulamentul privind cooperarea în materie de protecţie a consumatorului”)

4)

6) 7)

Cu toate acestea, în conformitate cu abordarea concertată recomandată pentru armonizarea legislaţiei şi politicilor e protecţie a consumatorilor la standardele UE, recomandăm ca prioritate specifică în această perioadă să fie acordată: Adoptării unei noi “Legi cu privire la marketing şi a drepturilor privind informarea consumatorilor”, pînă în 2014 (pentru a include transpunerea integrală a reglementării preţurilor, practicile comerciale neloiale şi normele de etichetare). O nouă “Lege cu privire la împuternicirile consumatorilor” adoptată pînă în 2015 (pentru a include transpunerea integrală a normelor UE în ceea ce priveşte acţiunile de încetare şi cooperarea privind protecţia consumatorului, dar, de asemenea, principiile generale ale recomandări cu privire la acordurile extrajudiciare şi soluţionarea consensuală a disputelor).

164

LEGISLAŢIA ŞI POLITICILE DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

7. CONCLUZII

În contextul procesului de armonizare a legislaţiei şi politicilor de Protecţie a Consumatorilor în Republica Moldova, este important să se reintereze că armonizarea legislaţiei este un proces complex şi pe termen mediu, care presupune alinierea politicilor, armonizarea/ transpunerea corectă a legislaţiei relevante, actualizarea acestei legislaţii, unde este cazul, crearea şi alocarea resurselor (prin intermediul organizaţiilor noi sau altfel) pentru structuri instituţionale necesare şi urmărirea implementării şi executării obiectiv verificabile şi credibile. Astfel, elaborarea legislaţiei după modelul UE pentru Republica Moldova (“transpunere” sau “armonizare” a legislaţiei) este un concept mult mai restrîns, care nu obţine beneficiile dorite pentru Republica Moldova sau implementarea angajamentelor privind armonizarea legislaţiei în orice domeniu specific. Ar fi greşit să credem că armonizarea la standardele UE este neimportantă sau că o acţiune determinată poate să mai aştepte. Introducerea standardelor UE de protecţie a consumatorilor în Republica Moldova este una dintre domeniile din efortul global de integrare în UE, unde fiecare cetăţean în ţară ţine să beneficieze de realizările legislaţiei moderne, aplicarea credibilă a acesteia şi a efectelor sale pozitive în funcţionarea relaţiilor economice şi de piaţă. În acelaşi timp, aici, există o concluzie inevitabilă, că progresul în această direcţie la etapa dată este sărac şi că protecţia consumatorilor, în ultimul deceniu, a beneficiat de priorităţi strategice şi politice foarte limitate. În timp ce, în ultimii ani, au apărut unele priorităţi, direcţia generală a legislaţiei şi politicilor moldoveneşti necesită o redirecţionare şi un efort major concertat de protecţie a consumatorilor în următorii cinci ani în Republica Moldova. Direcţia strategică privind armonizarea pentru viitor în Republica Moldova trebuie să aibă în vedere direcţia politicilor consumatorului UE şi procesul reformelor în curs de desfăşurare. În mod egal, şi, probabil, mai imediat, procesul în Republica Moldova trebuie să recunoască nivelul actual scăzut de armonizare efectivă la standardele UE, problemele aceastei situaţii care reprezintă pentru economia de piaţă şi cetăţeniii Republicii Moldova şi faptul că angajamentele viitoare din prevederile Acordului de Asociere sînt susceptibile de a fi extrem de dificile şi în mod semnificativ solicitante pe fundalul progreselor limitate în ultimul deceniu în Moldova. 165

În sprijinul acestor probleme şi în baza prezentei evaluari, propunerile de bază în această publicaţie se concentreze pe o serie de modificări legislative bazate pe revizuirea Legii privind protecţia consumatorilor, din 2003, (ca o lege cadru, într-un sens general), împreună cu adoptarea de legi pe domenii de protecţie a consumatorilor care reglementează contractele încheiate cu consumatorii, siguranţa produselor, marketing, informarea şi împuternicirile consumatorilor. În cadrul propunerilor noastre, de asemenea, presupunem, că o nouă Strategie Naţională de protecţie a consumatorilor să fie aprobată, cel puţin pînă în 2012, să reflecte propunerile noastre, să le elaboreze în continuare, după cum este necesar şi să dea un impuls specific politic şi administrativ pentru realizarea în termen mediu a unui standard înald de protecţie a consumatorilor în Republica Moldova. Acest proces de accelerare şi consolidare, de asemenea, va da naştere întrebărilor suplimentare importante cu privire la conştientizarea consumatorilor, capacităţille instituţionale, rolul instituţiilor publice specifice şi o eventuală necesitate de reorganizare a acestora. Alte considerente paralel importante vor include dezvoltarea în continuare a organizaţiilor de consumatori în Republica Moldova şi abordarea optimă pentru reorganizarea mecanismelor de recurs pentru consumatori. Din poziţia prezentă de plecare, extinderea problematicii în acest domeniu nu poate fi subestimată. În contextul de măsuri decisive şi voinţei politicilor clare de a avansa procesul de armonizare a legislaţiei şi politicilor de protecţie a consumatorilor la standardele UE, este de asemenea de o anumită importanţă că sponsorii internaţionali şi bilaterali să joace un rol important în următorii ani pentru a oferi suport eforturilor în scopul de a obţine rezultate de înaltă calitate în procesul de armonizare, în acest domeniu în Republica Moldova

166

ANEXE

167

Anexa 1: Tabel Sumar de Transpunere
Echivalentul în Legislaţia Republicii Moldova Compatibil195 Gradul de armonizare Termenii limită pentru elaborare Legea nouă privind protecţiea consumatorilor pînă în 2012 Legea privind securitatea produsului pînă în 2013

No

Referinţa la legislaţia UE

SIGURANŢA PRODUSULUI

1

Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranţa generală a produselor

JO L 11, 15.1.2002, p. 4–17 JO: L 011, 15/01/2002

P. 0004 — 0017 Legea nr. 422-XVI din 22 decembrie, 2006 privind securitatea generală a produselor (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 36–38, art. 145) — defineşte cadrul juridic general privind siguranţa produselor introduse pe piaţa Republicii Moldova.

Legea Republicii Moldova nr. 105-XV din 13 martie, 2003 privind protecţia consumatorilor (Monitorul Oficial al Republicii of Moldova, 2003, nr.126–131, art. 507) — defineşte temeiul juridic pentru protecţia de stat a persoanelor în calitate de consumatori.

EUR-Lex: 32001L0095

Directiva 2001/95 a fost parţial transpusă în roiectul de Lege privind comerţul intern, adoptat recent de parlament (la moment, nu este în vigoare). lacună legislativă

Acest lucru ar trebui să abordeze o serie de deficienţe de fond şi ar trebui să includă următoarele reglementări: siguranţa generală a produselor şi a altor reglementări pe domenii cum ar fi cele cu privire la produsele care par a fi altele decît sînt, produsele care conţin produsul biocid dimetil fumarat, brichete, şi, de asemenea, Directiva privind jucăriile, şi altele. Legea privind securitatea produsului 2013

169

2

Directiva Consiliului 87/357/CEE din 25 iunie 1987 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la produsele care, nefiind ceea ce par a fi, pot pune în pericol sănătatea sau siguranţa consumatorilor. JO: L 192, 11/07/1987

P. 0049 — 0050 lacună legislativă Legea privind securitatea produsului 2013

EUR-Lex: 31987L0357

3

Decizia Comisiei 2009/251/CE din 17 martie 2009 solicită statelor membre să se asigure că produsele care conţin biocide-dimetil fumarat nu sînt introduse pe piaţă. JO: L 74, 20.3.2009,

p. 32–34

Eur-Lex: 32009D0251

195

Aceasta este în prezent singurul domeniu unde există un grad avansat de armonizare. Legea nr. 422-XVI urmează destul de strict structura şi modul de redactare a Directivei (definiţiile principale, obligaţiile producătorilor şi distribuitorilor şi competenţele autorităţilor competente sînt în general transpuse în mod adecvat). În acelaşi timp, există un grad de neconformitate în ceea ce priveşte domeniul de aplicare a legii, definiţiei de retragere, cerinţele generale de siguranţă, criteriile de evaluare a conformităţii, obligaţiile distribuitorilor şi competenţele autorităţilor competente. În plus, este de remarcat omiterea dispoziţiilor cu privire la schimburile de informaţii între ţările UE şi intervenţia rapidă (RAPEX), dar acest lucru este firesc deoarece aceste dispoziţii se referă la sistem de “ nivel al UE”.

No lacună legislativă Legea privind securitatea produsului 2013

Referinţa la legislaţia UE

Echivalentul în Legislaţia Republicii Moldova

Gradul de armonizare

Termenii limită pentru elaborare

4

Decizia Comisiei 2006/502/EC din 11 mai 2006 de obligare a statelor membre să adopte măsuri prin care să se asigure că nu se pot introduce pe piaţă decît brichete cu caracteristici de siguranţă pentru copii şi să interzică introducerea pe piaţă a brichetelor fantezie. JO: L 198, 20.7.2006,

p. 41–45

Eur-Lex: 32006D0502 Hotărîrea Guvernului nr. 547 din 04 august 1995, cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare către stat a preţurilor (tarifelor) (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 53–54, art. 426). Proiectul Regulamentul privind preţurile. Directive 98/6 a fost parţial transpusă în proiectul de Lege privind comerţul intern, adoptat recent de către Parlament (nu este în vigoare la moment) Lege nouă privind Protecţia Consumatorilor pînă în 2012

MARKETING ŞI INfORMARE

5

Directiva 98/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1988 privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor. OJ: L 080, 18/03/1998

P. 0027 — 0031

Eur-Lex: 31998L0006

parţial compatibil — Proiectul în acest domeniu, este parţial, în compatibil cu cerinţele UE. Proiectul de Regulamentului privind preţurile ar putea fi considerat un pas bun în calea armonizarii.

170
Legea Republic ii Moldova cu privire la publicitate nr. 1227-XIII din 27.06.97 (Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 67–68/555 din 16.10.1997) — defineşte principiile generale pentru activităţi de publicitate în Republica Moldova şi reglementează relaţiile care rezultă din producerea, plasarea şi difuzarea publicităţii.

Lege privind informarea consumatorilor şi practicile de marketing pînă în 2014. Această trebuie să includă următoarele reglementări: reglementarea preţurilor, practicilor comerciale neloiale. (În viitor, şi-ar putea găsi, de asemenea loc unele reglementări ca şi cele din domeniul etichetării (produse alimentare, produse textile, eticheta privind valoarea anergetică) ş.a. Lege privind informarea consumatorilor şi practicile de marketing pînă în 2014.

6

Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori şi de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE şi 2002/65/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”). JO: L 149, 11/06/2005

P. 0022 — 0039

Nu este compatibil — Cadru normativ actual- privind publicitatea este foarte departe de noua abordare stabilită de “Directiva privind practicile comerciale neloiale “. Lipsa de reglementare a practicilor înşelătoare şi agresive (lipsa listei de practici neloiale), este important deoarece este lipsa referinţelor pentru noţiunea de “consumator mediu”.

Eur-Lex: 32005L0029 Legea Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06 iunie 2002, parţial Compatibil — În prezent, cadrul intern se bazează pe Codul Civil al Republicii Moldova (Monitorul Oficial al conceptul de “lipsă”, în timp ce Republicii Moldova, 2002, nr. 82–86, art. 661). la nivel european acest lucru a fost depăşit prin conceptul de “conformitate cu contractul”. Legea privind contractele încheiate cu consumatorii (pînă în 2013) trebuie să includă următoarele reglementări: clause contractuale neloiale, bunuri de vînzare pentru consum, creditul de consum,

7

Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe. JO: L 171, 07/07/1999

No Legea Republicii Moldova nr. 105-XV din 13 martie, 2003 privind protecţia consumatorilor (Monitorul Oficial al Republicii of Moldova, 2003, nr.126–131, art. 507) — defineşte temeiul juridic pentru protecţia de stat a persoanelor în calitate de consumatori. Hotărîrea Guvernului nr. 1465 din 08 decembrie 2003, cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 248–253, art. 1530). Există o lipsă totală de protecţie în domeniul de instalare a bunurilor. Cadrul intern este parţial incompatibil cu prevederile europene în domeniul garanţiilor comerciale. Legislaţiei internă, de asemenea, se referă defectele de Hotărîrea Guvernului nr. 65 din 26 ianuarie 2001, cu servicii (ar putea fi problematică privire la aprobarea Regulilor de comercializare cu amă- în viitor, deoarece serviciile sînt nuntul a unor tipuri de mărfuri alimentare şi nealimentare reglementate de alte Directive (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 11–13, europene). art. 101); Legea Republicii Moldova nr. 749-XIII din 23 februarie 1996, cu privire la comerţul interior (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.31/318 din 23.05.1996 — defineşte cadrul juridic al dezvoltării comerţului intern, ca un tip de activitatei de întreprinzător, şi principiile reglementării de stat, sprijin şi control al activităţii de comerţ De asemenea, în unele alte aspecte protecţia internă este mai severă decît cea stabilită la nivelul UE. Aceasta nu este în prezent o problemă, deoarece directiva este de fapt una de armonizare minimă. Legea nouă privind protecţia consumatorilor pînă în 2012 parţial compatibil — În prezent, definiţia de clauzele contractuale abuzive este destul de incompletă. Nu există nici o listă, a clauzelor contractuale abuzive. Legea privind contractele încheiate cu consumatorii (pînă în 2013) Perioada de garanţie este parţial compatibilă, dar este diferită de ziua în care începe acest termen (de la data de cumpărare, în loc de data livrării) contractele încheiate în afara spaţiilor de vînzare, vînzarea la distanţă, vînzările la distanţă a serviciilor financiare, pachetele turistice, utilizare pe durată limitată (timesharing).

Referinţa la legislaţia UE

Echivalentul în Legislaţia Republicii Moldova

Gradul de armonizare

Termenii limită pentru elaborare

P. 0012 — 0016

Eur-Lex: 31999L0044

171
Legea Republicii Moldova nr. 105-XV din 13 martie, 2003 privind protecţia consumatorilor (Monitorul Oficial al Republicii of Moldova, 2003, nr.126–131, art. 507) — defineşte temeiul juridic pentru protecţia de stat a persoanelor în calitate de consumatori.

CONTRACTELE

8

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. JO: L 095, 21/04/1993

P. 0029 — 0034

Eur-Lex: 31993L0013

Legea Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06 iunie 2002, Declaraţii insuficiente a criteriilor de determinare a unei clause Codul Civil al Republicii Moldova (Monitorul Oficial al care ar putea fi considerate Republicii Moldova, 2002, nr. 82–86, art. 661). abuzivă. Cadrul juridic actual neglijează sistemul de încetare a acţiunilor.

No Legea privind încheierea contractelor cu consumatorii (pînă în 2013)

Referinţa la legislaţia UE

Echivalentul în Legislaţia Republicii Moldova

Gradul de armonizare

Termenii limită pentru elaborare

9

Directiva 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la distanţă — Declaraţia Consiliului şi a Parlamentului referitor la articolulul 6 alineatul (1) — Declaraţia de către Comisie referitor articolului 3 alineatul (1), prima liniuţă JO: L 144, 04/06/1997

P. 0019 — 0027

Eur-Lex: 31997L0007 lacună legislativă

Legea196 Republicii Moldova nr. 284-XV din 22iulie 2004, privind comerţul electronic (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr. 138–146, art. 741) — defineşte cadrul legal pentru comerţul electronic, stabileşte principiile de reglementare şi susţinere de către stat a activităţii în domeniul comerţului electronic, şi defineşte procedurile legale pentru contractele de comunicaţii electronice şi la vînzarea de produse, executarea de lucrări sau prestarea de servicii.. Legea privind încheierea contractelor cu consumatorii (pînă în 2013)

Nu este compatibil — Cadrul legal nu este specific protecţiei a consumatorilor. Există o lipsă de prevederi pentru a permite consumatorilor să-şi exercite dreptul de retragere. Obligaţiile agentului economic cu privire la informare nu sînt adecvate pentru a proteja în mod corespunzător interesele economice a consumatorilor.

10

Directiva Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale JO: L 372, 31/12/1985

P. 0031 — 0033

Eur-Lex: 31985L0577

11

172

Directiva Counsiliului 90/314/CEE din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite. JO: L 158, 23/06/1990

Legea privind încheierea contractelor cu consumatorii (by 2013)

P. 0059 — 0064

Eur-Lex: 31990L0314

Legea nr. 352-XVI din 24 noiembrie 2006, cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 02.02.2007, nr.14–17/40) — reglementează aspectele turistice, referitoare la dezvoltarea şi promovarea politicii de stat în domeniul turismului, forme de turism, crearea şi activitatea zonelor turistice naţionale, defineşte cerinţele privind calitatea serviciilor turistice şi asigurarea siguranţei turiştilor, precum şi principii de colaborare internaţională în domeniul turismului.

Nu este compatibil — cadrul legal nu este în mod specific ardesat domeniului de protecţie a consumatorilor. Reglementează diferite domenii de aplicare (şi definiţia pachetelor de calatorie). Obligaţiile unităţilor de afaceri cu privire la informare nu sînt adecvate pentru a proteja în mod corespunzător interesele economice a consumatorilor. lacună legislativă

12

Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanţă cu drept de folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revînzare şi de schimb. JO: L 033, 03/02/2009

Legea privind încheierea contractelor cu consumatorii (by 2013)

P. 0010 — 0030

Eur-Lex: 32008L0122

196

Modificarea Legii: Legea nr. 280-XVI din 14.12.2007, în vigoare din 30 mai 2008.

No lacună legislativă Legea privind încheierea contractelor cu consumatorii (pînă în 2013)

Referinţa la legislaţia UE

Echivalentul în Legislaţia Republicii Moldova

Gradul de armonizare

Termenii limită pentru elaborare

13

Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanţă a serviciilor financiare de consum şi de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului şi a Directivelor 97/7/CE şi 98/27/CE JO: L 271, 09/10/2002

P. 0016 — 0024 Legea privind încheierea contractelor cu consumatorii (pînă în 2013)

Eur-Lex: 32002L0065

14

Rectificare la Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (de armonizare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum). JO: L 011, 15/01/2008

P. 0017 — 0022

Eur-Lex: 32008L0048

173

Legea Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06 iunie 2002, Nu este compatibil — în prezent, regulamentul este în forma unei Codul Civil al Republicii Moldova (Monitorul Oficial al recomandări a Băncii Centrale, Republicii Moldova, 2002, nr. 82–86, art. 661). care pare să se bazeze pe protecţia dobînzi bancare (şi nu Decizia cu privire la aprobarea Regulamentului privind cele ale consumatorilor). activitatea de creditare a băncilor, care operează pe teritoriul Republicii Moldova, din 25.12.1997 Este absolut urgent să se procedeze la adoptarea normelor privind schema directivei europene care introduce garanţii puternice de transparenţă şi informare a consumatorilor. lacună legislativă

DESPăGUBIRI, APLICARE ŞI COOPERARE Nu este nevoie de o iniţiativă legislativă separată.

15

Recomandare privind principiile aplicabile de soluţionare extrajudiciară (98/257/CE) Recomandarea Comisiei din 30 martie 1998 privind principiile aplicabile organismelor responsabile pentru soluţionarea extrajudiciară a litigiilor consumatorilor. JO: L 115, 17/04/1998

P. 0031 — 0034 lacună legislativă Nu este nevoie de o iniţiativă legislativă separată.

Eur-Lex: 31998H0257

16

Recomandare privind soluţionarea consensuală extrajudiciară (2001/310/CE) Recomandarea Comisiei din 4 aprilie 2001 privind principiile aplicabile organelor extrajudiciare implicate în soluţionarea consensuală a litigiilor consum atorilor. JO: L 109, 19/04/2001

P. 0056 — 0061

Eur-Lex: 32001H0310

No lacună legislativă Legea nouă privind protecţia consumatorilor pînă în 2012

Referinţa la legislaţia UE

Echivalentul în Legislaţia Republicii Moldova

Gradul de armonizare

Termenii limită pentru elaborare

17

Directiva 98/27/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 1998 privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor. JO: L 166, 11.6.1998, Legea privind împuternicirile Consumatorilor pînă în 2015 ar trebui să includă următoarele reglementări: acţiunile de încetare, cooperarea privind protecţia consumatorilor, dar, de asemenea, principiile generale care se referă la recomandările privind soluţionarea extrajudiciară a litigiilor şi solutionarea consensuală. lacună legislativă Legea privind Împuternicirile consumatorilor pînă în 2015

p. 51

Eur-Lex: 31998L0027

18

Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului („Regulamentul privind cooperarea în materie de protecţie a consumatorului”) JO: L 364, 9.12.2004,

174

p. 1–11

Eur-Lex: 32004R2006

Comentarii şi recomandări pentru paşii viitori în scopul de a atinge armonizarea completă
Comentarii Generale: Dezvoltarea mai completă a protecţiei consumatorilor este importantă pentru Republica Moldova pentru o serie de motive, inclusiv următoarele:  angajamentele internationale — armonizarea completă alegislaţiei şi politicilor UE în domeniul protecţiei consumatorilor este de o importanţă fundamentală în ceea ce priveşte acordurile existente şi viitoare cu Uniunea Europeană.  Beneficiile economiei de piaţă — relevanţa protecţiei consumatorilor în sistemul economic este importantă. Îmbunătăţirea standardelor de protecţie a consumatorilor, ajută la modernizarea pieţei şi o face mai eficientă, de asemenea, asigură, mai multă încredere în rîndul consumatorilor şi, prin urmare, ajută la îmbunătăţirea nivelului de consum, de asemenea, beneficiul creşterii economice.  Asigurară eliminarea fraudelor pieţei asupra consumatorilor.  Beneficiile mediului de afaceri şi a consumatorilor — armonizarea completă cu legislaţia şi politicile UE în domeniul protecţiei consumatorilor se asigură că mediul de afaceri în Moldova este echitabil şi eficient din punct de vedere economic. În cele din urmă, şi cu a referire particulară la alegere, preţ şi calitate, consumatorii din Moldova (de exemplu, fiecare cetăţean în ţară) tinde să beneficieze de progresul cu succes în acest proces.  Beneficii comerciale — În dreptul internaţional, legislaţia şi politicile armonizate în domeniul protecţiei consumatorului pot fi văzute ca un mijloc de promovare a comerţului liber, în plus introduce pe pieţele naţionale beneficii eficiente pentru consumatori. Argumentul comerţului liber este referitor la bariere în calea intrării pe piaţă a firmelor concurente noi. În consecinţă, în cazul în care legislaţia şi politicile privind protecţia consumatorilor în Republica Moldova poate asigura aceleaşi standarde pentru cumpărători, atunci producătorii şi vînzătorii dispun de facilităţi.  Evitarea introducerii problemelor reglementate în alta parte — Acest lucru este important în multe domenii, dar mai ales în domeniul siguranţei produselor. Dacă domeniul de protecţie a consumatorilor va rămîne nereglementat, în Republica Moldova, există un risc ca produsele care nu sînt acceptabile pe pieţele UE să poată găsi rapid drumul lor pe piaţa moldovenească în detrimentul consumatorilor din Moldova. Avantajele/Dezavantajele privind armonizarea completă: • Armonizarea completă a legislaţiei şi politicilor privind protecţia consumatorilor la normele UE în Republica Moldova oferă avantaje zilnice pentru fiecare cetăţean din ţară. De asemenea, contribuie la bună funcţionare a pieţelor şi dezvoltarea economiei. În plus, se evită introducerea de produse nesigure pe piaţa Moldovei din alte jurisdicţii. Dezavantajele care se referă la progresele limitate care au fost realizate la data şi mărimea rezultatului efortului care trebuie acum să fie întreprins. 175

Impedimentele armonizării complete
Impedimentele cele mai importante privind armonizarea completă include: • Maturitatea limitată a pieţei — În Moldova, economia de piaţă face primii săi paşi şi, este clar că protecţia consumatorilor reprezintă o provocare uriaşă şi ridică probleme importante de costuri pentru companii, care sînt încă monopoliste sau au o poziţie dominantă pe piaţă. În timp ce, acum, există semne importante ca acest lucru se îmbunătăţeşte, este considerat ca fiind vital ca Guvernul Republicii Moldova să stabilească un curs strategic clar pentru instituirea efectivă a reglementărilor de protecţie a consumatorilor Experineţa limitată la nivelul instituţiilor — Este de o importanţă deosebită de a continua cu consolidarea capacităţii instituţionale tuturor organismelor implicate în domeniul protecţiei consumatorilor. Cultura consumatorilor limitată — Nivelul de protecţie a consumatorilor asigurat pentru cetăţenii Republicii Moldova este în strînsă legătură cu gradul de conştientizare a drepturilor lor. Nu există nici un alt domeiu legal care este de o astfel de importanţă vitală pentru promovea şi generarea unei culturi adevărate de respect pentru consumatori. Astfel, există o nevoie urgentă de a dezvolta şi pune în aplicare în mod activ, cu sprijinul Guvernului, programe de educaţie în şcoli, în mediul de afaceri şi pentru a furniza programe specifice pentru judecători, funcţionari publici şi reprezentanţi ai organizaţiilor consumatorilor.

Schimbări instituţionale necesare pînă în 2015 • • Revizuirea responsabilităţolor instituţiilor în parallel cu noua legislaţie. Răspuns adecvat la rezultatele propuse în urma studiului/studiilor privind informarea consumatorilor, educaţia şi accesul la căile de atac a consumaorilor în Republica Moldova. Dezvoltatea completă a organizaţiilor consumatorilor în Republica Moldova.

176

ANEXA 2: Extras din “Metodologia de armonizare a legislaţiei în Republica Moldova”, 2010197 CAPITOLUL IV. METODELE DE ARMONIZARE A LEGISLAŢIEI 4.1. APLICAREA LEGISLAŢIEI UE ÎN CADRUL STATELOR MEMBRE
Procesul de armonizare a legislaţiei include metode şi tehnici pentru transpunerea normelor UE în cadrul legislaţiilor naţionale, încorporarea acestora în sistemul naţional de drept şi procesul de implementare, care se manifestă prin realizarea drepturilor individuale sau prin asumarea unor obligaţii concrete. Conform Articolului 4(3) al Tratatului Uniunii Europene, revizuit prin Tratatul de la Lisabona, statele membre ale UE vor lua măsurile necesare, generale sau particulare, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce derivă din tratate sau rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Acestea trebuie, de asemenea, să faciliteze realizarea sarcinilor UE şi să se abţină de la măsurile care ar putea constitui obstacole în calea realizării obiectivelor Uniunii Europene. 4.1.1. armonizarea legislaţiei Armonizarea legislaţiei constituie alinierea legilor, regulamentelor şi a normelor cu caracter administrativ ale statelor membre cu legislaţia UE. Scopul armonizării este cel de a reglementa relaţiile sociale într-un mod uniform, sau pe cît posibil într-un mod similar, la nivelul Uniunii Europene. La modul cel mai simplu, se armonizează prevederile naţionale prin transpunerea prevederilor UE în actele de drept naţional. Statele membre ale Uniunii Europene (la fel ca şi ţările în curs de aderare), în majoritatea cazurilor au alegere liberă cu privire la metodele şi tehnicele de armonizare a legislaţiei, deoarece sistemele lor constituţionale şi de drept determină faptul dacă armonizarea se efectuează prin lege, sau acte subordinate legii sau printr-o combinaţie a acestora. Această regulă a fost confirmată prin decizia Curţii de Justiţie a UE în cazul 96/81 Comisia v. Olanda, care stipulează: „fiecare stat membru îşi va determina individual competenţa, care va avea aceeaşi influenţă ca şi directiva, cu măsurile adoptate de către autorităţile regionale şi locale. Aceasta însă nu eliberează statul de la obligaţia de a implementa directiva respectivă prin intermediul normelor naţionale juridic obligatorii. Diferenţele dintre legislaţiile diferitor state membre pot fi depăşite prin: —
197

fie substituirea legislaţiei naţionale cu legislaţia UE, într-un domeniu specific în

Prezenta anexă este inclusă suplimentar, la cererea expresă a Ministerului Economiei. Documentul, al cărui text este citat cu permisiunea autorilor săi, este un extras din “metodologia de armonitare a legislaţiei în republica moldova”, care a fost elaborat în comun de către experţii Proiectului finanţat de UE “Suport pentru Implementarea acordurilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană“ şi Centrul de Armonizare a Legislaţiei al Ministerului Justiţiei, la începutul anului 2010.

177

care se cere uniformitatea care trebuie aplicat pe întregul teritoriul al UE (de exemplu: politica agricolă comună), fie — armonizarea legislaţiei naţionale prin transpunerea prevederilor UE în legislaţia naţională, pentru a se ajunge la aplicarea aceloraşi condiţii esenţiale în cadrul tuturor Statelor Membre care permit realizarea obiectivelor Comunităţii (de exemplu: în scopul îmbunătăţirii funcţionării pieţei comune).

Statele Membre nu sînt doar obligate să-şi armonizeze legislaţiile, dar, de asemenea, să asigure implementarea corectă a acestora prin crearea şiconsolidarea unei structuri dministrative şi judiciare adecvate şi potrivite. 4.1.2. Tipurile de armonizare a legislaţiei Există trei tipuri de armonizare a legislaţiei în cadrul UE: • Unificarea — legislaţia naţională a fost înlocuită prin legislaţia UE într-un anumit domeniu în care UE are competenţă exclusivă. Regulamentele sînt instrumentele principale aplicate în cazul unificării; Armonizarea — legislaţia naţională este compatiblă cu obiectivele stabilite de actele UE. Directivele sînt principalele instrumentele aplicate în cazul armonizării; Coordonarea — unele acte juridice ale UE presupun o coordonare a activităţilor şi realizarea unui schimb de informaţii, la fel ca şi dispoziţiile acordurilor dintre Statele Membre pe diferite subiecte.

• •

După cum a fost deja menţionat, în cadrul UE, termenul „aproximare” desemnează întregul proces şi este un termen mai vast decît termenul „armonizare”, care reprezintă doar transpunerea actelor UE în legislaţia naţională a statelor. 4.1.3. armonizarea legislaţiei — revizuire teoretică a unor metode şi tehnici în cadrul statelor membre ale UE 4.1.3.1. Armonizare maximă şi minimă Dacă un act juridic european (de obicei, o Directivă, dar uneori poate fi şi un regulament) este descris ca fiind de maximă armonizare, aceasta presupune că legea naţională trebuie să întrunească nivelul de reglementare al actului UE. Cu toate acestea, legea naţională poate să depăşească reglementarea UE, dacă se doreşte. De obicei este mult mai uşor să se ajungă la un acord între Statele Membre atunci cînd se elaborează legislaţia pe acest criteriu, întrucît permite o legislaţie naţională privind domenii precum protecţia consumatorului sau mediu, să rămînă în vigoare. Astfel, cea mai mare parte a legislaţiei europene a fost implementată urmînd acest model. Cu toate acestea, în ultimii ani, sarcina armonizării cu legislaţia UE a determinat cazuri de dereglementare şi acuzaţii, precum că unele state încă se mai bucură de protecţionism, atunci cînd e vorba de implementarea directivelor în legea naţională prin suprareglementarea naţională. De aceea, tot mai puţină legislaţie europeană conţine prevederi de ar178

monizare maximă. De fapt, au devenit tot mai frecvente directivele sau recomandările ce constau dintr-o îmbinare de norme de maximă şi minimă armonizare. Statele membre sînt obligate să încorporeze dispoziţiile actelor legislative ale UE în cadrul legislaţiei lor interne într-o anumită perioadă de timp. Atunci cînd ne referim la o Directivă, aceasta se numeşte transpunere. Regulamentele şi Deciziile intră în vigoare în mod direct, fără a fi nevoie de transpunere şi fără a manifesta nici o libertate în alegerea politicii naţionale, dar în multe cazuri va fi necesară modificarea legislaţiei naţionale pentru ca ele să producă efecte. Cea mai mare parte a acestei secţiuni este dedicată transpunerii Directivelor; unde se vor aborda probleme mai largi, folosindu-se termenul de „incorporare”. Există cîteva condiţii preliminare în cazul transpunerii prevederilor legislaţiei UE în legislaţia naţională. În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a elaborat un număr de cerinţe în acest sens, cu scopul clar de a asigura eficacitatea directivelor şi garantarea securităţii juridice. Aceste cerinţe pot fi privite drept condiţii, atunci cînd are loc transpunerea legislaţiei UE. Autorităţile naţionale trebuie: (1) să aleagă cea mai efectivă formă dintre tipurile de măsuri de care dispun, (2) să folosească măsuri ce au caracter juridic obligatoriu, (3) să asigure publicitatea măsurilor de implementare; Curtea, de asemenea: • • Stipulează că măsurile de transpunere trebuie să asigure aplicarea reală şi deplină a legislaţiei UE într-un mod clar şi specific; Stabileşte că atunci cînd o directivă are drept scop crearea de drepturi pentru particulari, aceştia trebuie să poată constata pe deplin drepturile de care se prevalează, pe deplin, reieşind din prevederile naţionale şi să le poată invoca în faţa curţilor naţionale; Insistă ca măsurile de transpunere să reprezinte acelaşi tip de instrument juridic la transpunerea directivelor, precum şi instrumentul juridic folosit pentru a reglementa acelaşi domeniu de statul membru.

În pofida acestor condiţii preliminare, Statele Membre încă mai întîlnesc probleme în procesul de transpunere, în special, în ceea ce ţine de transpunerea corectă, în termen şi suprareglemntarea naţională (adică atunci cînd implementează mai mult decît se prevede în actul UE). Problemele ce apar sînt, în mod primordial, rezultatul conţinutului şi calităţii legislaţiei UE şi a încorporării în cadrul structurilor administrative şi a sistemelor de drept naţionale, care au fost dezvoltate pe parcursul timpului. 4.1.3.2. Suprareglementarea naţională (Gold-plating) Suprareglementarea naţională se referă la practica unor autorităţi naţionale de a implementa măsuri ce depăşesc cerinţele Directivelor, atunci cînd vorbim despre implementarea lor în legislaţia naţională. O modalitate este cea de a extinde cadrul, stipulîndu-se 179

cerinţe suplimentare directivei sau folosindu-se termeni de un conţinut mai vast decît cei folosiţi de actul UE. Aceste norme naţionale mai stricte ar putea, în mod inevitabil, să ducă la crearea unor noi bariere în calea comerţului şi a libertaţii de a furniza servicii. În consecinţă, în ultimii ani, Comisia Europeană a elaborat mai multe măsuri legislative, unde a aplicat abordarea armonizării maxime, prin aceasta limitînd statele membre UE de la posibilitatea de a folosi suprareglementarea. 4.1.3.3. Metoda armonizării selective (opţională) Această metodă este folosită atunci cînd directiva lasă la libera alegere a antreprenorilor, precum producătorii, fie producerea şi punerea în circulaţie a bunurilor conform regulilor armonizate, care sînt definite în cadrul directivei, fie conform legislaţiei interne. Metoda selecţiei este folosită în directivele „vechii abordări”, care de multe ori lasă producătorului dreptul de a aplica standardele UE, care asigură libera circulaţie a bunurilor lor, sau legislaţia naţională. Cu toate acestea, în cel din urmă caz, produselor respective nu li se va asigura beneficial liberei circulaţii. 4.1.3.4. Armonizarea parţială Această metodă este utilizată la armonizarea legislaţiei interne care se referă doar la relaţiile în cadrul comerţului transfrontalier. La fel ca şi în cazul armonizării selective, statului membru i se oferă opţiunea de a adopta legislaţia aplicată în cadrul comerţului intern al UE, sau cea folosită în relaţiile comerciale interioare. Un exemplu de acest tip de armonizare ne poate servi Directiva Consiliului 64/433 asupra condiţiilor care trebuie satisfăcute în comerţul cu produse de carne proaspătă în cadrul UE şi în cadrul comerţului transfrontalier. 4.1.3.5. Metoda armonizării alternative Această metodă este utilizată în cazurile cînd directiva oferă statelor membre libertatea de a alege una dintre soluţiile diferite disponibile pentru implementarea acesteia. De exemplu: în cazul Directivei Consiliului 76/464/CEE din 4 mai 1976 cu privire la poluarea cauzată de către anumite substanţe periculoase eliminate în mediul acvatic al UE, opţiunile statului membru erau de a atinge obiectivele de calitate sau de a accepta standardele de emisii. 4.1.3.6. Armonizarea prin recunoaştere reciprocă a legislaţiilor interne Această metodă de armonizare a fost definită de către Curtea de Justiţie în cazurile Dassonville şi Cassis de Dijon. Conceptul produselor sigure şi sănătoase nu trebuie să difere mult între statele membre ale UE. Produsul care se află pe piaţa unui stat membru ar putea să se afle pe pieţele celorlalte state membre, cu excepţia cazurilor prevăzute în mod special. Vorbind în termeni stricţi, aceasta nu constituie o metodă de armonizare a legislaţiilor, ci o modalitate de a înlătura obstacolele din calea comerţului liber. Cu toate 180

acestea, ar putea accelera armonizarea reglementărilor interne pentru a atinge un nivel mai înalt de securitate a produselor. 4.1.3.7. Metoda recunoaşterii reciproce a drepturilor de control Această metodă de armonizare se limitează la recunoaşterea drepturilor fiecărui stat membru faţă de un alt stat membru de a verifica îndeplinirea anumitor condiţii. Un exemplu de „recunoaştere reciprocă a dreptului de control” poate fi găsit în Directiva Consiliului nr. 88/320/CEE din 9 iunie 1988 cu privire la inspectare şi verificare a bunelor practici de laborator (BPL). Directiva prevede că rezultatele inspecţiilor de laborator şi ale controalelor de audit asupra respectării BPL, efectuată de către un stat membru va avea caracter obligatoriu asupra celuilalt stat membru. Principiul recunoaşterii reciproce desemnează faptul, că nu toate sectoarele trebuie să fie complet armonizate şi că, în cadrul acestor sectoare, armonizarea ar putea fi restrînsă la doar „cerinţe esenţiale”. 4.1.3.8. Armonizarea metodei de referire Această tehnică juridică se referă la implementarea şi concordanţa cu regulile expuse în directiva respectivă, în timp ce alte aspecte sînt în conformitate cu normele instituţiilor relevante, ca, de exemplu, Institutul de Standardizare. Această tehnică se recomandă ca componentă a măsurilor de armonizare a directivelor „Noua Abordare” deoarece cele din urmă stabilesc cerinţele esenţiale ale securităţii tehnice, în timp ce alte detalii se referă la standardele tehnice.

4.2 UNELE ASPECTE PRACTICE
Elaborarea unui anumit act normativ cu scopul de a transpune cerinţele legislaţiei UE necesită lucru de echipă, aceasta implică jurişti, traducători şi experţi sectoriali în funcţie de politicile specifice. Un număr de principii trebuie să fie luat în considerare înainte şi după elaborarea unui act naţional, în scopul armonizării legislative: 1) 2) Statul are dreptul să aleagă între includerea prevederilor unei directive într-o lege deja existentă sau adoptarea unui act nou; Alegerea tipului de act normativ naţional, prin care directiva va fi transpusă va depinde de ordinea constituţională şi ierarhia actelor normative al sistemului juridic al statului respectiv; Dacă o directivă intenţionează să acorde anumite drepturi particularilor, prevederile actului naţional trebuie să acorde aceste drepturi într-un mod foarte clar încît aceste persoane să poată să se invoca drepturi, inclusiv în faţa instanţei de judecată naţionale.

3)

Aceleaşi reguli se aplică privind obligaţiile statului sau individului. 181

4)

În principiu, statul întotdeauna are dreptul la libera alegere între diferite tehnici de armonizare legislativă, datorită următoarelor motive: – – conţinutul directivelor este mult prea divers, directivele reglementează foarte multe domenii şi stipulează prevederi de grade diferite de detalii şi claritate, fapt care determină ca alegerea de către un stat a unei formule uniforme de tehnică legislativă să fie, practic, imposibilă.

5)

În cadrul procesului de transpunere a directivei, obiectivul ei trebuie atins complet, cu claritate şi certitudine juridică.

Cu toate acestea, cu excepţia unor cazuri, de obicei, expres stipulate în actele normative ale UE: – – – nu există nici o obligaţie pentru stat de a asigura transpunerea literală a prevederilor Directivei, nu există nici o obligaţie că actul naţional legislativ transpus trebuie să urmeze structura actului legislativ al UE, nu există nici o obligaţie ce ar ţine de numărul actelor naţionale de transpunere per fiecare act normativ UE.

Tabelul de concordanţă trebuie să indice în mod clar gradul de compatibilitate cu legislaţia UE, la fel ca şi termenele planificate privind armonizarea totală unde este posibil (vezi Anexa I la prezenta Metodologie cu privire la întregul set de indicii pentru elaborarea Tabelului de Concordanţă). Pe lîngă principiile importante ale tehnicii legislative, care stipulează că actele normative trebuie să fie elaborate clar, simplu şi exact, un aspect important al acestei tehnici ţine de terminologia care trebuie utilizată atunci cînd armonizăm legislaţia naţională cu legislaţia UE. Articolul 19, lit. c) şi e) ale Legii cu privire la actele legislative accentuează faptul că terminologia trebuie să fie compatibilă cu cea folosită de legislaţia UE, constantă şi uniformă cu legislaţia în vigoare şi legislaţia UE. Punctul 7 al HG 1345, de asemenea, stipulează că atunci cînd elaborăm o lege naţională, terminologia legislaţiei UE trebuie utilizată corespunzător. Terminologia legislaţiei RM trebuie, pe cît posibil, să fie bazată pe limbajul utilizat de legislatorul european. Uneori s-ar putea întîmpla ca anumiţi termeni deja să fi fost definiţi de către legislaţia naţională. În acest caz, autorităţile trebuie să verifice dacă termenii au acelaşi sens; dacă da, trebuie să reflecte articolul din actul normativ naţional în tabelul de concordanţă şi gradul de compatibilitate; dacă e parţial compatibil, trebuie de indicat în tabelul de concordanţă gradul compatibilităţii şi, în ultima coloană, să indice paşii care urmează a fi întreprinşi cu privire la asigurarea armonizării depline a respectivului articol; dacă e folosit acelaşi termen, dar cu sens diferit, autorităţile nu ar trebui să evite introducerea în proiect a definiţiei conform proiectului de lege respectiv, etc. Tabelul de concordanţă 182

trebuie să reflecte toţi termenii/definiţiile similare conţinute în legislaţia naţională, conform căruia un anumit termen se consideră transpus, pentru a evita suprapunerea reglementărilor cu privire la acelaşi subiect. De asemenea, armonizarea legislaţiei naţionale conform celei a Uniunii, în mod normal, presupune introducerea în legislaţia naţională a termenilor şi definiţiilor noi şi inedite conţinute în actele UE. În acelaşi timp, autorul actului normativ al RM trebuie să urmărească coerenţa definiţiilor în legislaţia naţională. O atenţie deosebită trebuie acordată următoarei terminologii (stat membru, ţară terţă, Comisie, Consiliu, Comisie Permanentă etc.) care nu pot fi simplu copiate, ci înlocuite cu termeni corecţi în limba română. Cu toate că legea cu privire la actele legislative accentuează că terminologia trebuie să fie compatibilă cu cea utilizată de către legislaţia UE, iar Articolul 7 al HG nr. 1345 insistă că terminologia UE să fie respectată, aceasta însă nu e întotdeauna posibil. În cadrul tabelului de concordanţă această diferenţă în terminologie trebuie explicată. În cazul legislaţiei UE, există unele prevederi care ţin de comunicările cu Comisia UE sau cu alte state membre şi armonizarea în acele cazuri depinde de la caz la caz. De exemplu: dacă actul normativ al UE cere ca Comisia UE sau statele membre să fie informate cu privire la acţiunile ce derivă din directivă, atunci aceasta rămîne la discreţia statului dacă un asemenea articol va fi transpus în legislaţia naţională sau dacă o decizie administrativă va fi suficientă. În asemenea caz s-ar recomanda ca aceste norme să fie transpuse în legea naţională întrun articolul special, de tranziţie, care va intra în vigoare odată cu data aderării la UE. O atenţie deosebită va fi acordată faptului că procedura de elaborare a actelor naţionale trebuie să fie corespunzătoare tipului de act elaborat. Deoarece legile au un caracter obligatoriu în RM şi sînt direct aplicabile, ele trebuie elaborate în asemenea mod, încît destinatarii să nu aibă nici un dubiu cu privire la drepturile şi obligaţiile ce rezultă din ele. Actele subordonate legii pot fi întrebuinţate doar cînd există deja un cadru juridic al actul normativ superior şi ele nu pot introduce noi drepturi şi obligaţii, nici penalităţi sau sancţiuni. Actelesubordonate legii pot numai defini cu lux de detalii legile deja în vigoare. Legislaţia naţională, inclusiv actele subordonate legii, trebuie să fie publicate în Monitorul Oficial. Dacă implementarea unui act legislativ UE cade sub incidenţa cîtorva ministere sau autorităţi publice centrale, atunci trebuie asigurată o cooperare corespunzătoare în cadrul procesului de elaborare legislativă, inclusiv cooperarea în ceea ce ţine de pregătirea tabelului de concordanţă pentru proiectul actului normativ. Atunci cînd se efectuează transpunerea prevederilor legislaţiei europene, nu este sufici183

entă doar transpunerea prevederilor actelor normative UE în legislaţia naţională. Noul act normativ naţional trebuie să fie coerent cu sistemul legislativ intern. Dacă e necesar, alte legi care sînt în vigoare la moment vor fi modificate pentru a se asigura cu nu există nici un conflict de norme între legislaţia veche şi cea nouă. Perioadele de tranziţie198 sînt importante pe parcursul elaborării legislative, deoarece ceea ce este stipulat pentru statele membre ale UE nu este întotdeauna posibil de a fi imediat implementat şi în Republica Moldova. Este, de asemenea, nevoie de timp pentru a stabili operabilitatea instituţiilor necesare. Unele cerinţe din domeniul mediului înconjurător ar putea duce la închiderea unei fabrici (ceea ce se soldează cu disponibilizări în masă) sau investirea unor sume enorme spre curăţirea sistemului pentru a fi compatibile pe deplin cu UE. Perioadele de tranziţie ale actelor normative ale RM, de asemenea, trebuie să ia în considerare acordurile bilaterale încheiate între Moldova şi Uniunea Europeană. Drept urmare, perioadele de tranziţie ar putea fi folosite pentru a acorda punerea în vigoare mai tardivă a anumitor articole din actul legislativ. Un articol de tranziţie ar putea arăta precum urmează: „Articolul 12 al acestei legi va intra în vigoare la 1 ianuarie 2015, pînă la această dată rămîn în vigoare dispoziţiile sistemul existent”. Soluţii tranzitorii de genul: „Articolul 12 al acestei legi va întra în vigoare odată cu aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană” ar trebui evitate, cel puţin, pînă atunci cînd Moldova va intra în etapa negocierilor de aderare la UE, deoarece acestea ar putea trece drept neconstituţionale, stipulînd reglementări de perspectivă. Atunci cînd Moldova şi UE vor începe negocierile pentru aderarea la UE, asemenea soluţii vor fi mult mai adecvate de a fi utilizate în legislaţia RM. Regula principală la elaborarea legislaţiei naţionale (legi şi acte subordonate legii) trebuie să ţină de compatibilitatea lor cu legislaţia UE, posedarea caracterului unui act normativ, eficienţa acestuia şi posibilitatea de a fi implementat în practică199.

CAPITOLUL V. IDEI PRACTICE CU PRIVIRE LA METODELE CE URMEAZă A fI UTILIZATE LA ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI REPUBLICII MOLDOVA
După prezentarea procesului de armonizare a legislaţiilor Statelor Membre ale UE, acest capitol va fi dedicat metodelor posibile de armonizare a legislaţiei Republicii Moldova, luînd în considerare faptul, că Republica Moldova nu este stat membru al UE şi, astfel, nu putem vorbi despre o aplicabilitate directă a regulamentelor, care, la fel ca şi directivele, trebuie să fie transpuse în legislaţia naţională.

198 199

Articolul 14 b) al Regulamentului aprobat prin HG nr. 1345 Articolul 7 c) al Regulamentului aprobat prin HG nr.1345

184

5.1. APLICAREA TEHNICILOR DE ELABORARE A LEGISLAŢIEI MOLDOVEI LA ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI EI CU CEA A UNIUNII EUROPENE
Although Moldovan Law drafting techniques do not exist in the form of written guidelines, there are some basic principles in the following legal acts regulating law drafting which are useful tools during the process of law approximation: Law on Legislative Acts No. 780-XV as of December 27, 2001 (with the subsequent amendments in 2006), Law on Normative Acts of the Government and Other Central and Local Public Administration Authorities No. 317-XV of July 18, 2003 (with the subsequent amendments) and Government Decision No. 1345 of November 24, 2006 regulating the Approximation Mechanism for National legislation with the Community Acquis Communautaire. O tehnică legislativă bună înseamnă, în primul rînd, abilitatea de a identifica obiectivele legislative şi de a le realiza integral, prin formularea drepturilor şi obligaţiilor juridice întrun mod clar, în acelaşi timp, asigurînd faptul că proiectul de lege nu contravine normelor ierarhic superioare şi că acesta este în conformitate cu alte norme juridice existente. Dacă elaborarea de legi se efectuează doar pentru a realiza iniţiavele autorităţilor sau pentru a îndeplini un anumit plan legislativ, atunci asemenea practici pot duce la consecinţe nefaste de lungă durată pentru întregul stat, din cauza unui sistem legislativ haotic şi problemelor impuse destinatarilor acestuia. După cum a fost definit la alineatul 2 al Regulamentului aprobat prin HG nr. 1345, armonizarea legislaţiei este un proces continuu, cu scopul de a asigura compatibilitatea actelor normative ale RM cu legislaţia UE, astfel încît legislaţia UE, prin prisma procesului de armonizare, să devină parte a sistemului naţional legislativ. Este clar faptul, că soluţiile şi definiţiile actelor legislative ale UE prin prisma armonizării devin parte a legislaţiei naţionale şi, fiind publicate în Monitorul Oficial al RM, reprezintă imaginea sistemului legislativ al RM. De aceea, Hotărîrea Guvernului nr. 1345 cere, ca pe parcursul acestui proces de armonizare a legislaţiei, actele normative să fie elaborate în conformitate cu tehnica legislativă naţională200. În pofida acestei prevederi a Articolului 7, lit.) a) a Regulamentului aprobat prin HG nr. 1345, precum că proiectul de lege trebuie să corespundă tehnicii legislative naţionale, după cum este menţionat şi în Legea nr. 780-XV şi Legea nr. 317-XV, trebuie, totuşi, să existe şi o anumită flexibilitate acordată iniţiatorului proiectului de act legislativ, care să ţină cont de posibilitatea implementării corecte a legislaţiei. Pe parcursul procesului de elaborare vor apărea probleme cu privire la definiţii şi soluţii care sînt noi pentru Republica Moldova şi unica modalitate în acest caz va fi adaptarea legislaţiei Moldovei la cerinţele UE, deoarece UE nu-şi va ajusta legislaţia sa conform tradiţiilor şi principiilor legislaţiei moldoveneşti. Altă opţiune nu există decît revizuirea practicii prezente şi asigurarea unei flexibilităţi a acesteia.
200

Articolul 7 a) al Regulamentului aprobat prin HG nr. 1345

185

Legea cu privire la actele legislative stabileşte principiile de bază ale elaborării legislaţiei201, stipulînd că: (1) Actul legislativ trebuie să satisfacă prevederile tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, principiile şi normele internaţionale care sînt unanim recunoscute, inclusiv cele ale legislaţiei comunitare. (2) Actul legislativ trebuie să satisfacă prevederile constituţionale şi cadrul legislativ existent, în cazul codificării legislative şi sistemului de unificare. (3) Pe parcursul elaborării, adoptării şi aplicării actului legislativ, se vor respecta următoarele principii: a) oportunitate, coerenţă, consistenţă şi uniformitate între normele convergente; b) consecutivitate, stabilitate şi previzibilitate (anticipare) a normelor juridice; c) transparenţă, publicitate şi accesibilitate. Constituţia este actul legislativ ierarhic superior, iar toate celelalte legi şi acte subordonate legii trebuie să se alinieze Constituţiei. Mai devreme sau mai tîrziu, şi Republica Moldova ar putea fi pusă faţă în faţă cu probleme în care unele legi ar putea contraveni Constituţiei, după cum a fost şi exemplul achiziţionării imobilelor de către străini, care nu era permis de Constituţia unui nou stat membru al UE înaintea aderării acestuia, ceea ce, ulterior, a dus la modificarea Constituţiei acestui stat. În cazul în care există un conflict între actul legislativ al UE şi Constituţia Republicii Moldova, avem doar două soluţii pentru Republica Moldova — modificarea Constituţiei RM sau ne-armonizarea cu actul legislativ al UE. Oricum ar fi, înainte de aderarea la UE, foarte probabil că Republica Moldova, la fel ca şi toate noile state membre ale UE, îşi va modifica Constituţia, astfel încît să se permită transferul unor elemente ale suveranităţii naţionale către Uniunea Europeană.

5.2. PRINCIPII GENERALE
La elaborarea legislaţiei armonizate cu cea a UE nu este suficientă cunoaşterea legislaţiei UE, ci este nevoie şi de o cunoaştere profundă a sistemului de drept intern, care trebuie respectat: 1. Actul legislativ trebuie să corespundă dispoziţiilor constituţionale şi să fie în concordanţă cu cadrul juridic existent, cu sistemul de codificare şi unificare a legislaţiei202. Proiectul trebuie să satisfacă următoarele cerinţe203: să fie redactat în conformitate cu tehnica legislativă naţională; să indice data intrării în vigoare şi eventuala perioadă de tranziţie necesară implementării dispoziţiilor actului normativ;
Articolul 4 al Legii cu privire la Actele Legislative Articolul 4 (2), Legea cu privire la actele legislative. Articolul 14) din Regulamentul aprobat prin HG nr. 1345.

2. • •
201 202 203

186

să prevadă perioada necesară pentru aducerea legislaţiei naţionale în conformitate cu actul normativ ajustat.

În continuare prezentăm cîteva reguli de bază care trebuie respectate de către ministere, atunci cînd acestea sînt preocupate de armonizarea legislaţiei. Înainte de a demara procesul de armonizare a unui anume act normativ al UE, se recomandă de a se familiariza cu istoria adoptării actului. În acest caz, de o importanţă deosebită vor fi propunerile Comisiei UE, opiniile Parlamentului şi Consiliului UE pe parcursul procedurii legislative a UE, la fel ca şi variate cărţi albe şi verzi care au servit drept documente preparatorii înainte ca legislaţia să fie adoptată în cadrul UE. Iniţiatorul proiectului de act legislativ, de asemenea, trebuie să studieze cadrul de reglementare al actului legislativ al UE şi tendinţele de evoluţie a sectorului pe care le reglementează acel act şi să înţeleagă care parte a legislaţiei Republicii Moldova trebuie să fie adoptată sau modificată. Pe parcursul elaborării, pe lîngă legislaţia secundară a UE, trebuie luate în considerare şi legislaţia primară şi hotărîrile Curţii de Justiţie. După ajungerea la decizia politică şi profesională de a planifica transpunerea anumitor acte legislative ale UE în Planul Naţional de Armonizare, iniţiatorul proiectului de act legislativ, probabil, se va concentra asupra activităţii de traducere sau de revizuire a textului tradus pentru a se familiariza cu terminologia acestuia. Următorul pas util va fi studierea istoricului actului legislativ al UE pentru a înţelege care au fost motivele pentru adoptare, problemele în cadrul procedurii legislative UE şi actele de genul cărţilor albe şi verzi, la fel ca şi opiniile Consiliului şi ale Parlamentului European. Se va adopta o decizie cu privire la selectarea tipului de act naţional ce va fi supus armonizării. Simplu spus, instrumentul legal ce va fi destinat să implementeze legislaţia UE în cadrul legislaţiei naţionale trebuie să fie efectiv şi să producă efecte juridice, cu toate că alegerea instrumentului potrivit este lăsată pe seama RM şi depinde de natura şi anvergura politicii UE ce va reprezenta subiect al armonizării. Cel mai probabil, legea trebuie să fie folosită la armonizarea regulamentelor (care în cadrul statelor membre ale UE sînt direct aplicabile fără transpunere) şi, de asemenea, a directivelor care introduc principiile generale în anumite domenii sau a directivelor orizontale. De asemenea, legile vor fi folosite în cazul directivelor care conferă drepturi şi obligaţii persoanelor fizice şi juridice şi în toate cazurile cînd transpunerea se va realiza prin modificarea legilor existente sau a legilor cu implicaţii politice. Actele subordonate legii ar trebui să fie folosite la armonizarea legislaţiei tehnice. Există trei metode profesionale şi legislative care se consideră cele mai corecte metode 187

de armonizare, care, în majoritatea cazurilor, sînt combinate sau complementare. Conform Hotărîrii Guvernului nr. 1345 „În procesul de armonizare, inserarea corectă a prevederilor legislaţiei comunitare în legislaţia naţională se va efectua prin: a) transpunerea directă — proiectul de act normativ naţional care transpune acte din legislaţia comunitară trebuie să obţină acelaşi efect juridic ca şi actul transpus, folosind, după caz, limbajul juridic (sau foarte apropiat) utilizat de actul comunitar propriu-zis; creaţie legislativă naţională — proiectul de act normativ naţional foloseşte mijloacele particulare la discreţia statului, creînd cadrul necesar aplicării actului comunitar, cu respectarea strictă a obiectivului acestuia” 204.

b)

Metoda de bază la transpunerea directivei, ca act legislativ UE — cheie este metoda de transpunere corectă şi detaliată cu modificare parţială, în care actul UE este modificat sau reformulat în conformitate cu regulile interne de tehnică legislativă. Actul UE este transpus în legislaţia internă şi, astfel, toate obiectivele actului UE sînt incluse. Atunci cînd folosim această metodă, sistemul legislativ naţional şi terminologia juridică este păstrată intactă. Reformularea, de asemenea, presupune posibilitatea de a exclude părţile irelevante ale textului şi oferă iniţiatorului proiectului de act legislativ libertatea de a acţiona în conformitate cu sistemul legislativ naţional. Cea de-a doua metodă de transpunere este transpunerea literală sau cea prin copiere. Unele compartimente ale actului comunitar sînt copiate literal în textul actului legislativ intern. Această metodă este utilă atunci cînd avem părţi tehnice detaliate ale actelor UE, de genul hărţi, formule, conturi; prin aceasta se asigură îndeplinirea corectă a obligaţiunilor impuse; totuşi, aceasta ar putea rezulta în utilizarea unei terminologii stranii şi necunoscute în cadrul terminologiei juridice interne şi care este necunoscută şi nepotrivită în cadrul sistemului legislativ naţional. În cazuri excepţionale, foarte rare, transpunerea este, teoretic, posibilă doar prin referinţă la unele părţi ale unui tip anume de act legislativ al UE (o directivă) şi, din aceleaşi motive, ca şi în cazul metodei prin copiere. În majoritatea cazurilor sînt anexe tehnice la directive. O asemenea abordare este folosită de statele membre ale UE. Totuşi, chiar şi în cazurile statelor membre, ar fi mai bine de evitat această metodă, în special, în cazurile cînd o anumită directiva dă naştere unor anumite drepturi şi obligaţii persoanelor fizice şi juridice. Oricare ar fi cazul, trebuie de accentuat faptul, că ministerele RM sau orice altă autoritate publică centrală care elaborează proiecte de acte normative cu relevanţă comunitară trebuie să evite folosirea acestor referinţe, deoarece, conform cadrului juridic curent al Republicii Moldova, o asemenea referinţă ar contraveni Constituţiei. Din experienţa noilor state membre ale UE putem ajunge la concluzia, că combinaţia primelor două metode prevalează în ceea ce ţine de metodele de transpunere; drept regulă de bază poate să ne servească faptul că textul unei directive nu trebuie copiat cuvînt cu
204

Articolul 15, Decizia nr. 1345

188

cuvînt în actele naţionale şi actul naţional nu trebuie să urmeze structura directivei. De asemenea, ţinem să menţionăm, că în cazurile în care o directivă este modificată, atunci şi prevederea naţională trebuie să fie modificată ulterior. În cursul transpunerii, iniţiatorii proiectului de act legislativ trebuie să completeze tabele de concordanţă în conformitate cu principiile de orientare. Aceste tabele vor servi drept asistenţă directă la verificarea eforturilor naţionale de transpunere a legislaţiei UE. Unele exemple practice din domeniul legislaţiei protecţiei consumatorului sînt uşor inteligibile. Pentru a facilita înţelegerea acestei sarcini vor fi prezentate unele exemple prcatice din domeniul legislaţiei protecţiei consumatorului.

5.3. RECOMANDăRI PENTRU TRANSPUNEREA UNUI REGULAMENT
În ceea ce priveşte regulamentele UE, drept acte direct aplicabile în cadrul UE se recomandă ca textul acestora să nu fie modificat în cadrul procesului de armonizare. În acelaşi timp, ele nu au efect direct asupra Republicii Moldova, deoarece ea nu este stat membru al UE. Doar după aderare, aceste regulamente vor deveni direct aplicabile pentru RM. Este, practic, imposibilă evitarea reformulării regulamentelor în legislaţia naţională, deoarece RM nu poate reglementa anumite domenii şi întruni cerinţele UE fără a crea structura conţinută în regulamentul relevant. De aceea, definiţiile şi alte prevederi incluse în regulamente trebuie să fie incorporate în legislaţia RM. Formularea trebuie să fie pe atît de similară regulamentului UE pe cît posibil. În caz contrar vor avea loc divergenţe în domeniul aplicării, atunci cînd după aderare la UE, un act moldovenesc al RM şi un regulament UE direct aplicabil vor fi puse în practică concomitent. Alegerea unei anumite prevederi în fiecare caz, în special, acolo unde prevederile pot fi interpretate în mod diferit, sau, cînd regulamentele sînt modificate, sau atunci cînd legislaţia RM introdusă cu scopul armonizării cu regulamentele UE nu ia în considerare acele modificări — toate acestea ar putea duce la dificultăţi. Deoarece regulamentele nu prescriu întotdeauna toate regulile, în multe cazuri este nevoie de măsuri suplimentare la nivel naţional. Uneori legislaţia naţională trebuie să asigure implementarea regulamentului sau să impună penalităţi în caz de neconformitate, să definească autoritatea naţională de supraveghere, etc. De asemenea, regulamentul în sine ar putea delega această autoritate sub forma de „Procedura de aplicare a regulamentului rămîne la discreţia statului membru”. Deoarece statele membre decid aspectele ce ţin de aplicarea prevederilor în materie de drept civil şi penal, prevederile în acest domeniu vor fi specificate la nivel naţional. În principiu, prevederile acestor regulamente sînt privite drept directive şi statelor membre li se cere să adopte legislaţie naţională în aceste

189

5.4. RECOMANDăRI PENTRU TRANSPUNEREA UNEI DIRECTIVE205
Forma şi metodele de armonizare, la fel ca şi alegerea legislaţiei naţionale care este cea mai potrivită pentru implementarea acesteia, ţine de opţiunile statului. Statul care implementează această legislaţie nu trebuie să repete cuvînt cu cuvînt legislaţia UE si nici nu trebuie să-i urmeze structura. Legislaţia naţională trebuie să acorde persoanelor interesate o dispoziţie clară şi precisă a drepturilor şi obligaţiilor lor şi să permită statului să asigure aceste drepturi şi obligaţii. Unele directive sînt mai generale, pe cînd altele sînt mai detaliate. O examinare detaliată a textului unei directive este esenţială la armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a directivei, deoarece ultima conţine diferite tipuri de prevederi, unele de natură obligatorie şi altele opţionale. Prevederile operaţionale care stipulează anvergura şi obiectivul legislaţiei şi determină implementarea şi situaţia la care se tinde de ajuns prin această implementare sînt obligatorii de a fi transpuse în legislaţia naţională. Aceste prevederi trebuie să fie examinate pentru a determina ce tip de armonizare e necesară: minimă sau maximă206. Prevederile din directivă care specifică o limită de timp şi modalităţi de implementare sau impun obligaţia de a informa Comisia cu privire la progresul implementării, activităţile legislative în domeniu, consultaţiile dintre statele membre şi alte schimburi de informaţie fie sînt sau fie nu sînt incluse, dar ele cer o atenţie deosebită atunci cînd terminologia UE este înlocuită, dacă e necesar, prin una adaptată caracterului naţional (Comisie, Comitet, Stat Membru). Transpunerea unei directive va fi explicată şi în continuare prin exemple practice de transpunere a unei directive, acesta fiind instrumentul cel mai des întîlnit în cadrul armonizării legislaţiei. Analiza Directivei 98/6/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 cu privire la protecţia consumatorului în domeniul indicării preţurilor la produsele oferite consumatorului. După adoptarea deciziei de a transpune această directivă în legislaţie internă (printr-o lege ordinară sau a unui act subordonat legii), analizele efectuate cu privire la consecinţe şi metode de punere în aplicare efective (activitate de supraveghere, informaţie, penalităţi, etc.), iniţiatorul proiectului de act legislativ va analiza cu atenţie directiva, sintagmă cu sintagmă, pentru a vedea care părţi ale acesteia trebuie transpuse. De asemenea, se recomandă verificarea istoricului acestei directive. Textul original al acestei Directive se prezintă în Anexa II la această Metodologie. Titlul a)
205

Titlul descrie tipul actului legislativ (directivă), cît şi genericul (indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor).

206

Articolul 288 (3) al TFUE: ―”Directivele au caracter obligatoriu pentru a atinge rezultatele în cadrul fiecărui stat membru căreia i se adresează, dar va lăsă la discreţia autorităţilor naţionale alegerea formei şi metodelor” Armonizarea maximă şi minimă este explicată în capitolul precedent

190

b) c) d) e)

Instituţia care a adoptat actul respectiv (Parlamentul şi Consiliul). Data adoptării (16 februarie 1998). Subiectul (protecţia consumatorilor prin indicarea preţurilor), şi Numărul actului legislativ (98/6/CE).

Preambul Pe lîngă informaţia vizînd procedura de luare a deciziei şi baza legală, preambulul mai conţine informaţie foarte utilă pentru a conştientiza concomitent care sînt motivele şi obiectivele intervenţiei de reglementare; Baza legală Avînd în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special articolul 129a alineatul (2), avînd în vedere propunerea Comisiei (1), avînd în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European (2), Procedura În conformitate cu procedura prevăzută la articolul 189b din tratat (3) şi în temeiul textului comun aprobat de Comitetul de conciliere la 9 decembrie 1997, Motivul (1) Întrucît funcţionarea transparentă a pieţei şi informaţiile corecte sînt în folosul protecţiei consumatorului şi al unei concurenţe sănătoase între întreprinderi şi între produse; (2) Întrucît consumatorilor trebuie să li se garanteze un nivel ridicat de protecţie; întrucît Comunitatea trebuie să contribuie la acest lucru prin acţiuni specifice care sprijină şi completează politica statelor membre privind furnizarea de informaţii exacte, transparente şi clare consumatorilor despre preţurile şi produsele care le sînt oferite;

(3) Întrucît Rezoluţia Consiliului din 14 aprilie 1975 privind un program preliminar al Comunităţii Economice Europene în vederea unei politici de protecţie şi informare a consumatorului (4) şi Rezoluţia Consiliului din 19 mai 1981 privind un al doilea program al Comunităţii Economice Europene pentru o politică de protecţie şi informare a consumatorului (5) prevăd stabilirea de principii comune pentru indicarea preţurilor; … Textul Domeniul de aplicare şi obiectivul “Scopul prezentei directive este acela de a specifica indicarea preţului de vînzare şi a preţului pe unitate de măsură în cazul produselor oferite de comercianţi consumatorilor pentru o mai bună informare a consumatorilor şi pentru a facilita compararea preţurilor.” 191

Această parte urmează a fi transpusă. definiţii Articolul 2 În sensul prezentei directive: (a) preţ de vînzare înseamnă preţul final al unei unităţi din produs sau al unei cantităţi date din produs, inclusiv TVA şi toate celelalte taxe; (b) preţ unitar înseamnă preţul final, inclusiv TVA şi toate celelalte taxe, pentru un kilogram, un litru, un metru, un metru pătrat sau un metru cub din produs sau pentru o unitate cantitativă unică diferită care este folosită la scară largă şi în mod obişnuit în statul membru respectiv pentru comercializarea unor produse specifice; (c) (d) produse vîndute în vrac înseamnă produse care nu sînt preambalate şi sînt măsurate în prezenţa consumatorului; comerciant înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce vinde sau oferă spre vînzare produse care intră în domeniul său de activitate comercială sau profesională;

(e) consumator înseamnă orice persoană fizică ce cumpără un produs în scopuri care nu intră în domeniul său de activitate comercială sau profesională. Articolul 2 defineşte termenii comuni aplicabili (preţ de vînzare, preţ unitar, comerciant, consumator etc.). Aceasta este una din părţile operative ale directivei, care urmează a fi transpusă în legislaţia naţională. măsuri ce urmează a fi implementate în legislaţia naţională Articolul 3/1: Preţul de vînzare şi preţul unitar se indică pentru toate produsele … Articolul 3/3: Pentru produsele vîndute în vrac trebuie indicat doar preţul unitar. Articolul 3/4: Orice reclamă care menţionează preţul de vînzare al produselor menţionate la articolul 1 trebuie să indice şi preţul unitar … Articolul 4: Preţul de vînzare şi preţul unitar trebuie să fie clare, uşor de identificat şi lizibile. Acestea sînt exemple de părţi operative ale directivei, care urmează a fi transpuse în legislaţia naţională. Excluderi posibile Articolul 3/2: Statele membre pot decide să nu aplice alineatul (1) în cazul: – – produselor furnizate în decursul prestării unui serviciu; vînzărilor la licitaţie şi vînzărilor de obiecte de artă şi antichităţi.

Articolul 5: Statele membre pot renunţa la obligaţia de a indica preţul unitar al produselor pentru care respectiva indicare nu ar fi utilă din cauza naturii sau destinaţiei produselor sau ar putea crea confuzie. 192

Articolul 6: În măsura în care obligaţia indicării preţului unitar ar reprezenta o împovărare excesivă pentru anumite mici întreprinderi de desfacere cu amănuntul, din cauza numărului de produse de vînzare, a zonelor de desfacere, a naturii şi locului de desfacere, a condiţiilor specifice de vînzare atunci cînd produsul nu este direct accesibil pentru consumator sau a anumitor forme de activitate, precum anumite forme de comerţ itinerant, statele membre pot prevedea ca, pe o perioadă de tranziţie care urmează datei menţionate la articolul 11 alineatul (1), să nu se aplice, sub rezerva articolului 12, obligaţia de a indica preţul unitar al produselor, altele decît cele vîndute în vrac, care se vînd în aceste întreprinderi. aplicarea dispoziţiilor naţionale Articolul 7: Statele membre iau măsurile necesare pentru informarea tuturor persoanelor interesate în legătură cu măsurile legislative interne adoptate pentru transpunerea prezentei directive. Articolul 8: Statele membre stabilesc sancţiuni pentru încălcarea dispoziţiilor de drept intern adoptate în vederea aplicării prezentei directive şi iau toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea acestora. Aceste sancţiuni trebuie să fie eficiente, proporţionale şi cu efect de descurajare. Acesta este un exemplu de directivă unde metoda „copy-past” (copiere) sau transpunerea exactă nu poate fi aplicată. Unica modalitate posibilă de transpunere este de a rescrie acest articol — avînd în vedere dispoziţiie ce vizezază sancţiunile ce urmează a fi incluse — unica cale de transpunere este printr-un act juridic intern sau dispoziţiile privind sancţiunile vor fi prevăzute într-o altă lege. amendamente şi trimiteri la alte acte legislative: Articolul 9: Perioada de tranziţie de nouă ani menţionată la articolul 1 din Directiva 95/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 noiembrie 1995 de modificare a Directivei 79/581/CEE privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor alimentare şi a Directivei 88/314/CEE privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor nealimentare (1) se prelungeşte pînă la data menţionată la articolul 11 alineatul (1) din prezenta directivă. Clauza minimă de armonizare Articolul 10: Prezenta directivă nu împiedică statele membre să adopte sau să menţină dispoziţii mai favorabile şi în ceea ce priveşte informarea consumatorilor şi compararea preţurilor, fără a aduce atingere obligaţiilor care le revin în conformitate cu tratatul. Prezenta directivă stabileşte un prag pe care legislaţia naţională trebuie să-l atingă. Cu toate acestea, în cazul care se doreşte, actele naţionale de drept pot depăşi termenele legislaţiei europene.

193

reguli de implementare Articolul 11: Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive pînă la 18 martie 2000. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta. Dispoziţiile adoptate se aplică începînd cu data menţionată. Atunci cînd statele membre adoptă aceste acte, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sînt însoţite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri. armonizare adiţională posibilă Articolul 12: Comisia înaintează Parlamentului European şi Consiliului, la cel mult trei ani de la data menţionată la articolul 11 alineatul (1), un raport detaliat asupra modului de aplicare a prezentei directive, în special asupra modului de aplicare a articolului 6, însoţit de o propunere. Pe această bază, Parlamentul European şi Consiliul reexaminează dispoziţiile articolului 6 şi decid în conformitate cu tratatul, în termen de trei ani de la prezentarea de către Comisie a propunerii menţionate la primul alineat. dispoziţii finale Articolul 13. Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Articolul 14. Prezenta directivă se adresează statelor membre. Concluzii Concluziile pe baza analizei efectuate mai sus pot fi expuse sumar după cum urmează: • • Textul Directivei conţine dispoziţii obligatorii şi neobligatorii. Dispoziţiile obligatorii urmează a fi transpuse în legislaţia naţională pentru aasigura compatibilitatea cadrului juridic al UE cu reglementarea naţională.Articolele cu titlu obligatoriu sînt următoarele: Articolul 1, Articolul 2, Articolul 3 (sub-alineatele 1, 3 şi 4), Articolul 4. Unele articole sînt supuse armonizării minime sau excluderii, şi rămîne ladiscreţia statului respectiv să includă sau nu articolele în cauză. Din acestearticole fac parte: Articolul 3 (sub-alineatul 2), Articolul 5 şi Articolul 6. Alte părţi ale Directivei sînt neobligatorii şi conţin dispoziţii ce nu searmonizează. Acestea nu creează nici o obligaţie juridică de transpunere.

Va fi acordată atenţia respectivă cerinţelor minime de armonizare ale directivei, care permit includerea în legislaţia naţională a unor dispoziţii mai favorabile pentru consumatori în aterie de informaţie prezentată acestora şi comparare a preţurilor în raport cu cerinţele prevăzute de directiva în cauză.

194

CAPITOLUL VI. ASPECTE SPECIALE VIZÎND ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI 6.1. MODALITATEA DE INIŢIERE A PROCESULUI DE ARMONIZARE A LEGISLAŢIEI ÎN CAZUL UNUI ACT DE DREPT CONCRET
Conform prevederilor HG nr. 1345, elaborarea proiectului de act legislativ va cuprinde următoarea etapă iniţială: “O etapă principală a iniţierii proiectului este procedura de evaluare a consecinţelor şi costurilor, care reprezintă o serie de acţiuni logice ce structurează pregătirea soluţiilor legislative, după cum urmează:identificarea problemelor (divergenţe între politicile şi legislaţia relevantă ale Uniunii Europene şi Republicii Moldova), definirea obiectivelor specifice în conformitate cu strategiile naţionale, dezvoltarea opţiunilor principale, inclusiv în baza studierii experienţei altor state; analiza impactului acestora, compararea opţiunilor şi identificarea celei optime, definirea indicatorilor, a procesului de monitorizare şi evaluare” 207. Armonizarea legislaţiei va fi efectuată în 2 etape: • • I etapă: stabilirea deciziilor şi priorităţilor de bază în cadrul elaborării de politici, II etapă: transpunerea legală, elaborarea actului legislativ pentru a legifera poli-

ticile adoptate. Armonizarea legislaţiei nu este un substituent al dezvoltării de politici, ci este o consecinţă a deciziilor adecvate, de bază şi a priorităţilor principale din cadrul documentelor strategice de politici, de genul Planului Naţional pentru Armonizarea Legislaţiei. Armonizarea legislaţiei nu este doar transpunerea actelor legislative ale UE, ci un proces mult mai vast, care include elaborarea de politici înainte de procesul armonizării, la fel ca şi aplicabilitatea credibilă ulterioară armonizării propriu-zise. Datorită anume acestui proces, alte aspecte conexe trebuie să fie soluţionate înaintea începerii procesului de armonizare. Prima listă de potenţiale aspecte trebuie compilată de către iniţiatorul proiectului de act legislativ înainte de începerea procesului de elaborare normativă: 1) 2) 3) 4) 5)
207

Care este gradul de compatibilitate a legislaţiei naţionale cu directiva UE în domeniul respectiv? Care părţi ale directivei pot rămîne ne-armonizate cu legislaţia naţională? Cît de detaliată trebuie să fie legislaţia naţională care deja încorporează celelalte părţi ale directivei? De cîtă reformulare va fi nevoie pentru a structura şi prezenta subiectul, astfel încît acesta să rămînă compatibil cu tradiţia legislativă naţională? Există vreun raţionament plauzibil pentru care formularea ar putea devia de la 195

Articolul 12, HG nr. 1345

terminologia directivei? 6) 7) 8) Este oare ceva neclar în textul directivei, care ar trebui să fie explicat în legislaţia naţională prin alte mijloace? Există oare unele părţi ale directivei care trebuie să fie incorporate direct, cuvînt cu cuvînt, în textul legislaţiei naţionale? Este posibilă armonizarea totală sau aceasta trebuie efectuată doar parţial?

Cînd va fi efectuată armonizarea totală, acum sau în momentul aderării la UE? Vom da un exemplu de legislaţie în domeniul protecţiei consumatorilor, care va fi inclusă în Planul Naţional de Armonizare a Legislaţiei. Următoarele întrebări trebuie să fie pe lista fiecărui iniţiator al proiectului de act legislativ/normativ în cadrul ministerelor sau agenţiilor. Exemple de liste posibile: a) Ce legislaţie pentru consumatori Moldova trebuie s-o includă în Planul Naţional de rmonizare a Legislaţiei din legislaţia secundară existentă care cuprinde 18 directive, 1 regulament şi 2 recomandări? Care dintre ele reprezintă priorităţi de a fi incluse în planificarea elaborării legislative pentru anul viitor? În ce tip de act legislativ/normativ intern trebuie să fie transpusă directiva sau directivele? Datorită necesităţii de introducere a sancţiunilor, probabil, se va opta pentru actul legislativ — lege. Oare se va aplica transpunerea tuturor actelor legislative ale UE cu privire la consumatori într-un singur act legislativ/normativ moldovenesc sau în mai multe? Dacă în mai multe, atunci în ce tipuri de acte? Şi regulamente? Probabil, legislaţia cu privire la creditele acordate consumatorilor sau cea

b)

c)

cu privire la soluţionarea diferendelor cere o codificare separată. Au fost create noi drepturi şi obligaţii sau prevederi cu privire la penalităţi/sancţiuni — în asemenea caz regulamentele nu vor fi suficiente! d) Va fi organizat un grup interministrial de lucru pentru elaborarea proiectului de act legislativ? Legislaţia cu privire la creditele acordate consumatorilor va necesita includerea pe lîngă Ministerul responsabil pentru politica în domeniul consumatorilor, de asemenea, şi Ministerul Finanţelor, Banca Naţională, Asociaţia băncilor şi inspectoratelor private. Procesul de evaluare a impactului regulatoriu trebuie să informeze factorii de decizie cu rivire la impactele posibile ale noii legislaţii sau ale propunerii de politici în domeniul economic sau alte domenii pe parcursul procesului de elaborare. Ce aduc unele directive pentru consumatori, sau ce costuri vor fi implicate comercianţilor? Va duce aceasta la ridicarea preţurilor? Va fi nevoie de creat noi instituţii publice? Tabelele de concordanţă trebuie să fie completate pe parcursul elaborării, de către ministere sau agenţii, conform principiilor stipulate. Declaraţia de compatibilitate va fi elaborată de către Centrul de Armonizare a Le196

e)

f) g)

gislaţiei (CAL), în conformitate cu principiile stipulate. h) i) j) Tabelele de concordanţă trebuie verificate şi revizuite în conformitate cu Declaraţia de compatibilitate. Proiectul trebuie să fie revizuit pentru a ridica nivelul de conformitate cu actele relevante ale UE, în conformitate cu Declaraţia de compatibilitate. După aprobarea proiectului legislativ de către Guvern, procesul legislativ în cadrul Parlamentului trebuie să urmeze la scurt timp, prin participarea grupurilor de lucru parlamentare la fel şi în plen, pentru a preveni adoptarea soluţiilor împotriva obiectivelor legii. Evenimente de informare, în cazul în care acestea sînt posibile, sînt instrumentele de comunicare a cerinţelor actelor normative naţionale părţilor interesate. Asemenea evenimente pot fi organizate înaintea şi după adoptarea actului legislativ/ normativ, introducînd aspecte noi şi importante instituţiilor de stat (judiciare, de inspecţie, etc.), la fel ca şi părţilor interesate (asociaţii de afaceri, companii, bănci etc.). Asemenea evenimente pot îmbunătăţi semnificativ implementarea actelor normative pe viitor.

k)

Situaţiile de genul: • • Legislaţia intră în vigoare fără resursele necesare implementării ei; Părţi mari din noua legislaţie nu sînt implementate, trebuie să fie evitate şi prevenite deja la etapa de luare a deciziei legislative.

Abordarea pas cu pas este necesară nu doar pentru factorii de decizie, dar, de asemenea, şi pentru iniţiatorii proiectelor de acte legislative. După ce priorităţile naţionale sînt definite cu multă atenţie în cadrul unui nou document important de politici (de genul Planului Naţional de Armonizare a Legislaţiei), iniţiatorul proiectului de act legislativ trebuie să lucreze conform abordării pas cu pas. În acest caz vom utiliza exemplul directivei cu privire la indicarea preţului. Iniţiatorul proiectului de act legislativ trebuie să folosească o listă minimă de autoverificare, precum cea care urmează: a) Este armonizarea acestui act legislativ UE planificată în vre-un document cheie? Prevederile acordurilor bilaterale încheiate între UE şi Republica Moldova, referinţe la documentele de implementare ale acestor prevederi (strategii sau planuri naţionale, care au fost adoptate de către Guvern). b) Actele legislative UE care urmează a fi transpuse trebuie definite şi trebuie stabilit tipul actului. • • Regulamentul: prevederile căruia au aplicabilitate generală, sînt obligatorii şi au efect direct asupra tuturor statelor membre; Directiva: actul cel mai des armonizat, care, în majoritatea cazurilor, acordă statului membru dreptul de a alege măsurile de implementare (armonizare minimă); Directiva de armonizare maximă sau o directivă foarte tehnică, care defineşte anumite cerinţe foarte stricte pe care statele membre trebuie să le 197

respecte prin transpunere exactă. • • c) Alt tip de act legislativ UE (decizie-cadru sau decizie); Un act al UE fără obligativitate juridică, de genul recomandării sau opiniei.

Analizarea actului UE: temeiul juridic pentru adoptare, conţinut, definiţii, terminologie etc. Care este corelaţia dintre TFUE sau TUE, preambul şi scop? Studierea textului actului UE; există vreo decizie importantă în cadrul Curţii de Justiţie a UE; există vreun act legislativ UE înrudit: care este istoria actului UE (cărţi albe, verzi, opinii pe parcursul procedurii legislative UE, rezoluţii, opinii ale instituţiilor UE); care sînt opiniile experţilor străini şi interni (dacă acestea există); literatură şi comentarii ale cercurilor academice din domeniu).

d)

De a analiza şi verifica legislaţia naţională Oare s-a efectuat deja armonizarea legislaţiei în acest domeniu; corespunde oare legislaţia prezentă celei a UE? Dacă nu, atunci cît de compatibilă este legislaţia naţională curentă cu directiva UE din acest domeniu? Există oare vreun act legislativ naţional care deja a transpus acest act UE integral sau, cel puţin, parţial? – – Mai este vreun minister care se pregăteşte să transpună acelaşi act UE? Ce tip de elaborare legislativă e necesară (elaborarea unei legi noi, regulament, modificări ale legii existente). Care din aceste ărevederi ale unei directive trebuie să fie transpuse (analiza prevederilor Directivei care sînt obligatorii, neobligatorii şi cele care nu pot fi transpuse)? A fost această directivă modificată? Dacă da, există intenţia de a transpune şi toate amendamentele? Oricare ar fi soluţia, dacă directiva a fost modificată, acest fapt trebuie indicat cu precizie în tabelul de concordanţă. De asemenea, trebuie de indicat în tabelul de concordanţă dacă folosiţi publicaţia oficială a directivei consolidate. În cazul în care nu există o versiune consolidată oficială a directivei, care să fi fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, dar, de exemplu, aveţi disponibilă o versiune consolidată în format digital a directivei consolidate pe pagina web a legislaţiei UE, atunci trebuie să vă referiţi numai la directiva publicată oficial, iar la modificările la directivă trebuie să vă referiţi direct la actele legislative UE separate. Care tehnică legislativă de armonizare va fi folosită la elaborarea legislativă: transpunere directă (metoda copierii) sau reformulării (creaţie legislativă naţională)? Este oare posibil de a transpune complet cerinţele directivei la acest moment? Este oare nevoie de vreo perioadă de tranziţie pentru transpunerea completă a 198

e)

Pentru a armoniza o directivă. •

• •

directivei? • • Conţine oare directiva vreo prevedere care poate fi aplicabilă doar în momentul aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană? Încercaţi să evitaţi transpunerea gold-plating (suprareglementare naţională), după cum am explicat în această Metodologie. Contactaţi instituţiile executive în caz de necesitate (organe judiciare, ministere şi alte autorităţi publice centrale). Directivele pot furniza diferite opţiuni: obligaţia de a stabili o instituţie nouă sau oportunitatea de a stabili o instituţie nouă (de exemplu, directiva poate stipula sau „statele membre pot stabili o instituţie specială…”, sau „statele membre trebuie să stabilească o instituţie independentă”). Ce tip de act legislativ moldovenesc trebuie folosit (lege, hotărîre de Guvern sau decret al ministerului). Dacă aţi selectat hotărîre de guvern sau decret al Ministerului, ar trebui să vă asiguraţi că transpunerea corectă a prevederilor legislaţiei UE poate fi efectuată prin mijloacele acestor acte legislative şi că această alegere a actului normativ naţional pentru transpunere nu va crea obstacole în calea implementării efective şi exercitării acestor prevederi ale legislaţiei UE în viitor (de exemplu, legislaţia relevantă presupune delegare adecvată de către Guvern Ministerului respectiv de a legifera acest aspect, şi tipul de act legislativ ales asigură claritate suficientă cu privire la prevederile legislative etc.). Asiguraţi-vă că formulaţi prevederile proiectului de lege naţional în mod clar şi adecvat, urmînd cerinţele tehnicilor de elaborare legislativă ale Moldovei208. Verificaţi dacă directiva nu cere modificări ale structurii instituţiei guvernamentale existente sau stabilirea unei instituţii noi. Asiguraţi-vă că aţi făcut referinţă la actul legislativ al UE în conformitate cu legislaţia Moldovei, în special, în conformitate cu HG nr. 1345, după cum este menţionat mai sus în această Metodologie.

f)

Elaborarea legislativă. –

– – –

h)

De a verifica conformitatea proiectului actului legislativ. Verificaţi conformitatea proiectului cu Constituţia Republicii Moldova, cu legislaţia naţională, acordurile internaţionale, Tratatele UE, altă legislaţie secundară UE, principiile generale ale UE, deciziile Curţii de Justiţie (dacă acestea există).

i)

De a completa Tabelul de Concordanţă Tabelul de Concordanţă este documentul elaborat de către iniţiatorul proiectului de act legislativ; acest tabel furnizează informaţie cu privire la gradul de compatibilitate al unui proiect de act legislativ/normativ cu cerinţele legislaţiei ue. Se recomandă cu insistenţă de a prezenta Tabelul de Concordanţă nu doar Centrului de armonizare a legislaţiei (Cal), ci şi altor ministere interesate de acest document — un asemenea tabel poate fi folosit drept argument pentru soluţiile utilizate în cadrul proiectului legii sau al altui act normativ.

208

Vezi Aplicarea tehnicilor de elaborare a legislaţiei Moldovei în această Metodologie

199

j)

De a prezenta actul legislativ armonizat a) ministerelor interesate şi b) Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene, după aceea c) Centrului de Armonizare a Legislaţiei, unde se pregăteşte Declaraţia de compatibilitate. Şi, în sfîrşit, proiectul de lege va fi prezentat d) Ministerului Justiţiei. – – Nu uitaţi să ataşaţi Tabelul de concordanţă atunci cînd trimiteţi proiectul de act legislativ către Centrul de Armonizare a Legislaţiei. Doar versiunea finală a proiectului trebuie prezentată Centrului de Armonizare a Legislaţiei. Se recomandă să fie ataşate şi opiniile/avizele altor ministere şi tabelul divergenţelor. Prezentaţi Centrului de Armonizare a Legislaţiei toate materialele de lucru care pot sprijini părerea Dumneavoastră asupra proiectului de act normativ, fiind conform cerinţelor UE (studii, cercetări, opinii ale experţilor şi orice alt tip de informaţii). Declaraţia de compatibilitate este documentul pe care îl pregăteşte personalul Centrului de Armonizare a Legislaţiei, care va indica opinia Centrului cu privire la calitatea transpunerii prevederilor legislaţiei UE şi compatibilitatea proiectului de act normativ cu cerinţele legislaţiei UE. După Centrul de Armonizare a Legislaţiei, Ministerul Justiţiei va verifica compatibilitatea proiectului cu Constituţia şi sistemul legislativ.

k)

De a prezenta proiectul armonizat Guvernului şi anume: proiectul actului normativ împreună cu Tabelul de concordanţă pregătit de către iniţiatorul proiectului de act legislativ, la fel ca şi Declaraţia de compatibilitate pregătită de către Centrul de Armonizare a Legislaţiei.

6.2. CUM ŞI UNDE PUTEM GăSI INfORMAŢIE CU PRIVIRE LA LEGISLAŢIA UE RELEVANTă ŞI ACTUALIZATă?
Această întrebare devine una crucială începînd cu etapa de planificare. Baza de date EUR-Lex poate devine unul din cele mai utile instrumente la această etapă. http://eur-lex.europa.eu/en/index.htm — aceasta este adresa electronică a bazei de date EUR-Lex care asigură acces direct şi gratuit la legislaţia Uniunii Europene. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene poate fi consultat la această adresă, la fel ca şi tratatele, legislaţia secundară, jurisprudenţa CJUE şi propunerile legislative. De asemenea, această adresă furnizează modalităţi extensive de căutare, disponibile pe EUR-Lex şi accesibile oricui. EUR-Lex asigură acces liber la legislaţia Uniunii Europene şi la alte documente considerate publice. Pagina web este disponibilă în cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, aici puteţi alege limba preferată de lucru, apăsînd pe butonul din partea de sus a paginii principale. 200

Conţinutul acestui site cuprinde aproximativ 3 600 000 documente, unele datînd încă din 1951. Baza de date este actualizată zilnic şi în fiecare an se adaugă aproximativ 15 000 documente. EUR-Lex oferă: • • • • ediţii cotidiene ale Jurnalului Oficial al Uniunii Europene în format digital, disponibil online; căutare simplă, avansată şi alte opţiuni de browsing (explorare aleatorie a unui sistem de regăsire a datelor); posibilitatea de a afişa şi/sau descărca documente în variate formatări (PDF, HTML, DOC, TIFF); metadate analitice pentru fiecare document.

EUR-Lex are două interfeţe de căutare; căutare simplă şi căutare avansată. În timp ce căutarea avansată furnizează o serie mai vastă de elemente de căutare, căutarea simplă va acomoda necesităţile majorităţii utilizatorilor. Se propune o serie largă de opţiuni de căutare; căutare a unui termen, căutare pe bază de dată, căutare pe bază de autor, căutare pe baza numărului natural etc. O altă opţiune este cea de a „răsfoi” prin colecţii şi directorii; a alege/selecta din tratate, acorduri internaţionale, legislaţie în vigoare, acte preparatorii, jurisprudenţa CJUE şi întrebări parlamentare. Fiecare din aceste domenii indicate mai sus oferă un instrument de browsing („răsfoire”), ca, de exemplu, Catalogul legislaţiei UE în vigoare.

201

Anexa 3: Tabelul leislaţiei moldoveneşti şi a legislaţiei UE în domeniul juristprudenţei LEGISLAŢIA REPUBLICII MOLDOVA
Codul Civil al Republicii Moldova: Legea privind Codul Civil, nr. 1107-XV din 06 iunie 2002; Monitorul Oficial, 2002, nr. 82–86, Art. 661, după cum a fost modificat. Legea privind vînzarea de mărfuri, nr. 134-XIII din 3 iunie 1994, Monitorul Oficial nr. 17/177 din 08 decembrie 1994- cu modificările ulterioare. Legea cu privire la petiţionare, nr. 190-XIII din 19 iulie 1994, Monitorul Oficial nr. 6–8 din 24 ianuarie 2003- cu modificările ulterioare. Legea cu privire la biblioteci, nr. 286-XIII din 16 noiembrie 1994, Monitorul Oficial nr. 2 din 1995- cu modificările ulterioare. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr. 837-XIII din 17 mai 1996, Monitorul Oficial 1997 nr.6/54 din 23 ianuarie 1997. Legea cu privire la publicitate, nr.1227-XIII din 27 iunie 1997, Monitorul Oficial 1997, nr. 67–68/555 din 16 octombrie 1997. Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, nr.1585-XIII din 27 februarie 1998, Monitorul Oficial nr.38–39/280 din 30 aprilie 1998- cu modificările ulterioare. Legea cu privire la apa potabilă, nr. 272-XIV din 10 februarie 1999, Monitorul Oficial nr. 39–41/167 din22 aprilie 1999- cu modificările ulterioare. Legea cu privire la activitatea editorială, nr.939- XIV din 20 aprilie 2000, Monitorul Oficial nr. 70–72 din 2000- modificările ulterioare. Legea cu privire la comerţul interior nr. 749 — XIII din 23 februarie 1996, Monitorul Oficial 1996, nr. 31/318 din 23 mai 1996, modificată la 20 august 2001. Legea privind protecţia consumatorilor, nr. 105-XV din 13 martie 2003, Monitorul Oficial, 2003, nr. 126–131, Art. 507 după cum a fost modificată de Legea nr. 131-XVIII din 23 decembrie 2009, care a intrat in vigoare la 12 februarie 2010. Legea privind produsele alimentare, nr. 78-XV din 18 martie 2004, Monitorul Oficial nr. 83–87/431 din28 mai 2004- cu modificările ulterioare. Legea privind comerţul electronic, nr. 284-XV din 22 iulie 2004, Monitorul Oficial, 2004, nr. 138–146, Art. 741. Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, nr.263-XVI din 27 octombrie 202

2005, Monitorul Oficial nr. 176–181 din 2005- cu modificările ulterioare. Legea privind organizarea şi funcţionarea pieţelor produselor agricole şi agroalimentare, nr. 257-XVI din 27 iulie 2006, Monitorul Oficial nr. 142–145 din 2006 — cu modificările ulterioare. Legea privind securitatea generală a produselor, nr. 422-XVI din 22 decembrie 2006, Monitorul Oficial 2007, nr. 36–38, Art. 145. Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova, nr. 352-XVI din 24 noiembrie 2006, Monitorul Oficial 2007, nr.14–17/40 din 2 februarie 2007. Legea pentru aprobarea Strategiei naţionale de dezvoltare pe anii 2008–2011, nr. 295-XVI din 21 decembrie 2007, Monitorul Oficial nr. 18–20/57 din 29 ianuarie 2008. Legea privind activiteatea sanitar-veterinară, nr 221-XVI din 19 octombrie 2007, Monitorul Oficial 2008, nr. 51–54/153 din 14 martie 2008. Legea privind modificarea Legii nr. 257-XVI of 27 July 2006 privind organizarea şi funcţionarea pieţelor produselor agricole şi agroalimentare, nr. 210-XVI din 17 October 2008, Monitorul Oficial 2008, nr. 204–205/742 din 14 noiembrie 2008- după cum a fost modificată. Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, nr. 10-XVI din 3 februarie 2009, Monitorul Oficial 2009, nr. 67/183 din 3 aprilie 2009. Legea cu privire la energia electrică, nr. 124-XVIII din 23 decembrie 2009, Monitorul Oficial 2010, nr. 23–24/33 din 12 februaie 2010. Legea cu privire la gazele naturale, nr. 123-XVIII din 23 decembrie 2009, Monitorul Oficial 2010, nr. 23–24/31 din 12 februarie 2010. Hotărîri de Guvern Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulilor de bază ale comerţului cu amănuntul şi activităţii în sfera alimentaţiei publice pentru agenţii antreprenoriatului din teritoriul Republicii Moldova, nr.49 din 24 ianuarie 1994, Monitorul Oficial nr.1/28 din 30 aprilie 1994. Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulilor de comercializare cu amănuntul a băuturilor alcoolice, nr. 212 din 4 aprilie 1995, Monitorul Oficial nr. 25–26/193 din 13 mai 1995. Hotărîrea Guvernului cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare către stat a preţurilor (tarifelor), nr. 547 din 4 august 1995, Monitorul Oficial nr. 53–54/426 din 28 septembrie 1995. 203

Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulilor comerţului de consignaţie, nr.1010 din 31 octombrie 1997, Monitorul Oficial nr. 79–80/814 din 2 decembrie 1997. Hotărîrea Guvernului privind aprobarea Protocolului adiţional la Acordul de parteneriat şi cooperare, prin care se instituie un parteneriat între comunităţile europene şi statele lor membre, pe de o parte, şi Republica Moldova, pe de altă parte, nr. 416 din 9 aprilie 1998, Monitorul Oficial nr. 60–61/523 din 2 iulie 1998. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Listei cu tipurile de arme şi muniţiile aferente pasibile de vînzare persoanelor fizice şi juridice, nr. 126 din 15 februarie 2000, Monitorul Oficial nr.19–20/208 din 24 februarie 2000. Hotărîrea Guvernului espre aprobarea Regulamentului cu privire la recepţionarea mărfurilor conform cantităţii şi calităţii în Republica Moldova, nr.1068 din 20 octombrie 2000, Monitorul Oficial nr. 137–138/1174 din 27 octombrie 2000. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulilor de comercializare cu amănuntul a unor tipuri de mărfuri alimentare şi nealimentare, nr. 65 din 26 ianuarie 2001, Monitorul Oficial nr. 11–13/101 din 1 februarie 2001. Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de prestare şi achitare a serviciilor locative, comunale şi necomunale pentru fondul locativ, contorizarea apartamentelor şi condiţiile deconectării acestora de la/reconectării la sistemele de încălzire şi alimentare cu apă, nr. 191 din 19 februarie 2002, Monitorul Oficial nr. 29–31/263 din 28 februarie 2002. Hotărîrea Guvernului cu privire la Sistemul naţional de control al exportului, reexportului, importului şi tranzitului de mărfuri strategice în Republica Moldova, nr. 606 din 15 mai 2002, Monitorul Oficial nr. 69–70/724 din 30 mai 2002. Hotărîrea Guvernului espre aprobarea Normelor privind etichetarea produselor alimentare şi Normelor privind etichetarea produselor chimice de menaj, nr. 996 din 20 august 2003, Monitorul Oficial nr.189–190/1046 din 29 august 2003. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie, nr. 1465 din 8 decembrie 2003, Monitorul Oficial nr. 248–253/1530 din 19 becembrie 2003. Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului cu privire la importul, stocarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar şi a fertilizanţilor nr. 1045 din 5 octombrie 2005, Monitorul Oficial nr.135–138/1128 din 14 octombrie 2005. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului pentru furnizarea şi utilizarea energiei electrice, nr. 1194 din 22 noiembrie 2005, Monitorul Oficial nr. 168–171 din 2005. 204

Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea nomenclatoarelor serviciilor cu plată prestate de către Ministerul Culturii şi instituţiile subordonate, nr. 1311 din 12 decembrie 2005, Monitorul Oficial nr. 172–175 din 2005. Hotărîrea Guvernului cu privire la instituirea Consiliului coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor, nr. 773 din 6 iulie 2006, Monitorul Oficial nr. 112–115/850 din 21 iulie 2006. Hotărîrea Guvernului cu privire la unele măsuri de protecţie a consumatorilor, nr. 883 din 2 august 2006, Monitorul Oficial nr. 131–133/966 din 18 august 2006. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Strategiei Naţionale în domeniul protecţiei consumatorilor pentru perioada 2008–2012, nr. 5 din 14 ianuarie 2008, Monitorul Oficial nr. 14–15/76 din 22 ianuarie 2008. Hotărîrea Guvernului privind tarifele pentru energia electrică, nr. 365 din 14 ianuarie 2010, Monitorul Oficial nr. 5–7/17 din 19 ianuarie 2010. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Planului de activitate al Guvernului pentru anul 2010, nr. 194 din 18 martie 2010, Monitorul Oficial nr. 39–40/253 din 23 martie 2010. Hotărîrea Guvernului privind tarifele pentru gazelle naturale, nr. 376 din 14 mai 2010, Monitorul Oficial nr. 75–77/292 din 18 mai 2010.

LEGISLAŢIA UE
Versiune consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona, JO C 115 din 9 Mai 2008. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2010/C 83/02). Regulamentul (CEE) nr. 2299/89 al Consiliului din 24 iulie 1989 de stabilire a unui cod de conduită pentru sistemele informatizate de rezervare cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) Nr. 3089/93 al Consiliului din 29 octombrie 1993 şi Regulamentul (CE) Nr. 323/1999 al Consiliului din 8 februarie 1999 de stabilire a unui cod de conduită pentru sistemele informatizate de rezervare (CRSs), JO L 40 of 13 februarie 1999. Regulamentul (CE) nr. 295/91al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare. A fost abrogat şi înlocuit în 2005 de Regulamentul (CEE) nr. 261/2004. Regulamentul CE) nr. 2409/92 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 septembrie 2008 privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene în Comunitate. A fost abrogat şi înlocuit în 2008 de Regulamentul (CEE) nr. 1008/2008. Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a 205

pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau întîrzierii prelungite a zborurilor, JO L 46 din 17 februarie 2004. Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului („Regulamentul privind cooperarea în materie de protecţie a consumatorului”), JO L 364 din 9 decembrie 2004. Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91, JO L 189 din 20 iulie 2007. Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă, JO L 199 din 31 iulie 2007. Regulamentul CE) nr. 1008/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 septembrie 2008 privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene în Comunitate, JO L 293 din 31 octombrie 2008. Regulamentul (CE) nr. 1272/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 decembrie 2008 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi a amestecurilor, de modificare şi de abrogare a Directivelor 67/548/CEE şi 1999/45/CE, precum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1907/2006, JO L 353 din 31 decembrie 2008. Regulamentul (CE) nr. 1223/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind produsele cosmetice, JO L 342 din 22 decembrie 2009. Regulamentul (CE) nr. 66/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind eticheta UE ecologică, JO L 27 din 30 ianuarie 2010. Directiva Consiliului 75/106/CEE din 19 decembrie 1974 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la preambalarea, în funcţie de volum, a unor lichide preambalate JO L 42 din 15 februarie 1975; înlocuită de Directiva 2007/45/CE. Directiva Consiliului 76/211/CEE din 20 ianuarie 1976 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la preambalarea, în funcţie de masă sau volum, a anumitor produse preambalate, JO L 46 din 21 februarie 1976 modificată de Directiva Comisiei 78/891/ EEC din 28 septembrie 1978, JO L 311 din 4 noiembrie 1978. Aceasta este înlocuită acum de Directiva 2007/45/CE. Directiva Consiliului 76/768/CEE din 27 iulie 1976 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la produsele cosmetice, JO L 262 din 27 septembrie 1976 modificată şi înlocuită acum de Regulamentul (CE) nr. 1223/2009 care se va aplica din 2013. Directiva Consiliului 84/450/CEE din 10 septembrie 1984 de apropiere a actelor cu putere 206

de lege şi a actelor administrative din statele membre cu privire la publicitatea înşelătoare, JO L 250 din 19 septembrie 1984 modificată cu scopul de a include publicitatea comparativă prin Directiva Parlamentului European şi Consiliului 97/55/CE din 6 octombrie 1997, JO L 290, 23 octombrie 1997. Directiva Consiliului 85/374/CEE din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect, JO L 210 din 7 august 1985. Directiva Consiliului 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale, JO 372 din 31 decembrie 1985. Directiva Consiliului 87/357/CEE din 25 iunie 1987 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la produsele care, nefiind ceea ce par a fi, pot pune în pericol sănătatea sau siguranţa consumatorilor, JO L 192 din 11 iulie 1987. Directiva Consiliului 88/314/CEE din 7 iunie 1988 privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor nealimentare, JO L 142 din 9 iunie 1988, modificată mai tîrziu de Directiva Consiliului 95/58/EC din 29 noiembrie 1995, JO L 299 din 12 decembrie 1995, acum, de asemenea, acoperită de Directiva 98/6/EC. Directiva Consiliului 89/108/CEE din 21 decembrie 1988 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la alimentele congelate rapid destinate consumului uman, JO L 40 din 11 februarie 1989 modificată (Versiunea consolidată în JO L 108 din 12 decembrie 2008). Directiva Consiliului 90/314/CEE din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite, JO L 158 din 23 iunie 1990. Directiva Consiliului 90/496/CEE din 24 septembrie 1990 privind indicarea valorii nutritive pe etichetele produselor alimentare, JO L 276 din 6 octombrie 1990 cu modificările ulterioare pînă în 2008. Directiva Consiliului 92/27/CEE din 31 martie 1992 privind etichetarea produselor medicamentoase de uz uman şi prospectele din ambalaje, JO L 113, 30 aprilie 1992 în prezent abrogată şi actualizată prin Directiva 2001/83/EC . Directiva Consiliului 92/59/CEE din 29 iunie 1992 privind siguranţa generală a produselor, JO L 228 din 11 august 1992. Directiva 92/75/CEE a Consiliului din 22 septembrie 1992 privind indicarea, prin etichetare şi informaţii standard despre produs, a consumului de energie şi de alte resurse la aparatele de uz casnic, JO L 297, 13 octombrie 1992 (Acum reformată ca Directiva 2010/30/EU). Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, JO L 95 din 21 aprilie 1993. 207

Directiva 94/11/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 martie 1994 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre referitoare la etichetarea materialelor folosite la producerea principalelor componente ale articolelor de încălţăminte destinate vînzării către consumatorii finali, JO L 100, 19 aprilie 1994 şi JO L 47, 24 februarie 1996 modificat de Directiva Consiliului 2006/96/CE din 20 noiembrie 2006, JO L 363 din 20 decembrie 2006. Directiva 94/47/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 octombrie 1994 privind protecţia dobînditorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte ale contractelor privind dobîndirea dreptului de folosinţă pe durată limitată a bunurilor imobile, JO L 280 din 29 octombrie 1994 (abrogată de Directiva 2008/122/EC). Directiva nr. 96/74/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind denumirile textilelor, JO L 32 din 3 februarie 1997; înlocuită de Directiva 2008/121/CE. Directiva 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la distanţă — Declaraţia Consiliului şi Parlamentului articolul 6 (1) — Declaraţia Comisiei articolul 3 (1), primul alineat, JO L 144 din 4 iunie 1997. Directiva 98/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1988 privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor, JO L 80 din 18 martie 1998. Directiva 98/27/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 1998 privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor, JO L 166 din 11 iunie 1998. Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe, JO L 171 din 7 iulie 1999. Directiva 1999/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 1999 privind disponibilitatea informaţiilor cu privire la consumul de carburant şi emisiile de CO2 destinate consumatorilor la comercializarea autoturismelor noi, JO L 12 din 18 decembrie 1999. Directiva 2000/13/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 martie 2000 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la etichetarea şi prezentarea produselor alimentare, precum şi la publicitatea acestora, JO L 109 din 6 mai 2000, cu modificările pînă în 2007. Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman, JO L 311 din 28 noiembrie 2001. 208

Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranţa generală a produselor, JO L 11 din 15 ianuarie 2002. Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanţă a serviciilor financiare de consum şi de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului şi a Directivelor 97/7/CE şi 98/27/CE, JO L 271 din 9 Octombrie 2002. Directiva 2002/92/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 decembrie 2002 privind intermedierea de asigurări, JO L 9 din 15 ianuarie 2003. Directiva 2003/54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică şi de abrogare a Directivei 96/92/CE — Declaraţiile au fost făcute în ceea ce priveşte activităţile de dezafectare şi gestionare a deşeurilor, JO L 176 din 15 iulie 2003. Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori şi de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE şi 2002/65/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”), JO L 149 din 11 iunie 2005. Directiva 2006/114/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind publicitatea înşelătoare şi comparativă, JO L 376 din 27 decembrie 2006. Directiva 2007/45/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a normelor privind cantităţile nominale ale produselor preambalate, de abrogare a Directivelor 75/106/CEE şi 80/232/CEE ale Consiliului, şi de modificare a Directivei 76/211/CEE a Consiliului, JO L 247 din 21 septembrie 2007. Rectificare la Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind serviciile de plată în cadrul pieţei interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/ CE, 2005/60/CE şi 2006/48/CE şi de abrogare a Directivei 97/5/CE, JO L 319 din 5 mai 2007. Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (de apropiere a legilor, regulamentelor şi a actelor administrative ale Statelor Membre privind creditul de consum), JO L 11 din 15 ianuarie 2008. Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, JO L 136 din 24 mai 2008. Directiva 2008/121/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind denumirile textilelor, JO L 19 din 23 ianuarie 2009. 209

Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanţă cu drept de folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revînzare şi de schimb, JO L 33 din 3 februarie 2009. Directiva 2010/30/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 2010 privind indicarea, prin etichetare şi informaţii standard despre produs, a consumului de energie şi de alte resurse al produselor cu impact energetic, JO L 153 din 18 iunie 2010. Decizia nr. 768/2008/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 iulie 2008 privind un cadru comun pentru comercializarea produselor şi de abrogare a Deciziei 93/465/CEE a Consiliului. Directiva Comisiei 87/250/CEE din 15 aprilie 1987 privind menţionarea tăriei alcoolice în volume în etichetarea băuturilor alcoolice destinate consumatorului final, JO L 113, 30 aprilie 1987. Decizia Comisiei din 11 mai 2006 de obligare a statelor membre să adopte măsuri prin care să se asigure că nu se pot introduce pe piaţă decît brichete cu caracteristici de siguranţă pentru copii şi să interzică introducerea pe piaţă a brichetelor fantezie, JO L 198 din 20 iulie 2006 Decizia Comisiei 2009/251/CE din 17 martie 2009 prin care se solicită statelor membre să se asigure că produsele care conţin produsul biocid dimetil fumarat nu sînt introduse sau puse la dispoziţie pe piaţă, JO L 74 din 20 martie 2009. Recomandarea Comisiei 98/257/CE din 30 martie 1998 privind principiile aplicabile organismelor responsabile pentru soluţionarea extrejudiciară a litigiilor consumatorilor, JO L 115 din 17 aprilie 1998. Recomandarea Comisiei 2001/310/CE din 4 aprilie 2001 privind principiile aplicabile organismelor extrajudiciare implicate în soluţionarea consensulă a litigiilor consumatorilor, JO L 109 din 19 aprilie 2001. Proiect de legislaţie Propunere de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind drepturile consuumatorilor (COM/2008/0614 final).

CAZURI UE
Caz C–168/00: Simone Leitner c/ TUI Deutschland GmbH&co. KG, [2002] ECR I–02631 Caz C–183/00: María Victoria González Sánchez c/ Medicina Asturiana SA, [2002] ECR I–3901. 210

Caz C–168/05: Elisa María Mostaza Claro c/ Centro Móvil Milenium SL, [2006] ECR I–10421. Caz C–429/05: Max Rampion, Marie-Jeanne Godard Rampion c/Franfinance SA, K par K SAS, [2007] ECR I- 8017. Caz C–404/06: Quelle AG c/ Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände, [2008] ECR I–2685. Caz C–243/08: Pannon GSM Zrt. c/ Erzsébet Sustikné Gyorfi, [2009], neraportat încă. Caz C–40/08: Asturcom Telecomunicaciones SL c/ Cristina Rodríguez Nogueira, [2009] neraportat încă. Caz C–358/08: Aventis Pasteur SA c. OB, [2009], neraportat încă. Caz C–227/08: Eva Martín c/ EDP Editores SL [2009] neraportat încă. Caz C–304/08: Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs eV c/ Plus Warenhandelsgesellschaft mbH, Judgment of 14 January 2010 neraportat încă. Caz C–511/08: Handelsgesellschaft Heinrich Heine GmbH c/ Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfale, Judgment of 15 April 2010, neraportat încă. Caz C–220/98 (from 13.1.2000) — Estée Lauder Cosmetics GmbH & Co. OHG contro Lancaster Group GmbH [2000] ECR I–00117.

211

Anexa 4: Propunere pentru o nouă structură a Legii prvind Protecţia Consumatorilor din 2003 Capitolul I (Dispoziţii GENERALE)
Dispoziţii generale în domeniul protecţiei consumatorilor, cum ar fi lista termenilor utilizaţi, drepturile fundamentale ale consumatorilor.

Capitolul II (PROTECŢIA VIEŢII, SăNăTăŢII, EREDITăŢII ŞI SECURITăŢII CONSUMATORILOR )
Pricipii generale în domeniul siguranţei produsului, producţiei, importului, conservării, ambalării, etichetarea, transportului, depozitării, vînzării produselor; obligaţiile producătorului, vînzătorului, furnizorului şi ale agentului ( produse de larg consum). După, pentru detalii în continuare Capitol se va referi la „Pachetele de legi pe domenii”: în acest caz, se vor face referire la „Legea privind securitatea produsului” şi la „Legea privind contractile încheiate cu consumatorii”( îpentru partea referitoare la garanţia produselor vîndute).

Capitolul III (PROTECŢIA INTERESULUI ECONOMIC AL CONSUMATORILOR)
Dispoziţii generale din domeniul controlului calităţii produselor/serviciilor, încheierea contractelor, vînzarea bunurilor şi garanţiile oferite şi compensarea pagubelor. Pentru mai mute detalii capitolul se va referi la “pechetele de legi din domeniu”: în acest caz, referinţele se vor face la „Legea privind încheierea contractelor cu consumatorii”.

Capitolul IV (PREVEDERI SPECIfICE PENTRU fURNIZAREA SERVICIILOR)
Principii generale privind obligaţiile furnizorului referitor la furnizarea serviciilor. Pentru mai mute detalii capitolul se va referi la “pechetele de legi din domeniu”: în acest caz, referinţele se vor face la „Legea privind încheierea contractelor cu consumatorii”.

Capitolul V (INfORMAREA CONSUMATORILOR)
Principii generale privind obligaţiile anteprenorilor de a informa consumatorii. Pentru mai mute detalii capitolul se va referi la “pechetele de legi din domeniu”: în acest caz, referinţele se vor face la „Legea privind marketingul şi informarea privind drepturile consumatorilor”.

212

Capitolul VI (ORGANISME AUTORIZATE PENTRU PROTECŢIA DREPTURILOR CONSUMATORILOR)
Principii generale privind organismele instituţionale responsabile de protecţiea consumatorilor şi organizaţiile de consumatori. Pentru mai mute detalii capitolul se va referi la “pechetele de legi din domeniu”: în acest caz, referinţele se vor face la “Legea privind împuternicirile consumatorilor”.

Capitolul VII (RECLAMAŢII ŞI SANCŢIUNI)
Principii generale privind reclamaţiile consumatorilor. Pentru mai mute detalii capitolul se va referi la “pechetele de legi din domeniu”: în acest caz, referinţele se vor face la “Legea privind împuternicirile consumatorilor”.

Capitolul VIII (DISPOZIŢII fINALE)
Dispoziţii finale şi anumite indicaţii, în scopul de a clarifica abordarea sistemului şi pentru a evita problemele de coordonare cu alte măsuri care, de asemenea, stabilesc anumite norme în domeniul protecţiei consumatorilor.

213

Anexa 5: Structura propusă pentru “pachetul de legi privind contractele încheiate cu consumatorii” CAPITOLUL I
Contractele încheiate cu consumatorii în general

CAPITOLUL II
Creditele de consum

CAPITOLUL III
Contractul negociat în afara spaţiilor comerciale

CAPITOLUL IV
Vînzările la distanţă

CAPITOLUL V
Vînzările la distanţă a serviciilor financiare

CAPITOLUL VI
Comerţul electronic

CAPITOLUL VII
Serviciile turistice

CAPITOLUL VIII
Contractele privind folosirea pe un termen limită (time-share)

CAPITOLUL IX
Serviciile publice

CAPITOLUL X
Acţiunile de încetare

214

Annex 6: BIBLIOGRAFIE CăRŢI
ALPA-CAPILLI (a cura di), Lezioni di diritto privato europeo, Padova 2007. ALPA-LEVI (a cura di), I diritti dei consumatori e degli utenti, Milano, 2001. ALPA-PATTI (a cura di), Clausole vessatorie nei contratti del consumatore, Milano, 2003. BUONOCORE-LUMINOSO (a cura di), Codice della vendita, Milano, 2005. CAFAGGI, MICKLITZ, New Frontiers of Consumer Protection, Intersentia, Antwerp, 2009. CAPILLI (a cura di), Casi scelti in tema di diritto privato europeo, Padova, 2005. CARINGELLA-DE MARZO (a cura di), I contratti dei consumatori, Torino, 2007. CHIRELSTEIN, Concepts and Case Analysis in the Law of Contracts, New York, 2010. CONSUMER FEDERATION OF AMERICA, National Association of Consumer Agency Administrators and North American Consumer Protection Investigators: “2009 Consumer Complaint Survey”, July 2010 CSERES, Competition Law and Consumer Protection, Kluwer, 2005. DE CRISTOFARO (a cura di), La nuova disciplina europea del credito al consumo. La direttiva 2008/48/Ce relativa ai contratti di credito dei consumatori e il diritto italiano, Torino, 2009. DE CRISTOFARO (a cura di), Pratiche commerciali scorrette e codice del consumo, Torino, 2008. DONA, Il Codice del Consumo regole e significati, Torino, 2005. DONA, Pubblicità, pratiche commerciali e contratti nel Codice del Consumo, Torino, 2008. FINLAY, Consumer Credit Fundamentals, Basingstoke, 2009. GABRIELLI-MINERVINI, a cura di, I contratti dei consumatori, Torino, 2005. GAGLIARDI, Pratiche commerciali scorrette, Torino, 2009. GRUNDMANN, Constitutional Values and European Contract Law, Kluwer, 2008. GUERINONI, Pratiche commerciali scorrette. Fattispecie e rimedi, Milano, 2010. 215

KUNZ-CHOMSKY, Contracts: A Contemporary Approach [With 12-Month Access], Eagan, 2010. HOWELLS, WILHELMSSON, EC Consumer Law, Aldershot: Dartmouth 1997. HOWELLS. RAMSAY, WILHELMSSON & KRAFT (Eds), Handbook of Research on International Consumer Law, Edward Elgar Publishing, April 2010. LIPARI (a cura di), Trattato di diritto privato europeo, Padova, 2003. MAZZAMUTO (a cura di), Il contratto e le tutele. Prospettive di diritto europeo, Torino, 2002. MICKLITZ, REICH, ROTT, Understanding EU Consumer Law, Intersentia, Antwerp 2008. MINERVINI-ROSSI CARLEO (a cura di), Le pratiche commerciali sleali. Direttiva comunitaria ed ordinamento italiano, Milano, 2007. MOODY et. al: “Agriculture and Food Law and Policy — Law Approximation to EU Standards in the Republic of Moldova“, Chisinau, July 2010. PARRY (Ed.), The Yearbook of Consumer Law, 2009, Ashgate Publishing 2008. SARZANA DI SANT’IPPOLITO, I contratti di Internet e del commercio elettronico, Milano, 2001. SCHULTE-NOLKE, TWIGG-FLESNER & EBERS (Eds), EC Consumer Law Compendium (The Consumer Acquis and its transposition in the Member States), European Law Publishers, 2008. SCHULTE-NÖLKE, Perspectives for European Consumer Law: Towards a Directive on Consumer Rights and Beyond, European law publishers, 2010. STUART and MATEUS: “Competition Law and Policy — Law Approximation to EU standards in the Republic of Moldova”, Chisinau, December 2009. TWIGG-FLESNER (Ed.), The Yearbook of Consumer Law, 2008, Ashgate Publishing, 2007. TWIGG-FLESNER, The Europeanisation of Contract Law, Taylor and Francis, 2008. UK House of Lords, Protecting the Consumers of Timeshare Products: 3rd Report of Session 2007–08 — Report with Evidence, HM Stationery Office, 2007. WHEATLEY: “Technical Standards and Quality Infrastructure Law and Policy — Law Approximation to EU Standards in the Republic of Moldova“, Chisinau, September 2010. WILMOT-SMITH QC, Construction Contract: Law e Practice, New York, 2010. 216

ARTICOLE
CARBONE, La corte CE condanna l’Italia: l’art. 1469-sexies non tutela il consumatore se la clausola abusiva è raccomandata ma non utilizzata, in Corr. Giur., 2002, 302–310. CONTI, La corte CE a tutto campo sulla nozione di consumatore e sulla portata della Dir. 93/13/CEE in tema di clausole abusive, CGCE sez. V 10 maggio 2001, in Corr. giur., 2002, 448–453. DONA, Consumatori a metà tra pubblicità e prodotto reale, in Dike, 5/2002, 163. HONDIUS, The Notion of Consumer: European Union versus Member States, Sydney Law Review, 2006 5, 89. HONDIUS, The Protection of the Weak Party, JCP Journal of Consumer Policy, 2007, Vol. 27, p. 250. PARDOLESI, Clausole abusive (nei contratti dei consumatori): una direttiva abusata?, in Foro Italiano, 1994, V, 137 VICKERS: “Economics for consumer policy”, British Academy Keynes Lecture 29 October 2003.

Documente oficiale ale Republicii Moldova
“Prezentare generală a implementării Planului de acţiuni UE-Moldova, (Februarie 2005 — Noiembrie 2007)” Ministerul Afacerilor Externe şi integrării în UE, Decembrie 2007. “Strategia naţională a Replubicii Moldova în domeniul protecţiei consumatorului pentru perioada 2008–2012”, aprobat prin Hotărîrea de Guvern nr.5 din 14 ianuarie 2008, Monitorul Oficial Nr. 14–15/76 din 22 ianuarie 2008 “Relansăm Moldova — Priorităţi de dezvoltare pe termen mediu”, Guvernul Republicii Moldova, 24 martie 2010. “Metodologia privind armonizarea legislaţiei comunitare”, Centrul de armonizare legislativă a Ministerului de Justiţie, Chişinău, 2010. Biroul Naţional de Statistică a Republicii Moldova: “Moldova în cifre 2010”.

Documente UE
Comisia Europeană: “Cartea Albă privind pregătirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în piaţa internă a Uniunii Europene”, COM 95 (163) Final din 10 mai 1995. Comisia Europeană: Comunicare a Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European privind punerea în aplicare a Directivei 1997/7/CE a 217

Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind “Protecţia consumatorilor în cazul contractelor la distanţă”, COM/2006/0514 final, accesibil la: http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:52006DC0514:EN:NOT Comisia Europeană: Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European privind punerea în aplicare a Directivei 1998/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 privind protecţia consumatorilor prin indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor, Bruxelles, 21 iunie 2006 COM(2006) 325 final (http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/price_ind/comm_21062006_en.pdf) Comisia Europeană: “Studiu privind vînzarea din uşă în uşă (door to door selling), vînzarea piramidală, multi level marketing”, (Micklitz et. Al) Bruxelles, 1999, în două volume, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/door_sell/sur10_en.htm Comisia Europeană: Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European privind punerea în aplicare a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 mai 1999 privind “Anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum şi garanţii conexe, inclusiv analiza argumentelor privind introducerea răspunderii juridice directe a producătorilor”, Bruxelles, 24 April 2007, COM (2007) 210 final, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/guarantees/CSD_2007_EN_final.pdf Comisia Europeană: “Raportul Comisiei privind punerea în aplicare a Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind Clauze contractuale abuzive în contractele cu consumatorii”, Bruxelles, 27 April 2000 COM(2000) 248 final, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/unf_cont_terms/uct03_en.pdf Comisia Europeană: Document de lucru al serviciilor Comisiei — “Politica de vecinătate europeană, Raportul de ţară — Moldova”, SEC (2004) 567 of 12 May 2004, COM (2004) 373 Final. Comisia Europeană: Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European — “Legislaţia contractului european şi revizuirea acquis-ului:calea de urmat”, COM/2004/0651 final, accesibil la: http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:52004DC0651:EN:HTML Comisia Europeană: Comunicare a Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor, “Cetăţeni sănătoşi, mai siguri şi mai încrezători: o Strategie de sănătatei şi de protecţie a consumatorilor”. Propunere de Decizie a Parlamentului European şi a Consiliului de stabilire a Programului de acţiune comunitar în domeniul sănătăţii şi protecţiei consumatorului 2007–2013, Bruxelles, 6 aprilie 2005, COM (2005) 115 final, 2005/0042 (COD). Document de lucru informal al Comisiei Europene: “Ghidul principalelor structuri administrative necesare pentru implementarea aquis-ului”, Mai 2005. 218

Comisia Europeană: Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European privind punerea în aplicare a Directivei 1998/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 privind “Protecţia consumatorilor în indicarea preţurilor produselor oferite consumatorilor”, Bruxelles, 21 iunie 2006, COM(2006) 325 final, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/price_ind/comm_21062006_en.pdf Comisia Europeană: Comunicare a Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European, “Strategia UE privind politica consumatorilor 2007– 2013”, Bruxelles, 13 martie 2007 — COM(2007) 99 final, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/overview/cons_policy/doc/EN_99.pdf Comisia Europeană: “Documentul de lucru privind revizuirea Directivei 85/577/EEC privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale (Directiva privind vînzările la domiciliul clientului)”, 2007 accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/door_sell/doorstepselling_discussionpaper.pdf Comisia Europeană: Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European privind punerea în aplicare a Directivei 1999/44/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe, inclusive analiza pentru introducerea răspunderii juridice directe a producătorilor, COM (2007) final din 24 aprilie 2007. Comisia Europeană: Documentul de lucru al serviciilor Comisiei care însoţeşte Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliul: “Implementarea politicii europene de vecinătate în 2007, Raportul progreselor Republicii Moldova”, SEC(2008) 399 din 8 aprilie 2008. Comisia Europeană: Propunere de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind drepturile consumatorilor Bruxelles, 8 octombrie 2008, COM/2008/0614 final — COD 2008/0196, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/comm pdf com_2008_0614_F_EN_Proposition de Directive.pdf Comisia Europeană: “Cartea verde privind compensaţiile colective pentru consumatori”, Bruxelles, 27 noiembrie 2008, COM(2008) 794 final, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/redress_cons/greenpaper_en.pdf Comisia Europeană: “Raport al Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European din 14 ianuarie 2009 privind implementarea Directivei 2001/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranţa generală a produselor”, Bruxelles, 14 ianuarie 2009, COM(2008) 905 final, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/safety/prod_legis/docs/report_impl_gpsd_en.pdf ECCG: “Avizul pentru Cartea verde a Comisiei privind compensaţiile colective pentru con219

sumatori”, Bruxelles, 27 februarie 2009, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/empowerment/docs/20090227eccg_opinion.pdf Comisia Europeană: Documentul de lucru al serviciilor Comisiei care însoţeşte Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliul: “Implementarea politicii europene de vecinătate în 2008, Raportul progreselor Republicii Moldova”, SEC(2009) 514/2 din 23 aprilie 2009. Comisia Europeană: Documentul de lucru al serviciilor Comisiei privind “Urmărirea tabloului de bord al pieţelor de consum în domeniul serviciilor financiare cu amănuntul”, Bruxelles, 22 septembrie 2009 SEC(2009) 1251 final, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/swd_retail_fin_services_en.pdf ECCG: “Avizul pentru propunerea de Directivă a Comisiei privind drepturile consumatorilor”, Bruxelles, 6 octombrie 2009, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/empowerment/docs/20091006eccg_opinion.pdf Comisia Europeană: “Studiu asupra prejudicierea consumatorilor în zona pachetelor dinamice”, London Economics, noiembrie 2009, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/study_consumer_detriment_dyna_packages_ en.pdf Comisia Europeană (DG SANCO): “Studiu privind utilizarea alternativelor de soluţionare a litigiilor în Uniunea Europeană”, Civic Consulting of the Consumer Policy Evaluation Consortium, Bruxelles 2009 accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/redress_cons/adr_study.pdf Comisia Europeană: Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European, “Revizuirea Directivei(2002/65/EC) de comercializare la distanţă a serviciilor financiare de consum”, Bruxelles, 20 noiembrie 2009 COM(2009) 626 final, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/com_review_distance_mark_cfsd_en.pdf Comisia Europeană: : Documentul de lucru al serviciilor Comisiei — “Recomandări privind implementarea/aplicarea Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale”, Bruxelles, 3 decembrie 2009, SEC(2009) 1666, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/Guidance_UCP_Directive_en.pdf Comisia Europeană: Documentul de lucru al serviciilor Comisiei care însoţeşte comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliul: “Implementarea politicii europene de vecinătate în 2009, Raportul progreselor Republicii Moldova, SEC (2010) 523 din 12 mai 2010. Comisia Europeană: “Cartea Verde a Comisiei cu privire la opţiunile de politică pentru realizarea de progrese comune în direcţia unui drept contractual european pentru consumatori si întreprinderi”, Bruxelles, 1 iulie 2010, COM(2010)348 final, accesibil la: 220

http://ec.europa.eu/justice_home/news/consulting_public/0052/consultation_questionaire_en.pdf Comisia Europeană: “EUROPA 2020 — o strategie de creştere inteligentăt, durabilă şi incluzivă”, (COM/2010/2020 final). Comisia Europeană: “Tabloul de bord al pieţei de consum”, accesibil la: http://ec.europa.eu/consumers/strategy/facts_en.htm Comisia Europeană: “Studiu asupra prejudicierea consumatorilor în zona pachetelor dinamice “ http://ec.europa.eu/consumers/rights/docs/study_consumer_detriment_dyna_packages_ en.pdf Comisia Europeană: Documentul de lucru privind revizuirea Directivei 85/577/EEC privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale (Directiva privind vînzările la domiciliul clientului) http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/door_sell/doorstepselling_discussionpaper.pdf

Alte Documente
Banca Mondială: “Indicatorii mondiali de dezvoltare pentru anul 2008”. Banca Mondială: “Strategia de asistenţă a ţării, 2008”.

221

222

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful