Professional Documents
Culture Documents
Bibliogr.
ISBN 973-725-509-7
341.7(075.8)
341.8(075.8)
DAN NĂSTASE
DREPT DIPLOMATIC
ŞI CONSULAR
Abrevieri............................................................................................... 10
Cuvânt înainte....................................................................................... 11
Introducere........................................................................................... 13
Relaţii politice şi relaţii diplomatice ................................................ 13
Politica........................................................................................ 13
Politica externă ........................................................................... 13
Diplomaţia .................................................................................. 17
Consideraţii asupra dreptului diplomatic ......................................... 20
Valori şi principii........................................................................ 20
Reguli ......................................................................................... 20
Normele activităţii diplomatice .................................................. 21
Definiţia dreptului diplomatic .................................................... 22
Sursele dreptului diplomatic............................................................. 23
Sursele de drept .......................................................................... 23
Definiţia surselor dreptului diplomatic ....................................... 24
Cutuma internaţională................................................................. 26
Convenţia internaţională............................................................. 28
Principiile dreptului internaţional ............................................... 29
Alte surse.................................................................................... 30
Codificarea dreptului diplomatic şi consular.................................... 32
Reglementări privind diplomaţia la nivel înalt ........................... 33
Norme privind forurile internaţionale......................................... 34
Codificarea dreptului diplomatic şi consular cu privire
la serviciile diplomatice şi consulare.......................................... 38
Doctrina dreptului diplomatic şi consular ........................................ 42
Definirea doctrinei dreptului diplomatic şi consular .................. 42
Aspecte istorice .......................................................................... 42
Contribuţii la doctrina actuală .................................................... 44
5
Misiunea diplomatică ......................................................................... 46
Funcţiile misiunii diplomatice.......................................................... 48
Reprezentarea statului ................................................................ 48
Servirea interesului de stat.......................................................... 49
Negocierea.................................................................................. 50
Informarea .................................................................................. 50
Componenţa misiunii diplomatice ................................................... 52
Privilegiile diplomatice .................................................................... 54
Privilegiul inviolabilităţii............................................................ 56
Privilegiul protecţiei împotriva atentatelor la securitate............. 58
Privilegiul libertăţii de comunicare ............................................ 59
Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie........................ 60
Privilegiul scutirii de prestaţii personale, de servicii publice,
de impozite şi de taxe ................................................................. 60
Privilegiul imunităţii .................................................................. 60
Misiunea diplomatică ad hoc .............................................................. 65
Misiunea diplomatică ad hoc la nivel înalt ..................................... 66
Diplomaţia şefului de stat şi de guvern ...................................... 67
Ministrul de externe, conducătorul serviciului public
pentru diplomaţie ....................................................................... 79
Consideraţii generale asupra misiunii diplomatice ad hoc............... 86
Funcţiile misiunii diplomatice ad hoc ....................................... 90
Componenţa misiunii diplomatice ad hoc ................................. 91
Sediul misiunii ad hoc ............................................................... 95
Privilegiile misiunii diplomatice ad hoc .................................... 96
Forul internaţional .............................................................................. 112
Conferinţa internaţională ................................................................. 118
Definiţia conferinţei internaţionale ............................................ 118
Practica organizării conferinţei internaţionale ........................... 120
Organizaţia internaţională, for diplomatic ....................................... 126
Definiţia organizaţiei internaţionale .......................................... 127
Reprezentarea statelor la organizaţia internaţională .................. 132
Funcţionarul internaţional .......................................................... 138
Reprezentarea diplomatică a statelor membre ale NATO
în Consiliul Nord-Atlantic (excurs) ................................................... 147
Relaţiile diplomatice ale NATO cu statele partenere ...................... 152
6
Organe subsidiare ale Consiliului Nord-Atlantic ............................ 153
Secretarul general al NATO ...................................................... 153
Secretariatul Internaţional al NATO .......................................... 154
Sediul permanent al Consiliului Nord-Atlantic ......................... 155
Simbolurile NATO ..................................................................... 155
Diplomaţia în Uniunea Europeană (excurs) ..................................... 156
Valorile Uniunii Europene .............................................................. 158
Principiile fundamentale ale Uniunii Europene .............................. 159
Domeniile de competenţă ale Uniunii Europene ............................. 160
Politica Externă şi de Securitate Comună ....................................... 161
Instituţiile Uniunii Europene ........................................................... 168
Parlamentul European ................................................................ 169
Consiliul European .................................................................... 169
Consiliul (de Miniştri al) Uniunii Europene .............................. 170
Comisia Europeană .................................................................... 171
Ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene ...................... 173
Alte instituţii europene .............................................................. 174
Actele juridice ale Uniunii Europene .............................................. 176
Exercitarea dreptului de legaţie activ şi pasiv al Uniunii Europene 177
Privilegiile în activitatea diplomatică a Uniunii Europene ........ 177
Sediile Uniunii Europene ........................................................... 180
Simbolurile Uniunii Europene ................................................... 181
Cetăţenia Uniunii Europene ....................................................... 181
Serviciul public pentru diplomaţie .................................................... 182
9
ABREVIERI
10
CUVÂNT ÎNAINTE
11
A doua parte a prelegerilor se referă la activitatea diplomatică din
cadrul componentelor serviciului public pentru diplomaţie (minister,
departament, direcţie, ambasadă, post consular).
Acest grup de prelegeri prezintă regulile principale privind activitatea
esenţială prin care se exercită profesia de diplomat şi funcţionarea
instituţiilor serviciului public de diplomaţie.
Misiunea diplomatică permanentă (ambasada, postul consular) se
constituie în vederea atingerii obiectivelor din domeniul relaţiilor diplo-
matice şi consulare şi este, aşadar, constituită pentru a funcţiona permanent.
În general, este evident că între două state care îşi primesc reciproc
misiunile diplomatice „temporare” şi „permanente” există relaţii diploma-
tice. În condiţiile în care două state schimbă doar misiuni diplomatice ad hoc
se poate vorbi, fără îndoială, despre relaţii diplomatice, dar numai în
înţelesul cel mai larg, pentru a se evita excluderea nefirească a misiunilor
diplomatice ad hoc din sfera relaţiilor diplomatice. Altminteri, în înţelesul
desprins riguros din dreptul diplomatic, relaţiile diplomatice propriu-zise
rezultă numai din îndeplinirea unor acte anumite de către fiecare stat,
nefiind suficient schimbul de misiuni diplomatice ad hoc.
Pentru claritate, în aceste prelegeri, termenul „privilegiu” se referă la
domeniul indicat prin grupul confuz de cuvinte de prea multe ori utilizate la
pluralul care îi conferă dimensiunea de spuză imprecisă: „facilităţi, privi-
legii, imunităţi”.
Din parcurgerea normelor de drept diplomatic, care au aplicare
actuală, pot lipsi referirile detaliate la instituţii desuete precum legaţia, de
care se poate ocupa istoria diplomaţiei.
12
INTRODUCERE
Politica
Vechii greci foloseau cuvântul politikê pentru a se referi la
îndeletnicirea de a administra lumea şi pământurile polisului, comuni-
tate urbană şi totodată stat.
Politica este, în prezent, conducerea treburilor publice. Face
politică acela care participă la conducerea treburilor publice, la ansam-
blul afacerilor publice, la evenimentele din acest domeniu, la confrun-
tarea dintre partide, la guvernare.
Statul face politică de stat. Celelalte organizaţii fac politică
pentru a ajunge să facă politică de stat.
Politica externă
În străinătate şi în legăturile cu străinătatea, se face politică
externă, pentru că străinătatea este afară, în exteriorul statului propriu.
Politica externă este instrumentul prin care se acţionează asupra
împrejurărilor externe, a relaţiilor externe proprii, dar şi a relaţiilor
externe ale străinilor.
Despre politica externă se discută, în general, ca despre un
instrument rigid, care funcţionează monoton, inert, sub constrângerea
unor factori covârşitori precum identitatea naţională exprimată de
„destinul istoric”, „interesul naţional”.
13
La evoluţia identităţii naţionale contribuie şi adoptarea de norme
internaţionale, asimilarea lor ca părţi integrante ale identităţii
naţionale.
De fapt, departe de a fi un instrument finit, compus din luări de
poziţie şi din acţiuni conturate irevocabil, politica externă apare de
cele mai multe ori ca rezultatul momentan al unui proces complex de
elaborare. Participanţii la elaborarea şi aplicarea politicii externe se
străduiesc să cuprindă în politica externă totalitatea preocupărilor
lumii. Domeniul politicii externe este mai larg decât ansamblul
relaţiilor interguvernamentale. Relaţiilor politice dintre guverne li se
adaugă interesul faţă de mediul înconjurător, migraţie, dezvoltare,
libertatea de credinţă. În aceste domenii, serviciile guvernamentale
sunt mai puţin competente decât organizaţiile şi grupurile specializate.
Procesul de constituire a politicii externe depinde de criterii nume-
roase şi felurite.
Serviciile publice nu-şi asumă şi nici nu pot să-şi asume gama
întreagă de preocupări specifice politicii externe. Ca urmare, politica
externă rezultă din laboratoarele guvernamentale, dar nu exclusiv.
Participă la acest proces şi factori extraguvernamentali, care acţio-
nează direct asupra împrejurărilor externe, implicându-se nemijlocit în
relaţiile internaţionale sau funcţionând ca grupuri de presiune.
Numeroase componente ale politicii externe sunt preluate de factori
neguvernamentali. Apare firesc şi concurenţa în privinţa obiectivelor
prioritare.
Guvernul acţionează după criteriul suveranităţii. În condiţiile
interacţiunii cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale
locale, naţionale, regionale sau globale, politica externă a statului
rămâne instrumentul de reafirmare a suveranităţii statului şi a
identităţii naţionale. Celelalte organizaţii au alte criterii prioritare.
Strategiile pot fi diferite.
Acţiunea externă a statului rezultă din decizii luate în timpul
luptei interne pentru putere. Capacitatea guvernului de a orienta
politica externă decurge din consensul cercurilor politice interne cu
privire la elementele definitorii, considerate incontestabile, ale identi-
tăţii naţionale. O parte a politicii externe se constituie în afara
nucleului statului, fiind rezultatul contribuţiei provinciilor, a regiu-
nilor, a municipalităţilor, a diferitelor organizaţii teritoriale. Interesele
se constituie prin interacţiune socială şi deciziile de politică externă se
iau sub influenţe culturale şi simbolice comune. Satisfacerea
interesului naţional înseamnă şi luarea în considerare a intereselor
14
private. Nu totdeauna se ajunge la armonizarea punctelor de vedere
interne asupra interesului naţional.
În anii 1960, în SUA, Henry Kissinger apăra, în numele interesului
naţional, politica pe care o ducea în Vietnam şi pe care Hans
Morgenthau o critica în numele aceluiaşi interes naţional
(BATTISTELLA, 147).
Apare şi o perspectivă supranaţională, de interacţiune cu
străinătatea, atunci când politica externă serveşte participării la proce-
sele de integrare regională. Există organizaţii şi grupuri specializate
care acţionează în domeniul politicii externe fără să aibă caracter
exclusiv naţional, care au componenţă transnaţională. În politică, în
general, inclusiv în politica externă, se recurge la „standarde
multiple”. Din doctrina politică rezultă că relaţiile internaţionale ar fi
anarhice, pentru că statele nu au ajuns să recunoască o autoritate care
să guverneze asupra acestor relaţii. Anarhice, relaţiile internaţionale
sunt şi conflictuale (BATTISTELLA, 143). Relaţiile interne şi cele
internaţionale sunt ameninţate permanent de pericolul deteriorării până
la anulare. Apar diferende şi este posibilă trecerea de la colaborare la
confruntare. Ca urmare, se întreprind măsuri pentru întreţinerea
relaţiilor, se concep mecanisme pentru stabilitate, se alcătuiesc
comisii, se realizează acorduri.
Întrucât condiţia esenţială a politicii externe este realitatea străi-
nătăţii, extraneitatea, în politica externă domină autoritatea publică.
Determinante în politica externă sunt dimensiunile teritoriale,
demografice, economice ale statului. Tot atât de decisivă este istoria
statului. La nivelul instituţiilor şi al simbolurilor, politica externă
depinde de organizaţia cea mai puternică, adică de stat. Statele sunt
prezente peste tot în lume pe scena politicii externe. Au loc numeroase
reuniuni ale reprezentanţilor de state la nivel înalt, conferinţe
ministeriale ale responsabililor de servicii diplomatice şi ale şefilor
altor servicii publice.
Politica externă, elaborată de cei care au ajuns să facă politică de
stat, este aplicată de serviciile statului. Alte servicii ale statului pun în
acţiune alte politici ale statului: politica economică, politica din
domeniul sănătăţii, politica în domeniul educaţiei, politica din dome-
niul pensiilor.
Politica externă a statului este activitatea prin care guvernul
stabileşte, defineşte şi reglementează raporturile cu guvernele străine
şi participarea statului la relaţiile internaţionale.
15
Politica externă a statului se exprimă prin declaraţii ale auto-
rităţilor, discursuri parlamentare, discursuri ale reprezentanţilor statu-
lui în timpul vizitelor pe care le întreprind în străinătate sau le primesc
din străinătate.
Interesul naţional
Într-o viziune foarte răspândită, politica externă este privită ca
instrumentul cu care sunt apărate, în relaţiile cu străinătatea, interesele
de durată ale comunităţii naţionale şi mai ales ale statului.
Unii consideră interesul naţional ca principiu, alţii ca fenomen.
Interesul naţional vizează supravieţuirea fizică, aptitudinea
(autonomă) de a controla alocarea resurselor potrivit opţiunii
guvernului, bunăstarea economică, punerea colectivă în valoare a
fiinţei naţionale. Ca urmare, intereselor pe plan economic, comercial
le revine un loc important în politica externă.
Securitatea internaţională
În elaborarea şi înfăptuirea politicii externe prevalează atenţia
acordată acţiunilor în care se recurge la forţă. Preocuparea faţă de
exercitarea forţei nu se exprimă doar în sfera reglementării conflic-
telor. Potrivit principiilor dreptului internaţional public, ar trebui ca în
politica lor externă statele să prefere dreptul şi nu forţa. Politica lor
externă ar fi astfel o politică de pace.
Politica externă a statelor se află în raport direct cu politica mili-
tară. Se susţine că politica externă şi politica militară sunt instrumente
contrare, având câmpuri de acţiune incompatibile. Politica externă a
statelor le-ar aparţine diplomaţilor şi efectul ei ar fi pacea. Politica
militară le-ar aparţine militarilor şi efectul ei ar fi războiul. Diplomaţii
şi militarii se întâlnesc însă atunci când participă şi colaborează la
instituirea şi aplicarea măsurilor de suprimare sau de menţinere a
păcii.
Politica externă este dominată de interesul faţă de securitate.
Politica externă ca politică de securitate vizează asigurarea răspun-
sului real la imperativele vitale care alcătuiesc interesul naţional:
supravieţuirea, integritatea, independenţa politică, identitatea culturală
(BATTISTELLA, 144). Enunţarea acestor valori evidenţiază că interesul
naţional nu se reduce la însumarea intereselor private (ARON, 101).
Astfel descris, interesul naţional pare că transcende interesele private
infranaţionale, care însă nu pot fi ignorate, nu pot fi expuse, lăsate în
afara interesului naţional. Securitatea este şi condiţia ca toţi
particularii să-şi poată promova şi apăra interesele private. În acest
16
complex de interese împletite, societatea exprimă nevoia de securitate
pe care numai statul o poate satisface şi statul îşi justifică accesul la
bogăţiile economice ale societăţii prin producţia pentru securitate. A
spune că o ţară acţionează conform interesului ei naţional înseamnă
că, după ce şi-a examinat exigenţele securităţii proprii, încearcă să şi
le împlinească (WALTZ, 134).
Identitatea naţională orientează interesul naţional şi politica
externă îndeosebi pe planul ordonării obiectivelor. Identităţile naţio-
nale actuale sunt rezultatul tendinţelor globalizatoare, concretizate în
tentative de control mondial, precum „revoluţia socială mondială”,
„extinderea democraţiei”, cărora le-au corespuns, concordant sau
discordant, decolonizarea, grupările regionale şi transregionale (alieri,
coalizări, solidarizări, uniuni) de state, „războiul rece”, proliferarea
armei nucleare, declanşarea de conflicte etnice şi religioase, protejarea
sau utilizarea drepturilor omului şi a mediului înconjurător.
Diplomaţia
Termenul diplomaţie este folosit pentru desemnarea priceperii
de a rezolva o problemă delicată cu tact, cu politeţe. Prin diplomaţie se
înţelege însă şi duplicitate.
Sunt doctrinari care, conform percepţiei comune, admit sinoni-
mia dintre politica externă şi diplomaţie.
Prin diplomaţie se înţelege activitatea reprezentanţilor statelor
legată de raporturile dintre state.
Diplomaţia armonizează ordinea unui stat cu ordinea altui stat.
Iluzoriu, persoanele trăiesc şi locuiesc în lumea întreagă. În realitate,
pentru fiecare persoană, lumea se divide în ceea ce este şi ceea ce nu
este străinătate. Fiecare persoană are un stat propriu, distinct de
celelalte state, de statele străine. Statul propriu este statul în afara
căruia este străinătatea. Naţiunea străină este altă naţiune decât
naţiunea proprie. Străinul nu aparţine comunităţii naţionale, statului, ci
unei alte comunităţi, unui stat străin, fiindu-i proprii o ordine străină,
cetăţenia străină, numele străin, limba străină, un stat străin cu un
suveran străin şi o suveranitate străină.
Relaţiile diplomatice şi consulare sunt relaţii între state şi statele
sunt subiectele dreptului diplomatic şi consular. Activitatea diploma-
tică este activitatea reprezentanţilor desemnaţi de state. Diplomaţia
statului este activitatea diplomatică desfăşurată de reprezentanţii lui.
Statele interacţionează în domeniul relaţiilor diplomatice prin
diplomaţii lor. Diplomaţia este profesia reprezentării statului în
17
relaţiile cu alte state. Diplomaţia este aşadar profesia diplomatului, a
celui care se pricepe să reglementeze, altfel decât cu forţa, diferendele
dintre state. Diplomatul deţine profesia de a concilia interesele
divergente ale statelor aplicând regulile, tradiţiile şi uzanţele legate de
relaţiile dintre state.
Toate profesiile au temei ştiinţific. În toate profesiile apar
„artişti”, cei care le practică cu pricepere deosebită. Se spune că au
talent. Datorită unor asemenea performanţe, se consideră că profesia
este şi o artă. Profesia de diplomat presupune aptitudini speciale,
pregătire, experienţă, ca orice altă profesie, dar această profesie nu îl
situează pe diplomat printre artişti. Diplomatul este funcţionar public
având statut propriu, aşa cum au statute proprii profesorii, militarii şi
poliţiştii. Diplomaţia este şi denumirea corpului agenţilor diplomatici
ai statului. Se recurge la acest termen şi pentru a denumi serviciul
diplomatic al statului. Când se vorbeşte, nu doar în presă, dar şi în
doctrină, despre „diplomaţia românească”, ca şi despre „diplomaţia
franceză”, „diplomaţia rusă”, noţiunea semnifică serviciul diplomatic
naţional. Fiecare din aceste servicii naţionale au ca misiune definitorie
aplicarea politicii de înfăptuire şi de apărare a intereselor statului
naţional pe care îl reprezintă.
Relaţiile diplomatice sunt relaţiile dintre state realizate prin
serviciile diplomatice. Aceste servicii, componente ale administraţiei
statului, reprezintă permanent statul, în primul rând în relaţiile politice
cu alte state, negociază cu alte state, transmit şi primesc mesaje.
Pe treapta supremă a ierarhiei diplomatice se află şeful statului.
Realitatea impune considerarea diplomaţiei la nivel înalt ca fiind
diplomaţia esenţială, partea principală a diplomaţiei. Activitatea diplo-
matică constă, în primul rând, din comunicarea dintre şefii de state,
dar şi din comunicarea dintre alţi reprezentanţi ai statelor care partici-
pă la misiuni diplomatice, în cadrul unor delegaţii la forurile interna-
ţionale, în cadrul unor misiuni ad hoc sau în cadrul ambasadelor.
Deşi este uzitată, distincţia dintre formele de diplomaţie publică
după criteriul formă permanentă/formă nepermanentă rămâne irele-
vantă. Chiar dacă se practică în formule ad hoc sau „speciale”,
diplomaţia la nivel înalt apare, dincolo de teorie, în lumina realităţii ca
fiind, ea în primul rând, diplomaţie permanentă. Totodată, caracteri-
zarea ca diplomaţie permanentă s-ar potrivi şi diplomaţiei din cadrul
forurilor internaţionale, al conferinţelor şi organizaţiilor, unde se
desfăşoară, de fapt, în măsură considerabilă, activitatea diplomatică şi
unde, frecvent, se ajunge la desfăşurarea lucrărilor la nivel înalt.
18
Instituţiile diplomaţiei la nivel înalt şi ale diplomaţiei forurilor
internaţionale sunt instituţii primordiale ale activităţii diplomatice. În
consecinţă, instituţiile diplomaţiei prin serviciile publice pot fi
considerate, fără negarea necesităţii lor indiscutabile, fără ierarhizare
pe axa importanţei, fără diminuare de rol, instituţii ale diplomaţiei
auxiliare.
Activităţile diplomatice înseamnă în primul rând dialog. Ele
constituie mecanismul de întreţinere a relaţiilor dintre state. Activităţi-
le diplomatice le oferă statelor calea paşnică de soluţionare a
problemelor din ansamblul relaţiilor dintre ele. Statele îşi rezolvă
problemele de relaţii şi prin forţă. În raport cu politica externă, activi-
tatea diplomatică, adică activitatea serviciului diplomatic al statului,
apare ca aplicarea unei tehnici de comportament în conducerea
relaţiilor interstatale.
Activitatea diplomatică şi activitatea consulară decurg din
atribuţiile instituţiilor autorităţii statului. Această activitate le aparţine
acestor instituţii, misiunilor diplomatice, inclusiv instituţiilor pentru
relaţii diplomatice, cancelariilor şi ambasadelor. Ea constă din discursuri,
schimburi de vizite, corespondenţă.
Unei priviri sintetice asupra sensului major al activităţilor
diplomatice şi consulare i se dezvăluie că prin aceste activităţi sunt
puse în legătură statele suverane. Reduse la esenţial, activităţile
diplomatice ar fi forme de comunicare oficială între state.
Unul dintre obiectivele definitorii ale activităţii diplomatice este
reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor care apar între
state. Calea diplomatică este calea utilizării compromisului pentru
evitarea recurgerii la forţă.
Recomandarea soluţiei stingerii, prin dialog şi negociere, aşadar
prin diplomaţie, a diferendului înainte de a se impune coerciţia
violentă se regăseşte în învăţături cu notorietate impresionantă.
„Când mergi cu pârâşul tău la judecător, dă-ţi silinţa ca, pe drum,
să te scuturi de el, ca nu cumva să te târască la judecător şi
judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi temnicerul să te
arunce’n temniţă. Îţi spun Eu ţie: Nu vei ieşi de-acolo până ce nu
vei plăti şi cel din urmă ban.” (BIBLIA, 1539)
Diplomaţiei îi este propriu gândul că şirul de violenţe necon-
venabile poate fi evitat, dacă se acceptă o pace strâmbă, reală şi nu se
insistă pentru o judecată dreaptă, imaginară.
19
CONSIDERAŢII ASUPRA DREPTULUI DIPLOMATIC
Valori şi principii
Activitatea diplomatică aparţine domeniilor relaţiilor interu-
mane, interacţiunii şi organizării sociale. Dreptul diplomatic contribuie
la coerenţa relaţiilor interumane, intra- şi extracomunitare.
Temeiul normelor dreptului diplomatic se constituie din valori şi
principii care decurg din sentimentele, idealurile, scopurile şi intere-
sele comunităţilor regionale sau naţionale şi sunt legate de moralitate,
dreptate, adevăr, precum şi de mijlocirile acestora de ordin economic
şi politic.
Valorile, ca temei al dreptului diplomatic, sunt ceea ce,
îndeobşte, în funcţie de merit, importanţă, semnificaţie, utilitate,
interes sau cost, se estimează a fi de dorit ca bun, drept şi adevărat în
legăturile dintre state, în relaţiile dintre reprezentanţii acestora. Rostul
dreptului diplomatic îl constituie valorile care compun forţa comuni-
tăţilor, din care emană vitalitatea societăţii, valori precum libertatea,
respectul faţă de ţară şi democraţie, solidaritatea, eficienţa, confortul.
De la asemenea valori şi principii pornesc, în privinţa dreptului
diplomatic, respectul pentru celălalt, pentru străinul care fie soseşte ca
să îndeplinească o misiune, fie îi oferă reşedinţă celui trimis.
Dreptul diplomatic îşi datorează durabilitatea şi coerenţa unor
principii juridice, ca elemente primare, nu doar primordiale, ci şi
supreme (de principiis non est disputandum) ale normelor: egalitatea
suverană a statelor, respectarea drepturilor fiecărui stat, nerecurgerea
la forţă.
Reguli
Orice formă de activitate se desfăşoară după reguli. Obligatorie
sau recomandabilă, regula este mijloc de orientare în acţiune, standard
de evaluare a acţiunii, ghid de desfăşurare a acesteia, astfel încât să fie
posibilă acomodarea reciprocă a participanţilor la activităţi comune, a
tuturor membrilor comunităţii.
Pentru vorbitorii latinei clasice, regula era bucata dreaptă de
lemn utilizabilă ca măsură sau ca sprijin, rigla sau echerul dulgherului,
linia care marca locurile din arenă, de pornire şi de sosire, ale
întrecerii. Marcus Fabius Quintilianus s-a referit la regula vorbirii
corecte (emendate loquendi regula). Problemele de matematică se
rezolvă prin aplicarea de reguli. Fondatorii ordinelor religioase au
stabilit reguli de respectat de către membrii acestora.
20
Potrivit lui Marcus Tullius Cicero, regula care deosebeşte drep-
tatea de nedreptate este legea (Lex est iuris atque iniuriae regula).
Orice generalizare validă pentru o vreme poate fi considerată
regulă. Reţele invizibile de reguli şi de rânduieli sociale orientează şi
influenţează comportamentul fiecăruia (VANDER ZANDEN, 4). Pe
lângă cele menţionate, canonul, ceremonialul, convenţia, indicaţia,
învăţătura, norma, obiceiul, ordinul, porunca, pravila, preceptul, pres-
cripţia, rânduiala, ritualul, sorocul, tipicul, tocmeala, uzanţa, uzul,
toate sunt reguli sau agregări de reguli.
Numai despre unele dintre ele însă se poate spune că sunt
standarde autoritare, tipare exemplare, modele cu putere modelatoare,
norme (nu doar repere, rigle, echere, şabloane, ci mai ales rationis
normae) stabilind drepturi, obligaţii şi răspunderi, precum cutuma,
inveterata consuetudine sau obiceiul înrădăcinat („al pământului”),
practica îndelungată, considerată a fi „lege nescrisă”.
Cutuma internaţională
În limba latină clasică, consuetudo însemna obicei şi consuescere,
a (se) obişnui. În limbajul modern, cutuma se referă la obiceiul comu-
nităţii.
Este posibil ca obiceiul să devină drept. Nu toate obiceiurile însă
devin drept, ci doar cele pe care statul le recunoaşte a fi devenit drept.
În dreptul internaţional, inclusiv în dreptul diplomatic şi consular, este
necesar ca măcar două state, statul propriu şi statul străin, să consimtă
că un obicei poate fi normă de drept. Se poate ca un obicei invocat de
justiţiabili să fie validat de instanţă.
În dreptul roman se considera că mos majorum poate deveni
cutumă, dacă este vechi şi practicat de demult, longa diuturne
inveterata consuetudo, precum şi dacă există părerea că este necesar,
opinio necessitatis. Mai trebuia ca obiceiul să fi căpătat contur precis,
să fi putut să funcţioneze cu exactitate, după reluări frecvente. Se
respecta ca dreptate şi regulă obiceiul îndelungat, dacă nu exista
26
normă scrisă, diuturna consuetudo pro jure et lege in his quae non
excripta descendunt observari solet.
În Evul Mediu, s-au alcătuit colecţii scrise de cutume, „oglinzi”,
precum Sachsenspiegel, în 1230, Schwabenspiegel, între 1273 şi 1282,
sau Les Établissements, pe care regele Franţei, Louis al IX-lea (Saint
Louis), le-a dat în 1270. Hegel considera culegerea de cutume a fi cod
de legi (POPA, 125).
Pe planul dreptului internaţional, cutuma internaţională este
exprimarea tacită a consimţământului statelor cu privire la recunoaşte-
rea unei reguli determinate ca normă de conduită obligatorie în relaţiile
dintre ele. Se poate observa că, totodată, cutuma internaţională este
uzanţa constantă şi uniformă, acceptată de state ca normă de drept.
Cutuma internaţională are, ca substanţă, exerciţiul considerat firesc
datorită vechimii lui şi reluării lui frecvente, adică uzanţa interna-
ţională.
„Atributele prin care uzanţa devine cutumă sunt acelea care fac
uzanţa acceptabilă ca lege, anume constanţa şi uniformitatea, un
usage constant et uniforme/a constant and uniform usage.” 2
Cutuma se constituie totodată prin generalizarea practicii
statelor.3 Norma aplicată repetat, în cadrul practicii îndelungate, este
percepută ca valoare moştenită.
Şi cutuma internaţională se alcătuieşte din aplicarea într-atât de
înrădăcinată a unor norme, încât acestea să devină temei pentru
hotărârile instanţelor judecătoreşti, care au în vedere examinarea
respectării lor, pentru ca, eventual, să stabilească şi sancţiuni.
Au fost întâi cutumiare norme precum aceea conform căreia
agentul diplomatic este inviolabil.
___________________
2
Asylum Case, Judgment of 20 November 1950/Affaire du Droit
d'asile, Arrêt du 20 novembre 1950, „în ceea ce priveşte dreptul internaţional
american, Columbia nu a demonstrat existenţa, pe plan regional sau local, a
unei uzanţe constante şi uniforme de calificare unilaterală, traducând un drept
pentru statul de azil şi un drept pentru statul teritorial; faptele supuse Curţii
evidenţiază prea multe contradicţii şi fluctuaţii, încât nu este posibilă
degajarea unei cutume proprii Americii Latine cu forţă de drept.”
3
Fisheries Case, „(…) atunci când statele acţionează considerând că
aplică o regulă obligatorie şi răspund unei necesităţi (opinio iuris atque
necessitatis).”
27
Între 22 noiembrie 1922 şi 24 iulie 1923, Elveţia a găzduit la
Lausanne o conferinţă iniţiată de Franţa, Italia şi Marea Britanie,
pentru a se găsi o soluţie situaţiei create după ce Turcia a denunţat
Tratatul de pace încheiat în 1920, la Sèvre. Pe lângă statele
iniţiatoare, la conferinţă au fost reprezentate Japonia, Grecia,
România, Iugoslavia şi Turcia, SUA ca observator, precum şi
Bulgaria, Albania, Olanda, Spania, Portugalia, Norvegia şi Suedia
ca invitate. Delegaţia sovietică a fost admisă doar la dezbaterile
privind problemele teritoriale, militare şi regimul strâmtorilor. În
timpul lucrărilor, a fost asasinat un membru al uneia dintre
delegaţii. Arătând că victima nu fusese notificată ca participant la
conferinţa internaţională, statul elveţian a refuzat să-şi asume
răspunderea pentru a nu fi asigurat protecţia necesară. Din poziţia
elveţiană rezultă că Elveţia îşi asumase obligaţia de a-i proteja pe
membrii delegaţiilor, în conformitate cu norma cutumiară potrivit
căreia statul-gazdă este ţinut să acorde protecţie participanţilor la o
conferinţă internaţională (ANGHEL 1987, 127).
Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice afirmă că
regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie să continue a guverna
materiile nereglementate.
În relaţiile dintre state, sunt considerate norme practici nevali-
date de trecerea timpului, instant customs (POPA, 127).
Convenţia internaţională
Romanii desemnau prin cuvântul conventio un pact, o întrunire
sau un acord. În prezent, convenţia înseamnă, pe plan juridic, contract,
pact încheiat între două sau mai multe părţi, angajament reciproc,
tratat.
Convenţia internaţională este sursa principală de drept
internaţional ca sursă de drepturi şi obligaţii, ca jus scripta şi ca
expresie a consimţământului liber al statelor. Convenţia internaţională
este mijlocul primordial de reglementare a raporturilor dintre state
(POPA, 132).
Convenţia internaţională prin care se consacră acordul explicit al
statelor în legătură cu norme referitoare la activitatea diplomatică şi
consulară este sursa principală de drept diplomatic şi consular.
Dreptul diplomatic şi consular a fost formulat în convenţii
multilaterale, în codurile dreptului diplomatic şi consular şi în
convenţii bilaterale.
28
Ca sursă de drept, convenţia internaţională funcţionează ca şi
legea – „formula ei [a legii]; ea [legea] consistă în cuvintele devenite
solemne prin forma lor autentică, prin care ea porunceşte normele sale
şi, în afară de aceste cuvinte, de această formulă sacrosanctă, nimic nu
are valoare de izvor formal de drept pozitiv…” (DJUVARA, 253).
___________________
4
Carta ONU, Articolul 2. (…) Organizaţia Naţiunilor Unite şi Membrii
ei trebuie să acţioneze în conformitate cu principiile următoare: 1. Orga-
nizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor ei.
2. Toţi membrii organizaţiei, spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce
decurg din calitatea lor de membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-
credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte. 3. Toţi membrii
organizaţiei îşi vor rezolva diferendele internaţionale prin mijloace paşnice,
în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională precum şi justiţia să nu fie
puse în primejdie. 4. Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor
internaţionale, să recurgă la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie
împotriva integrităţii teritoriale ori a independenţei politice a vreunui stat, fie
în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. 5. Toţi Membrii
Organizaţiei Naţiunilor Unite vor da organizaţiei întregul lor ajutor în orice
acţiune întreprinsă de organizaţie în conformitate cu prevederile prezentei
Carte şi se vor abţine de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia organizaţia
întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere. 6. Organizaţia va asigura
ca statele care nu sunt membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze în
conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale. 7. Nici o dispoziţie a Cartei nu autorizează Naţiunile
Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui
stat şi nici nu va obliga statele membre să supună asemenea chestiuni spre
rezolvare pe baza Cartei, dar să se aducă atingere aplicării măsurilor de
constrângere stabilite în caz de ameninţări împotriva păcii, în caz de încălcări
ale păcii şi în caz de acte de agresiune.
29
Alte surse
Prin analogie, norme ale dreptului diplomatic elaborate pentru a
reglementa activitatea diplomatică în formele ei dintr-o perioadă anumită
se extind pentru a fi aplicate la formele noi ale acestei activităţi.
Norme privind ambasadele se extind şi asupra reprezentanţelor la
organizaţiile internaţionale. La norme ale dreptului diplomatic se
recurge când nu se găsesc soluţii formulate expres în dreptul consular.
Norme de drept diplomatic se găsesc şi în sentinţele Curţii
Internaţionale de Justiţie, în alte sentinţe pronunţate de instanţe, în
statutele unor organizaţii internaţionale care se referă, de pildă, la
competenţele, drepturile şi obligaţiile reprezentanţilor statelor.
În 1949, Franţa a sesizat Curtea Internaţională de Justiţie împotriva
Egiptului, deschizând cazul privind protecţia persoanelor de
naţionalitate franceză şi a persoanele protejate de Franţa în Egipt.
Cazul s-a stins în 1950, întrucât guvernul egiptean nu şi-a
continuat politica în conformitate cu care întreprinsese măsuri
împotriva posesiunilor persoanelor de naţionalitate franceză şi a
persoanelor protejate (EYFFINGER, 349).
În 1949, Curtea a fost sesizată pe tema disputei dintre Columbia şi
Peru cu privire la dreptul de azil. Omul de stat peruan Victor Raul
Haya de la Torre a fost acuzat că a participat la pregătirea unei
lovituri de stat împotriva autorităţilor de la Lima. Ambasada
Columbiei la Lima i-a oferit azil lui Victor Raul Haya de la Torre.
Pe fond, i se ceruse Curţii să se pronunţe asupra caracterului
azilului diplomatic şi a interpretării Convenţiei panamericane din
1928 privind dreptul la azil acordat în localurile misiunilor
diplomatice. Curtea Internaţională de Justiţie a decis că azilul a
fost acordat în afara ordinii legale, întrucât Columbia nu avea
calitatea să aprecieze faptele săvârşite de Haya de la Torre. După
părerea Curţii, trebuie să se dea interpretare restrictivă Convenţiei
panamericane din 1928, în sensul că statul peruan nu avea
obligaţia să acorde liberă trecere persoanei căreia i s-a acordat
azilul. Curtea nu a admis demersul Columbiei vizând interpretarea
deciziei.5
A urmat, din decembrie 1950, cazul Haya de la Torre, la sesizarea
Columbiei, care a arătat că nu este datoare să predea persoana
căreia îi acordase azil. Curtea a decis că nu îi revenea Columbiei
___________________
5
Asylum Case, / Affaire du Droit d'asile, v. supra.
30
obligaţia să-l predea pe Haya de la Torre statului peruan, dar a
cerut ca azilul să înceteze imediat în conformitate cu decizia
anterioară. Curtea a menţionat că sunt diferite căi de a încheia
azilul, dar opţiunea le revine părţilor şi nu Curţii.6
În 1950, Franţa a sesizat Curtea împotriva SUA cu privire la
drepturile persoanelor care au cetăţenia SUA şi cu privire la pro-
bleme ale jurisdicţiei consulare a SUA în Maroc. Franţa, putere
protectoare a Marocului, întreprinsese măsuri de îngrădire a
importurilor din SUA. Curtea a arătat că plângerea Franţei privind
încălcarea măsurilor ei nu era îndreptăţită, dat fiind regimul
persoanelor cu cetăţenie americană, reglementat prin capitulaţii.7
În acelaşi an, Principatul Liechtenstein a introdus o acţiune
împotriva Republicii Guatemala la Curtea Internaţională de Justiţie,
solicitând reparaţii pentru modul în care Guatemala a tratat
persoana şi bunurile lui Friederich Nottebohm, resortisant din
Liechtenstein. Guatemala a susţinut la Curte că solicitarea
formulată de Liechtenstein nu poate fi acceptată, referindu-se şi la
cetăţenia germană a lui Nottebohm. Curtea a declarat inacceptabilă
solicitarea Principatului Liechtenstein, pentru că, la baza aparte-
nenţei lui Nottebohmn la Liechtenstein, nu era o legătură de origi-
ne, strânsă, pe care să o fi putut exprima cetăţenia. Guatemala a
susţinut că numai legătura de naţionalitate dintre stat şi individ dă
statului drept la protecţie diplomatică. Curtea a precizat că oferi-
rea, formal, de către Liechtenstein a naţionalităţii nu este opozabilă
Guatemalei în ceea ce priveşte exerciţiul protecţiei.8
În 1979, când a fost răsturnat, în Iran, regimul şahului şi ayatolahul
Khomeini a devenit liderul Iranului, SUA au sesizat Curtea în
legătură cu ocuparea ambasadei americane din Teheran şi
deţinerea ca ostatici a membrilor personalului diplomatic şi
consular. Curtea a decis că Iranul avea obligaţia să îi elibereze pe
ostatici şi să le permită să părăsească teritoriul iranian, precum şi
___________________
6
Haya de la Torre Case, Judgment of 13 June 1951/Affaire Haya de la
Torre, Arrêt du 13 juin 1951.
7
Case concerning Rights of nationals of the United States of America
in Morocco, Judgment of 27 August 1952 / Affaire relative aux Droits des
ressortissants des Etats-Unis d'Amérique au Maroc , Arrêt du 27 aout 1952.
8
Nottebohm Case (Preliminary Objection) Judgment of 18 November
1953 & Nottebohm Case (Second Phase), Judgment Of 6 April 1955 / Affaire
Nottebohm (Exception préliminaire), Arrêt du 18 novembre 1953 & Affaire
Nottebohm (deuxième phase) Arrêt du 6 avril 1955.
31
să reconstituie situaţia iniţială a Ambasadei SUA în privinţa
proprietăţii, arhivelor şi documentelor şi să întreprindă reparaţii. În
1981, părţile au ajuns la un acord privind soluţionarea disputei lor
şi cazul a ieşit din preocupările Curţii.9
În 1989, Iranul a reclamat la Curte că SUA au încălcat dreptul
internaţional şi ar trebui să despăgubească statul iranian şi familiile
victimelor, în urma doborârii unui avion civil care zbura deasupra
apelor teritoriale iraniene. În septembrie 1994, părţile au cerut
amânarea sine die a cazului. În 1996 au ajuns la un acord.10
Curtea Internaţională de Justiţie s-a ocupat şi de probleme din
domeniul normelor juridice privind organizaţiile internaţionale şi
recent a avut în atenţie respectarea prevederilor dreptului consular.
Este utilă, în identificarea şi înţelegerea normelor aplicabile
activităţii diplomatice (şi consulare), şi doctrina, acolo fiind explicate
cutumele şi prevederile din convenţii.
În dreptul intern, sunt reglementate instituţii diplomatice
(numiri, înfiinţări sau desfiinţări de misiuni, regulamente privind func-
ţionarea misiunilor, dispoziţii de aplicare a unor convenţii în acest
domeniu, decizii judiciare cu privire la activitatea şi statutul diplo-
maţilor etc.).
___________________
9
United States Diplomatic and Consular Staff in Teheran (United States
Of America v. Iran) / Affaire relative au personnel diplomatique et consulaire
des États-Unis a Téhéran (États-Unis d'Amérique c. Iran), Order of 15
December 1979 – Provisional Measures, Order of 24 December 1979 –
Fixing Of Time-Limits (Memorial and Counter-Memorial), Order of 12 May
1981 – Removal From List.
10
Aerial Incident of 3 July 1988 (Islamic Republic of Iran v. United
States of America), Order of 22 February 1996 Discontinuance / Incident
Aérien du 3 Juillet 1988 (République Islamique d'Iran c. Etats-Unis
d'Amérique).
32
Reglementări privind diplomaţia la nivel înalt
Din confruntarea codurilor de drept diplomatic cu actualitatea
activităţii şi a relaţiilor diplomatice, se dezvăluie o „lacună”: nu s-a
formulat şi nu s-a convenit până acum nici o normă juridică
internaţională privind conduita, activitatea, drepturile şi obligaţiile
şefului de stat.
Dreptul diplomatic nu cuprinde reglementări asupra diplomaţiei
la acest nivel.
În doctrina dreptului constituţional şi a dreptului internaţional, se
consideră că şeful de stat are drept de reprezentare generală în relaţiile
internaţionale, potrivit principiului jus repraesentationis omnimodae.
Pe de o parte, pe plan internaţional, şeful statului nu are
competenţe, drepturi şi obligaţii ca persoană. Poziţia lui corespunde
drepturilor şi obligaţiilor statului pe care îl reprezintă. Independenţa
lui în activitatea pe care o desfăşoară pe planul relaţiilor internaţionale
este independenţa statului pe care îl reprezintă.
Pe de altă parte, desemnarea şi atribuţiile şefului de stat sunt
reglementate de dreptul intern.
La 14 decembrie 1973, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Rezoluţia nr. 3166/XXVIII prin care a aprobat Convenţia privind
prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor
protejate pe plan internaţional, în textul căreia se fac referiri şi la şefii
de stat.
Diplomaţia la nivel înalt se desfăşoară prin misiuni ad hoc la
care şefii de state participă sau pe care şefii de state le înfiinţează şi le
împuternicesc.
În 1959, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional
şi-a propus să examineze diplomaţia ad hoc în vederea elaborării
reglementărilor necesare. În 1960, diplomaţia ad hoc a fost abordată în
cadrul sesiunii a XII-a a Comisiei, care a enumerat normele care nu
sunt aplicabile diplomaţiei ad hoc şi a propus ca diplomaţiei ad hoc să
i se aplice, prin analogie, normele care se aplică celorlalte misiuni
diplomatice. Adunarea Generală a ONU a trimis această decizie spre
examinare subcomisiei Conferinţei de la Viena care elabora Convenţia
cu privire la relaţiile diplomatice. Conferinţa de la Viena a propus
Adunării Generale a ONU reexaminarea problemei în cadrul Comisiei.
A fost elaborat un proiect de convenţie, care a primit avizul favorabil
al Adunării Generale a ONU.
La 8 decembrie 1969, Adunarea Generală a ONU a aprobat
Rezoluţia nr. 2530 (XXIV), prin care a adoptat şi a deschis spre
33
semnare şi ratificare sau pentru aderare Convenţia cu privire la
misiunile speciale. Naţiunile Unite au fost de acord să invite să devină
părţi la Convenţie şi statele care nu sunt membre ale forului mondial şi
nici ale unor agenţii specializate şi nici ale Agenţiei Internaţionale
pentru Energia Atomică şi nici părţi la Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie.11 S-a stabilit intrarea în vigoare a Convenţiei după ce 22 de
state decid să o ratifice sau să adere la ea.12
Convenţia de la Viena privind misiunile speciale a intrat în
vigoare la 21 iunie 1985.
___________________
11
Cms, Articolul 50. Această Convenţie va fi deschisă pentru semnare
statelor membre al Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specia-
lizate sau ale Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice, precum şi statelor-
părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, până la
31 decembrie 1970, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la New York.
12
Cms, Articolul 51. Această Convenţie se supune ratificării. Instru-
mentele de ratificare vor fi depuse pe lângă secretarul general al Naţiunilor
Unite.
Articolul 52. Această Convenţie va rămâne deschisă aderării tuturor
statelor care aparţin uneia dintre categoriile menţionate la art. 50. Instrumentele
de aderare vor fi depuse pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
Articolul 53. 1. Această Convenţie va intra în vigoare a treizecea zi
după data depunerii pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite a celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare stat care va ratifica această Convenţie sau va adera la ea
după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de
aderare, Convenţia va intra în vigoare a treizecea zi după depunerea
instrumentului de ratificare sau de aderare.
Articolul 54. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va
notifica tuturor statelor aparţinând uneia din categoriile menţionate la art. 50:
a) semnăturile puse pe această Convenţie et depunerea instrumentelor de
ratificare şi de aderare, conform articolelor 50, 51 şi 52; b) data la care
prezenta Convenţie va intra în vigoare conform art. 53.
34
Carta întocmită la San Francisco şi semnată de reprezentanţii
guvernelor Naţiunilor Unite la 26 iunie 1945 (Carta Naţiunilor Unite)
a stabilit, la articolul 13, că Adunarea Generală a ONU va iniţia studii
şi va face recomandări în scopul de a promova cooperarea interna-
ţională în domeniul politic şi de a încuraja dezvoltarea progresivă a
dreptului internaţional şi codificarea lui.
Ca urmare, prin Rezoluţia nr. 174(II)/21 noiembrie 1947 a
Adunării Generale a ONU, a fost constituită Comisia de Drept
Internaţional a ONU şi s-a declanşat un proces amplu de studiu în
vederea codificării, care a inclus şi dreptul diplomatic şi consular.
Obiectivul Comisiei de Drept Internaţional, stabilit prin statut,
este promovarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi
codificarea acestuia. Prin cei 25 de membri ai comisiei, specialişti
notorii în drept internaţional, având fiecare câte un mandat de cinci
ani, se încearcă reprezentarea zonelor geografice şi a sistemelor
juridice principale. Preşedintele sesiunii anuale a Adunării Generale a
ONU are şi sarcina de a reprezenta Comisia de Drept Internaţional la
lucrările Adunării.
În practica ONU, etapele codificării cuprind: identificarea
domeniului; desemnarea unui raportor al Comisiei de Drept
Internaţional care să întocmească studii cu privire la stadiul dreptului
internaţional în domeniul identificat şi să elaboreze proiectele de
articole; redactarea proiectului de convenţie internaţională şi
prezentarea lui statelor în vederea exprimării de opinii, sugestii şi
propuneri; examinarea, pe baza unor rapoarte anuale, a procesului de
codificare, în cadrul Comisiei juridice a Adunării Generale a ONU;
convocarea unei conferinţe internaţionale speciale care să dezbată
proiectul de convenţie şi să-l adopte; deschiderea spre semnare şi
aderare a convenţiei.
La 13 februarie 1946, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Rezoluţia nr. 22 (I) prin care a aprobat Convenţia cu privire la
privilegiile şi imunităţile Organizaţiei, propunându-le statelor membre
să adere la ea. În articolul final, s-a precizat că aderarea se face prin
predarea spre păstrare secretarului general al ONU a unui instrument
de aderare, Convenţia urmând să intre în vigoare, în privinţa fiecărui
membru al organizaţiei, în ziua în care a depus spre păstrare
instrumentul de aderare. I s-a stabilit secretarului general al ONU
obligaţia de a-i înştiinţa pe toţi membrii organizaţiei despre primirea
fiecărui instrument de aderare. Convenţia a precizat că, atunci când
instrumentul de aderare este predat în numele unui membru al
35
Organizaţiei, se presupune că acesta este în măsură să îndeplinească,
în conformitate cu legile sale, clauzele Convenţiei. Din text, rezultă că
această convenţie rămâne în vigoare între ONU şi fiecare membru al
ONU care a depus instrumentul de aderare cât timp se păstrează
calitatea de membru al Organizaţiei sau până când Adunarea Generală
aprobă o convenţie generală revizuită şi statul membru devine parte la
convenţia revizuită. I s-a dat posibilitatea secretarului general al ONU
să încheie cu unul sau cu mai multe dintre statele membre ale ONU
acorduri adiţionale pentru adoptarea dispoziţiilor Convenţiei în ce îl/îi
priveşte pe membrul/membrii ONU. S-a precizat că acordurile
adiţionale menţionate se supun Adunării Generale a ONU în fiecare
caz în parte. România a ratificat această convenţie la 21 aprilie 1956.
La 21 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Rezoluţia nr. 179 (II), prin care a aprobat Convenţia cu privire la
privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite, supusă spre acceptare instituţiilor specializate şi spre
aderare oricărui membru al ONU, precum şi oricărui stat membru al
uneia sau mai multor instituţii specializate. În dispoziţiile finale ale
Convenţiei, s-a menţionat că aderarea la Convenţie se face prin
depunerea la secretarul general al ONU a unui instrument de aderare,
care îşi produce efectul de la data depunerii sale. S-a precizat că
fiecare instituţie specializată va comunica textul Convenţiei şi textele
anexelor care o privesc membrilor proprii care nu sunt membri ai
ONU, pe care îi va invita să adere prin depunerea instrumentelor de
aderare la secretarul general al ONU sau la directorul general al
instituţiei. Prin instrumentul de aderare se precizează, de către statul
care aderă, instituţia specializată sau instituţiile specializate cărora
statul se obligă să îi/le aplice prevederile Convenţiei. La cererea unei
treimi a statelor-părţi la Convenţie, secretarul general al ONU
convoacă o conferinţă de revizuire. România a ratificat această
convenţie la 27 iulie 1970.
În 1946, s-a încheiat Aranjamentul provizoriu cu Elveţia asupra
privilegiilor şi imunităţilor Naţiunilor Unite, avându-se în vedere
sediul oficiului acestora de la Geneva.
La 4 august 1947, între ONU şi SUA s-a încheiat Înţelegerea
dintre Naţiunile Unite şi SUA cu privire la Districtul Sediului
Naţiunilor Unite, care a fost adoptată prin Rezoluţia Adunării
Generale a ONU nr. 169 (II) din 31 octombrie 1947 şi ratificată prin
decizia Congresului SUA, la 4 august 1947. În 1970, SUA au aderat la
Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor Organizaţiei Naţiunilor
36
Unite. Prevederile Înţelegerii rămân aplicabile şi prevalente ori de câte
ori aceste prevederi se află în conflict cu cele ale Convenţiei cu privire
la privilegiile şi imunităţile ONU.13
La 23 octombrie 1956, la New York, a fost adoptat Statutul
Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA), care a intrat
în vigoare la 29 iulie 1957. Acest Statut conţine şi prevederi specifice
dreptului diplomatic.14
În 1961, între Austria şi ONU s-a încheiat un acord cu privire la
statutul participanţilor la Conferinţa de la Viena privind relaţiile
diplomatice. Acordul a prevăzut extinderea asupra conferinţei a
Convenţiei asupra privilegiilor şi imunităţilor Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Ca urmare, delegaţii la conferinţă au beneficiat de statutul
reprezentanţilor statelor la reuniunile Agenţiei Internaţionale pentru
Energia Atomică.
În 1962, în conformitate cu prevederile Rezoluţiei nr. 1289
(XIII) din 5 decembrie 1958 a Adunării Generale a ONU, Comisia de
Drept Internaţional a început să studieze relaţiile dintre state şi organi-
zaţiile internaţionale. În 1971, Comisia a prezentat Adunării Generale
a ONU un proiect alcătuit din articole pentru o convenţie cu privire la
reprezentarea statelor în relaţiile cu organizaţiile internaţionale.
Între 4 februarie şi 14 martie1975, s-a desfăşurat la Viena
Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la reprezentarea statelor în
___________________
13
Înţelegerea dintre Naţiunile Unite şi SUA cu privire la Districtul
Sediului Naţiunilor Unite, Secţiunea 26. În măsura în care oricare din
prevederile acestei Înţelegeri şi oricare din prevederile Convenţiei Generale
se referă la acelaşi domeniu, cele două prevederi vor fi, când este posibil,
considerate complementare, astfel încât ambele prevederi să fie aplicabile şi
niciodată efectele celeilalte să nu fie limitate; dar în fiecare caz de conflict
absolut, prevederile acestei Înţelegeri vor prevala.
14
SAIEA, ARTICOLUL XV. Privilegii şi imunităţi A. Agenţia benefi-
ciază pe teritoriul fiecărui stat membru de privilegiile şi imunităţile necesare
exercitării funcţiilor ei. B. Delegaţii membrilor împreună cu înlocuitorii şi
consilierii lor, guvernatorii desemnaţi în Consiliu împreună cu înlocuitorii şi
consilierii lor şi directorul general şi personalul Agenţiei beneficiază de
privilegiile şi de imunităţile necesare exercitării independente a funcţiilor lor
în legătură cu Agenţia. C. Capacitatea legală, privilegiile şi imunităţile
menţionate în acest articol vor fi definite într-un acord separat sau în mai
multe acorduri încheiate de Agenţie, reprezentată, în acest scop, de directorul
general, care va acţiona conform instrucţiunilor Consiliului Guvernatorilor, şi
de membri.
37
relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale. A fost prima conferinţă de
codificare la care ONU a convocat toate statele, fără să se mai refere la
cele patru categorii de state menţionate în convenţiile privind relaţiile
diplomatice şi consulare.15
La 14 martie 1975, a fost adoptată Convenţia de la Viena privind
reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu
caracter universal.
Între 1980 şi 1982, la ONU, experienţa statelor membre în
domeniul conferinţelor internaţionale a fost înmănuncheată într-un
proiect de regulament de procedură, aplicabil la conferinţele organizaţiei.
___________________
15
v. infra.
38
În 1925, Institutul American de Drept Internaţional a abordat
acelaşi domeniu.
În 1928, la Havana, a şasea Conferinţă panamericană (13 state) a
adoptat Convenţia privind funcţionarii diplomatici, precum şi un cod
al activităţii consulare.
La 20 februarie 1928, la Havana, statele latino-americane au
încheiat o Convenţie privind azilul.
În 1929, Institutul de Drept Internaţional a examinat regulamentul
imunităţilor diplomatice.
La 26 decembrie 1933, la Montevideo, a fost încheiată
Convenţia latino-americană privind azilul politic, în continuarea
atenţiei acordate acestei probleme încă din 1889, când a fost tratată, la
titlul Asylum, în Tratatul de drept internaţional penal încheiat tot la
Montevideo. Preocupările statelor din America de Sud în acest do-
meniu au continuat şi s-au concretizat, la Montevideo, în 1939,
printr-un tratat şi la 28 martie 1954 prin încheierea, la Caracas, a
Convenţiei interamericane privind azilul diplomatic (ANGHEL 1984,
612).
La 5 decembrie 1952, Adunarea Generală a ONU a mandatat,
prin Rezoluţia nr. 685/VII, Comisia de Drept Internaţional să pregă-
tească un cod al normelor privind relaţiile diplomatice şi imunităţile.
În 1957, Comisia a prezentat un prim proiect al codului.
Secretarul general al ONU a invitat statele membre să formuleze
observaţii.
În 1958, Comisia de drept internaţional a definitivat proiectul
codului alcătuit din 45 de articole. Adunarea Generală a ONU a
recomandat, prin Rezoluţia adoptată la 7 decembrie 1959, ca, în cadrul
unei conferinţe de plenipotenţiari, să fie elaborată, pe baza acestui cod,
o convenţie multilaterală privind relaţiile şi imunităţile diplomatice.
Conferinţa s-a desfăşurat între 2 martie şi 4 aprilie 1961, la
Viena. Au participat, potrivit recomandării Adunării Generale a ONU,
plenipotenţiari şi, ca urmare, a avut loc reuniunea în cadrul căreia a
fost elaborată, pe baza procedurilor ONU, o convenţie internaţională.
Noutatea pe care a introdus-o această conferinţă, în abordarea
domeniului, a fost situarea în centrul normelor a ambasadei, în
condiţiile în care, până la acea dată, activitatea de codificare se referea
în primul rând la ambasadorul reprezentant al suveranului din statul
propriu şi îi considera pe ceilalţi agenţi diplomatici componenţi ai
suitei ambasadorului.
39
În Preambulul Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice, statele-părţi amintesc că, dintr-o epocă îndepărtată,
popoarele tuturor ţărilor recunosc statutul agenţilor diplomatici; de-
clară că sunt conştiente de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite privind egalitatea suverană a statelor, menţinerea
păcii şi a securităţii internaţionale şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti
între naţiuni; subliniază că sunt convinse că o convenţie internaţională
cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomatice ar
contribui la favorizarea relaţiilor de prietenie dintre ţări, oricare ar fi
diversitatea regimurilor constituţionale şi sociale; menţionează că sunt
convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea
avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor
misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor.
Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice, adoptată la
18 aprilie 1961, a intrat în vigoare la 24 aprilie 1964.16
___________________
16
Crd, Articolul 48. Prezenta convenţie va fi deschisă semnării tuturor
statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii
specializate, precum şi oricărui stat-parte la Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie şi oricărui stat invitat de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite să devină parte la convenţie în modul următor: până la 31 octombrie
1961, la Ministerul Federal al Afacerilor Străine al Austriei şi apoi, până la
31 martie 1962, la Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.
Articolul 49. Prezenta convenţie va fi ratificată. Instrumentele de
ratificare vor fi depuse la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 50. Prezenta convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui
stat care aparţine uneia din cele patru categorii menţionate în articolul 48.
Instrumentele de aderare vor fi depuse la secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Articolul 51. 1. Prezenta convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi
de la data depunerii la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a
celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica convenţia sau vor adera la
aceasta după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare
sau aderare, convenţia va intra în vigoare într-a treizecea zi după depunerea
de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare.
Articolul 52. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite le va
notifica tuturor statelor care aparţin uneia din cele patru categorii menţionate
la articolul 48 a), semnăturile puse pe prezenta convenţie şi depunerea
instrumentelor de ratificare sau de aderare, în conformitate cu articolele 48,
49 şi 50.
40
România a ratificat convenţia prin Decretul Consiliului de Stat
nr. 566 din 4 iulie 1968. La aderare, România a declarat că articolele
48 şi 50 contravin dreptului tuturor statelor de a deveni părţi la tratatele
multilaterale prin care se reglementează domenii de interes general.
În aprilie 1949, Comisia de Drept Internaţional a Organizaţiei
Naţiunilor Unite a desemnat 14 materii de codificat, printre care şi
dreptul consular. Comisia s-a ocupat de acest domeniu în sesiunile din
1955 până în 1960, când s-a ajuns la formularea unui proiect de cod.
Prin Rezoluţia nr. 1685/XVI din 18 decembrie 1961, Adunarea
Generală a ONU a convocat pentru 1963, la Viena, o conferinţă a
ONU care să definitiveze o convenţie asupra relaţiilor consulare.
Între 4 martie şi 24 aprilie 1963, a avut loc la Viena Conferinţa
plenipotenţiarilor din 92 de state, membre ale ONU, ale unor instituţii
specializate ale ONU sau părţi la Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie.
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare a fost
adoptată la 24 aprilie 1963 şi a intrat în vigoare la 19 martie 1967.17
România a aderat la Convenţie la 24 februarie 1972.
___________________
17
Crc, Articolul 74. Prezenta Convenţie va fi deschisă spre semnare
tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei
instituţii specializate, precum şi oricărui stat parte la statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de către Adunarea Generală
a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, după cum
urmează: până la 31 octombrie 1963, la Ministerul Federal al Afacerilor
Externe al Republicii Austria şi, apoi, până la 31 martie 1964, la sediul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, la New York.
Articolul 75. Prezenta Convenţie va fi supusă ratificării. Instrumentele
de ratificare vor fi depuse la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
Articolul 76. Prezenta Convenţie va rămâne deschisă pentru aderarea
oricărui stat aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate în articolul
74. Instrumentele de aderare vor fi remise secretarului general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Articolul 77. 1. Prezenta Convenţia va intra în vigoare după treizeci de
zile de la data depunerii pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite a celui de-al 22-lea instrument de ratificare sau de aderare. 2. Pentru
fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la ea după depu-
nerea celui de-al 22-lea instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia va
intra în vigoare după treizeci de zile de la depunerea de către acest stat a
instrumentului său de ratificare sau de aderare.
41
În 1967, statele membre ale Consiliului Europei au convenit
textul Convenţiei europene cu privire la funcţiile consulare.
În 1989, Comisia de Drept Internaţional a prezentat Comisiei
juridice a Adunării Generale a ONU (Documentul ONU A/44/10)
proiectele pentru 32 de articole ale unei eventuale convenţii interna-
ţionale privind statutul curierului diplomatic şi al valizei diplomatice
neînsoţite.
Aspecte istorice
Elaborarea propriu-zisă a unei reflexii moderne asupra ius inter
gentium a început în secolul al XVI-lea, când a pornit conturarea
uzanţelor şi a regulilor diplomatice şi închegarea lor în sisteme.
Relectiones Theologicae elaborate de Francisco de Vitoria
(1480-1546), dominican, profesor de teologie la Salamanca, conţin
două texte în domeniul dreptului internaţional: De potestate civili, De
Indis et de iure belli. Francisco de Vitoria credea că statul este necesar
omului, puterea publică decurge din dreptul natural, ca şi societatea,
scopul statului este binele comun, statul are dreptul să-i protejeze pe
oameni, să pedepsească şi să facă război, marea trebuie să rămână
liberă, „dreptul la comunicare” este dreptul tuturor de a pleca şi de a
veni oriunde pe lume. Sublinia: „Ceea ce raţiunea naturală a stabilit
între toţi oamenii este dreptul lumii.” În concepţia lui Vitoria, ius
gentium putea avea alte subiecte decât statele şi nu ar fi întemeiat pe
respectul reciproc al suveranităţilor lor: violenţa nu conferă drepturi;
42
trebuie ca un tratat să fie semnat liber; plebiscitul sub constrângere nu
are valoare; progresul dreptului internaţional nu se poate atinge decât
pe calea respectului faţă de persoana umană.
Sintagma ius gentium se regăseşte şi în De legibus et deo
legislatore (1612), lucrare elaborată de Francisco Suarez (1548-1617),
iezuit spaniol, teolog, profesor la Paris, Roma, Coimbra, Valladolid,
care a îndeplinit misiuni diplomatice încredinţate de Sfântul Scaun.
Suarez a susţinut, printre altele, că este necesară o Societate a
Naţiunilor. El credea că, deoarece lumea este împărţită în comunităţi
politice distincte, toate aceste comunităţi au nevoie de celelalte,
trebuie să se sprijine reciproc: legea umanităţi este că naţiunile îşi
datorează asistenţă mutuală. Suarez observase că nu poate exista un
judecător între naţiuni şi că fiecare naţiune îşi este judecătorul propriu.
El considera totodată că războiul este singurul mijloc de restabilire a
dreptăţii, dar respectându-se caritatea şi fără lovirea celor nevinovaţi
(copiii şi ambasadorii).
În domeniul diplomaţiei, Jean Bodin (1530-1596) a recomandat
ca ambasadele permanente să fie încredinţate diplomaţilor prudenţi,
moderaţi şi discreţi.
Jurist italian, exilat în Germania şi ulterior în Anglia fiind
protestant, Albericus Gentili (1552-1608) a fost profesor la Oxford,
avocat şi scriitor. A publicat o lucrare despre dreptul de ambasadă
(1585), tratatul intitulat De legationibus.
Născut în Olanda, rezident în Franţa, Hugo de Groot (Grotius)
(1583-1645) a fost ambasador suedez, dar nu numai atât, ci şi
comerciant, poet, filosof, avocat, deputat, jurist practician. Scrierile
sale au fost descoperite şi utilizate de urmaşi. Nu a publicat în timpul
vieţii decât De iure praedae commentarius (1604-1606), care
constituia capitolul al doisprezecelea din lucrarea Mare Liberum.
Grotius este cunoscut mai ales pentru De iure belli ac pacis
(1625). El şi-a notat observaţia că, în vremea lui, statul ajunsese
puterea politică supremă. Statul îşi cucerise suveranitatea şi înţelegea
să o apere, chiar şi împotriva dreptului. Grotius nu accepta ideea că
lumea ar putea fi alcătuită dintr-un conglomerat de suveranităţi. El
credea într-o societate universală, „o societate a genului uman”, la ale
cărei legi se supun acţiunile oamenilor şi ale statelor. Dreptul
internaţional este, în viziunea lui Grotius, un ansamblu de reguli
obiective, inerente naturii, adică inerente solidarităţii oamenilor.
Statele nu creează dreptul internaţional, ci îl descoperă prin inteli-
genţă. Grotius a admis totuşi şi un drept internaţional voluntar, rezultat
43
din simplul consimţământ al statelor. Grotius le-a atribuit statelor
obligaţii în raport cu supuşii şi faţă de vecini. El considera că
societatea interstatală este, în esenţă, caracterizată de comportamentul
principilor ca suverani absoluţi şi că nimic nu poate limita voinţa
statului suveran. Potrivit lui Grotius, ordinea supranaţională era
incompatibilă cu această conduită. Produsul acestui joc liber al
suveranităţilor este războiul. După război, diplomaţii negociază. Se
trece de la câmpul de luptă la negocieri. Intră în joc solii, a căror
trimite în străinătate corespunde unui drept special, tocmai în acest
scop, al regilor.
În literatura parenetică moralizatoare sud-est europeană, prezintă
interes, în acest context, capitolul al VII-lea, „Cum să cade domnilor
să şază la masă şi cum vor mânca şi vor bea” şi al VIII-lea „…pentru
solii şi pentru războaie” din „Partea a doua a învăţăturilor lui Neagoe
voevodul Basarab, domnul Ţării Munteneşti, care au învăţat pre
fiiu-său Theodosie…”, ca primă încercare românească de a teoretiza
eticheta de la Curte, realizată iniţial în slavonă, la începutul secolului
al XVI-lea, şi tradusă în româneşte în prima parte a secolului al
XVII-lea. Peste încă mai bine de un secol, la Iaşi, vtori-logofătul
Gheorgachi a scris, din porunca lui Grigore Vodă Calimachi,
„Condica ce are întru sine obiceiuri vechi şi nouă a prea înălţaţilor
domni”, pe care istoricii literari o încadrează în „literatura de
ceremonial”.
45
MISIUNEA DIPLOMATICĂ
Reprezentarea statului
Misiunea diplomatică reprezintă statul care a constituit-o ca să
vorbească în numele lui în străinătate, adresându-se reprezentanţilor
altui stat sau ai altor state.
Reprezentarea este funcţia diplomatică primordială (DIACONU
II, 80), întrucât decurge din suveranitatea statului (CHEBELEU, 161).
În relaţiile internaţionale, reprezentarea este funcţia instituţiilor auto-
rităţii publice din orice stat, dovadă a maturităţii acestora şi atestare a
aptitudinii statului de a fi componentă („putere”) a sistemului
internaţional (BARSTON, 18).
Persoana aflată în misiune diplomatică acţionează în viaţa
publică din străinătate şi îşi demonstrează identitatea utilizând
simbolurile statului reprezentat: drapel, stemă, imn.
Şefii de misiune diplomatică sunt îndreptăţiţi să-şi reprezinte
statul propriu pentru adoptarea de convenţii internaţionale bilaterale şi
multilaterale.
Dreptul de reprezentare fiind inerent suveranităţii statelor,
reprezentarea, ca funcţie a diplomaţiei, este posibilă numai în condi-
ţiile respectării egalităţii în drepturi dintre state.
48
Reprezentarea diplomatică, funcţia care întruneşte obligaţia şi
dreptul agentului diplomatic de a transmite mesajele statului propriu în
străinătate, este diferită de reprezentarea internaţională, care constă
din realizarea de acte în numele statului de către un stat străin, în
relaţie cu un subiect de drept internaţional, stat terţ sau for interna-
ţional. Încă o distincţie este necesară: între reprezentarea politică
generală a statului acreditar, a intereselor cetăţenilor acestui stat, pe de
o parte, şi reprezentarea din sfera dreptului civil (ANGHEL 1984, 363,
364).
Negocierea
În relaţiile internaţionale, negocierea este instrumentul de
reglementare a diferendelor dintre state şi de stimulare a conlucrării
interstatale, întrucât negocierea este activitatea prin care se poate
ajunge la soluţionarea prin înţelegere a problemelor care împiedică
relaţiile dintre state. Prin negociere, se convin modalităţi de
acomodare a intereselor divergente ale statelor, astfel încât să nu se
ajungă la diferend sau, dacă statele sunt părţi ale unui diferend, să
devină părţi ale unei înţelegeri. Dreptul internaţional prevede trecerea
imediată la negociere în caz de diferend. Ca urmare, în conformitate
cu dreptul internaţional, negocierea este funcţie diplomatică.
Negocierea caracterizează în fiecare detaliu, dar şi în ansamblu,
activitatea diplomatică. În structura fiecărei acţiuni diplomatice sunt
recognoscibile cererea şi oferta, târguiala şi, simultan, disponibilitatea
permanentă de cooperare.
Persoana aflată în misiune diplomatică rezolvă problemele
apărute în relaţiile dintre statul acreditant şi statul acreditar negociind.
Însuşiri necesare negociatorului au, în general, toţi cei care satisfac,
prin conduită şi formaţie profesională, criteriile definitorii ale profesiei
de diplomat.
Dialogul diplomatic şi negocierea sunt sinonime. Mai mult, diplo-
maţia în ansamblu este sinonimă cu negocierea (DIACONU II, 82).
Informarea
Statele în numele cărora agenţii diplomatici îşi realizează
demersurile sunt emiţătoare şi receptoare de informaţii pozitive sau
negative, relevante pe plan politico-diplomatic. Aceste demersuri pot
fi oficiale sau oficioase, publicabile sau confidenţiale, verbale sau
scrise, individuale sau colective.
Misiunea diplomatică vehiculează informaţii: le culege, le
analizează, le ordonează, le transmite. Informaţia diplomatică destina-
tă statului propriu sau statelor străine se referă la statele şi societăţile
străine sau la statul propriu şi la societatea proprie.
50
Utilizarea informaţiei false discreditează misiunea diplomatică.
Ca purtătoare de informaţie, misiunea diplomatică depinde de
loialitatea faţă de statul propriu şi de păstrarea încrederii pe care i-o
acordă străinătatea. Regulile de curtoazie internaţională nu le permit
diplomaţilor să facă uz de declaraţii false, nici din iniţiativa lor, nici
din ordinul guvernului pe care îl reprezintă.
Trebuie ca misiunea diplomatică să evite „pescuitul” în apele
tulburi iscate de agitatorii vieţii sociale şi politice.
Utilizarea mijloacelor licite de informare asigură menţinerea
acestei funcţii a misiunii diplomatice pe planul cooperării.
În divergenţă cu funcţia de informare a misiunii diplomatice se
află spionajul, care presupune observarea unilaterală, secretă a unei
activităţi şi a celor care o desfăşoară, culegerea clandestină de
informaţii în scopul descoperirii elementelor caracteristice reale şi
întocmirii de rapoarte numai pentru uzul statului care spionează.
Totodată, spionajul, „diplomaţia secretă”, implică ostilitate, pericli-
tarea securităţii. Căile ilicite de informare sunt disimulate prin
împletire cu acţiuni normale, pentru a menţine aparenţa cooperării. De
facto, nu şi de jure, statele se adaptează la informarea ilicită, încercând
să o controleze prin activităţi de supraveghere a spionilor, adică prin
contraspionaj. Spionajul şi contraspionajul sunt activităţi fără legătură
cu diplomaţia, dar diplomaţia se numără printre domeniile de
activitate care oferă cadru de disimulare a spionajului şi contraspiona-
jului. Există pe alocuri şi uneori impresia că spionajul şi contra-
spionajul ar constitui partea secretă a diplomaţiei. În realitate,
„diplomaţia secretă” oferă varianta excesivă a discreţiei diplomatice.
Ea este o abatere gravă de la principiile imperative ale dreptului
diplomatic, întrucât face loc inegalităţii pe plan juridic între state şi
favorizează poziţiile privilegiate ale unor state în dauna altora.
„Diplomaţia secretă” are menirea să oculteze adevărul, să perpetueze,
prin metode ilicite şi mijloace contrare dreptului internaţional,
aservirea unor state. Metodele „diplomaţiei secrete” contravin meto-
delor proprii diplomaţiei, întrucât constituie deformarea diplomaţiei cu
scopul obţinerii de avantaje pentru statele antrenate în politica sferelor
de influenţă. Diplomaţia se află în raport invers proporţional cu
politica de forţă şi derapajul activităţii diplomatice spre forme de tipul
„diplomaţiei secrete” ar stimula tendinţele de a menţine prin forţă
preeminenţa unor state asupra altora ori de a perpetua crizele specifice
statelor aflate în situaţie dezavantajoasă (DUCULESCU 1992, 5).
51
Printre acţiunile sociale cu funcţii vădite se regăsesc şi funcţii
latente. Nu este de neglijat că în activitatea prin care se culeg, prin
mijloace ilicite, informaţii despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor
dintr-un stat, constituind, dacă este săvârşită de un diplomat,
încălcarea normelor legale, se poate detecta o pereche de funcţii
divergente. Dacă, de pildă, în mod vădit se caută secrete industriale,
economice sau militare, latent are loc inspectarea la faţa locului a
capacităţilor celuilalt stat şi se înlătură posibilitatea agresiunii prin
surprindere, prevenindu-se, şi pe calea aceasta, prejudicierea păcii.
Statul constituie misiunea diplomatică în scopul îndeplinirii
simultane a tuturor acestor funcţii sau numai a uneia/unora dintre ele.
Când pentru misiunea diplomatică este definitorie o anumită funcţie
diplomatică, apare ierarhizarea funcţiilor: funcţie primordială, funcţie
auxiliară.
Elaborarea politicii externe a statului nu se numără printre func-
ţiile diplomatice. Diplomatului „nu i se cere să fie om de acţiune, nici
să gândească în domeniul politic. Nimeni nu a văzut o politică externă
făcută de diplomaţi.” (COUVE DE MURVILLE, 28)
53
fiecăruia să i se precizeze îndreptăţirea de a trece înaintea altuia sau de
a-i ceda altuia pasul.
Aplicând o politică externă comandată, la elaborarea căreia nu
este colaborator, acţionând la intersecţia intereselor statului propriu şi
ale statelor străine, îndreptăţit să acţioneze numai în măsura în care se
conjugă drepturile şi obligaţiile stabilite de dreptul diplomatic pentru
statul propriu şi statul străin, cel trimis în misiune diplomatică are de
satisfăcut aşteptări ample într-o ambianţă circumscrisă cu severitatea
unor exigenţe contradictorii: „Nici precum Pilat, nici precum Isus, nici
precum Charles de Gaulle, ci mai degrabă precum Charlie Chaplin,
diplomatul este cel care se perfecţionează în a umbla legănat pe
marginea prăpăstiilor.” (COUVE DE MURVILLE, 31)
PRIVILEGIILE DIPLOMATICE
___________________
19
Cms, [Preambul]. (…) scopul privilegiilor şi imunităţilor privind
misiunile speciale nu este avantajarea indivizilor, ci asigurarea îndeplinirii
eficiente a funcţiilor acestora, ca misiuni având caracter reprezentativ de stat.
54
Privilegiile diplomatice sunt garanţia necesară împotriva obsta-
colelor şi a presiunilor diverse. Scopul lor principal este să faciliteze
contactele în cadrul amplu al dezvoltării relaţiilor şi cooperării dintre
state. Nu ar fi cu putinţă constituirea misiunilor diplomatice, în primul
rând realizarea funcţiei lor de reprezentare, fără acordarea de privi-
legii. Din ignorarea prevederilor dreptului diplomatic referitoare la
privilegii şi din încălcarea lor apar riscul blocării funcţiei de repre-
zentare şi cel al blocării misiunilor diplomatice.
Privilegiile diplomatice sunt esenţa statutului diplomatic, al
regimului juridic propriu diplomaţiei (ANGHEL 1984, 457), al
misiunilor diplomatice, al celor care desfăşoară activitate diplomatică,
al diplomaţilor şi al tuturor membrilor misiunilor diplomatice.
Oferind şi asigurând condiţii de întreţinere a misiunilor diplo-
matice străine, statele au, conform dreptului diplomatic, obligaţia de a
nu face discriminări şi de a nu afecta drepturile statelor care nu sunt
implicate direct în stabilirea şi realizarea acestor condiţii.20
Misiunea diplomatică nu se supune decât jurisdicţiei statului
care a constituit-o. Totodată, misiunea diplomatică are obligaţia de a
respecta legile statului străin pe teritoriul căruia acţionează. Întreţi-
nerea misiunii diplomatice, prin acordarea de facilităţi şi de privilegii
şi prin acceptarea imunităţii juridice, nu înseamnă şi deschiderea de
căi pentru ingerinţa în treburile interne ale statului străin.21
Privilegiul inviolabilităţii
A fi inviolabil înseamnă a fi intangibil: jurământul este
inviolabil, ca şi secretul. În conformitate cu Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, este inviolabil dreptul la
proprietate.22 Inviolabilitatea rezultă din protecţia prin lege sau prin
Privilegiul imunităţii
În străinătate, membrul misiunii diplomatice se confruntă cu
imprevizibilitatea străinătăţii, a unui alt regim politic, a unei alte
ordini juridice, a unor alte mentalităţi, a unei comunităţi cu alte
interese, în întregime sau măcar în parte diferite, dacă nu chiar
divergente faţă de cele al statului şi ale comunităţii proprii. În vederea
diminuării nesiguranţei care învăluie acţiunea celui aflat în afara
60
sistemelor juridic şi jurisdicţional al statului propriu, membrul
misiunii diplomatice are nevoie de protecţia constând din privilegiul
imunităţii.
Imunitatea diplomatică înseamnă imunitate de jurisdicţie. În
eventuale litigii privind raporturile juridice ale misiunii diplomatice cu
instituţii şi persoane ale statului străin, misiunii nu i se poate opune
jurisdicţia acelui stat; nu este permisă judecarea membrului misiunii
diplomatice pentru fapte din timpul misiunii, dar nici pentru fapte
anterioare acesteia. Faţă de jurisdicţia statului străin, membrul
misiunii diplomatice beneficiază de imunitate, atât în domeniul penal,
cât şi în domeniile civil şi administrativ. Dreptul diplomatic nu admite
ca autorităţile statului în care misiunea funcţionează să îl supună, sub
nici o formă, jurisdicţiei penale.
În esenţă, prin acordarea acestui privilegiu se închide calea
jurisdicţională pe care autorităţile statului străin ar putea interveni în
activitatea misiunii diplomatice şi în viaţa membrilor ei. Imunitatea de
jurisdicţie a celor aflaţi în misiune diplomatică înseamnă, în esenţă,
exceptarea lor de la supunerea faţă de jurisdicţia statului pe teritoriul
căruia îşi exercită funcţiile (ANGHEL 1984, 488). Nu este posibilă
exercitarea constrângerii prin reţinere, anchetare, judecare,
sancţionare, arestare împotriva persoanei aflate în misiune diplomatică
(ANGHEL 1984, 491). Imunitatea protejează misiunea diplomatică şi
pe cel trimis să o realizeze, le face posibilă independenţa în acţiune.
Imunitatea de jurisdicţie confirmă şi întăreşte privilegiul
inviolabilităţii.
Unele excepţii de la imunitatea de jurisdicţie civilă corespund cu
excepţiile de la privilegiul scutirii de impozite şi taxe. Dacă
diplomatului i se aplică exigenţele jurisdicţiei civile şi administrative,
lui i se păstrează nealterate privilegiile diplomatice, îndeosebi cel al
inviolabilităţii. Încă pe vremea lui Alberico Gentili, se aplica regula că
ambasadorul este protejat de imunitate, că el poate circula liber, că,
pentru actele civile, este supus jurisdicţiei civile din locul de reşedinţă
şi că nu se supune jurisdicţiei penale din locul de reşedinţă, dar poate
fi eventual expulzat.
În 1584, A. Gentili şi alţi câţiva jurişti consultaţi de britanici cu
privire la acuzaţiile (complot vizând detronarea şi asasinarea
reginei Elisabeth I) formulate la adresa ambasadorului Spaniei,
Mendoza, la Londra, au precizat că nu se poate ca Mendoza să fie
citat în faţa unui tribunal englez pentru că este protejat de
imunitatea de ambasador. Mendoza a fost expulzat.
61
Sentimentul unui agent diplomatic cu experienţă profundă este
că „mereu vizibil, diplomatul trăieşte sub un clopot de sticlă – este
imun (…) imunitatea înseamnă să te afli sub clopotul de sticlă al
imunităţii, incasabil; cel care se fisurează este diplomatul” (COUVE
DE MURVILLE, 27-28).
Imunitatea diplomatică nu înseamnă impunitate. Imunitatea nu
ţinteşte răspunderea, ci competenţa jurisdicţională a autorităţilor
statului străin (ANGHEL 1984, 507-508).
Atunci când exercitarea funcţiilor diplomatice se împleteşte, de
pildă, cu acte de imixtiune în afacerile interne ale statului pe teritoriul
căruia misiunea funcţionează, nici misiunea şi nici membrii ei nu
răspund în faţa legii interne a acestui stat, întrucât beneficiază de
imunitate de jurisdicţie, dar statul care a constituit misiunea
diplomatică nu poate evita răspunderea în conformitate cu prevederile
dreptului internaţional (ANGHEL 1984, 506). De altfel, răspunderea
statului acreditant şi răspunderea diplomatului implicat nu se exclud,
sunt, de fapt, inseparabile.
Tentativele de disociere fie între răspunderea statului şi aceea a
diplomatului, fie între actele de realizare a funcţiilor diplomatice şi
cele private aduc, în loc de rigoare în definirea câmpului de aplicare a
privilegiului imunităţii, improvizaţii subtile prin care se poate evita
răspunderea sau privilegierea. Pe calea distingerii dintre activităţile
oficiale şi cele private ale diplomatului se ajunge, de fapt, la
înlăturarea privilegiului. Pentru activitatea oficială răspunde statul şi
ca urmare nu sunt motive de privilegiere a diplomatului, ci statul are
nevoie de imunitate. Dacă diplomatului i s-ar acorda imunitate
exclusiv pentru o asemenea activitate, nu pentru ansamblul faptelor
sale, el nu ar beneficia în realitate de nici un privilegiu (ANGHEL
1984, 523).
Imunitatea membrului misiunii diplomatice faţă de jurisdicţia
statului străin nu înseamnă în nici un caz şi câtuşi de puţin imunitate şi
faţă de jurisdicţia statului propriu. Procedurile şi sancţiunile pe care,
conform dreptului diplomatic, statul străin nu le poate aplica, pot fi
aplicate de statul care a constituit misiunea diplomatică.
Dacă se admite imunitatea de jurisdicţie, prejudiciatul se poate
întoarce împotriva statului propriu sau a statului străin, întemeindu-şi
pretenţia pe principiul egalităţii cetăţenilor.
62
Nu se admite invocarea imunităţii diplomatice de jurisdicţie în
cazul unei crime de război.
Imunitatea diplomatică devine inoperantă numai dacă statul care
a constituit misiunea diplomatică, şi numai acest stat, suspendă
imunitatea acestei misiuni sau renunţă ratione personae la imunitatea
unuia dintre membrii misiunii. Nici misiunea diplomatică şi nici
membrii ei nu pot suspenda imunitatea diplomatică şi nu pot renunţa
la imunitatea diplomatică. Suspendarea imunităţii juridice sau
renunţarea la imunitatea juridică face posibilă implicarea misiunii
diplomatice şi a membrilor ei într-un proces juridic în străinătate.
Trebuie ca renunţarea să fie expresă şi clară.
Prin renunţarea la privilegiul imunităţii, autorităţile statului care
a constituit misiunea diplomatică evidenţiază, conformându-se şi
curtoaziei internaţionale, importanţa pe care o acordă relaţiilor diplo-
matice şi, în general, relaţiilor internaţionale, excluzând eventualitatea
recursului abuziv la prevederile dreptului diplomatic (ANGHEL 1984,
545).
Dacă nu sunt afectate funcţiile misiunii, este de aşteptat ca statul
care a constituit misiunea diplomatică să renunţe la imunitatea de
jurisdicţie civilă a membrului misiunii implicat într-un proces civil.
În orice caz, este de aşteptat ca statul care a constituit misiunea
diplomatică să contribuie prin tot ce îi stă în putinţă, pe plan juridic, la
obţinerea unei soluţii echitabile. Dacă statul care a constituit misiunea
diplomatică renunţă la imunitatea de jurisdicţie civilă sau adminis-
trativă şi dacă din hotărârea instanţei rezultă că membrului acestei
misiuni implicat îi revine obligaţia unei reparaţii, măsurile de
executare a hotărârii se pun în aplicare numai dacă se renunţă la
imunitate şi în privinţa executării.24 Imunitatea de executare înseamnă
că nu este permisă supunerea membrului misiunii diplomatice la nici o
formă de arestare sau de detenţie. Imunitatea de executare dispare
atunci când se opune caracterului privat al bunurilor reţinute.
___________________
24
Crd, Articolul 32 (…) 4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie
pentru o acţiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând
renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care
este necesară o renunţare distinctă.
63
Imunitatea este admisă rationae personae, ratione temporis şi
rationae materiae.
Imunitatea personală a membrului misiunii diplomatice pentru
acte private se limitează la teritoriul statului străin, unde îşi desfăşoară
activitatea ca membru al misiunii. Recunoaşterea imunităţii ratione
personae este limitată, ratione temporis, la durata misiunii. Dincolo de
limita ratione temporis, se admite numai imunitatea ratione materiae
şi, ca urmare, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele îndeplinite
de această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al
misiunii. Diplomatul nu beneficiază de imunitatea admisă ratione
materiae, în cazul în care desfăşoară activităţi patrimoniale, de
proprietar, de beneficiar al unei moşteniri sau de om de afaceri pe cont
propriu, întrucât aceste activităţi nu au legătură cu funcţiile
diplomatice (DIACONU II, 116).
64
MISIUNEA DIPLOMATICĂ AD HOC
___________________
26
Cdt, Articolul 7. Depline puteri. 1. O persoană este considerată ca
reprezentând un stat pentru adoptarea sau autentificarea textului unui tratat
sau pentru a exprima consimţământul unui stat de a se lega printr-un tratat
dacă a) prezintă deplinele puteri cuvenite sau b) dacă rezultă din practica
statelor interesate sau din alte împrejurări că aveau intenţia de a considera
această persoană ca reprezentând statul în acest scop şi a nu pretinde
prezentarea de depline puteri.
27
Cdt, Articolul 7 (…) 2. În virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi să
prezinte depline puteri, sunt consideraţi ca reprezentând statul lor: a) şefii de
stat, şefii guvernelor şi miniştrii afacerilor externe, pentru toate actele
referitoare la încheierea unui tratat (…).
67
Doctrina diplomatică tratează, în numeroase locuri, activitatea
diplomatică a şefilor de stat ca pe un şir de misiuni ad hoc. Statele
consideră că asemenea misiuni diplomatice au caracter special, oricât
ar fi de frecvente şi chiar dacă, prin periodicitate regulată determinată,
de exemplu, de cuprinderea lor în mecanismul unor organizaţii
internaţionale, nu mai pot fi definite ca extraordinare. Aparent, şeful
de stat intervine în relaţiile diplomatice doar în momente deosebite,
având o contribuţie extraordinară, eventual solemnă. În realitatea
actuală, şefii de stat desfăşoară însă o activitate diplomatică perma-
nentă, după un program foarte dens. Agendele lor zilnice cuprind
deseori mai mult de o întâlnire internaţională la nivel înalt.
De altfel, fie că misiunile pe care le îndeplinesc sunt considerate
ca fiind ad hoc sau „permanente”, fie că sunt îndeplinite de diplomaţi
în cadrul serviciilor publice sau de „funcţionarii diplomatici extra-
ordinari”28, toţi cei cărora li se încredinţează misiuni diplomatice sunt
trimişi de statul pe care îl reprezintă să îndeplinească într-un stat străin
sarcini diplomatice stabilite în cadrul sistemului naţional de elaborare
şi de realizare a politicii externe, condus de şeful de stat.
Şeful de stat este şi diplomat. Realizându-şi atribuţiile, el
exercită şi această profesie.
Dialogul diplomatic intens desfăşurat direct de şefii de stat con-
stituie forma principală de susţinere a climatului de înţelegere şi
cooperare în relaţiile internaţionale. Interesele naţionale majore sunt
abordate concludent îndeosebi la întâlnirile bilaterale la nivel înalt,
desfăşurate fie în cadrul vizitelor oficiale reciproce, fie cu prilejul
participării şefilor de stat la reuniuni internaţionale.
Misiunea diplomatică ad hoc la nivel înalt se realizează ca
urmare a deciziei adoptate de statul care o constituie, dar depinde
totodată de consimţământul statului străin pe teritoriul căruia înaltul
demnitar întreprinde, în calitate de înalt oaspete, o vizită în vederea
realizării misiunii sale diplomatice. De regulă, conform curtoaziei
internaţionale şi reglementărilor interne din numeroase state,
consimţământul statului vizitat se formulează înainte de constituirea
misiunii diplomatice ad hoc la nivel înalt şi constă din trimiterea unei
invitaţii, pe cale diplomatică, aşadar printr-o acţiune de diplomaţie
auxiliară, realizată de serviciile publice pentru diplomaţie. Din respect
faţă de principiul egalităţii suverane a statelor şi conform curtoaziei
___________________
28
v. Convenţia cu privire la funcţionarii diplomatici, pe care 13 state
latino-americane au încheiat-o în 1928 la Havana.
68
internaţionale, nu se întreprinde o vizită la nivel înalt în străinătate
fără invitaţie din partea autorităţilor statului vizitat. Totodată, din
respect faţă de principiul egalităţii suverane a statelor şi conform
curtoaziei internaţionale, nu se refuză primirea unei vizite la nivel înalt
dacă nu sunt motive temeinice pentru un asemenea refuz. Din
curtoazie, nici o vizită la nivel înalt nu se refuză, ci, dacă există
motive temeinice, se întârzie acordarea consimţământului, se amână
fixarea perioadei şi trimiterea invitaţiei. Vizitele diplomatice la nivel
înalt constituie evenimente curente, normale. Frecvenţa lor foarte
mare a devenit posibilă în condiţiile în care mijloacele de comunicare
şi de transport fac posibile pregătiri complexe executate cu
promptitudine maximă şi deplasări rapide.
În secolul al XIX-lea şi până în ultima parte a secolului al
XX-lea vizitele la nivel înalt erau evenimente istorice extraordinare.
Cu două sute de ani în urmă, a avut loc vizita în Franţa a
Suveranului Pontif. La 25 noiembrie 1804, Papa Pius al VII-lea a
sosit la Fontainebleau (BORDONOVE, 186).
În septembrie 1808, a avut loc la Erfurt o reuniune la nivel înalt
franco-rusă. Împăratul Napoleon, care a pregătit în detaliu
întâlnirea, i-a cerut principalului component al suitei sale, lui
Charles Maurice Talleyrand-Périgord, să parcurgă întreaga
corespondenţă diplomatică dintre Franţa şi Rusia şi îndeosebi
rapoartele ambasadorului francez la Sankt-Petersburg, Armand de
Caulaincourt. A dispus să se redacteze un proiect de convenţie
bilaterală care să-i fie pe plac ţarului Rusiei, ale cărui prevederi să
neliniştească Austria, dar să nu conţină explicit obligaţia Franţei de
a se angaja alături de Rusia în zona Levantului (BORDONOVE,
227-234).
În septembrie 1959, liderul URSS, Nichita Hruşciov, a efectuat o
vizită în SUA. Cu câteva zile înainte de vizită, o rachetă de
fabricaţie sovietică ajunsese pe suprafaţa Lunii, unde depusese
drapelul şi stema URSS. Într-un discurs public prilejuit de vizită, N.
Hruşciov i-a adresat gazdei sale, preşedintele Dwight Eisenhower,
un mesaj, în care şi-a exprimat preocuparea realistă faţă de
menţinerea păcii în lume fără să-şi disimuleze, nici măcar din
politeţe aparentă, conduita arogantă: „Considerăm că sistemul
nostru este mai bun şi voi credeţi că al vostru este mai bun, dar nu
trebuie ca, din cauza acestui diferend, să trecem la luptă deschisă,
pentru că nu numai ţările noastre ar suferi pierderi enorme, ci şi
celelalte state ar fi antrenate în distrugerea lumii.” Pe lângă
69
convorbirile oficiale la Camp David, programul vizitei a cuprins
activităţi precum participarea la un spectacol la Hollywood, despre
care N. Hruşciov a formulat aprecieri negative, fără reţinere, şi o
întâlnire cu muncitorii unei oţelării din Pittsburgh, la care a
polemizat cu liderii sindicali. Evaluările iluzorii şi intenţiile reale
ale lui N. Hruşciov au făcut ca urmările vizitei să nu fie pe măsura
declaraţiilor exaltate ale liderului sovietic („Am venit să văd cum
muncesc sclavii în capitalism şi recunosc că ei nu o duc rău!”
„Eisenhower este un preşedinte mare!” „Trăiască prietenia sovieto-
americană!”). În anii următori, a fost ridicat zidul de la Berlin şi a
avut loc criza rachetelor din Cuba (DUROSELLE, 227-229).
La 15 iulie 1971, preşedintele SUA, Richard Nixon, a anunţat, spre
surprinderea opiniei publice a vremii, că, ţinând seama de dorinţa
sa de a vizita China, liderii Republicii Populare Chineze l-au
invitat la Beijing şi el a acceptat invitaţia cu plăcere. Vizita
preşedintelui SUA în China s-a desfăşurat între 21 şi 28 februarie
1972. R. Nixon a declarat după vizită: „Această săptămână a
schimbat lumea!” Vizita a fost importantă prin acordul SUA şi
Chinei de a elimina posibilitatea agresiunii şi a ingerinţei în
treburile interne din relaţiile reciproce (DUROSELLE, 245).
La 24 aprilie 2005, la Jakarta, cu prilejul reuniunii multilaterale la
nivel înalt afro-asiatice, dedicate aniversării Conferinţei de la
Bandung din 1955, a avut loc între prim-ministrul japonez,
Junichiro Koizumi, şi preşedintele Republicii Populare Chineze,
Hu Jintao, o întâlnire de cincizeci de minute, „cu uşile închise”,
pentru o discuţie despre neînţelegerea dintre autorităţile celor două
state cu privire la conduita japoneză faţă de evenimente din timpul
celui de-al Doilea Război Mondial şi reacţia chineză faţă de
această conduită. Cei doi intrerlocutori au ajuns la concluzia
comună că trebuie să menţină cooperarea amicală bilaterală
(MEDIAFAX, 24 aprilie 2005).
Dreptul diplomatic contemporan ne apare ca fiind incomplet
tocmai în privinţa protagoniştilor diplomaţiei actuale, reprezentanţii
supremi ai statelor în relaţiile internaţionale. Normele de drept
internaţional referitoare la diplomaţia şefilor de stat au, în mare parte,
caracter cutumiar (DIACONU II, p. 23). Constatăm că statele nu au
convenit norme tocmai cu privire la activitatea diplomatică pe care o
desfăşoară şefii de stat şi de guvern, ale căror întâlniri oficiale au
impactul cel mai puternic asupra climatului de înţelegere şi cooperare
din relaţiile internaţionale. Nu au fost definite, până în prezent, prin
70
convenţii internaţionale, conduita, drepturile şi obligaţiile şefului de
stat pe planul relaţiilor internaţionale. Intensificarea diplomaţiei la
nivel înalt nu a determinat mutaţii pe planul dreptului diplomatic.
Şeful de stat este definit de dreptul intern propriu fiecărui stat,
care îi reglementează modul de desemnare şi atribuţiile. În general,
dreptul intern stabileşte că şeful de stat întruchipează suveranitatea
statului în fruntea căruia se află.
Nu există nici o regulă internaţională în conformitate cu care să
fie definit şeful de stat, deşi activitatea lui diplomatică şi necesitatea
ca el să exercite profesiunea de diplomat sunt evidente. Nu i se cer
scrisori de acreditare, altfel de împuterniciri, de autorizaţii. El acre-
ditează trimişi în state străine şi primeşte trimişi ai statelor străine. Se
admite că are puteri depline pentru a angaja responsabilitatea statului
în ierarhia autorităţilor unde ocupă locul cel mai important. Cu
autoritatea şi legitimitatea conferite de sufragiului popular, aşadar de
voinţa naţiunii, şeful de stat personifică autoritatea statală atât în
relaţiile interne, cât şi în cele externe. El are o poziţie aparte prin
magistratura supremă pe care o exercită, pentru că nici o altă autoritate
în stat nu îşi poate asuma personificarea statului.
Constituţia României stabileşte modalităţile în care se exercită
de către Preşedinte rolul de reprezentare a intereselor statului în
relaţiile internaţionale.29
În conformitate cu prevederile Constituţiei, Preşedintele României
reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al
unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Prin funcţie, Preşedintele
României personifică autoritatea statală atât în relaţiile interne, cât şi
în cele externe. El este ales de popor, prin vot universal, direct,
datorită căruia simbolizează voinţa naţiunii. În România, nici o altă
autoritate a statului nu îşi poate asuma personificarea statului.
Constituţia nu îi stabileşte preşedintelui anumite domenii de activitate,
dar, din textul constituţional, rezultă că Preşedintelui României, în
exercitarea funcţiei, nu îi poate rămâne indiferent nici un domeniu.
___________________
29
Constituţia României, Articolul 91 (1). Preşedintele încheie tratate
internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre
ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri
internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite
prin lege. (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă
reprezentanţi diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice. (3) Reprezentanţii diplomatici ai
altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.
71
Preşedintele României reprezintă statul în relaţiile externe şi, în
acelaşi timp, personifică naţiunea întreagă, acţionează în numele
statului.
Preşedintele României se bucură de imunitate: nu poate fi tras la
răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice expri-
mate în exercitarea mandatului. Din comentariile doctrinare, rezultă că
imunitatea instituită pentru preşedinte nu se aplică numai pe perioada
funcţiei, ci şi după această perioadă, pentru fapte din timpul exercitării
mandatului. Imunitatea este absolută şi poate fi ridicată doar în
cazurile prevăzute de Constituţie.
Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de
prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere
acordat de Parlament. În România, Guvernul, alcătuit din prim-
ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică, asigură,
potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament, realizarea
politicii interne şi externe a ţării. Guvernul în întregul său şi fiecare
membru în parte îşi exercită mandatul începând de la data depunerii
jurământului de credinţă pe care primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi
membri ai Guvernului îl depun individual în faţa Preşedintelui
României. Textul constituţional precizează că Preşedintele României
poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea
ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii;
Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care
participă. Totodată, Constituţia stabileşte atribuţiile următoare ale
Preşedintelui României în domeniul politicii externe: încheie tratate
internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune
spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil (celelalte tratate
şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit
procedurii stabilite prin lege); la propunerea Guvernului, acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă
Preşedintele României. Din aceste prevederi constituţionale rezultă că
Preşedintelui României îi revine poziţia cea mai înaltă în elaborarea şi
înfăptuirea politicii externe şi că, în cadrul statului român, deţine
rangul suprem în activitatea diplomatică.
În general, şefii de stat deţin, potrivit dreptului intern al fiecărui
stat, poziţia supremă în conducerea politicii externe şi sunt principalii
reprezentanţi în străinătate ai statului în fruntea căruia se află. Prin
magistratura supremă pe care o exercită, datorită autorităţii şi
72
legitimităţii conferite de sufragiul popular, aşadar de voinţa naţiunii,
şefului de stat sau de guvern care îşi asumă, potrivit prevederilor
constituţionale, personificarea statului atât în relaţiile interne, cât şi în
cele externe, îi revine o poziţie unică în stat şi în raporturile cu statele
străine, poziţie aparte pe care nici o altă autoritate în stat nu şi-o poate
asuma.
Preşedintele SUA este responsabilul având rangul cel mai înalt în
conducerea relaţiilor externe ale Statelor Unite. El participă la
reuniuni internaţionale la nivel înalt, în cadrul cărora se consultă
direct cu alţi şefi de state.
În Federaţia Rusă, actele de putere sunt înfăptuite de preşedinte,
Adunarea Federală, guvern şi instanţele judecătoreşti. Preşedintele
este şeful statului. El adoptă măsuri pentru apărarea suveranităţii
Federaţiei, a independenţei şi integrităţii ei, stabileşte direcţiile
principale ale politicii interne şi externe, reprezintă Federaţia în
interior şi în relaţiile internaţionale, înfăptuieşte conducerea
politicii externe, poartă negocieri şi semnează tratate, semnează
scrisorile de acreditare ale diplomaţilor ruşi şi primeşte scrisorile
de acreditare ale diplomaţilor străini.
Preşedintele Franţei, considerat „întâiul protector al Constituţiei”,
are datoria să garanteze independenţa naţională, integritatea
teritorială, precum şi respectarea acordurilor Comunităţii şi a
tratatelor. El acreditează ambasadori pe lângă statele străine şi
primeşte acreditările ambasadorilor străini; negociază şi ratifică
tratate. Titular al domeniilor esenţiale de conducere a statului,
preşedintele Franţei împarte unele atribuţii importante cu guvernul.
În doctrină, se vorbeşte despre „diarhia” franceză sau despre
caracterul „bicefal” (preşedinte şi prim-ministru) al statului
francez. La reuniuni internaţionale la care se iau decizii politice
importante, Franţa este reprezentată atât de preşedinte, cât şi de
prim-ministru.
Sunt şi state (având regimuri parlamentare sau monarhice) în
care locul principal în conducerea şi înfăptuirea politicii externe,
precum şi în reprezentarea statului la acţiunile diplomatice bilaterale şi
multilaterale îi revine şefului de guvern. În regimurile de acest fel,
primul-ministru are atribuţii substanţiale pe planul angajării statului în
relaţiile internaţionale.
În general, guvernele participă intens la activitatea internaţională
la nivel înalt, în toate statele, indiferent dacă acestora le este
73
caracteristic regimul prezidenţial, cel semiprezidenţial sau cel
parlamentar. Guvernele sunt chemate să pregătească, să avizeze, să
aprobe şi să aplice deciziile care se adoptă în activitatea diplomatică la
nivel înalt. În vederea redării comparative a locului activităţilor
externe ale şefului guvern în regimurile parlamentare, faţă de cele
prezidenţiale şi semiprezidenţiale, s-ar putea considera că, în prima
ipostază, şeful de guvern se situează în proximitatea demnităţii
supreme în stat, fără a dobândi în totalitate alura simbolică a acesteia,
în timp ce, în a doua ipostază, se apropie de ministrul afacerilor
externe, dar are responsabilităţi superioare.
Dincolo de diferenţele impuse de regimurile interne, şefii de
guvernare primesc şi întreprind vizite din şi în străinătate, negociază,
încheie tratate, participă la reuniuni internaţionale. Ca urmare, primesc
şi acordă onorurile cele mai înalte, aplică uzanţe legate de
reprezentarea la nivel înalt a statului.
În Germania, preşedintele reprezintă Federaţia în străinătate,
încheie, în numele Federaţiei, tratate, acreditează ambasadori în
statele străine şi primeşte acreditările ambasadorilor străini. Liniile
directoare ale politicii Germaniei sunt stabilite de cancelarul
federal, care este responsabil şi pentru realizarea lor. Ca urmare, la
întâlnirile bilaterale şi multilaterale la nivel înalt, Germania este
reprezentată de cancelarul federal.
În Italia, preşedintele este şeful statului, îi acreditează şi îi primeşte
pe reprezentanţii diplomatici, ratifică tratatele internaţionale, după
ce, în prealabil, Parlamentul îl autorizează. Nici un act al şefului
statului italian nu este valabil dacă nu este contrasemnat de
miniştrii care l-au propus şi care îşi asumă responsabilitatea.
Actele care au forţă de lege şi alte acte sunt contrasemnate de
preşedintele Consiliului de Miniştri. De altfel, preşedintele
Consiliului de Miniştri direcţionează politica generală a guvernului
italian, el fiind cel care participă, în numele Italiei, la acţiunile
diplomatice la nivel înalt la care se adoptă decizii.
Coroana britanică deţine, după tradiţie, toate puterile în stat. Marea
Britanie este reprezentată pe lângă puterile străine de către
„ambasadorii majestăţii sale”. Monarhul de la Londra este şi şeful
Commonwealth-ului şi şeful de stat al anumitor ţări din
Commonwealth, unde este reprezentat de un guvernator. Dincolo
de tradiţie, în realitate, Coroana britanică nu desfăşoară activitate
politică. Funcţia reală de asigurare a stabilităţii politice a statului
74
este acompaniată de funcţia simbolică pe care monarhia o
îndeplineşte prin rituri, prin fastul arhitectural şi vestimentar
tradiţional.
Îndeplinindu-şi funcţia de reprezentant al Regatului Unit, de şef
oficial al Bisericii Anglicane, Elisabeta a II-a s-a aflat în centrul
unor ceremonii memorabile pentru „bunii şi loialii ei supuşi”
britanici (încoronarea din 1952, jubileul domniei din 1977,
centenarul reginei-mame din 2002), dar şi pentru opinia publică
europeană (marcarea în 1995, la Londra, a Zilei Victoriei, în cadrul
festivităţilor închinate împlinirii unei jumătăţi de veac de la
încheierea celui de-al Doilea Război Mondial).
De fapt, persoana cea mai importantă din Regatul Unit, întâiul om
politic britanic, „Premier”-ul, este primul ministru al Majestăţii
Sale, redactor al Discursului Tronului, prezentat la deschiderea
sesiunilor parlamentare, numit şi revocat – teoretic – ad nutum de
monarh. Şeful Cabinetului britanic reprezintă la nivelul cel mai înalt
statul în relaţiile internaţionale, pe plan bilateral şi multilateral.
Împăratul este simbolul Japoniei. Orice acte în legătură cu
problemele statului japonez, pe care le îndeplineşte împăratul, sunt
avizate şi aprobate de guvern, care este, pe această cale, responsa-
bil. Împăratul Japoniei nu are atribuţii de guvernare. Printre actele
pe care le poate îndeplini, cu aprobarea guvernului, împăratul
Japoniei se numără atestarea deplinelor puteri şi a scrisorilor de
acreditare ale ambasadorilor japonezi, ratificarea tratatelor,
primirea ambasadorilor şi miniştrilor străini şi exercitarea de acte
ceremoniale. Puterea executivă în Japonia aparţine guvernului,
care, printre altele, conduce afacerile statului, reglementează
afacerile externe, încheie tratate, cu aprobarea Parlamentului.
În relaţiile internaţionale funcţionează regula nescrisă, potrivit
căreia statele acceptă ca, la acţiunile diplomatice la nivel înalt, să
participe în conformitate cu normele constituţionale proprii, funcţiile
participanţilor, rangul acestora, titulatura lor neconstituind obiecte de
preocupare pe planul relaţiilor internaţionale.
Doctrina de drept diplomatic marchează exclusivitatea dreptului
intern în această privinţă, de pildă în textul următor, vechi de
aproape două secole: „Titlurile suveranilor nu emană din jus
gentium. Fiecare popor este stăpân să-i dea şefului lui titlul care îi
convine şi este în drept să pretindă să fie tratat în consecinţă de
ceilalţi suverani şi de celelalte naţiuni.” (MEISEL, 27)
75
Actele cu efect juridic ale celor care îşi reprezintă statul în
diplomaţia la nivel înalt sunt acte ale statului (ANGHEL 1987, 53;
DIACONU II, 24). Cel care, în calitate de conducător al afacerilor
externe ale statului, semnează tratate sau avizează şi contrasemnează
legile de ratificare a acestora răspunde pentru acordarea şi primirea de
acreditări, poate declara război şi poate încheia pace, are capacitatea
maximă de a acţiona pe plan internaţional (ANGHEL 1987, 52-53).
Din practica relaţiilor internaţionale, rezultă că statele admit şi
respectă principiul jus repraesentationis omnimodae, conform căruia
şeful de stat are, potrivit dispoziţiilor constituţionale din statul propriu,
drept de reprezentare generală în relaţiile internaţionale (ANGHEL
1987, 54; CHEBELEU, 287; MAZILU 2003, 235). Dreptul consacrat
prin principiul jus repraesentationis omnimodae nu are caracter
personal, ci decurge din drepturile internaţionale ale statului în numele
căruia acţionează şi pe care îl reprezintă. Cutuma care s-a conturat cu
veacuri în urmă în relaţiile diplomatice dintre monarhii absoluţi
rămâne actuală (ANGHEL 1987, 54) şi se aplică în prezent în mod
axiomatic (CHEBELEU, 287).
În trecut, funcţiona o regulă potrivit căreia monarhii aveau
întâietate faţă de preşedinţii de republici, dar această regulă a rămas în
paginile cărţilor de istorie. În relaţiile internaţionale actuale, în
raporturile la nivelul şefilor de stat se aplică principiul egalităţii
suverane a statelor, exprimabil şi în formula, odinioară valabilă
exclusiv pentru monarhi, par in parem non habet imperium, şi, ca
urmare, nu se face deosebire de rang nici între monarhi, nici între
preşedinţi şi nici între monarhi şi preşedinţi. Aşadar, din aplicarea
principiului egalităţii suverane a statelor rezultă că prerogativele
constituţionale interne nu disting între şefii de stat pe plan extern
(ANGHEL 1987, 52).
Învestirea celui care acţionează şi reprezintă pe plan extern statul
la nivel înalt este, de obicei, însoţită de acte solemne, de notificare şi
de felicitare, prin care sunt înştiinţate statele străine şi prin care statele
străine declară că acceptă efectele învestirii pe planul relaţiilor
internaţionale (ANGHEL 1987, 55). Mesajele sau gesturile prin care
şeful de stat sau de guvern, care deţine locul suprem în conducerea şi
înfăptuirea politicii externe, este felicitat pentru învestire marchează
momentul de acceptare externă a celui învestit. Prin onorarea cu
felicitări, care se referă la responsabilităţi şi titluri, adresate celui
învestit se exprimă respectul faţă de demnitatea statului. Sunt
introduse sau confirmate în comunicarea diplomatică dintre state
76
modul de adresare, titlurile, denumirea funcţiilor, ca şi semnificaţia şi
importanţa acestora. Conform regulilor de curtoazie internaţională,
învestirea (depunerea jurământului de către preşedintele de republică,
încoronarea monarhului) este, în general, urmată de notificarea
oficială, în străinătate, a începutului de mandat (de domnie). Se trimit,
pe cale diplomatică, mesaje prin care se formulează angajamente
legate de perspectiva relaţiilor cu statele înştiinţate. Prin aplicarea
regulilor de curtoazie internaţională, ca răspuns la asemenea mesaje se
formulează şi se transmit, pe aceeaşi cale, mesaje care conţin felicitări
şi urări, precum şi angajamente privind relaţiile bilaterale. Mesajul de
răspuns poate avea şi semnificaţia recunoaşterii în funcţie a celui
învestit atât ca titular al atribuţiilor şi competenţelor conferite de
dreptul intern, cât şi ca purtător al titlurilor corespunzătoare acestor
atribuţii şi competenţe.
La 23 martie 1737, regele Marii Britanii i s-a adresat lui Carlos de
Bourbon cu mesajul următor: „Frate (Monsieur Mon Frère), cu
multă plăcere am primit scrisoarea Voastră, prin care îmi aduceţi la
cunoştinţă înălţarea Dumneavoastră pe Tronul Celor Două Sicilii.
Permanent am fost interesat de tot ceea ce Vă priveşte şi nu mă
îndoiesc că veţi fi convins de bucuria adevărată pe care am
resimţit-o la acest eveniment fericit. Bunul Dumneavoastră Frate,
George R., St. James, …” Pe lângă „bucuria pentru evenimentul
fericit”, textul confirmă că suveranul britanic îl consideră pe
destinatar „Frate”, adică şef de stat, şi reiterează recunoaşterea
trecerii, conform păcii de la Viena din 1735, a Siciliei, de la
Austria la Bourbonii spanioli (MEISEL, 63).
La 23 ianuarie 2001, preşedintele României i-a trimis preşedintelui
Statelor Unite ale Americii telegrama următoare: „Depunerea
jurământului şi preluarea oficială a mandatului de preşedinte al
Statelor Unite ale Americii îmi oferă plăcuta ocazie de a vă adresa
cele mai calde felicitări şi urări de succes în greaua şi plina de
responsabilităţi demnitate de şef al statului. Îmi exprim speranţa că
în următorii patru ani ai mandatului dumneavoastră relaţiile dintre
România şi Statele Unite ale Americii se vor dezvolta şi amplifica,
în beneficiul ambelor părţi, pentru pacea şi bunăstarea popoarelor
noastre. România doreşte continuarea şi amplificarea relaţiei de
parteneri strategici dintre ţările noastre. Eu cred că putem identi-
fica noi căi şi mijloace de întărire a colaborării în plan politic şi
economic. România şi-a exprimat de asemenea dorinţa de a deveni
membră a NATO cât mai curând cu putinţă, pentru a participa şi în
acest fel la procesul de normalizare şi de stabilizare a situaţiei din
77
Balcani şi din fosta Iugoslavie. Prezenţa Statelor Unite în zonă,
eforturile diplomaţiei americane au contribuit decisiv la reducerea
tensiunii şi la instaurarea păcii în zonă. România, vital interesată
de consolidarea stabilităţii Balcanilor, va sprijini eforturile Ad-
ministraţiei dumneavoastră îndreptate în această direcţie. Reiterez
speranţa că vom avea cât mai curând prilejul de a discuta despre
priorităţile şi obiectivele colaborării româno-americane, despre
adâncirea democraţiei şi relansarea economiei în România, cât şi
despre posibilităţi concrete şi pragmatice de aprofundare a
relaţiilor dintre România şi SUA.”
Şefilor de stat şi de guvern, aflaţi în misiune diplomatică, statele
străine le acordă privilegii, prin care protejează şi sprijină misiunea
diplomatică la nivel înalt. Şefilor de stat şi de guvern aflaţi în misiune
diplomatică li se recunoaşte totodată o imunitate specifică. Dreptul
diplomatic confirmă aceste modalităţi de susţinere a misiunilor diplo-
matice la nivel înalt.30
Statele nu au convenit, cel puţin până în prezent, cu privire la
semnificaţia exactă, detaliată a „facilităţilor, privilegiilor şi imuni-
tăţilor recunoscute de dreptul internaţional şefilor de stat în vizită
oficială”. Fără îndoială, şeful misiunii diplomatice la nivel înalt este
sprijinit şi ocrotit măcar de privilegiile şi de imunitatea pe care statele
le acordă fiecărui diplomat în exercitarea neîngrădită a misiunii sale.
Şefilor de stat şi de guvern aflaţi în misiune diplomatică li se
permite şi li se ocroteşte comunicarea liberă în scopuri oficiale cu
autorităţile statului propriu şi cu autorităţile altor state, li se acordă
scutiri de impozite şi de taxe.
___________________
30
Convenţia de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile
lor cu organizaţiile internaţionale (1975) prevede, la articolul 50, că şeful de
stat aflat în fruntea unei misiuni la un for internaţional beneficiază de
facilităţile, privilegiile şi imunităţile recunoscute de dreptul internaţional
şefilor de stat.
Cms, Articolul 21. Statutul şefului de stat şi al personalităţilor de rang
înalt 1. Şeful statului trimiţător, când se găseşte în fruntea unei misiuni
speciale, beneficiază, în statul primitor sau într-un stat terţ, de facilităţi,
privilegii şi imunităţi recunoscute de dreptul internaţional şefilor de stat în
vizită oficială. 2. Şeful de guvern (…) şi alte personalităţi de rang înalt, când
participă la o misiune specială a statului trimiţător, beneficiază în statul
primitor sau într-un stat terţ, în plus faţă de ce li se acordă prin Convenţia pre-
zentă, de facilităţi, privilegii şi imunităţi recunoscute de dreptul internaţional.
78
Reşedinţa în străinătate a şefului de stat este inviolabilă. Pentru
alte activităţi decât cele prin care îşi exercită atribuţiile de gazde,
autorităţile statului vizitat pot pătrunde în reşedinţa rezervată înaltului
oaspete numai cu permisiunea lui.
Când se află în străinătate îndeplinind misiuni oficiale, şefului
de stat sau de guvern i se recunoaşte, pe lângă imunitatea stabilită prin
normele constituţionale interne, o imunitate în relaţiile internaţionale,
imunitatea suveranului, care înseamnă exceptarea de la jurisdicţiile şi
de la alte reglementări (reguli stabilite de organele locale de ordine
publică) ale statului străin pe al cărui teritoriu se află. Această
imunitate se extinde, de obicei, şi asupra membrilor de familie care îl
însoţesc. În cazul în care înaltul reprezentant comite o infracţiune este
expulzat şi eventual i se interzice accesul pe teritoriul statului unde a
comis infracţiunea. Reparaţiile revin statului al cărui înalt reprezentant
este considerat infractor.
Şefii de stat şi de guvern nu sunt exoneraţi, nici conform pre-
vederilor dreptului intern, nici conform prevederilor dreptului inter-
naţional referitoare la imunitate, de răspunderea penală pentru crime
de genocid, contra umanităţii şi pentru crimele de război, pentru care
se supun jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale (DIACONU II, 114).
Autorităţile statelor vizitate la nivel înalt îi acordă protecţie, pe
planul securităţii, şefului de stat sau de guvern care le este oaspete,
măcar ca pentru o „persoană care se bucură de protecţie interna-
ţională”.
Dacă şeful de stat sau de guvern întreprinde o călătorie
particulară în străinătate, fără ca autorităţilor statului străin să li se
notifice o misiune diplomatică la nivel înalt, aşadar dacă face o
călătorie „incognito”, nu poate beneficia de privilegii şi riscă să fie
supus, pentru eventuale acte în contradicţie cu normele din statul în
care se află, jurisdicţiei acestui stat. Privilegiile şi curtoazia i s-ar
putea acorda doar din momentul notificării, respectiv al consimţămân-
tului autorităţilor străine privind fie şi o vizită privată, considerată
„misiune diplomatică neoficială” (ANGHEL 1987, 59).
80
interesul ţării sale, (…) de iubirea de libertate întemeiată pe ordine
şi pe drepturile tuturor, un ministru al afacerilor străine, când ştie
să fie [ministru al afacerilor străine], se găseşte astfel plasat în
situaţia cea mai bună pe care o poate pretinde un spirit elevat,
[inspirându-se din] sentimentul datoriei. Nu se cunoaşte destul ce
putere se află în acest sentiment.” (BORDONOVE, 359-360)
În esenţă, rolul ministrului de externe este să realizeze legătura
şefului statului şi şefului guvernului cu instituţiile autorităţii din
statele străine, să fie aşadar persoana de mijlocire, middleman
(OPPENHEIM, 764), ale cărei declaraţii publice pot angaja responsa-
bilitatea statului pe plan extern.
Doctrina a reţinut ca exemplară decizia din 5 aprilie 1933 a Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională prin care se recunoaşte că
declaraţia formulată de ministrul de externe ca răspuns la o
întrebare a unui reprezentant diplomatic străin creează o obligaţie
pentru statul ministrului de externe. Ministrul de externe norvegian
îi transmisese şefului misiunii diplomatice daneze la Oslo
comunicarea, consemnată şi într-o notă, că Norvegia nu se
împotriveşte ca Danemarcei să i se recunoască suveranitatea
asupra Groenlandei de Est (ANGHEL 1987, 67). Curtea a arătat că
răspunsul oral dat de ministrul de externe la solicitarea unui
reprezentant diplomatic străin cu privire la o problemă din aria sa
de activităţi oficiale angajează statul pe care ministrul îl reprezintă
şi ca urmare creează o obligaţie pentru acest stat (CHEBELEU,
299). Curtea Internaţională de Justiţie a arătat că declaraţiile unor
demnitari de nivel înalt sunt probatorii când confirmă fapte sau
conduite31 (DIACONU II, 31) şi pot da naştere la obligaţii
internaţionale dacă este evidentă intenţia statului de a şi le asuma32
(DIACONU II, 31).
În conformitate cu uzanţele, numirea ministrului de externe se
aduce, prin intermediul serviciilor publice pentru diplomaţie, la
cunoştinţa statelor cu care statul în care funcţionează ministrul abia
numit are relaţii diplomatice. Ministrul de externe îşi inaugurează, de
obicei, mandatul acordându-le, la minister, audienţă colectivă solemnă
şefilor de misiuni diplomatice străine. Este larg răspândită şi practica
___________________
31
Case of Military and Paramilitary Activities in and against
Nicaragua.
32
Nuclear Test Case.
81
de a se transmite din partea miniştrilor de externe în funcţie mesaje de
felicitare ministrului care se află la începutul exercitării funcţiei.
Ministrul de externe este, în timp, primul interlocutor politic al
fiecărui ambasador străin, care, înainte de a-şi începe activitatea,
aduce la Ministerul de Externe copiile scrisorilor de acreditare. Prin
acest act, se deschide seria de audienţe în cadrul cărora ministrul şi
ambasadorul pot aborda spectrul întreg al relaţiilor bilaterale, precum
şi problematica vieţii internaţionale, îşi pot transmite comunicări
oficiale, informaţii, proiecte, pot negocia. Este de datoria ministrului
de externe să fie prezent la audienţele solemne, în cadrul cărora
ambasadorii străini îşi prezintă scrisorile de acreditare şefului de stat.
Ministrului de externe îi revine responsabilitatea privind aplica-
rea prevederilor convenţiilor în vigoare la care statul este parte. Sub
conducerea ministrului de externe se redactează proiectele de
convenţii bilaterale şi multilaterale la care statul urmează să devină
parte şi se desfăşoară negocierea acestora în vederea pregătirii textelor
pentru procedurile legale de exprimare a consimţământului, în numele
statului, potrivit reglementărilor interne şi internaţionale.
Ministrul de externe are datoria de a-i informa pe şeful de stat,
pe primul-ministru şi pe ceilalţi membri ai guvernului cu privire la
evoluţiile pe plan internaţional care au sau pot avea efecte asupra
promovării şi apărării intereselor statului.
Ministrul de externe îi trimite în misiuni ad hoc sau permanente,
adică în delegaţii sau la ambasade şi posturi consulare, pe diplomaţii şi
consulii de carieră. Oficiile diplomatice – ambasadele şi posturile
consulare – din străinătate se organizează şi îşi desfăşoară activitatea
executând ordinele şi instrucţiunile primite de la ministrul de externe.
Printre răspunderile prioritare ale ministrului de externe se
numără şi aceea pentru păstrarea arhivei diplomatice a statului.
Activitatea concretă actuală a ministrului de externe are două
laturi dominante: contribuţia la misiunile diplomatice ale conducerii
statului prin lucrări pregătitoare şi premergătoare şi îndeplinirea
misiunilor proprii.
O parte foarte mare a activităţii ministrului de externe este dedi-
cată participării statului la forurile internaţionale. Majoritatea misiu-
nilor ministrului de externe este constituită în prezent din participări la
conferinţe internaţionale şi la reuniunile ministeriale ale organizaţiilor
internaţionale.
Programul anual al unui ministru de externe european, precum
cel al României, cuprinde, printre altele: participarea, în septembrie, la
82
dezbaterile generale ale Adunării Generale a ONU; participarea, măcar
ocazională, la lucrările Consiliului de Securitate al ONU, pentru
îndeplinirea obligaţiilor periodice ale statului (ca membru permanent
sau nepermanent) faţă de acest for; participarea la reuniunile
ministeriale bilunare ale Consiliului pentru Afaceri Generale şi Relaţii
Externe al Uniunii Europene; participarea la reuniunile ministeriale
ale Consiliului Nord-Atlantic; participarea la reuniunile ministeriale
ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi la
reuniunile ministeriale ale organizaţiilor zonale (Europa Centrală,
Europa de Sud-Est, regiunea Mării Negre etc.). Din această răsfoire a
agendei cu misiuni obligatorii ale ministrului de externe rezultă că el
este în primul rând protagonistul acţiunilor diplomatice reglementate
de dreptul diplomatic referitor la diplomaţia forurilor internaţionale.
Ministrul de externe în funcţie nu are nevoie, pentru nici unul
dintre actele oficiale externe pe care le întreprinde, de confirmarea
deplinelor puteri. În conformitate cu dreptul internaţional, ministrul de
externe, în virtutea funcţiei lui şi fără a fi obligat să prezinte depline
puteri, este considerat ca reprezentându-şi statul pentru toate actele
referitoare la încheierea unui tratat.33
Ministrul de externe aflat în misiune pe teritoriul unui stat străin
beneficiază de privilegii conform uzanţelor şi prevederilor dreptului
diplomatic privind misiunile ad hoc34. Totodată, ministrul de externe
beneficiază şi de prevederile recomandărilor ONU privind prevenirea
şi sancţionarea infracţiunilor săvârşite împotriva persoanelor care
beneficiază de protecţie internaţională.35
Clarificări privind statutul ministrului de externe s-au formulat şi
prin deciziile Curţii Internaţionale de Justiţie.
Un judecător de instrucţie belgian a emis, la 11 aprilie 2000,
împotriva ministrului afacerilor externe în exerciţiu al Republicii
Democratice Congo un mandat internaţional în scopul arestării
sale provizorii înaintea unei cereri de extrădare către Belgia pentru
___________________
33
Cdt, Articolul 7 (…) 2. cit.
34
Cms, Articolul 21. Statutul şefului de stat şi al personalităţilor de
rang înalt (…) 2. (…) ministrul afacerilor externe şi alte personalităţi de rang
înalt, când participă la o misiune specială a statului trimiţător, beneficiază în
statul primitor sau într-un stat terţ, în plus faţă de ce li se acordă prin
Convenţia prezentă, de facilităţi, privilegii şi imunităţi recunoscute de dreptul
internaţional.
35
CPPCAIPPiDA.
83
pretinse crime constituind „violări grave ale dreptului internaţional
umanitar”. Mandatul a fost difuzat în toate statele, inclusiv în
Republica Democratică Congo, care l-a primit la 12 iulie 2000.
Mandatul de arestare, care indică naţionalitatea congoleză, dar nu
se referă la funcţia de ministru al afacerilor externe, desemnează
Tribunalul de primă instanţă din Bruxelles ca instanţă competentă
şi invocă dispoziţiile legii belgiene din 1993 referitoare la repri-
marea violărilor grave ale dreptului umanitar, precum şi la Legea
belgiană din 10 februarie 1999. Prin acţiunea din 17 octombrie
2000, depusă la Grefa Curţii Internaţionale de Justiţie, Republica
Democratică Congo a acuzat Regatul Belgiei că emiterea de către
Belgia a unui mandat de arestare împotriva ministrului afacerilor
externe congolez violează principiul potrivit căruia un stat nu îşi
poate exercita puterea pe teritoriul altui stat, principiul egalităţii
suverane între toţi membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite şi
imunitatea diplomatică a ministrului afacerilor externe al unui stat
suveran. În expunere, s-a arătat că a fost violat dreptul interna-
ţional prin competenţa universală prevăzută de legea belgiană în
virtutea căreia a fost emis mandatul de arestare şi chiar prin
mandatul de arestare. Expunerea cuprindea şi sublinierea că neso-
cotirea imunităţii ministrului afacerilor externe contravine
jurisprudenţei internaţionale, dreptului cutumiar şi curtoaziei
internaţionale.36
După activităţile specifice şi după atribuţii este firesc să se
considere că fiecare stat desemnează pentru îndeplinirea funcţiei pe
unul dintre cetăţenii proprii. Excepţiile, foarte rare de altfel, îndreptă-
ţesc eventuale interogaţii cu privire la capacitatea statului în cauză de
a îndeplini ansamblul funcţiilor specifice prin care se asigură
suveranitatea sau disponibilitatea celor cărora le revine guvernarea în
acel stat de a răspunde deplin la exigenţele suveranităţii.
În 2004, preşedintele Georgiei a desemnat-o pe Salomé
Zourabişvili, care îndeplinea funcţia de ambasador al Franţei la
Tbilisi şi avea cetăţenie dublă, franceză şi georgiană, în funcţia de
ministru de externe al Georgiei. Acceptând funcţia de ministru în
guvernul georgian, Salomé Zourabişvili a demisionat din funcţia
de ambasador al Franţei în Georgia şi a renunţat la remuneraţia pe
care o primea ca ambasador din partea statului francez. Potrivit
ministerului de externe francez, această situaţie singulară se înscrie
___________________
36
Congo c Belgique, Requête introductive d'instance enregistré au
Greffe de la Cour, La Cour Internationale de Justice, 17 octobre 2000.
84
în cadrul cooperării dintre Franţa şi Georgia şi guvernul francez a
decis să considere că a încheiat cu Salomé Zourabişvili un contract
de asistenţă tehnică, de forma contractelor utilizate în Franţa
pentru a se pune la dispoziţia guvernelor străine experţi de nivel
înalt. Ca urmare, Salomé Zourabişvili a devenit beneficiara unei
remuneraţii din partea guvernului francez în conformitate cu
dispoziţiile legale în vederea aplicării unor asemenea contracte.
Caracterul neobişnuit al acestei situaţii este confirmat şi de luarea
în considerare în cadrul Consiliului de Stat al Franţei a sesizării
formulate, în domeniul contenciosului administrativ, de un sindicat
din ministerul de externe francez (ACTUALITÉES DIPLOMATIQUES,
Paris, 25 avril 2005).
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, de relaţiile externe al
României se ocupa marele postelnic, secretarul de stat cel mai apropiat
de şeful statului. Lui îi reveneau sarcinile diplomatice principale,
îndeosebi păstrarea legăturilor şi întreţinerea legăturilor cu trimişii
străini. Trebuia să se îngrijească şi de corespondenţa şefului de stat cu
străinătatea37 (NEGULESCU, ALEXIANU, apud DUCULESCU 1998, 238).
Între 17 ianuarie şi 10 noiembrie 1859, funcţia de ministru al
afacerilor străine al Moldovei a fost deţinută de Vasile Alecsandri,
care între 10 octombrie 1959 şi 28 mai 1860 a fost şi ministru al
afacerilor externe al Munteniei. Între 26 ianuarie şi 27 martie 1859,
ministrul afacerilor străine al Munteniei a fost Dimitrie Brătianu.
Întâiul ministru al afacerilor străine al României („ministru al trebilor
străine şi de stat”) s-a numit Apostol Arsache. El s-a aflat în funcţie
între 22 ianuarie 1862 şi 24 iunie 1862, după ce, între 19 iulie 1861 şi
22 ianuarie 1862 fusese ministru de externe al Moldovei. Mihail
Kogălniceanu a fost ministru de externe al României între 26 august şi
28 noiembrie 1869, între 27 aprilie şi 24 iulie 1876 şi între 3 aprilie
1877 şi 25 noiembrie 1878. În primul deceniu al secolului al XX-lea,
___________________
37
Regulamentul organic al Valahiei pus în aplicare la 1 iulie 1831,
Articolul 153. Marele postelnic este şeful canţelarii Domnului atât pentru
trebile din lăuntru, cât şi pentru cele de afară. (…) Va ţinea corespondenţia cu
aghenţii Prinţipatului din Ţarigrad şi, la întâmplare, cu Paşii de prin cetăţile
marginii din dreapta Dunării. Asemenea va fi însărcinat şi cu corespondenţa
consulilor curţilor străine, ce se află şezători în Principat. Cancelaria va fi
despărţită în două secţii: cea dintâi va fi însărcinată cu toate pitacele
Domnului ce să dau pentru ocârmuirea trebilor din lăuntru precum şi cu pri-
mirea tuturor jălbilor ce se vor da către Domn. Cea de-a doua va fi însărcinată
cu toată corespondenţa Domnului în limbi străine.
85
funcţia i-a revenit pentru perioade scurte şi lui I. I. C. Brătianu. Între
11 ianuarie 1911 şi 17 ianuarie 1914, ministru de externe al României
a fost Titu Maiorescu. Au fost miniştri de externe Take Ionescu
(13 iunie 1920-11 decembrie 1921), I. G. Duca (19 ianuarie 1922-30
martie 1926). Din 24 noiembrie 1927 până la 10 noiembrie 1928 şi din
20 octombrie 1932 până la 30 august 1936, ministrul afacerilor străine
al României a fost Nicolae Titulescu. Funcţia i-a revenit şi lui Grigore
Gafencu între 21 decembrie 1938 şi 1 iunie 1940. De la începutul celei
de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea şi până în prezent au fost
miniştri de externe ai României: Ana Pauker, Simion Bughici, Grigore
Preoteasa, Ion Gheorghe Maurer, Avram Bunaciu, Corneliu Mănescu,
George Macovescu, Ştefan Andrei, Ilie Văduva, Ioan Totu, Ion Stoian,
Sergiu Celac, Adrian Năstase, Teodor Meleşcanu, Adrian Severin,
Andrei Pleşu, Petre Roman, Mircea Geoană şi Mihai-Răzvan Ungureanu.
___________________
43
Cms, Articolul 49. 1. În aplicarea dispoziţiilor acestei Convenţii nu
se va face discriminare între state. 2. Totodată, nu vor fi considerate discri-
minatorii: a) aplicarea restrictivă de către statul primitor a unei dispoziţii a
acestei Convenţii dacă această dispoziţie este aplicată astfel misiunii sale
speciale din statul trimiţător; b) modificarea de către state, între ele, prin
cutumă sau pe calea unui acord, a întinderii facilităţilor, privilegiilor şi
imunităţilor pentru misiunile lor speciale, chiar dacă o asemenea modificare
nu a fost convenită cu alte state, dar fără ca modificarea să fie incompatibilă
cu obiectul şi cu scopul acestei Convenţii şi fără ca modificarea să aducă
atingere drepturilor şi nici îndeplinirii obligaţiilor statelor terţe.
44
Cms, Articolul 14. 1. Şeful misiunii speciale sau, dacă statul trimi-
ţător nu a numit un şef, unul din reprezentanţii statului trimiţător, desemnat
de acest stat, este autorizat să acţioneze în numele misiunii speciale şi să
adreseze comunicări statului primitor. Statul primitor adresează comunicări
privind misiunea specială şefului misiunii sau, în lipsă de şef, reprezentan-
tului vizat mai sus fie direct, fie prin intermediul misiunii diplomatice
permanente.
88
primitor, începe la prima comunicare între un reprezentant al misiunii
şi un reprezentant al autorităţilor statului primitor.45
Ca şi începutul misiunii, încheierea ei depinde de acordul la care
ajung statul trimiţător şi statul primitor. Se poate ca acest acord să se
refere la o dată anumită din calendar sau să decurgă din acordul
privind constituirea misiunii, anume din prevederile cu privire la
funcţiile ei şi la durata acestora. Trebuie ca misiunea să se încheie
dacă unul dintre statele trimiţător şi primitor notifică statului celălalt
că recheamă misiunea, respectiv că misiunea este considerată
încheiată.
La 23 mai 2005, vicepremierul chinez Wu Yi, aflat în vizită la
Tokyo, a anunţat că îşi întrerupe vizita (misiunea diplomatică ad
hoc) şi părăseşte Japonia. Ca urmare a acestei decizii, programul
vizitei întrerupte nu a fost realizat în întregime. Nu a putut avea loc
întâlnirea programată dintre Wu Yi şi premierul japonez, Junichiro
Koizumi. Ulterior, autorităţile chineze au explicat că misiunea lui
Wu Yi a fost întreruptă din cauza declaraţiilor premierului japonez
privind sanctuarul Yasukuni (monument consacrat celor 2,5 milioane
de militari japonezi care şi-au pierdut viaţa în războaie, din 1853,
printre care şi 14 militari consideraţi, după 1945, criminali de
război de alianţa sovieto-americano-britanică). La 20 mai 2005,
Junichiro Koizumi declarase că întreprinde vizite la sanctuar în
calitate de cetăţean şi nu în calitate de om de stat, reamintind că nu
acceptă ca alte state să-i dicteze conduita şi să se amestece în
modul în care Japonia îşi onorează morţii. Autorităţile japoneze au
criticat virulent „proastele maniere” diplomatice ale Chinei.
Purtătorul de cuvânt al ministerului de externe japonez a declarat
că delegaţia chineză şi-a anulat programul brusc, fără să prezinte
scuze: „Se poate înţelege că evenimente care impun măsuri
urgente pot determina anularea unui program, dar în relaţiile
sociale este necesar să se păstreze obiceiul exprimării de regrete.
Miniştri japonezi au vorbit în public despre maniere străine de
eticheta diplomatică.” (MEDIAFAX, 23 mai 2005).
___________________
45
Cms, Articolul 13. 1. Funcţiile misiunii speciale încep de la intrarea
misiunii în contact oficial cu ministerul de externe sau cu oricare alt organ al
statului primitor în legătură cu care s-a convenit. 2. Începutul funcţionării
unei misiuni speciale nu depinde de prezentarea acesteia de misiunea
diplomatică permanentă a statului trimiţător, nici de remiterea de scrisori de
acreditare sau de depline puteri.
89
Începerea misiunii diplomatice ad hoc, activitatea ei şi încheie-
rea ei nu depind de starea relaţiilor diplomatice dintre statul trimiţător
şi statul primitor şi nici de starea altor misiuni diplomatice ale acestor
state.46 Este posibil ca misiunea diplomatică ad hoc să continue, chiar
dacă relaţiile diplomatice dintre statul trimiţător şi statul primitor
încetează (CHEBELEU, 200).
___________________
49
Cms, Articolul 8. (…) statul trimiţător îi numeşte, conform opţiunii
proprii, pe membrii misiunii speciale, după ce a transmis statului primitor
toate informaţiile utile cu privire la efectivul şi componenţa misiunii speciale
şi îndeosebi cu privire la numele şi calitatea persoanelor pe care îşi propune
să le desemneze.
50
Cms, Articolul 11. 1 Se notifică la ministerul de externe sau la un alt
organ al statului primitor, în legătură cu care s-a convenit: a) componenţa
misiunii speciale, precum şi orice modificare ulterioară a acestei componenţe;
b) sosirea şi plecarea definitivă ale membrilor misiunii precum şi încetarea
funcţiilor lor în misiune; b) sosirea şi plecarea definitivă ale oricărei persoane
care îi însoţeşte pe membrii misiunii; d) angajarea ca membru al misiunii sau
ca persoană în serviciul privat şi concedierea persoanelor rezidente în statul
primitor.
91
notifice, înainte de a avea loc, sosirea misiunii diplomatice ad hoc în
statul primitor şi plecarea ei definitivă din statul primitor.51
Persoanele numite în componenţa misiunii diplomatice ad hoc
au calitatea de membru al misiunii şi, în cadrul acesteia, le revine una
dintre poziţiile următoare: şef al misiunii52, reprezentant al statului
trimiţător53 sau membru al personalului54.
Personalul misiunii diplomatice ad hoc este alcătuit din trei
grupuri distincte după rolul care le este atribuit. 55 Astfel, în cadrul
misiunii se disting trei categorii de personal: cel diplomatic, alcătuit
din persoanele care au calitatea de diplomat56, cel administrativ şi
tehnic, alcătuit din persoanele cu sarcini administrative şi tehnice57, şi
cel de serviciu, alcătuit din persoane cu sarcini domestice58. Pe lângă
membrii misiunii diplomatice ad hoc pot funcţiona şi persoane „în
serviciu privat”59.
___________________
51
Cms, Articolul 11. (…) 2. În afară de cazul în care este imposibil,
trebuie ca sosirea şi plecarea definitivă să fie notificate în prealabil.
52
Cms, Articolul 1. (…) d) „şef de misiune specială” este persoana
însărcinată de statul trimiţător să acţioneze în această calitate.
53
Cms, Articolul (…) e) „reprezentant al statului trimiţător în misiunea
specială” este persoana căruia statul trimiţător i-a atribuit această calitate.
54
Cms, Articolul 1. (…) f) „membri ai misiunii speciale” sunt: şeful
misiunii speciale, reprezentantul statului trimiţător în misiunea specială şi
membrul personalului misiunii speciale.
55
Cms, Articolul 1. (…) g) „membru al personalului misiunii speciale“
este membrul personalului diplomatic, membru personalului administrativ şi
tehnic şi membrul personalului de serviciu al misiunii speciale.
Articolul 9. 1. (…) Se poate ca misiunea să cuprindă personal
diplomatic, personal administrativ şi tehnic şi personal de serviciu.
56
Cms, Articolul 1. (…) h) „membru al personalului diplomatic” este
membrul personalului misiunii speciale care are calitatea de diplomat în
cadrul misiunii speciale.
57
Cms, Articolul 1. (…) i) „membru al personalului administrativ şi
tehnic“ este membrul personalului misiunii speciale angajat în serviciul
administrativ şi tehnic al misiunii speciale.
58
Cms, Articolul 1. (…) j) „membru al personalului de serviciu” este
membrul personalului misiunii speciale angajat pentru activităţi domestice şi
alte sarcini similare
59
Cms, Articolul 1. (…) k) „persoană în serviciul privat” este persoana
utilizată exclusiv în serviciul privat al membrilor misiunii speciale.
92
Este de aşteptat ca statul trimiţător să încredinţeze îndeplinirea
funcţiei primordiale şi a celor auxiliare ale misiunii diplomatice ad
hoc cetăţenilor proprii. Totodată, statul trimiţător are posibilitatea să
nu ia în considerare cetăţenia persoanelor cărora le acordă calitatea de
reprezentant al statului şi a celor pe care le desemnează să fie membri
ai personalului diplomatic şi să includă printre reprezentanţii săi şi
printre membrii personalului diplomatic al misiunii şi cetăţeni ai altui
stat. Realizarea acestei posibilităţi depinde de consimţământul statului
primitor.60
De altfel, fiecare etapă în stabilirea componenţei misiunii
diplomatice ad hoc depinde de consimţământul statului primitor, care
poate fi retras oricând. Statul primitor are posibilitatea să refuze
misiunea diplomatică ad hoc în cazul în care consideră că numărul
componenţilor misiunii este prea mare. Totodată, fără să datoreze
explicaţii, statul primitor nu este obligat să primească în misiune pe
oricare dintre componenţii acesteia 61 (CHEBELEU, 199).
În dreptul diplomatic, reprezentantul statului trimiţător sau
membrul personalului diplomatic în legătură cu prezenţa căruia în
misiunea diplomatică statul primitor nu îşi dă sau îşi retrage
consimţământul este persona non grata. Membrul misiunii care nu
este reprezentant al statului trimiţător şi nici membru al personalului
diplomatic şi în legătură cu prezenţa căruia statul primitor nu îşi dă
sau îşi retrage consimţământul nu este acceptabil. Dacă despre
persoana numită statul primitor informează statul trimiţător că este
persona non grata sau că nu este acceptabilă, această persoană nu
poate fi membru al misiunii. Dacă a început să funcţioneze în misiune,
statului trimiţător îi revine obligaţia ca, fără întârziere, să o recheme
din misiune sau să decidă că ea nu mai poate funcţiona. Întârzierea în
___________________
60
Cms, Articolul 10. 1. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea
specială şi membrii personalului diplomatic ai acesteia vor avea în principiu
naţionalitatea statului trimiţător. 2. Cetăţenii statului trimiţător nu pot să facă
parte din misiunea specială decât cu consimţământul acestui stat, care poate
să şi-l retragă oricând. 3. Statul primitor îşi poate rezerva dreptul prevăzut la
paragraful 2 al acestui articol în privinţa cetăţenilor unui stat terţ care nu sunt
cetăţeni ai statului trimiţător.
61
Cms, Articolul 8. (…) Statul primitor poate să refuze admiterea
misiunii speciale al cărei efectiv nu-l consideră rezonabil în privinţa
circumstanţelor şi condiţiilor din acest stat şi necesităţilor misiunii. Poate,
totodată, fără să motiveze, să refuze să admită orice persoană în calitate de
membru al misiunii speciale.
93
îndeplinirea acestei obligaţii sau neîndeplinirea ei permite statului
primitor să nu îi recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al
misiunii.62
Tribunalul din Sofia căruia, la 28 aprilie 2005, poliţia bulgară i l-a
prezentat, după arestare, pe cetăţeanul sârbo-muntenegrean Cedomir
Brankovici (urmărit de INTERPOL) a arătat că intrarea pe
teritoriul bulgar a acestuia ar fi putut fi împiedicată numai dacă,
înaintea sosirii delegaţiei sârbo-muntenegrene din care făcea parte,
autorităţile bulgare responsabile, care cunoşteau componenţa
delegaţiei, l-ar fi declarat persona non grata.
___________________
62
Cms, Articolul 12. Statul primitor poate, în orice moment şi fără
să-şi motiveze decizia, să informeze statul trimiţător că oricare reprezentant
al statului trimiţător în misiunea specială sau oricare membru al personalului
diplomatic al acesteia este persona non grata sau că oricare alt membru al
personalului misiunii nu este acceptabil. Statul trimiţător va rechema
persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor pe lângă misiunea specială,
după caz. O persoană poate fi non grata sau neacceptabilă înainte de a sosi pe
teritoriul statului primitor. 2. Dacă statul trimiţător refuză să execute sau nu
execută într-un interval rezonabil obligaţiile care îi incumbă în virtutea
paragrafului 1 al acestui articol, statul primitor poate să refuze să-i recunoas-
că persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii speciale.
63
Cms, Articolul 48. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea
specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni nu vor exercita
în statul primitor o activitate profesională sau comercială în scopul unui
câştig personal.
94
Reprezentantul statului în cadrul misiunii conduce misiunea.
Dacă misiunea cuprinde mai mulţi membri având calitatea de repre-
zentant al statului, statul trimiţător îl desemnează pe şeful misiunii
dintre cei cărora le-a atribuit calitatea de reprezentanţi.64 Desemnarea
şefului misiunii ad hoc se aduce la cunoştinţa autorităţilor statului
primitor.65
Statul trimiţător stabileşte ierarhia în personalul misiunii
diplomatice ad hoc şi notifică ordinea de precădere corespunzătoare
acestei ierarhii statului primitor.66
persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenţie.
7. Se poate ca statul trimiţător sau misiunea specială să desemneze curieri ad
hoc ai misiunii speciale. În acest caz, dispoziţiile paragrafului 6 al acestui
articol vor fi aplicabile, sub rezerva că imunităţile menţionate nu vor mai fi
aplicate îndată ce valiza misiunii speciale, pe care o are în răspundere, este
remisă de curierul ad hoc destinatarului. 8. Valiza misiunii speciale poate fi
încredinţată comandantului unei nave sau al unei aeronave comerciale care
trebuie să sosească la un punct de intrare autorizat. Trebuie ca acest
comandant să fie purtătorul unui document oficial care să indice numărul de
pachete care alcătuiesc valiza, dar el nu este considerat curier al misiuni
speciale. În urma unui aranjament cu autorităţile competente, misiunea
specială îl poate trimite pe unul dintre membrii ei să intre, direct şi liber, în
posesia valizei, preluând-o din mâna comandantului de navă sau de aeronavă.
88
Cms, Articolul 27. Sub rezerva legilor şi a regulamentelor cu privire
la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive legate de
securitatea naţională, statul primitor le asigură, pe teritoriul său, tuturor
membrilor misiunii speciale libertatea de deplasare şi de circulaţie în măsura
necesităţii de îndeplinire a funcţiilor misiunii speciale.
89
Cms, Articolul 34. Trebuie ca statul primitor să-i scutească pe
reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi pe membrii
personalului diplomatic al acestei misiuni de toate prestaţiile personale, de
orice serviciu public de orice natură şi de obligaţii militare precum
rechiziţiile, contribuţiile şi găzduirile militare.
103
matice ale misiunii ad hoc. Prevederea dreptului diplomatic referitoare
la acest privilegiu nu poate fi extinsă şi asupra celor care prestează
servicii în legătură cu localurile misiunii.90
Privilegiul scutirii de aplicarea dispoziţiilor de securitate socială
nu poate fi extins la cetăţenii statului primitor sau la cei care au
reşedinţă permanentă şi nu poate fi invocat în situaţia în care membrii
misiunii sunt angajatori şi trebuie să îndeplinească, în această calitate,
reglementările în domeniul securităţii sociale din statul primitor.
Prevederile dreptului diplomatic în materie nu împiedică aplicarea
acordurilor bilaterale şi multilaterale cu privire la securitatea socială la
care statul trimiţător şi statul primitor sunt părţi.91
___________________
90
Cms, Articolul 24. 1. În măsură compatibilă cu natura şi durata
funcţiilor exercitate de misiunea specială, statul trimiţător şi membrii misiunii
speciale care acţionează în cadrul acesteia sunt scutiţi de orice impozit şi taxă
naţională, regională şi comunală, pentru localurile ocupate de misiunea
specială, dacă nu sunt impozite şi taxe percepute pentru remunerarea
serviciilor particulare. 2. Scutirea fiscală prevăzută în acest articol nu se
aplică dacă trebuie, conform legislaţiei statului primitor, ca aceste taxe şi
impozite să fie plătite de persoana care tratează cu statul primitor sau cu un
membru al misiunii speciale.
91
Cms, Articolul 32. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al acestui
articol, reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi membrii
personalului diplomatic în această misiune sunt, pentru ce aparţine serviciilor
aduse statului trimiţător, scutiţi de dispoziţiile de securitate socială care pot fi
în vigoare în statul primitor. 2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al acestui
articol se aplică de asemenea persoanelor în serviciul privat exclusiv al unui
reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială sau al unui membru al
personalului diplomatic al acestei misiuni, cu condiţia a) ca el să nu fie
cetăţean al statului primitor sau să nu aibă în acest stat reşedinţa permanentă;
b) să fie supusă dispoziţiilor de securitate socială care pot fi în vigoare în
statul trimiţător sau într-un stat terţ. 3. Reprezentanţii statului trimiţător în
misiunea specială sau membrii corpului diplomatic al acestei misiuni care au
în serviciul lor persoane cărora nu li se aplică scutirea prevăzută la paragraful
2 al acestui articol trebuie să respecte obligaţiile impuse angajatorului de
dispoziţiile de securitate socială ale statului primitor. 4. Scutirea prevăzută la
paragrafele 1 şi 2 ale acestui articol nu exclude participarea voluntară la
regimul de securitate socială al statului primitor, în măsura în care este
admisă de acest stat. 5. Dispoziţiile acestui articol nu afectează acordurile
bilaterale sau multilaterale privind securitatea socială încheiate anterior şi nu
împiedică încheierea ulterioară de asemenea acorduri.
104
Privilegiul scutirii de impozitele şi taxele naţionale, regionale
sau comunale nu se referă la impozitele indirecte incorporate în
mărfuri şi servicii, nici la impozitele şi taxele datorate pentru bunurile
imobile private pe care misiunea nu le foloseşte în contul statului
trimiţător pentru funcţiile misiunii, nici la bunurile mobile ale unui
membru decedat al misiunii, achiziţionate în statul primitor şi supuse
prohibiţiei la export în momentul decesului, nici impozitele şi taxele
datorate pentru veniturile private obţinute în statul primitor şi pentru
capitalul prelevat ca urmare a investiţiilor în întreprinderi comerciale
din statul primitor şi nici pentru impozitele şi taxele percepute pentru
remunerarea serviciilor particulare, pentru plata înregistrărilor, a
grefei, a ipotecii şi a taxei de timbru, cu excepţia taxelor pentru
localurile ocupate de misiune.92
Membrii personalului diplomatic al misiunii ad hoc beneficiază
de privilegiul scutirii de vamă şi de taxele şi redevenţele conexe vămii
pentru obiectele pe care le folosesc în activitatea lor oficială şi pentru
obiectele personale. Acest privilegiu nu se referă însă la taxele de
depozitare, nici la cele de transport şi nici la costurile serviciilor de
acest fel.93
___________________
92
Cms, Articolul 33. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea
specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni sunt scutiţi de
toate impozitele şi taxele reale, naţionale, regionale sau comunale, cu
excepţia a) impozitelor indirecte de natură a fi încorporate firesc în mărfuri şi
servicii; b) impozitelor şi taxelor pe bunurile imobile private situate pe
teritoriul statului primitor, afară dacă persoana interesată nu le posedă în
contul statului trimiţător în scopurile misiunii; c) drepturilor de succesiune per-
cepute de statul primitor, sub rezerva dispoziţiilor Articolul 44; d) impozitelor
şi taxelor asupra veniturilor private care îşi au sursa în statul primitor şi a
impozitelor asupra capitalului prelevate asupra investiţiilor efectuate în
întreprinderi comerciale situate în statul primitor; e) impozitelor şi taxelor
percepute pentru remunerarea serviciilor particulare; pentru plata înregistrării,
a grefei, a ipotecii şi a taxei de timbru, sub rezerva dispoziţiilor articolului 24.
93
Cms, Articolul 35. 1. În limitele dispoziţiilor legislative şi regulamen-
tare pe care le poate adopta, statul primitor autorizează intrarea şi acordă
scutire de drepturi de vamă, de taxe şi redevenţe conexe, altele decât costurile
de depozitare, de transport şi costurile aferente serviciilor analoge, în ceea ce
priveşte a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii speciale; b) obiectelor
destinate uzului personal al reprezentanţilor statului trimiţător în misiunea
specială şi al membrilor personalului diplomatic al acestei misiuni.
105
În statul primitor, membrii personalului diplomatic al misiunii
ad hoc beneficiază de privilegiul imunităţii, care include imunitatea de
jurisdicţie penală şi imunitatea juridică civilă şi administrativă.
La 28 aprilie 2005, Ministerul Apărării al Uniunii Serbia-
Muntenegru a anunţat că poliţia bulgară l-a arestat pe Cedomir
Brankovici, colonel în armata Serbiei-Muntenegru, membru al
unei delegaţii (misiuni diplomatice ad hoc) sârbo-muntenegrene
aflate în Bulgaria. Autorităţile bulgare au arătat că au dispus
arestarea pe baza unui mandat de urmărire internaţională emis de
INTERPOL, la solicitarea Croaţiei, după ce Tribunalul districtual
din Sisak (Croaţia) l-a acuzat pe Cedomir Brankovici de crime
împotriva populaţiei civile, comise în august 1991. După arestare,
Ministerul Croat de Interne şi cel al Justiţiei şi-au manifestat
intenţia de a cere extrădarea lui Cedomir Brankovici. Poliţia bulgară
l-a prezentat pe Cedomir Brankovici unui tribunal din Sofia, care a
decis, la 29 aprilie 2005, să-l elibereze, arătând că Cedomir
Brankovici face parte dintr-o delegaţie oficială sârbo-muntenegreană
în Bulgaria şi beneficiază de imunitate diplomatică (MEDIAFAX,
28 aprilie 2005).
În acelaşi cadru, ei mai sunt privilegiaţi întrucât nu au obligaţia
de a depune mărturie.94
Imunitatea de jurisdicţie îşi pierde valabilitatea după ce membrul
personalului diplomatic al misiunii ad hoc participă la o procedură
juridică. O asemenea participare poate fi considerată renunţare la
___________________
94
Cms, Articolul 31. 1. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea
specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni beneficiază de
imunitate de jurisdicţie penală în statul primitor. 2. Ei beneficiază de
asemenea de imunitate juridică civilă şi administrativă în statul primitor, dacă
nu este vorba despre a) o acţiune reală privind un imobil situat pe teritoriul
statului primitor, în afara situaţiei în care persoana interesată îl deţine pe
contul statului trimiţător sau în scopurile misiunii; b) o acţiune privind o
succesiune în care persoana interesată figurează ca executor testamentar,
administrator, moştenitor sau legatar, cu titlu privat şi nu în numele statului
trimiţător; c) o acţiune privind activitatea profesională sau comercială, oricare
ar fi această activitate, exercitată de persoana interesată în statul primitor în
afara funcţiilor sale oficiale; d) o acţiune în reparaţie pentru un prejudiciu
rezultat dintr-un accident prilejuit de un autovehicul utilizat în afara funcţiilor
oficiale ale persoanei interesate. 3. Reprezentanţii statului trimiţător în misi-
unea specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni nu sunt
obligaţi să depună mărturie.
106
imunitate. Dreptul diplomatic prevede că renunţarea la imunitatea de
jurisdicţie este un act care aparţine exclusiv statului trimiţător şi
constă neapărat dintr-o declaraţie expresă. Renunţarea la imunitate şi
participarea la cercetare şi la proces nu înseamnă că persoana
membrului personalului diplomatic al misiunii ad hoc nu rămâne
inviolabilă. Ca urmare, nu i se pot aplica măsurile de executare.95
Se poate ca, pentru conducerea sau pentru îndeplinirea unei
misiuni ad hoc, să i se dea acreditări speciale unui ambasador care
conduce o ambasadă. Agenţii diplomatici sau funcţionarii consulari
incluşi într-o misiune specială îşi păstrează privilegiile de care
beneficiază ca membri ai personalului ambasadei sau al oficiului
consular, pe lângă privilegiile şi imunităţile cuvenite ca membri ai
misiunii ad hoc. În mod firesc, nu există impedimente ca membrilor
personalului diplomatic al misiunii ad hoc să li se recunoască un statut
asemănător cu statutul personalului diplomatic al ambasadei şi ca altor
membri ai misiunii ad hoc să li se acorde tratament similar celui
acordat personalului tehnic al unei ambasade. Este posibil ca
membrilor misiunii diplomatice ad hoc să li se acorde privilegiile
prevăzute de Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice,
fie prin analogie, asimilându-i cu personalul diplomatic al misiunilor
permanente, fie, mutatis mutandis, prin adaptarea privilegiilor
menţionate la situaţiile concrete. Dreptul diplomatic prevede că, în
situaţia în care membrii personalului diplomatic al misiunii
diplomatice permanente (ambasadei) a statului trimiţător în statul
primitor sunt şi membrii ai personalului diplomatic al misiunii ad hoc,
ei beneficiază de privilegiile acordate pentru ambele calităţi.96 Când se
___________________
95
Cms, Articolul 41. Statul trimiţător poate să renunţe la imunitatea de
jurisdicţie a reprezentanţilor lui în misiunea specială, a membrilor perso-
nalului diplomatic al acestei misiuni şi a altor persoane care beneficiază de
imunitate în virtutea articolelor 36-40. 2. Trebuie ca renunţarea să fie
întotdeauna expresă. 3. Dacă una dintre persoanele vizate la paragraful 1 al
acestui articol se angajează într-o procedură, ea nu poate invoca imunitatea
de jurisdicţie în privinţa oricărei cereri reconvenţionale legate direct de
cererea principală. 4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune
civilă sau administrativă nu implică renunţarea la imunitate în privinţa
măsurilor de executare, pentru care este necesară renunţare distinctă.
96
Cms, Articolul 9. 2. Când membrii unei misiuni diplomatice perma-
nente sau ai unui post consular în statul primitor sunt incluşi într-o misiune
specială, ei îşi păstrează privilegiile şi imunităţile ca membri ai misiunii
diplomatice permanente sau ai postului consular şi beneficiază în plus şi de
privilegiile şi imunităţile acordate de această Convenţie.
107
constată că ar fi de optat între prevederi ale dreptului diplomatic
concurent, este evident firesc să se aplice prevederea care se referă la
privilegierea mai mare (CHEBELEU, 197).
Membrii personalului tehnic şi administrativ al misiunii ad hoc
beneficiază de privilegiile acordate membrilor personalului diplomatic
al acelei misiuni numai în împrejurările legate de realizarea sarcinilor
în cadrul misiunii.97
Membrii personalului de serviciu al misiunii ad hoc beneficiază
doar de privilegiul imunităţii de jurisdicţie numai pentru actele de
exercitare a sarcinilor în cadrul misiunii. Membrii personalului de
serviciu beneficiază şi de privilegiul scutirii de impozitele şi de taxele
pentru salariile pe care le primesc în cadrul misiunii, precum şi de
privilegiul scutirii de aplicarea dispoziţiilor de securitate socială în
vigoare în statul primitor.98
Persoanele în serviciul privat al membrilor misiunii beneficiază
de privilegiul scutirii de impozitele şi de taxele aplicate salariilor pe
care le primesc în carul misiunii şi de orice alt privilegiu acordat de
statul primitor. Întrucât nu beneficiază de privilegiul imunităţii
juridice, trebuie ca autorităţile statului primitor să acţioneze, dacă este
cazul, astfel încât să nu încalce, prin exces, principiul de drept
diplomatic ne impedatur legatio.99
___________________
97
Cms, Articolul 36. Membrii personalului tehnic şi administrativ al
misiunii speciale beneficiază de privilegiile şi imunităţile prevăzute la
articolele 29 şi 34, în afara situaţiei în care imunitatea de jurisdicţie civilă şi
administrativă în statul primitor, menţionată la paragraful 2 al articolului 31,
se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Aceste persoane
beneficiază şi de privilegiile menţionate la paragraful 1 al articolului 35 în
privinţa obiectelor importate la prima lor intrare pe teritoriul statului primitor.
98
Cms, Articolul 37. Membrii personalului de serviciu al misiunii
speciale beneficiază de imunitatea de jurisdicţie în statul primitor pentru
actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi de
taxe asupra salariilor pe care le primesc pentru serviciile lor, ca şi de scutirea
de aplicarea legislaţiei privind securitatea socială, prevăzută la Articolul 32.
99
Cms, Articolul 38. Persoanele în serviciul privat al membrilor
misiunii speciale sunt scutite de impozite şi de taxe pe salariile pe care le
primesc pentru serviciile lor. Altminteri, nu beneficiază de privilegii, nici de
imunităţi decât în măsura admisă de statul primitor. Totodată, trebuie ca
statul primitor să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane astfel încât să
nu împiedice excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii speciale.
108
Membrii familiilor personalului diplomatic al misiunii ad hoc,
care nu sunt cetăţeni şi nici rezidenţi ai statului primitor, beneficiază
de privilegiile acordate personalului diplomatic.100
Cetăţenii statului primitor care fac parte din personalul
diplomatic al misiunii ad hoc a statului trimiţător beneficiază doar de
privilegiul imunităţii de jurisdicţie numai pentru actele de realizare a
sarcinilor în cadrul misiunii. Cetăţenii statului primitor care fac parte
din personalul misiunii ad hoc pot beneficia şi de alte privilegii, dacă
le sunt acordate de statul primitor. Trebuie ca, în privinţa cetăţenilor
statului primitor care fac parte din personalul misiunii diplomatice ad
hoc a statului trimiţător, autorităţile statului primitor să acţioneze, dacă
este cazul, astfel încât să nu încalce, prin exces, principiul de drept
diplomatic ne impedatur legatio.101
Misiunea diplomatică ad hoc, membrii personalului ei diplo-
matic şi membrii familiilor care îi însoţesc beneficiază de privilegii
pentru fiecare şi pentru documentele oficiale atunci când, călătorind
spre statul primitor sau înapoindu-se în statul trimiţător, trec pe
teritoriul altui stat. Trebuie ca trecerea să fie notificată autorităţilor
___________________
100
Cms, Articolul 39. 1. Membrii familiilor reprezentanţilor statului
trimiţător în misiunea specială şi ale membrilor personalului diplomatic al
acestei misiuni beneficiază de privilegiile şi de imunităţile prevăzute de
articolele 29-35, dacă îi însoţesc pe aceşti membri în misiunea specială, dacă
nu sunt cetăţeni ai statului primitor sau dacă nu îşi au reşedinţa permanentă în
acest stat.
101
Cms, Articolul 40. Dacă privilegii şi imunităţi speciale nu le sunt
acordate de statul primitor, reprezentanţii statului trimiţător în misiunea
specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni, care sunt
cetăţeni ai statului primitor sau care au reşedinţa permanentă în statul
primitor, nu beneficiază decât de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate
pentru actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor. 2. Ceilalţi
membri ai misiunii speciale şi persoanele în serviciul privat care sunt cetăţeni
ai statului primitor sau au reşedinţa permanentă pe teritoriul statului primitor
nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care acest stat le
recunoaşte privilegii şi imunităţi. Totodată, trebuie ca statul primitor să-şi
exercite jurisdicţia asupra acestor persoane astfel încât să nu împiedice
excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii speciale.
109
statul tranzitat şi ca statul tranzitat să nu se opună trecerii. Privilegiile
se acordă şi în caz de forţă majoră. 102
Durata privilegiilor în statul primitor este delimitată de intrarea
membrului misiunii diplomatice ad hoc pe teritoriul statului primitor
şi de părăsirea acestui teritoriu, după încheierea funcţiilor lui în cadrul
misiunii. După trecerea duratei de valabilitate a privilegiilor, se
menţine imunitatea de jurisdicţie în privinţa actelor de realizare a
sarcinilor în cadrul misiunii.103
___________________
102
Cms, Articolul 42. Dacă un reprezentant al statului trimiţător în
misiunea specială sau un membru al personalului diplomatic al acestei
misiuni traversează teritoriul sau se află pe teritoriul unui stat terţ, statul terţ îi
acordă inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare pentru a-i permite
trecerea sau înapoierea. Procedează la fel şi pentru membrii familiei
beneficiari de privilegii şi imunităţi, care însoţesc persoana vizată în acest
articol paragraf, care călătoresc cu ea sau care călătoresc separat pentru a i se
alătura sau pentru a se întoarce în ţara lor. 2. În condiţii similare celor care
sunt prevăzute la paragraful 1 al acestui articol, nu trebuie ca statele terţe să
împiedice trecerea pe teritoriul lor a membrilor personalului administrativ şi
tehnic sau de serviciu al misiunii speciale şi a membrilor familiei lor.
3. Statele terţe acordă corespondenţei şi altor comunicări oficiale în tranzit,
inclusiv mesajelor codificate sau cifrate, aceeaşi libertate şi protecţie pe care
statul primitor este obligat să le acorde în virtutea acestei Convenţii. Sub
rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 al acestui articol, ele acordă curierului şi
valizei misiunii speciale în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi protecţie
pe care statul primitor este obligat să le acorde în virtutea acestei Convenţii.
4. Statul terţ nu este obligat să respecte reglementările în privinţa persoanelor
menţionate la paragrafele 1, 2 şi 3 ale acestui articol, decât dacă a fost
informat anterior, fie prin cerere de viză, fie printr-o notificare, despre tran-
zitul acestor persoane ca membri ai misiunii speciale, membri ai familiilor lor
sau curieri şi dacă nu s-a opus. 5. Obligaţiile statelor terţe în virtutea paragra-
felor 1, 2 şi 3 ale acestui articol se aplică şi în privinţa persoanelor menţionate
în aceste paragrafe, ca şi în privinţa comunicărilor oficiale ale misiunii
speciale şi a valizelor acesteia, când utilizarea teritoriului statului terţ se
datorează forţei majore.
103
Cms, Articolul 43. Oricare membru al misiunii speciale beneficiază
de privilegii şi de imunităţi la care are dreptul de la intrarea pe teritoriul
statului primitor pentru a-şi exercita funcţiile în misiunea specială sau, dacă
se află deja pe acest teritoriu, de la notificarea numirii sale la ministerul de
externe sau la alt organ al statului primitor asupra căruia s-a convenit.
2. Când funcţiile unui membru al misiuni speciale se încheie, privilegiile şi
imunităţile sale încetează normal în momentul în care părăseşte teritoriul
110
Misiunea diplomatică ad hoc, membrii personalului ei diplo-
matic şi membrii familiilor care îi însoţesc beneficiază de privilegii
pentru fiecare şi pentru documentele oficiale şi în caz de conflict,
când, în măsura în care este necesar, statul primitor îi privilegiază,
îndeplinindu-şi obligaţia de a le pune la dispoziţie mijloacele de
transport necesare pentru părăsirea teritoriului şi le facilitează retra-
gerea arhivei misiunii.104
112
Valorile pe care se întemeiază diplomaţia prin foruri interna-
ţionale sunt evidente în activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite.105
Diplomaţia prin foruri este cu mult anterioară diplomaţiei
moderne prin ambasade (DIACONU II, 133).
Conciliile ecumenice, reuniuni ale episcopilor creştini, a căror
serie a început la Niceea în 325, au luat decizii doctrinare, au dat
reglementări în domeniul disciplinei ecleziastice şi au avut,
totodată, impact considerabil asupra mişcărilor sociale, ideologice
şi culturale din Europa şi regiunile proxime spaţiului european,
inclusiv asupra relaţiilor interstatale. Creştinătatea constituie o
comunitate multimilenară, a cărei coeziune originară vine din
religie şi din limbă, dar căreia i-au fost proprii sisteme de
schimburi economice şi comerciale la definirea şi constituirea
cărora s-a ajuns şi pe calea diplomaţiei prin foruri.
În 1648, la Münster şi Osnabrück, în Westphalia, au fost încheiate,
în cadrul unui congres interstatal, tratatele de pace de la sfârşitul
Războiului de 30 de ani. Diplomaţia europeană modernă a fost
inaugurată astfel: s-a confirmat ideea dominantă a păcii de la
Augsburg că frontierele religioase trebuie să coincidă cu
frontierele statelor (cuius regio, eius religio); Sfântul Imperiu
Romano-German s-a sfărâmat în câteva sute de entităţi statale;
___________________
105
Carta ONU. Preambul. Noi, popoarele Naţiunilor Unite, hotărâte să
izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul
unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nespus, să ne reafirmăm
credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea
persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi
a naţiunilor mari şi mici, să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi
respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi din alte izvoare ale dreptului
internaţional, să promovăm progresul social şi condiţii mai bune de trai într-o
mare libertate şi, în aceste scopuri, să practicăm toleranţa şi să trăim în pace
unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim metode care să
garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să
folosim instituţiile internaţionale pentru promovarea progresului economic şi
social al tuturor popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru
înfăptuirea acestor obiective. Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezen-
tanţii lor, reuniţi în oraşul San Francisco şi având depline puteri, recunoscute
ca valabile şi date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Naţiunilor
Unite şi înfiinţează prin aceasta o organizaţie internaţională care se va numi
Naţiunile Unite.
113
regele Franţei a devenit rege în regatul propriu; Elveţiei i s-a
recunoscut independenţa faţă de Imperiul German; Spania a recu-
noscut independenţa Olandei, cedându-i părţi din Flandra, Brabant,
Limburg şi colonii din Asia; Boemia şi Moravia au devenit
posesiuni habsburgice. După sfârşitul hegemoniei papale şi destră-
marea unităţii lumii creştine, s-a declanşat dorinţa de relaţii
internaţionale, îndeosebi pentru soluţionarea problemelor din
relaţiile cu „păgânătatea”. S-au încheiat tratate, ale căror capitole
le recunoşteau statutul personal creştinilor care ajungeau pe
pământurile otomane şi admiteau că nu sunt obligaţi să se supună
legilor Coranului.
Nevoia vitală de echilibru în întreţinerea relaţiilor internaţionale
a determinat apariţia primelor foruri internaţionale moderne.
La 20 noiembrie 1815, Rusia, Austria, Prusia şi Marea Britanie au
încheiat o alianţă permanentă – Sfânta Alianţă (la care, din 1818,
s-a alăturat şi Franţa), manifestată prin conferinţe la nivel înalt
denumite congrese (Troppau – 1920, Verona – 1823). Organizaţia
a apărut ca „sindicat monarhic” şi a acţionat ca directorat al
Europei. A fost înlocuită de „concertul european”, care a însemnat
tot un for, o serie de conferinţe ale statelor puternice.
În 1899, SUA au iniţiat Conferinţa panamericană, care a constituit
un Birou, pentru a genera, în 1910, Uniunea Panamericană,
premergătoarea actualei Organizaţii a Statelor Americane.
Statele au răspuns şi nevoii lor de foruri de colaborare tehnică şi au
trecut la coordonarea unor domenii de activitate prin conferinţe
periodice şi birouri permanente: Uniunea Telegrafică Internaţională
(1865) şi Uniunea Poştală Universală (1874).
Instituţionalizarea forurilor internaţionale s-a intensificat după
Primul Război Mondial, sub semnul necesităţii imperioase de a se
menţine pacea prin garanţii bazate pe principii clare şi pe mecanisme
juridice.
În prezent, se face diplomaţie în foruri internaţionale diverse:
coaliţii, alianţe politico-militare, conferinţe internaţionale, organizaţii
internaţionale, asocieri de state cu profil aparte (Uniunea Europeană,
mişcarea statelor francofone, Commonwealth-ul) (ANGHEL 1987, 75).
Societatea Naţiunilor a fost o etapă în care s-a acumulat o
experienţă bogată, pe baza căreia a urmat proliferarea forurilor
internaţionale.
114
Naţiunile Unite, instauratoare ale păcii după cel de-al Doilea
Război Mondial, au fructificat această experienţă îndeosebi pe planul
asocierii statelor suverane într-o organizaţie cu vocaţie universală,
care, în prezent, este preocupată de pacea şi securitatea lumii, dar şi de
identificarea şi soluţionarea problemelor globale, precum drepturile
omului, protejarea mediului înconjurător etc.
Războiul rece s-a purtat între două foruri internaţionale, Pactul
Atlantic şi Pactul de la Varşovia, închegate în jurul superputerilor,
SUA şi URSS. În timpul acestei confruntări, a devenit evident că
forurile regionale ar putea fi instrumente utile în edificarea unui sistem
de securitate colectivă. Coexistenţa paşnică, necesară în condiţiile în
care forurile opuse, funcţionând ca blocuri politico-militare, marcau
negativ procesele pozitive cărora le fusese destinată ONU, s-a profilat
graţie diplomaţiei forurilor internaţionale, prin care s-a realizat, într-o
primă etapă, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi,
ulterior, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
În prezent, participarea la activitatea forurilor internaţionale este
considerată criteriu de apreciere a însemnătăţii rolului jucat de state în
lume. Statul cu importanţă de prim rang apare ca protagonist pe scena
internaţională, adică este membru permanent al Consiliului de
Securitate, şi ia parte la reuniunile Grupului „celor opt”.
Activitatea diplomatică se desfăşoară, normal, în măsură consi-
derabilă, prin reuniuni internaţionale, în foruri înfiinţate de state, la
care participă delegaţii ale statelor, de fapt misiuni diplomatice ale
statelor. Forurile internaţionale şi misiunile diplomatice participante
sunt ale statelor care, înfiinţând foruri internaţionale la care trimit
misiuni diplomatice, acţionează ca subiecte de drept internaţional.
Misiunile diplomatice la forurile internaţionale se întrunesc pe
teritoriul unuia dintre statele lumii, străin pentru cvasitotalitatea
participanţilor (cu excepţia celor care reprezintă statul-gazdă), dar se
acreditează pe lângă for.
Obiectul funcţiei diplomatice de reprezentare îi împarte pe
participanţii la forurile internaţionale în patru categorii: 1. cei care
reprezintă statul-gazdă; 2. cei care reprezintă celelalte state; 3. cei care
reprezintă forul; 4 cei care reprezintă alte foruri. Forul ca personalitate
de drept internaţional are şi calitatea de a fi acreditar, adică primeşte
acreditările misiunilor diplomatice ale statelor membre sau parti-
cipante.
115
Misiunile diplomatice la for sunt primite, pe de o parte, pe
teritoriul statului care găzduieşte sediul forului şi, pe de altă parte, de
for.
În raport cu forul ca personalitate de drept internaţional, statele
membre dispun de drept de legaţie specific relaţiilor multilaterale,
adică pot participa cu delegaţii şi reprezentanţe la activitatea forului.
Un stat devine stat-gazdă pentru un for internaţional numai după
ce îşi exprimă consimţământul să găzduiască forul. Pentru găzduirea şi
a misiunilor diplomatice ad hoc la for ale statelor străine şi a
reprezentanţelor diplomatice permanente ale acestora şi ale altor foruri
membre, este nevoie de consimţământul separat al statului-gazdă.
Consimţind să intre în raportul juridic internaţional de primire pe
teritoriul său a sediului forului şi a delegaţiilor statelor membre, statul
îşi asumă obligaţia de a trata acel for şi acele state astfel încât forul să
poată funcţiona.
Scopul misiunilor diplomatice la for este participarea la
activitatea forului, la negocierile din cadrul acestuia, la elaborarea
documentelor care conţin deciziile acestuia. Raporturile misiunii
diplomatice la for cu statul-gazdă se împletesc cu şi depind de
raporturile stabilite între statul-gazdă şi for. Între statul-gazdă, pe de o
parte, for şi misiunile diplomatice la for, pe de altă parte, se formează
un raport juridic specific de ospitalitate diplomatică (ANGHEL 1987,
287).
Relaţiile dintre misiunile diplomatice la for, care participă
temporar sau permanent la activitatea şi/sau la reuniunile forului, se
supun principiului egalităţii suverane a statelor, precum şi normelor
juridice statutare ale forului (ANGHEL 1987, 78-81). În for, li se
asigură relaţiilor dintre statele reprezentate echilibrul favorabil căii
diplomatice de soluţionare a problemelor din relaţiile internaţionale. În
asemenea condiţii, este posibil ca forul internaţional să ofere cadrul
propice dezvoltării progresive a dreptului internaţional.
Forul internaţional este, de fapt, reuniunea diplomatică
multilaterală la nivel înalt, la nivel ministerial sau la nivel de experţi.
În general, reuniuni ale experţilor şi ale miniştrilor pregătesc treapta
superioară a negocierilor şi a deciziilor care se desfăşoară la nivelul
şefilor de stat şi de guvern.
Forul internaţional are o durată limitată (conferinţa internaţio-
nală) sau o durată nelimitată, fiind aşadar „permanentă” (organizaţia
internaţională) (ANGHEL 1987, 161).
116
Organizaţiile internaţionale sunt rezultatul perfecţionării diplo-
maţiei prin conferinţe. Instituţionalizarea întâlnirilor multilaterale care
se dovedesc utile şi eficiente facilitează întrunirea participanţilor, fără
a fi nevoie să se recurgă la mecanismul greoi şi irositor de timp al
convocărilor şi al organizărilor ab origine.
În general, organizaţiile internaţionale au fost constituite
pornindu-se de la conferinţele internaţionale, pe care statele partici-
pante au decis să le transforme în instituţii cu activitate permanentă.
Conferinţele internaţionale pot fi privite ca modalităţi temporare de
înfăptuire a politicii externe a statelor, în timp ce organizaţiile
internaţionale sunt instituţii ale acestei politici. Spre deosebire de
organizaţia internaţională, conferinţa internaţională nu întruneşte
caracteristicile definitorii de subiect de drept internaţional.
Când conferinţa internaţională ajunge, din obiect al dreptului
internaţional, subiect de drept internaţional, înseamnă că a devenit
organizaţie internaţională. Se depăşeşte, în procesul de instituţio-
nalizare a conferinţei, pragul critic de complexitate care permite un
asemenea salt calitativ. Când statele consimt să doteze conferinţa
internaţională cu un sistem de organe permanente, distincte de
organele statelor participante, înfiinţează o organizaţie internaţională.
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a devenit,
printr-o evoluţie care a durat peste două decenii, Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Consultările multila-
terale dintre delegaţiile statelor europene, ale SUA şi Canadei au
început la 22 noiembrie 1972, la Helsinki. Conferinţa la nivel înalt
care a adoptat Actul final de la Helsinki s-a desfăşurat între
30 iulie şi 1 august 1975. A urmat un şir de reuniuni internaţionale
privind aplicarea prevederilor Actului final, în cadrul a ceea s-a
numit „procesul CSCE”. Organizaţia a fost înfiinţată la
14 decembrie 1995, la Budapesta.
Organizaţiile internaţionale sunt foruri internaţionale, care s-au
instituţionalizat şi au dobândit personalitate internaţională. Fiind
înfiinţate prin consimţământul statelor, ca forme ale colaborării dintre
acestea, şi având rezoluţii stabilite prin negociere şi convenţie de state,
forurile internaţionale pot fi doar subiecte derivate de drept
internaţional. Numai statele au capacitate juridică deplină, în timp ce
forurile au o capacitate juridică limitată de prevederile convenţiilor
interstatale pe care se întemeiază. Forurile internaţionale dispun,
117
conform statutelor proprii, de capacitate juridică pentru realizarea
funcţiilor şi scopurilor lor, pe teritoriul statului de reşedinţă şi al
statelor participante.
La 11 aprilie 1949, Curtea Internaţională de Justiţie a dat un aviz
consultativ cu privire la reparaţia prejudiciilor suferite în serviciul
Naţiunilor Unite, prin care a răspuns şi la întrebarea dacă
Organizaţia Naţiunilor Unite are calitatea de a prezenta o reclama-
ţie internaţională, deci dacă are personalitate internaţională. Luând
în consideraţie caracterul pe care Carta i l-a acordat Organizaţiei,
Curtea a constatat că, prin Cartă, i s-au conferit Organizaţiei
drepturi şi obligaţii distincte de cele ale Membrilor şi a conchis că
Organizaţia, fiind titulară de drepturi şi obligaţii, posedă în măsură
largă personalitate internaţională şi are capacitatea de a acţiona pe
plan internaţional, fără ca organizaţia să poată fi considerată în
vreo împrejurare „super-stat”.
CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ
Definiţia conferinţei internaţionale
Conferinţa internaţională este reuniunea misiunilor diplomatice
ad hoc trimise de state să abordeze, în cadru multilateral, una sau mai
multe probleme ale relaţiilor internaţionale. Activitatea conferinţei
internaţionale, convocată din iniţiativa şi cu consimţământul statelor şi
la care participă misiuni diplomatice ad hoc ale statelor, are caracter
diplomatic. Ca urmare, această activitate este obiectul dreptului
diplomatic.
În cadrul conferinţelor internaţionale se desfăşoară dezbateri, se
prezintă proiecte, se negociază, participanţii având ca obiectiv, în cele
mai multe cazuri, realizarea unui acord interstatal.
Conferinţa internaţională este un eveniment unic, a cărui
desfăşurare este legată direct de obiectivul pe care iniţiatorii şi-au
propus să-l atingă. Lucrările se încheie după ce timpul de lucru stabilit
de participanţi s-a scurs sau după ce s-a atins obiectivul stabilit iniţial.
Prelungirea duratei conferinţei nu înseamnă instituţionalizare, pentru
că îndeplinirea funcţiilor din mandatul misiunilor diplomatice ad hoc
determină încheierea lucrărilor. Instituţionalizarea înseamnă transfor-
marea conferinţei într-un alt tip de for internaţional (organizaţie
internaţională, alianţă etc.) (CHEBELEU, 205-207).
118
La 29 iulie 1946, la Paris a fost inaugurată Conferinţa de pace,
după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Au participat
32 de state situate pe patru nivele: La etajul de sus, cinci state
(China, SUA, Franţa, Marea Britanie şi URSS) erau reprezentate
de miniştrii de externe, care alcătuia „Comitetul miniştrilor
afacerilor externe”; la un etaj inferior, Australia, Belgia,
Bielorusia, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua
Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Africa de
Sud, Ucraina şi Iugoslavia, state membre ale ONU, participau la
conferinţă prin reprezentanţi, care alcătuiau, împreună cu membrii
Consiliului miniştrilor afacerilor externe, grupul celor 21 de Puteri
aliate şi asociate, care aveau drept de vot la conferinţă; la etajul de
jos, delegaţiile din Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda
alcătuiau grupul statelor „foste inamice” şi aveau statut de invitate;
la parter, delegaţiilor din Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania şi
Austria li se rezervase doar o participare „consultativă”.
Preşedinţia conferinţei i-a revenit ministrului de externe al Franţei,
statul-gazdă, Georges Bidoult. Conferinţa a durat patru luni.
Obiectivul conferinţei era încheierea de tratate de pace între statele
care se aflaseră în război. Consiliul de Miniştri a elaborat proiec-
tele tratatelor cu statele de la etajul „invitaţilor”: Italia, România,
Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. Sarcina delegaţiilor din statele
membre ale ONU era să formuleze recomandări pentru a fi luate în
considerare în vederea definitivării tratatelor. Delegaţiile statelor
„foste inamice” aveau dreptul să-şi prezinte punctele de vedere
numai când erau solicitate să dea lămuriri şi explicaţii. Lucrările
s-au desfăşurat în plenare şi în comisia generală, în comisia
militară, în comisia juridică şi de redactare, în cele cinci comisii
politice şi teritoriale pentru cele cinci state menţionate şi în cele
două comisii economice, una pentru Balcani şi cealaltă pentru
Finlanda. Propunerile rezultate din dezbateri se adoptau prin vot,
cu majoritate simplă. Delegaţia României a participat răspunzând
la invitaţia statului-gazdă, Franţa, formulată în numele Naţiunilor
Unite (LACHE, ŢUŢUI, 234-245).
Lipsită de caracteristicile proprii subiectului (derivat) de drept
internaţional, conferinţa internaţională dispune de competenţe pe
planul organizării lucrărilor (dezbatere, negociere, adoptare de
documente etc.), de legitimitatea acceptată de statele participante
necesară constituirii prezidiului, de comisii, precum şi de elaborarea şi
adoptarea regulilor proprii de funcţionare.
119
Desfăşurarea organizată a lucrărilor conferinţei internaţionale şi
atingerea obiectivului urmărit prin conferinţă depind de adeziunea
participanţilor şi a autorităţilor statului-gazdă la un cadru juridic
elementar. Astfel, trebuie ca, la conferinţa internaţională, statele să-şi
poată exprima cu deplinătate voinţa, poziţiile şi consimţământul în
legătură cu ordinea de zi, conţinutul lucrărilor şi al documentelor
adoptate. Numai prin realizarea acestei condiţii este posibil ca statele
participante la conferinţa internaţională să se considere angajate faţă
de prevederile adoptate.
121
Potrivit uzanţelor şi sub imperiul principiului egalităţii suverane
a statelor, convocarea conferinţei internaţionale se face prin invitaţii
adresate de organizator (stat-gazdă, organizaţie internaţională) partici-
panţilor, fără discriminare. Doctrina de drept diplomatic se referă şi la
necesitatea respectării principiului universalităţii forurilor internaţio-
nale, în conformitate cu care toate statele interesate pot participa la
examinarea problemei care constituie tema conferinţei, precum şi la
elaborarea şi adoptarea de eventuale documente exprimând poziţii şi
angajamente comune (ANGHEL 1987, 98).
În cazurile în care organizatorul conferinţei internaţionale omite
sau refuză deschis să invite state interesate, principiul egalităţii
suverane a statelor este încălcat şi, simultan, are loc o abatere de la
regulile de conduită în relaţiile internaţionale.
României i s-a refuzat dreptul de a participa la negocierile din
cadrul Congresului de la Berlin din 1878. Neţinând seama de
dreptul recunoscut al statului român, atribut al suveranităţii, de a
încheia tratate (exercitat chiar în timpul războiului abia încheiat,
când, la 11/23 februarie 1878, România şi Turcia au încheiat
Convenţia privind remiterea fortăreţei de la Vidin trupelor
române), Otto von Bismarck şi reprezentanţii Rusiei au pretextat
că România nu poate fi admisă la Congres înainte de a i se
recunoaşte independenţa. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu,
a insistat ca România să fie admisă la Congres, subliniind că
„nimeni nu poate să dispună de noi fără noi”. După dispute intense
în cadrul Congresului, primul-ministru al României, I. C. Brătianu,
şi ministrul român de externe, Mihail Kogălniceanu, au putut să
pătrundă la 1 iulie 1878 în sala de şedinţe, unde Mihail
Kogălniceanu a rostit un discurs impresionant în apărarea
drepturilor româneşti. Otto von Bismarck, care s-a opus până în
ultima clipă ca reprezentanţii României să fie admişi în sala de
şedinţe, nu şi-a putut reţine exclamaţia admirativă: „La Roumanie
a ses hommes!” Anterior, la 10 ianuarie 1878, Domnitorul
României, Carol I, i se adresase Marelui Duce Nicolae, rugându-l,
de data aceea absolut fără succes, să accepte ca România să
participe la negocierile pentru armistiţiu de la Adrianopole, în
cadrul cărora s-a convenit şi un protocol conţinând recunoaşterea
rolului de beligerantă al armatei române (NEAGU, VOICU,
217-220).
Cu procedeul discriminator al refuzului opus de organizatori
invitării la o conferinţă internaţională a unui stat direct interesat de
obiectul tematic al conferinţei s-a confruntat peste ani chiar
122
Germania, care nu a fost invitată la Conferinţa de pace, unde a fost
adoptat Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919, ale cărui
prevederi reglementau frontierele germane, precum şi numeroase
măsuri îndreptate împotriva Germaniei.
Statul-gazdă care nu permite unui stat să participe la conferinţa
internaţională convocată de o organizaţie internaţională contravine
curtoaziei internaţionale. Dacă statul-gazdă este şi iniţiatorul confe-
rinţei internaţionale, atunci impactul intereselor acestui stat asupra
organizării conferinţei internaţionale, inclusiv asupra listei statelor
invitate, este direct şi greu de pus în discuţie (ANGHEL 1987, 98).
Statele invitate confirmă primirea invitaţiei la conferinţă şi
comunică organizatorului, inclusiv statului-gazdă, componenţa misi-
unii (delegaţiei) care le reprezintă.
Conduita diplomaţilor participanţi la conferinţa internaţională,
posibilităţile şi modul lor de acţiune sunt obiectul prevederilor
dreptului diplomatic referitoare la reprezentarea statelor în relaţiile lor
cu organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală şi la misiunile
diplomatice ad hoc.
Autorităţile statului-gazdă pot să refuze prezenţa pe teritoriu a
anumitor persoane, de pildă a celor declarate anterior persona non
grata. În general, se caută ca rezolvarea acestui tip de probleme,
precum aceea a neacceptării pe teritoriu a unui delegat străin la
conferinţă, să nu împiedice reprezentarea statelor la conferinţă şi
desfăşurarea lucrărilor. Declarând persona non grata pe un membru al
misiunii diplomatice ad hoc la conferinţa internaţională, autorităţile
statului-gazdă îşi exercită dreptul suveran de a nu accepta pe teritoriul
lor persoanele pe care nu le pot accepta din motive întemeiate, dar
totodată contribuie la slăbirea prezenţei unui stat la lucrările
conferinţei. Conform unei uzanţe care ar putea deveni regulă de
curtoazie internaţională, statul-gazdă nu îl declară persona non grata
pe conducătorul unei misiuni diplomatice ad hoc la nivel înalt
(ANGHEL 1987, 36).
Statele obişnuiesc ca, la reuniunile internaţionale la care
participă, să admită prezenţa observatorilor, reprezentanţi ai statelor
sau organizaţiilor care nu doresc să se implice în negocieri şi
dezbateri, dar consideră necesar să se informeze asupra conţinutului
acestora.
Îndeosebi la conferinţele la care au loc negocieri urmate de
încheiere de documente (convenţii, acte-finale), este necesar ca
membrii misiunilor diplomatice ad hoc ale statelor participante să le
123
prezinte organizatorilor, serviciilor acestora de secretariat, împuter-
nicirile oficiale de a negocia şi de a exprima prin semnătură
consimţământul statului reprezentat, primite din partea autorităţilor
proprii.106 Deplinele puteri se verifică la începutul lucrărilor şi, în
urma verificării, delegaţii (membrii misiunilor diplomatice ad hoc la
conferinţă) sunt acreditaţi sau legitimaţi în vederea participării la
lucrări, inclusiv la negocierea de documente (CHEBELEU, 219).
Se obişnuieşte ca lucrările conferinţei să înceapă cu o plenară
inaugurală, care cuprinde o ceremonie incluzând discursul de
întâmpinare al reprezentantului statului-gazdă şi saluturile formulate
de participanţi. Plenara inaugurală constituie momentul desemnării,
prin procedura convenită la pregătiri, a preşedinţiei conferinţei, a
componenţei comisiilor şi secretariatului.
Este cvasigenerală practica încredinţării preşedinţiei conferinţei
reprezentantului statului-gazdă. În acest fel se respectă o tradiţie
considerată regulă a curtoaziei internaţionale (ANGHEL 1987, 108).
Se consideră că preşedintele nu are autoritate asupra conferinţei,
întrucât autoritatea este a conferinţei, care se desfăşoară conform
principiului egalităţii suverane. Prin conducerea dezbaterilor de către
preşedintele conferinţei se înţelege că preşedintele îi invită la cuvânt
pe participanţi, propune interpretări ale regulamentului de desfăşurare
a lucrărilor, propune formule de soluţionare a confruntărilor.
Preşedintele Conferinţei privind dreptul mării din 1958 a fost Wan
Waithayakon din Thailanda. Preşedinţia Conferinţei cu privire la
relaţiile diplomatice (Viena, 1961) i-a fost încredinţată reputatului
jurist şi profesor austriac A. Verdross (ANGHEL 1987, 110).
Prin poziţia pe care o deţine, preşedintele conferinţei poate
influenţa, chiar dacă autoritatea asupra lucrărilor revine plenului,
derularea lucrărilor, mai ales atunci când are de soluţionat probleme
procedurale.
Dacă nu toţi participanţii sunt de acord cu încredinţarea
preşedinţiei conferinţei reprezentantului statului-gazdă, se recurge la
formula preşedinţiei prin rotaţie. Reprezentanţii statelor participante se
succed la preşedinţia lucrărilor, pentru câte o şedinţă, în ordinea
stabilită la pregătiri, de obicei respectând criteriul listei alfabetice, în
limba oficială a statului-gazdă, a denumirilor statelor.
Participanţii la conferinţă pot adopta un regulament al lucrărilor,
îndeosebi cu privire la procedură: atribuţiile şi competenţele
___________________
106
Cdt, Articolul 7, cit.
124
preşedinţiei, comisiilor şi secretariatului, limitele cvorumului (numă-
rul de participanţi necesar adoptării de decizii), ordinea luărilor de
cuvânt (distingerea între declaraţiile de poziţie, alocuţiunile de fond şi
intervenţiile cu privire la procedură – motion d’ordre sau point of
order), prezentarea amendamentelor, votul (stabilirea formelor de
exprimare a votului: prin apel nominal – par appel nominal, by roll-
call, prin vot secret, prin vot deschis, prin corespondenţă), limbile de
negociere şi redactare, relaţiile cu mass-media etc.
Votul constituie un punct nodal al procedurii. Dincolo de forma
de exprimare, mai delicate apar problemele legate de puterea de vot a
participanţilor şi cele ale numărului de voturi necesar adoptării de
decizii.
În general, se admite că puterea de vot decurge din principiul
egalităţii suverane a statelor, conform căruia se atribuie câte un vot
fiecărui stat reprezentat la conferinţă. Sunt conferinţe la care se prac-
tică şi votul ponderat.
La conferinţele Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii
Mondiale puterea de vot depinde de mărimea capitalului.
Şi în cadrul Uniunii Europene, votul este ponderat.
Prin regulamentele de procedură se stabileşte numărul de voturi
necesar adoptării deciziilor: majoritate simplă sau majoritate calificată
(de două treimi, de patru cincimi etc.).
Sunt reuniuni la care deciziile se iau numai prin vot unanim sau
prin consens.
La reuniunea pregătitoare de la Dipoli, Finlanda (1972), a Confe-
rinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, s-a dat o adevărată
„bătălie diplomatică” cu privire la procedură, în cadrul căreia
protagonistă a fost delegaţia României. Proiectul românesc al
regulilor de procedură a constituit temeiul regulilor adoptate:
egalitatea în dezbateri şi negocieri a delegaţiilor statelor, desfăşu-
rarea lucrărilor în afara alianţelor militare, prin eliminarea abordă-
rilor „de la bloc la bloc” (între NATO şi Pactul de la Varşovia),
rotaţia la preşedinţia lucrărilor, prerogative exclusiv tehnice pentru
secretariat, consensul necesar în adoptarea hotărârilor de fond şi
procedurale. Conferinţa de la Dipoli a acceptat definiţia dată
consensului de ambasadorii României şi SUA, Valentin Lipatti şi
George Vest: absenţa oricărei obiecţii exprimate de un reprezen-
tant şi prezentate de acesta ca obstacol pentru adoptarea deciziei
(LIPATTI 1993, 32-33).
125
ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ, FOR DIPLOMATIC
126
Opţiunea statelor de a participa la o grupare de state le indică
orientarea politică în relaţiile internaţionale şi le dezvăluie conduita.
Dincolo de varietatea de orientări şi de conduite, statele au în vedere,
când înfiinţează organizaţii internaţionale, să coopereze ca state egale
pe planul suveranităţii lor. Statele îşi propun să-şi coordoneze
acţiunile recurgând la organizaţiile internaţionale ca la centre de
cooperare permanentă.
Istoria relaţiilor internaţionale conţine exemple numeroase de
grupări de state, ca ansambluri de state suverane, care au decis să
acţioneze împreună într-un domeniu sau în mai multe domenii ale
relaţiilor dintre ele. O asemenea grupare este şi organizaţia interguver-
namentală.
În secolul al XIX-lea, statele au constituit organizaţii internaţionale
cu competenţe preponderent tehnice, precum comisiile fluviale.
Prin Convention sur l’octroi de navigation du Rhin din 1804, s-a
constituit prima organizaţie internaţională modernă, Comisia
fluviului Rin.
Comisia Europeană a Dunării a fost înfiinţată în 1856. În 1875 a
fost constituit Biroul Internaţional de Greutăţi şi Măsuri şi, în
1878, Uniunea Poştală Universală, care sunt active şi în prezent.
Prima organizaţie cu vocaţie politică a fost Societatea Naţiunilor,
înfiinţată prin decizia Conferinţei de Pace din 1919.
În 1945, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, a apărut
Organizaţia Naţiunilor Unite.
127
Sursele dreptului internaţional public, respectiv ale dreptului
diplomatic definesc limitat organizaţia internaţională ca fiind organi-
zaţie interguvernamentală.107
Pregătind textul celor două convenţii, Comisia Naţiunilor Unite
pentru Drept Internaţional a propus definiţia următoare: Organizaţia
internaţională este asociere de state, constituită prin convenţie, prevă-
zută cu o constituţie (statut constitutiv) şi cu organe comune şi având
personalitate juridică distinctă de personalitatea juridică a statelor
membre. Din definiţie, rezultă că organizaţia internaţională este o
organizaţie interstatală, înfiinţată prin actul de voinţă al unor state. Ca
urmare, organizaţia internaţională este subiect derivat de drept
internaţional (ANGHEL 1987, 150). Este aşadar subiect de drept inter-
naţional diferit de stat. Nu poate fi subiect principal de drept
internaţional, aşa cum este statul, întrucât organizaţia internaţională
nu-şi poate exercita suveranitatea, fiind rezultat al exercitării
suveranităţii statelor, şi nici jurisdicţia teritorială (ANGHEL 1987,
150), neavând teritoriu (DIACONU I, 447).
Organizaţia internaţională are personalitate (capacitate) juridică
(ANGHEL 1987, 153-154), adică are aptitudinea de a fi titulară de
drepturi şi de obligaţii.108 Asemenea persoanei juridice de drept civil,
organizaţia internaţională are o structură internă care funcţionează,
conform dreptului internaţional, pentru atingerea unui obiectiv, care
îşi poate exterioriza voinţa şi care, având patrimoniu, poate să
desfăşoare activităţi şi să le suporte consecinţele (CĂPĂŢÂNĂ, 159).
___________________
107
Cdt. Articolul 2. În înţelesul Convenţiei, prin expresia „organizaţie
internaţională” se înţelege o organizaţie interguvernamentală.
108
Carta NU, Articolul 104. 1. Organizaţia beneficiază pe teritoriul
fiecăruia dintre membrii ei de capacitatea juridică necesară pentru
îndeplinirea funcţiilor şi scopurilor sale.
CpiNU, Articolul 1. Personalitatea juridică. Naţiunile Unite au
personalitate juridică. Au capacitatea a) să contracteze; b) să achiziţioneze şi
să dispună de proprietăţi imobile şi mobile; c) să instituie proceduri legale.
Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie privind Cazul
Bernadotte (1949). Cu unsprezece voturi împotriva a patru, Curtea a fost de
părere că Organizaţia are capacitatea de a formula plângere dacă statul
responsabil este sau nu este membru al Naţiunilor Unite. Curtea a precizat că
Organizaţia, beneficiară de drepturi şi având obligaţii, are, totodată, în mare
măsură, personalitate internaţională şi capacitatea de a acţiona pe plan
internaţional, cu toate că, fără îndoială, nu este superstat.
128
Organizaţia are dreptul, în cadrul funcţiilor stabilite de statele
care au constituit-o, de a încheia tratate cu statele membre şi cu alte
organizaţii internaţionale (CĂPĂŢÂNĂ, 156).
Spre deosebire de personalitatea juridică a statului, persona-
litatea juridică a organizaţiei internaţionale are caracter funcţional,
pentru că organizaţia internaţională stă sub principiul specializării.
În 1993 şi 1994, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite au solicitat
Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) un aviz privind liceitatea
utilizării armelor nucleare de către un stat aflat în conflict armat.
OMS a întrebat dacă utilizarea de către un stat a armei nucleare în
cursul unui război constituie încălcarea obligaţiilor statului
utilizator, având în vedere efectele armelor nucleare asupra
sănătăţii şi mediului. Adunarea Generală a ONU a întrebat dacă
este permis, în conformitate cu dreptul internaţional, să se recurgă
la ameninţarea cu utilizarea armei nucleare sau la utilizarea armei
nucleare în orice circumstanţe. CIJ a decis, cu unsprezece voturi
împotriva a trei, că este incompetentă să formuleze avizul solicitat
şi a precizat că acest aviz poate fi rezultatul activităţii organizaţiei
solicitatoare. Ca şi celelalte organizaţii internaţionale, OMS are
obligaţii decurgând din aplicarea principiului competenţei sale
speciale, aşa cum este această competenţă definită de actul
constitutiv, adică OMS este abilitată să se ocupe de efectele asupra
sănătăţii ale utilizării armelor nucleare sau ale oricărei alte
activităţi periculoase şi să adopte măsuri preventive pentru prote-
jarea sănătăţii populaţiei. CIJ a reţinut că avizul solicitat avea în
vedere nu efectele utilizării armei nucleare, ci liceitatea acestei
utilizări, şi a precizat că atribuţiile OMS sunt limitate la domeniul
sănătăţii publice. Problemele recurgerii la forţă, ale reglementării
armamentelor, ale dezarmării revin ONU şi nu organizaţiilor
specializate.
Aşadar, ca subiect derivat de drept internaţional, organizaţia
internaţională are competenţă funcţională atribuită de state şi nu este
altceva decât instrument al cooperării interstatale care depinde voinţa
statelor şi de cooperarea dintre state.(DIACONU I, 467-468)
129
Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale are caracter
obiectiv, pentru că personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale
este opozabilă chiar şi statelor nemembre.109
Organizaţia are drept de legaţie activ şi pasiv. Ca urmare, statele
pot fi reprezentate pe lângă organizaţia internaţională prin misiuni
permanente (DIACONU I, 458) .
Sunt posibile reprezentări pe lângă alte organizaţii internaţionale
sau ale acestora, prin birouri de legătură sau misiuni de observare.
Organizaţia poate fi reprezentată permanent pe lângă un stat prin
centru de informare, birou de corespondenţă, reprezentanţi rezidenţi.
Organizaţia internaţională are dreptul de a-şi administra
fondurile financiare, atât veniturile, cât şi cheltuielile.
Organizaţia internaţională are drept la drapel şi la stemă
(emblemă).
Din Avizul consultativ privind Cazul Bernadotte, rezultă că
organizaţia internaţionale are, ca subiect de drept internaţional, şi
obligaţii internaţionale.
În 1961, ONU şi Congo, şi în 1965, ONU şi Belgia au încheiat
acorduri privind repararea prejudiciului cauzat de Misiunea ONU
în Congo.
Organizaţia nu-şi poate modifica obligaţiile care i-au fost
stabilite de statele care au constituit-o. Numai statele-părţi la tratatul
constitutiv pot să modifice acest tratat (DIACONU I, 464-465) .
Organizaţia internaţională poate încheia convenţii, de pildă cu
statul pe teritoriul căruia realizează programe, acorduri de exonerare
de responsabilitate, conform cărora reparaţia revine statului beneficiar
al programului.
Organizaţia internaţională adoptă decizii prin care este angajată
numai ea, ca organizaţie, nu şi statele membre. Aceste decizii sunt
aplicate de organele organizaţiei şi actele de aplicare a acestor decizii
nu sunt acte ale statelor membre. Când, prin organele sale, organizaţia
internaţională ia decizii, altele decât deciziile fiecărui stat membru în
parte, îşi exercită voinţa proprie şi acţionează ca subiect autonom al
___________________
109
Carta Naţiunilor Unite, Articolul 104. Organizaţia beneficiază pe
teritoriul fiecăruia dintre membrii ei de capacitatea juridică necesară pentru
îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale. Potrivit capacităţii sale
juridice interne, organizaţia poate încheia contracte, poate achiziţiona şi vinde
bunuri mobiliare şi imobiliare, poate intenta acţiuni în justiţie.
130
relaţiilor internaţionale; îşi manifestă personalitatea juridică internaţio-
nală şi se comportă ca subiect derivat de drept internaţional
(DIACONU I, 451) .
Deciziile organelor organizaţiilor internaţionale pot fi adoptate
prin vot majoritar sau prin consens şi pot avea caracter obligatoriu
pentru statele membre sau pot fi doar recomandări.
Autonomia organizaţiei internaţionale implică şi independenţa
funcţionarilor organizaţiei faţă de autorităţile statelor membre.
Sursele dreptului aplicabil în privinţa organizaţiilor interna-
ţionale sunt: regulile cutumiare şi regulile scrise conţinute în convenţia
de bază a organizaţiei, alte documente de bază ale organizaţiei,
precum cele elaborate de o eventuală reuniune pregătitoare, acordurile
organizaţiei cu statul-gazdă sau cu statul pe teritoriul căruia orga-
nizaţia desfăşoară o anumită activitate, regulamentele unor organe ale
organizaţiei, statutul personalului organizaţiei.
Statele îşi exprimă acordul de voinţă de a înfiinţa o organizaţie
internaţională şi de a fi membre ale acesteia încheind o convenţie (care
se poate intitula tratat, pact, cartă, statut şi chiar constituţie).
Statele le stabilesc organizaţiilor internaţionale pe care le
constituie obiectivele definitorii. Obiectivul Organizaţiei Naţiunilor
Unite este să coordoneze acţiunea internaţională a statelor membre, să
asigure securitatea colectivă.
De la norma componenţei strict statale a organizaţiilor interna-
ţionale se fac şi excepţii.
Fără să fie subiecte de drept internaţional, ci fiind doar componente
ale statului federal sovietic, Ucraina şi Belarus au fost fondatoare
al ONU.
În 1994, a fost înfiinţat la Viena Institutul Comun, căruia i s-a
recunoscut personalitatea juridică, dar care are ca membri organi-
zaţii internaţionale precum Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale,
Fondul Monetar Internaţional şi OCDE; aşadar, subiecte derivate
ale dreptului internaţional au legitimat un subiect derivat de grad
secundar al dreptului internaţional.
Pe lângă membrii cu drepturi depline ai organizaţiei internaţio-
nale, există şi membri asociaţi şi observatori. În rândul observatorilor,
pe lângă statele cu acest statut se pot afla entităţi care au vocaţia de a
deveni state (mişcările de eliberare naţională), organizaţii
131
internaţionale sau organizaţii neguvernamentale. Drepturile observato-
rilor diferă de la o organizaţie la alta.
___________________
123
Crsroi, Articolul 22.
124
Crsroi, Articolul 28.
125
Crsroi, Articolul 23, alin. 2.
137
Membrii personalului diplomatic al reprezentanţei permanente
au libertatea de a circula pe teritoriul statului-gazdă, care însă poate să
le reglementeze, chiar să le interzică, din motive de securitate
naţională, accesul în anumite zone (cele de frontieră, din preajma unei
fabrici de armament sau a unui teren folosit pentru teste şi exerciţii
militare, în localităţi unde au loc conflicte sociale care pot afecta
securitatea străinilor). Pentru restrângerea posibilităţii de deplasare,
statul-gazdă poate să invoce şi motive legate de poluare sau de
opţiunea unor comunităţi etnice sau religioase care nu acceptă periodic
sau permanent vizite ale străinilor. În cazurile în care nu este interzis,
ci doar reglementat, accesul este posibil dacă reprezentanţa perma-
nentă notifică deplasarea şi autorităţile statului-gazdă o acceptă. 126
Personalul diplomatic al reprezentanţei permanente beneficiază
de scutirea de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale,
regionale sau comunale; scutirea de impozite şi taxe naţionale, regio-
nale sau comunale asupra localurilor reprezentanţei, cărora membrii
acestui personal le sunt proprietari sau locatari; scutirea, în ce priveşte
serviciile prestate statului acreditant, de dispoziţiile cu privire la
asigurările sociale în vigoare în statul-gazdă; scutirea de plata
drepturilor de vamă, a taxelor şi a altor drepturi conexe.127
Membrii personalului diplomatic al reprezentanţei permanente
beneficiază de imunitate de jurisdicţie în statul-gazdă. Ei nu sunt
obligaţi să depună mărturie în instanţă.128
Implicarea într-un proces juridic, în statul-gazdă, a unui membru
al personalului diplomatic al reprezentanţei permanente este posibilă
numai după ce statul trimiţător renunţă la imunitatea juridică. Statului
trimiţător îi revine obligaţia ca, în cazul în care nu renunţă la
imunitatea de jurisdicţie, să întreprindă tot ce se poate pentru
soluţionarea echitabilă a litigiului.129
Funcţionarul internaţional
În activitatea în cadrul organizaţiei internaţionale se intersec-
tează funcţiile a două tipuri de serviciu diplomatic: primul tip:
serviciul diplomatic extern al statului membru al organizaţiei, prin
misiunea diplomatică (reprezentanţa permanentă) şi prin misiunile
___________________
126
Crsroi, Articolul 26.
127
Crsroi, Articolele 32, 33, 34 şi 35.
128
Crsroi, Articolul 30.
129
Crsroi, Articolul 31.
138
diplomatice ad hoc ale statului membru la reuniunile organizaţiei; al
doilea tip: serviciul diplomatic cu care poate fi asimilat ansamblul
organelor integrate ale organizaţiei (ANGHEL 1987, 211).
Persoana care îndeplineşte continuu şi exclusiv funcţii în cadrul
organelor integrate ale organizaţiei internaţionale, în conformitate cu
un contract bazat pe statutul personalului organizaţiei, este funcţionar
internaţional.130
Contele Bernadotte, trimis de ONU mediator în Orientul Mijlociu,
a fost asasinat de extremişti israelieni. Curtea Internaţională de
Justiţie a stabilit că ONU era îndreptăţită să ceară reparaţie pentru
prejudiciul suferit prin dispariţia unui funcţionar internaţional aflat
în serviciul ei. Curtea a precizat că, în 1945, a fost înfiinţată o
entitate cu personalitate juridică, opozabilă statelor. Ca urmare,
ONU are dreptul să formuleze, de jure şi de facto, o reclamaţie
internaţională, pentru a obţine din partea statului răspunzător
reparaţia prejudiciilor cauzate Naţiunilor Unite, victimei şi aparţi-
nătorilor acesteia. Dreptul de a reclama este unul dintre drepturile
necesare pentru atingerea scopurilor organizaţiei şi îndeplinirea
funcţiilor ei. Curtea Internaţională de Justiţie a admis că orga-
nizaţia internaţională are dreptul de exercita protecţie funcţională,
aşa cum statele au dreptul de exercita protecţie diplomatică, pentru
a garanta independenţa agenţilor proprii.131
Atribuirea calităţii de funcţionar internaţional se face prin înves-
tire de către unul dintre organele organizaţiei internaţionale.
Activitatea funcţionarului internaţional se desfăşoară în confor-
mitate cu ordinea juridică internă a organizaţiei internaţionale, cu
prevederile reglementărilor privind condiţiile de angajare, regulile
privind cariera, remuneraţia, modalităţile de protecţie socială, regimul
disciplinar etc.
În 2005, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite l-a
demis, în urma unei anchete interne, pe directorul Secţiei de
afaceri a Consiliului de Securitate, acuzat în legătură cu scandalul
referitor la programul „Petrol pentru hrană” din Irak. Funcţionarul
___________________
130
CIJ, Avizul consultativ din 11 aprilie 1949 cu privire la Afacerea
Bernadotte. (…) este funcţionar internaţional cel care, remunerat sau
neremunerat, angajat permanent sau temporar, a fost însărcinat de organizaţia
internaţională să îndeplinească una dintre funcţiile organizaţiei (…).
131
Ibid.
139
internaţional a fost informat despre decizia secretarului general şi
şi-a încetat imediat activitatea (MEDIAFAX, 9 august 2005).
Organele ONU au constituit comisia condusă de fostul preşedinte
al Rezervelor federale ale SUA, Paul Volcker, în vederea anchetării
modului în care a fost realizat, între 1996 si 2003, programul
„Petrol pentru hrană”, pornind de la acuzaţiile de corupţie
formulate la adresa unor funcţionari ai organizaţiei.
Fostul şef al programului, Benon Sevan, şi-a prezentat demisia,
după ce, în rapoartele Comisiei Volcker, a fost acuzat că, în
schimbul încredinţării unui contract din program, a primit,
împreună cu cumnatul fostului secretar general al ONU, Boutros
Boutros Ghali, ca mită 160.000 de dolari din partea companiei
egiptene African Middle East Petroleum, al cărei proprietar este un
văr al lui Boutros Boutros Ghali. Benon Sevan a respins acuzaţia,
susţinând că suma care figurează în contul său bancar i-ar fi fost
lăsată moştenire de o mătuşă. Rapoartele Comisiei Volcker se
referă şi la implicarea în faptele cercetate şi a fiului secretarului
general al ONU (MEDIAFAX, 9 august 2005).
În iunie 2005, un funcţionar al ONU cu o carieră de 20 de ani,
Aleksandr Iakovlev, a demisionat după ce a fost acuzat că i-ar fi
procurat un loc de muncă fiului său la o firmă care făcea afaceri cu
organizaţia. La 9 august, Alexandr Iakovlev a fost arestat pe
teritoriul SUA, fiind acuzat de luare de mită, fraudă şi spălare de
bani în cadrul programului Naţiunilor Unite „Petrol pentru hrană”.
La solicitarea Procuraturii federale a SUA, organele ONU au
renunţat la imunitatea diplomatică a lui Aleksandr Iakovlev. Din
relatările presei rezultă că Alexandr Iakovlev şi-a recunoscut vina
de a fi primit, ca mită, un milion de dolari de la companii care
doreau să obţină contracte în Irak în cadrul programului menţionat.
Potrivit rapoartelor Comisiei Volcker, 1,3 milioane de dolari au
fost transferate într-un cont al firmei-fantomă Moxyco, înfiinţate
de Iakovlev în anul 2000, în Antigua. Din rapoartele menţionate
reiese că peste 950.000 de dolari din mita menţionată s-au plătit de
companii sau de persoane afiliate acestora care au câştigat
împreună contracte ale Naţiunilor Unite în valoare de peste 79
milioane de dolari (MEDIAFAX, 9 august 2005).
La 15 august 2005, secretarul general al ONU, Kofi Annan, a
ordonat o inspecţie la departamentul de achiziţii al organizaţiei,
apelând la serviciile unei companii independente de consultanţă.
Un purtător de cuvânt al ONU a precizat că, paralel, Biroul
serviciilor de control intern ale organizaţiei desfăşoară o anchetă
140
cu privire activitatea lui Aleksandr Iakovlev. Kofi Annan şi-a luat
angajamentul să adopte măsuri energice pentru combaterea
corupţiei din cadrul ONU (MEDIAFAX, 15 august 2005).
Funcţionarul internaţional este independent faţă de statul propriu şi
faţă de statul pe teritoriul căruia îşi exercită funcţiile. În schimb,
funcţionarul internaţional se subordonează organizaţiei, organele
acesteia fiind doar ele apte să interpreteze reglementările interioare
proprii, pentru a decide ce este în conformitate cu interesele
organizaţiei.
Acceptarea de către funcţionarul internaţional a numirii lui în
această calitate implică angajamentul de a servi, în activitate, exclusiv
interesul organizaţiei internaţionale. Totodată, funcţionarul internaţio-
nal este reprezentantul intereselor tuturor statelor care, în conformitate
cu obiectivele şi statutul organizaţiei internaţionale, beneficiază de
activitatea sa.
Esenţa conduitei juridice a funcţionarului internaţional constă
din independenţa faţă de autorităţile statului propriu şi loialitatea faţă
de organizaţie. Independenţa funcţionarului internaţional faţă de
autorităţile statelor proprii, membre ale organizaţiei internaţionale,
reflectă autonomia organizaţiei internaţionale. Funcţionarului interna-
ţional i se cere să răspundă la exigenţele autorităţii tuturor statelor
membre ale organizaţiei internaţionale, fără a fi subordonat nici unuia
dintre ele. El nu reprezintă nici o autoritate naţională, nici pe a statului
propriu. El nu cere şi nu primeşte dispoziţii de la autorităţi din afara
organizaţiei.132
Organizaţia internaţională are relaţii cu statele membre, cu alte
state, cu alte organizaţii internaţionale şi constituie misiuni pe
teritoriile altor state decât statul-gazdă. În aceste situaţii, se desemnea-
ză reprezentanţi ai organizaţiei internaţionale. Misiunile se constituie
şi reprezentarea se realizează prin decizia organelor organizaţiei
internaţionale, care îşi desemnează reprezentanţii, funcţionarii împu-
terniciţi să reprezinte organizaţia.
___________________
132
Carta ONU, Articolul 100. 1. În îndeplinirea îndatoririlor lor,
secretarul general şi personalul nu vor solicita şi nici nu vor primi instrucţiuni
de la vreun guvern sau de la vreo autoritate exterioară organizaţiei. Ei se vor
abţine de la orice act incompatibil cu situaţia lor de funcţionari internaţionali,
răspunzători numai faţă de organizaţie. 2. Fiecare membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite se obligă să respecte caracterul exclusiv internaţional al
funcţiilor secretarului general şi ale personalului şi să nu caute să-i influen-
ţeze în executarea sarcinilor.
141
Statutul funcţionarului internaţional răspunde necesităţilor func-
ţiei. Acest statut se aplică în conformitate cu convenţiile încheiate de
state. Ca urmare, organizaţia în ansamblu şi persoana căreia i se atri-
buie calitatea de funcţionar internaţional al organizaţiei internaţionale
sunt îndreptăţite să beneficieze şi beneficiază de privilegii pe teritoriul
statelor unde funcţionează. Această protecţie acordată organizaţiei in-
ternaţionale şi funcţionarilor ei eliberează organizaţia şi pe funcţio-
narii ei de jurisdicţia tuturor statelor membre.
Privilegiile de care beneficiază organizaţia îi garantează
autonomia faţă de statele care consimt să i-o acorde. Este de dorit ca
printre aceste state să se numere statul-gazdă şi statul pe teritoriul
căruia organizaţia îşi desfăşoară reuniunile şi activităţile operaţionale.
Este important ca acţiunile organizaţiei să nu fie supuse dreptului
intern al unui stat, pentru că astfel ar fi încălcat principiul egalităţii
suverane a statelor. Totodată, dreptul diplomatic dezaprobă abuzul de
privilegii în activitatea organizaţiilor internaţionale.133
Elveţia a acordat privilegii oficiului european al Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Statul elveţian este de acord că tribunalele
elveţiene nu pot convoca Naţiunile Unite.134
Statele privilegiază organizaţia internaţională pentru ca aceasta
să-şi poată atinge, funcţionând independent (ANGHEL 1987, 158),
scopul în vederea căruia au constituit-o.135
___________________
133
CpiisONU, Articolul VII, Secţiunea 24. Dacă un stat (…) consideră
că s-a produs un abuz de privilegiu sau de imunitate (…), se organizează
consultări între acest stat şi organizaţia internaţională pentru a se stabili dacă
abuzul s-a produs şi pentru prevenirea repetării lui. Dacă rezultatul la care se
ajunge nu este satisfăcător (…), problema (…) se supune Curţii Internaţionale
de Justiţie (…). În cazul în care Curtea constată producerea abuzului, statul
(…) afectat are dreptul (…) să nu mai acorde organizaţiei privilegiul sau
imunitatea de care s-a abuzat.
134
Acordul de sediu dintre Elveţia şi ONU, Articolul 1. Consiliul
Federal Elveţian recunoaşte personalitatea internaţională şi capacitatea
juridică ale Naţiunilor Unite. Ca urmare, nu este posibil, conform
prevederilor dreptului internaţional, ca Organizaţia să fie convocată în faţa
instanţelor elveţiene (…). (ANGHEL 1987, 158)
135
Carta ONU, Articolul 105. 1. Organizaţia beneficiază pe teritoriul
fiecăruia dintre membrii ei de privilegiile şi de imunităţile necesare pentru
realizarea scopurilor sale.
142
Dreptul diplomatic oferă cadrul în care organizaţiile interna-
ţionale să poată beneficia de: privilegiul posibilităţii de a deţine
fonduri, aur sau valută de orice fel, de a opera conturi în orice fel de
valută, de a transfera şi a converti mijloace de plată dintr-o ţară în alta
sau în cadrul aceleiaşi ţări; privilegiul exceptării activelor, veniturilor
şi bunurilor lor de la plata oricăror taxe directe; privilegiul exceptării
de la plata taxelor vamale, de la interdicţii şi restricţii a importurilor şi
exporturilor de obiecte pentru uz oficial şi de publicaţii proprii;
privilegiul imunităţii juridice în cazul unor acţiuni privind bunurile lor
mobile şi imobile, privilegiul inviolabilităţii localurilor şi arhivelor
lor.136
___________________
136
CpiONU, Articolul II. Bunuri, fonduri şi active. Secţiunea 2.
Organizaţia Naţiunilor Unite, bunurile şi activele ei, oriunde ar fi amplasate şi
de oricine ar fi deţinute, beneficiază de imunitate faţă de orice formă legală
de proces, cu excepţia măsurii în care, într-un caz particular, au renunţat în
mod expres la imunitate. Este totuşi de înţeles că nici o renunţare la imunitate
nu se extinde asupra nici unei măsuri de executare. Secţiunea 3. Localurile
Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt inviolabile. Bunurile şi activele Naţiunilor
Unite, oriunde ar fi amplasate şi de oricine ar fi deţinute, sunt imune la
cercetare, la rechiziţie, la confiscare, la expropriere, la orice formă de
amestec prin acţiune executivă, administrativă, judiciară sau legislativă.
Secţiunea 4. Arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca şi în general toate
documentele care le aparţin sau sunt deţinute de ele sunt inviolabile oriunde
ar fi amplasate. Secţiunea 5. Fără să fie restricţionate prin controale finan-
ciare, reglementări sau moratorii de orice fel, a) Organizaţia Naţiunilor Unite
poate să deţină fonduri, aur sau valută de orice fel şi să opereze conturi în
orice fel de valută; b) Naţiunile Unite sunt libere să-şi transfere fondurile,
aurul şi valuta dintr-o ţară în alta sau în cadrul unei ţări şi să convertească
orice valută deţin în orice valută. Secţiunea 6. Exercitându-şi drepturile de la
Secţiunea 5, Organizaţia Naţiunilor Unite ia în considerare orice sesizare a
guvernului oricărui membru, în măsura în care se consideră că se poate da
curs unor asemenea sesizări fără prejudicierea intereselor Naţiunilor Unite.
Secţiunea 7. Organizaţia Naţiunilor Unite, activele, veniturile şi alte bunuri
sunt a) exceptate de la plata oricăror taxe directe; se înţelege totuşi că
Naţiunile Unite nu vor cere exceptare de la taxele care nu sunt, de fapt, decât
costurile serviciilor de utilitate publică; b) exceptate de la plata taxelor
vamale, de la interdicţii şi restricţii asupra importurilor şi exporturilor în
privinţa obiectelor importate şi exportate de Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru uz oficial; se înţelege totuşi că obiectele importate cu aplicarea acestei
excepţii nu vor fi vândute în ţara în care au fost importate decât în condiţiile
convenite cu guvernul acelei ţări; c) exceptate de la taxele vamale,
143
Zona din New York a sediului ONU se află sub controlul şi
autoritatea Naţiunilor Unite. Acţiuni oficiale în această zonă pot fi
întreprinse numai cu permisiunea secretarului general al ONU. În
zonă rămân aplicabile însă legile şi măsurile instanţelor SUA.
Dacă apare conflict între legislaţia SUA şi regulile stabilite de
ONU, se recurge la arbitraj.137
Sediile Uniunii Europene nu pot fi percheziţionate, rechiziţionate,
confiscate, expropriate. Pentru ca proprietăţile şi bunurile Uniunii
Europene să fie supuse unor măsuri restrictive este nevoie de
autorizaţia Curţii Europene de Justiţie.
Autorităţile statului-gazdă au datoria să asigure liniştea în jurul
sediului organizaţiei internaţionale şi să dispună de forţe de poliţie
care, la solicitarea organizaţiei, să asigure aplicarea legilor şi
respectarea ordinii publice.138
În august 2003, sediul ONU din Bagdad a fost devastat în urma
unui atac cu un camion-capcană. Au murit 22 de persoane, printre
care şi Sergio Vieira de Mello, trimisul special al secretarului
general al ONU în Irak.
Dreptul organizaţiei internaţionale de control asupra sediului
propriu, autoritatea ei asupra sediului nu pot fi înţelese ca decurgând
din suveranitatea asupra locului unde se află sediul. Organizaţia nu
dispune de prevederi legale care să echivaleze cu normele civile şi
146
REPREZENTAREA DIPLOMATICĂ A STATELOR MEMBRE
ALE NATO ÎN CONSILIUL NORD-ATLANTIC (EXCURS)
___________________
140
Carta ONU, Articolul 51. Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va
aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în
cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor
Unite, până când Consiliul de Securitate va fi adoptat măsurile necesare
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Măsurile întreprinse în
exercitarea dreptului la autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa
Consiliului de Securitate şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea
Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei Carte, de a întreprinde oricând
acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii
şi securităţii internaţionale.
149
Într-o delegaţie care, ipotetic, ar întruni caracteristicile generale
comune ale delegaţiilor reale, ambasadorul îşi reprezintă statul şi
interesele acestuia în cadrul organizaţiei. El este numit de şeful sta-
tului şi coordonat de ministerul de externe.
Primul colaborator al reprezentantului permanent este un diplo-
mat de rang înalt (ministru plenipotenţiar sau ministru consilier). El
îndeplineşte o gamă largă de sarcini, printre care: îi ţine locul
reprezentantului permanent, dacă este cazul; urmăreşte activitatea de
ansamblu a delegaţiei permanente şi elaborează planificări şi rapoarte;
îşi reprezintă statul în forurile NATO, inclusiv în structuri ad-hoc, unde
participă la elaborarea proiectelor de documente; coordonează
procesul de pregătire a acţiunilor diplomatice pe planul relaţiilor dintre
statul său şi NATO; menţine legăturile de lucru cu delegaţiile
permanente ale altor state şi cu oficialităţile NATO.
Şeful secţiei politice a delegaţiei permanente este, de obicei,
consilier diplomatic şi are sarcina de a se ocupa de o serie amplă de
probleme de securitate, precum prevenirea conflictelor, lupta împo-
triva terorismului, controlul armamentelor şi dezarmarea, prevenirea
proliferării armelor de nimicire în masă, planificarea apărării civile,
administrarea crizelor, precum şi aspecte ale politicii de securitate şi
de informare. Diplomaţii din secţia politică au sarcina de a prezenta
politica şi poziţiile statului propriu organelor civile şi militare din
subordinea Consiliului Nord-Atlantic. Ei participă şi la acţiunile de
cooperare cu statele partenere în cadrul Consiliului de Parteneriat
Euro-Atlantic, Parteneriatului pentru Pace, Consiliului Rusia-NATO,
Comisiei Ucraina-NATO, Dialogul Mediteranean. Ei participă la
organizarea vizitelor oficiale din statul propriu la sediul NATO.
Secţia pentru politica de apărare este condusă de un militar,
ofiţer superior, având rang diplomatic de ministru plenipotenţiar sau
ministru consilier. Ca şi subalternii săi, civili şi militari, este numit de
ministerul apărării. Secţia pentru politica de apărare se ocupă
îndeosebi de procesul de apărare în cadrul NATO, care le permite
forţelor armate ale statelor membre să coopereze atât în pregătire, cât
şi în operaţii; de dezvoltarea cooperării dintre NATO şi Uniunea
Europeană în domeniul Identităţii Europene de Securitate şi Apărare;
de politica nucleară a NATO şi de evitarea proliferării armelor de
nimicire în masă; de cooperarea pe planul armamentelor; de politica
de apărare aeriană.
Secţia pentru resurse de apărare şi economico-financiară se
ocupă de administrarea resurselor militare comune ale NATO, de
150
finanţarea structurii de comandă militară integrată, de programul de
investiţii al NATO, de finanţarea activităţilor politice şi militare ale
Cartierului General de la Bruxelles, de procurarea de servicii şi bunuri
pentru organizaţie, de edificarea sediului nou al NATO.
Secţia pentru comunicare şi informare reprezintă statul în
comitetele de specialitate ale NATO, inclusiv în structurile din
domeniile securităţii şi securităţii informaţiilor, asigură aplicarea
politicilor de securitate ale NATO şi ale statului propriu, prin măsuri
specifice adecvate, administrează şi controlează sistemele locale de
comunicaţie şi informare. În cadrul delegaţiei permanente, funcţio-
nează şi reprezentantul statului-major al armatei statului reprezentat în
Comitetul Militar al NATO.
La nivelul reprezentanţilor permanenţi se întruneşte Consiliul
Permanent.
Întrunirile Consiliului la nivelul miniştrilor de externe au loc, de
obicei, de două ori pe an. Anual, prin rotaţie în ordinea alfabetică
engleză a denumirii statelor, unul dintre miniştrii de externe este
preşedinte de onoare al Consiliului Nord-Atlantic.
Consiliul Nord-Atlantic se întruneşte la nivelul şefilor de stat sau
de guvern ori de câte ori este nevoie să se abordeze probleme
importante, în momente importante legate de politica de securitate a
Alianţei.
Lucrările Consiliului Nord-Atlantic sunt prezidate de secretarul
general al organizaţiei sau de adjunctul acestuia.
În cadrul Consiliului, ambasadorului reprezentant permanent cu
vechimea cea mai mare îi revine funcţia onorifică de decan. El are
atribuţiile de a convoca şedinţele de Consiliu şi de a conduce aceste
şedinţe atunci când se procedează la alegerea secretarului general al
Alianţei. În cadrul Consiliului Permanent, există şi o ordine de precă-
dere după vechimea în funcţie a reprezentanţilor permanenţi, dar
locurile reprezentanţilor permanenţi la lucrări sunt fixate după ordinea
alfabetică engleză a denumirii statelor. Dezbaterile şi hotărârile din
cadrul Consiliului Nord-Atlantic au, de cele mai multe ori, ca temei
recomandări, proiecte elaborate în organele subsidiare. Secretarul
general şi reprezentanţii permanenţi pot formula teme şi probleme
pentru dezbaterile Consiliului.
Reprezentanţii permanenţi acţionează în conformitate cu
instrucţiunile primite din partea autorităţilor statului pe care îl
reprezintă. Reprezentanţii permanenţi prezintă în Consiliu poziţiile şi
151
propunerile statelor pe care le reprezintă şi îşi informează statele
despre propunerile celorlalte state membre.
Hotărârile se adoptă prin consens, aplicându-se principiul
egalităţii suverane a statelor membre.
Prima şedinţă a Consiliului-Nord Atlantic a avut loc la
Washington, la 17 septembrie 1949. Prima şedinţă a Consiliului
Permanent s-a desfăşurat la Paris, la 28 aprilie 1951.
La 24 iulie 1990, prim-ministrul României i-a adresat secreta-
rului general al NATO invitaţia de a vizita România şi a formulat
solicitarea ca un ambasador al României să fie acreditat pe lângă
Cartierul General al NATO de la Bruxelles.
La 20 decembrie 1990, România a devenit membru al
Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică.
La 18 septembrie 1993, preşedintele României i-a trimis
secretarului general al NATO o scrisoare prin care a formulat cererea
oficială ca România să devină membru al NATO.
La 26 ianuarie 1994, ministrul de externe al României a semnat
la Bruxelles Documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace, lansat
la reuniunea la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic (Bruxelles,
10-11 ianuarie 1994).
La 4 noiembrie 1994, preşedintele României a vizitat Cartierul
General al NATO de la Bruxelles.
La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.
154
Sediul permanent al Consiliului Nord-Atlantic
De la 16 octombrie 1967, sediul permanent al Consiliului Nord-
Atlantic se află la Bruxelles, în Belgia, în cadrul Cartierului General al
NATO, unde îşi au birourile secretarul general, Secretariatul
Internaţional, preşedintele Comitetului Militar şi Statul-Major Militar
Internaţional. Primul sediu al Cartierului General s-a aflat la Palais
Chaillot de la Paris. La 15 decembrie 1959, a fost inaugurat un nou
sediu al NATO la Porte Dauphine de la Paris. În cadrul reuniunii la
nivel înalt a NATO din 1999, de la Washington, s-a decis construirea
la Bruxelles a unui sediu nou pentru NATO, care să răspundă nevoilor
Alianţei în secolul al XXI-lea. A fost organizat un concurs de
arhitectură, în cadrul căruia criteriul principal a fost realizarea unei
instalaţii ultramoderne, adaptabile la procesul de înnoire continuă a
organizaţiei, menit să menţină caracterul dinamic al organizaţiei.
Simbolurile NATO
La sediile NATO, în locurile unde se desfăşoară activitatea
curentă a organizaţiei, pe documente şi publicaţii şi, bineînţeles, la
solemnităţi, apare emblema NATO, al cărei desen a fost conceput de
un membru al personalului internaţional.
La 14 octombrie 1953, Consiliul NATO a aprobat drapelul
organizaţiei: un compas (o stea) în culorile alb şi albastru pe fond
albastru închis, cu lăţimea măsurând trei pătrimi din lungime.
155
DIPLOMAŢIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (EXCURS)
160
POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ
163
Potrivit Constituţiei, Uniunea se va strădui să dezvolte relaţii şi
să construiască parteneriate cu state terţe, cu organizaţii internaţionale,
regionale şi mondiale care împărtăşesc principiile menţionate.
Uniunea se va pronunţa în favoarea soluţiilor multilaterale pentru pro-
blemele comune, îndeosebi în cadrul Naţiunilor Unite.
Uniunea va stabili şi va realiza politici comune şi va acţiona
pentru a asigura un grad înalt de cooperare în toate domeniile relaţiilor
internaţionale, în vederea apărării valorilor proprii, a intereselor
fundamentale, a securităţii, independenţei şi integrităţii, pentru a
consolida şi a susţine democraţia, statul de drept, drepturile omului şi
principiile dreptului internaţional, pentru menţinerea păcii, prevenirea
conflictelor şi consolidarea securităţii internaţionale, conform
principiilor şi scopurilor Cartei Naţiunilor Unite, ca şi principiilor
Actului final de la Helsinki şi obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv
celor referitoare la frontierele exterioare, pentru a susţine dezvoltarea
durabilă pe plan economic, social şi în privinţa mediului a statelor în
curs de dezvoltare, în scopul esenţial al eradicării sărăciei, pentru a
încuraja integrarea tuturor statelor în economia mondială, inclusiv prin
înlăturarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului interna-
ţional, pentru a contribui la elaborarea măsurilor internaţionale de
păstrare şi de ameliorare a calităţii mediului şi gestionarea durabilă a
resurselor naturale mondiale, în vederea unei dezvoltări durabile,
pentru a ajuta populaţiile, ţările şi regiunile care se confruntă cu
catastrofe naturale sau de origine umană şi pentru a promova un
sistem internaţional întemeiat pe cooperare multilaterală consolidată şi
o bună guvernare mondială.
Deciziile europene ale Consiliului European privind interesele şi
obiectivele strategice ale Uniunii se vor referi la Politica Externă şi de
Securitate Comună, ca şi la alte domenii care aparţin acţiunii externe
şi privesc relaţiile Uniunii cu o ţară, o regiune sau constituie o
abordare tematică. Consiliul European va decide în unanimitate asupra
recomandărilor Consiliului de Miniştri.
În cadrul principiilor şi obiectivelor acţiunii sale exterioare,
Uniunea îşi va stabili şi va aplică o Politică Externă şi de Securitate
Comună, acoperind toate domeniile politicii externe şi de securitate.
Constituţia stabileşte obligaţia ca statele membre să sprijine
activ şi fără rezerve Politica Externă şi de Securitate Comună în
spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce, să lucreze de comun acord
la dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii lor politice reciproce.
Constituţia le cere statelor membre să se abţină de la orice acţiune
164
contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă să-i prejudicieze
eficacitatea de forţă de coeziune în relaţiile internaţionale.
Uniunea îşi va desfăşura Politica Externă şi de Securitate
Comună definind orientările generale, adoptând decizii europene care
stabilesc acţiunile Uniunii, poziţiile Uniunii, modalităţile de aplicare a
deciziilor europene şi consolidarea cooperării sistematice dintre statele
membre pentru desfăşurarea politicii lor.
Consiliul European va defini orientările generale ale Politicii
Externe şi de Securitate Comune, inclusiv în legătură cu problemele
având implicaţii în domeniul apărării. Dacă se va impune, ca urmare a
unei anumite evoluţii pe plan internaţional, Consiliul European va fi
convocat în reuniune extraordinară pentru definirea liniilor strategice
adecvate ale politicii Uniunii în această privinţă. Consiliul de Miniştri
va adopta deciziile europene necesare stabilirii şi aplicării Politicii
Externe şi de Securitate Comune, pe baza orientărilor generale şi
liniilor strategice definite de Consiliul European.
Dacă o situaţie internaţională va impune acţiunea operaţională a
Uniunii, Consiliul va adopta deciziile europene necesare, prin care va
stabili obiectivele, semnificaţia şi mijloacele de pus la dispoziţia
Uniunii, ca şi condiţiile şi perioada de realizare a acţiunii. Aceste
decizii europene vor angaja statele membre în luările lor de poziţie şi
în conduita lor în acţiune.
Fiecare stat membru, ministrul de externe al Uniunii sau acesta
sprijinit de Comisie vor putea sesiza Consiliul asupra oricărei
probleme de Politică Externă şi de Securitate Comună şi supune
iniţiative şi propuneri. Dacă se va impune o decizie rapidă, ministrul
de externe al Uniunii va convoca, fie din oficiu, fie la cererea unui stat
membru, în patruzeci şi opt de ore sau, dacă este necesar, cât mai
repede, reuniunea extraordinară a Consiliului.
Consiliul va decide în unanimitate. Fiecare membru al
Consiliului care se abţine de la vot îşi va putea însoţi abţinerea de o
declaraţie oficială şi nu va fi obligat să aplice decizia europeană, dar
va accepta că decizia europeană angajează Uniunea. În spiritul
solidarităţii reciproce, statul membru care se va abţine de la vot se va
abţine şi de la orice acţiune susceptibilă a fi în conflict cu acţiunea
Uniunii bazată pe decizia europeană şi celelalte state îi vor respecta
poziţia. Dacă membrii Consiliului care se vor abţine vor reprezenta cel
puţin o treime din statele membre, având cel puţin o treime din
populaţia Uniunii, decizia Uniunii nu va fi adoptată.
165
Consiliul va decide cu majoritate calificată când decizia
europeană va stabili o acţiune sau o poziţie a Uniunii pe baza unei
decizii europene a Consiliului European referitoare la interese şi
obiective strategice ale Uniunii, când decizia europeană va stabili o
acţiune sau o poziţie a Uniunii pe baza unei propuneri a ministrului de
externe al Uniunii, prezentată ca urmare a unei solicitări specifice a
Consiliului European, când decizia europeană va aplica o decizie
europeană stabilind o acţiune sau o poziţie a Uniunii şi când decizia
europeană se va referi la numirea unui reprezentant special.
Dacă un membru al Consiliului va declara că, pentru motive
politice naţionale vitale, are intenţia să se opună adoptării unei decizii
europene înainte de a fi adoptată cu majoritate calificată, nu se va
trece la vot şi ministrul de externe al Uniunii va căuta, în consultări cu
statul membru implicat, o soluţie acceptabilă pentru acest stat. În
absenţa unui rezultat, Consiliul, votând cu majoritate calificată, va
putea să ceară sesizarea Consiliului European pentru adoptarea unei
decizii europene în unanimitate.
Când Consiliul European sau Consiliul de Miniştri va stabili o
abordare comună a Uniunii (Constituţia, I-40), ministrul de externe al
Uniunii şi miniştrii afacerilor externe din statele membre îşi vor
coordona activitatea în Consiliu.
Consiliul va putea numi, la propunerea ministrului de externe al
Uniunii, un reprezentant special căruia să-i confere un mandat în
legătură cu problemele politice speciale. Reprezentantul special îşi va
exercită mandatul sub autoritatea ministrului.
Uniunea va putea încheia acorduri cu unul sau mai multe state
sau organizaţii internaţionale în problemele Politicii Externe şi de
Securitate Comune.
Statele membre îşi vor coordona acţiunea în organizaţiile
internaţionale şi la conferinţele internaţionale, unde vor apăra poziţiile
Uniunii. Ministrul de externe al Uniunii va asigura organizarea acestei
coordonări. În organizaţiile internaţionale şi la conferinţele interna-
ţionale, inclusiv în cazul Consiliului de Securitate al ONU, unde nu
vor participa toate statele membre, cei care vor participa vor apăra
poziţiile Uniunii. Statele membre participante vor informa statele
neparticipante şi pe ministrul de externe al Uniunii despre lucrările şi
problematica dezbătută în cadrul organizaţiilor internaţionale şi la
conferinţele internaţionale. Statele membre al Uniunii, care vor fi şi
membre ale Consiliului de Securitate al ONU, vor apăra, în exer-
166
citarea funcţiilor lor, poziţiile şi interesele Uniunii, fără a prejudicia
responsabilităţile care le revin conform Cartei Naţiunilor Unite.
Un Comitet Politic şi de Securitate va urmări situaţia interna-
ţională în domeniile relevante ale Politicii Externe şi de Securitate
Comune şi va contribui la stabilirea politicilor, formulând avize
adresate Consiliului. Va supraveghea şi aplicarea politicilor convenite,
fără a prejudicia activitatea ministrului de externe al Uniunii.
Comitetul Politic şi de Securitate va exercita, sub responsabilitatea
Consiliului şi a ministrului de externe al Uniunii, controlul politic al
direcţiei strategice a operaţiilor de gestionare a crizei. Consiliul va
putea autoriza Comitetul în vederea unei operaţii de gestionare a crizei
şi pe durata acesteia, aşa cum este determinată de Consiliu, să adopte
măsuri adecvate privind controlul politic şi direcţia strategică de
operaţii.
Uniunea va putea încheia, în condiţiile stabilite prin Constituţie,
un acord cu una sau mai multe ţări sau organizaţii internaţionale.
Acordurile încheiate de Uniune vor lega instituţiile Uniunii şi statele
membre.
Uniunea va putea încheia un acord de asociere cu state terţe sau
cu organizaţii internaţionale pentru a crea o asociaţie caracterizată de
drepturi şi obligaţii reciproce, de acţiuni comune şi de proceduri
particulare.
Negocierea acordurilor dintre Uniune şi statele terţe sau
organizaţiile internaţionale se va desfăşura conform prevederilor
Constituţiei. Consiliul va autoriza începerea negocierilor, va stabili
directivele de negociere, va autoriza semnarea şi încheierea
acordurilor. Comisia sau ministrul de externe al Uniunii va prezenta
recomandări Consiliului, care va adopta decizii europene, autorizând
deschiderea negocierilor şi desemnându-l pe negociatorul-şef al
echipei de negociatori ai Uniunii. Consiliul va putea da directive
negociatorului şi va putea desemna un comitet special în consultare cu
care să se desfăşoare negocierile. La propunerea negociatorului,
Consiliul va adopta decizia europeană de autorizare a semnării
acordului şi, dacă va fi cazul, a aplicării provizorii. La propunerea
negociatorului, Consiliul va adopta decizia europeană privind încheie-
rea acordului. În cazul acordurilor de asociere, al aderării Uniunii la
Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, al acordurilor creând un cadru instituţional specific,
organizând proceduri de cooperare, al acordurilor cu implicare
bugetară notabilă pentru Uniune şi al acordurilor privind domenii
cărora li se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura
167
specială prin care se cere aprobarea Parlamentului European, Consiliul
va adopta decizia europeană de încheiere a acordului, după ce va avea
aprobarea din partea Parlamentului European.
Uniunea va stabili orice cooperare utilă cu organele Naţiunilor
Unite şi ale instituţiilor specializate, cu Consiliul Europei, cu Orga-
nizaţia pentru Securitate şi Cooperare Europeană şi cu Organizaţia de
Cooperare şi Dezvoltare Economică. Uniunea va asigura, de altfel,
legături oportune şi cu alte organizaţii internaţionale.
168
Parlamentul European
În conformitate cu prevederile Constituţiei, Parlamentul
European (nu mai mult de 750 de cetăţeni europeni, aleşi prin sufragiu
universal, direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani,
conform criteriului pragului minim de şase membri pe stat membru şi
al celui maxim de 86 de locuri) va exercita, împreună cu Consiliul
Europei, funcţiile legislativă şi bugetară. El va exercita, de asemenea,
funcţiile de control politic şi consultativ şi îl va alege pe preşedintele
Comisiei Europene.
În prezent, Parlamentul European dispune de un Secretariat
General condus de un secretar general alcătuit din opt directorate
generale (pentru preşedinte, pentru comitete şi delegaţii, pentru
informaţii, pentru relaţii publice, pentru studii, pentru personal, pentru
administraţie, pentru traduceri şi servicii generale şi pentru finanţe şi
control financiar) şi de un serviciu juridic. A fost stabilit un Cod de
conduită al personalului parlamentului.
Consiliul European
Tratatul Uniunii Europene în vigoare a instituţionalizat Consiliul
European, format din şefii de stat şi de guvern din statele membre.
Potrivit Constituţiei, Consiliul European va fi alcătuit din şefi de
stat sau de guvern din statele membre, din preşedintele Consiliului
European şi din preşedintele Comisiei Europene. Va defini priorităţile
politice generale, dar nu va avea funcţii legislative. La lucrările Consiliului
European vor participa miniştrii de externe ai statelor membre.
Consiliul European se va întruni trimestrial, convocat de
preşedintele Consiliului European. Vor putea fi convocate şi reuniuni
extraordinare. În cazurile în care Constituţia nu dispune altfel,
Consiliul European se va pronunţa prin consens.
Consiliul European îşi va alege, cu majoritate calificată,
preşedintele pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, care va putea fi
reînnoită o dată. Preşedintele Consiliului European va conduce
lucrările Consiliului European, va asigura continuitatea lucrărilor,
împreună cu preşedintele Comisiei, pe baza lucrărilor Consiliului
afacerilor generale. Va prezenta un raport Parlamentului European
după fiecare reuniune a Consiliului European. Va asigura repre-
zentarea externă a Uniunii Europene în domeniile Politicii Externe şi
de Securitate Comună, fără a prejudicia atribuţiile ministrului afa-
cerilor externe al Uniunii. Nu va putea exercita mandat naţional.
169
Consiliul (de miniştri al) Uniunii Europene
În prezent, Consiliul Uniunii Europene este o instituţie a
Comunităţii Europene, dar este alcătuit din reprezentanţi ai statelor
membre, fiind în acelaşi timp interguvernamental şi comunitar
(„supranaţional”). Eventualele divergenţe dintre interesele comunitare
şi interesele statelor membre se rezolvă prin ceea ce, în Tratatul
Comunităţii, este menţionat ca „solidaritatea statelor membre”.
Consiliul Uniunii Europene coordonează politicile economice
generale ale statelor membre şi are puterea de a adopta decizii.
Consiliul Uniunii Europene este alcătuit din reprezentanţi la nivel
ministerial ai fiecărui stat membru, autorizaţi, potrivit Tratatului
Uniunii Europene, să implice guvernul statului propriu. Membrii
Consiliului Uniunii Europene acţionează conform recomandărilor
guvernului propriu, dar ei nu constituie o conferinţă interguverna-
mentală. Ei acţionează ca reprezentanţi ai statului propriu, dar în
interesul comunităţii. La reuniuni participă uneori mai mulţi miniştri
ai aceluiaşi stat. Miniştrii de externe se întrunesc în Consiliul
Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE). Fiecărui stat
membru îi revine pentru câte şase luni, pe rând, preşedinţia Consiliului
Uniunii Europene. De la 1 ianuarie 1996 ordinea de rotaţie la
preşedinţia Consiliului Uniunii Europene a fost următoarea: Italia,
Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania,
Finlanda, Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca,
Grecia. Preşedintele Comisiei Europene şi membrii Comisiei participă
la reuniunile Consiliului, potrivit domeniului de competenţă.
Consiliul Uniunii Europene poate adopta decizii obligatorii
pentru statele membre prin vot majoritar. Acest mod de adoptare a
deciziilor deosebeşte Uniunea Europeană de celelalte foruri
internaţionale constituite pe baza dreptului internaţional.
În cazurile în care, la propunerea Comisiei Europene, Consiliul
Uniunii Europene adoptă o normă, se votează cu utilizarea ponderilor:
Belgia – cinci voturi, Luxemburg – două voturi, Germania şi Franţa –
câte 10 voturi etc. şi norma se adoptă dacă se înregistrează numărul
cerut de voturi. Majoritatea calificată se poate obţine dacă se combină
state mici cu state mari.
Votul are loc la solicitarea preşedintelui sau a unuia dintre
membrii Comisiei Europene, dacă Consiliul Uniunii aprobă cu
majoritate simplă.
După intrarea în vigoare a Constituţiei, Consiliul (Consiliul de
Miniştri al Uniunii Europene) va exercita, împreună cu Parlamentul
170
European, funcţiile legislativă şi bugetară. Consiliul va fi alcătuit din
câte un reprezentant al fiecărui stat membru, abilitat să voteze.
Consiliul va adopta decizii cu majoritate calificată, în afară de cazurile
în care Constituţia prevede altfel.
Consiliul se va întruni în forme diferite.
Consiliul Afacerilor Generale va asigura coerenţa lucrărilor for-
melor diferite de întrunire ale Consiliului. Va pregăti reuniunile
Consiliului European. Va elabora activităţile externe ale Uniunii,
conform liniilor strategice fixate de Consiliul European.
Lista celorlalte forme ale Consiliului de Miniştri va fi adoptată
cu majoritate calificată de Consiliul European.
Lucrările Consiliului de Miniştri vor fi pregătite de un Comitet
al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre.
Şedinţele Consiliului, în care se vor dezbate şi se vor adopta proiecte
de acte legislative, vor fi publice. Cu excepţia Consiliului Afacerilor
Generale, preşedinţia Consiliului va fi asigurată prin rotaţie de
reprezentanţii statelor membre în Consiliu.
În Consiliu, deciziile se vor adopta cu majoritatea calificată,
egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin
15 dintre ei şi reprezentând state membre care cuprind cel puţin 65%
din populaţia Uniunii Europene. Va trebui ca minoritatea de blocaj să
cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului.
Dacă nu va adopta propuneri ale Comisiei sau ale ministrului
afacerilor externe al Uniunii, majoritatea calificată se va defini ca fiind
egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului, reprezentând state
membre care reunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Preşedintele Consiliului European şi preşedintele Comisiei
Europene nu vor participa la vot în cadrul Consiliului European.
Comisia Europeană
În conformitate cu Constituţia, Comisia Europeană va promova
interesul general al Uniunii Europene. Va veghea la aplicarea
Constituţiei. Va supraveghea aplicarea dreptului Uniunii sub controlul
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Va executa bugetul şi va gira
programele. Va exercita funcţii de coordonare, execuţie şi gestiune
conform condiţiilor prevăzute de Constituţie. Va asigura reprezentarea
externă a Uniunii, cu excepţia Politicii Externe şi de Securitate
Comune. Va lua iniţiativa programărilor anuale şi multianuale pentru
a se ajunge la acorduri interinstituţionale.
171
Un act legislativ al Uniunii va putea fi adoptat numai pornind de
la o propunere a Comisiei, cu excepţia cazurilor în care Constituţia
prevede altfel.
Mandatul Comisiei va fi de cinci ani.
Membrii Comisiei vor fi aleşi, ţinându-se seama de competenţa
lor generală şi de angajamentul lor european, dintre personalităţile
care oferă toate garanţiile de independenţă.
Prima Comisie Europeană numită în aplicarea Constituţiei va fi
compusă din câte un reprezentant din fiecare stat membru, inclusiv din
preşedinte şi din ministrul afacerilor externe, care va fi şi vice-
preşedinte al Comisiei.
După încheierea mandatului primei Comisii, numărul membrilor
Comisiei, incluzându-i pe preşedinte şi pe ministrul de externe, va fi
de două treimi din statele membre, în afară de cazul în care Consiliul
European nu va decide altfel în unanimitate.
Selectarea membrilor Comisiei se va face prin rotaţie între
statele membre şi conform deciziei Consiliului European, pe baza
principiilor următoare: statele membre sunt egale în determinarea
ordinii trecerii timpului de prezenţă a resortisanţilor lor în cadrul
Comisiei, fiecare Comisie este alcătuită astfel încât să reflecte
evantaiul demografic şi geografic al ansamblului statelor membre.
Comisia îşi va exercita responsabilităţile cu independenţă
deplină. Membrii Comisiei nu vor solicita şi nu vor primi instrucţiuni
din partea nici unui guvern, instituţie, organ sau organism şi se vor
abţine de la orice act incompatibil cu exercitarea funcţiilor lor sau cu
executarea sarcinilor lor.
Comisia va răspunde colegial în faţa Parlamentului European,
care va putea adopta o moţiune de cenzură, potrivit Constituţiei. După
adoptarea moţiunii, membrii Comisiei vor demisiona colectiv, inclusiv
ministrul de externe.
Preşedintele Comisiei Europene va fi propus Parlamentului
European de Consiliul European. Alegerea se va face cu majoritatea
membrilor Parlamentului. De comun acord cu preşedintele Comisiei,
Consiliul va adopta lista membrilor Comisiei, pe baza sugestiilor
statelor membre. Consiliul European va numi cu majoritate calificată
Comisia pe baza aprobării ei de către Parlamentul European.
Preşedintele Comisiei va defini orientările în cadrul cărora
Comisia îşi va exercita misiunea, va decide cu privire la organizarea
internă a Comisiei pentru a-i asigura coerenţa, eficacitatea şi
colegialitatea şi îi va numi pe vicepreşedinţi dintre membrii Comisiei.
172
Dacă i se va cere de către preşedintele Comisiei, oricare membru al
Comisiei va demisiona.
178
naţional, de imunităţile recunoscute membrilor parlamentului din
statul propriu. Pe teritoriul oricărui stat membru nu vor putea fi nici
deţinuţi şi nici nu vor putea fi obiect al urmăririlor judiciare.
Imunitatea îi va acoperi şi în deplasările la/de la locul de activitate a
Parlamentului European.
Reprezentanţii statelor membre participanţi la lucrările institu-
ţiilor Uniunii, ca şi consilierii şi experţii lor vor beneficia, în timpul
exercitării funcţiilor lor şi în cursul deplasării lor la destinaţie sau al
întoarcerii de la locul reuniunii, de privilegiile, imunităţile şi
facilităţile uzuale.
Aceste privilegii li se vor aplica şi membrilor organelor consul-
tative ale Uniunii.
Pe teritoriul fiecărui stat membru şi oricare le-ar fi naţiona-
litatea, funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii vor beneficia de imunitatea
de jurisdicţie pentru actele îndeplinite de ei, inclusiv pentru cuvintele
rostite şi actele scrise, în calitate oficială, sub rezerva aplicării
dispoziţiilor Constituţiei cu privire, pe de o parte, la regulile responsa-
bilităţii funcţionarilor şi agenţilor faţă de Uniune şi, pe de altă parte, la
competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a statua
asupra litigiilor între Uniune şi funcţionari şi alţi agenţi. Ei continuă să
beneficieze de imunitate după încetarea funcţiilor lor.
Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii nu vor fi supuşi nici unei
dispoziţii care limitează imigrarea, nici formalităţilor de înregistrare a
străinilor. Aceste dispoziţii li se vor aplica şi soţilor (soţiilor) şi
membrilor lor de familie. Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii vor
beneficia, în privinţa reglementărilor monetare sau de schimb, de
facilităţile recunoscute prin uzanţe funcţionarilor organizaţiilor
internaţionale. Ei vor beneficia de dreptul de a importa cu scutire de
taxe mobilierul şi efectele proprii cu ocazia începerii funcţiei în statul
interesat şi de dreptul de a le reexporta cu scutire de taxe la încheierea
funcţiei, sub rezerva, în ambele cazuri, a condiţiilor considerate
necesare de guvernul statului unde acest drept este exercitat.
Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii vor beneficia de dreptul de a
importa cu scutire de taxe automobilul pentru uz personal, achiziţionat
în statul ultimei lor reşedinţe din care provin, în condiţiile pieţii
interne şi de a-l reexporta tot fără taxe, sub rezerva, în ambele cazuri,
a condiţiilor considerate necesare de guvernul statului unde acest drept
va fi exercitat.
Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii se vor supune, în condiţiile
şi potrivit procedurii stabilite de legea europeană, în profitul Uniunii,
179
unui impozit asupra salariilor acordate de Uniune. Ei vor fi exceptaţi
de impozitul naţional în această privinţă.
În vederea aplicării impozitelor asupra veniturilor şi asupra
averii, a drepturilor de succesiune ca şi a convenţiilor care tind să evite
dublele impuneri încheiate între statele membre ale Uniunii, funcţio-
narii şi alţi agenţi ai Uniunii care, numai pentru exercitarea funcţiei lor
în serviciul Uniunii, îşi vor stabili reşedinţa pe teritoriul unui stat
membru, altul decât statul domiciliului fiscal, vor fi consideraţi, atât în
statul de reşedinţă, cât şi în statul domiciliului fiscal, ca păstrându-şi
domiciliul în statul domiciliului fiscal, dacă acest stat este membru al
Uniunii. Dispoziţia se va aplica şi soţiilor (soţilor), în măsura în care
acestea (aceştia) nu vor exercita activitate profesională proprie, ca şi
copiilor. Bunurile lor mobile de pe teritoriul statului de şedere vor fi
exonerate de impozit asupra succesiunilor în acest stat.
Statul membru al Uniunii pe teritoriul căruia este situat sediul
Uniunii le va acorda misiunilor statelor terţe acreditate pe lângă
Uniune privilegiile şi imunităţile diplomatice uzuale.
Privilegiile le vor fi acordate funcţionarilor şi altor agenţi ai
Uniunii exclusiv în interesul Uniunii. Fiecare instituţie a Uniunii va fi
obligată să ridice imunitatea acordată unui funcţionar sau altui agent
în toate cazurile în care consideră că ridicarea imunităţii nu contravine
intereselor Uniunii.
180
Sediile Comitetului Regiunilor şi Comitetului Economic şi
Social sunt la Bruxelles.
Sediul Băncii Europene de Investiţii se află la Luxemburg.
Sediul Europolului se află la Haga.
181
SERVICIUL PUBLIC PENTRU DIPLOMAŢIE
182
Serviciul public pentru activitatea diplomatică se află sub
autoritatea ministrului de externe.
Cele două ramuri ale serviciului public pentru activitatea
diplomatică, internă şi externă, cuprind instituţii precum ministerul de
externe, secţiuni ale altor ministere, compartimente specializate ale
serviciilor parlamentare şi ale administraţiei prezidenţiale, ambasa-
dele, consulatele, filialele unor instituţii de propagandă (institute
culturale).
Elemente specifice ale serviciului public intern pentru relaţiile
diplomatice intră şi în componenţa altor ministere şi instituţii ale
autorităţilor statului, prin a căror activitate se realizează politica
externă. Aceste ministere participă şi la misiunile diplomatice în
străinătate cu personal (reprezentanţi ai statului, funcţionari cu sarcini
diplomatice şi rang diplomatic).
183
SERVICIUL PUBLIC INTERN PENTRU DIPLOMAŢIE
185
În România, ministerul de externe este instituţie a administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea guvernului.
Serviciul public pentru activitatea diplomatică din România
cuprindea în 2004, 1.958 de posturi, din care 597 în minister.
186
Acest minister administrează întreţinerea relaţiilor cu alte state,
participarea la activitatea organizaţiilor internaţionale cu caracter
universal, regional şi subregional. Iniţiază activităţi internaţionale
menite să ducă la dezvoltarea de relaţii paşnice şi de cooperare cu
toate statele, întemeiate pe principiile şi pe normele general admise ale
dreptului internaţional.
În cadrul ministerului de externe este urmărită evoluţia
raporturilor internaţionale şi sunt semnalate tendinţele care apar în
viaţa internaţională.
Ministerul de externe are în atenţie prezenţa instituţiilor
naţionale şi a cetăţenilor în străinătate. Lui îi revine apărarea în stră-
inătate a drepturilor şi a intereselor acestora, aplicând legea,
respectând normele internaţionale, prevederile acordurilor bilaterale şi
multilaterale la care statul este parte.
Prin ministerul de externe, se menţine legătura dintre stat şi
conaţionalii din afara frontierelor. Acestora li se acordă sprijin în
vederea păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, culturale,
lingvistice şi religioase, pe baza legislaţiei naţionale şi în conformitate
cu practica internaţională şi cu acordurile bilaterale şi multilaterale la
care statul este parte şi respectându-se legislaţia statului de reşedinţă a
acestora.
Ministerul de externe iniţiază şi participă la negocierea tratatelor
şi a altor înţelegeri internaţionale. Propune semnarea, ratificarea,
aprobarea sau acceptarea înţelegerilor internaţionale, aderarea la
acestea sau denunţarea lor, efectuează schimbul instrumentelor de
ratificare, depune instrumentele de ratificare sau de aderare, notifică
aprobarea ori acceptarea înţelegerilor internaţionale şi denunţarea lor,
eliberează documente certificând deplinele puteri.
Singur sau în conlucrare cu ministerele şi cu celelalte autorităţi
publice centrale de specialitate, ministerul de externe urmăreşte apli-
carea prevederilor tratatelor şi ale altor înţelegeri internaţionale la care
statul este parte şi prezintă propuneri pentru îndeplinirea obligaţiilor
asumate.
Instituţiile statului primesc asistenţă din partea ministerului de
externe în derularea relaţiilor cu străinătatea.
Ministerul de externe al României colaborează la elaborarea
politicii României în domeniul relaţiilor economice internaţionale, în
conformitate cu Programul de guvernare şi cu Programul de dezvolta-
re a României pe termen mediu, cu luarea în considerare a tendinţelor
şi proceselor din economia mondială; promovează interesele
187
economice ale României în relaţiile cu alte state, precum şi cu
organizaţiile economice cu vocaţie universală, cu caracter regional şi
cu alte grupări economice; participă sau colaborează, după caz, la
negocierea şi la încheierea de tratate, acorduri şi alte înţelegeri
internaţionale cu caracter economic sau pentru stabilirea cadrului
juridic necesar în vederea desfăşurării relaţiilor comerciale externe ale
României, potrivit legii.
Totodată, în prezent, normele legale de funcţionare stabilesc că
ministerul de externe român asigură, sprijină sau coordonează, după
caz, îndeplinirea obligaţiilor care decurg din dispoziţiile Acordului
european instituind asocierea dintre România, pe de o parte, şi
Comunităţile Economice Europene şi statele membre ale acestora, pe
de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993 şi ratificat prin
Legea nr. 20/1993, precum şi activităţile desfăşurate de România în
instituţiile create prin acest acord.
Totodată, aceleaşi norme prevăd că ministerul de externe român
participă, alături de ministerul integrării europene şi de celelalte
ministere, la coordonarea procesului de pregătire a aderării României
la Uniunea Europeană, asigurând preşedinţia părţii române la lucrările
Consiliului de asociere, luând parte la subcomitetele de asociere
prevăzute de Acordul european; cooperează cu ministerele interesate
la organizarea reuniunilor informale ale miniştrilor, în funcţie de
tematica şi calendarul stabilite de Consiliul Afacerilor Generale;
cooperează cu ministerele interesate la elaborarea, realizarea şi
promovarea în ţările membre ale Uniunii Europene şi în ţările
candidate a unei strategii de informare, de comunicare şi de imagine
privind evoluţia procesului de pregătire a României pentru aderare.
Ministerul de externe a fost reprezentat sau a participat, după caz,
împreună cu Ministerul Integrării Europene, la etapele procesului de
negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Normele legale de funcţionare prevăd ca ministerul de externe
român să păstreze originalele tuturor înţelegerilor internaţionale
bilaterale şi copiile certificate de pe înţelegerile internaţionale,
originalele înţelegerilor internaţionale al căror depozitar este România
şi să îndeplinească obligaţiile decurgând din această calitate.
Potrivit legii, ministerul de externe păstrează sigiliul de stat al
României.
Ministerul de externe supune spre aprobare şefului statului
scrisorile de acreditare, cererile de agrement şi de exequatur.
Ministerul de externe organizează, îndrumă şi controlează activitatea
188
reţelei externe a misiunilor diplomatice şi consulare ale statului şi
organizează curierul diplomatic. Totodată, ţine legătura cu misiunile
diplomatice şi cu oficiile consulare străine în conformitate cu regulile
şi cu practica internaţională.
Ministerul de externe este responsabilul principal pentru
aplicarea regulilor de curtoazie internaţională de către instituţiile şi
reprezentanţii statului.
În cadrul ministerului de externe român, funcţionează Protocolul
naţional, care îndeplineşte sarcini conform legislaţiei în vigoare şi
uzanţelor internaţionale.
În realizarea obiectivelor sale, ministerul de externe dezvoltă
relaţii de cooperare cu alte instituţii guvernamentale, reprezentanţi ai
societăţii civile, ai comunităţii oamenilor de afaceri şi îşi orientează
acţiunea în satisfacerea solicitărilor cetăţeanului, în măsura în care
acestea intră în domeniul său de competenţă.
Ministerul de externe avizează acţiunile pe care le iniţiază
celelalte ministere şi autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale în probleme care ţin de activitatea lor specifică, dar care au
legătură cu domeniul relaţiilor internaţionale. Înainte de încheierea
documentelor aferente acestor acţiuni, avizează proiectele de acorduri,
convenţii şi alte înţelegeri internaţionale pe care le încheie ministerele
şi autorităţile administraţiei publice centrale, precum şi proiectele de
documente de cooperare internaţională pe care le încheie autorităţile
administraţiei publice locale cu autorităţi similare din alte state.
189
finanţarea componentelor interne şi externe ale serviciului public
pentru activitatea diplomatică, minister şi misiuni.
Direcţiile înfăptuiesc obligaţiile legale ale MAE.
În cadrul direcţiilor, se urmăreşte evoluţia situaţiei internaţio-
nale, sunt identificate tendinţele caracteristice pe planul relaţiilor
dintre state şi dintre ceilalţi participanţi la sistemul internaţional. Se
evaluează impactul evenimentelor internaţionale asupra intereselor
statului.
Direcţiile organizează acţiunile diplomatice la nivel înalt.
În cadrul lor, se elaborează proiectele de exprimare şi de
concretizare a politicii externe a statului. Se redactează proiectele
mesajelor şi discursurilor care prezintă politica externă a statului,
precum şi aprecieri şi reacţii la politica externă a statelor străine.
Se elaborează sau se avizează proiectele de convenţii (tratate,
protocoale etc.) bilaterale şi multilaterale. Se pregătesc mandatele şi
strategiile de negociere. Se formulează propuneri privind: marcarea pe
planul relaţiilor externe a inaugurărilor de instituţii şi a învestirilor în
funcţiile de nivel înalt din statele străine; manifestarea solidarităţii
internaţionale; sărbătorirea zilelor naţionale, a aniversărilor de eveni-
mente importante în dezvoltarea legăturilor bilaterale şi în activitatea
forurilor internaţionale.
Se redactează rapoarte, sinteze documentare şi informări pentru
şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe, cu privire la
politica internă şi politica externă a statelor străine, relaţiile dintre
acestea, participarea lor la forurile internaţionale.
În direcţii se supraveghează modul de aplicare a prevederilor
convenţiilor bilaterale şi multilaterale la care statul este parte.
Ministerul de externe publică poziţiile de politică externă ale
statului faţă de evenimentele din lume, faţă de crizele internaţionale şi
modalităţile de soluţionare a acestora.
Activitatea direcţiilor are ca obiect relaţiile statului cu alte state
şi cu organizaţiile mondiale, regionale şi subregionale la care statul
participă, ca membru sau observator sau la lucrărilor cărora este
invitat.
Direcţiile ministerului de externe coordonează componentele
serviciului public extern pentru activitatea diplomatică. Ele realizează
îndrumarea activităţii misiunilor diplomatice în străinătate ale statului
prin transmitere permanentă de informări şi instrucţiuni, prin soli-
citarea de informaţii şi de rapoarte şi prin analize periodice.
190
Direcţiile menţin legături permanente cu misiunile diplomatice
străine.
Direcţia consulară a ministerului de externe coordonează
relaţiile statului în domeniul consular. Elaborează proiectele conven-
ţiilor consulare şi avizează proiectele de convenţii pe planul relaţiilor
juridice externe. Această direcţie îndrumă şi orientează activitatea
misiunilor consulare în străinătate, rezolvă în conlucrare cu acestea
toate problemele specifice domeniului. Menţine legătura permanentă
cu posturile consulare străine.
Direcţia Protocolului asigură aplicarea în activităţile de relaţii a
regulilor de curtoazie internaţională şi urmăreşte modul de concre-
tizare a privilegiilor şi imunităţilor stabilite de prevederile convenţiilor
bilaterale şi multilaterale.
Ministerul de externe român este încadrat cu personal diplomatic
şi consular, cu alţi funcţionari publici, precum şi cu personal
contractual. Drepturile şi obligaţiile personalului diplomatic şi
consular sunt stabilite de Statutul corpului diplomatic şi consular,
instituit prin Legea nr. 269 din 17 iunie 2003. Din Lege rezultă că
Statutul Corpului diplomatic şi consular al României se completează
cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii şi în Statutul funcţionarilor
publici, dacă, prin statut, nu se stabileşte altfel.
Legea menţionată a stabilit că membrii Corpului diplomatic şi
consular sunt, de regulă, diplomaţi de carieră şi au un statut
socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şi răspunderile ce le
revin pentru înfăptuirea politicii externe a României. Potrivit
articolului 2 al legii, au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi
consular al României: ministrul afacerilor externe; secretarii de stat şi
subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe; secretarul
general şi secretarul general adjunct din Ministerul Afacerilor Externe;
personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în
administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasa-
dele, misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale şi
oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele provenind de la
Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere şi instituţii,
pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice
sau consulare. Legea precizează că ministrul afacerilor externe,
secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul general şi secretarul
general adjunct fac parte de drept din Corpul diplomatic şi consular al
României pe durata exercitării funcţiei.
191
Statul de funcţii şi structura posturilor pe compartimente, înca-
drarea personalului, modificarea, suspendarea sau încetarea raportu-
rilor de serviciu ori, după caz, a raporturilor de muncă se aprobă prin
ordin al ministrului.
Membrii Corpului diplomatic şi consular al României pot
dobândi gradele diplomatice (ambasador, ministru plenipotenţiar,
ministru-consilier, consilier diplomatic, secretar I, secretar II, secretar
III, ataşat diplomatic) sau gradele consulare (consul general, consul,
viceconsul, agent consular). Conform Statutului, membrii Corpului
diplomatic şi consular al României ocupă, în administraţia centrală a
Ministerului Afacerilor Externe şi la misiunile diplomatice şi oficiile
consulare, funcţii diplomatice şi consulare echivalente gradelor
diplomatice sau consulare pe care le deţin.
Gradul diplomatic de ambasador se acordă prin decret, de către
preşedintele României, la propunerea ministrului afacerilor externe.
Celelalte grade diplomatice sau consulare se acordă prin ordin al
ministrului afacerilor externe, la propunerea Comisiei pentru
acordarea gradelor diplomatice şi consulare. Ministerul Afacerilor
Externe este singura instituţie care acordă grade diplomatice şi
consulare, cu excepţia gradului de ambasador.
192
SERVICIUL PUBLIC EXTERN PENTRU DIPLOMAŢIE
___________________
143
Crd, Articolul 2. Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimi-
terea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimţământ mutual.
193
RELAŢIILE DIPLOMATICE
___________________
Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, URSS, vol. 82, f. 239 –241.
144
la Mission roumaine pour que, par la voie de Suède, elle quittâ la Russie avec
tout son personnel. La note était comminatoire; c'était une procédure
d'expulsion. Les démarches indirectes qu'avaient faites mes collègues de
France et d'Amérique pour obtenir un sursis ont demeuré infructueuses. (…).
149
Arhiva MAE, Fond/71/1939, E.9, vol. 340, f. 103, NOTA
MINISTERULUI AFACERILOR STRĂINE NR. 88497 DIN 12 DECEMBRIE 1941,
CĂTRE LEGAŢIA SUA LA BUCUREŞTI, Le Gouvernement Royal Roumain a
l'honneur de communiquer au Gouvernement des Etats-Unis d'Amérique
qu'en conformité avec les dispositions du Pacte Tripartite et en respect des
199
Interesele României la Washington au fost preluate de Legaţia
Suediei şi cele ale SUA la Bucureşti de Legaţia Elveţiei. La
15 decembrie, Egiptul a rupt relaţiile diplomatice cu România150 şi
interesele celor două state au fost preluate de legaţiile elveţiene151.
În 1942, la 6 iunie, SUA au declarat război României. În 1944,
România a rupt relaţiile diplomatice cu Germania şi la 24 august a
declarat război Germaniei. La 30 august, România a rupt relaţiile
diplomatice cu Ungaria şi, la 8 septembrie, s-a declanşat starea de
___________________
152
Cdt, Articolul 63. Ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare.
Ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare dintre părţile la un tratat este fără
efect asupra relaţiilor juridice stabilite între ele prin tratat, afară dacă şi în
măsura în care existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare este indispen-
sabilă pentru aplicarea tratatului.
201
AMBASADA
202
Palestina. În 1583 şi 1612, Marea Britanie şi Olanda au obţinut
privilegii asemănătoare.
Statutul ambasadorilor veneţieni stabilea că au de transmis
autorităţilor trimiţătoare câte o telegramă pe zi şi să facă un raport
Senatului la încheierea misiunii.
FUNCŢIILE AMBASADEI
___________________
154
Cdt, Articolul 7. (…) 2. În virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi
să prezinte depline puteri, sunt consideraţi ca reprezentând statul lor: (…)
b) şefii de misiune diplomatică pentru adoptarea textului unui tratat ce se
încheie între statul acreditant şi statul acreditar; (…).
155
Crd, ARTICOLUL 20. Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze
drapelul şi să pună stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv
reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele de transport ale acestuia.
204
Potrivit unei uzanţe extinse, ambasada organizează acţiuni
solemne de marcare a zilei naţionale a statului acreditant în statul
acreditar.
Negocierea
Prin negociere, ambasada soluţionează problemele care împie-
dică relaţiile bilaterale, extinde aceste relaţii, clarificându-le îndeosebi
juridic şi diversificându-le.
Agentul diplomatic rezolvă problemele apărute în oricare dintre
domeniile relaţiilor dintre statul acreditant şi statul acreditar, nego-
ciind. Dialogul diplomatic şi negocierea sunt sinonime. Specifice
pentru funcţia de negociere a ambasadei sunt investigarea intereselor
celor două state, acreditant şi acreditar, şi identificarea elementelor
care pot fi obiect al acordului bilateral (ANGHEL 184, 365).
Informarea
Funcţia de informare, prin toate mijloacele licite despre
condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar, în vederea
elaborării de rapoarte pentru guvernul statului acreditant are, în primul
rând, rostul de a da relaţiilor bilaterale temeiul cunoaşterii şi
înţelegerii reciproce. Statele moderne utilizează ambasadele pentru a
se supraveghea reciproc (ANGHEL 1984, 113).
Principala sursă de informare licită a statului acreditant este
chiar ambasada străină, care culege, dar şi furnizează sistematic
informaţii despre politica, economia, cultura, legislaţia ambelor state.
Ambasadorul şi ceilalţi agenţi diplomatici sunt consideraţi surse
oficiale de informaţii cu privire la ţara proprie. În postura de furnizor
de informaţii despre statul pe care îl reprezintă, agentul diplomatic
serveşte simultan interesele statului propriu, pe care le promovează şi
le apără.
Agentul diplomatic îşi culege informaţiile din convorbiri cu
oficialităţile şi cu politicienii de cele mai diverse orientări, din vizite la
instituţii, din observarea dezbaterilor parlamentare, a reuniunilor
___________________
156
Crd, Articolul 46. Cu consimţământul prealabil al statului acreditar
şi la cererea unui stat terţ nereprezentat în acest stat, statul acreditant poate
să-şi asume ocrotirea temporară a intereselor statului terţ şi ale cetăţenilor
acestuia.
206
publice în sferele politică, economică, socială, culturală etc., din
întâlnirile colegiale în cadrul corpului diplomatic şi din fluxurile de
ştiri furnizate de mass-media (CHEBELEU, 170). Acestea ar fi tocmai
căile licite de informare diplomatică (DIACONU II, 84).
Calitatea distinctivă a informaţiei raportate sau furnizate de
agentul diplomatic este obiectivitatea. Informaţia diplomatică nu este
menită să producă satisfacţie sau insatisfacţie, ci să ofere temei de
evaluare a situaţiei dintr-un domeniu sau altul (CHEBELEU, 171).
Despre valoarea cuvântului de ambasador s-ar putea spune că
este cea mai onorabilă caracteristică a profesiei de diplomat. Prin
punerea ei în practică, ambasadorul poate dobândi şi păstra încrederea
guvernului străin din ţara de reşedinţă. Este posibil ca, în cursul
misiunii, valoarea menţionată să se dovedească a fi superioară oricărui
alt fel de argumentaţii, oricât de laborioase, incluse chiar în docu-
mente solemne. În toate împrejurările, datoria agentului diplomatic
este să fie de bună-credinţă. Este ascultat, urmat şi obţine rezultate
sonore dacă partenerii lui de negocieri sau cei cu care discută au
convingerea că vorbeşte într-adevăr în numele guvernului său. Se reia
din când în când fabulaţia că diplomatul ar fi „omul onest trimis în
străinătate să mintă pentru binele ţării sale”. În acelaşi spirit reapare şi
preceptul: „Spune adevărul ca să-l derutezi şi să-l consternezi pe
adversarul tău.” Dincolo de aceste închipuiri despre diplomaţie şi,
evident, împotriva lor, regulile de curtoazie internaţională nu le permit
diplomaţilor să facă uz de declaraţii false, nici din iniţiativa lor, nici
din ordinul guvernului pe care îl reprezintă.
În vederea informării, este tot atât de important pentru
ambasador ca şi pentru colaboratorii lui să menţină contactul cu
nivelurile cele mai mici, precum şi cu cele mai înalte ale guvernului şi
ale societăţii. Contactele personale realizate cu fiecare ocazie sunt
întotdeauna valorificabile în extinderea relaţiilor dintre două guverne.
Ambasadorul este răspunzător pentru iniţierea şi întreţinerea acestor
contacte.
___________________
160
Arhiva MAE, Dosar 77/E. 4, Decretul nr. 3305 din 28 decembrie 1879 /
9 ianuarie 1880. Asupra Raportului ministrului nostru secretar de stat la
Departamentul Afacerilor Străine nr. 19315, Am decretat şi decretăm ce
urmează: Art I Dl C. Esarcu, actualul agent diplomatic al ţării la Roma, este
numit în postul de ministru rezident al României la Atena (…) Carol.
161
Crd, Articolul 4. 1. Statul acreditant trebuie să se asigure că
persoana pe care intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul
acreditar a primit agrementul acestui stat. (…).
162
Crd, Articolul 5. 1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea
cuvenită statelor acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau
afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state,
afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres.
2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unu sau mai multe
alte state, el poate stabili o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu
afaceri ad-interim în fiecare din statele în care şeful misiunii nu-şi are
reşedinţa permanentă.
210
Un alt tip de misiune multiplă apare când şeful de misiune
într-un stat îşi reprezintă statul propriu şi pe lângă o organizaţie
internaţională.163
Mai rară, dar nu imposibilă, este situaţia în care mai multe state
desemnează ca ambasador aceeaşi persoană pentru a îndeplini misiuni
diplomatice simultane în acelaşi stat.164 Totuşi, dreptul diplomatic
stabileşte ca, „în principiu”, membrii misiunii diplomatice să aibă
naţionalitatea statului acreditant.165
Agrementul
Statul acreditant notifică statului acreditar desemnarea ambasa-
dorului sub forma solicitării agrementului.166 Este dreptul statului
___________________
163
Crd, Articolul 5. … 3. Şeful misiunii sau un membru al personalului
diplomatic al misiunii poate reprezenta statul acreditant pe lângă orice
organizaţie internaţională.
164
Crd, Articolul 6. Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în
calitate de şef de misiune într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.
165
Crd, Articolul 8. 1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor
avea, în principiu, naţionalitatea statului acreditant.
166
Arhiva MAE, Dosar 77/A. 37, NOTA MINISTERULUI AFACERILOR
STRĂINE NR. 11081 DIN 8/21 AUGUST 1917 CĂTRE ÎNSĂRCINATUL CU
AFACERI AL SUA. J'ai l'honneur de vous informer que à la suite de la création
d'une Légation de Roumanie à Washington, le Gouvernement Royal a décidé
de nommer Monsieur le Docteur Constantin Angélesco, Professeur à
l'Université de Bucarest, député, ancien ministre d'Etat , en qualité d'Envoyé
extraodinaire et Ministre plénipotentiaire de Roumanie auprès du
Gouvernement de la République. En portant ce qui précède à votre
connaissance j'ai l'honneur de vous prier de vouloir bien intervenir auprès de
Votre Gouvernement afin d'obtenir l'agrément d'usage pour la nomination du
M. le Docteur Angélesco en la dite qualité.
Arhiva MAE, Dosar 16/Repr. O. 4, TELEGRAMA NR. 437 DIN 4 AUGUST
1934 A LUI N. TITULESCU DE LA CAP MARTIN, CĂTRE MINISTERUL
AFACERILOR STRĂINE. Pentru Majestatea Sa Regele, Litvinov cere
agrementul ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Bucureşti
pentru Mihail Ostrovski. El dă asupra lui următoarele informaţiuni: născut în
1892, a studiat dreptul la Universitatea din St. Petersburg; în timpul
războiului a fost mobilizat ca ofiţer; a ocupat variate şi importante posturi în
instituţiile economice ale statului; actualmente este reprezentant comercial al
Sovietelor la Paris. Deşi ştiu ce importanţă au pentru Soviete reprezentanţii
comerciali – dovadă că, la Praga, a fost numit ca ministru reprezentantul
211
acreditar de a consimţi sau de a nu consimţi în privinţa desemnării
ambasadorului din statul acreditant. Încălcarea acestui drept anulează
desemnarea ambasadorului, care nu poate să-şi preia misiunea.
În 1932, relaţiile diplomatice dintre Rusia şi Anglia s-au întrerupt
pentru trei ani, după ce ţarul a refuzat să-l primească pe amba-
sadorul britanic întrucât nu i se ceruse ţarului agrement (ANGHEL
1984, 265).
Asigurarea caracterului confidenţial al procedurii de solicitare şi de
acordare a agrementului oferă posibilitatea evitării unui eventual
refuz frontal. Dacă numele şefului de misiune pentru care s-a
solicitat agrementul este publicat înaintea acordării agrementului,
se încalcă o regulă de curtoazie. Aducerea la cunoştinţa opiniei
publice, de către statul trimiţător, a numelui ambasadorului pentru
care s-a solicitat agrementul poate fi înţeleasă, în ţara de reşedinţă,
ca presiune asupra instituţiilor care examinează solicitarea. Statul
acreditar nu este obligat să primească persoane nedorite în rândul
personalului ambasadelor străine. Reacţia eventuală constând din
publicarea refuzului de a acorda agrementul ar contraveni de
asemenea curtoaziei. Atât statul acreditar, cât şi statul acreditant ar
fi nevoite să se confrunte cu inconvenientul publicării unui mesaj
negativ care ar putea fi, măcar în aparenţă, un simptom al unei
crize în relaţiile diplomatice bilaterale. Formularea publică a
refuzului de a satisface solicitarea altui stat comportă primejdia
deteriorării relaţiilor bilaterale.
Oricare ar fi răspunsul care trebuie să fie dat, conform deciziei
sale suverane, statul acreditar are obligaţia cutumiară să-l transmită cât
mai repede. Întârzierea sau amânarea răspunsului conţine sugestia ca
statul acreditant să desemneze pe altcineva. Formularea, inclusiv în
scris, a răspunsului pozitiv încheie schimbul de mesaje prin care se
asigură continuarea normală a relaţiilor diplomatice. Răspunsul
negativ se transmite în modalităţi cât mai discrete. Statul acreditar nu
Acreditarea
Misiunea diplomatică începe de jure prin procedura acreditării,
care urmează agrementului (ANGHEL 1984, 275). După exprimarea
consimţământului statului acreditar prin acordarea agrementului cu
privire la desemnarea sa ca ambasador şi până să fie acreditat,
ambasadorul are calitatea de ambasador agreat. În intervalul de timp
de la agrement la acreditare, statul acreditant are posibilitatea să
renunţe la acreditarea celui pentru care statul acreditar a acordat
agrementul şi să ceară agrement pentru altcineva, întrucât agrementul
obţinut nu implică obligaţia acreditării persoanei agreate (ANGHEL
1984, 275).
Misiunea diplomatică începe de facto la sosirea şefului ei pe
teritoriul statului acreditar. Autorităţile statului acreditant notifică
datele călătoriei (zi, oră, traseu) autorităţilor statului acreditar şi, dacă
este cazul, autorităţilor statului/statelor de tranzit. După notificarea
sosirii sale în statul acreditar, ministerul de externe al acestui stat îl
înscrie în lista corpului diplomatic. Începutul misiunii este marcat de
ceremonii, de gesturi solemne, semnificând dorinţa de inaugurare
favorabilă. Când soseşte în statul acreditar, ambasadorul este
întâmpinat, în numele ministrului de externe, de către şeful serviciului
de protocol diplomatic.
Prima acţiune diplomatică la care ambasadorul participă după
sosirea în statul acreditar la începutul misiunii sale este acreditarea –
procedura prin care statul acreditant îi confirmă calitatea de
ambasador (ANGHEL 1984, 277) şi prin care statul acreditar ia act de
această confirmare şi îşi confirmă consimţământul în această privinţă.
În esenţă, acreditarea constă din prezentarea scrisorilor de acreditare
în general şefului statului acreditar sau altei autorităţi îndreptăţite să le
primească. În orice caz, se impune respectarea practicii în materia
acreditării din statul acreditar. Primirea fără discriminare a trimişilor
diplomatici străini constituie obligaţie juridică şi totodată o cerinţă a
curtoaziei internaţionale.
___________________
167
Crd, Articolul 4. 1. (…) 2. Statul acreditar nu este obligat să
comunice statului acreditant motivele refuzului agrementului.
213
Până la prezentarea scrisorilor de acreditare, ambasadorul agreat
poate să se întâlnească neoficial cu ambasadori din corpul diplomatic,
îndeosebi cu decanul corpului diplomatic, de la care va primi
informaţii necesare cu privire la practica din statul acreditar în
domeniul relaţiilor diplomatice (ANGHEL 1984, 180).
Îi revine fiecărui stat obligaţia de a asigura uniformitatea faţă de
fiecare clasă de diplomaţi a procedurii pentru primirea şefilor de
misiune diplomatică, inclusiv a ceremonialului privind prezentarea
scrisorilor de acreditare. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare
sau a unei copii a acestor scrisori de către şefii de misiuni diplomatice
este determinată de data şi de ora sosirii fiecăruia. Respectarea acestei
exigenţe se impune întrucât, în conformitate cu normele dreptului
diplomatic, şeful de misiune diplomatică îşi asumă funcţiile în statul
acreditar de îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare.168 Regulile
de curtoazie internaţională completează această prevedere cu exigenţa
că, până la începerea misiunii sale, şeful de misiune diplomatică se
abţine de la orice activitate publică.
Pentru a se ajunge la debutul misiunii, se parcurg câteva etape
formale inevitabile. În audienţă la ministrul de externe, ambasadorul
transmite copiile scrisorilor de acreditare, ale căror originale le
prezintă şefului statului acreditar în cadrul unei ceremonii complexe.
Scrisorile de acreditare (litterae fidei, lettres de créance, Letters
of Credence, Letters of Introduction – pentru înaltul comisar în
relaţiile diplomatice dintre statele din Commonwealth, bula – pentru
reprezentantul Sfântului Scaun), întocmite într-o limbă de circulaţie
internaţională sau în limba statului acreditant, însoţite de traducerea
neoficială în franceză sau în limba statului acreditar, conţin
declaraţiile de voinţă ale statului acreditant cu privire la numirea
ambasadorului pe care o certifică, menţionând numele ambasadorului,
calitatea sa de ambasador şi abilitarea lui de a vorbi şi de a acţiona în
numele autorităţilor statului acreditar. Textul scrisorilor de acreditare
adresate de şeful statului acreditant şefului statului acreditar (cu una
___________________
168
Crd, ARTICOLUL 13. 1. Se consideră că şeful misiunii şi-a asumat
funcţiile în statul acreditar imediat după ce şi-a prezentat scrisorile de
acreditare sau după ce şi-a comunicat sosirea şi o copie a scrisorilor sale de
acreditare a fost prezentată Ministerului de Externe al statului acreditar sau
oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit conform practicii în
vigoare în statul acreditar, care trebuie aplicată uniform. 2. Ordinea prezen-
tării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor scrisori este deter-
minată de data şi de ora sosirii şefului misiunii.
214
dintre formulele Excelenţă, Domnule Preşedinte, Majestate, după caz,
sau cu solemnitate caldă: Foarte drag şi mare prieten) exprimă
dorinţa de a întreţine şi de a aprofunda relaţiile cordiale dintre cele
două state, comunică decizia de desemnare a ambasadorului
extraordinar şi plenipotenţiar, despre calităţile căruia se subliniază că
oferă garanţia îndeplinirii misiunii astfel încât să poată beneficia de
încredere. În încheierea textului se formulează rugămintea ca amba-
sadorul să fie primit cu bunăvoinţă, precum şi cu încredere, dându-i-se
crezare deplină mai ales când îi transmite adresantului asigurări de
stimă înaltă şi prietenie constantă şi urări de prosperitate statului
acreditar. De regulă, scrisoarea de acreditare a ambasadorului care îşi
începe misiunea se prezintă, dacă este cazul, laolaltă cu scrisoarea de
rechemare a ambasadorului precedent. În scrisoarea de rechemare se
comunică decizia de a i se încredinţa ambasadorului rechemat o
misiune nouă şi se exprimă convingerea că acesta a mulţumit, de câte
ori a avut prilejul, pentru bunăvoinţa cu care a fost onorat. Şeful de
stat semnatar îi reînnoieşte şefului de stat adresant asigurările de stimă
înaltă şi de prietenie constantă.
Tradiţia utilizării scrisorilor de acreditare ca instrument de
inaugurare a misiunii diplomatice durează de veacuri. Şi în secolul al
XIV-lea, de pildă, scrisorile de acreditare includeau solicitarea unui
suveran adresată altui suveran de a avea încredere în purtătorul lor.
Acele scrisori funcţionau şi ca salvconducte şi puteau cuprinde mesaje
şi instrucţiuni cifrate.
În prezent, în privinţa acreditării şi a scrisorilor de acreditare, se
continuă o îndelungată tradiţie169 a relaţiilor diplomatice moderne.
___________________
169
Arhiva MAE, Dosar 4/Repr. W. 1 SCRISOAREA DE ACREDITARE A
LUI W. A. WHITE CA MINISTRU AL ANGLIEI LA BUCUREŞTI , DIN 19
FEBRUARIE / 3 MARTIE 1879, România. Sir, My Brother and Cousin, Being
desirous to maintain and strengthen the Friendship and good Understanding
which happily subsist between Great Britain and the Principality of Romania,
I have determined to appoint William Arthur White Esquire, Companion of
my most honourable Order of Bath, who has for some time been entrusted
with the charge of British Interests in Romania to be My Envoy Extraodinary
and Minister Plenipotentiary at the Court of Your Royal Highness. I doubt
not that Mr. White will fulfil the important duties of his Mission in such a
manner as to merit your Approbation and Esteem, and to prove himself
worthy of this new mark of My Confidence. I request that Your Royal
Highness will receive Mr. White in a favourable manner and will give entire
Credence to all that he shall say to you in My name, especially when in
215
Procedura prezentării scrisorilor de acreditare are caracter
solemn. Un agent de protocol se deplasează la biroul sau la domiciliul
ambasadorului, pentru a-l însoţi în deplasarea la sediul şefului de stat.
La sosirea la sediul şefului de stat, se prezintă onoruri militare.
Ambasadorul este primit de şeful serviciului de protocol şi este
prezentat şefului de stat. La prezentarea scrisorilor de acreditare sunt
de faţă ministrul afacerilor externe şi membrii principali ai serviciilor
civile şi militare ale şefului de stat. Se rostesc alocuţiuni. Se prezintă
cele două suite. Preşedintele îl invită pe ambasador la un dialog de
câteva minute. După convorbire, un agent de protocol îl însoţeşte pe
ambasador la domiciliu.
Desfiinţarea ambasadei
Ambasada se desfiinţează sub impactul unor evenimente majore
în relaţiile bilaterale sau în evoluţia statului care a constituit-o: ruperea
relaţiilor diplomatice; evenimente care produc modificări structurale
majore ale statului, precum schimbarea de regim politic sau chiar
placing this Letter in the hands of Your Royal Highness, he shall assure you
of My Esteem and Regard and express to you the sentiments of invariable
Friendship and highest consideration with which I am Sir My Brother and
Cousin Your Royal Highness Good Sister and Cousin, Victoria R et I
Windsor Castle, March 3, 1879.
Arhiva MAE, Dosar 17/Repr. P.1, SCRISOAREA DE ACREDITARE A LUI
M. PETRONIEVICI CA MINISTRU AL SERBIEI LA BUCUREŞTI, DIN 26 MAI/7
IUNIE 1879. Altesse Royale et Cher Frère, Animé du vif désir de rendre de
plus en plus intimes et cordiales les relations de mon pays avec la Roumanie,
j'ai l'honneur de porter à la connaissance de Votre Altesse Royale que j'ai
nommé Monsieur Milan Pétroniévitch pour me représenter auprès d'Elle en
qualité de Ministre Résident. Les qualités qui distinguent M. Pétroniévitch et
le zèle qu'il a constamment déployé comme Agent diplomatique auprès du
Gouvernement de Votre Altesse Royale, pour le développement des rapports
de bon voisinage entre nos deux pays m'inspirent la conviction qu'il remplira
à notre satisfaction commune les fonctions auxquelles je l'appelle. Je prie
Votre Altesse Royale de daigner continuer à M. Pétroniévitch la
bienveillance dont Elle a bien voulu l'honnorer jusqu'à présent et de lui
accorder pleine et entière confiance surtout lorsqu'il donnera à Votre Altesse
Royale les assurances de la haute estime et de la sincère amitié, avec
lesquelles je suis de Votre Altesse Royale, Nisch, le 26 mai 1879, Le Bon
Frère M. M. Obrenovitch, Prince de Serbie.
216
dispariţia temporară sau definitivă a unui stat170, urmată eventual de
apariţia unui stat nou sau a unor state noi. Asemenea evenimente
impun, în multe cazuri, reparcurgerea etapelor necesare până la
constituirea ambasadei: recunoaşterea internaţională, stabilirea de
relaţii diplomatice, reactivarea ambasadelor suspendate sau trimiterea
de ambasade noi. Ambasada se desfiinţează provizoriu sau definitiv şi
în condiţiile în care statul acreditant nu poate asigura condiţiile
materiale minime pentru prezenţa în misiune a reprezentanţilor săi.
Ambasadele se suspendă prin decizia statelor şi atunci când
statele decid astfel ca urmare a deteriorării relaţiilor politice interna-
ţionale. Dacă desfiinţarea ambasadei nu înseamnă neapărat încetarea
relaţiilor diplomatice, ruperea relaţiilor diplomatice implică desfiinţa-
rea ambasadei. Cauza cea mai frecventă de desfiinţare a ambasadei
este ruperea relaţiilor diplomatice (DIACONU II, 60).
Decizia de desfiinţare a ambasadei implică sfârşitul activităţii
ambasadorului şi a întregului personal. Sfârşitul misiunii unui ambasa-
dor nu înseamnă însă neapărat şi dispariţia ambasadei. Nici reche-
marea ambasadorului, nici expulzarea lui nu înseamnă desfiinţarea
ambasadei (ANGHEL 1984, 183). Statele au, în general, în vedere să
___________________
170
Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, Dosar A. 1/1938, vol. 269, f.
355, CIRCULARA MINISTERULUI AFACERILOR STRĂINE NR. 15469 DIN 15
MARTIE 1938. Ministrul Austriei ne-a comunicat verbal că a fost chemat la
Viena pentru a primi instrucţiuni fiind invitat a încredinţa geranţa legaţiunii
sale legaţiunii Reichului. La rândul său, ministrul Germaniei ne informează
că „reprezentanţii diplomatici ai Austriei în străinătate au primit instrucţiunea
de a se încorpora împreună cu întreg personalul reprezentanţiunilor Reichului”.
Rog a vă pune în raport cu guvernul pe lângă care sunteţi acreditat, cerând
preciziuni asupra atitudinii ce înţelege a adopta faţă de noua situaţiune creată
atât în ceea ce priveşte reprezentanţa Austriei, cât şi aceea a statelor
respective în Austria.
Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, Dosar A. 1/1938, Vol. 271, f. 94,
TELEGRAMA NR. 518 DIN 31 MARTIE 1938 DE LA AL. GURĂNESCU, MINISTRU
LA VIENA. Cu începere de la 11 aprilie, orice activitate între legaţiune,
serviciul consular şi autorităţile locale încetează automat (…) Aflu din
cercurile legaţiunii germane şi cele oficiale austriece că dacă nu anunţăm
înainte de 10 aprilie data plecării noastre suntem expuşi după acest termen a
nu mai beneficia de prerogativele diplomatice. (…) Cred necesar, pentru
predarea şi continuarea normală a serviciului, să obţinem la Berlin înainte de
10 aprilie exequaturul pentru reprezentantul nostru consular. Aştept instruc-
ţiunile Excelenţei Voastre.
217
asigure continuitatea misiunilor diplomatice constituite mutual în
cadrul relaţiilor diplomatice bilaterale. Formal, data scrisorii de reche-
mare a unui ambasador coincide cu data scrisorii de acreditare a
ambasadorului următor.
PERSONALUL AMBASADEI
___________________
172
Crd, Articolul 7. (…) statul acreditant îi desemnează, după cum
consideră de cuviinţă, pe membrii personalului misiunii. Statul acreditar poate
cere ca numele ataşaţilor militari, navali sau aerieni să-i fie supuse spre apro-
bare.
173
Crd, Articolul 11. (…) 2. Statul acreditar poate (…), fără
discriminare, să refuze să admită funcţionari de o anumită categorie.
174
Crd, Articolul 42. Agentul diplomatic nu va exercita în statul
acreditar vreo activitate profesională sau comercială în vederea unui câştig
personal.
175
Crd, Articolul 17. Ordinea de precădere a membrilor personalului
diplomatic al misiunii este notificată de către şeful misiunii ministerului de
externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.
219
În septembrie 2004, interpreta de programe de music hall din
SUA, Madonna, a călătorit în Israel. Potrivit presei, Judith Nir
Moses Shalom, soţia ministrului de externe israelian, Sylvan
Shalom, ar fi dorit să aibă, cu acel prilej, o întâlnire cu Madonna,
dar dorinţa nu i s-a îndeplinit. A considerat că vina pentru nereali-
zarea întâlnirii era a unui funcţionar de la Ambasada Israelului la
Washington, Liran Peterzil, secretar al ambasadorului Dannyl
Ayalon. A urmat demiterea lui Liran Peterzyl din dispoziţia lui
Sylvan Shalom. Reacţia lui Dannyl Ayalon nu a întârziat şi a
constat într-o plângere adresată consilierului juridic al guvernului
cu privire la comportamentul lui Sylvan Shalom, în care se
sublinia că acesta i-a demis secretarul sub presiunea exercitată de
Judith Nir Moses Shalom. La rândul lui, Sylvan Shalom a declarat
că responsabilitatea pentru numirile în funcţiile diplomatice îi
revine şi a ţinut să adauge că numirea lui Dannyl Ayalon, unul din
protejaţii premierului Ariel Sharon, a fost făcută de guvern.
Totodată, Sylvan Shalom a declanşat o anchetă administrativă cu
privire la comportamentul lui Dannyl Ayalon şi al soţiei sale în
relaţiile cu personalul ambasadei de la Washington. Potrivit
precizărilor responsabilului pentru controlul funcţiilor publice din
Israel, Shmuel Hollander, în acest cadru, un anchetator special a
interogat zeci de martori, înainte de a întocmi un raport care să fie
supus verificărilor la ministerul de externe. Chiar înainte de
formularea concluziilor, Sylvan Shalom a declarat că se opune
prelungirii misiunii lui Dannyl Ayalon la Washington.
O normă a dreptului diplomatic stabileşte ca, în principiu,
agenţii diplomatici să fie cetăţeni a statului acreditant.176 Norma a fost
formulată ţinând seama de loialitatea pe care diplomatul o datorează
statului acreditant (DIACONU II, 74). Totuşi, o altă normă permite ca
mai multe state să desemneze ca ambasador aceeaşi persoană pentru a
îndeplini misiuni diplomatice simultane în acelaşi stat de reşedinţă.177
În cazul în care statul acreditant ar opta pentru desemnarea ca membru
al personalului ambasadei a unui cetăţean al statului acreditar sau a
___________________
176
Crd, Articolul 8. 1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor
avea, în principiu, naţionalitatea statului acreditant.
177
Crd, Articolul 6. Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în
calitate de şef de misiune într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.
220
unui cetăţean dintr-un alt stat, trebuie ca statul acreditar să-şi dea
consimţământul. Acest consimţământ poate fi retras oricând.178
Statului acreditant îi revine obligaţia de a înştiinţa statul
acreditar despre desemnarea membrilor personalului diplomatic, despre
sosirea lor şi a familiilor lor la misiune, despre plecarea irevocabilă a lor
şi a familiilor de la misiune, despre angajarea, sosirea în misiune,
concedierea şi plecarea din misiune a oamenilor de serviciu particulari.
Trebuie ca statul acreditar să fie înştiinţat şi despre situaţiile în care se
produc modificări în componenţa familiilor personalului misiunii.179
Normele de drept diplomatic nu permit ca numărul membrilor
personalului ambasadei să depăşească efectivul pe care statul acreditar
îl consideră acceptabil. Nu se poate ca statul acreditant să fie constrâns
să constituie o misiune cu o componenţă numerică insuficientă în
raport cu sarcinile încredinţate, dar statul acreditant este obligat să ia
în considerare şi condiţiile interne ale statului acreditar. Cele două
state pot, dacă este necesar, să încheie un acord explicit cu privire la
efectivul misiunilor lor diplomatice.180
___________________
178
Crd, Articolul 8. (…) 2. Membrii personalului diplomatic al
misiunii nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului acreditar decât cu
consimţământul acestui stat, care poate oricând să şi-l retragă. 3. Statul
acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept în ce priveşte cetăţenii unui al
treilea stat care nu sunt cetăţeni ai statului acreditant.
179
Crd, Articolul 10. 1. Se notifică ministerului de externe al statului
acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit: a) numirea
membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau încetarea
funcţiilor lor la misiune; b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane
aparţinând familiei unui membru al misiunii şi, dacă este cazul, faptul că o
persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei unui membru al
misiunii; c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari
aflaţi în serviciul persoanelor menţionate la alineatul de mai sus şi, dacă este
cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane; d) angajarea şi
concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul acreditar, în calitate de
membri ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari având
dreptul la privilegii şi imunităţi. 2. Ori de câte ori este posibil, sosirea şi
plecarea definitivă trebuie să facă de asemenea obiectul unei notificări
prealabile.
180
Crd, Articolul 11. 1. În lipsa unui acord explicit asupra efectivului
misiunii, statul acreditar poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele
a ceea ce el consideră ca rezonabil şi normal, având în vedere împrejurările şi
condiţiile existente în acest stat şi nevoile misiunii în cauză.
221
Asupra încheierii prezenţei în misiunea diplomatică a unui agent
diplomatic decid fie statul acreditant, fie statul acreditar. Agentul
diplomatic se află în misiune până când autorităţile statului acreditant
decid încetarea îndeplinirii sarcinilor pe care i le-au încredinţat şi
înştiinţează statul acreditar despre această decizie.181
___________________
181
Crd, Articolul 43. Funcţiile agentului diplomatic iau sfârşit în
special: a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcţiile
agentului diplomatic au luat sfârşit…
182
Crd, Articolul 43. Funcţiile agentului diplomatic iau sfârşit în
special: … b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în
conformitate cu paragraful 2 al Articolului 9, acest stat refuză să-l recunoască
pe agentul diplomatic ca membru al misiunii.
222
Se poate ca statul acreditar să informeze statul acreditant despre
oricare din membrii personalului tehnic-administrativ sau ai
personalului de serviciu dintr-o ambasadă străină că este inacceptabil.
Semnificaţia declaraţiei şi a informării este, în esenţă, că statul
acreditar nu-i mai recunoaşte calitatea de membru al misiunii
diplomatice agentului diplomatic declarat persona non grata sau
funcţionarului considerat inacceptabil. În consecinţă, apare obligaţia
statului acreditant de a decide că sarcinile încredinţate celui declarat
persona non grata sau considerat a fi inacceptabil încetează dacă nu a
ajuns în misiune sau de a-l rechema din misiune.183
Pe teritoriul Republicii Belarus activează o asociaţie a etnicilor
polonezi, care a cerut autorizaţia de a organiza un congres.
Autorităţile de la Minsk au respins cererea şi au acuzat Polonia că
foloseşte această asociaţie pentru a organiza „o revoluţie în
Belarus”. Preşedintele Republicii Belarus, Aleksandr Lukaşenko, a
declarat că Polonia, încercând să influenţeze organizaţia obştească
poloneză Uniunea Polonezilor din Belarus, se amestecă în treburile
interne ale Republicii Belarus. Decizia de a declara ilegal
congresul a fost calificată ca fiind „scandaloasă” de preşedintele
polonez, Aleksander Kwasniewski. Reprezentanţi ai statului
poolonez au acuzat autorităţile de la Minsk că încearcă să contro-
leze asociaţia menţionată şi s-au referit la acţiuni de intimidare a
etnicilor polonezi întreprinse de organele de securitate ale statului
belarus. La 17 mai 2005, autorităţile din Belarus l-au declarat
persona non grata pe un diplomat polonez, secretar I la Ambasada
Poloniei la Minsk, cerându-i să părăsească teritoriul statului
acreditar în decurs de o lună. Ca retorsiune, la 18 mai 2005,
autorităţile poloneze au decis să expulzeze un diplomat, consilier,
de la ambasada belarusă la Varşovia. Din relatările presei, ar
___________________
183
Crd, Articolul 9. 1. Statul acreditar poate oricând şi fără a trebui să
motiveze hotărârea să informeze statul acreditant că şeful sau orice alt
membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non grata sau că
orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil. În acest caz,
statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor
sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată non grata sau
inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul statului acreditar. 2. Dacă statul
acreditant refuză să execute sau nu execută într-un termen rezonabil
obligaţiile care îi incumbă conform paragrafului 1 al prezentului articol, statul
acreditar poate refuza să-i recunoască persoanei în cauză calitatea de membru
al misiunii.
223
rezulta că aceste momente de criză din relaţiile diplomatice dintre
Polonia şi Belarus aveau ca fundal politic neînţelegerea dintre cele
două state cu privire la activitatea minoritarilor polonezi din
Belarus şi la modul de tratare a acestor minoritari. La 21 iulie
2005, autorităţile din Belarus au decis să-l expulzeze pe diplomatul
polonez Andrzej Buczak, care îndeplinea funcţia de consul.
Disputa a continuat cu expulzarea, ca retorsiune, la 26 iulie, a unui
diplomat de la Ambasada de la Varşovia a statului belarus. La 28
iulie, trupe ale forţelor speciale belaruse au preluat controlul
asupra sediului Asociaţiei Polonezilor din Belarus, în urma unei
intervenţii în cursul căreia a fost reţinută, pentru scurt timp, şi
preşedinta asociaţiei. În aceeaşi zi, ambasadorul polonez la Minsk
a fost rechemat la Varşovia. Ministerul de externe polonez s-a
referit la „criza gravă” din relaţiile dintre cele două state şi a
precizat că ambasadorul polonez nu se va reîntoarce la Minsk până
când situaţia din Belarus nu se va modifica. A fost convocată chiar
o şedinţă a guvernului polonez care s-a ocupat de „situaţia din
Belarus”. Ministerul de externe din Polonia s-a adresat Comisiei
Europene solicitând sprijin pentru asigurarea drepturilor
minorităţii poloneze din Belarus. În apropierea ambasadei belaruse
din Varşovia a avut loc o acţiune de protest împotriva reţinerii
abuzive de către autorităţile belaruse a reprezentanţilor Uniunii
Polonezilor din Belarus şi a unor ziarişti polonezi. Manifestanţii au
instalat un cort în faţa sediului ambasadei.
face parte din partide politice; a urmat studii superioare de lungă durată la o
instituţie de învăţământ superior din ţară sau din străinătate, absolvite cu
diplomă de licenţă sau echivalentă, recunoscută de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării; cunoaşte cel puţin o limbă străină; are o stare de sănătate
corespunzătoare, atestată pe bază de act medical de specialitate, emis de
centrul medical care deserveşte Ministerul Afacerilor Externe; a absolvit
Academia Diplomatică sau a promovat concursul de admitere în Corpul
diplomatic şi consular al României, organizat potrivit regulamentului de
organizare şi desfăşurare a concursului de admitere în Ministerul Afacerilor
Externe; nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni. (2) Fac
excepţie de la prevederile alin. (1) lit. c) şi g) persoanele care urmează a fi
numite în funcţiile de ministru, secretar de stat sau subsecretar de stat în
Ministerul Afacerilor Externe. (3) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) lit.
g) persoanele provenind din alte ministere şi instituţii centrale, trimise în
misiune temporară în străinătate cu funcţii echivalente gradelor diplomatice şi
consulare.
225
Ministerul Integrării Europene, precum şi alte ministere şi
instituţii desemnează, cu avizul ministerului de externe, în limita
posturilor alocate prin hotărâri ale guvernului, specialişti care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul Misiunii Permanente a României pe
lângă Uniunea Europeană, la ambasada României din statul care
deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene şi la ambasadele
României din alte state membre sau candidate la Uniunea Europeană,
pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice ale acestora privind negocie-
rea aderării României la Uniunea Europeană, pregătirea pentru aderare
şi armonizarea legislaţiei române cu reglementările comunitare.
Ambasadorul
În limbajul comun, i se spune ambasador oricărei persoane
purtătoare de mesaj adresat străinătăţii, oricărei persoane trimise în
misiune în străinătate. Este considerată ambasador orice persoană care
reprezintă în străinătate un domeniu de activitate din ţara proprie sau
din regiunea proprie: „ambasador al sportului românesc”, „ambasador
al culturii orientale”.
Potrivit unei formulări mai precise, ambasadorul este reprezen-
tantul oficial al unui stat pe lângă alt stat. Acţiunile ambasadorului şi
mesajele pe care el le transmite în forme foarte variate sunt percepute
ca emanând nemijlocit de la şeful statului acreditant.
Gradul diplomatic de ambasador este cel mai înalt în ierarhia
diplomatică. În România, acordarea acestui grad este apanajul preşe-
dintelui României, care acţionează în urma unei propuneri formulate
de ministrul de externe.185
Rolul diplomatic de ambasador revine titularului unei misiuni
diplomatice, indiferent de gradul diplomatic al persoanei căreia i s-a
atribuit acest rol şi chiar indiferent dacă persoana face parte din rândul
diplomaţilor de carieră. Persoana având rolul de ambasador poate fi
şeful ambasadei, deţinătoare a rangului administrativ cel mai înalt din
ambasadă, şeful unei misiuni diplomatice pe lângă un for interna-
ţional, precum şi şeful unei misiuni ad hoc.
În România, norma constituţională stabileşte că misiunile
diplomatice, deci şi ambasadele sunt înfiinţate, desfiinţate sau modi-
ficate şi reprezentanţii diplomatici, deci şi ambasadorii, sunt acreditaţi
___________________
185
ScdcR, Articolul 10. Gradul diplomatic de ambasador se acordă prin
decret de către Preşedintele României, la propunerea ministrului afacerilor
externe.
226
şi rechemaţi de preşedintele României, ca urmare a propunerii
guvernului.186 Practic, propunerea persoanei care să fie şef al unei
misiuni diplomatice permanente româneşti în străinătate (al unei
ambasade), în calitate de ambasador, se formulează de către ministrul
de externe. Cel propus poate fi angajat al personalului diplomatic al
serviciului naţional de diplomaţie (diplomat „de carieră”) sau o
persoană participantă la viaţa publică, îndeplinind exigenţele pentru
intrarea în componenţa personalului diplomatic.187
Titlul de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar este o relicvă.
Agenţilor diplomatici care în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se
aflau în misiune extraordinară li se recunoştea rangul superior în
raport cu alţi agenţi diplomatici. Regulamentul adoptat la Congresul
de la Viena în 1815 a stabilit că agenţii diplomatici în misiune
extraordinară nu sunt consideraţi a avea rang superior. Atributul
plenipotenţiar dezvăluia cândva că purtătorul lui avea mandat de
negociator, învestit cu puteri depline. Acest atribut a ajuns însă desuet
ca urmare a complicării, prin introducerea ratificării, a mecanismului
de exprimare a consimţământului statelor de a fi părţi contractante ale
tratatelor.
În conformitate cu principiul egalităţii suverane a statelor şi în
concordanţă cu sensul major al regulilor de curtoazie, în dreptul
diplomatic a fost consacrată, prin normă juridică, egalitatea dintre
reprezentanţii diplomatici, stabilindu-se că, în afară de precădere şi
etichetă, nu se face nici o deosebire între şefii de misiune în raport cu
clasa lor188.
___________________
186
Constituţia României, Articolul 91. (…) (2) Preşedintele, la propune-
rea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi
aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
187
ScdcR, Articolul 19. Pentru numirea în funcţia de ambasador
extraordinar şi plenipotenţiar, ministrul afacerilor externe propune, de regulă,
diplomaţi de carieră care, la încheierea misiunii, nu depăşesc vârsta legală de
pensionare. În mod excepţional pot fi propuse pentru numire în această
funcţie personalităţi ale vieţii publice care îndeplinesc condiţiile pentru
admiterea în rândul membrilor Corpului diplomatic şi consular al României.
188
Crd, Articolul 14. 1. Şefii de misiune sunt repartizaţi în trei clase:
a) clasa ambasadorilor sau nunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi a
celorlalţi şefi de misiune având grad echivalent; b) clasa trimişilor, miniştrilor
sau internunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat; c) clasa însărcinaţilor cu
afaceri acreditaţi pe lângă ministerele de externe. 2. În afară de precădere şi de
etichetă, nu se face nici o deosebire între şefii de misiune în raport cu clasa lor.
227
Pentru stabilirea clasei şefilor de misiune este nevoie de acordul
statului acreditant şi al statului acreditar.189
Statul acreditar are obligaţia de a-l trata în acelaşi mod, după
aceleaşi criterii, pe fiecare ambasador, asigurându-i aceeaşi procedură,
la primire, ca şi celorlalţi.190
Această normă consolidează regula de curtoazie potrivit căreia
ofensa adusă agentului diplomatic înseamnă ofensă adusă celui/
statului pe care îl reprezintă şi omagiul, gestul de curtoazie faţă de
agentul diplomatic se răsfrânge asupra celui/statului reprezentat.
Ordinea de precădere a ambasadorilor acreditaţi în acelaşi stat se
stabileşte în conformitate cu data şi ora la care fiecare ambasador şi-a
asumat funcţia, mai precis cu data şi ora la care şi-a prezentat
scrisorile de acreditare sau la care şi-a notificat sosirea şi a prezentat o
copie a scrisorilor de acreditare la ministerul de externe al statului
acreditar sau la un alt minister în legătură cu care s-a convenit
anterior, ordinea de prezentare a scrisorilor de acreditare sau a copiei
acestora fiind determinată de data şi ora sosirii ambasadorului în statul
de acreditare.191 Sunt state în care se acceptă uzanţe speciale în
privinţa reprezentantului Sfântului Scaun.
În cadrul ambasadei, ambasadorul deţine rolul primordial, ca
rang şi răspundere. El conduce ambasada (ANGHEL 1984, 190).
În conformitate cu normele româneşti, şeful misiunii diploma-
tice este „reprezentant unic” al României pe lângă statul acreditar.192
În spiritul şi litera dreptului diplomatic, şeful de misiune
diplomatică este distinct de misiunea diplomatică şi nu trebuie să fie
confundat cu aceasta (CAHIER, 55; ANGHEL 1984, 116). Ambasadorul
nu este ambasada. Persoanele se succed la îndeplinirea misiunii, în
timp ce instituţia durează dincolo de succesiunea lor. Condiţia esen-
___________________
189
Crd, Articolul 15. Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i
aparţină şefii misiunilor lor.
190
Crd, Articolul 18. În fiecare stat procedura primirii şefilor de
misiune trebuie să fie uniformă faţă de fiecare clasă.
191
Crd, Articolul 16. 1. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă
după data şi ora la care şi-au asumat funcţiile (…)(…) 3. Prezentul articol nu
afectează uzanţele care sunt sau ar putea fi acceptate de statul acreditar în
ceea ce priveşte precăderea reprezentantului Sfântului Scaun.
192
ScdcR, Articolul 20. Ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar este
reprezentantul unic al României în ţara în care a fost acreditat şi îl reprezintă
pe Preşedintele României pe lângă şeful statului acreditar.
228
ţială a şefului de misiune este misiunea. Nu este cu putinţă şeful de
misiune fără misiune.
Ambasada este cu putinţă fără ambasador. Dacă lipseşte amba-
sadorul, ambasada o conduce însărcinatul cu afaceri a.i., care devine,
provizoriu, şef de misiune, după înştiinţarea autorităţilor statului
acreditar. Însărcinatul cu afaceri ad interim (a. i.) al ambasadei este
membrul personalului ambasadei care îi ţine locul ambasadorului,
atunci când ambasadorul lipseşte.
Însărcinat cu afaceri a.i. al ambasadei poate fi unul dintre
membrii personalului diplomatic al ambasadei şi, numai dacă nici unul
dintre aceştia nu se află în statul acreditar şi dacă statul acreditar
consimte, şi unul dintre membrii personalului tehnic-administativ.193
Este nevoie de consimţământul statului acreditar numai în cazul în
care autorităţile statului acreditant sunt nevoite să numească un
membru al personalului tehnic-administrativ al ambasadei ca însăr-
cinat cu afaceri a. i. (ANGHEL 1984, 293).
Spre deosebire de însărcinatul cu afaceri a.i. al ambasadei,
căruia îi revine provizoriu (ad interim) poziţia de şef al ambasadei,
însărcinatul cu afaceri al statului acreditant conduce ambasada în afara
oricărui provizorat, ca titular (en pied – e.p. sau en titre – e.t.) al
poziţiei de şef al ambasadei (CHEBELEU, 382-382).
Corpul diplomatic
Persoanele care fac parte din personalul diplomatic al amba-
sadelor din acelaşi stat acreditar alcătuiesc corpul diplomatic, instituţie
notorie, care funcţionează conform cutumei. Ministerul de externe al
___________________
193
Crd, Articolul 19. 1. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau
dacă şeful misiunii este împiedicat să-şi exercite funcţiile, un însărcinat cu
afaceri ad-interim funcţionează cu titlul provizoriu de şef al misiunii. Numele
însărcinatului cu afaceri ad-interim va fi notificat fie de către şeful misiunii,
fie, în cazul în care acesta este împiedicat să facă acest lucru de către
Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditant, Ministerului Afacerilor
Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi
convenit. 2. În cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al
misiunii nu este prezent în statul acreditar, un membru al personalului
administrativ şi tehnic poate, cu consimţământul statului acreditar, să fie
desemnat de către statul acreditant pentru a gira afacerile administrative
curente ale misiunii.
229
statului acreditar întocmeşte şi actualizează periodic Lista corpului
diplomatic, ţinând seama de sosirea în misiune a ambasadorilor, de
prezentările scrisorilor de acreditare şi de notificările primite de la
ambasade. Înscrierea unei persoane pe Lista corpului diplomatic
înseamnă atestarea statutului diplomatic al acelei persoane în statul
acreditar (ANGHEL 1984, 243 şi urm.). Corpul diplomatic este o
asociaţie de persoane, având ca obiectiv coordonarea conduitei în
domenii de interes comun pentru ambasade şi diplomaţi: ceremonii,
curtoazie internaţională, privilegii diplomatice, respectarea normelor
de drept internaţional. Demersurile pe care corpul diplomatic le
întreprinde pe lângă autorităţile statului acreditar acoperă o gamă largă
de acţiuni, de la transmiterea de felicitări, până la formularea de
proteste.
Corpului diplomatic i se încredinţează şi funcţii cu efecte care
depăşesc sfera relaţiilor cu autorităţile statului acreditar. Sub
preşedinţia ministrului de externe al Olandei, corpul diplomatic de la
Haga alcătuieşte Consiliul Administrativ Permanent al Biroului
Administrativ al Curţii Permanente de Arbitraj.194
Această asociaţie a diplomaţilor îl are ca preşedinte pe decanul
corpului diplomatic. Această demnitate îi revine diplomatului aflat pe
prima treaptă a ordinii de precădere între membrii personalului
diplomatic al ambasadelor din statul acreditar. Astfel, decan al
corpului diplomatic poate fi ambasadorul cu vechimea cea mai mare
în funcţie în statul acreditar unde ordinea de precădere a ambasa-
dorilor se stabileşte în conformitate cu data prezentării scrisorilor de
acreditare (CHEBELEU, 407). Sunt state acreditare unde se practică
acordarea primului loc în ordinea de precădere fie reprezentantului
Sfântului Scaun195, fie ambasadorului britanic (în state din
Commonwealth), fie ambasadorului francez (în state francofone).
Decanul corpului reprezintă corpul diplomatic când autorităţile
statului acreditar îl convoacă pentru a participa la solemnităţi sau
pentru comunicări. El se poate adresa autorităţilor statului acreditar în
numele corpului diplomatic, transmiţând mesaje solemne sau
formulând luări de poziţie îndeosebi în domeniul relaţiilor diplomatice,
___________________
194
Convenţia pentru reglementarea pe cale paşnică a conflictelor
internaţionale, Haga, 1907, Articolul 49.
195
v. Crd, Articolul 16, 3.
230
dar numai după consultarea corpului diplomatic şi având consimţă-
mântul acestuia. Decanul corpului diplomatic îşi îndeplineşte funcţiile
specifice fără a fi câtuşi de puţin lider al asociaţiei.
Decanul corpului diplomatic primeşte vizitele ambasadorilor
care îşi încep misiunea şi pe ale celor care o încheie. El le prezintă
ambasadorilor exigenţele specifice statului acreditar în domeniul
relaţiilor diplomatice, în privinţa privilegiilor, ceremoniilor, protoco-
lului etc.
În cadrul corpului diplomatic, asociere a ansamblului membrilor
personalului diplomatic al ambasadelor din statul acreditar, au loc
şi asocieri care reflectă relaţiile politice, economice sau culturale
dintre state. Astfel, s-au constituit şi sunt foarte active asocierile
diplomaţilor din statele Uniunii Europene, care funcţionează ca
grupuri care reproduc organizarea generală a UE, ţinând cont de
preşedinţia în exerciţiu semestrială şi promovând poziţiile şi
orientările de politică externă comună. Se asociază pentru consul-
tări şi pentru demersuri politice comune şi diplomaţii din state
participante la alte foruri internaţionale sau din state situate în
aceeaşi zonă geografică.
PRIVILEGIILE
Inviolabilitatea
Prevederile dreptului diplomatic obligă statul acreditar să le
acorde ambasadei şi personalului ei protecţie legală, astfel încât actele
violente care ar impieta asupra libertăţii lor de acţiune să fie
contracarate pe cale legală.
Îndeplinirea plenară, fără vreun impediment, a funcţiilor amba-
sadei depinde de libertatea persoanelor care o alcătuiesc. Ambasada
există indiferent de persoanele care îi îndeplinesc funcţiile, dar nu
indiferent de libertatea lor de acţiune. Se perimează inevitabil iluziile
precum aceea a asigurării ordinii riguroase prin antepunerea
drepturilor instituţiei faţă de drepturile celor care o servesc şi pe care
trebuie să-i servească, incluzând şi antepunerea bunurilor imobile şi a
echipamentelor, adică antepunerea inviolabilităţii ambasadei, inclusiv
a localurilor şi a mobilierului ei, faţă de inviolabilitatea membrilor
personalului (ANGHEL 1984, 562).
La 24 mai 2005, persoane neidentificate au lansat o sticlă
incendiară în direcţia ambasadei Siriei din Berlin. Nu au fost
victime, nu au fost necesare nici intervenţia pompierilor, nici o
acţiune de evaluare a pagubelor. Nu au fost găsite explicaţii
privind motivele atacului.
Începând din 2004 şi îndeosebi în cursul anului 2005, în condiţiile
instabilităţii grave a statului irakian, securitatea ambasadelor şi a
corpului diplomatic de la Bagdad a devenit tot mai precară. În
septembrie 2004, mai multe persoane înarmate au atacat maşina
ambasadorului ceh. În aprilie 2005, un angajat al ambasadei
pakistaneze la Bagdad a fost răpit pe când se afla în drum spre o
moschee. El a fost eliberat după două săptămâni. La 3 iulie, şeful
misiunii diplomatice egiptene la Bagdad, Ihab al-Sherif, a fost
răpit şi apoi, la 8 iulie, ucis de o grupare potrivnică guvernului de
la Bagdad. La 5 iulie, asupra însărcinatului cu afaceri a.i. al
___________________
198
Crc, Articolul 29, 3. (v. infra).
232
Ambasadei Bahreinului, care circula, prin centrul Bagdadului, la
bordul unui automobil cu însemne diplomatice, s-a tras cu arma.
Diplomatul a fost rănit. La 21 iulie, au fost răpiţi însărcinatul cu
afaceri a.i. al Ambasadei Algeriei la Bagdad şi un membru al
personalului diplomatic al aceleiaşi ambasade. Cei doi au fost
atacaţi în timp ce se deplasau cu un automobil de teren de la sediul
ambasadei la reşedinţa şefului de misiune. Atacul s-a produs la
circa o sută de metri de localul ambasadei. La 27 iulie, gruparea
liderului organizaţiei Al-Qaida din Irak, Abu Mussab al-Zarqawi, a
anunţat prin televiziune că i-a executat pe cei doi diplomaţi
algerieni. Tot în iulie, persoane înarmate au atacat maşina unor
diplomaţi cehi din Bagdad. Poliţiştii irakieni care îi însoţeau pentru
a le asigura paza au răspuns cu focuri de armă. Nici o persoană nu
a fost ucisă sau rănită. Nu a fost clar dacă atacul a fost îndreptat
împotriva diplomaţilor sau împotriva poliţiştilor.
Purtătorul de cuvânt al ministerului de externe pakistanez a anunţat
la 5 iulie că ambasadorul Pakistanului în Irak va fi transferat la
Amman, după ce în aceeaşi zi a fost ţinta unei tentative de asasinat
la Bagdad. Acelaşi purtător de cuvânt a precizat că decizia a fost
luată din grijă faţă de securitatea personalului ambasadei
pakistaneze din Irak şi va fi revizuită când se va constata
ameliorarea situaţiei. Guvernul irakian a făcut un apel la
ambasadele de la Bagdad, cerându-le să nu îşi retragă personalul în
pofida atacurilor tot mai frecvente asupra misiunilor diplomatice
din Irak. Secretarul general al Naţiunilor Unite, Kofi Annan, a
criticat aspru atacurile îndreptate împotriva diplomaţilor străini din
Irak şi a subliniat că alegerea diplomaţilor ca ţintă nu poate avea
nici o justificare. Kofi Annan şi-a exprimat speranţa că autorii
acestor acte vor fi urgent depistaţi şi aduşi în faţa justiţiei.
În 2005 au luat amploare informaţiile privind posibilitatea lansării
de atacuri împotriva unor obiective americane din Arabia Saudită.
La 8 august, Departamentul de Stat al SUA a decis ca ambasada
SUA de la Ryad şi consulatele americane de la Jeddah şi Dhahran
să fie închise cel puţin în acea zi.
Pe de o parte, autorităţile statului acreditar au obligaţia să-i
ocrotească pe membrii unei ambasade, împiedicând acţiunile prin care
acestora le-ar fi afectată libertatea şi demnitatea. Acţiunea autorităţilor
este mai eficientă dacă are susţinere în cadrul juridic intern al statului
acreditar. Codul penal român condamnă infracţiunile contra vieţii,
integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentan-
233
tului unui stat străin (CHEBELEU, 574). Dacă este necesar, trebuie ca
autorităţile statului acreditar să recurgă chiar la protecţie poliţienească
specială (CHEBELEU, 571).
Potrivit Curţii Internaţionale de Justiţie, relaţiile internaţionale
depind de inviolabilitatea ambasadelor. La 15 decembrie 1979,
Curtea Internaţională de Justiţie a stabilit, prin Ordinul privind
indicarea de măsuri provizorii în Cazul personalului diplomatic şi
consular american de la Teheran (SUA contra Iran), că trebuie ca
guvernul iranian să asigure eliberarea imediată, fără excepţie, a
tuturor persoanelor care au cetăţenia SUA, reţinute la Ambasada
SUA sau la ministerul de externe de la Teheran sau luate ca
ostatici oriunde şi să le acorde protecţie deplină acestor persoane,
potrivit acordurilor în vigoare între Iran şi SUA şi dreptului
internaţional general.
La 10 aprilie 2005, ambasada Japoniei la Beijing a protestat
împotriva demonstraţiilor de stradă organizate în preajma
ambasadei şi a consulatelor Japoniei, prin care cetăţenii chinezi
şi-au exprimat nemulţumirea faţă de conduita autorităţilor japo-
neze faţă de evenimente din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial. Ministerul de externe chinez a răspuns, exprimându-şi
regretul faţă de cele întâmplate.
La 29 august 2005, ambasada SUA în Bosnia a fost evacuată din
cauza unei ameninţări neprecizate. Purtătorul de cuvânt al poliţiei
din Sarajevo a arătat că a avut loc, în apropierea localului
ambasadei, o operaţie a forţelor de ordine care a durat mai mult de
o oră.
Mass-media din Rusia a relatat că, la 31 iulie 2005, patru copii, cu
vârste cuprinse între 13 şi 16 ani, din familiile personalului
ambasadei Rusiei la Varşovia au fost atacaţi de 15 tineri polonezi,
care strigau lozinci antiruse şi care le-au furat copiilor telefoanele
mobile. Din relatări a rezultat că mai avuseseră loc anterior atacuri
asupra cetăţenilor ruşi din Polonia. Ambasada a transmis imediat o
notă de protest ministerului de externe polonez. La 1 august 2005,
ambasadorul Poloniei la Moscova a fost convocat la ministerul de
externe al Federaţiei Ruse. Un reprezentant al ministerului a
declarat că se pregătesc măsuri dure în legătură cu incidentul de la
Varşovia. Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a evocat
incidentul la televiziune calificându-l ca „gest inamical” şi ca
„delict”. MAE rus a anunţat că „aşteaptă scuze oficiale” din partea
Poloniei, adăugând că „nu poate fi vorba despre un accident
234
simplu, întrucât incidentul are legătură cu „climatul antirusesc care
se accentuează în ultimul timp în Polonia, inclusiv în urma
declaraţiilor neprieteneşti ale oamenilor politici polonezi”. La
2 august, şeful de cabinet al preşedintelui Poloniei a declarat, la
radio, că „incidente de felul celui în care au fost implicaţi copiii de
la ambasada rusă se întâmplă peste tot şi nu este nevoie de gesturi
politice, precum scuzele”. Totuşi, ambasadorul polonez la
Moscova a declarat: „Ca ambasador şi ca polonez, pot spune că
sunt foarte mâhnit şi le cer scuze copiilor personalului ambasadei
ruse din Polonia. Dacă aşa ceva li s-ar fi întâmplat copiilor
personalului de la ambasada pe care o conduc, cetăţenii Rusiei ar fi
fost mâhniţi, dar nu s-ar fi simţit vinovaţi, întrucât atacul a fost
acţiunea unor extremişti îndreptat împotriva unor copii şi nu o
acţiune a polonezilor împotriva ruşilor.” La 7 august, un membru
al personalului tehnico-administrativ al Ambasadei Poloniei la
Moscova, cu sarcini în domeniul telecomunicaţiilor, posesor de
paşaport diplomatic, a fost internat în spital cu diagnosticul de
contuzie cerebrală, după ce a fost bătut de doi indivizi neidenti-
ficaţi. Procuratura teritorială din Moscova a deschis un dosar penal
privind incidentul, conform Codului Penal al Rusiei. Purtătorul de
cuvânt al ministerului de externe polonez a declarat că „incidentul
ţine de huliganismul ordinar” şi că li s-au cerut explicaţii oficiale
autorităţilor ruse. Ambasadorul polonez la Moscova a transmis
ministerului de externe al Rusiei o notă referitoare la incident.
Ministerul de externe al Rusiei a răspuns cu un mesaj de „compa-
siune”, calificând incidentul ca fiind regretabil. Ulterior, ministerul
de externe al Rusiei a anunţat că forţele de ordine ruse au declanşat
o anchetă şi au luat măsuri suplimentare pentru asigurarea securită-
ţii ambasadei poloneze, a colaboratorilor acesteia şi a familiilor lor.
La 10 august, un diplomat de la Ambasada Poloniei la Moscova a
fost atacat, în apropierea localului ambasadei, de o persoană care
l-a lovit cu pumnii şi cu picioarele.
La 11 august, Ambasada Poloniei la Moscova le-a atras atenţia
cetăţenilor polonezi aflaţi pe teritoriul Federaţiei Ruse să fie
prudenţi şi vigilenţi. Membrilor personalului ambasadei li s-a cerut
să nu iasă pe stradă neînsoţiţi. În aceeaşi zi, ministrul de externe
polonez a declarat: „S-au înregistrat prea multe cazuri de partea
rusă pentru a nu încerca să găsim un răspuns la această situaţie.”
Ministerul de externe din Polonia a anunţat că le-a adresat un
protest ferm autorităţilor ruse, cerându-le ca vinovaţii să fie
identificaţi şi pedepsiţi şi securitatea ambasadei poloneze de la
Moscova să fie întărită. Poliţia din Moscova a anunţat că a extins
235
măsurile de protecţie în jurul localului ambasadei Poloniei, care
este păzită de cinci poliţişti, ziua, şi de patru patrule de gardă,
noaptea.
Preşedintele Poloniei, Aleksander Kwasniewski, i-a cerut preşe-
dintelui Rusiei, Vladimir Putin, să dispună ca autorităţile ruse să
întreprindă măsuri ferme pentru identificarea şi pedepsirea agreso-
rilor şi să garanteze securitatea tuturor cetăţenilor polonezi aflaţi în
Rusia. Adjunctul ministrului de externe al Federaţiei Ruse, Serghei
Kisliak, s-a întâlnit cu ambasadorul Poloniei la Moscova, căruia i-a
exprimat, în numele conducerii Departamentului de politică
externă al Rusiei, regrete profunde în legătură cu agresarea huliga-
nică, la 10 august, a diplomatului polonez. Serghei Kisliak a
menţionat că incidentul este anchetat minuţios de organele de
ordine ruse, care fac tot posibilul pentru prinderea vinovaţilor şi că
s-au întreprins măsuri suplimentare de securitate în privinţa
Ambasadei Poloniei şi a personalului ei.
La 11 august, un ziarist polonez a fost bătut la Moscova, într-un
pasaj subteran situat în apropiere de locuinţă. Ambasadorul
Poloniei la Moscova a precizat că nu va fi formulat un protest
aparte cu privire la agresarea ziaristului polonez, întrucât
autorităţile poloneze aşteaptă reacţia preşedintelui Vladimir Putin
la mesajul preşedintelui Alexander Kwasniewski.
Paralel, poliţia poloneză a reuşit să aresteze două persoane având
legătură cu atacul de la Varşovia, din 31 iulie, asupra copiilor
personalului ambasadei ruse.
Un reprezentant al serviciilor de securitate ruse a menţionat că este
posibil să se fi acţionat „ochi pentru ochi”. Un post de televiziunea
de la Moscova a comentat, la 11 august: „Acum, scorul este de 3-3!”
Pe de altă parte, autorităţile statului acreditar nu pot recurge
împotriva membrilor ambasadei străine, în nici un caz, la măsuri de
constrângere, precum percheziţia, arestarea, detenţia.199
La 13 ianuarie 1917, Consiliul Comisarilor Poporului de la
Petrograd a decis arestarea şi încarcerarea în fortăreaţa
Petropavlovsk a ministrului plenipotenţiar C. Diamandi şi a perso-
___________________
199
Crd, Articolul 29. Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El
nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditar îl
tratează cu respectul ce i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru
a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.
236
nalului Legaţiei României. Militari ruşi au pătruns în localul
Legaţiei României şi i-au arestat pe membrii personalului acesteia.
La 15 ianuarie, comandantul fortăreţei i-a adus la cunoştinţă lui
C. Diamandi comunicatul Consiliului Comisarilor Poporului, în
conformitate cu care eliberarea personalului Legaţiei României
depindea de satisfacerea pretenţiei ca Guvernul României să între-
prindă măsuri în vederea eliberării trupelor ruse încercuite şi
arestate pe frontul românesc. C. Diamandi a răspuns că nu acceptă
să fie pus în libertate în asemenea condiţii şi a arătat că refuză să
trateze afaceri de stat în închisoarea unde se afla ca urmare a unei
infracţiuni violente de drept internaţional. După eliberare,
C. Diamandi a precizat că, la 19 ianuarie, a primit o scrisoare din
partea ambasadorului SUA la Petrograd, prin care era dezminţită
informaţia difuzată de ziarul oficial maximalist Pravda, potrivit
căreia eliberarea sa ar fi fost rezultatul convorbirilor purtate de
corpul diplomatic de la Petrograd in corpore cu Vladimir Lenin şi
că ambasadorul SUA s-ar fi oferit, într-un anumit fel, ca mediator
şi şi-ar fi asumat rolul de garant în vederea aplanării
conflictului.200
La 24 august 2005, Departamentul de Stat al SUA şi-a exprimat
îngrijorarea pentru că autorităţile din Belarus au reţinut, pentru
scurt timp, un diplomat american, în apropiere de Minsk.
Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA a declarat:
„Am informat Guvernul din Belarus că suntem îngrijoraţi de faptul
că autorităţile au reţinut pentru scurt timp un diplomat american
care urma să participe la întâlniri diplomatice de rutină în oraşul
Gomel. Ne-am exprimat îngrijorarea foarte clar. Ştim că a fost
reţinut pentru scurt timp, dar am ridicat totuşi această problemă.”
Presa a relatat că diplomatul american reţinut de poliţia din Belarus
urma să aibă întrevederi cu reprezentanţi ai unor organizaţii ne-
guvernamentale care i se opun preşedintelui Aleksandr Lukaşenko.
___________________
201
Crd, Articolul 36. 1. (…) 2. Agentul diplomatic este scutit de
controlul bagajului său personal, dar se permite controlul bagajului personal
dacă există bănuiala întemeiată că acesta conţine obiecte care nu beneficiază
de scutirile menţionate la paragraful 1 din prezentul articol sau obiecte al
căror import sau export este interzis de legislaţie sau supus regulamentelor de
carantină din statul acreditar. În asemenea caz, controlul nu trebuie să se facă
decât în prezenţa agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.
202
Crd, Articolul 1. … i) expresia „localurile misiunii” se referă la
clădirile sau părţile de clădiri şi din terenul aferent care, indiferent de
proprietar, sunt folosite pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv
reşedinţa şefului misiunii.
238
Stabilirea de sedii ale ambasadei se face numai cu
consimţământul statului acreditar.203 Localul principal al ambasadei,
sediul ei se stabileşte în localitatea unde funcţionează guvernul statului
acreditar. Se facilitează astfel şi activităţile specifice ale corpului
diplomatic. În alte localităţi, se înfiinţează eventual birouri ale
ambasadei (ANGHEL 1984, 136).
Capitala Israelului a fost transferată de la Tel Aviv la Ierusalim.
Respectând Rezoluţia Adunării Generale a ONU prin care
Ierusalimului i s-a stabilit regim internaţional, numeroase state,
printre care şi România, şi-au menţinut ambasadele la Tel Aviv
(ANGHEL 1984, 135).
Responsabil pentru asigurarea inviolabilităţii localului ambasa-
dei este statul acreditar. Privilegiul inviolabilităţii localului ambasadei
înseamnă şi că autorităţile statului acreditar nu pot pătrunde în sedii
fără consimţământul şefului misiunii, al ambasadorului sau al
însărcinatului cu afaceri a.i., şi nu pot dispune percheziţii, rechiziţii
etc. Ambasada este privilegiată şi întrucât inviolabilitatea ei este un
domeniu aparte al asigurării ordinii publice în statul acreditar, care
este obligat să împiedice actele violente cu impact direct asupra
activităţii ambasadei.204 Pe de o parte, trebuie ca autorităţile statului
acreditar să se abţină de la acte de autoritate în localul ambasadei şi,
pe de altă parte, trebuie ca statul acreditar să acţioneze pentru
prevenirea de acte violente îndreptate împotriva aceluiaşi local
(ANGHEL 1984, 565). Inviolabilitatea localului ambasadei implică
obligaţia specială a autorităţilor statului acreditar de la care nu se
admite derogare, nici chiar atunci când în utilizarea localului s-ar
abuza de acest privilegiu (DIACONU II, 98).
___________________
203
Crd, Articolul 12. Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără să
fi obţinut în prealabil consimţământul expres al statului acreditar, birouri
făcând parte din misiune în alte localităţi decât cele în care este stabilită
misiunea însăşi.
204
Crd, Articolul 22. 1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este
permis ca agenţii statului acreditar să pătrundă în ele decât cu
consimţământul şefului misiunii. 2. Statul acreditar are obligaţia specială de a
lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea
localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii
acesteia. 3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se
găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii nu pot face
obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii.
239
Arhivele ambasadei nu pot fi controlate nicicum, niciunde şi
niciodată.205 Documentele din arhiva ambasadei rămânând inviolabile
indiferent de persoana care le gestionează, de locul în care se află sau
de vehiculul cu care sunt transportate. Dacă arhiva ambasadei rămâne
într-un imobil care a fost utilizat şi apoi părăsit de ambasadă, imobilul
este considerat în continuare imobil de ambasadă şi statul acreditant
beneficiază în continuare de inviolabilitatea acelui local (ANGHEL
1984, 586). Condiţia unică a respectării inviolabilităţii este ca arhiva,
prin documentele pe care le conţine, să aibă caracter diplomatic, aşadar
documente concordante cu funcţiile diplomatice. Pentru documentele
care nu corespund îndeplinirii acestei condiţii nu se poate invoca
privilegiul inviolabilităţii. Ies de sub incidenţa inviolabilităţii docu-
mentele al căror conţinut vădeşte că au rezultat din culegerea de
informaţii pe căi ilicite. Asemenea documente pot fi utilizate în
instanţă ca probe, în cazul în care sunt prezentate instanţei (ANGHEL
1984, 584).
Inviolabilitatea localurilor şi a bunurilor ambasadei durează cât
timp acestea sunt afectate realizării funcţiilor diplomatice (DIACONU
II, 99). Ambasada beneficiază, chiar dacă relaţiile diplomatice dintre
statul acreditant şi statul acreditar se rup sau se întrerup, de privilegiul
rezultat din obligaţia statului acreditar de a-i respecta şi de a-i proteja
localurile, bunurile şi arhivele. Este posibil ca, în conformitate cu
dreptul diplomatic şi cu consimţământul statului acreditar, imobilele,
bunurile şi arhivele ambasadei să fie preluate de un alt stat.206
Agentul diplomatic al ambasadei beneficiază de inviolabilitatea
locuinţei, a documentelor, a corespondenţei şi a bunurilor private. Nu
sunt diferenţe între privilegiul inviolabilităţii acordat statului acreditar
pentru localul ambasadei, documentele şi arhiva acesteia şi acelaşi
privilegiu acordat diplomatului pentru reşedinţa şi bunurile lui
(ANGHEL 1984, 563). Inviolabilitatea rămâne intangibilă şi dacă se
___________________
205
Crd, Articolul 24. Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile
în orice moment şi în orice loc se află.
206
Crd, Articolul 45. În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două
state sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar: a) statul
acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi să
ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale; b) statul
acreditant poate încredinţa paza localurilor misiunii, cu bunurile care se
găsesc în acestea, precum şi arhivele, unui stat terţ acceptabil pentru statul
acreditar; c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi ale
cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar.
240
întreprind măsuri de executare ca urmare a unei acţiuni reale privind
un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, pe care
agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru
realizarea scopurilor misiunii, a unei acţiuni privind o succesiune, în
care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, adminis-
trator, moştenitor sau legatar nu în numele statului acreditant, ci cu
titlu particular sau a unei acţiuni privind o activitate profesională sau
comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul
acreditar în afara funcţiilor sale oficiale.207
Pentru ca privilegiul inviolabilităţii localurilor ambasadei să
poată fi pus în aplicare, ambasada are obligaţia să notifice autorităţilor
statului acreditar, de obicei ministerului de externe, adresele acestor
localuri.208
Ambasada este privilegiată şi pentru că statul acreditar, dacă i se
solicită, este obligat să o sprijine în vederea procurării localurilor
pentru sedii şi a locuinţelor.209 Această prevedere a dreptului
diplomatic nu poate fi interpretată extins, în sensul că statul acreditar
ar avea obligaţia de a pune la dispoziţia ambasadei localuri (DIACONU
II, 99).
Nu îi este permis ambasadei să devină sediu al unor activităţi
contrare dreptului internaţional. Statul acreditar şi agenţii lui
diplomatici au obligaţia să nu dea localurilor ambasadei utilizări
incompatibile cu funcţiile diplomatice.210
___________________
207
Crd, Articolul 30. 1. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se
bucură de aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile
misiunii. 2. Documentele sale, corespondenţa sa şi (…) bunurile sale bene-
ficiază de asemenea de inviolabilitate.
208
Cms, Articolul 11. 1. Se notifică la ministerul de externe sau la un
alt organ al statului primitor, în legătură cu care s-a convenit: (…)
f) amplasamentul localurilor ocupate de misiunea specială şi a locuinţelor
private care beneficiază de inviolabilitate conform articolelor 30, 36 şi 39,
precum şi toate informaţiile necesare pentru identificarea acestor localuri şi
locuinţe.
209
Crd, Articolul 21. 1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească
achiziţionarea pe teritoriul său, în cadrul legislaţiei sale, de către statul
acreditant a localurilor necesare misiunii sale, fie să ajute statul acreditant
să-şi procure localurile în alt fel. 2. El trebuie, de asemenea, dacă este nevoie,
să ajute misiunile în obţinerea de locuinţe convenabile pentru membrii lor.
210
Crd, Articolul 41. ...3. Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un
mod incompatibil cu funcţiile misiunii…
241
La 15 decembrie 1979, Curtea Internaţională de Justiţie a stabilit,
prin Ordinul privind indicarea de măsuri provizorii în Cazul
personalului diplomatic şi consular american de la Teheran (SUA
contra Iran), că trebuie ca guvernul iranian să asigure readucerea în
posesia şi sub controlul exclusiv al autorităţilor SUA a Cancelariei
Ambasadei SUA de la Teheran şi a Consulatului, potrivit
acordurilor bilaterale şi dreptului internaţional. Ulterior, la 24 mai
1980, Curtea Internaţională de Justiţie a subliniat incompatibili-
tatea conduitei statului iranian cu obligaţia stabilită de dreptul
internaţional privind protejarea ambasadei şi a consulatelor SUA, a
personalului acestora, a arhivelor şi a mijloacelor de comunicaţie
ale acestora (ANGHEL 1984, 567-568).
În esenţă, inviolabilitatea se asigură prin întreprinderea de
măsuri al căror scop este evitarea pătrunderii, fără consimţământul
şefului de misiune, în localuri, a altor persoane decât a celor care fac
parte din personalul misiunii. Se consideră că inviolabilitatea este
încălcată dacă localurile sunt supuse deteriorării, precum şi dacă
liniştea necesară activităţii prin care misiunile îşi exercită funcţiile este
tulburată şi dacă se aduc atingeri demnităţii misiunilor.
La 5 mai 2005, ministerul de externe ucrainean l-a convocat pe
ambasadorul din Belarus pentru a-i înmâna o notă referitoare la
decizia autorităţilor de la Kiev privind verificarea informaţiilor
despre evenimentele din jurul localului Ambasadei Republicii
Belarus. Nota a cuprins constatarea că pichetarea ambasadei este o
acţiune civică autorizată, care nu împiedică accesul în localul
ambasadei al personalului acesteia şi nici pe cel al vizitatorilor. În
notă s-a precizat că organele de ordine ucrainene au întărit paza în
jurul localului ambasadei.
Teza extrateritorialităţii localului ambasadei, care implică
îngăduinţă faţă de folosirea localurilor de misiuni diplomatice şi
consulare şi în alte scopuri decât cele legate de funcţiile ambasadei şi
ale postului consular, are ca temei închipuirea unui teritoriu simbolic,
ca o proiecţie în străinătate a unui spaţiu imaginar unde li s-ar îngădui
autorităţilor statului acreditant să-şi exercite prerogativele, fără ca
autorităţile statului acreditar să poată interveni. Această teză stă la
temeiul ideii că localul ambasadei sau al postului consular ar fi
teritoriu al statului acreditant, respectiv trimiţător, precum şi al
„azilului diplomatic”, pe care statele din America Latină îl consideră a
fi găzduirea din motive umanitare la ambasadă a persoanei urmărite de
autorităţile statului acreditar pentru delicte politice. Acordând azilul
242
politic, ambasada se amestecă în treburile interne ale statului acreditar
în măsura în care contribuie direct la sustragerea azilantului de sub
jurisdicţia statului căruia îi este cetăţean. Admiterea azilului
diplomatic deschide calea crizei în relaţiile diplomatice, fiind posibile
urmări precum declararea ambasadorului persona non grata sau
ruperea relaţiilor diplomatice. Acordarea azilului nemulţumeşte forţele
politice care guvernează în statul acreditar şi cărora azilantul li se
opune. Neacordarea azilului diplomatic nemulţumeşte forţele politice
din rândul cărora face parte azilantul şi care ar putea să ajungă să
guverneze în statul acreditar. În aceste condiţii, azilul diplomatic este
evident incompatibil cu funcţiile ambasadei şi, ca urmare, este de
neconceput înscrierea printre funcţiile diplomatice a acordării azilului
diplomatic (DIACONU II, 101).
Curtea Internaţională de Justiţie consideră că derogarea de la
suveranitate prin admiterea sustragerii azilantului-infractor de la
jurisdicţia statului acreditar nu are caracter juridic, ci are caracter
umanitar şi poate fi considerată legitimă numai în condiţiile iminenţei
şi persistenţei unui pericol. Curtea Internaţională de Justiţie consideră
că soluţionarea problemei azilului acordat ar fi posibilă prin două acte
succesive: autorităţile statului acreditar să ceară ca azilantul să
părăsească teritoriul statului acreditar; voinţa ambasadei de a înceta
acordarea azilului să se manifeste prin formularea cererii ca
autorităţile statului acreditar să emită un permis de părăsire de către
azilant a teritoriului statului acreditar (salvconduct) (ANGHEL 1984,
613-615).
La 3 ianuarie 1949, ambasada Columbiei la Lima (Peru) i-a
acordat azil diplomatic omului politic peruan Victor Raul Haya de
la Torre (1895-1979), şeful Alianţei Populare Revoluţionare
Americane, care era acuzat de autorităţile peruane că provocase o
rebeliune militară. Între Columbia şi Peru a apărut un diferend pe
care cele două state l-au supus Curţii Internaţionale de Justiţie.
Ambasadorul Columbiei l-a calificat pe V. R. Haya de la Torre ca
fiind refugiat politic şi a cerut ca statul peruan să emită un docu-
ment care să-i permită lui V. R. Haya de la Torre să părăsească
teritoriul peruan. Guvernul de la Lima a refuzat, susţinând că V. R.
Haya de la Torre a comis un delict de drept comun şi nu putea
beneficia de azil. Judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie au
avut de răspuns la întrebarea dacă statul columbian, stat acreditant,
avea capacitatea să stabilească dacă azilantul, V. R. Haya de la
Torre, era refugiat politic sau comisese un delict de drept comun,
precum şi la întrebarea dacă statului peruan, stat acreditar, îi
243
revenea obligaţia de a garanta părăsirea în condiţii de securitate a
teritoriului peruan de către azilant. La 20 noiembrie 1950, Curtea
Supremă de Justiţie a răspuns negativ la ambele întrebări, dar a
precizat că statul peruan nu a reuşit să demonstreze că V. R. Haya
de la Torre ar fi fost delincvent de drept comun, întrucât acuzaţia
de rebeliune militară nu intră în sfera dreptului comun. Curtea
internaţională de Justiţie a interpretat prevederea Convenţiei pana-
mericane de la Havana asupra dreptului de azil (1929), conform căreia
ambasada poate, dar numai în anumite condiţii, să-i acorde azil,
arătând că nu se poate ca, prin azil, să fie împiedicată acţiunea
judiciară a autorităţilor care acţionează pentru a aplica o lege. Curtea
a observat că statul peruan nu a cerut plecarea refugiatului de pe terito-
riul propriu şi, ca urmare, nu era obligat să emită salvconductul.
Potrivit Curţii Internaţionale de Justiţie, azilul diplomatic încalcă
suveranitatea statului, pentru că este ingerinţă, şi justificarea
esenţială a azilului constă din iminenţa sau persistenţa pericolului
pentru refugiat. Columbia revendicase dreptul de a formula o cali-
ficare unilaterală şi definitivă obligatorie pentru Peru. Statul
acreditar nu poate să continue procedurile iniţiate împotriva celui
pe care îl urmăreşte fără a încălca inviolabilitatea localului
misiunii diplomatice.
V. R. Haya de la Torre a rămas în localul ambasadei columbiene
de la Lima până în 1954, când i s-a permis să se exileze în Mexic.
A revenit în Peru în 1957. În 1957 a câştigat alegerile prezi-
denţiale, dar nu a putut prelua puterea, fiind împiedicat de armată.
În 1956, cardinalul catolic Jozsef Mindszenty, primatul Ungariei,
s-a refugiat la Ambasada SUA de la Budapesta. Autorităţile ungare
au refuzat să-i permită să plece în străinătate. J. Mindszenty a
rămas, timp 15 ani, în incinta ambasadei americane, unde a fost
considerat „oaspete”. În 1971, autorităţile ungare şi-au schimbat
poziţia şi i-au permis lui J. Mindszenty să plece în străinătate
(CHEBELEU, 617-618).
La 20 aprilie 2005, la Quito, după o criză politică îndelungată,
marcată de manifestaţii de protest, Parlamentul Republicii Ecuador
l-a destituit pe şeful statului ecuadorian, preşedintele Lucio
Gutierrez. După destituire, L Gutierrez s-a refugiat la reşedinţa
ambasadorului Braziliei. Patru zile, fostul şef al statului acreditar
Ecuador s-a aflat într-un local al unei ambasade, imobil în care
autorităţilor statului acreditar, obligate să respecte privilegiul
diplomatic al inviolabilităţii, nu le este permis să pătrundă fără
244
permisiunea ambasadorului statului acreditant şi au datoria să
împiedice pătrunderea oricărei persoane care nu beneficiază de o
asemenea permisiune. În cele patru zile, imobilul a fost înconjurat
de zeci de manifestanţi care cereau ca L. Gutierrez să fie judecat
pentru că ordonase împotriva protestatarilor de la Quito acţiuni de
reprimare, în timpul cărora doi protestatari au decedat. La
24 aprilie 2005, în primele ore ale dimineţii, L. Gutierrez, cu
chipul acoperit cu un passe-montagne, având pe cap o cască, a ieşit
din localul diplomatic, s-a urcat într-un automobil de teren, cu care
s-a îndreptat, însoţit de patru militari ai Grupului pentru operaţii
speciale din poliţia ecuadoriană, către un aeroport, de unde a părăsit
teritoriul ecuadorian la bordul unui avion brazilian. Pentru a-i
facilita ieşirea discretă din imobilul diplomatic, poliţia ecuadoriană
a organizat o diversiune la intrarea în imobil, unde a înscenat
măsuri de protecţie ample în jurul unui automobil cu însemne
diplomatice. După câteva ore de zbor, L. Gutierrez a ajuns la
Brasilia, unde a fost găzduit, împreună cu soţia şi cu fiica sa, într-o
reşedinţă militară. Autorităţile braziliene au precizat că au acţionat
„în conformitate cu tradiţia şi cu tratatele internaţionale”, pentru a
facilita soluţionarea crizei, dar nu din simpatie pentru L. Gutierrez.
Ministrul de externe ecuadorian a declarat că autorităţile ecua-
doriene şi-au rezervat dreptul să le ceară autorităţilor braziliene
extrădarea lui L. Gutierrez, dacă împotriva fostului preşedinte se
deschid proceduri penale.
___________________
211
NATIONS UNIES, Assemblée générale, Distr. GÉNÉRALE
A/RES/53/97, 20 janvier 1999, Cinquante-troisième session, Point 147 de
l’ordre du jour, Résolution adoptée par l’Assemblée générale [sur le rapport
de la Sixième Commission (A/53/628)] 53/97, Examen de mesures efficaces
visant à renforcer la protection et la sécurité des missions et des
représentants diplomatiques et consulaires.
245
Pe aceeaşi cale, ONU le-a cerut statelor să întreprindă măsuri
adecvate, în conformitate cu dreptul internaţional, la nivel naţional şi
internaţional, pentru a preveni orice abuz pe planul privilegiilor şi
imunităţilor diplomatice sau consulare, îndeosebi abuzurile grave, în
special a celor care constau din acte de violenţă.
În 2005, în condiţiile instabilităţii grave a statului irakian,
organizatorii răpirilor de diplomaţi şi ai atacurilor împotriva
acestora, la Bagdad, urmăreau – potrivit observatorilor politici –
izolarea guvernului irakian pe plan internaţional şi, îndeosebi,
determinarea statelor arabe islamice să-şi diminueze prezenţa
diplomatică în Irak. Ministrul de interne irakian încerca, după cum
a declarat, să aplice un plan special de protejare a diplomaţilor.
Totodată, acelaşi ministru a arătat că dispunea de informaţii
potrivit cărora anumiţi ambasadori se întâlnesc cu terorişti şi le-a
atras atenţia celor care se implică în acţiuni riscante că trebuie să-şi
asume responsabilitatea pentru securitatea proprie. A precizat chiar
că şeful misiunii diplomatice egiptene la Bagdad, Ihab al-Sherif,
răpit la 3 iulie, se dusese într-un loc considerat primejdios.
Privilegiul imunităţii
Statul acreditar este obligat să nu îl supună pe diplomat
judecătorilor proprii. Membrii personalului diplomatic al ambasadei
sunt imuni la jurisdicţia statului acreditar, pe teritoriul acestui stat, în
privinţa întregii lor activităţi, cu excepţii legate de unele aspecte ale
jurisdicţiei civile şi administrative (ANGHEL 1984, 504). De la
imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a agentului diplomatic
se permit excepţii pentru acţiuni privind imobile private, pentru
succesiunile care nu privesc statul acreditar, ci persoana diplomatului,
___________________
220
Crd, Articolul 34. Agentul diplomatic este scutit de orice impozite
şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale cu excepţia:
a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în
preţurile mărfurilor sau ale serviciilor; b) impozitelor şi taxelor asupra
bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, afară
numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru
realizarea scopurilor misiunii; c) drepturilor de succesiune percepute de statul
acreditar, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 din Articolul 39;
d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care-şi au sursa în statul
acreditar şi a impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor efectuate în
întreprinderi comerciale situate în statul acreditar; e) impozitelor şi taxelor
percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate; f) drepturilor de
înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte bunurile imobiliare, sub
rezerva dispoziţiilor Articolului 23.
251
şi pentru activităţi profesionale şi comerciale diferite de cele prin care
se exercită funcţiile diplomatice.221
Diplomatul beneficiază de imunitate în legătură cu toate actele
sale, indiferent dacă aceste acte pot fi considerate ca aparţinând
exercitării funcţiilor diplomatice sau ca fiind private. Dreptul
diplomatic distinge între actele oficiale şi cele private ale membrilor
personalului ambasadei, dar nu în ceea ce priveşte activitatea
diplomaţilor (ANGHEL 1984, 506-507).
Implicarea unui diplomat într-un proces juridic în statul acreditar
este posibilă numai după renunţarea la imunitatea juridică. Statul
acreditant poate renunţa la imunitatea ratione personae sau o poate
suspenda. Trebuie ca renunţarea să fie expresă, clară şi autorizată de
statul acreditant. Aşadar, agentul diplomatic îşi pierde imunitatea de
jurisdicţie numai dacă statul acreditant renunţă în mod expres la
această imunitate.222
___________________
221
Crd, Articolul 31. 1. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de
jurisdicţie penală a statului acreditar. El se bucură, de asemenea, de
imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu este
vorba: a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul
statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul
statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii; b) de o acţiune
privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor
testamentar, administrator, moştenitor sau legatar nu în numele statului
acreditant, ci cu titlu particular; c) de o acţiune privind o activitate profesio-
nală sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul
acreditar în afara funcţiilor sale oficiale; 2. Agentul diplomatic nu este obligat
să depună mărturie. 3. Nu poate fi luată nici o măsură de executare faţă de
agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute de alineatele a, b şi c de la
paragraful 1 din prezentul articol, şi numai dacă executarea poate avea loc
fără a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale.
222
Crd, Articolul 32. 1. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de
jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de
imunitate... 2 Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă. 3. Dacă un agent
diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicţie pe baza
Articolului 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de
jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională direct legată de cererea
principală. 4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă
sau administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea
privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o
renunţare distinctă.
252
Din analizele întreprinse de doctrinarii dreptului diplomatic,
rezultă că, practic, nici un stat nu este dispus să admită ca diplomaţii
săi aflaţi în misiune în străinătate să fie supuşi unei jurisdicţii străine
(CHEBELEU, 578).
Imunitatea diplomatică nu poate fi invocată în cazul în care
acţiunea este intentată chiar de agentul diplomatic.223
Excepţiile de la imunitatea care i se acordă agentului diplomatic
sunt legate de situaţii deosebite sau de naţionalitatea agentului.224
Imunitatea personală a agentului diplomatic pentru acte private
se limitează la teritoriul statului acreditar.
Recunoaşterea imunităţii ratione personae este limitată, ratione
temporis, la durata misiunii.
Dincolo de limita ratione temporis, se admite numai imunitatea
ratione materiae.225
___________________
223
Crd, Articolul 32. … 3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană
care beneficiază de imunitate de jurisdicţie … intentează o acţiune, el nu mai
poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională
legată direct de cererea principală.
224
Crd, Articolul 38. 1. Exceptând cazul în care privilegii şi imunităţi
suplimentare au fost acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are
naţionalitatea statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa permanentă nu
beneficiază de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele
oficiale îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale. 2. Ceilalţi membri ai
personalului misiunii şi oameni de serviciu particulari care sunt cetăţeni ai
statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu beneficiază
de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest
stat. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor
persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea
funcţiilor misiunii.
225
Crd, Articolul 39. 1. Orice persoană având drept la privilegii şi
imunităţi beneficiază de ele de îndată ce pătrunde pe teritoriul statului
acreditar pentru a-şi lua în primire postul său, iar dacă se află deja pe acest
teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată Ministerului Afacerilor
Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit. 2. Când
funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii şi imunităţi iau sfârşit,
aceste privilegii şi imunităţi încetează în mod normal în momentul în care
această persoană părăseşte ţara sau la expirarea unui termen raţional care îi va
fi fost acordat în acest scop, dar ele continuă până în acel moment, chiar în
caz de conflict armat. Totuşi, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele
îndeplinite de către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru
al misiunii. 3. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei
253
De imunitatea de jurisdicţie beneficiază şi familia diplomatului.
Mai beneficiază de privilegiul imunităţii de jurisdicţie membrii
personalului administrativ şi tehnic al ambasadei, ca şi familiile lor,
dar numai pentru actele prin care îşi exercită funcţiile lor.226
în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca şi statul acreditar. Ele acordă
curierilor diplomatici cărora li s-a acordat o viză de paşaport, dacă această
viză este cerută, şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi
aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este obligat să le-o acorde.
4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 ale prezentului
articol se aplică atât persoanelor respective menţionate la aceste paragrafe,
cât şi comunicărilor oficiale şi valizelor diplomatice, când prezenţa lor pe
teritoriul statului terţ este datorată forţei majore.
228
Crd, Articolul 31. … 4. Imunitatea de jurisdicţie a agentului
diplomatic în statul acreditar nu îl poate scuti pe acest agent de jurisdicţia
statului acreditant.
256
POSTUL CONSULAR
RELAŢIILE CONSULARE
___________________
229
Crc, Articolul 2. Stabilirea relaţiilor consulare 1. Stabilirea relaţiilor
consulare între state se face prin consimţământ reciproc.
230
Crc, Articolul 2. (…) 2. Consimţământul dat pentru stabilirea
relaţiilor diplomatice între două state implică, dacă nu există o indicaţie
contrară, consimţământul pentru stabilirea de relaţii consulare.
231
Crc, Articolul 72 … 2. … nu vor fi considerate ca discriminatorii …
b) acordarea reciprocă, prin cutumă sau prin acord, a unui tratament mai
favorabil…
232
Cefc, Articolul 44. … Nici o Parte Contractantă nu poate pretinde,
invocând prezenta Convenţie, ca funcţionarii săi consulari să poată exercita
pe teritoriul altei Părţi acele funcţii a căror exercitare de către funcţionarii
acesteia nu o admite.
258
se realizeze prin consimţământ mutual şi ca şi din acest domeniu să
excludă discriminarea.
Ca primă urmare, relaţiile consulare nu pot fi efectul unui act
unilateral al unui stat care ar impune relaţiile consulare altui stat, câtă
vreme statele se recunosc ca state suverane egale.
În legătură cu a doua urmare, statul trimiţător nu poate considera
însă că ar fi obiectul unei discriminări când constată că postul său
consular nu este tratat la fel ca posturile altor state, dacă de pe poziţia
sa de stat de reşedinţă aplică acelaşi tratament postului consular al
statului de reşedinţă aflat în situaţie de stat trimiţător. De altfel, statele
îşi pot trata posturile consulare reciproc asemănător, potrivit
convenţiilor bilaterale.233
Definitorie pentru relaţiile consulare este interacţiunea a două
ordini juridice (CHEBELEU, 156), a ordinii juridice a statului
trimiţător şi a ordinii juridice a statului de reşedinţă, de fapt
coexistenţa pe acelaşi teritoriu a două ordini juridice, prin exercitarea
unei anumite jurisdicţii străine asupra anumitor străini.
Postul consular este instituţia administrativă constituită de stat
pe teritoriul şi cu consimţământul altui stat în vederea realizării
relaţiilor consulare. Postul consular este o „misiune diplomatică
permanentă”, adică o misiune căreia la înfiinţare nu i se determină
durata de funcţionare, scopurile urmărite de acel stat care a decis în
acest sens fiind întreţinerea şi chiar amplificarea relaţiilor consulare
bilaterale.
Postul consular poate fi, în ordinea descrescătoare, după rang, a
claselor de posturi consulare: consulat general, consulat, viceconsulat
sau agenţie consulară. Consulatul general şi consulatul sunt înfiinţate
___________________
233
Crc Articolul 72. Nediscriminarea 1. În aplicarea dispoziţiilor
acestei convenţii, statul de reşedinţă nu va face discriminări între state.
2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii a) faptul că statul de
reşedinţă aplică restrictiv una din dispoziţiile acestei convenţii, întrucât ea
este astfel aplicată posturilor sale consulare în statul trimiţător; b) faptul că
statele îşi acordă reciproc, prin cutumă sau prin acord, un tratament mai
favorabil decât cel cerut de dispoziţiile acestei convenţii.
Crc, Articolul 73. 1. Dispoziţiile acestei convenţii nu aduc atingere
celorlalte acorduri internaţionale în vigoare în relaţiile dintre statele părţi la
aceste acorduri. 2. Nici o dispoziţie din această convenţie nu poate împiedica
statele să încheie acorduri internaţionale care să confirme, să completeze sau
să dezvolte dispoziţiile acesteia sau care să extindă sfera lor de aplicare.
259
de statul trimiţător cu consimţământul statului de reşedinţă.234
Viceconsulatul şi agenţia consulară sunt înfiinţate de consulatul
general sau de consulat, fiind subordonate consulatului general sau
consulatului.235
După modul în care se constituie, postul consular poate fi de
carieră – trimis (missus) când este condus de un funcţionar consular de
carieră, sau onorific – consul ales (electus) când este condus de un
funcţionar consular onorific.236
Fiecărui post consular îi corespunde, ca teritoriu al exercitării
funcţiilor consulare, circumscripţia consulară.237
___________________
239
Crc, Articolul 4. Stabilirea unui post consular 1 Un post consular nu
poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consimţământul
acestui stat.
240
Crc, Articolul 10. Numirea şi admiterea şefilor de post consular
1. Şefii de post consular sunt numiţi de statul trimiţător şi sunt admişi pentru
exercitarea funcţiilor lor de către statul de reşedinţă.
241
Crc, Articolul 10. (…) 2. (…) modalitatea de numire şi de admitere
a şefului de post consular sunt fixate prin legile, regulamentele şi uzanţele
statului trimiţător şi respectiv ale statului de reşedinţă.
262
considerat util de către emiţător.242 Ca şi scrisoarea de acreditare a
ambasadorului, patenta consulului este emisă de şeful statului, dar este
posibil totuşi ca patenta să fie emisă şi de un alt reprezentant al
administraţiei publice, precum prim-ministrul sau ministrul de externe.
Nivelul de adresare a patentei corespunde nivelului de emitere.
Prin patentă, care poartă antetul ministerului de externe,
ministrul comunică numirea unui cetăţean al statului pe care îl
reprezintă în calitate de consul, şef al unui post consular, având o
anumită circumscripţie consulară şi precizează că şeful de post
consular a primit instrucţiuni şi are competenţa să protejeze, în
conformitate cu legile în vigoare, cu uzanţele şi cutuma curente în
relaţiile dintre statele prietene, drepturile şi interesele cetăţenilor şi
persoanelor juridice din statul trimiţător şi să sprijine derularea
relaţiilor economice, comerciale, turistice, culturale şi ştiinţifice,
precum şi dezvoltarea relaţiilor de prietenie bilaterale. Totodată, prin
patentă se exprimă rugămintea ca guvernului statului de reşedinţă,
magistraţii şi autorităţile civile ale acestui stat să-i recunoască
persoanei desemnate calitatea de consul şef al postului consular,
garantându-i drepturile şi imunităţile proprii însărcinării sale, în
conformitate cu statutul său şi cu dispoziţiile convenţiei consulare
bilaterale, acceptându-i cererile şi recomandările pe care le formulează
în calitate oficială. Patenta poartă semnătura oficială şi este sigilată
oficial.
Patenta este valabilă în măsura în care datele pe care le conţine
despre persoana celui trimis să fie şef de post consular, postul
consular, categoria funcţionarului, clasa lui consulară sunt precise şi
exacte. Fiecare eventuală modificare a acestor date impune reînnoirea
patentei (ANGHEL 1978, 141-142).
___________________
242
Crc, Articolul 11. Patenta consulară sau notificarea numirii 1. Şeful
de post consular primeşte de la statul trimiţător un document, sub formă de
patentă, sau un act similar, întocmit pentru fiecare numire, atestând calitatea
sa şi indicând, ca regulă generală, numele şi prenumele său, categoria şi clasa
sa, circumscripţia consulară şi sediul postului consular. (…) 3. Dacă statul de
reşedinţă este de acord, statul trimiţător poate înlocui patenta sau actul similar
printr-o notificare cuprinzând indicaţiile prevăzute în paragraful 1 din
prezentul articol.
263
Patenta este prezentată autorităţilor statului de reşedinţă pe cale
diplomatică, fie direct, într-o audienţă, fie prin transmitere, însoţită de
o notă verbală, la ministerul de externe al statului de reşedinţă.243
Documentul prin care şeful de post consular este acceptat de
statul de reşedinţă şi în urma emiterii căruia poate începe exercitarea
funcţiilor consulare este exequaturul.244
Pe lângă înţelesul utilizat în acest context, de decizie de
recunoaştere oficială a consulului şi de autorizare a exercitării
funcţiilor consulare, exequatur, în cercurile religioase creştine,
îndeosebi catolice, este facultatea pe care autorităţile civile o conferă
unei decizii papale sau altor acte eclezistice în scopul de a le da forţă
executorie pe teritoriul propriu (regium placet). În dreptul francez,
exequaturul este ordinul de punere în executare a unei decizii de drept
străine sau a unei sentinţe arbitrale.
Prin exequatur, care poartă antetul ministerului de externe
emiţător, ministrul de externe al statului de reşedinţă arată că, văzând
patenta consulară prin care consulul a fost numit şef de post consular,
având o anumită circumscripţie consulară, admite, din împuternicirea
guvernului statului de reşedinţă, ca persoana desemnată a fi consul, şef
de post consular să exercite funcţiile consulare încredinţate de
guvernul statului trimiţător, în conformitate cu prevederile convenţiei
consulare bilaterale, să acorde protecţie şi asistenţă persoanelor fizice
şi juridice ale statului trimiţător şi să ocrotească interesele acestui stat
în statul de reşedinţă, prin toate mijloacele legale, potrivit principiilor
dreptului internaţional. Prin exequatur, autorităţile publice române
sunt rugate să primească solicitările şi propunerile pe care consulul,
şef de post consular, le formulează în calitatea sa oficială sau în
numele guvernului statului trimiţător şi să-i asigure facilităţile,
privilegiile şi imunităţile de care beneficiază în temeiul convenţiei
___________________
243
Crc, Articolul 11. (…) 2. Statul trimiţător transmite patenta sau
actul similar, pe cale diplomatică sau pe orice altă cale potrivită, guvernului
statului pe teritoriul căruia şeful de post consular trebuie să-şi exercite
funcţiile.
244
Crc, Articolul 12. Exequaturul 1. Şeful de post consular este admis
să-şi exercite funcţiile printr-o autorizaţie a statului de reşedinţă denumită
exequatur, oricare ar fi forma acestei autorizaţii. 2. Statul care refuză să
elibereze un exequatur nu este obligat să comunice statului trimiţător
motivele refuzului său. 3. Sub rezerva prevederilor articolelor 13 şi 14, şeful
de post consular nu poate intra în funcţie înainte de a fi primit exequaturul.
264
consulare bilaterale. Exequaturul este semnat de ministrul de externe
şi sigilat oficial.
De regulă, i se eliberează exequatur numai şefului de post
consular, nu şi celorlalţi consuli, membri ai misiunii.
Există posibilitatea ca activitatea şefului de post consular să
înceapă înainte de emiterea exequaturului.245
Pe lângă emiterea exequaturului, statului de reşedinţă îi revine
obligaţia de a asigura condiţii de îndeplinire a misiunii de către cel
acceptat, în primul rând prin informarea celor responsabili din
circumscripţia consulară.246
Continuitatea misiunii consulare se asigură, în caz de necesitate,
prin preluarea temporară a funcţiilor de către un gerant.247
___________________
245
Crc, Articolul 13. Admiterea provizorie a şefilor de post consular.
În timpul cât aşteaptă eliberarea exequaturului, şeful de post consular poate fi
admis provizoriu să-şi exercite funcţiile. În acest caz, sunt aplicabile
dispoziţiile prezentei convenţii.
246
Crc, Articolul 14. Notificarea către autorităţile circumscripţiei
consulare imediat după ce şefului de post consular i s-a admis să-şi exercite,
fie şi provizoriu, funcţiile, statul de reşedinţă este obligat să informeze
autorităţile competente ale circumscripţiei consulare. El este, de asemenea,
obligat să vegheze la întreprinderea tuturor măsurilor necesare pentru ca şeful
de post consular să poată să se achite de obligaţiile misiunii sale şi să
beneficieze de tratamentul prevăzut de dispoziţiile prezentei convenţii.
247
Crc, Articolul 15. Exercitarea temporară a funcţiilor şefului de post
consular 1. Dacă şeful de post consular este împiedicat să-şi exercite funcţiile
sau dacă postul său este vacant, un gerant interimar poate acţiona provizoriu
ca şef de post consular. 2. Numele şi prenumele gerantului interimar sunt
notificate fie de către misiunea diplomatică a statului trimiţător, fie, în lipsa
unei misiuni diplomatice a acestui stat în statul de reşedinţă, de către şeful de
post consular, fie, în cazul în care acesta este împiedicat să o facă, de către
autoritatea competentă a statului trimiţător, ministerului de externe al statului
de reşedinţă sau autorităţii desemnate de acest minister. De regulă, notificarea
se face în prealabil. Statul de reşedinţă poate condiţiona de consimţământul
său admiterea ca gerant interimar a unei persoane care nu este nici agent
diplomatic, nici funcţionar consular al statului trimiţător în statul de
reşedinţă. 3. Autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să
acorde asistenţă şi protecţie gerantului interimar. În timpul activităţii sale,
dispoziţiile prezentei convenţii îi sunt aplicabile în aceeaşi măsură ca şi
şefului de post. Totuşi, statul de reşedinţă nu este obligat să-i acorde unui
gerant interimar înlesnirile, privilegiile şi imunităţile de care şeful de post
consular se bucură numai pe baza unor condiţii pe care gerantul interimar nu
265
Desfiinţarea postului consular
Misiunea consulară încetează dacă încetează relaţiile consulare,
în condiţiile în care unul dintre titularii acestor relaţii decide astfel sau
nu mai poate adopta decizii în această privinţă, nemaifiind subiect de
drept internaţional.
Se poate ca statul trimiţător să desfiinţeze postul consular, să-l
recheme pe un membru al postului consular, în urma unei demiteri sau
a încredinţării unei sarcini noi.
Se poate ca un membru al postului consular să-şi prezinte
demisia sau să decedeze. Se poate ca statul de reşedinţă să-l declare pe
un membru al postului consular străin persona non grata, să comunice
că acesta a devenit inacceptabil sau să-i retragă exequaturul.
Decizia unilaterală a statului de reşedinţă privind încetarea
misiunii unui consul străin, prin retragerea exequaturului sau prin
cererea adresată statului trimiţător de a-şi retrage consulul, implică
riscul prejudicierii relaţiilor consulare. Dacă statul de reşedinţă este
nevoit să recurgă la o asemenea decizie, dar doreşte să evite
deteriorarea relaţiilor cu statul trimiţător, este necesar să procedeze
astfel încât să se ajungă la încetarea misiunii prin comunicări clare şi
prin colaborare cu statul trimiţător. Dreptul internaţional prevede de
altfel posibilitatea unei succesiuni de acte în care statul trimiţător este
cel care poate întreprinde măsura iniţială (rechemarea) în privinţa
consulului căruia urmează să-i înceteze misiunea ca urmare a deciziei
statului de reşedinţă.
Decizia privind încetarea de către funcţionarul consular a
exercitării funcţiilor sale adoptată de statul trimiţător se comunică
statului de reşedinţă, inclusiv sub forma retragerii exequaturului.
Statul de reşedinţă are obligaţia de a facilita, inclusiv prin
punerea la dispoziţie de mijloace de transport, plecarea de pe teritoriul
lui a consulilor şi a familiilor acestora, chiar şi în cazul în care
misiunea se încheie în împrejurările unui conflict. Consulii cărora li
s-a încheiat misiunea şi familiile lor au obligaţia de a părăsi cât mai
repede cu putinţă teritoriul statului de reşedinţă. Trebuie ca statul de
___________________
250
Crc, Articolul 16. Precăderea între şefii de post consular 1. Ordinea
de precădere a şefilor de post consular din fiecare clasă este determinată de
data acordării exequaturului. 2. Totuşi, în cazul în care şeful de post consular,
înainte de a obţine exequaturul, este admis cu titlu provizoriu să-şi exercite
funcţiile, data admiterii determină ordinea de precădere; această ordine este
menţinută şi după acordarea exequaturului. 3. Ordinea de precădere între doi
sau mai mulţi şefi de post consular care au obţinut exequaturul sau admiterea
provizorie la aceeaşi dată este determinată de data prezentării patentei lor sau
a actului similar sau de data notificării … făcute statului de reşedinţă.
4. Geranţii interimari se situează în ordinea de precădere după toţi şefii de
post consular. Între ei, ordinea de precădere este determinată de datele la care
şi-au început exercitarea funcţiilor geranţii interimari şi care au fost indicate
în notificări (…) 6. Şefii de post consular au precădere asupra funcţionarilor
consulari care nu au această calitate.
251
Crc, Articolul 19. Numirea membrilor personalului consular 1. (…)
statul trimiţător îi poate numi, conform voinţei sale, pe membrii personalului
consular. 2. Statul trimiţător notifică statului de reşedinţă, cu timp suficient
înainte, numele şi prenumele, categoria şi clasa tuturor funcţionarilor
consulari, alţii decât şeful de post consular (…).
252
Crc, Articolul 19. Numirea membrilor personalului consular (…)
3. Statul trimiţător poate, dacă legile şi regulamentele sale o cer, să solicite
statului de reşedinţă să acorde exequatur unui funcţionar consular care nu este
şef de post consular. 4. Statul de reşedinţă poate, dacă legile şi regulamentele
sale o cer, să acorde exequatur unui funcţionar consular care nu este şef de
post consular.
268
de un agent consular.253 Trebuie ca numărul membrilor personalului
consular al postului consular să nu depăşească nevoile reale în
activitatea prin care se realizează relaţiile consulare. Acest număr este
stabilit de statul trimiţător, dar asupra lui se poate pronunţa şi statul de
reşedinţă.254
Statul trimiţător stabileşte ordinea de precădere a membrilor
personalului consular al postului consular. Această ordine se comunică
autorităţilor statului de reşedinţă, iniţial şi ori de câte ori este
modificată.255
Dacă statul trimiţător decide să desemneze un funcţionar
consular dintre cetăţenii statului de reşedinţă sau ai unui alt stat străin,
trebuie să obţină consimţământul autorităţilor din statul de
reşedinţă.256
Pe lângă numirea funcţionarilor consulari, trebuie ca statul
trimiţător să înştiinţeze statul de reşedinţă despre sosirea la post a
celor numiţi ulterior, despre plecarea lor şi, dacă este cazul, despre
încetarea exercitării funcţiilor consulare, precum şi despre toate
celelalte date legate de statutul acestor funcţionari. Trebuie să fie
___________________
253
Crc, Articolul 69. Agenţi consulari care nu sunt şefi de post
consular 1. Fiecare stat este liber să hotărască dacă va stabili sau va admite
agenţii consulare girate de agenţi consulari care nu au fost desemnaţi ca şefi
de post consular de către statul trimiţător.
254
Crc, Articolul 20. Efectivul personalului consular. În lipsa unui
acord explicit asupra efectivului personalului postului consular, statul de
reşedinţă poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele considerate de
el ca fiind rezonabile şi normale, având în vedere circumstanţele şi condiţiile
din circumscripţia consulară şi nevoile postului consular în cauză.
255
Crc, Articolul 21. Precăderea între funcţionarii consulari ai unui
post consular. Ordinea de precădere între funcţionarii consulari ai unui post
consular şi orice schimbări care îi sunt aduse sunt notificate de misiunea
diplomatică a statului trimiţător sau, în lipsa unei asemenea misiuni în statul
de reşedinţă, de către şeful postului consular ministerului de externe din statul
de reşedinţă sau autorităţilor desemnate de acest minister.
256
Crc, Articolul 22. Naţionalitatea funcţionarilor consulari
1. Funcţionarii consulari trebuie să aibă în principiu naţionalitatea statului
trimiţător. 2. Funcţionarii consulari nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului de
reşedinţă decât cu consimţământul expres al acestui stat care poate să şi-l
retragă oricând. 3. Statul de reşedinţă îşi poate rezerva acelaşi drept în ceea ce
îi priveşte pe cetăţenii unui stat terţ care nu sunt şi cetăţeni ai statului
trimiţător.
269
înştiinţate autorităţile statului de reşedinţă şi despre situaţia
persoanelor din familia funcţionarului consular care îl însoţesc la post.
Se comunică date şi despre sosirea şi plecarea personalului particular,
precum şi despre momentul în care serviciul lor încetează.257
Cu consimţământul statului de reşedinţă, o persoană poate fi
numită funcţionar consular de mai multe state, simultan.258
Trebuie ca membrii postului consular să respecte regulile în
vigoare în statul de reşedinţă cu privire la asigurarea de răspundere
civilă pentru utilizarea mijloacelor de călătorie.259
În conformitate cu dreptul consular, le sunt interzise funcţio-
narilor consulari de carieră activităţile profesionale sau comerciale din
care pot obţine foloase personale.260
___________________
257
Crc, Articolul 24. Notificarea către statul de reşedinţă a numirilor,
sosirilor şi plecărilor. 1. Se notifică ministerului de externe din statul de
reşedinţă sau autorităţii desemnate de a acest minister: a) numirea membrilor
postului consular, sosirea lor la postul consular după numire, plecare lor
definitivă sau încetarea funcţiilor lor, precum şi orice alte schimbări
referitoare la statutul lor care pot să se producă în cursul serviciului lor la
postul consular; b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane din familia
unui membru al postului consular care locuieşte împreună cu el şi, dacă este
cazul, faptul că o persoană devine sau încetează să mai fie membru al
familiei; c) sosirea şi plecarea definitivă a membrilor personalului particular
şi, dacă este cazul, încetarea serviciului lor în această calitate; d) angajarea şi
concedierea persoanelor care îşi au reşedinţa ca membri ai postului consular
sau ca membri ai personalului particular care au dreptul la privilegii şi
imunităţi. 2. Când este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie de
asemenea să facă obiectul unei notificări prealabile.
258
Crc, Articolul 18. Numirea aceleiaşi persoane ca funcţionar
consular de către două sau mai multe state. Două sau mai multe state pot, cu
consimţământul statului de reşedinţă, să numească aceeaşi persoană în
calitate de funcţionar consular în acest stat.
259
Crc, Articolul 56. Asigurarea contra pagubelor. Membrii postului
consular trebuie să se conformeze tuturor obligaţiilor impuse de legile şi
regulamentele statului de reşedinţă în materie de asigurare de răspundere
civilă pentru utilizarea oricărui vehicul, navă sau aeronavă.
260
Crc, Articolul 57. Dispoziţii speciale referitoare la ocupaţia
particulară cu caracter lucrativ. Funcţionarii consulari de carieră nu vor
exercita în statul de reşedinţă nici o activitate profesională sau comercială în
profitul lor personal.
270
Pentru exercitarea funcţiilor consulare, postul consular are
nevoie de sediu într-o clădire. Clădirea sau partea de clădire folosită
exclusiv de postul consular este local consular.261
În componenţa postului consular intră şi arhiva care cuprinde
toate înscrisurile, documentele, corespondenţa, inclusiv evidenţa
acestora, indiferent de suportul lor material (hârtie, filme, casete,
dischete etc.), precum şi mijloacele folosite pentru protecţie şi
păstrare.262
FUNCŢIILE CONSULARE
___________________
263
Crc, Articolul 6. Exercitarea funcţiilor consulare în afara
circumscripţiei consulare. În împrejurări speciale, un funcţionar consular
poate, cu consimţământul statului de reşedinţă, să-şi exercite funcţiile în afara
circumscripţiei sale consulare.
264
Crc, Articolul 7. Exercitarea funcţiilor consulare într-un stat terţ.
Statul trimiţător poate, după notificarea către statele interesate şi afară de
cazul când unul dintre ele se opune în mod expres la aceasta, să însărcineze
un post consular stabilit într-un stat să-şi asume exercitarea de funcţii
consulare într-un alt stat.
265
Crc, Articolul 8. Exercitarea de funcţii consulare în numele unui
stat terţ. După notificarea corespunzătoare către statul de reşedinţă şi afară de
cazul când acesta se opune, un post consular al statului trimiţător poate
exercita funcţii consulare în statul de reşedinţă în numele unui stat terţ.
266
Crc, Articolul 3. Exercitarea funcţiilor consulare. Funcţiile
consulare sunt exercitate de către posturile consulare. Ele sunt exercitate, de
asemenea, de misiunile diplomatice (…).
272
Ambasada li se adresează, în vederea exercitării funcţiilor consulare,
după uzanţe, autorităţilor de stat sau locale.267
Se poate ca statul trimiţător să-i încredinţeze funcţionarului
consular şi sarcini diplomatice. Mai mult, se poate ca funcţionarul
consular să-şi reprezinte statul pe lângă un for internaţional.268 Această
prevedere a dreptului consular continuă o cutumă veche a dreptului
internaţional (ANGHEL 1978, 209).
Competenţele şi responsabilităţile postului consular sunt stabilite
prin reglementările legale interne ale statului trimiţător. Pentru ca
postul consular să poată funcţiona este nevoie de consimţământul
statului de reşedinţă, astfel încât pe teritoriul unde numai jurisdicţia
statului de reşedinţă este aplicabilă să poată fi exercitate şi atribuţiile
funcţionarilor consulari străini ai statului trimiţător (ANGHEL 1978,
195). Funcţiile consulare sunt, pe de o parte, prerogativele, în statul de
reşedinţă, ale postului consular şi ale funcţionarilor consulari şi
obligaţiile lor faţă de statul trimiţător şi, pe de altă parte, substanţa
obligaţiei asumate de statul de reşedinţă privind admiterea exercitării
jurisdicţiei străine pe teritoriul propriu (ANGHEL 1978, 194).
Astfel se poate explica de ce în Convenţia europeană funcţiile
consulare sunt prezentate ca fiind mai mult decât prerogative şi se
pune accentul asupra caracterului lor de drepturi (privilegii) recunos-
cute funcţionarului consular în statul de reşedinţă.
___________________
267
Crc, Articolul 70. Exercitarea funcţiilor consulare de către o
misiune diplomatică … 2. Numele membrilor misiunii diplomatice ataşaţi
secţiei consulare sau însărcinaţi în alt mod cu exercitarea funcţiilor consulare
ale misiunii sunt notificate ministerului de externe al statului de reşedinţă sau
autorităţilor desemnate de acest minister. 3. În exercitarea funcţiilor consu-
lare, misiunea diplomatică poate să se adreseze: (a) autorităţilor locale din
circumscripţia consulară; b) autorităţilor centrale ale statului de reşedinţă,
dacă legile, regulamentele şi uzanţele statului de reşedinţă sau acordurile
internaţionale respectiv permit aceasta.
268
Crc, Articolul 17. Îndeplinirea de acte diplomatice de către
funcţionarii consulari. 1. Într-un stat în care statul trimiţător nu are misiune
diplomatică şi nu este reprezentat prin misiunea diplomatică a unui stat terţ,
un funcţionar consular poate, cu consimţământul statului de reşedinţă şi fără
ca statutul său consular să fie astfel afectat, să fie însărcinat să îndeplinească
acte diplomatice... 2. Un funcţionar consular poate, după notificarea de către
statul de reşedinţă, să fie însărcinat să reprezinte statul trimiţător pe lângă
orice organizaţie interguvernamentală.
273
Postul consular are îndreptăţirea să îndeplinească îndatoririle
următoare:
1) să protejeze şi să apere drepturile şi interesele statului
trimiţător şi ale cetăţenilor săi;269
2) să favorizeze relaţiile bilaterale ale statului trimiţător şi
statului de reşedinţă270;
3) să culeagă, pe căi licite, informaţii şi să informeze statul
trimiţător şi persoanele interesate despre statul de reşedinţă;271
Din relatările mass-media din Europa reiese că, în decembrie 2004,
şeful Oficiului Federal pentru Protecţia Constituţiei din Germania
a întreprins o vizită la Moscova, pentru a rezolva discret o
problemă apărută pe planul relaţiilor consulare germano-ruse. La
scurtă vreme după această vizită, misiunea unui funcţionar al
postului consular rus de la Hamburg a încetat şi funcţionarul a fost
rechemat. Conform ştirilor difuzate de mass-media din Germania,
întreruperea misiunii şi rechemarea au avut ca scop evitarea unui
scandal diplomatic, întrucât funcţionarul consular rus fusese
surprins pe când încerca să cumpere, plătind circa 10.000 de euro,
documente secrete de la un fost agent al serviciilor de informaţii
ale armatei germane.
___________________
269
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
a) a proteja în statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor
săi, persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internaţional
(…).
Cefc, Articolul 2. 1. Funcţionarii consulari au dreptul să-i protejeze pe
cetăţenii statului trimiţător şi să le apere drepturile şi interesele. 2. Ei
[funcţionarii consulari] au de asemenea dreptul de a favoriza interesele
statului trimiţător, în special în domeniile comercial, economic, social,
profesional, turistic, artistic, ştiinţific şi al educaţiei, ca şi în domeniile
maritim şi al aviaţiei civile (…).
270
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în
(…) b) a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, culturale şi
ştiinţifice între statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi a promova în orice alt
mod relaţii amicale între ele (…)
Cefc, Articolul 2. (…) 2. (…) [Funcţionarii consulari] au de asemenea
dreptul (…) de a promova şi dezvolta (…) cooperarea dintre statul trimiţător
şi statul de reşedinţă.
271
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) c) a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia
vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice a statului de reşedinţă, a
face rapoarte în această privinţă către guvernul statului trimiţător şi a da
informaţii persoanelor interesate (…).
274
4) să funcţioneze ca birou de evidenţă a cetăţenilor statului
trimiţător din statul de reşedinţă şi de înregistrare a acestora şi să le
emită documente de identitate şi de călătorie, paşapoarte, precum şi
vize pentru persoanele care doresc să meargă în statul trimiţător;272
Dreptul funcţionarului consular de a-i înregistra pe cetăţenii
statului trimiţător este cutumiar, incontestabil de către autorităţile
statului de reşedinţă, dar nu implică şi obligaţia statului de reşedinţă
de a considera, în ceea ce îl priveşte, că această înregistrare este
relevantă (ANGHEL 1978, 250). La postul consular se primeşte orice
fel de declaraţie prevăzută de legile şi de reglementările statului de
reşedinţă, în special cele cu privire la cetăţenie. Emiterea de
documente de călătorie la postul consular exprimă suveranitatea
statului trimiţător în raporturile cu persoanele care îi sunt cetăţeni şi
care sunt beneficiare ale acestei funcţii numai cu condiţia să aibă
această cetăţenie (CHEBELEU, 176).
5) să le acorde ajutor şi asistenţă cetăţenilor statului trimiţător,
oferindu-le informaţii şi comunicări oficiale cu privire la obligaţiile
cetăţeneşti, la referendumuri şi la alegeri şi sprijin pentru a putea
participa la ele, îndrumări şi servicii îndeosebi în domeniile securităţii
sociale, asistenţei sociale şi medicale;273
___________________
272
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului
trimiţător, precum şi vize şi alte documente corespunzătoare persoanelor care
doresc să meargă în statul trimiţător (..).
Cefc, Articolul 7. Funcţionarii consulari au dreptul: a) să-i înregistreze
pe cetăţenii statului trimiţător; b) să le emită şi să le înnoiască cetăţenilor
statului trimiţător şi oricărei persoane îndreptăţite documente de identitate,
paşapoarte şi alte documente de călătorie; c) să acorde şi să înnoiască viza de
intrare în statul trimiţător.
273
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) e) a acorda ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, ai
statului trimiţător (…).
Cefc, Articolul 8. Funcţionarii consulari au dreptul: a) să îndeplinească
formalităţile în legătură cu serviciul naţional obligatoriu, inclusiv cu
obligaţiile militare ale cetăţeanului statului trimiţător, să publice anunţuri, să
formuleze convocări şi orice alte documente adresate cetăţeanului statului
trimiţător, cu privire la aceste obligaţii; b) să le trimită cetăţenilor statului
trimiţător notificări individuale cu privire la referendumurile şi alegerile
naţionale şi locale şi să primească buletinele de vot ale cetăţenilor statului
trimiţător abilitaţi să participe la referendumurile şi alegerile menţionate.
275
Cetăţenii statului trimiţător sunt îndreptăţiţi să solicite şi să
primească ajutor şi asistenţă din partea postului consular. Asistenţa
acordată de funcţionarul consular cetăţenilor statului trimiţător are
două laturi definitorii: comunicarea cu aceşti cetăţeni pentru
informarea şi orientarea lor şi comunicarea cu autorităţile statului
de reşedinţă, pentru demersuri în scopul concretizării sprijinului
necesar (CHEBELEU, 179).
6) să exercite şi să emită acte notariale, de stare civilă şi
administrative;274
în/din portul şi în/din apele teritoriale sau interioare ale statului de reşedinţă;
e) să emită, în numele statului trimiţător, documentele necesare ca nava să-şi
continue drumul; f) să emită şi să înnoiască documentele speciale privindu-i
pe marinari, admise de legea statului trimiţător; g) să adopte dispoziţii privind
angajarea, îmbarcarea, licenţierea şi debarcarea căpitanului sau a membrilor
echipajului; h) să primească, să întocmească sau să semneze declaraţii sau
documente stabilite de dreptul maritim al statului trimiţător cu privire la:
I. înscrierea sau radierea unei nave în/din registrele statului trimiţător; II. orice
modificare în privinţa proprietăţii unei nave din acest registru; III. înscrierea
unei ipoteci sau a altui drept real care grevează nava; IV. înarmarea sau
dezarmarea unei asemenea nave; V. pierderea navei sau avariile suferite de
aceasta; i) să adopte măsuri pentru respectarea la bordul navei a legii statului
trimiţător în domeniul navigaţiei.
Cefc, Articolul 32. Funcţionarii consulari sau delegaţii lor au dreptul să
acorde ajutor şi asistenţă căpitanului sau membrilor echipajului în raporturile
lor cu autorităţile administrative sau judiciare ale statului de reşedinţă.
Cefc, Articolul 33. (…) funcţionarii consulari au dreptul: a) să
întreprindă măsuri pentru menţinerea ordinii şi a disciplinei la bordul navei
statului trimiţător; b) să soluţioneze divergenţele dintre căpitan şi echipaj,
inclusiv pe cele legate de salarii şi de contractele de angajare.
Cefc, Articolul 34, 1. Funcţionarii consulari pot să adopte dispoziţiile
necesare asigurării asistenţei medicale, inclusiv spitalizării căpitanului şi a
membrilor echipajului, inclusiv a celor licenţiaţi. 2 Ei pot, de asemenea, să
adopte dispoziţiile necesare pentru repatrierea acestor persoane.
281
Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în:
(…) m) a exercita orice alte funcţii încredinţate unui post consular de către
statul trimiţător, care nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de
reşedinţă sau la care statul de reşedinţă nu se opune sau care sunt menţionate
în acordurile internaţionale în vigoare între statul trimiţător şi statul de
reşedinţă.
Cefc, Articolul 44. Mai mult decât îndeplinirea funcţiilor consulare
prevăzute de Convenţie, funcţionarii consulari au dreptul să exercite orice
alte funcţii consulare conferite de statul trimiţător neinterzise de legislaţia
statului de reşedinţă sau cărora acest stat nu li se opune.
281
legătura şi cu autorităţile centrale ale statului de reşedinţă, pentru a
rezolva probleme din circumscripţia consulară.282
În general, se consideră că nici postul consular şi nici
funcţionarul consular nu au îndatoriri în sfera politică. Cu toate
acestea, sunt funcţii consulare al căror caracter politic este pregnant.
Comisia pentru drept internaţional a Naţiunilor Unite, în 1963, şi
Consiliul Europei, în 1967, au crezut de cuviinţă, în privinţa funcţiilor
consulare, să acorde întâietate protejării intereselor statului trimiţător
şi ale cetăţenilor acestuia, precum şi dezvoltării relaţiilor bilaterale.
Această funcţie are caracter politic evident (ANGHEL 1978, 212).
Funcţia de stimulare a cooperării dintre statul trimiţător şi statul
de reşedinţă are caracter politic. Rezultă că actele funcţionarului
consular care ar contraveni relaţiilor amicale dintre cele două state ar
fi incompatibile cu obligaţia sa de a realiza această funcţie consulară
(ANGHEL 1978, 210-211).
Indiscutabil este şi caracterul politic al funcţiei consulare de
informare (ANGHEL 1978, 213), foarte asemănătoare cu funcţia
diplomatică de informare.
PRIVILEGIILE CONSULARE
___________________
282
Cefc, Articolul 3. 1. În exercitarea funcţiilor consulare, funcţionarii
consulari au dreptul de a se adresa: autorităţilor administrative şi judiciare
competente din circumscripţia lor; în legătură cu probleme privind această
circumscripţie, autorităţilor centrale competente, administrative şi judiciare,
ale statului de reşedinţă, în măsura în care le este permis, potrivit practicii din
acest stat.
283
Crc, Articolul 28. (…) Statul de reşedinţă acordă orice înlesniri
pentru îndeplinirea funcţiilor postului consular.
284
Crc, Articolul 55. Respectarea legilor şi regulamentelor statului de
reşedinţă 1. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoa-
nele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta
282
Sunt doctrinari care consideră că privilegiile consulare au
provenit în sfera normelor cutumiare şi în codurile consulare dintre
regulile de curtoazie internaţională, fiind, de la origine, derogări de la
jurisdicţia statului de reşedinţă (ANGHEL 1978, 324).
Privilegiile consulare corespund aplicării principiului de drept
diplomatic ne impediatur officium, iau în considerare calitatea de
trimişi oficiali ai unui stat străin, aplică principiul egalităţii suverane a
statelor şi ţin seama de interesul statelor de a coopera şi de a avea
relaţii amicale durabile (ANGHEL 1978, 333).
În privinţa privilegiilor de acordat postului consular şi
funcţionarului consular, dreptul consular se aseamănă, dar numai
parţial, cu dreptul diplomatic. Există în dreptul consular restricţii pe
care dreptul diplomatic nu le conţine (CHEBELEU, 677, 685).
Statul de reşedinţă îi asigură postului consular exercitarea
funcţiei de reprezentare, acordându-i dreptul de a utiliza în activitate
drapelul şi stema statului trimiţător. Postul consular beneficiază de
acest privilegiu în limitele stabilite de reglementările din statul de
reşedinţă.285 Prin acordarea acestui privilegiu se facilitează identifi-
carea postului consular atât de către organele de ordine locale, cât şi
de către conaţionalii funcţionarului consular, întrucât se poate ca
postul consular să fie marcat vizibil cu însemne solemne (CHEBELEU,
679).
Privilegiul inviolabilităţii
Autorităţile statului de reşedinţă au, conform dreptului consular,
obligaţia de a-l respecta pe funcţionarul consular străin şi de a-i
proteja libertatea şi demnitatea. Ca urmare, trebuie să întreprindă, de
câte ori este cazul, măsuri prin care să împiedice uzurparea autorităţii
___________________
288
Crc, Articolul 31. Inviolabilitatea localurilor consulare 1. Localurile
consulare sunt inviolabile (…) 2. Autorităţile statului de reşedinţă nu pot
pătrunde în partea localurilor consulare pe care postul consular o foloseşte
exclusiv pentru nevoile muncii sale decât cu consimţământul şefului de post
consular, al persoanei desemnate de acesta sau al şefului misiunii diplomatice
a statului trimiţător. (…) 3. (...) statul de reşedinţă are obligaţia specială de a
lua orice măsuri necesare pentru a împiedica violarea sau deteriorarea
localurilor consulare şi pentru a împiedica tulburarea liniştii postului consular
sau atingerea demnităţii sale.
289
Crd, Articolul 22. 1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu li se
permite agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele fără consimţământul
şefului misiunii (…).
Crc, Articolul 31. (…) Totuşi, consimţământul şefului postului
consular poate fi considerat ca obţinut în caz de incendiu sau de alt sinistru
care impune măsuri de protecţie imediată.
285
personalul postului consular au obligaţia să nu dea localurilor consu-
lare utilizări incompatibile cu funcţiile consulare.290
Inviolabilitatea localurilor consulare înseamnă şi că autorităţile
statului de reşedinţă nu pot aplica nici acestor localuri, nici
mobilierului, nici bunurilor, nici mijloacelor de transport ale postului
consular măsuri de rechiziţie pentru apărarea naţională sau în scopuri
de utilitate publică. Chiar dacă s-ar impune o expropriere, autorităţile
statului de reşedinţă au obligaţia să protejeze exercitarea funcţiilor
consulare şi totodată să despăgubească fără întârziere postul con-
sular.291
Postul consular beneficiază oricând şi oriunde de privilegiul
inviolabilităţii arhivelor şi documentelor consulare.292 Permanent,
indiferent de condiţii, chiar dacă se află în conflict militar cu statul tri-
miţător, statul de reşedinţă este obligat să acorde protecţie localurilor
consulare, inclusiv bunurilor şi arhivei postului consular293. Acest
___________________
290
Crc, Articolul 55. (…) 2. Localurile consulare nu vor fi folosite
într-un mod incompatibil cu exercitarea funcţiilor consulare. 3. Dispoziţiile
paragrafului 2 din acest articol nu exclud posibilitatea instalării într-o parte a
clădirii în care se găsesc localurile postului consular a birourilor altor
organisme sau agenţii, cu condiţia ca localurile afectate acestor birouri să fie
separate de acelea care sunt folosite de postul consular. În acest caz, aceste
birouri nu sunt considerate ca făcând parte, conform acestei convenţii, din
localurile consulare.
291
Crc, Articolul 31. (…) 4. Localurile consulare, mobilierul lor şi
bunurile postului consular, ca şi mijloacele sale de transport, nu pot face
obiectul vreunei forme de rechiziţie în scop de apărare naţională sau de
utilitate publică. Dacă, în acest scop, ar fi necesară exproprierea, se vor
întreprinde toate măsurile adecvate ca să se evite împiedicarea exercitării
funcţiilor consulare şi statului trimiţător i se va vărsa o indemnizaţie promptă,
adecvată şi efectivă.
292
Crc, Articolul 33. Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor
consulare. Arhivele şi documentele consulare sunt inviolabile în orice
moment şi în orice loc se află.
293
Crc, Articolul 27. Protecţia localurilor şi arhivelor consulare şi a
intereselor statului trimiţător în circumstanţe excepţionale 1. În cazul ruperii
relaţiilor consulare între două state: a) statul de reşedinţă este obligat, chiar în
caz de conflict armat, să respecte şi să protejeze localurile consulare, ca şi
bunurile postului consular şi arhivele consulare; b) statul trimiţător poate
încredinţa paza localurilor consulare, ca şi a bunurilor care se găsesc în ele şi
a arhivelor consulare unui stat terţ acceptabil pentru statul de reşedinţă;
286
privilegiu a dobândit în timp o recunoaştere foarte largă, fiind acordat
şi respectat fără excepţie (ANGHEL 1978, 353). El este consolidat de
privilegiul libertăţii de comunicare, pe care, totodată, îl consolidează
(ANGHEL 1978, 354).
Postul consular este privilegiat şi pentru că statul de reşedinţă,
dacă i se solicită, este obligat să-l sprijine în vederea procurării
localurilor pentru sedii şi a locuinţelor. 294
Nu îi este permis postului consular să devină sediu al unor
activităţi contrare dreptului internaţional. Statul trimiţător şi funcţio-
narii lui consulari au obligaţia să nu dea localurilor consulare utilizări
incompatibile cu funcţiile consulare.
293
Comentatorii prin mass-media ai deciziei americane au remarcat că
SUA doresc să contracareze presiunile internaţionale privind
aplicarea pedepsei cu moartea.
Un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA a
explicat: „Curtea Internaţională de Justiţie a interpretat Convenţia
de la Viena cu privire la relaţiilor consulare într-un mod pe care nu
l-am anticipat şi care se referă la anchetele penale ale statului şi la
pedeapsa cu moartea, ceea ce presupune efectiv supervizarea
sistemului nostru penal intern. Denunţarea protocolului este o
modalitate de autoprotecţie în faţa viitoarelor decizii ale Curţii
Internaţionale de Justiţie care ar interpreta în mod similar
convenţia consulară sau ar afecta sistemul nostru penal în moduri
pe care nu le-am anticipat când am ratificat documentul.” Acelaşi
purtător de cuvânt a menţionat că mai puţin de 30 la sută dintre
semnatarii Convenţiei de la Viena (166 de ţări) au acceptat şi
protocolul opţional, adăugând că printre cei care nu au semnat
protocolul se numără Spania, Brazilia şi Canada.
___________________
302
Crc, Articolul 34. Libertatea de deplasare. Sub rezerva legilor şi a
regulamentelor referitoare la zonele în care accesul este interzis sau
reglementat din motive de securitate naţională, statul de reşedinţă le asigură
tuturor membrilor postului consular libertatea de deplasare şi de circulaţie pe
teritoriul său.
294
Privilegiul scutirii de orice prestaţie personală,
de orice serviciu public şi de sarcinile militare
ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare
Funcţionarul consular este privilegiat prin scutire de unele
obligaţii (incompatibile cu situaţia de cetăţean al statului trimiţător sau
stânjenitoare pentru funcţiile consulare) ale cetăţeanului statului de
reşedinţă.
El este şi privilegiat şi prin scutirile de prestaţii personale303, de
înmatriculare şi de permise de şedere304, precum şi de permise de
muncă305.
Prevederile dreptului consular care stabilesc privilegiul scutirii
de impozite şi taxe se referă la:
− scutirea de orice impozite şi taxe, personale sau reale,
naţionale, regionale sau comunale;
− scutirea de impozite şi taxe naţionale, regionale sau
comunale asupra localurilor misiunii cărora le sunt proprietari sau
locatari306;
___________________
303
Crc, Articolul 52. Scutirea de prestaţii personale. Trebuie ca statul
de reşedinţă să-i scutească pe membrii postului consular şi pe membrii
familiei lor care locuiesc împreună cu ei de orice prestaţie personală şi de
orice serviciu de interes public, indiferent de caracterul lui, ca şi de sarcinile
militare, cum ar fi rechiziţiile, contribuţiile şi încartiruirile militare.
304
Crc, Articolul 46. Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permise
de şedere. 1. Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari, precum şi membrii
familiei lor care locuiesc împreună cu ei sunt scutiţi de toate obligaţiile
prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de înmatri-
culare a străinilor şi de permise de şedere. 2. Totuşi, dispoziţiile paragrafului 1
din acest articol nu se aplică nici funcţionarului consular care nu este angajat
permanent al statului trimiţător sau care exercită o activitate particulară cu
caracter lucrativ în statul de reşedinţă, nici unui membru al familiei sale.
305
Crc, Articolul 47. Scutirea de permise de muncă. 1. Membrii postului
consular sunt scutiţi, în ce priveşte serviciile aduse statului trimiţător, de obliga-
ţiile pe care legile şi regulamentele statului de reşedinţă referitoare la folosirea
mâinii de lucru străine le impun în materie de permise de muncă. 2. Membrii
personalului particular al funcţionarilor consulari şi angajaţilor consulari sunt
scutiţi de obligaţiile menţionate la paragraful 1 din acest articol, dacă ei nu
exercită nici o altă ocupaţie particulară cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă.
306
Crc, Articolul 32. Scutirea fiscală a localurilor consulare 1. Loca-
lurile consulare şi reşedinţa şefului de post consular de carieră, asupra cărora
statul trimiţător sau orice persoană acţionând în numele acestui stat este
proprietar sau locatar, sunt scutite de orice impozite şi taxe de orice fel,
naţionale, regionale sau comunale, cu excepţia taxelor percepute ca remune-
295
− scutirea, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant,
de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul
acreditar307;
− scutirea de plata drepturilor de vamă, a taxelor şi a altor
drepturi conexe308;
care angajează persoane ale căror retribuţii sau salarii nu sunt scutite de
impozitul pe venit în statul de reşedinţă trebuie să respecte obligaţiile pe care
legile şi regulamentele acestui stat le impun în materie de percepere a
impozitului pe venit celor care angajează.
Crc, Articolul 50. Scutirea de taxe vamale. 1. În conformitate cu
dispoziţiile legislative şi regulamentare pe care le poate adopta, statul de
reşedinţă autorizează intrarea şi acordă scutirea de orice taxe vamale,
impozite şi alte redevenţe conexe, cu excepţia cheltuielilor de depozitare,
transport şi a cheltuielilor pentru servicii similare pentru a) obiectele
destinate folosirii oficiale a postului consular; b) obiecte de uz personal ale
funcţionarului consular şi ale membrilor familiei sale care locuiesc împreună
cu el, inclusiv efectele destinate instalării sale. Articolele de consum nu
trebuie să depăşească cantităţile necesare pentru folosirea directă de către cei
interesaţi. 2. Angajaţii consulari beneficiază de privilegiile şi scutirile
prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol în ceea ce priveşte obiectele
importate cu ocazia primei lor instalări. 3. Bagajele personale însoţite de
funcţionarii consulari şi de membrii familiei care locuiesc împreună cu ei
sunt scutite de control vamal. Ele nu pot fi supuse controlului decât dacă
există motive serioase să se presupună că ele conţin alte obiecte decât cele
menţionate la alineatul b al paragrafului 1 din acest articol sau obiecte al
căror import sau export este interzis de legile şi regulamentele statului de
reşedinţă sau supus legilor şi regulamentelor sale de carantină. Acest control
nu poate avea loc decât în prezenţa funcţionarului consular sau a membrului
interesat al familiei sale.
309
Crc, Articolul 51. Succesiunea unui membru al postului consular
sau a unui membru al familiei sale. În caz de deces al unui membru al
postului consular sau al unui membru al familiei sale care locuia împreună cu
el, statul de reşedinţă este obligat: a) să permită exportul bunurilor mobile ale
defunctului, cu excepţia celor care au fost dobândite în statul de reşedinţă şi
care fac obiectul unei prohibiţii de export în momentul decesului; b) să nu
perceapă taxe naţionale, regionale sau comunale de succesiune sau de mutaţie
asupra bunurilor mobile a căror prezenţă în statul de reşedinţă se datora
exclusiv prezenţei în acel stat a defunctului în calitate de membru al postului
consular sau de membru al familiei unui membru al postului consular.
Crc, Articolul 32. Scutirea fiscală a localurilor (…) nu se aplică (…),
dacă, după legile şi regulamentele statului de reşedinţă, cad în sarcina
297
Privilegiul acordat postului consular şi funcţionarului consular
privind scutirea vamală este identic cu cel acordat ambasadei şi
diplomaţilor (CHEBELEU, 680).
___________________
328
Crc, Articolul 66. Funcţionarul consular onorific este scutit de orice
impozit şi taxe asupra indemnizaţiilor şi onorariilor pe care le primeşte de la
statul trimiţător pentru exercitarea funcţiilor consulare.
329
Crc, Articolul 63. Procedura penală. Dacă împotriva unui funcţionar
consular onorific este angajată o procedură penală, acesta este obligat să se
prezinte în faţa autorităţilor competente. Totuşi, procedura trebuie să fie
condusă cu menajamentele care se cuvin funcţionarului consular onorific pe
baza poziţiei sale oficiale şi, în afară de cazul în care se află în stare de arest
sau detenţie, în aşa fel încât exercitarea funcţiilor sale consulare să fie
stingherită cât mai puţin posibil. Atunci când apare necesitatea ca un funcţionar
consular onorific să fie pus în stare de detenţie preventivă, procedura îndreptată
împotriva lui trebuie să fie deschisă în termenul cel mai scurt.
308
NEGOCIEREA DIPLOMATICĂ (EXCURS)
CONSIDERENTE DEFINITORII
___________________
331
Principles and guidelines for international negotiations,
RESOLUTION ADOPTED BY THE GENERAL ASSEMBLY, [on the report of
the Sixth Committee (A/53/630)] 53/101, The General Assembly, (…) 2.
Affirms the importance of conducting negotiations in accordance with
international law in a manner compatible with and conducive to the
achievement of the stated objective of negotiations and in line with the
following guidelines: (a) Negotiations should be conducted in good faith; (b)
States should take due account of the importance of engaging, in an
appropriate manner, in international negotiations the States whose vital
interests are directly affected by the matters in question; (c) The purpose and
object of all negotiations must be fully compatible with the principles and
norms of international law, including the provisions of the Charter; (d) States
should adhere to the mutually agreed framework for conducting negotiations;
(e) States should endeavour to maintain a constructive atmosphere during
negotiations and to refrain from any conduct which might undermine the
negotiations and their progress; (f) States should facilitate the pursuit or
conclusion of negotiations by remaining focused throughout on the main
objectives of the negotiations; (g) States should use their best endeavours to
continue to work towards a mutually acceptable and just solution in the event
of an impasse in negotiations.
312
NEGOCIATORUL
313
Sentimentele negative faţă de negociatorul părţii celeilalte îl
descalifică pe negociator. Este nocivă antipatia care are ca sursă fie
vocea, fie înfăţişarea fizică a celuilalt, dar mai ales adversitatea faţă de
conduita, orientarea ideologică, atitudinile acestuia. Incompatibilitatea
afectivă a negociatorilor, care face imposibil dialogul, este defavo-
rabilă activităţii lor.
314
Culisele
Trebuie ca negociatorul să aibă în vedere că slujeşte două
imperative: înţelegerea şi interesul părţii pe care o reprezintă.
Negocierea nu este dispută, ci cooperare. Negociatorii sau
echipele de negociatori, care se aşază faţă în faţă, nu se află pe un
teren de luptă, nici pe un ring de box, nici într-o arenă, ci au între ei
masa de negociere, adică de convorbire. Dacă are rezultat, negocierea
se încheie cu înţelegerea realizată. Nu poate avea, aşadar, nici învinşi,
nici învingători. Negocierea nu se pierde şi nu se câştigă.
În nici un fel de negociere, dar în nici un caz în negocierea
internaţională nu se poate ajunge la rezultat prin constrângere, adică
nu se poate impune înţelegerea. Trebuie ca negociatorul să fie sigur că
înţelegerea la care se ajunge este în aceeaşi măsură valabilă pentru
ambele părţi. De altfel, în convenţiile internaţionale se include
totdeauna, într-o formă sau alta, o clauză de „salvare” care prevede că
fiecare parte are posibilitatea să denunţe convenţia atunci când
consideră că interesul ei suprem este ameninţat de continuarea
aplicării ei.
Organizaţiei sau instituţiei şi negociatorului le este necesară
descrierea clară a problemei de rezolvat. Negociatorul are nevoie de
concepţia cu privire la această problemă a organizaţiei sau a instituţiei
pe care o reprezintă. Sunt foarte utile distingerea divergenţei de
interese, măsurarea gravităţii acestei divergenţe şi estimarea urgenţei
cu care se impune găsirea soluţiei. Totodată, trebuie ca atât organizaţia
sau instituţia, cât şi negociatorul să aibă disponibilitatea permanentă
de a-şi completa şi de a-şi modifica această concepţie în cursul
negocierii.
Fiecare parte vine la negociere cu memoria instituţională
proprie.
Negociatorului îi este necesară cunoaşterea în profunzime a
domeniului în care se preconizează realizarea înţelegerii. Succesul
negociatorului depinde de claritatea viziunii lui în privinţa rezultatelor
de obţinut, a înţelegerii de edificat (LIPATTI, 5). Această claritate vine
îndeosebi din convingerea lui că slujeşte o cauză justă, demnă de
apărat.
Participarea la negociere depinde de pregătirea şi alimentarea
unui flux abundent de informaţii cât mai consistente şi mai variate pe
temele legate de diferend. Informaţiile despre concepţia părţii
celeilalte asupra diferendului şi despre transformările treptate ale
acestei concepţii sunt esenţiale pentru adoptarea deciziilor cu privire la
315
elaborarea şi adaptarea progresivă a concepţiei proprii. Fiecare parte
negociatoare caută să afle „ţinta” şi „limita de rezistenţă” a celeilalte
părţi şi să disimuleze cât mai bine cu putinţă „ţinta” proprie şi „limita
de rezistenţă” proprie.
Imperativul slujirii fidele a interesului părţii pe care o reprezintă
îi impune negociatorului să cunoască şi să ia în considerare şi
interesele aliaţilor. Există mereu riscul ca înţelegerea la care se ajunge
prin negociere să transforme o duşmănie veche într-o prietenie nouă,
dar, în acelaşi timp, să se deterioreze prietenii vechi.
Negociatorul desfăşoară o negociere principală şi, simultan,
câteva negocieri secundare, întrucât, în timpul negocierii principale,
trebuie să obţină confirmări nu numai de la cel în numele căruia
negociază, ci şi de la aliaţii acestuia.
În 1973, în timpul negocierilor privind Conferinţa pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, aveau loc, paralel cu negocierile
propriu-zise, „şedinţele de consfătuire” ale reprezentanţilor statelor
Tratatului de la Varşovia. Povesteşte Valentin Lipatti: „Ne
întâlneam, rând pe rând, la diferite misiuni permanente ale ţărilor
în cauză, cu excepţia noastră, care nu luam niciodată iniţiativa unor
asemenea schimburi de vederi, ci doar răspundeam la invitaţia
celorlalţi. Scenariul era, conform ritualului, cam totdeauna acelaşi:
după un schimb foarte scurt de banalităţi protocolare, lua cuvântul
şeful delegaţiei sovietice sau locţiitorul său, care expunea obiectul
consfătuirii, trasând linia generală de conduită. Urmau la cuvânt, în
ordinea în care doreau să intervină, reprezentanţii celorlalte cinci
ţări socialiste, care, cu mici nuanţe, sprijineau cu toţii ideile şi
poziţiile sovietice. Noi luam cuvântul în general la sfârşitul
reuniunii, pentru a ne preciza poziţia, conform mandatului pe
care-l aveam şi a tacticii pe care voiam s-o promovăm. Şi aceasta,
fără să criticăm, în general, declaraţiile celorlalţi. Căci nu trebuia
depăşit un anumit prag, care să spulbere mitul prieteniei şi
întrajutorării tovărăşeşti (…) Era practic un «dialog de surzi» şi
mai totdeauna o controversă România-URSS, asistată de chibiţi.
Ne luam apoi rămas bun, nu fără a fi făcut şi un superficial schimb
de informaţii despre culisele conferinţei (…) Fiecare păstra însă
pentru sine informaţiile de preţ şi nu arunca pe masa comună decât
date fără prea mare valoare. Uneori sovieticii practicau şi o
«intoxicare» menită să ne determine, chipurile, să facem front
comun în faţa duşmanilor … (…) Alteori (…) ne vedeam obligaţi
(…) să contestăm brutal «linia de conduită» impusă de sovietici. Şi
atunci ieşea scandal: iritaţi de argumentele noastre, sovieticii
apelau la «corul antic». Ambasadorii (…) [din] RDG, (…)
316
Polonia, (…) Bulgaria, (…) Cehoslovacia sau (…) Ungaria îşi
făceau datoria cu mai mult sau mai puţin succes, criticându-ne sau
ridicând în slavă justeţea liniei preconizate de sovietici. Dacă unul
dintre ei, mai binevoitor sau mai distrat, îndrăznea să spună că «ar
trebui poate să luăm în seamă şi argumentele tovarăşilor români»,
privirea mustrătoare a lui Kovaliov îl readucea repede la realitate şi
«disidentul» de o clipă o lăsa încurcată… Dacă treaba nu se
potolea în acest fel, urma o răfuială între noi şi sovietici, în care ne
spuneam pe faţă tot ce trebuia să ne spunem. Partida se încheia la
egalitate, urmând să reluăm, după ce vom fi primit fiecare
instrucţiuni suplimentare.” (LIPATTI, 92-94)
Negociatorul se sprijină pe activitatea unui laborator de stra-
tageme prin care se concretizează strategia de realizare a înţelegerii şi
tactica de negociere.
Cel care negociază ca reprezentant al unei organizaţii sau al unui
stat se află, riscând să-şi piardă funcţia, sub presiunea de a obţine un
aranjament favorabil acelei organizaţii sau acelui stat.
Negociatorul este dependent de modul în care cel în numele
căruia negociază îşi formulează şi îşi adoptă deciziile. Adoptarea deci-
ziei necesare pentru continuarea negocierii este rodul unei negocieri
paralele interinstituţionale în statul participant la negociere.
În 1973, în timpul participării la consultările multilaterale pentru
pregătirea Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa,
Valentin Lipatti s-a deplasat de la Helsinki, locul consultărilor, la
Copenhaga, pentru a pune la punct, într-o discuţie confidenţială cu
ministrul de externe George Macovescu, aspecte ale tacticii de
negociere pe care o aplica: „Rostul întâlnirii noastre era să stabilim
împreună care erau greutăţile majore ale negocierii şi ce tactici
urma să folosim pentru a le depăşi. Am discutat (…) despre
posibilităţile pe care consensul le putea oferi în această privinţă.
Ne apărea cu claritate că pentru a ne atinge obiectivele trebuia să
blocăm cu precauţie, dar şi cu fermitate, interesele celor care ne
făceau greutăţi şi să-i determinăm să accepte tratative do ut des, în
care fiecare dintre părţi să obţină ceea ce dorea. Consensul
devenea astfel singura noastră armă eficientă de negociere. Dacă,
de pildă, aveam de promovat o idee sau formulare care era blocată
de partenerul X, trebuia să găsesc acea idee sau formulare căreia el
îi acorda toată importanţa şi să o blochez la rândul meu, chiar dacă,
pe fond, aceasta îmi era acceptabilă. Îmi cream astfel, în mod
artificial, o monedă de schimb, cu care puteam vinde şi cumpăra.”
(LIPATTI, 52-53)
317
Este importantă, în pregătirea negocierii, fixarea scopului înţe-
legerii în forma în care să fie prezentat părţii celeilalte. Scopului
maximal de prezentat i se poate adăuga o menţiune privind timpul în
care se doreşte atingerea lui: imediat sau într-o perioadă nedefinită. Se
poate preciza, încă de la început sau pe parcursul negocierii, dacă
perioada de realizare a scopului înţelegerii este sau nu este nego-
ciabilă.
Sugestiile, propunerile şi poziţiile variate de prezentat în cursul
negocierii, precum şi argumentele de susţinere a acestora se pregătesc
atât cu pasiune, cu stimularea şi punerea în valoare a imaginaţiei, cât
şi cu luciditate. Inspirat de situaţiile ipotetice, pe care trebuie să le
studieze, ca un şahist, negociatorul îşi ţese autoritatea şi credibilitatea
necesare la masa de negociere, concepând proiecte multiple ale
soluţiei în jurul căreia să se poată edifica înţelegerea. Are nevoie
neapărat de talentul de a se exprima verbal fluent, de a redacta precis
şi de a dispune, în exprimarea verbală şi în redactarea de texte, de arta
sinonimiei (LIPATTI, 5-6). Variantele de soluţie sau de părţi ale
acesteia se pregătesc astfel încât din prezentarea şi examinarea lor să
reiasă că se acordă fără dubiu atenţia cuvenită intereselor părţii
celeilalte.
O singură variantă este exclusă şi deci de nediscutat: concesia ca
efect al presiunii. Pe o asemenea cale s-ar ajunge la o înţelegere
viciată şi deci fragilă, fără viabilitate.
Când îşi alege tactica, negociatorul poate avea în vedere fie
natura rezultatelor, fie modul de comunicare.
În alegerea tacticii de negociere, trebuie ca fiecare parte să
identifice factorii de care depinde succesul negocierii, astfel încât o
asemenea evaluare să contribuie la dobândire sentimentului că s-a
încheiat cea mai bună afacere posibilă.
Activitatea din „culisele” negocierii include şi acumularea, ordo-
narea şi verificarea fără excepţie a tuturor informaţiilor relevante
vehiculate înainte de începerea negocierii şi în timpul acesteia.
319
de negociere. Apare chiar pericolul ca negocierea să se blocheze.
Întâietatea acordată grijii faţă de evoluţia relaţiilor deteriorate de
diferend, precum şi dorinţei de a pune de acord interesele care au
cauzat sau pot cauza divergenţe demonstrează şi dorinţa reală de a
ajunge la înţelegere, dispoziţia de a negocia serios. Mai mult,
negociatorul de meserie caută insistent să imagineze variante ale
poziţiilor pe care le are de prezentat şi să stimuleze inventarea de
astfel de variante, atât în laboratoarele părţii pe care o reprezintă, cât şi
în cele ale părţii celeilalte.
Atât la începutul, cât şi pe parcursul negocierii atmosfera
favorabilă dialogului şi asigurarea continuării lui cât timp este necesar
se obţin şi prin prezentarea soluţiilor dorite sub forma unor variante
supuse dezbaterii la masa de negociere.
Încă de la începutul negocierii, dar şi permanent în cursul ei se
adoptă o conduită evident favorabilă criteriilor obiective de evaluare a
propunerilor formulate la masa de negociere. Rămâne indiscutabilă
fermitatea în apărarea intereselor proprii şi în respectarea principiilor
universale care guvernează relaţiile dintre state.
În 1973, la Geneva, Valentin Lipatti, din partea României, şi
A. G. Kovaliov, din partea URSS, au negociat organigrama fazei a
doua a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Referindu-se la necesitatea constituirii unui organ subsidiar de
lucru, însărcinat să examineze măsuri de aplicare a principiilor de
drept internaţional, Valentin Lipatti a notat: „Renunţasem la
includerea expresă a nefolosirii forţei sau a ameninţării cu forţa în
titlul punctului unu al ordinii de zi a conferinţei, dar nu puteam
renunţa în nici un caz la prezentarea de propuneri menite să
expliciteze şi să consolideze aplicarea principiului nerecurgerii la
forţă. Inexistenţa unui organ de lucru subsidiar – care să
examineze şi să convină asemenea prevederi – ar fi anulat toată
strădania noastră. Sovieticii însă nu voiau decât crearea unei
subcomisii care să se ocupe de principii şi, eventual, de măsuri de
aplicare a lor. Repulsia lor faţă de principiul nerecurgerii la forţă
decurge, pe de o parte, din doctrina „suveranităţii limitate” la care
nu renunţaseră, iar, pe de alta, din grija ca o preeminenţă a acestui
principiu să nu marginalizeze chestiunea inviolabilităţii
frontierelor, care constituia pentru ei o prioritate absolută. Pe de
altă parte, nici occidentalii – cu excepţia Elveţiei, care avea
propuneri de aplicare a principiului reglementării paşnice a
diferendelor dintre state – nu se înghesuiau să ne sprijine (…).
După o discuţie nocturnă cu Kovaliov, în care (…) i-am expus pe
320
şleau ce gândeam, ce voiam, am putut găsi o soluţie acceptabilă, şi
anume crearea unui organ special de lucru (Special Working
Body), care, având un statut egal cu subcomisia însărcinată să
redacteze principiile, urma să se consacre examinării măsurilor de
aplicare a principiilor nerecurgerii la forţă şi reglementării paşnice
a diferendelor.” (LIPATTI, 87-88)
Simultan, se manifestă plenar dispoziţia de a respecta şi de a
aplica principiile de conlucrare şi de a conlucra fără ezitare.
În cursul negocierii, negociatorii au în vedere: „ţinta”, însem-
nând ce aşteaptă fiecare parte de la negociere, „nivelul înţelegerii”,
care ar putea fi satisfăcător pentru ambele părţi, şi „limita de rezis-
tenţă”, care dă nivelul celei mai proaste înţelegeri acceptabile.
Pornind de la tactica stabilită în „culise”, negociatorul îşi
elaborează stratagemele. În negocierile dintre state, stratagemele
privind, de pildă, o problemă politico-militară nu se deosebesc de
stratagemele la care se recurge pentru soluţionarea unei dispute în
familie şi nici de cele comerciale (FELDMAN, 464-466).
În esenţă, în negociere, una dintre părţi vinde şi alta cumpără. Se
poate descrie negocierea ca adoptarea şi părăsirea succesivă a
poziţiilor proprii, prezentate ca fiind cereri sau oferte.
Fiecare parte care negociază doreşte să obţină un profit cât mai
mare. Nivelul profiturilor permise are un efect important asupra
modului în care interacţionează negociatorii.
Negociatorul acordă atenţie îndeosebi stratagemelor pe care să le
poată utiliza pentru a realiza o afacere optimă în vederea profitului
propriu.
În cele mai multe cazuri, strategiile care prevăd o ofertă iniţială
extremă par a favoriza încheierea fructuoasă a negocierilor pentru cei
care recurg la stratagema ofertei iniţiale extreme. Partea cealaltă
utilizează oferta iniţială ca pe un indiciu cu privire la „ţinta” şi la
„limita de rezistenţă” a părţii care a formulat oferta. După formularea
ofertei iniţiale a uneia dintre părţi „ţinta” părţii celeilalte se poate
modifica în favoarea părţii care a formulat oferta.
După oferta iniţială extremă, cel care a formulat-o poate obţine,
în timpul negocierilor, imaginea că este generos, întrucât are
posibilitatea de a face concesii considerabile. Devine posibil ca, în
reciprocitate, cealaltă parte să propună concesii importante.
Oferta iniţială extremă nu are efectul dorit la sfârşitul
negocierilor, când partea cealaltă cunoaşte „ţinta” şi „limita de
rezistenţă” a celui care a formulat oferta sau când are mijloace de a
321
influenţa aceste repere. În acest caz, la oferta iniţială extremă este
posibil să se răspundă cu o conduită fermă în negociere, care nu duce
la înţelegere, ci la eşecul negocierilor. Este posibil şi ca, după oferta
iniţială extremă, cealaltă parte să conchidă că ofertantul nu şi-a propus
să negocieze serios, ci să împiedice realizarea unei înţelegeri.
Printre metodele de a obţine concesii se numără: îmbunătăţirea
stării sufleteşti a celeilalte părţi sau consolidarea relaţiilor sociale cu
partea cealaltă, impunerea presiunii timpului asupra părţii celeilalte,
sporirea senzaţiei celeilalte părţi că negociatorul cu care se confruntă
este foarte ferm, diminuarea capacităţii celeilalte părţi de a rezista fără
să propună concesii.
Îmbunătăţirea relaţiilor sociale cu partea cealaltă se obţine prin
edificarea unei atmosfere amicale şi unei stări sufleteşti pozitive în
timpul negocierii. Efectul unei asemenea strategii constă în sporirea
înclinaţiei părţii celeilalte spre concesie. Din conduita excesiv de
apropiată pot rezulta impresii confuze, inclusiv părerea că se recurge
la stratageme insidioase. O asemenea impresie dăunează climatului de
conlucrare de care depinde realizarea înţelegerii în urma negocierii.
Negocierea în care participanţii cooperează, în spiritul câştigului
reciproc, determină rezultate satisfăcătoare. Negociatorul care poate
declara convingător, în cursul negocierii, că înţelege poziţia prezentată
de negociatorul de pe partea cealaltă a mesei de negociere contribuie
substanţial la îmbunătăţirea atmosferei necesare dialogului.
Polemica în legătură cu poziţiile prezentate în cursul negocierii,
ca şi formularea de discursuri în stil de rechizitoriu cu privire la aceste
poziţii şi la susţinătorul lor afectează climatul necesar pentru
realizarea înţelegerii. Negociatorii se confruntă cu diferendul de
soluţionat, dar nu se confruntă între ei. Calitatea atmosferei sporeşte
însă dacă negociatorii dialoghează şi neoficial, pentru a-şi explica
semnificaţia poziţiilor prezentate oficial. Situarea faţă-în-faţă, de o
parte a mesei de negociere şi, respectiv, de cealaltă parte a aceleiaşi
mese reflectă situarea una faţă de cealaltă a părţilor diferendului.
Pentru edificarea înţelegerii privind soluţionarea diferendului şi
simultan cu această edificare trebuie ca părţile diferendului să devină
părţile înţelegerii şi negociatorii care le reprezintă să lucreze umăr-la-
umăr.
Negociatorii acordă importanţă timpului necesar pentru
obţinerea înţelegerii, astfel încât înţelegerea să fie aplicabilă în timp
util, să nu fie tardivă.
322
Impunerea presiunii timpului asupra părţii celeilalte se poate
obţine prin susţinerea cu insistenţă a unui termen limită pentru
negociere. Partea care adoptă această strategie poate recurge la
ameninţarea că, după trecerea momentului limită, va recurge la o
acţiune inacceptabilă pentru partea cealaltă. Pentru a fi eficientă,
trebuie ca această strategie să fie credibilă. Strategia implică riscul ca
negocierile să eşueze la apropierea termenului fixat, chiar dacă partea
care a impus presiunea timpului ar dori să le continue.
Părţile care negociază au nevoie permanent de sentimentul că
şansele lor de a ajunge la o înţelegere avantajoasă sunt egale.
Garantarea egalităţii este asigurată prin respectarea principiului că
negocierea este cooperare. Negociatorii nu sunt combatanţi nici atât
cât să satisfacă ideea confruntării care îi opune pe sportivi. Lupta lor
se duce „cu metode şi finalităţi paşnice” (LIPATTI, 6).
Se abate de la principiul cooperării negociatorul care încearcă să
ocupe, în negociere, o poziţie de forţă şi se străduieşte să o menţină.
Această abatere implică riscul de a bloca negocierea.
Fiind căi alternative de soluţionare a diferendului, opinia publică
despre ele conţine mituri având ca sursă reflectarea reciprocă a
mijloacelor de negociere de utilizare a forţei. Unul dintre aceste mituri
se referă la tipurile de negociator: „agresiv” şi „maleabil”. Despre cel
„agresiv” se crede că este dispus să participe la un duel verbal,
declanşat prin adoptarea de poziţii extreme şi desfăşurat în vederea
apărării acestor poziţii cu încăpăţânare. Despre cel „maleabil” se crede
că este dispus să fie concesiv ca să evite confruntarea verbală.
Agresivitatea şi încăpăţânarea sunt însă pernicioase, aşadar improprii
negocierii. Prin maleabilitatea invariabilă a unuia dintre negociatori se
ajunge la impunerea deciziei uneia dintre părţi, aşadar nu la înţelegere
şi, de regulă, negociatorul care tinde să fie prea îngăduitor cu
negociatorul părţii celeilalte este demis. Cu negociatori care prin
conduita lor introduc în negociere înverşunarea şi produc o înţelegere
precară, dezamăgitoare, este posibil ca negocierea să devină sursă de
încordare şi nu de acord.
În realitate, poate fi identificat tipul negociatorului perseverent,
care, înaintea oricărei concesii, examinează cu exigenţă argumentele
negociatorului aflat pe partea cealaltă a mesei de negociere; sau tipul
negociatorului flexibil, pe de o parte receptiv faţă de ofertele
negociatorului aflat pe partea cealaltă a mesei de negociere, şi, pe de
altă parte, laborios în privinţa elaborării şi prezentării, în cursul
negocierii, de oferte numeroase şi variate.
323
Sunt compatibile fermitatea în apărarea intereselor părţii
reprezentate şi receptivitatea faţă de interesele părţii celeilalte şi faţă
de formele de exprimare a acestor interese. Îmbinarea eficientă dintre
fermitate şi flexibilitate este totuşi o performanţă foarte dificil de atins,
„partea cea mai grea a muncii de negociere”, de abordat doar de
negociatorii ajunşi la un grad foarte înalt de profesionalizare
(LIPATTI, 6).
Sporirea senzaţiei părţii celeilalte că negociatorul cu care se
confruntă este foarte ferm se poate obţine prin trecerea de la oferta
iniţială fie extremă, fie moderată, dar oricum inacceptabilă, la concesii
puţine minime, propuse doar în reciprocitate, excluzând concesiile
unilaterale. Sunt utile aplicării acestei strategii explicaţiile credibile de
după fiecare concesie. Trebuie să se evite orice element care ar putea
fi interpretat ca fiind dovadă de slăbiciune de câte ori se propune o
concesie. Această strategie nu permite să i se dea părţii celeilalte
impresia că după o concesie sunt posibile şi alte concesii. Nego-
ciatorul de meserie ştie că se poate ceda foarte puţin şi doar în
momentul potrivit (LIPATTI, 6). Trebuie ca prima concesie să fie
însoţită de precizarea că este singura concesie posibilă. La concesia
următoare se argumentează că a fost posibilă în circumstanţe unice. La
concesia următoare, se poate preciza că împrejurările devin dezavan-
tajoase pentru partea cealaltă, întrucât devin imposibile anumite
garanţii care ar asigura aplicarea corectă a înţelegerii. Conform acestei
strategii, se asociază fiecare concesie cu elemente de consolidare a
poziţiei celui concesiv.
În 1973, la Helsinki, în cadrul negocierilor pentru pregătirea
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, s-a edificat
înţelegerea privind ordinea de zi a conferinţei. Negociatorii URSS
au propus ca ordinea de zi să aibă trei puncte: 1) securitate,
2) cooperarea economică şi culturală şi 3) organismul permanent al
conferinţei. Statele occidentale au propus ca domeniului umanitar
şi celui al cooperării culturale să li se rezerve un punct distinct pe
ordinea de zi. Cu privire la „organismul permanent”, statele
occidentale au susţinut că nu este necesară instituţionalizarea
conferinţei. Prin înţelegerea la care s-a ajuns în urma negocierii,
s-a stabilit ca ordinea de zi să aibă patru puncte: securitatea, coope-
rarea economică, tehnică, ştiinţifică şi privind mediul, cooperarea
în domeniul umanitar şi în alte domenii, urmările conferinţei.
Delegaţia URSS, care a ştiut înainte de începerea negocierii că
occidentalii doresc neapărat să înscrie pe ordinea de zi problema-
tica umanitară, a acceptat îndeplinirea acestei dorinţe, dar cedând
324
treptat, dramatizând fiecare cedare parţială. Ruşii au procedat la fel
şi în privinţa „organismului permanent”, acceptând dramatic ca în
ordinea de zi să se vorbească doar de urmările conferinţei. Deşi, în
realitate, instituţionalizarea era contrară intereselor sovietice,
URSS, propunând acest punct, şi-a oferit o sursă bogată de
posibilităţi de cedare, făcându-i pe occidentali să creadă că doreşte
să poată dirija un for continental pentru a domina Europa. De fapt,
acesta a fost mitul în umbra căruia autorităţile de la Moscova au
obţinut confirmarea împărţirii postbelice a Europei prin Actul final
de la Helsinki (LIPATTI, 37-38).
Argumentele
Calea directă către diminuarea capacităţii celeilalte părţi de a
rezista fără să propună concesii este persuasiunea, argumentaţia
convingătoare, menită să prezinte concesiile ca având temei logic.
Acţiunea negociatorului poate fi explicată prin teoria modernă a
argumentaţiei, întrucât, având caracter social, constă din retorică şi,
aparţinând domeniului logicii, constă şi din dialog (TUŢESCU,
Première partie, Chapitre IV, 0).
La masa de negociere se face schimb de mesaje. Masa de
negociere este masă de dialog. Jucându-şi rolul, negociatorul recurge
la toate funcţiile limbajului vorbit: se exprimă, produce o anumită
impresie asupra negociatorului de pe partea cealaltă a mesei de
negociere, descrie situaţii din domeniile la care se referă dialogul şi,
îndeosebi, argumentează, întrucât numai astfel răspunde exigenţei
profesionale fundamentale privind soluţionarea prin înţelegere a unei
probleme pe calea negocierii, adică în cadrul unei reuniuni polemice
în care se conjugă şi se ciocnesc interese (PLANTIN, p. 9, apud
TUŢESCU).
Argumentaţia este ansamblul de mijloace („strategii discursive”)
din domeniul exprimării prin cuvinte utilizate de negociator pentru a
obţine adeziunea negociatorului de pe partea cealaltă a mesei de
negociere (TUŢESCU, Première partie, Chapitre IV, 0). Se argumen-
tează, în cadrul unei dezbateri, prin schimb de enunţuri, expuneri,
discursuri cu privire la păreri diferite sau contrare (VIGNAUX, 36,
apud TUŢESCU, Première partie, Chapitre IV, 5.3.).
În cursul negocierii, instrumentul negociatorului este argumen-
taţia şi nu demonstraţia, întrucât, spre deosebire de demonstraţie, care
este componenta unui sistem izolat şi care se adresează oricui,
demonstraţia este deschisă, nu presupune rigoarea constrângerii
325
(PERELMAN – OLBRECHTS-TYTECA, 18, 255) şi i se adresează
anume negociatorului de pe partea cealaltă a mesei de negociere.
Demonstraţia este doar o explicaţie, fiind tautologică. Din ea rezultă
exclusiv dacă obiectul la care se referă este adevărat sau fals.
Argumentaţia înseamnă însă construcţie (EGGS, 19 apud TUŢESCU,
Première partie, Chapitre IV, 4) şi procesul edificării decurge sub
semnul probabilului, în timp ce edificiul este în acelaşi timp cel mult
verosimil. Ca instrument al negociatorului, argumentaţia este utilă
după ce a apărut o problemă, o disensiune, după ce a fost formulată o
părere, o teză, fie adevărată, fie falsă, şi după ce, simultan, a apărut
nevoia trecerii de la disensiune la consens, prin formularea şi
argumentarea unei alte teze. Argumentaţiei îi este necesar aşadar
dialogul, care se poate realiza numai cu acordul participanţilor de a
dialoga. Lanţul de argumente se alcătuieşte în dezbatere, după logica
impreciziei, a evoluţiei treptate, a contrazicerii.
Negociatorul îşi ţese sau îşi edifică argumentaţia înlănţuind
premise şi justificări şi propunând concluzii (TUŢESCU, Première
partie, Chapitre IV, 5.1).
În argumentaţie, argumentele se înlănţuie prin forţa de
argumentare şi contradicţia argumentativă (TUŢESCU, Première
partie, Chapitre IV, 5.2).
Pentru respingerea aserţiunii negociatorului aflat pe partea
cealaltă a mesei de negociere, se foloseşte contraargumentaţia, care,
denumită de Aristotel antisilogism, este, potrivit refutaţiei sofistice,
„argumentaţia care contrazice concluzia adversarului”. În ipostază
negativă, acest instrument conţine ca element distinctiv conjuncţia
adversativă dar, precum şi alţi conectivi: conjuncţiile or, totuşi,
adverbul dimpotrivă (GRICE, 60-61, apud TUŢESCU, Première partie,
Chapitre X, I. 1).
Dezbaterea, constând din argumentaţie şi contraargumentaţie
(nostra confirmare, contraria refutare), cuprinde aserţiuni, comba-
terea de argumente, negări polemice şi discursuri polemice.
Negocierea se bazează pe comunicarea prin cuvinte şi nu este
posibilă decât ca formă de cooperare, întrucât comunicarea prin
cuvinte depinde de cooperarea dintre cei care îşi transmit şi
recepţionează mesajele. Interlocutorii/negociatorii au măcar un singur
obiectiv comun asupra căruia sunt de acord: realizarea discuţiei sau a
negocierii. Acest acord înseamnă că fiecare interlocutor/negociator va
participa la discuţie respectând exigenţele minime de care depinde
desfăşurarea discuţiei. De altfel, cooperarea este temeiul oricărui
326
schimb de cuvinte (TUŢESCU, Première partie, Chapitre X, I, 1),
întrucât scopul discuţiei este influenţarea celui căruia i se vorbeşte de
către cel care vorbeşte, astfel încât să accepte o anumită concluzie sau
să acţioneze într-un anumit fel. Regulile cooperării verbale sunt:
pertinenţa mesajului (Parlez à propos!) să fie asigurată prin întreaga
contribuţie verbală la discuţie; cantitatea de informaţie furnizată să fie
suficientă; calitatea informaţiei să corespundă interdicţiei ca locutorul
să nu afirme ceea ce consideră că este fals; maniera în care se
contribuie la discuţie să răspundă la exigenţele de claritate şi concizie.
De respectarea acestor reguli depind eficienţa negocierii, caracterul
convingător al argumentelor prezentate, orientarea negocierii spre
concluzia preconizată (TUŢESCU, Première partie, Chapitre X, I, 1.1).
Pentru ca negociatorul să poată să-şi atingă scopul prin
argumentaţia sa, trebuie ca, în timpul negocierii, el să respecte regulile
curtoaziei, îndeosebi pe cele ale politeţii, dintre care esenţială este a
ceea a menajării negociatorului de pe partea cealaltă a mesei de
negociere. Pe de o parte, trebuie ca negociatorul să evite desconsi-
derarea negociatorului de pe partea cealaltă a mesei de negociere prin
formularea brutală de pretenţii nechibzuite. Pe de altă parte, trebuie ca
negociatorul să manifeste faţă de negociatorul de pe partea cealalată a
mesei de negociere solicitudine şi să se abţină de la orice cuvânt şi de
la orice gest care ar putea fi înţeles ca zeflemea sau ironie deplasată.
Totodată, pentru a asigura eficienţa argumentaţiilor proprii,
trebuie ca negociatorul să-şi protejeze înfăţişarea proprie, neadmiţând
să-i fie încălcate drepturile, răspunzând prompt şi fără excepţie la
critici, atacuri şi insulte, fără a-şi afecta alura. Ca urmare, i se
recomandă negociatorului: să fie prudent, nepunând întrebări la care
să i se dea răspunsuri neplăcute şi nespunând necuviinţe care să-i
lezeze pe cei pe care îi reprezintă în negociere; să fie decent, evitând
expresiile excesive sau şocante; să fie demn, neînjosindu-se când este
constrâns să facă un pas înapoi, sub presiunea evenimentelor; să fie
modest, nelăudându-se (KERBRAT-ORECCHIONI, 235-236, apud
TUŢESCU, Première partie, Chapitre X, I, 1.2).
Argumentele la care negociatorul recurge în cursul negocierii îi
reflectă trăsăturile sociale, psihice şi culturale.
Negociatorul poate utiliza argumente prin care să susţină
obţinerea de anvantaje unilaterale. Tot el însă poate utiliza şi
argumente în avantajul ambelor părţi.
Din gama argumentelor cu care se poate interveni în cursul
negocierii fac parte şi cele referitoare la evenimente nedorite,
descurajante, înspăimântătoare.
327
În vederea clasificării argumentelor s-au aplicat criteriul cores-
pondenţei cu formule logice şi matematice, precum şi criteriul
raporturilor dintre evenimentele reale (PERELMAN – OLBRECHTS-
TYTECA, 298, 334, 381-394, 475, 481).
Argumentul reciprocităţii porneşte de la asemănarea dintre două
evenimente şi evocă elementele simetrice, identice.
Argumentul tranzitivităţii propune trecerea unei calităţi a unei
persoane, a unui grup, asupra altei persoane, a altui grup, invocând
egalitatea, superioritatea, ascendenţa, incluziunea etc. (Prietenul
prietenului meu îmi este prieten.)
Argumentul comparaţiei se referă la asemănările şi la deosebirile
dintre evenimente.
Argumentul sacrificiului constă din oferta prin renunţare în
schimbul înţelegerii.
Se argumentează invocându-se legături precum cele dintre cauză
şi efect, scopuri şi mijloace. Se evidenţiază consecinţele favorabile sau
defavorabile ale unui act sau ale unui eveniment. Se avertizează
asupra irosirii unor eforturi şi se susţine necesitatea continuării lor. Se
atrage atenţia asupra inutilităţii unor investiţii materiale, de încredere
etc. şi, ca urmare, se sugerează renunţarea la ele sau încetarea lor.
Argumentul orientării se construieşte în jurul întrebării incita-
toare „Încotro ne îndreptăm?” sau a variantei ei dramatice „Unde vom
ajunge?”
Argumentul abaterii de la termen/ţintă face apel la temerea
compromiterii unui angajament.
Argumentarea prin exemplificări incontestabile ajută la
stabilirea de reguli noi, în timp ce argumentarea prin ilustrări vizând
imaginaţia poate consolida adeziunea la respectarea unor reguli
consacrate.
Stratagemele negative
Negocierea este activitatea căreia îi este specific progresul pas-
cu-pas.
Negociatorul care încearcă să obţină prea mult dintr-o singură
„lovitură” riscă să piardă foarte mult, dacă nu cumva totul.
Sunt momente în care negocierea decurge surprinzător. Se
întâmplă ca una dintre părţi să adopte o poziţie într-atât de negativă,
încât să se ajungă în punctul unei crize grave în negociere, imediat
după ce, în aparenţă, ar fi pe cale să accepte poziţia celeilalte.
Uneori, stratagemele negociatorului includ, peste limitele
admise de exigenţele profesionale, şi ameninţarea explicită, care nu
328
are însă consistenţă, nefiind de aşteptat să dea vreun rezultat. Este
exclus ca ameninţarea care ar viza exclusiv partea cealaltă să aibă
vreun efect pozitiv pe planul negocierii. Este posibil doar ca partea
cealaltă să adopte o poziţie de rezistenţă sporită şi să devină mai rigidă
în participarea la negociere. Pentru a se evita o asemenea evoluţie a
negocierilor, se poate sugera că aplicarea ameninţării nu depinde de
partea implicată în negocieri care a formulat-o.
Această strategie cuprinde şi demersuri prin care se formulează,
în schimbul concesiei dorite, promisiuni. În promisiune se poate
insinua şi o ameninţare. Promisiunea că se va renunţa la o eventuală
sancţiune conţine şi ameninţarea cu sancţiunea.
Presiunea, ameninţarea, minciuna, incorectitudinea sunt stratage-
me contrare principiului cooperării şi, ca urmare, nu sunt de considerat
în descrierea tehnicii de negociere decât în măsura în care
negociatorul este nevoit să se confrunte cu ele şi să le depăşească
pentru a face posibilă continuarea negocierii şi edificarea înţelegerii.
Când se recurge la ea în cursul negocierii, presiunea apare în
forme specifice „războiului psihologic”, cu utilizarea de zvonuri, de
atacuri personale împotriva negociatorului sau a liderilor forului
reprezentat la negociere. În cazul în care se recurge la astfel de
stratageme, continuarea normală a negocierilor este posibilă cât timp
presiunea nu ajunge să domine dialogul. Evitarea acestei situaţii
nocive se poate realiza prin menţinerea cu insistenţă în centrul atenţiei
a obiectului înţelegerii preconizate, a propunerilor şi argumentelor
care servesc edificarea înţelegerii.
Ameninţarea nu se numără printre instrumentele negociatorului
de meserie.
Neadevărurile ajunse pe masa de negociere se combat cu
argumente prin care se reconstituie realitatea şi prin prezentarea cărora
se demonstrează că informaţiile vehiculate în cursul negocierii sunt
verificate în detaliu, fără întârziere şi fără excepţie.
Incorectitudinea manifestată, de pildă, prin încălcarea regulilor
de desfăşurare a negocierii în scopul dezavantajării unuia dintre nego-
ciatori se contracarează prin respingerea ei energică şi prin argumen-
tarea utilităţii regulii abia încălcate în vederea consolidării ei.
La 22 noiembrie 1972, la Helsinki, în şedinţa de deschidere a
consultărilor multilaterale pentru pregătirea Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, reprezentantul Finlandei, care
asigura preşedinţia lucrărilor, a refuzat să dea cuvântul reprezen-
tantului României, Valentin Lipatti, deşi acesta solicitase cuvântul,
329
conform regulii, ridicând pancarta cu inscripţia „România” şi
strigând: Point of order! Incorectitudinea a fost prezentată la
ministrul de externe finlandez, simultan cu un protest, dar şi cu
explicaţia că moţiunea de ordine fusese solicitată pentru
împiedicarea adoptării de decizii care ar fi putut prejudicia
convenirea normelor de procedură (LIPATTI, 91)
Coaliţii
În negocierea multilaterală, participanţii au acelaşi scop, dar
fiecare participant în parte dispune de seturi proprii, mai mult sau mai
puţin consistente, de căi şi de mijloace, parţial comune, parţial
divergente, faţă de seturile celorlalţi, prin care poate realiza acel scop.
Între participanţii care doresc să atingă obiective comune, diferite sau
chiar opuse faţă de obiectivele celorlalţi participanţi, se alcătuiesc, în
cursul negocierii, coaliţii. Temeiul alcătuirii unei asemenea coaliţii
este obţinerea de avantaje în raport cu cei neorganizaţi, rămaşi în afara
coaliţiei.
Pe marginea negocierilor de legate de Conferinţa pentru Securitate
şi Cooperare în Europa, Valentin Lipatti, negociatorul principal
din partea României, nota: „(…) trebuia să stabilim, de la caz la
caz, alianţe sau cel puţin conivenţe cu alte ţări (…) Nu trebuia să
rămânem niciodată singuri (…) Consensul trebuia mânuit cu grijă,
pentru a deveni productiv şi a nu degenera într-un veto steril.
Numai în acest fel puteam să ne promovăm obiectivele, care erau
grele şi multe, şi să izbutim să ne păstrăm identitatea, fără să ne
izolăm în mod periculos.” (LIPATTI, 91)
Se coalizează cei care nu pot ajunge singuri să obţină o înţe-
legere avantajoasă pentru ei. Pentru a se coaliza au de rezolvat
problema modului de asociere şi problema distribuirii câştigului
obţinut la încheierea negocierii. Condiţia ca asocierea să fie posibilă
este asumarea de către negociatori a regulii conform căreia rezultatele
înţelegerii îi revin fiecărei părţi proporţional cu contribuţia ei.
Rezultate
Succesul negocierii depinde de rezultatele ei, de feluritele
recompense care pot fi proiectate.
Fiecare parte dispune de un set de rezultate posibile ale înţe-
legerii preconizate.
Se poate descrie rezultatul la care se ajunge prin negociere
având ca model fie „suma zero”, când o parte câştigă şi cealaltă
330
pierde, fie „suma variabilă”, când ambele părţi pot să beneficieze sau
să piardă. „Suma variabilă” le dă ambelor părţi sentimentul că au
ajuns la înţelegere, câştigând ceva.
Negocierea are succes când situaţia obţinută prin aplicarea
înţelegerii la care s-a ajuns este preferabilă situaţiei dinaintea înţele-
gerii sau situaţiei la care s-ar fi putut ajunge fără realizarea înţelegerii.
Condiţia înţelegerii este ca fiecare parte la negociere să
contribuie potenţial la schimbul de valori (bunuri) şi să-şi poată realiza
speranţa că va obţine ceva din acest schimb.
Cât timp obiectivul înţelegerii rămâne imperios pentru părţile
participante la negociere, negocierea se deosebeşte total de
confruntare, fiind un aspect al cooperării. Negociatorii în special şi
părţile pe care ei le reprezintă conlucrează. Pentru fiecare participant,
cooperarea, aşadar şi negocierea înseamnă atât recompense, cât şi
costuri (THIBAUT & KELLY). Cooperarea, cu înţeles de interacţiune
economică sau de conlucrare socială, interpersonală sau interco-
munitară, internaţională este considerată durabilă şi satisfăcătoare în
funcţie de recompense şi de costuri, care constau fie în poziţia socială,
fie în bani, fie în iubire, fie în servicii, fie în bunuri, fie în informaţii
(FOA, E. & FOA, V). După stabilirea recompenselor şi a costurilor,
părţile îşi calculează câştigul scăzând costurile din recompense. În
timpul negocierii se fac deseori bilanţuri de etapă. Negocierea în
ansamblu depinde de rezultat: continuă dacă rezultatul este pozitiv sau
se întrerupe dacă rezultatul este negativ. Este posibil ca aceleaşi
recompense şi costuri să-i satisfacă diferit pe participanţi. Rezultatul
pe care participanţii la negociere îl consideră adecvat, convenabil şi
cuvenit, bazat pe experienţa lor anterioară şi pe modul în care percep
satisfacţia altora din alte negocieri, constituie nivelul bilanţului optim
la care se raportează bilanţurile parţiale şi bilanţul final. De altfel,
pentru evaluarea oricărei conlucrări este nevoie de un nivel de
comparaţie (THIBAUT & KELLY). Situarea negocierii sau a
conlucrării sub acest nivel de comparaţie pune în pericol continuarea
ei. Rezultatul pe care un participant la negociere estimează că ar putea
să-l obţină din cea mai bună variantă posibilă de evoluţie a negocierii
constituie nivelul bilanţului de referinţă. În evaluarea oricărei
conlucrări se compară rezultatul final cu nivelul celorlalte variante
posibile de rezultat (THIBAUT & KELLY). Rezultatul superior
nivelului bilanţului de referinţă este considerat satisfăcător şi
înţelegerea realizată chiar dacă, faţă de rezultatul estimat înainte de
începerea negocierii, pare dezavantajoasă. În general, conlucrarea
331
nefavorabilă în termeni absoluţi continuă dacă rezultatul ei mizerabil
este superior celorlalte variante posibile.
Este revelatoare în analiza rezultatului negocierii aplicarea unei
matrice a beneficiilor (payoff matrix) (FELDMAN, 467-468) obţinute
dintr-o conlucrare. Negociatorul îşi schiţează tiparul beneficiului pe
care partea reprezentată la negociere îl scontează de la înţelegerea
proiectată. Acest tipar include opţiunile tactice proprii şi opţiunile
tactice probabile ale negociatorului celuilalt, având în vedere
beneficiile scontate de părţi de la înţelegerea proiectată. Fiecare
combinaţie de opţiuni duce la un anumit rezultat. Este posibil ca o
combinaţie de opţiuni să ducă la un rezultat pozitiv pentru ambii
participanţi, dar să fie mai avantajoasă pentru unul dintre ei.
Realizarea unei asemenea înţelegeri depinde de generozitatea negocia-
torului şi a părţii care cedează, optând pentru varianta dezavantajoasă.
Combinaţia de opţiuni dezavantajoase pentru ambele părţi ar putea fi
consecinţa zgârceniei uneia, a lăcomiei celeilalte.
Negociatorul se află în situaţia de a soluţiona „dilema
prizonierului”332, întrucât iniţiativele şi reacţiile îi sunt circumscrise de
___________________
332
Procurorul le spune celor doi bănuiţi de crimă că, dacă nu
mărturisesc fapta pe care au săvârşit-o împreună, riscă un an de închisoare. Ei
ştiu că, dacă mărturisesc, se pot alege cu o pedeapsă de maximum opt ani.
Dacă mărturiseşte doar unul dintre ei, cel care a mărturisit va fi închis trei
luni şi cel care nu a mărturisit zece ani. Cea mai avantajoasă variantă pentru
amândoi este să nu mărturisească. Este tentantă, pentru fiecare, separat,
varianta de a mărturisi dacă nu mărturiseşte celălalt. Este riscant pentru
fiecare să nu mărturisească, pentru că, dacă mărturiseşte celălalt, pedeapsa
este foarte îndelungată. Nu este atractivă pentru nici unul varianta de a
mărturisi, care duce la o pedeapsă îndelungată.
Prima evaluare a situaţiei nu ţine seama de comportamentul retaliatoriu
posibil al celuilalt în viitor. Se caută exploatarea celuilalt. Ulterior, când
luarea în considerare a retalierii duce la concluzia că rezultatul poate fi
dezavantajos pentru amândoi, se optează pentru cooperare, din care nu are de
câştigat nici unul, dar nici de pierdut prea mult. De obicei, după cooperare
îndelungată, unul dintre parteneri decide să adopte o opţiune în afara
cooperării, contrară acesteia, şi câştigă pe seama celuilalt. Ca o consecinţă, în
continuare nici unul nu mai cooperează şi pierd amândoi. Se revine la
cooperare dacă unul dintre ei decide să opteze astfel, chiar dacă pierde în
timp ce celălalt are de câştigat. Includerea celui care nu cooperează într-un
cadru al cooperării va duce la o cooperare mai durabilă după reluarea
cooperării. (LUCE, R. D. & RAIFFA)
332
imperative generale şi el este constrâns să acţioneze în limitele man-
datului.
Regulile negocierii nu le permit negociatorilor să comunice nici
înaintea negocierilor, nici în cursul lor, astfel încât să-şi poată
cunoaşte şi explica în totalitate motivaţiile. Pe acest plan, conlucrarea
lor rămâne minimă. Sunt nevoiţi să se raporteze ori de câte ori au de
soluţionat o problemă de acest tip la schema abstractă a tiparului
beneficiilor. Un criteriu aplicabil ar putea fi respectarea principiului
egalităţii în drepturi a părţilor reprezentate. Rezultatul înţelegerii
preconizate prin negociere ar fi echitabil dacă beneficiul fiecărei părţi
ar fi proporţional cu costul şi dacă raportul beneficiu/cost ar fi similar
pentru părţi. Dacă s-ar lua în considerare nevoile părţilor, ar trebui ca
resursele să fie distribuite proporţional cu mărimea nevoilor, indiferent
de costuri. Dacă s-ar ajunge la înţelegerea ca părţile să recurgă
alternativ la beneficii, ele ar obţine profituri similare. Dacă una dintre
părţi ar introduce în negociere ameninţarea pentru a beneficia în dauna
celeilalte, nu s-ar ajunge la sporirea câştigului acelei părţi, ci la
dezavantajarea amândurora.
Din cercetările asupra ameninţării, rezultă că gradul de
conlucrare scade cu cât este mai mare posibilitatea de ameninţare cu
folosirea armelor (DEUTSCH). Mai mult, chiar când conlucrarea este,
fără îndoială, opţiunea raţională, se optează deseori pentru competiţie.
În lumea dominată de criteriile pieţii, domină şi comportamentul
competitiv (FELDMAN, 473-474).
Negocierea implică posibilitatea ca părţile să ajungă la o
înţelegere prin aplicarea căreia fiecare parte să fie avantajată sau cel
puţin să nu fie dezavantajată faţă de situaţia în care nu s-ar fi realizat
înţelegerea, precum şi posibilitatea să fie mai multe înţelegeri la care
să se poată ajunge şi fiecare parte să aibă preferinţe divergente faţă de
înţelegere (DEUTSCH).
Publicul
Desfăşurarea negocierii sub observaţia publicului, transparenţa
publică a negocierii, este sursă de presiune suplimentară asupra
negociatorului. Negociatorul este scutit de acest fel de presiune când
negocierea se desfăşoară cu discreţie. Când este nevoit să apară în
public, negociatorul doreşte să lase impresia că este puternic şi
competent şi, în consecinţă, adoptă o poziţie fermă şi relativ lipsită de
maleabilitate. Presiunea publică afectează eficienţa negociatorului.
333
Cursul negocierii este influenţat şi de impresiile unilaterale ale
negociatorului şi de cele ale publicului asupra părţii celeilalte.
Negociatorului îi este imperios necesară comunicarea cu
organizaţia pe care o reprezintă sau cu instituţiile statului pe care îl
reprezintă. Când negociatorul nu este împuternicit să decidă asupra
formei finale a înţelegerii negociate, este posibil ca această formă
finală să fie diferită de forma convenită de negociatori şi astfel este
posibilă prelungirea negocierilor.
Opinia publică este agresată continuu de acţiunile politice prin
care se propagă sistematic ideologiile, se exercită presiuni asupra
convingerilor, pentru a le reorienta şi pentru a le controla. Cercurile
politice acţionează asiduu asupra opiniei publice, recurgând la
mijloace de persuasiune numeroase şi diverse, dirijate spre gândurile
şi sentimentele fiecărei persoane, ca să atragă militanţi în rândurile
proprii şi ca să-i deruteze pe militanţii adverşi. Se întreprind operaţii
complexe, similare celor de dresare a animalelor, luându-se în
considerare instinctele, sentimentele, credinţa şi superstiţiile.
Opinia publică asupra evenimentelor din relaţiile internaţionale
este distorsionată de propagandă şi contaminată de stereotipii. Statelor
străine percepute ca inamice li se atribuie comportamente false,
descrise prin utilizarea de clişee arbitrare. „Inamicul” are imagine
diabolică. Reprezentanţii statului propriu apar virtuoşi, invincibili.
Empatia este exclusă: nu se înţelege clar ce simte şi ce doreşte
„inamicul”. Se cultivă ignorarea elementelor care ar putea modifica
orientarea politică iniţială. Opinia publică nu declanşează conflicte,
dar poate contribui la escaladarea conflictelor. Negociatorii aflaţi sub
presiunea opiniei publice pot fi influenţaţi de orientarea acesteia. Dacă
generalizările stereotipice specifice opiniei publice sunt însuşite de
negociator, în negociere apar complicaţii care conţin riscul abaterii de
la obiectivul prevenirii sau încheierii ostilităţilor.
Se cultivă inerţia percepţiei sociale prin exploatarea decalajului
dintre imaginea reală actuală a unor persoane, a unor grupuri sau
comunităţi şi imaginea iniţială formată, în cele mai multe cazuri, tot ca
efect al propagandei.
Prejudecata are impact negativ asupra spiritului critic al
negociatorului, asupra comunicării dintre negociator şi instituţiile sau
autorităţile pe care le reprezintă la negociere, asupra comunicării cu
negociatorul părţii celeilalte, asupra valorificării informaţiilor de
utilizat în cursul negocierii.
334
CORESPONDENŢA DIPLOMATICĂ (EXCURS)
NOTA DIPLOMATICĂ
Nota verbală
Nota verbală este un document purtând antetul emitentului,
număr de înregistrare, ştampila emitentului, menţiuni privind locul şi
data emiterii şi apostila persoanei responsabile pentru emitere. Nota
verbală nu se semnează. În textul notei verbale se utilizează doar
formele verbale pentru persoana a treia şi nu se utilizează formele
verbale pentru persoana întâi şi nici cele pentru persoana a doua.
335
Textul notei verbale începe cu salutul instituţiei emitente adresat
instituţiei destinatare urmat de menţiunea că instituţia emitentă are
onoare să facă o comunicare anume. Prin notă verbală se transmit
comunicări administrative, politice, juridice. Nota verbală se încheie
cu menţiunea că instituţia emitentă foloseşte prilejul emiterii notei
verbale, pentru a transmite sau pentru a reînnoi instituţiei destinatare
expresia consideraţiei sale.
Schimbul de note verbale având conţinut identic are semnificaţia
de acord interstatal. Notele verbale au conţinut identic, de pildă atunci
când în nota iniţială se formulează o propunere, care se reia, fără
modificări, în nota de răspuns. Redactarea notelor verbale în vederea
efectuării schimbului de note verbale se face în urma negocierii
prevederilor de inclus în textul notei iniţiale şi de reluat în nota de
răspuns.
Nota verbală circulară este emisă de ministerul de externe al
statului acreditar către ambasadele străine pentru a le transmite
comunicări de interes general, de exemplu în domeniul protocolului.
Nota semnată
Nota semnată este instrument de corespondenţă între ministerele
de externe, între ambasade sau între alte instituţii omoloage. Se
redactează utilizându-se formele verbale pentru persoanele întâi şi a
doua (plural). Textul notei semnate se înscrie sub antetul instituţiei
emitente, poartă număr de înregistrare şi conţine menţiuni privind data
şi locul redactării. Nota semnată începe cu formula de apel
„Doamnă/Domnule (funcţia)” sau „Excelenţă” şi se încheie, înainte de
semnătura persoanei emitente, cu o formulă de tipul: „Vă rog,
Excelenţă (sau Doamnă/Domnule <funcţia>), să primiţi asigurarea
înaltei mele consideraţii.”
La 9 octombrie 1900, trimisul extraordinar şi ministru plenipoten-
ţiar al SUA la Bucureşti, Atena şi Belgrad, Arthur S. Hardy, i-a
adresat ministrului afacerilor străine al României, Alexandru
Marghiloman, nota semnată următoare:
9 octombrie 1900, Domnule Ministru, Referitor la Nota predece-
sorului meu, domnul W. W. Rockhill, din 18 ianuarie 1899, prin
care se exprimă regretul guvernului Statelor Unite pentru
inexistenţa unui tratat de extrădare între România şi Statele Unite
şi dorinţa Statelor Unite de a începe negocierile în această privinţă,
îi atrag din nou atenţia Excelenţei Voastre asupra acestei
propuneri, care până acum a rămas fără răspuns. Dacă Excelenţa
336
Voastră ar fi dispusă să ia în considerare această propunere mi-ar
face plăcere să vă trimit pentru analiză o copie a ultimului tratat de
extrădare încheiat de Statele Unite şi să fac tot ce îmi stă în putinţă
pentru încheierea unui astfel de tratat. Aducând această chestiune
în atenţia Excelenţei Voastre, vă rog să-mi permiteţi să vă asigur
de înalta mea stimă şi consideraţie. Hardy.
La 20 decembrie 1900, ministrul afacerilor străine al României,
Alexandru Marghiloman, i-a adresat trimisului extraordinar şi
ministru plenipotenţiar al SUA la Bucureşti, Atena şi Belgrad,
Arthur S. Hardy, nota semnată următoare:
20 decembrie 1900, Domnule Ministru, Ca răspuns la Nota
Excelenţei Voastre din 9 octombrie anul curent, am onoarea să vă
informez că Guvernul Regal este pregătit să încheie o convenţie de
extrădare cu guvernul Statelor Unite şi că lasă la dispoziţia
guvernului american maniera în care vor începe negocierile. Voi
rămâne îndatorat Excelenţei Voastre dacă veţi fi atât de amabil
să-mi trimiteţi cât mai curând posibil o copie a ultimului tratat de
extrădare încheiat de guvernul Statelor Unite, pe care îl voi
considera drept proiect al tratatului propus de guvernul dvs.
Sperând într-o apreciere favorabilă din partea Excelenţei Voastre,
rămân al Dvs., (…), Marghiloman (HITCHINS, MILLIN, 214).
Pe plan juridic, nota verbală şi nota semnată au aceeaşi valoare:
angajează statul instituţiei emitente.
Nota colectivă
Nota colectivă conţine comunicarea solemnă scrisă, transmisă
ministerului de externe al statului acreditar de mai multe ambasade
străine. Cuprinde menţiuni privind locul şi data redactării. Se
redactează fie o singură notă care poartă semnăturile reprezentanţilor
tuturor ambasadelor emitente, fie note separate, din partea fiecărei
ambasade emitente, cu acelaşi text, redactat în conformitate cu acordul
tuturor ambasadelor emitente. Nota comună care poartă semnăturile
reprezentanţilor tuturor ambasadelor emitente se înmânează în
audienţă comună la ministerul de externe al statului acreditar. Nota
comună redactată separat de fiecare ambasadă emitentă se transmite
separat, dar simultan la ministerul de externe al statului acreditar.
Ultimatumul nu este instrument al corespondenţei diplomatice,
deşi se redactează şi se transmite în conformitate cu exigenţele
proprii uneia dintre formele de notă diplomatică. Ultimatumul este
337
un act politic impropriu diplomaţiei. Recurgerea la ultimatum este
abatere de la principiul de drept internaţional referitor la
neutilizarea în relaţiile dintre state a ameninţării cu forţa.333 Scopul
ultimatumului este notificarea unei poziţii irevocabile sau a
formulării unei cerinţe însoţite de prezentarea măsurilor
preconizate în cazul neîndeplinirii ei. Ultimatul conţine şi cererea
categorică a unui răspuns prompt. La 26 iunie 1940, ministrul de
externe al URSS i-a înmânat ministrului României la Moscova nota
următoare: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea
militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o
parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea
seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucrainieni, cu
Republica Sovietică Ucraineană. Uniunea Sovietică nu s-a împăcat
niciodată cu luarea cu forţa a Basarabiei şi guvernul sovietic a
declarat deschis acest lucru nu o singură dată. Acum, când
slăbiciunea militară a URSS aparţine trecutului şi situaţia
internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor
moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide
între ţări, URSS consideră necesar şi oportun ca în interesul
restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la
rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii
Sovietice. Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii
Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii
către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată
în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea
soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţia
naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea
părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este
drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgu-
bire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS şi populaţiei
Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României: 1. să
înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia; 2 să transmită
Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei (…). Guvernul
sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi
___________________
333
Carta ONU, Articolul 2. (…) Organizaţia Naţiunilor Unite şi
Membrii ei trebuie să acţioneze în conformitate cu principiile următoare: (…)
4. Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, să
recurgă la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii
teritoriale ori a independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
338
propunerile de faţă ale URSS şi că astfel va fi posibilă rezolvarea
pe cale paşnică a conflictului prelungit dintre URSS şi România.
Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al
României în cursul zilei de 27 iulie curent.” (Arhiva MAE, fond
71/URSS, 1940, iunie-iulie, vol. 91) Guvernul român era preocupat
de prezenţa în apropierea Nistrului şi a graniţei bucovinene a 24 de
divizii ale armatei sovietice, susţinute de brigăzi de transportoare
blindate, precum şi de încălcările repetate ale spaţiului aerian
românesc săvârşite de aviaţia militară sovietică. În convorbirea cu
ministrul României la Moscova, ministrul de externe sovietic a
accentuat că, în vederea rezolvării paşnice a problemei, spera ca
guvernul român să răspundă în aceeaşi zi întrucât toate termenele
au expirat (Arhiva MAE, fond 71/URSS, 1940 – 1941, vol. 136).
AIDE-MÉMOIRE
MEMORANDUMUL
339
semnează. Emitentul îi transmite memorandumul destinatarului ca
anexă la o notă verbală sau la o notă semnată.
Între 10 aprilie şi 22 mai 1922, la Genova, a avut loc Conferinţa
economică europeană, în cadrul căreia au fost abordate raporturile
statelor europene cu URSS, şi s-a discutat despre recuperarea
bunurilor acestor state aflate în URSS. Delegaţia României,
condusă de prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, a prezentat, la
această conferinţă, un memoriu privind tezaurul României depus la
Moscova în timpul Primului Război Mondial. Textul redactat în
limba franceză menţionează: Le dépôt fait par la Roumanie en
Russie – communément désigné sous le nom de „Trésor roumain
de Moscou” – est composé de: 1) totalité de l’encaisse métallique,
en or, de la Banque Nationale de Roumanie (banque privée avec le
privilège d’Etat); 2) bijoux, appartenent à S. M. la Reine de
Roumanie; dépôts de la Caisse des Dépôts et Consignations de
Roumanie, appartenent à des particuliers et consistant en valeurs,
titres, bijoux, documents, papiers de famille, testaments, tableaux
de maîtres, etc.; 4) valeurs et archives appartenant à des institu-
tions financières et banques privées (archives du Crédit Foncier
Rural, comprenant les actes de propriété d’un très grand nombre de
biens fonciers); 5) documents, livres rares, archives et tableaux,
appartenant à l’Académie Roumaine et à la Pinacothèque…, etc.
Ce dépôt a été, à la suite des événiments, issu de la guerre et dans
les circonstances suivantes: Au mois du septembre 1916, sous la
menace de l’invasion du territoire par l’ennemi, au moment où,
sous la pression formidable de celui-ci, les forces roumaines
étaient obligées de se replier en combattant, le gouvernement
roumain fut obligé, à son tour, de prendre, d’accord avec les Etats
Majors alliés, en dehors des mesures militaires dictées par les
circonstances, autres mesures de conservation, parmi lesquelles, en
premier lieu, fut décidée l’évacuation des valeurs et le transfert à
Jassy du siège, ainsi que l’avoir de la Banque Nationale de
Roumanie (…) Le gouvernement roumain fut obligé (…) de
pourvoir à des nouvelles mesures de sécurité générale. Les
circonstances étaient telles que l’on était amené à songer même à
la dure éventualité de l’abandon du sol national. La Roumanie fut
alors consilliée de mettre en sûreté à Moscou l’encaisse métallique
de la Banque Nationale de Roumanie. Une entente intervenue à ce
sujet entre le gouvernement roumain et le gouvernement russe, en
date de 14/27 décembre 1916, en fixait les conditions (…) Le
transport du stock métallique (…) fut effectué… La révolution
ayant éclaté en Russie en 1917, le gouvernement provisoire russe
340
avait fait apposer, à son tour, des scellés sur les chambres fortes,
où se trouvait le Trésor roumain (…) Les luttes politiques
s’envenimant par la suite, (…) la situation était devenue très grave
à Moscou (…) Mais, après l’arrivée au pouvoir du parti
maximaliste, les représentants des Soviéts à Moscou commen-
cèrent de manifester l’intention de s’emparer du trésor, ainsi que
des autres dépôts de l’Etat roumain (…) … à la suite de l’abandon
du front Sud-Est par les troupes russes, les gouvernements alliés
étaient intervenus auprès du gouvernement roumain, afin de lui
faire prendre des mesures de police contre les troupes russes
débandées qui ravagaient la Moldavie (…) le gouvernement des
Soviéts se déclarait en état de guerre avec la Roumanie (…)
l’ambassade de France à Pétrograde fut chargée de la protection
des intérêts roumains (…) l’ambassadeur de France donna, à son
consul général à Moscou, la mission de faire une démarche
conservatoire, auprès des commissaires du peuple. Cette
démarche, (…) fut effectuée le 14 février 1918, sous la forme
d’une note verbale, lue à monsieur Fritsche, commissaire aux
Affaires Extérieures. Le 27 février, M. Fritsche demanda au consul
général de France de déposer entre ses mains les clefs des dépôts.
A l’observation du consul général de la France, qu’il ne pouvait
consentir (…) M. Fritsche a répondu que „les valeurs appartenant
au gouvernement roumain étaient (…) purement et simplement
confisquées (…) (…) un «lourd mystére» pèse sur le sort du trésor
roumain de Moscou (…) (…) le gouvernement roumain, fort de
son droit (…) demande que la Conférence réunie à Gênes –
prenant en considération sa juste requête – veuille décider la
restitution intégrale du dépôt fait par la Roumanie en Russie, dans
les circonstances plus haut exposées. (ROMAŞCANU, 169-175)
SCRISOAREA PERSONALĂ
345
acţiunii diplomatice sau pe marginea acesteia de alte persoane sau
instituţii.
Se evită digresiunile, repetiţiile şi transformarea textului în
labirint, prin trimiteri şi retrimiteri la paragrafe anterioare sau
ulterioare. Se evită precauţiile retorice inutile. Se asigură un
permanent control asupra stilului de redactare şi nu se recurge la
formulări inadecvate limbajului administrativ, precum familiarităţile,
expresiile afective (autointerogaţii, exclamaţii), adresări specifice
eventual doar corespondenţei personale („Dragă…”, „Stimate…”).
Este de aşteptat ca raportul să conţină precizări privind
prenumele, numele şi funcţia persoanelor participante la acţiunea
diplomatică descrisă şi denumirea oficială a evenimentelor şi acţiu-
nilor menţionate, data şi locul acestora. În rapoarte, denumirea
instituţiilor se redă, la prima menţiune, complet, urmată, între paran-
teze, de acronim şi, în continuare, numai prin acronim. Persoanele
menţionate în textul raportului se redau cu funcţia, prenumele şi
numele întregi, la prima menţiune, şi numai cu iniţiala prenumelui
urmată de nume, ulterior.
Raportul se redactează concis, pe cel mult două-trei pagini şi se
structurează astfel încât, în introducere, conţinut şi încheiere, să
prezinte situaţia, analiza şi propunerile rezultate din acţiunea diplo-
matică la care se referă. Situaţia se prezintă în introducere şi în prima
parte a conţinutului. Introducerea cuprinde definirea misiunii, a activi-
tăţii, într-o singură frază explicită, referitoare la esenţa mandatului, din
care să reiasă domeniul acţiunii şi obiectivul ei. Se precizează totodată
cine a stabilit mandatul acţiunii. În conţinutul raportului, se redau din
programul acţiunii numai elementele legate strict de esenţa mandatului
şi se face analiza acţiunii, incluzând poziţiile prezentate, evaluarea
îndeplinirii mandatului, cu argumentări, din care să rezulte clar
rezultatele acţiunii şi efectele acestora. În încheiere, se formulează
propuneri.
Raportul a cărui redactare necesită mai mult decât două-trei
pagini se începe cu un rezumat de cel mult o jumătate de pagină.
Detaliile (transcrieri de convorbiri/„stenograme”, note-verbale,
proiecte de convenţii, biografii, liste, indici, date ordonate în tabele
etc.) considerate părţi integrante ale raportului se includ în anexe.
În redactarea corespondenţei diplomatice se ţine cont de
exigenţe legate de claritate, concizie, coerenţă logică. Stilul diplomatic
este identic cu stilul ştiinţific în măsura în care, fără discuţie, se
caracterizează prin: vocabular adecvat, termeni proprii, rigoare pe
toate planurile.
346
BIBLIOGRAFIE
347
CAMBON, Jules, Le diplomate, Hachette, Paris, 1926
CARLINO, P., Genesi e fondamento delle immunità diplomatiche, Roma, 1915
Carta Naţiunilor Unite şi Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Versiunea
română editată sub îngrijirea Centrului de informare al ONU pentru
România, Oficiul de Informare Publică, Naţiunile Unite, New York, f.a.
CĂPĂŢÂNĂ, O., Regimul juridic al persoanelor juridice străine în România,
Editura Academiei, Bucureşti, 1969
CHEBELEU, Traian, Dreptul diplomatic şi consular, Editura Universităţii din
Oradea, 2000
CICERO, Marcus Tullius, De legibus
CONSTANTINESCU, Mihai, DELEANU, Ion, IORGOVAN, Antonie, MURARU,
Ioan, VASILESCU, Florin, VIDA, Ioan, Constituţia României –
comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992
CONFÉRENCE DES REPRÉSENTANTS DES GOUVERNEMENTS DES ÉTATS
MEMBRES, Bruxelles, le 13 octobre 2004, CIG 87/1/04Objet: Traité
établissant une Constitution pour l’Europe.
Convention on the Prevention and Punishment of Crimes Against
Internationally Protected Persons, including Diplomatic Agents,
daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/
COUVE DE MURVILLE, Maurice, [Contribuţie] în Romain Gary, Écrivain-
Diplomate, Colloque du 2 février 2002, ministère des Affaires
étrangères, Sous la direction de Mireille Sacotte, Coorganisation: Anne
Simon, Paris, 2003
COUVE DE MURVILLE, Maurice, Une politique étrangère (1958-1969), Plon,
Paris
CRUCÉ, Emeric, Le Nouveau Cynée ou Discours d’état, présenté par Alain
Fenet et Astrid Guillaume. Edition critique par Astrid Guillaume,
introduction par Alain Fenet, notes par Astrid Guillaume et Michel
Bouvier, Presses Universitaires de Rennes, 2004.
DEMETRESCU, Camil, Note-relatări, Ediţie îngrijită de Nicolae C. Nicolescu,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001
DESTREMAU, Bernard, Quai d’Orsay. Derrière la façade, Plon, Paris, 1994
DEUTSCH, M., Soluţionarea unui conflict: procese constructive şi
distructive, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1973
DIACONU, Ion, Tratat de drept internaţional public, volumele I, II, III, 2002,
2003, 2005
DJUVARA, Mircea, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică),
Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura ALL, Bucureşti, 1995
DUCULESCU, Victor, CĂLINOIU, Constanţa, DUCULESCU, Georgeta,
Constituţia României – comentată şi adnotată, Lumina Lex, [1998]
DUCULESCU, Victor, CĂLINOIU, Constanţa, DUCULESCU, Georgeta,
Crestomaţie de drept constituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998
DUCULESCU, Victor, Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional,
Editura Academiei Române, 1982
348
DUCULESCU, Victor, Diplomaţia secretă, Casa Europeană, Bucureşti, 1992
DUROSELLE, Jean-Baptiste, KASPI, André, Histoire des relations
internationales de 1945, 13e édition mise à jour – 2002, Armand Colin,
Paris, 2002
ECOBESCU, Nicolae, DUCULESCU, Victor, Drept internaţional public,
Hyperion XXI, Bucureşti, 1993
ECOBESCU, Nicolae, DUCULESCU, Victor, Dreptul tratatelor, Editura
„Continent XXI”, Bucureşti, 1995
ECOBESCU, Nicolae, DUCULESCU, Victor, Drepturile şi obligaţiile
fundamentale ale statelor, Editura Politică, 1976
EGGS, Ekkehard, Grammaire du discours argumentatif. Le topique, le
générique, le figuré, Editions Kimé, Paris, 1994
Establishment of an International Law Commission, daccessdds.un.org/doc/
RESOLUTION/GEN
EYFFINGER, Arthur, The International Court of Justice 1946-1996, Kluwer
Law International, Hague, 1996
FARAG, Moussa, Manuel de pratique diplomatique – L’Ambassade,
Bruxelles, 1972
FELDMAN, Robert S., Social Psychology, Theories, Research, Applications,
McGraw-Hill Book Company, 1985
FISHER, Roger & URY, William, Comment réussir un négociation,
responsable de l’édition Bruce Patton, traduit de l’anglais par Léon
Brahem, Editons du Seuil, Paris, 1982 (Getting to yes, Houghton
Mifflin Company, Boston, 1981)
FOA, E. & FOA, V, Resource theory of social exchange, în THIBAUT, J,
SPENCE, J., CARSON, R., Editors, Contemporary Trends in Social
Psychology, General Learning Press, Morristown, New Jersey, 1976.
FUEREA, Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, All Back,
Bucureşti, 2003
GAFENCU, Grigore, Misiune la Moscova 1940-1941. Culegere de documente,
Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995
GAIUS, Institutes. Texte établi et traduit par Julien Reinach, quatrième tirage
revu et corrigé par Michèle Ducos, Les Belles Lettres, Paris, 1991
GENET, Raoul, Traité de diplomatie et droit diplomatique, Paris, 1931-1932
GENTILI, A., De Jure Belli Libri Tres, Oxford, Clarendon Press (Carnegie
Endowment for International Peace, Washington, coll. The Classics of
International Law), 1933
GREEN, Maryan, International Law. Law of Peace, Macdonald and Evans,
Estover, Plymouth, 1982
GRICE, H. Paul, Logique et conversation, în „Communication”, nr. 30, 1979
GROTIUS, H., De Jure Belli ac Pacis Libri Tres, London, Oxford University
Press (Carnegie Endowment for International Peace: Washington, coll.
The Classics of International Law), 1925
349
GROTIUS, Hugo, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968
HEATLEY, D. P., Diplomacy and the Study of International Relations,
Oxford, 1919
HITCHINS, Keith, MILLIN, Miodrag, Relaţii româno-americane 1859-1901,
Documente diplomatice şi consulare, Redacţia publicaţiilor pentru
străinătate „România”, Bucureşti, 2001
INTERNATIONAL COURT OF JUSTICE / COUR INTERNATIONALE DE
JUSTICE, Case Summaries / Résumé des arrêts, avis consultatifs et
ordonnances, www.icj-cij.org/ cijwww/ cdecisions/ csummaries/
ÎNVĂŢĂTURILE lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi
stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a
originalului slavon de G. Mihăilă, studiu introductiv şi note de Dan
Zamfirescu şi G. Mihăilă, Editura Minerva, Bucueşti, 1970
KERBRAT-ORECCHIONI, Catherine, L’Implicite, Armand Colin, Paris, 1986
LACHE, Ştefan, ŢUŢUI, Gheorghe, România şi Conferinţa de Pace de la
Paris din 1946, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978
LE DESSEIN EUROPÉEN, Archives de Quai d’Orsay, Imprimerie Nationale
Éditions, Paris, 1995
LE NOUVEAU CYNÉE ou Discours d’etat, d’Emeric Crucé, présenté par Alain
Fenet et Astrid Guillaume. Edition critique par Astrid Guillaume,
introduction par Alain Fenet, notes par Astrid Guillaume et Michel
Bouvier, Presses Universitaires de Rennes, 2004.
LIPATTI, Valentin, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Editura
Militară, Bucureşti, 1993
LUCE, R. D. & RAIFFA, H., Games and Decisions, Wiley, New York, 1957
MALIŢA, Mircea, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1970
MALIŢA, Mircea, Teoria şi practica negocierilor, Editura politică, Bucureşti, 1972
MARCU, Viorel, DIACONU, Violeta, Drept comunitar general. Tratat,
Lumina Lex, Bucureşti, 2002
MARCU, Viorel, Drept internaţional comunitar, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
MARTENS, Charles de, Le guide diplomatique. Précis de droit et de fonctions
des agents diplomatiques et consulaires, Leipzig, după 1860
MATHIJSEN, Pierre, Compendiu de drept european, Ediţia a 7-a, Editura
Club Europa, [Bucureşti], 2002
MAZILU, Dumitru, Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2003
MAZILU, Dumitru, Dreptul internaţional public, Lumina Lex, Bucureşti, 2001
MAZILU, Dumitru, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001
MAZILU, Dumitru, Tratat privind teoria şi practica negocierilor, Lumina
Lex, Bucureşti, 2002
350
MEISEL, H., Cours de style diplomatique, Tome premier, à Dresde, chez Chr.
Arnold, Libraire, 1823
NASCIMENTO E SILVA, G. E. do, Diplomacy in International Law, Leiden, 1972
NEAGU, Romulus, VOICU, Ioan, Unele aspecte diplomatice ale recunoaşterii
independenţei naţionale a României şi Congresul de la Berlin, în
„Diplomaţia română în slujba independenţei”, Editura politică, 1977
NEGULESCU, Paul, ALEXIANU, George, Regulamentele organice ale Valahiei
şi Moldovei, vol. I, Întreprinderile „Eminescu” S.A., Bucureşti, 1944
NICOLSON, Harold, Arta diplomatică, Editura politică, Bucureşti, 1966
NICOLSON, Harold, Diplomatie/Diplomacy, Neuchâtel/Londra, 1948/1955
OPPENHEIM, L., International Law – A Treatise, vol. I, The Peace, 8th
edition, edited by Lauterpacht
PERELMAN, Chaïm et OLBRECHTS-TYTECA, Lucie, Traité de l’argumen-
tation, La nouvelle rhétorique, 5e édition, Éditions de l’Université de
Bruxelles 2000
PHARR, Clyde, The Theodosian Code and Novels and the Sirmondian
Constitutions, A Translation with Commentary, Glossary, and
Bibliography, [Princeton], Princeton University Press, 1952, Reprinted
2001 by The Lawbook Exchange, Ltd.
PLANTIN, Christian, Essais sur l’argumentation, Introduction à l’étude
linguistique de la parole argumentative, Editions Klimé, Paris,1990
POPA, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Universitatea Bucureşti,
Facultatea de Drept, Bucureşti, 1992
PRADIER-FODERE, P., Cours de droit diplomatique, vol. I, ed II, Paris, 1899
QUINTILIANUS, Marcus Fabius, Institutio oratoria
REFERENDUMUL NAŢIONAL privind revizuirea CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI,
19 octombrie 2003, Regia Autonomă Monitorul Oficial“, Bucureşti, 2003
Relations between States and Inter-Governmental Organizations,
daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/ GEN/.
RELAŢIILE româno-sovietice, Documente, vol. I, 1917-1934, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1999
RÉMY, Pierre-Jean (de l’Académie Française), Trésors et secrets du Quai
d’Orsay, Avec la participation de Yvon Roé d’Albert, Monique
Constant, Isabelle Richefort, Florence Le Core pour la direction et la
coordination des recherches, JC Lattès, Paris, 2001
REUTER, Paul, Droit international public, Thémes, Presse, Universitaire de
France, Paris,1958
REUTER, Paul, GROS, André, Traités et documents diplomatiques, Presse
Universitaire de France, Paris, 1960
RODRIGUEZ ARAYA, R., La diplomacia, evolución, profesionalidad,
reglementación, Rosario, 1932
ROMAŞCANU, Mihail Gr., Tezaurul românesc de la Moscova, Bucureşti, 1934
RUZIÉ, David, Droit international public, 14e édition, Dalloz, Paris, 1999
351
SAINT-AULAIRE, Contele de, Confesiunile unui bătrân diplomat, Traducere
din franceză de Ileana Sturdza, Humanitas, Bucureşti, 2003
SALMON, Jean, Manuel de droit diplomatique, Bruylant, Bruxelles, 1994
SATOW, Ernest, A Guide to Diplomatic Practice, Londra, 1957
SIMONESCU, Dan, Literatura românească de ceremonial. Condica lui
Gheorgachi 1762, studiu şi text, Bucureşti, 1939
SUAREZ, F., Selections from three works: De Legibus, ac Deo Legislatore;
Defensio fide catholicae, et apostolicae adversus anglicanae sectae
errores; De triplici virtute theologica, fide, spe, et charitate, London,
Oxford University Press, (Carnegie Endowment for International
Peace: Washington, coll. The Classics of International Law), 1944
THE PERMANENT COURT OF INTERNATIONAL JUSTICE, Judgements,
Orders and Advisory Opinions
THIBAUT, J. W. & KELLEY, H. H., The Social Psychology of Groups, Wiley,
New York, 1959
TITULESCU, Nicolae, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti,
1967
TOWARDS a strategy of peaceful settlement of international disputes and
global reconciliation, în Peaceful settlement of international disputes,
XXIst Century International Law basic texts selected and systematized
by Nicolae Ecobescu, Nicolae Micu, Ioan Voicu, volume one, Romanian
Institute of International Studies „Nicolae Titulescu”, Bucharest, 2003
TUŢESCU, Mariana, L’argumentation, Introduction à l’étude du discours,
Première partie, Chapitre IV, 0, Universitatea din Bucureşti, 2003,
www.unibuc.ro/eBooks/lls/Mariana Tutescu–Argumentation/ index.htm.
VANDER ZANDEN, James W., The Social Experience, An Introduction to
Sociology, Random House, New York, 1988
VIGNAUX, Georges, L’Argumentation. Essai d’une logique discursive,
Librairie Droz, Genève, Paris, 1976
VITORIA, F. de, De Potestate Civili, Leçon sur le pouvoir politique, introduction,
traduction et note par Maurice Barbier, Paris, Vrin, coll. Bibliothèque
des textes philosophiques, 1980
WALTZ, Kenneth, Theory of International Politics, MacGraw Hill, New
York, 1979
WATS, Arthur, The Legal Position in International Law Heads of States,
Heads of Governments and Foreign Ministers în „Recueil des Cours de
l’Académie de Droit International”, vol. 249, II, 1994
WOLFERS, Arnold, Discord and Colaboration. Essays on International
Politics, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1962
WOOD, John R., SERRES, Jean, Diplomatic Ceremonial and Protocol –
Principles, Procedures & Practices, Macmillan, 1970, London
352