Maitreyi

De Mircea Eliade

Roman al experienţei

Mircea Eliade, “o incandescenta de prima marime”, un spirit

enciclopedic, unul dintre “les porteus de feu”, a lasat o opera de
poligraf, rod al unei traiectorii biografice si culturale ce uneste
Bucuresti-Calcutta-Lisabona Paris-Chicago. “Apartin unei traditii
cultural care nu accepta incompatibilitatea dintre investigarea
stiintifica si activitatea literara”, marturiseste cu mandrie Mircea
Eliade in discursul inaugural al Academiei belgiene, la 17 ferbruatie
1977 1).-(Bulletin de 1’ Academie Royale de Langue et Litterature
Francaise, Tome LIV, nr. 1). Beletristica, pe care n-a considerat-o “un
auxiliary al eruditiei” s-a imbogatit cu remarcablie nuvele , romane,
povestiri si eseuri, toate scrise in limba romana , ca omagiu adus
Moldovei si Olteniei, parintilor lui, adus poporului . In 1933, cand
publica Maitreyi (Ed. Nat. Buc.), Mircea Eliade era deja celebru (desi
avea doar 26 de ani): scrisese interesante eseuri, studiase in India,
calatorise si-i intalnise pe Papini, Panzni, Gentile. Romanul e “o
capodobera a ciclului indian” ce cuprinde volumele Isabel si apele
diavolului (1930), India (1934), Santier (1935), Secretul doctorului
Honigberger (1940) si Nopti la Serampore (1940). Intre acestea,
Maitreyi este o experienta morala si un roman care “a sporit cu unul
din seria miturilor umanitatii”. 2).-(Perpessicius, Op. vol.IV, Minerva,
Buc. 1973, pag. 177-178). Protagonistii sunt: misterioasa indianca
Maitreyi (personaj real, fiica a lui Surendranath Dasgupta, cel mai
mare filosof indian) si inginerul european Allan (alias Mircea Eliade,
care o cunoaste in perioada studiilor in India, 1928-1931). Povestea
lor (cu elemente autobiografice) este “o monografie a turburarii”. 3).-
(I. Lotreanu, Introducere in opera lui Mircea Eliade, Minerva,
1980, pag.138-140 si urm.) desfasurata de-a lungul a 15 capitole.
Stilul este original, subordonat autenticului, imbinand jurnalul,
corespondenta, eseul, reportajul si povestirea la persoana I a unor
amintiri ale eroului. Mitul fecioarei bengaleze se constituie treptat si
dramatic, incepand cu primele capitol unde notatiile din jnurnal,
lapidare si reci sunt completate cu amintirile eroului. Astfel, pe Allan
Maitreyi nu-l atrage initial, cand o gaseste chiar urata, “cu ochii ei
prea mari si prea negri, cu buzele carnoase, cu sanii puternici de
fecioara bengaleza, crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt”. 4)-
(Mircea Eliade, Maitreyi, Nunta in cer, EPL 1969, pag.3 Stud.introd.
de D. Micu). Devine apoi curios:”Caci nu izbuteam sa inteleg ce taina
ascunde faptura aceasta”. O urmareste tot mai atent si in diferite
ipostaze, mai ales dup ace va locui in cartierul Bhowanipore, in casa
ing. Narenda Sen, protectorul lui si tatal fetei, la invitatia acestuia.
Curand apare si dilema lui sufleteasca marcata, pe de o parte, de ispita
catre izvorul unei vieti necunoscute vreunui european si, pe de alta
parte, revoltata contra “conspiratiei” tesute in umbra de catre tata, ca
sa-l sechestreze pentru motive ce lui ii scapa deocamdata. “Il vedea
azi, il vede maine.” Maitreyi simte nevoia sa i se confeseze facand-o
indirect prin opinii pe marginea literaturii, culturii si civilizatiei
indiene. Concomitent Allan descopera pasiunea ei pentru Swinburne,
Sakuntala, Valery, Whitam, Papini, ceea ce o face tot mai
fermecatoare. Dar nu poate sa n-o antipatizeze alteori (poate dintr-un
orgoliu masculin) pentru faptul ca scrie versuri, cu geniu chiar, cum
apreciaza elita Calcuttei. Allan se simte tot mai tulburat de aceasta
“terra incognita”: “Ma ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat si
fascinate in viata ei”, dar eroul rezista deocamdata. Cu luciditate
constata: “Fara indoiala e cea mai talentata si enigmatica fata din cate
am cunoscut, dare u pur si simplu nu pot fi casatorit”. “Lupta” muta
dintre cei doi indragostiti se inscrie pe o curba evolutiva, adancind si
dualitatea sentimentelor lui pe scara tulburarii. Allan o invata pe
Maitreyi franceza si invata de la ea bengaleza, schimba autografe pe
carti si reviste, isi viziteaza reciproc camerele, isi spun istorisiri
insinuante, rad si plang. Vorbesc despre casatoria indiana. Eroul are
ocazia chiar sa participle efectiv la una, cea a lui Manu cu Lilu.
Tulburarea creste alimentata de idila, de prietenie, de explozii
temperamentale si intamplarii norocoase. Este hotarat sa renunte la
celibat.Tulburele joc al iubirii indiene inainteaza, complicandu-se prin
noi experiente rememorate de Allan, deoarece jurnalul este incapabil
sa redea temperature incandesceta a trairilor. Una din aceste
experiente e cunoscuta de erou intr-o seara pe veranda casei, intr-un
ceremonial al atingerii picioarelor goale. Jocul prieteniilor si al
voluptatii cu un inefabil cunoscut numai indienilor este insusit
magistral si de europeanul Allan, ca o beatitudine a simturilor. El
devine, astfel fericitul partener al Maitreyei-devi. In celebra fiica a
Indiei coexista deci nevinovatia virginala si rafinamentul iubirii
patimase, copila de 16 ani, de o inocenta primitive ce traieste bucuria
misterioasa a pomului ei numit “7 frnze”, dar si eruditia care tine
conferinte profunde, apreciate de un auditoriu elevat. Toate acestea
alcatuiesc un univers derutant, misterios si periculos pentru de 23 de
ani, care vine dintr-o alta lume, cu o alta cultura si civilizatie.

Punctul culminant al legaturii lor nu este departe. Una dintre cele

mai coplesitoare ofrande depuse de Maitreyi pe altarul sentimentelor
ei pentru Allan ni-l apropie. Este vorba despre povestea incitanta a
tinerei, o poveste in care se amesteca veneratia si iubirea filial pentru
guru-ul ei, Robi Thakkur (alias Rabindranath Tagore), de la care
primise acea manta aparatoare de pacate si protectoare a destinului ei.
Odata cu aceasta destainuire, Maitreyi ii “preda” lui Allan si cutia din
lemn in care se pastrase insemnele amintirii: o suvita din parul lui alb,
parfumata si carliontata. Din moment si prin aceste gesture tanara ii
daruieste iubitului prezebtul ei “purificat” prin rupture de trecut.
Inaitand in roman, se observa starea de dezorientare a eroului, care
atinge cote imposibil de suportat. Astfel, tocmai cand se hotaraste s-o
ceara in casatorie, facand oficiala legatura dintre ei, cu convingerea ca
momentul era asteptat de intreaga familie, apare un nou motiv al
derutei si tulburarii lui. Anume Maitreyi, aceasta Julieta din…
Bhowanipore, il roaga disperata: “Lor sa nu le spui… n-au sa
primeasca niciodata sa fiu sotia ta… Nu stii ca noi te iubim altfel… ca
ei te iubesc altfel si eu ar trebui sa te iubesc tot asa,nu cum te iubesc
acum… Trebuia sa te iubesc tot timpul, de la inceput, ca un frate”.
Eroul este un aluat pe care tocmai primejdia il isca si-l intareste.
Refuzul acesta posibil al familiei ii revitalizeaza sentimentele, facand
loc unei veneratii pe care altadata n-ar fi marturisit-o (dintr-un orgoliu
european): “Cat de complicat ii era sufletul! Intelegeam o data ca
simpli, naive si clari suntem noi, civilizatii. Ca oamenii acestia…
ascund fiecare o istorie, o mitologie peste putinta de strabatut, ca ei
sunt stufosi si adanci, complicati si neintelesi”. Ca ofranda adusa
iubitei lui, tarii si religiei ei, in acelasi timp, o treapta necesara spre
acceptarea lui in aceasta familie cu stravechi legi orientale, apare
hotararea lui Allan de trecerea la hinduism. In acelasi timp, Maitreyi,
temandu-se de karma, pentru ca risipeste roua dragostei lor si strica
oranduiala lumii, ii dezvaluie conceptia ei de fiica a Indiei, despre
iubire. Faptul demonstreaza ca ea se angajeaza in infruntarea
primejdioasa a tatalui si a intregii familii, ramanand devotata doar
legii sfinte a implinirii cuplului prin casatorie. Urmeaza pagini de un
inefabil coplesitor, in care se descriu plimbarile celor doi indragostiti,
insotiti de intreaga familie, prin tainicile padurii, sub ploaia de stele a
Benegalului. Sunt momente de relaxare poetica, dupa incordarea
relatiilor dintre Allan si cei din casa, care spioneaza indiscret
primejdiindu-le linistea. Aceste plimbari prilejuiesc moment de
sublime, vor fi platite mai tarziu cu un tribut scump-daca ne gandim la
Chabu, ce, divulgand parintiilor o scena vazuta in padure, Allan si
sora ei, determina declansarea rupturii. La Lacuri, Maitreyi oficiaza
mirifica lor logodna dupa un ceremonial sacru, ireal de frumos,
eveniment care marcheaza punctual culminant al iubirii lor. Dupa ce
primise de la Maitreyi inelul lor de logodna (din fier si aur, cu doi
serpi incolaciti), primeste si botezul logodnei, sub auspiciile unei
incantatii aproape mistice: “Ma leg pe tine, pamantule, ca eu voi fi al
lui Allan si a nimanui altuia. Voi creste din el ca iarba din tine… Ma
leg in fata ta ca unirea noastra va rodi… Daca ma simti aproape, cum
te simt eu acum, si cu mana si cu inelul intareste-ma sa-l iubesc
totdeauna, bucurie necunoscuta lui sa-I aduc, viata de rod si de joc sa-i
dau…”. Ritualul acestei “nunti din cer” se constituie in cele mai
frumoase pagini din roman si cele mai frumoase ale literaturii
universal. Si totusi, fara a fi strain de vraja momentului, eroul
aminteste concomitant despre ceremonial, detasat, usor iritat, cu o
luciditate proprie eroilor lui Camil Petrescu. Semn al aceleasi stari de
spirit al lui Allan este poate si gustul de “nesfarsita mascarda”, pe care
i-l lasa lui un alt eveniment. Este vorba despre fastuoasa si
costisitoarea sarbatorire a celei de-a 17 zile de nastere a Matreyi-ei, la
care a participat societatea inalta a orasului in respect pentru familie si
pentru talcul tainic al acestei varste in India. “Dumeata esti un strain.
Eu nu te cunosc. Dar daca esti capabil sa consideri ceva sacru in viata
dumitale, te rog sa nu mai intri in casa mea, nici sa incerci sa vezi sau
sa scrii vreunui membru al familiei mele… Ratiunea acestei purtari
trebuie sa-ti fie evident, daca ti-a mai ramas cat de putina minte in
nebunia dumitale. Iti cunosti ingratitudinea si ofensa pe care mi au
adus-o”. 13) (Scrisoarea este reala si a fost gasita in arhiva personala a
lui Mircea Eliade, conform Maitreyi Devi, dragostea nu moare,
Editura Romanului, Bucuresti, 1992. Postfata Mircea Handoca, pag.
317). Este scrisoarea trimisa lui Allan, care “legalizeaza” dezacordul
familiei fata de casatoria visata si determina indepartarea lui din casa
si din viata fetei.

Daca pana aici romanul este povestea fericirii dobandite printr-o

iubire impartasita, vom urmari reversal medaliei, cu nefericirea
nascuta din deznodamatul dramatic. Acesta ocupa un loc mai mic ca
intindere in roman, dar nu este mai putin semnificativ prin implicatiile
ei (urmarite in deznodamantul romanului). Allan se retrage in
Himalaya pentru a se vindeca de “boala” printr-o singuratate deplina.
Din octombrie pana in februarie aude si simte un singur suflet, cel al
Maitreyi-ei care-I telefoneaza si-i scrie. Copilul minune al familiei
sufera pedepse tiranice de la tatal ei, pentru ca incalcase legile
traditioanale. In numele iubirii ei ireversibile pentru Allan, incearca sa
forseza destinul prin acte “nebune”, lupta cu toate mijloacele.
Daruindu-se vanzatorului de fructe, spera sa fie izgonita de tatal ei si
sa-l urmeze pe Allan. O noua scrisoare mai severa pecetluieste
incompatibilitatea dintre cele doua civilizatii si religii,
imposibiliatatea unei casatorii intre un alb si o fata neagra, chiar in
numele unei sublime iubiri. Termenii, in care este redactata aceasta
scrisoare il nedumiresc si-l ofenseaza deopotriva pe tanarul respins
atat de categoric de tatal fetei si concediat ireversibil: “Te credeam
numai nebun, dar vad ca procedezi ca un sarpe din iarba, caruia daca
nu-i strivesti capul cand trebuie, se intoarce si te musca… Credeam ca
vei avea bunul simt sa parasesti oeasul acesta... Prin telefon am dat
ordin sa te concedieze astazi… Voi face tot ce-mi va sta in putere ca
sa fii expatriate…”.

Remarcam adancirea diferentelor dintre cei doi protagonisti, prin

reactiile lor fata de obstacolele ce le-au barat iubirea. Nefericita
Maitreyi, armonie a antinomiilor, amestec de mister al eternei
fenimitati totodata purtatoare a enigmei unei Otili asiatice, dar si a
dramelor eroinelor dostoievskiene, devine si ramane un mit. Este
meritul prozatorului care reuseste astfel prin mitul eroinei sa consacre
o noua variant unei iubiri célèbre, deosebite de Tristan si Isolda,
Romeo si Julieta, dar apropiata de acestea prin adevarul unic: iubirea e
aceeasi pe orice meridian si-n orice timp, difera doar numele
invingatorului si al victimei. Varianta romaneasca este in concluzie
“un poem de dragoste in care eroii principali au functiuni de
metafore”, simbolizand un mesaj etern (I. Lotreanu, Op. cit. pag. 150)
In Himalaya, Allan se va vindeca, dar la a doua incercare. Prima il
arata in relatie cu Jenia Isaac, tanara muzicanta, o everica finlandeza,
care ii ispiteste prin neobisnuitul ei ideal. Victima a unor carti de
teozofie, oclutism si yoga, ea venise sa atinga “absolutul” aici in
India, sa descopere secretele din central Tibetului. Eroul se simte
dezgustat de sine dupa aventura cu ea, pentru usurinta cu care a
alunecat in cea dintai halta a noroiului. Cea de-a doua incercare se
numeste Geurtie, tanara care ii ofera mancare, adapost si dragoste. De
la ea dobandeste puterea credintei “ca viata aceasta e o minune”.
Asteapta plecarea din India ca pe o izbavire, dar cu acelasi sentiment
al nedumeririi in fata Maitreyi-ei, un mite etern inchis pentru el. Pe
profanul Allan nu-l mai poate atinge vraja sacrei Devi – chiar cand il
numeste “soarele ei”, “zeul de aur si pietre scumpe” etc. Neputandu-se
intalni in acest spatiu, tanarul european se desparte de aceasta fata-mit
cu sentimental culpei, usor de descifrat in cuvintele asezate ca motto
pentru roman (scurt scrise in bengali): “Iti amintesti de mine,
Maitreyi?/ Si daca da, ai putut sa ma ierti?”. I se da un raspuns,
celebru si el, la 42 de ani de la acel unic 1930, o replica ce poarta
semnatura Maitreyi Devi si se numeste Dragostea nu moare (in Edit.
Romanul, Bucuresti, 1992, traducere; prima editie a aparut in 1976, in
bangali). Constantin Noica aublinia singularitatea acestui caz al celor
doi creatori hipersensibili si hipertalentati, care au dat nastere la doua
romane de exceptie. Vocatia autenticitatii au avut-o amandoi in
“repetarea celei mai mari minuni a lumii”. Traita de Allan si Maitreyi
sau de Mircea Eliade si Amrita, povestea nuanteaza teza lui Poulet
asupra indentificarii operei: “ca nu exista o singura cale de
patrundere”, “spiritual nefiind pentru toata lumea acelasi”. Demersul
critic intreprins de specialist sau de un lector oarecare prin limetele
recunoscute lasa calea redescoperii cartii de fiecare cititor si cu fiecare
lectura a sa. Astfel, chiar mitul Maitreyiei va fi ucis.