Moara Cu Noroc- Caracterizarea personajelor

IOAN SLAVICI - "MOARA CU NOROC

"
-

ANA caracterizare –

Ion Slavici este unul dintre marii scriitori ai literaturii romane si se numara printre marii clasici ai acesteia (Eminescu, Creanga si Caragiale). Una dintre operele sale este nuvela psihologica “Moara cu noroc” ce se deosebeste de marea majoritate ale celorlalte scrieri realizate de Ion Slavici prin modul de a privi saracia. In alte nuvele, Slavici pretuieste saracia pentru capacitatea sa de a mentine echilibrul sufletesc al omului, linistea existentei sale, insa in “Moara cu noroc”, ea este un motiv de framantare. Personajul principal al acestei nuvele este sotul Anei, Ghita ce dorind sa-I ofer familiei sale o viata mai buna, se hotaraste sa arende “Moara cu noroc” sis a se mute acolo. Familia lui Ghita este compusa din mama Anei, un copil mis si inca unul ce se va naste la scurt timp dupa mutarea lor la “Moara cu noroc” si sotia sa, Ana. Ana este un personaj secundar toate actiunile ei fiind de fapt reactii la faptele lui Ghita. Ea este descrisa de-a lungul operei epice atat in mod direct de catre narator cat si de alte personaje, precum mama sa, cat si in mod indirect prin intermediul faptelor si a vorbelor sale. Portretul ei fizic este realizat in mod direct de catre narrator, care pe langa trasaturi fizice ii dezvaluie si cateva insusiri morale (“Ghita priveste in jur…si inima ii radea cand Ana cea inteleapta si asezata deodata-si pierde cumpatul si se arunca rasfatata asupra lui, caci Ana era tanara si frumoasa, Ana era frageda si subtirica, Ana era sprintena si mladioasa”). Cu toate ca ea era inteleapta, era si naiva, inocenta ca un copil si timida, de aceea prima sa intalnire cu Lica Samadaul o impresioneaza profund (“Ana ramase privin ca un copil uimit la calaretul ce statea […] in fata ei”, “Ana nu putea sa-l vaza in ochi”). Posedand intuitia specifica oricarei femei, ea isi da seama destul de repede de firea ticaloasa a lui Lica, pe care o percepea in ranjetul,in “cautatura Samadaului, ori in felul in care acesta isi rodea mustata cu dintii si il previne pe Ghita sa se fereasca de acest om rau. Pe masura ce Ghita se indeparteaza de ea, “temerile ce se desteptara peste noaptein sufletul ei nu mai slabeau” si,desi ingrijorata pentru sotul ei, fiind o femeie supusa ce nu dorea sa-si supere sotul,tacea (”Ana simtea […] ca barbatul ei s-a schimbat […] tine mai putin la nevasta si la copii:. “dar el tacea si asa ca nu indraznea sa-l supere ci se intreba mereu ce-o fi avand sotul ei”, “Ana ar fi vrut sal intrebe […] insa ea nu mai indraznea sa-i vorbeasca dezghetat ca mai nainte, cacise temea ca nu cumva el sa se supere pe dansa”) Actiunile lui Ghita ajung sa o ingrozeasca pe Ana, ba chiar sa o raneasca profound sis a o aduca pe aceasta la capatul disperarii (“Ana jalindu-se!”, “striga Ana speriata”, “Ana se necajea, temandu-se ca nu cumva copilul sa cada ori cainele sa-l muste”, “Ana tacu, dar ochii I se umplura de lacrami, fiindca vorbele I se pareau grele”). Cu cat Ghita devena mai distant fata de Ana si cand pleaca de acasa fara sa o anunte motivul pentru care a plecat, aceasta isi pierde stapanirea de sine si chiar demnitatea, rugandu-l pe Lica s-I ia cu el (“Daca te duci sit e duci, ia-ma si pe mine: nu vreau sa-l mai vad”).

Motivul pentru care Ana a ramas cu Lica de Paste a fost razbunarea, ea crezand ca Ghita n-o mai iubeste si simtindu-se jicnita de nepasarea lui. Pe moarte, aflata in bratele celui vinovat de destramarea casniciei si a vietii sale, intr-o incercare disperata de a lasa dovada unei intamplari violente pe chipul Samadaului, ea da dovada de un ultimo moment de luciditate. Prin aceasta actiune, ea isi dovedeste inca o data dispretul pe care l-a simtit fata de Lica de la bun inceput. Ca si Ghita, Ana isi pierde treptat inocenta initiala fiind orbita de incertitudinea fata de sentimentele sotului ei si dorinta de a se razbuna pe acesta. Slavici realizeaza in aceasta opera personaje puternic conturate, surprinse intr-o permanenta confruntare, iar in cele din urma,cei ce incalca legile morale sunt aspru pedepsiti. Ana prin destinul ei tragic este o victima a incapacitatii sale de a se raporta la simtul masurii si al echilibrului in tot ce intreprinde, iar prin naivitatea si impulsivitatea ei, ajunge s incalce o lege morala,comite adulter.Pentru aceasta fapta,ca si celelalte personaje (Ghita, Lica, arendasul, femeia indoliata) ajunge sa plateasca cu sange.
GHIŢĂ

- caracterizare Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi: încrederea în sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el. Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie sunt magistral analizate de Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul dintre fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face avere alături de Lică. La început, „cârciurnarul este un ins energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi nu o palidă umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton"(Magdalena Popescu). El hotărăşte schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp cât se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele oamenilor. Aspiraţia lui e firească şi nu:i depăşeşte puterile. Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice sunt enorme: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii". Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad".

Din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ" (caracterizare directă). Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasa faţă de Ana, se poartă brutal cu cei mici. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare". Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine laş, fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce mai mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa"), aruncând-o în braţele sămădăului: „Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe", îi spune Ghiţă Anei, într-un rând. Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine". Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-1 ţină de frică şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre cârciumar ca om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă numai „pe chezăşie". La proces jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate, de remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului Ai avut tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor". Axa vieţii lui morale se frânge; se simte înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce priveşte vinovăţia Sămădăului numai după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta. Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care

se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decăt muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă] faţă de Ana e unul împărţit între vanitate masculină şi dragoste"(Magdalena Popescu). De aceea în momentul în care îşi dă seama că soţia 1-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana, încercând să o scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică. Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârşitul lui şi al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.
LICA

- caracterizare -

Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. „El reprezintă încarnarea unui principiu, singura personalizare directă şi expresă din literatura lui Slavici a «voinţei de putere»". Lică este caracterizat în mod direct de narator încă de la prima apariţie: „un om de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin /.../". Lică „irumpe parcă, dintr-o pre-realitate sau metarealitate paralelă naraţiunii, unde a existat pană atunci."(Magdalena Popescu) „Tactica Sămădăului este de a respinge obişnuitul relaţiilor normale şi a le impune fără discuţie pe cele specifice lui. Evită să vorbească cu femeile şi cere, cu o blândeţe imperativă, să vină cârciumarul". Lică îşi impune de la început regulile şi îşi enunţă pretenţiile, în felul acesta autocaracterizându-se: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles". Tot în mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că Lică e „om rău şi primejdios". Însă cel mai exact îl caracterizează Pintea, un fost tovarăş de-al lui, care se făcuse jandarm tocmai pentru a se răzbuna: „El are o singură slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi". „Orgoliul lui [Lică] e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se substituie destinului lor". Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi, cum să le transforme vulnerabilitatea într-o armă favorabilă pentru el. Astfel, se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani spre a-1 atrage pe acesta în afacerile lui necurate şi apoi, pentru al dezarma pe cârciumar în totalitate şi pentru a-i anula personalitatea. Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei, determinând-o sa i se dăruiască. De altfel, Ghiţă însuşi îi spune

la un moment dat: „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol". Şi într-adevăr, Lică are o anumită doză de demonism în sufletul său, lucru ce reiese din propria mărturisire: „Ştiu numai că mă aflam la strâmtoare când am ucis cel dintâi om. [...] Apoi am ucis pe cel de al doilea, ca să mă mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în cănd...". Construit din lumini şi umbre, personajul are în structura sa morală şi unele elemente de factură romantică, de personaj excepţional aflat în împrejurări excepţionale: este generos cu cei care-1 sprijină în afaceri, la petreceri este vesel, binevoitor, chiar seducător, se dovedeşte neînduplecat cu trădătorii, elocventă în acest sens fiind uciderea femeii care se ocupă de vânzarea lucrurilor furate de el şi care este pedepsită pentru că a îndrăznit să-şi oprească un lanţ de aur care-i plăcuse. Lică marchează nefast destinul tuturor celor care intră în contact cu el. Astfel Lică îl va aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, Ghiţă va muri ucis de Răuţ tot din ordinul lui Lică, iar acesta din urmă după ce va incendia cârciuma de la Moara cu noroc, îşi va zdrobi capul într-un copac pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea. Sfârşitul personajului este pe măsura faptelor sale.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful