Professional Documents
Culture Documents
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE
CONSTANTIN CUCIUC
SOCIOLOGIA
RELIGIILOR
Ediţia a III-a
Argument ………………………………………………………. 5
I. MODALITĂŢI DE ABORDARE A VIEŢII
RELIGIOASE ………………………………………..…….. 7
A. Trăirea sacrului de către credincioşi ……………………... 7
B. Preocupări teoretice în legătură cu religia ………………... 13
C. Studierea empirică a religiozităţii ………………………... 26
1. Factori care au stimulat studierea empirică a
religiozităţii …………………………………………… 26
2. Psihologia religiei ……………………………………... 28
3. Sociologia religiilor …………………………………… 50
II. FENOMENUL RELIGIOS ……………………………….. 88
A. Sacrul ……………………………………………………. 88
1. Semnificaţia sacrului …………………………………. 88
2. Caracteristici ale sacrului …………………………….. 92
3. Manifestarea sacrului în profan ………………………. 95
4. Ritualuri de trecere …………………………………… 97
B. Religia …………………………………………………… 99
1. Sensuri etimologice …………………………………... 99
2. Teorii despre originea şi esenţa religiei ……………… 103
3. Definiţii ale religiei …………………………………... 107
C. Religiozitatea ……………………………………………. 113
1. Credinţa ………………………………………………. 113
2. Practica religioasă ……………………………………. 119
3. Dimensiunea teoretică a religiei ……………………… 121
4. Modele de religiozitate ……………………………….. 126
III. COMUNITĂŢILE RELIGIOASE ………………………. 129
A. Specificul comunităţilor religioase ……………………... 129
1. Comunităţi naturale şi elective ………………………. 129
3
2. Psihologia religiei
Umanismul Reformei a trecut pe un plan secundar instituţiona-
lizarea religiei ca Biserici şi a readus în atenţie pe omul credincios.
„Eliberarea de autoritatea teologică a unei Biserici constrângătoare îl
face pe om unicul judecător al realităţii legăturilor care îl unesc cu
obiectul credinţei sale”29. Se destramă forma unică a legăturii cu
sacrul, prin intermediul Bisericii, afirmându-se posibilitatea relaţiei
personale cu Dumnezeu.
Se contura astfel o nouă modalitate de abordare a religiozităţii;
cercetarea acesteia nu numai în spaţiul public şi oficial bisericesc, ci şi
în trăirea intimă a fiecărui credincios. Credinţa nu se mai epuizează în
instituţii şi în explicarea raţionalistă a cărţilor sfinte; ea este în primul
rând trăire sufletească. Benjamin Constant considera sentimentul reli-
gios o dorinţă, un instinct natural, o realitate care depăşeşte conceptele
şi raţiunea. Credinţa există mai întâi în suflet şi apoi în explicaţiile
dogmatice sau în manifestările practice şi organizatorice.
Încă din antichitate există observaţii în legătură cu psihologia
vieţii religioase. Aristotel era preocupat de viaţa religioasă intimă a
credincioşilor. Plutarh, în „Tratatul” său despre superstiţii, considera
că oamenii se împart în trei categorii (religioşi, superstiţioşi, atei),
fiecare exteriorizându-se altfel: unii mai sensibili (blonzii), alţii cu un
caracter mai dur (bruneţii). Scrierea lui Tertulian, De anima, este con-
siderată uneori prima lucrare de psihologie a religiei.
a. Psihologia modernă a religiei este iniţiată de pastorul
Fr. Schleiermacher (1768-1834) în „Discursuri despre religie” (1799).
_____________________
29
Michel Meslin, op.cit., p. 33.
28
3. Sociologia religiilor
3.1. Specificul sociologiei religiilor
Dacă psihologia religiei studiază modul în care sacrul se mani-
festă în viaţa fiecărui individ, sociologia studiază modul în care sacrul
se manifestă în societate şi în comunităţile de credincioşi.
Henri Desroche menţiona că abordarea sociologică a religiei se
deosebeşte prin trei caracteristici de celelalte modalităţi de cercetare.
Mai întâi, ea este o abordare prin experienţă. Aceasta nu înseamnă că
ea reprezintă sau realizează o experienţă religioasă. El o compară cu
muzicologia care este o ştiinţă despre muzică. Sociologia cercetează
experimental fenomenul religios folosind metode şi tehnici specifice
(chestionare, interviuri, analiza statistică etc.).
În al doilea rând, ea se deosebeşte de ştiinţele teologice. Teolo-
gia încearcă să explice, „să conceptualizeze ceea ce este incomuni-
cabil, o raţionalizare a iraţionalului sau transraţionalului”68. Această
interpretare teologică se realizează într-un univers mintal omogen
unde inteligenţa şi credinţa devin un limbaj convenabil tuturor celor
care gravitează în acest sistem. Sociologia îşi are însă centrul de gravi-
taţie în altă parte. Dacă în universul teologic omul este creaţia lui
Dumnezeu, sensul vieţii e mântuirea etc., în sociologie omul este
explicat în cadrul social, pe baza unei evoluţii naturale.
Iar, în al treilea rând, sociologia se deosebeşte de celelalte ştiinţe
neteologice, preocupate şi ele de fenomenul religios, cum ar fi: antro-
pologia, etnologia, psihologia clinică sau experimentală, istoria, geo-
grafia, fenomenologia, filosofia ş.a. Cu ele are relaţii de vecinătate,
uneori întrepătrunzându-se. De ele se deosebeşte fie prin modul de
cercetare (anchete empirice, analize documentare, monografii, limbaj),
fie prin modul de formalizare (morfologie, tipologie, funcţionalism,
_____________________
67
Ibidem, p. 425.
68
Henri Desroche, Religion (Sociologie de la) în La Grande Encyclo-
pédie, vol. 16, Libraire Larousse, 1975, p. 10225.
50
_____________________
120
Petre Datculescu, Educaţia materialist-ştiinţifică a tineretului, p. 59.
87
A. Sacrul
1. Semnificaţia sacrului
Sacrul este esenţa fenomenului religios. A fost înţeles, denumit
şi reprezentat în specificul istoric al diferitelor populaţii şi civilizaţii.
Lumea „cealaltă” este conturată uneori confuz şi vag. Politeismul,
hinduismul, confucianismul se referă la multe divinităţi, iar oamenii
au preferinţe şi comportamente diferenţiate în legătură cu acestea.
Religiile monoteiste reprezintă mai concret şi mai omogen lumea
„transmundană”. Sacrul are denumiri proprii, organizare ierarhică şi
relaţii explicite cu profanul. Credincioşii şi teologiile religiilor mono-
teiste îl denumesc tradiţional (Iahve, Dumnezeu, Allah, Sfânta Treime
etc.). În filosofie şi sociologie au fost folosite expresii ca: divin,
supranatural, transcendent, ideal absolut, marele creator. Latinitatea
Imperiului Roman a răspândit în lumea creştină termenul „sfânt” (sa-
cru), asimilat şi în alte religii.
Credinţa este încrederea nelimitată în Dumnezeu, în sacru.
Religia reprezintă legătura sau legământul dintre om şi sacru. Formele
concrete ale acestei legături reprezintă o varietate de religii, provenite
din posibilităţile limitate ale diferitelor perioade istorice de a înţelege
voinţa lui Dumnezeu şi calea mântuirii, a salvării din păcat şi înălţarea
spre sfinţenie (sacru).
88
4. Ritualuri de trecere
Trecerea în lumea sacrului şi între sacru şi profan, reprezintă o
transcendere (transcendenţă), care presupune o schimbare completă a
substanţei (naturii şi esenţei), precum şi a sensului. Această transsub-
stanţiere se realizează pe căi excepţionale. Din perspectivă profană
(naturală) trecerea se face prin naştere şi moarte. Credincioşii consi-
deră că ea presupune intervenţia divină.
Pătrunderea în lumea sacrului înseamnă eliminarea naturii pro-
fane, nu numai în aspectul său material (moartea trupului) ci şi a păca-
tului, a impurităţii. Până atunci omul era opus sacrului, era negativi-
tatea. Când ajunge în sacru devine pozitiv, se contopeşte cu acesta.
Această schimbare radicală nu se realizează doar prin purificare,
curăţirea pentru eliminarea impurului. Prin „trecere” impurul nu este
eliminat, ci absorbit şi „transformat” în pur. Această schimbare a
substanţei se realizează pe cale misterioasă, prin intervenţie divină.
Religiile însoţesc această trecere de anumite ritualuri, rugăciuni,
ceremonii, care ajută, scurtează timpul primirii în lumea sacrului. Şi la
naştere sau căsătorie există ritualuri de trecere. Prin botez omul pri-
97
B. RELIGIA
1. Sensuri etimologice
Cuvântul „religie„ a apărut târziu, este de origine latină şi are o
semnificaţie specifică lumii romane şi creştinismului. A fost extins şi
în legătură cu celelalte religii monoteiste şi chiar nemonoteiste. Unii
specialişti consideră nejustificată această generalizare. În islam totul
este sacru şi pare inutilă o abordare separată a legăturii dintre
musulmani şi Allah. Cu atât mai mult se deosebesc de creştinism
religiile orientale şi cele preromane. Pentru ceea ce va fi numit religie
în era creştină, hinduşii, budiştii, egiptenii, vechii greci, foloseau
termeni adecvaţi limbajului lor şi modului original în care trăiau expe-
rienţa sacrului. „…Limba greacă clasică nu posedă un termen echiva-
lent sau sinonim pentru cuvântul latin religio. În general, s-a folosit
cuvântul evsevia sau theosevia, ceea ce înseamnă mai degrabă pietate,
evlavie, iar aceasta este fără îndoială un aspect al religiei”2.
Religo, înseamnă ad litteram „a lega” şi nu se referea iniţial doar
la domeniul religios ci şi la relaţiile dintre oameni, legătura cu natura
înconjurătoare sau cu diferite evenimente (religare ad terram = a
ancora; religatio se referea mai ales la „legarea” viei). Initial Religio
_____________________
2
Prof. dr. Remus Rus, Religie – sens şi semnificaţie, în „Arca”, anul III
nr. VI.
99
106
C. RELIGIOZITATEA
1. Credinţa
Sociologul studiază religiozitatea societăţii şi a grupurilor so-
ciale (o poate urmări evolutiv, încearcă să o explice, face o analiză
comparativă ş.a.). Această imagine vizibilă exteriorizează însă o trăire
sufletească profundă: credinţa.
113
118
128
4. Relaţiile religioase
În domeniul vieţii religioase există două tipuri de relaţii: cu
sacrul şi cele din lumea profană (între credincioşi, între comunităţi, ale
comunităţilor religioase cu alte subsisteme sociale, - dar tot în legătură
cu sacrul). Nae Ionescu atrăgea atenţia asupra deosebirii dintre
relaţiile pe „verticală” şi cele pe „orizontală”. Prima îndatorire a
credinciosului este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta şi din tot sufletul tău”, deci fără limite sau condiţii. Neiubirea
lui Dumnezeu înseamnă a nu fi credincios, iar insultarea a ceea ce este
sacru reprezintă o blasfemie. Cât priveşte relaţiile orizontale, între
credincioşi şi comunităţi, Biblia precizează: „Să-l iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi”. Şi, comenta Nae Ionescu: „Pe Dumnezeu îl
iubeşti ca Dumnezeu, pe aproapele tău îl iubeşti ca om”, deci actul
iubirii are două sensuri: „iubirea pentru Dumnezeu este una, şi iubirea
către aproapele este alta”, una este către absolut şi etern, cealaltă
pentru cele trecătoare12. Poate fi diferenţiată şi iubirea dintre cre-
dincioşi. Poţi să-l iubeşti pe celălalt ca pe tine însuţi. Dar Iisus cerea:
să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit eu pe voi. Iubirea pentru
oameni a lui Iisus a fost fără limită (ca Dumnezeu), a cuprins mar-
tirajul dar şi iubirea omenească. Astfel de iubire au dovedit apostolii,
sfinţii şi martirii pentru credinţă.
a. Relaţiile cu sacrul au în general un caracter paternalist. To-
temul era strămoşul legendar al comunităţii. În politeism zeii repre-
zintă o familie, condusă de un stăpân care are fii, fiice, rude mai înde-
părtate, semizei. Monoteismul este credinţa într-un tată ceresc. Ca
oricare tată, are drepturi absolute, poate pedepsi sau ierta, are grijă de
toate, este bun, iubitor şi iertător; dar este unul singur: nu poţi sluji în
acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi „banului”. Pentru izbăvirea din păcatul
strămoşesc Dumnezeu l-a jertfit pe propriul său Fiu, refăcând astfel
„Testamentul” (legământul) cu omul, oferind iertare celor care îi vor
_____________________
12
Nae Ionescu, op.cit., p. 102-103.
149
5. Toleranţa religioasă
Relaţiile dintre comunităţile religioase sunt similare cu cele
dintre credincioşi, aceştia fiind cei care reprezintă propriul suport
religios, dar şi pe cel al comunităţilor. Credincioşii se grupează şi se
organizează, îşi desfăşoară activitatea în bune relaţii cu alte comunităţi
sau pot fi intoleranţi, le pot contesta altora valorile, structurile organi-
zatorice, dar mai ales credinţa şi relaţiile cu sacrul. Între comunităţile
care aparţin aceleiaşi confesiuni, relaţiile pot fi de subordonare sau
egale, independente. Modul în care aceste relaţii sunt exprimate este
variat. Spre exemplu, Bisericile ortodoxe din fiecare ţară sunt
autocefale, avându-şi propriul patriarh. Până la acordarea autocefaliei
(pentru România, prin Tomosul din 1885) Bisericile ortodoxe din
diferite state erau subordonate patriarhiei de la Bizanţ. Ulterior patriar-
hul bizantin a fost recunoscut doar ca sfătuitor spiritual (primul dintre
cei egali), îndrumările sale erau urmate voluntar de ceilalţi patriarhi.
Formarea blocului comunist a impus autoritatea patriarhului Moscovei
care, indirect, dirija politica religioasă a ortodoxiei din Europa răsă-
riteană.
În cadrul Bisericilor autocefale relaţiile sunt ierarhice, de subor-
donare. Împărţirea în comunităţi şi Biserici nu se suprapune peste cea
administrativă laică. Forma organizatorică de bază în ortodoxie şi alte
Biserici este parohia formată din una sau mai multe comunităţi. În
rural o parohie cuprinde uneori credincioşi din mai multe sate aflate în
comune sau chiar judeţe diferite, fiecare sat având unul sau mai multe
153
2. Religie şi morală
Iniţial, în istorie şi în viaţa omului, domeniul moral se suprapune
în mare parte peste cel religios. Categoriile fundamentale din
domeniul moral sunt „binele” şi „răul”. În unele religii aceste extreme
sunt identificate prin sistemul dual al transcendentului: există grupul
divinităţilor care asigură binele, ordinea, viaţa, sănătatea şi al celor
„rele”, care strică ordinea, aduc boli, moarte, îndeamnă la sacrilegii.
Omul poate alege între bine şi rău, să facă parte din grupul lui Ormuzd
sau Ahriman (în mazdeism) să ducă o viaţă de sfânt ori să şi-o închine
diavolului pentru anumite avantaje (avere, viaţă lungă, iubire). Dreptul
alegerii este însă condiţionat de consecinţe. Cei buni se vor mântui şi
vor fi fericiţi după moarte, cei care aleg răul se vor chinui, nu vor
obţine mântuirea, nu vor învia pentru a trăi apoi veşnic. Oamenii sunt
constrânşi însă de factori obiectivi care nu depind de libera lor voinţă.
Albert Bayet scria în 1904: cine s-ar încumeta să bată un pom pentru
că face fructe rele, este aşa cum Xerxes a ordonat să bată valurile
mării pentru că i-a distrus flota.
Corelaţia şi distincţia dintre bine şi rău este la alegerea fiecăruia
şi în morală şi în religie. Satan a fost creat ca un înger bun, după
răzvrătire a devenit rău. Răul şi binele se raportează în profan la
criterii care nu sunt nici eterne nici uniforme. Ce este bun pentru unii
este rău pentru alţii, structurile sociale medievale erau bune pentru
acel timp, menţinerea lor în societăţile moderne şi democratice stânje-
neşte funcţionarea normală a societăţii, reprezintă ceva rău. Religiile şi
credinţele au în general un caracter moralizator, promovează binele:
sacrul căruia te rogi şi te consacri este bun, drept, frumos, la care se
adaugă dimensiunea moralizatoare: este atotputernic, va înfrânge pe
cel rău, înlătură păcatul, le vede şi le ştie pe toate. În religiile
moralizatoare binele şi răul nu sunt forţe echivalente, binele este mai
179
3. Economie şi religie
Prosperitatea economică, bunăstarea, sunt corelate cu viaţa
religioasă dar nu reprezintă factori determinanţi. Prosperitatea şi
bunăstarea au o semnificaţie socială şi personală variată. Un om cu un
venit modest pe care îl administrează bine se consideră prosper. Unui
risipitor nu-i ajung banii niciodată. Sunt oameni care ştiu numai să
urce, dar nu să şi coboare (pe trepte ierarhice, ca venituri, prestigiu
social). În perioadele de declin ei sunt dezorientaţi, au comportamente
religioase variate. Credinţa, religiozitatea subiectivă este influenţată de
bunăstare şi condiţia socială. Se modifică însă mai ales religiozitatea
obiectivă (exteriorizarea). La începutul ascensiunii sociale se afirmă
tendinţa spre exces de religiozitate: se fac donaţii, se cer ritualuri mai
ample, cu fast, se insistă să fie aleşi în roluri de conducere. Clasele avan-
tajate, manifestă interes pentru doctrină, intelectualism, manifestări
publice. Cei săraci, dezavantajaţi social, manifestă mai mult pietism,
frecventează des biserica, solicită o viaţă religioasă mai intensă şi când
n-o află în instituţia bisericească, aderă la grupuri harismatice, se
roagă singuri acasă.
Clasică pentru sociologia religiei rămâne Etica protestantă şi
spiritul capitalismului, lucrare în care Weber argumentează că un factor
esenţial în formarea societăţii moderne este calvinismul. Cu mult timp
înainte, Montesquieu remarca faptul că oraşele protestante din nordul
Europei erau mai prospere decât cele catolice. Nu calvinismul ca
religie, ci „etica” formată pe acest suport a promovat „spiritul”
182
4. Politică şi religie
Între viaţa politică şi cea religioasă au fost întotdeauna relaţiile
cele mai active. Sunt două domenii separate şi chiar opuse, după
opinia unor sociologi. Politicul se preocupă de realizarea puterii în
societate prin mijloace variate: educaţie şi cultură, legislaţie, directive
şi programe, forţă ş.a. Domeniul religios asigură mântuirea credincio-
184
C. Religie şi modernitate
1. Libertatea religioasă
În domeniul religiei, libertatea este o raportare şi o relaţie cu
factorii de care depinde. Frecvent este discutată ca relaţie între
posibilităţile de constrângere ale politicului şi preocupările religioase
ale credinciosului. Sistemul politic reprezintă un partener esenţial în
domeniul religios: având privilegiul forţei şi folosind sistemul juridic
poate impune restricţii, încurajări şi interdicţii în legătură cu formele
concrete de manifestare a religiozităţii. Factorii care restrâng libertatea
sunt însă mult mai variaţi. Spre exemplu, un grup de marinari
ortodocşi care pleacă în Orient pentru câteva luni pot crede, dar nu-şi
pot manifesta credinţa în faţa unui preot sau în cadrul unei Biserici.
Când credinciosul unui cult este la mare distanţă de Biserica sa, este
bolnav, lipsit de posibilităţi materiale, nu-şi mai poate practica după
dorinţă religia, este mai puţin liber în acest sens. Dar, cel mai frecvent
libertatea religioasă se raportează şi este limitată de propriile noastre
idei, convingeri, cultură, timp liber, preocupări cotidiene. Libertatea
depinde nu numai de putinţa externă ci şi de voinţa internă de a fi
liber, de efortul spiritual şi material întreprins pentru realizarea acestei
libertăţi.
Libertatea în general, precum şi expresia acesteia în diferite
domenii, nu poate fi instituită, este o caracteristică înnăscută a omului.
Juridicul şi politicul (naţional şi internaţional) pot doar să o garanteze
191
2. Pluralismul religios
În zonele izolate există populaţii care aparţin unei singure religii.
Aceste zone sunt însă tot mai frecvent vizitate de misionari ai altor
religii şi sunt cuprinse în circuitul culturii şi civilizaţiei moderne.
Contopirea religiei cu politicul şi existenţa unor religii de stat sau
oficiale întârzie pătrunderea altor credinţe. Sunt state teocratice sau
teologice cu o religie dominantă, naţională sau majoritară, în care
celelalte religii sunt interzise existând clandestin. În altele, le este
recunoscută legalitatea dar au un statut inferior. Sunt foarte puţine
teritoriile unde toate formele de credinţă sunt acceptate şi au drepturi
identice. Toleranţa religioasă este o relaţie între parteneri inegali. Şi
fără prevederi legislative cei mai mulţi reprezintă o forţă activă.
Întotdeauna religiile vor avea un număr diferit de credincioşi şi lăca-
şuri de cult, unele vor fi mai bogate sau mai sărace şi fiecare confe-
siune va încerca să argumenteze că este singura deţinătoare a adevă-
rului divin. Perspectiva inegalităţii lor, pentru motive variate, rămâne
actuală. Statele vor adera treptat la recunoaşterea drepturilor egale
pentru toate religiile, renunţând cu timpul la adoptarea unor legi
referitoare la culte, lăsând supravegherea activităţii acestora în seama
instituţiilor de drept comun. Va dispare astfel problema întâietăţii.
Coexistenţa Bisericilor şi credinţelor formează un pluralism garantat
în democraţia contemporană.
În condiţii economice şi istorice proprii, fiecare ţară evoluează
spre pluralism în mod specific. Modelele de pluralism nu pot fi pre-
luate în alte condiţii, dar sunt referinţe utile pentru celelalte.
Pluralismul american a preluat ideile avansate ale gânditorilor
englezi şi francezi, înainte ca acestea să fie aplicate chiar în propriile
ţări. Principiile libertăţii religioase difuzate de John Locke sau ale
197
3. Laicizare/Secularizare
În spaţiul catolic este preferat termenul de secularizare şi nu de
laicizare. J. Baubérot precizează că laicizarea este „legată de tensiuni
explicite între diferite forţe sociale (religioase, culturale, politice, chiar
militare) ce pot lua forma unui conflict deschis”. În schimb, seculari-
zarea ar reprezenta mai curând un proces de pierdere progresivă şi
relativă a pertinenţei sociale a religiosului, ce se produce – la nivelul
tendinţelor puternice – în principal prin jocul dinamicii sociale, fără
confruntări majore între politic şi religios”16. În ţările ortodoxe, unde
statul şi Biserica au fost în general într-o „armonie”, ruperea acestei
armonii, o stare conflictuală între cele două autorităţi reprezintă o
„secularizare”, în timp ce laicizarea este o diminuare treptată a
manifestării sacrului în viaţa socială. Un exemplu este „secularizarea
averilor mânăstireşti” de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care,
prin măsuri oficiale a preluat o parte din proprietăţile mânăstirilor
ortodoxe din ţară şi străinătate şi le-a trecut în proprietatea statului.
Din aceste averi expropriate au fost împroprietăriţi ţăranii săraci, cei
care au luptat în războiul de independenţă ş.a.
Laici au existat întotdeauna. Ei sunt aceia care prin ceea ce fac
nu se referă la sacru. Societatea modernă, prin procesele sale obiec-
tive, laicizează treptat, dar diferenţiat, diferite categorii de populaţie,
persoane, zone ş.a. Bisericile sunt preocupate de „laicat”, încercând
să-i readucă pe foştii credincioşi la viaţa religioasă mai intensă.
Secularizarea este un proces bine precizat în timp, presupune măsuri
oficiale şi manifestarea explicită a divergenţelor dintre autoritatea
religioasă şi autoritatea politică, unde statul îşi impune voinţa. În sens
mai larg se poate realiza şi în alte domenii. Secularizarea reprezintă o
_____________________
16
J. Bauberot, Laïcité, laicisation, sécularisation, în: A. Dierkens (ed.)
Pluralisme religieux et laïcité dans l’Union européene, Editions de l’Univer-
sité de Bruxelles, 1994, p. 12 şi 14.
205
215