UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TRGOVITE FACULTATEA DE TIINE I ARTE MASTER ANUL II : METODE FIZICO-CHIMICE DE ANANLIZ PENTRU CONTROLUL CALITII

VIEII I MEDIULUI

INTERAC IA RADIA IEI CU MATERIA

2012

Cuprins Cap 1. Introducere........................1 Cap.2 Raspandirea elementelor radioactive in mediul inconjurator.......3 2.1.Unele particularitati ale radioactivitatii tipurilor de roci, soluri, apelor naturale si atmosferei.........................................................................4 2.2. Elemente si minerale radioactive........................................................7 2.3. Radioizotopi naturali...........................................................................9 2.4. Raspandirea radioactivitatii in Univers.............................................10 Cap.3 Efecte radiobiologice asupra omului..............................................12 3.1. Particularitatile efectelor biologice...........................12 3.2. Clasificarea efectelor biologice.................................13 3.3. Fazele tipice ale evolutiei imbolnavirii in urma iradierii..................15 3.4. Clasificarea efectelor biologice dupa natura lor................................16 3.4.1. Efecte biologice precoce................................................................17 3.4.2. Efecte somatice tarzii.....19 3.4.3. Efecte genetice...............................................................................20 3.4.4. Efecte biologice teratogene................................21 Cap.4 Efectele fizice ale radiatiilor ionizante la interactiunea cu substanta...........................................................................................23 4.1. Interactiunea particulelor grele incarcate cu substanta......................23 4.2. Interactiunea electronilor cu substanta..............................................29 4.3. Interactiunea radiatiilor electromagnetice penetrante (X si ) cu substanta...........................................................................................33 Bibliografie.......................................................................................34

1. Introducere 2

Radioactivitatea este prezenta pe planeta noastra de la inceputurile existentei sale, in ciuda faptului ca fenomenul in sine a fost descoperit abia la sfarsitul secolului al XIX lea de catre H. Becquerel (1896), pe cand incerca sa obtina radiatii X pe alta cale decat cea folosita de Roentgen. Ulterior Becquerel ajunge la concluzia ca toate combinatiile chimice ale uraniului manifesta fenomenul de radioactivitate, indiferent daca sunt sau nu fluorescente si ca el este o proprietate a atomului de uraniu. Maria Sklosovska Curie stabileste ca radioactivitatea este proportionala cu continutul de uraniu in combinatia respectiva si ca de fapt, ea nu este o proprietate exclusiva a atomului de uraniu, dovedind ca mineralele de toriu prezinta de asemenea radioactivitate. Intr-o colaborare stiintifica unica, impreuna cu sotul ei Pierre Curie, Marie Curie descopera in anul 1898 doua elemente radioactive noi: elementul 84 pe care-l numeste poloniu in cinstea patriei sale de origine (Polonia) si elementul 88, caruia ii da numele de radiu, datorita radioactivitatii puternice, care s-a dovedit de circa un milion de ori mai intensa decat radioactivitatea unei mase egale de uraniu. In anii care au urmat, au fost descoperite celelalte elemente radioactive, membre ale familiilor radioactive naturale, iar in anul 1904, dupa ce E. Rutherford si F. Soddy recunosc fenomenul de izotopie, se stabilesc locurile noilor radioizotopi descoperiti in sistemul periodic al elementelor. Anul 1903 are o semnificatie deosebita in evolutia cunostintelor din domeniul nuclear, deoarece este anul in care E. Rutherford si F. Soddy au demonstrat practic ca radioactivitatea este legata de transformarea prin dezintegrare a atomilor unui element in atomii altor elemente. In mod concret, ei au stabilit experimental ca atomul de radiu 226 4 222 emitand o particula se transforma intr-un atom de radon: 88 Ra 2 He+ 86 Rn O noua etapa importanta in dezvoltarea stiintelor naturii, in particular a fizicii nucleare, a inceput in anul 1934, deschizand calea spre eliberarea energiei nucleare. In acest sens Irene si frederic Joliot Curie au desoperit radioactivitatea artificiala, iradiind o 27 2 30 1 30 + 30 folie de aluminiu cu particule : 13 Al + 4 He15 P + 0 n ; 15 P 14 Si Un alt moment important in evolutia cercetarilor nucleare l-a constituit activitatea desfasurata de E Fermi care in anul 1963, a reusit sa obtina radioizotopi artificiali pe baza unor reactii nucleare cu neutroni termici (n, ), cand majoritatea elementelor iradiate se transforma in radioizotopi ai tintei. Prin iradierea 238U cu neutroni termici, el obtine pentru prima data elemente 238 239 239 239 transuraniene (93 si 94): 92 U (n, ) 92 U 93 Np 94 Pu La scurt timp, Joliot-Curie demonstreaza ca pe langa produsii de fisiune rezulta si 2-3 neutroni, prevazand posibilitatea realizarii reactiei in lant. In felul acesta s-a facut un nou pas important pe drumul eliberarii energiei nucleare si deja la 2 decembrie 1942 a intrat in functionare primul reactor nuclear construit de Enrico Fermi la Chicago (S.U.A.) iar la 16 iunie 1945, explodeaza experimental prima bomba atomica la Alamogardo (S.U.A.) pe un poligon experimental. Urmatoarele doua bombe atomice au fost aruncate de catre fortele armate ale S.U.A. asupra oraselor japoneze Horosima si Nagasaki in 1945 spre sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. La 1 martie 1954, S.U.A. a experimentat prima arma termonucleara (bomba cu hidrogen) pe Atolul Bikini, care a fost amorsata cu o bomba atomica obisnuita cu plutoniu, situata in interiorul ei. Pentru oamenii de stiinta contemporani, care lucreaza in domeniul energeticii nucleare, o preocupare prioritara o constituie gasirea unor mijloace si cai de a controla si 3

dirija procesele de fiziune si a le pune in slujba scopurilor pasnice. Pe aceasta cale va fi posibil sa creasca nelimitat rezervele de energie, avand in vedere faptul ca resursele de hidrogen si alte elemente usoare de pe pamant, inclusiv din hidrosfera (oceane, mari, lacuri, rauri) sunt comparabile cu cifre astronomice si socotite practic nelimitate. Desigur problema cheie a domolirii reactiilor termonucleare o constituie gasirea unor metode de realizare a temperaturilor inalte necesare armosarii acestor reactii, altfel decat cu ajutorul bombei atomice, precum si a obtinerii unor materiale care sa reziste la temperaturi asa de mari. De un interes deosebit se bucura si folosirea unor surse radioactive pe baza de elemente actinoide, generatoare de energie termica si electrica cu variate aplicatii in tehnica, medicina si cercetare, caracterizate de o functionare constanta si indelungata (minim 10 ani), desi energia obtinuta este mai redusa. Printre acestea se remarca bateriile electrice care functioneaza pe baza radiatiilor emise de plutoniu 238 si utilizate in biostimulatorii de pulsuri ale inimii sau la functionarea unor instalatii montate pe sateliti si diverse vehicule spatiale. In paralel rezultatele obtinute in domeniul energeticii nucleare industriale si miliare s-au dezvoltat si amplificat cercetarile si aplicatiile practice ale izotopilor radioactivi artificiali, ca surse de radiatii sau ca atomi marcati (trasori) in cele mai variate domenii de activitate: chimie, tehnica si industrie, petrol, metalurgie, geologie, medicina si biologie, agricultura si silvicultura etc. Pe baza posibilitatii de identificare si diferentiere a atomilor si moleculelor marcate de cele nemarcate, s-au instituit metode rapide si simple de analiza cu radioizotopi. Printre acestea se numara metodele cu reactivi radiochimici (precipitarea, titrarea si dilutia izotopica), metode de analiza prin activare, metode de analiza cu fascicule cu radiatii (adsorbtia neutronilor, retrodifuzia radiatiilor , ionizarea mediului etc.).

2. Raspandirea elementelor radioactive in mediul inconjurator Planeta noastra a mostenit inca de la formare o zestre apreciabila de radioactivitate terestra, din care s-a pastrat o parte, respectiv elementele si izotopii radioactivi de viata lunga cu timpi de injumatatire foarte mari:238U(T4,47109 a), 235U(T7,04108 a ) si 232 Th(T1,41010 a), generatori ai celor trei familii radioactive naturale si descendentii lor radioizotopi ai elementelor cu Z=81-92, dintre care cei mai importanti sunt 226Ra (T 1600 a), Io(230Th)(T 7,7104 a) si 231Pa(T3,25104 a). Aceste radioelemente nu sunt decat niste resturi care ne reamintesc de o vreme in care aproape toate speciile nucleare erau radioactive. Dintre ele, cel mai raspandit in scoarta terestra si cel mai important sub toate aspectele este uraniul (310-4 %), element dispers, mai raspandit decat aurul, argintul si mercurul, urmat de toriu (810-4 %) si de radiu (2,010-10 %). Ele sunt prezente intr-o masura mai mica sau mai mare in rocile eruptive, metamorfice si sedimentare, in hidrosfera si in troposfera. In unele zone ale scoartei terestre, concentratia lor in rocile de suprafata poate atinge valori de ordinul zecimilor si chiar al catorva procente. Sub actiunea agentilor atmosferici (vanturi, precipitatii si variatii de temperatura), mineralele radioactive sunt partial alterate, solubilizate si transportate de ape, contribuind la poluarea mediului. Fenomene de acest gen se remarca mai ales in procesele de exploatare miniera a uraniului, cand acesta se oxideaza si solubilizeaza, trecand in apele de mina sub forma de saruri de uranil (10-6 10-2 g/l) si de aerosoli in aerul atmosferic. In acelasi timp in atmosfera se mai concentreaza si o cantitate apreciabila de radon, gaz radioactiv degajat prin transformarile succesive ale uraniului, care intra in echilibru cu radonul din apele de mina, eliberat de sarurile de uranil solubilizate.

2.1.Unele particularitati ale radioactivitatii tipurilor de roci, soluri, apelor naturale si atmosferei

Radioactivitatea rocilor magmatice este considerabil mai ridicata in varietatile acide, decat in cele bazice (tabelul 2.1). In cazul rocilor magmatice, elementele radioactive se concentreaza in special in zircon, monazit, sfen, biotit si altele, iar in speciile granitice, radioactivitatea creste in directia cuart feldspatii minerale feromagneziene-minerale accesorii. Principalul purtator de uraniu din granite este ortitul, un silicat de aluminiu, fier si calciu. In cadrul rocilor eruptive, uraniul se gaseste sub forma de minerale uranifere, de amestec izomorf in retelele cristaline ale altor minerale, in stare de adsorbtie la suprafata granulelor, in stare solubila in incluziunile lichide din minerale sau in spatiul intergranular. Continutul mediu de radioelemente naturale in diferite tipuri de roci magmatice Tabelul 2.1. Tipul de roca U Th Ra -4 -4 10 [%] 10-10 [%] 10 [%] Acide 3,5 18 1,2 Neutre 1,8 7 0,6 5

Bazice Ultrabazice

0,5 0,003

3 0,005

0,27 0,01

Radioactivitatea rocilor metamorfice depinde de radioactivitatea rocilor initiale si de caracterul metamorfismului. Ea este foarte diferita pentru diversele tipuri, chiar si in cadrul unuia si aceluiasi pachet de roci metamorfice. Radioactivitatea gnaiselor si a sisturilor formate din roci argiloase este mai ridicata decat a cuartitelor. Valoarea ei creste in rocile in care s-a suprapus fenomenul de metamorfism hidrotermal (tabelul 2.2). Radioactivitatea naturala a rocilor metamorfice Tipul de roca Gnais Gnais augitic Eclogit Ra 10-12 [g/g] 2,1 0,71 0,07 U 10-6 [g/g] 6,2 2,0 0,2 Tabelul 2.2. Th 10-6 [g/g] 8,7 -

Radioactivitatea rocilor sedimentare variaza in limite largi, de la argile si sisturi argiloase (cele mai radioactive) la rocile organogene si chimic pure (sare gema, gips, anhidrite, calcare, dolomite), cele mai putin radioactive (tabelul 2.3). Continutul mediu de radioelemente naturale in roci sedimentare Tabelul 2.3. Tipul de roca U Th Ra -4 10-4 [%] 10-10 [%] 10 [%] Gresie 34 0 1,5 Cuartit 1,6 0,45 Argila 4,3 1,3 1,3 Sist argilos 3,0 1,09 Calcar 1,5 0,5 0,5 Dolomit 0,3 0,11 Radioactivitatea solurilor depinde de compozitia chimico-mineralogica a rocilor din care sunt formate. Daca acestea sunt de compozitie mai acida (granitica), vor fi mai radioactive. Spre deosebire de toriu si radiu, care se acumuleaza in soluri in cantitati mai mari, uraniul este spalat si transportat de catre acizii humici cu usurinta. Radioactivitatea apelor naturale variaza dupa continutul in elemente radioactive. Astfel, apa dulce contine in medie substante radioactive cu o activitate de 0,37 Bq/l (10 pCi/l). In apa marilor radioactivitatea este de circa 36 de ori mai mare, respectiv ajunge la circa 13 Bq/l (351 pCI/l), iar in apele minerale aceste valori sunt de circa o suta de ori mai mari, respectiv 37 Bq/l (1000 pCI/l). In tabelul 2.4 se prezinta continutul mediu de uraniu, radiu si radon in unele ape naturale. Continutul mediu in uraniu si radiu al unor ape naturale Tabelul 2.4. Tipul de ape naturale U [g/l] Ra [g/l] Rauri 610-7 210-13 Lacuri 810-6 110-12 -6 Mari si oceane 210 110-13 6

Din roci sedimentare Din roci magmatice acide Din zacaminte de uraniu

510-6 710-7 810-4

210-2 210-12 810-11

Principalii factori care influenteaza solubilitatea si continutul in elemente adioactive sunt: compozitia in saruri si gaze a apei, capacitatea de emanatie a rocilor prin care circula apele, regimul de temperatura al acestora, conditiile hidrogeologice generale si regimul hidrodinamic al apelor subterane. Apele cu continut de saruri levigheaza intens uraniul si radiul din roci, iar in functie de pH si de oxigen, oxideaza uraniul (IV) la uraniu (VI), determinand o solubilizare si o migrare intensa a acestuia. In afara de oxigen si alte gaze, cum ar fi dioxidul de carbon, dizolvate in apa, favorizeaza migrarea uraniului. Totodata aceste ape se imbogatesc in radon si radiu, devenind ape radioactive. De asemenea, diferitele tipuri de ape de strat din zacamintele de petrol contin radiu in concentratii de ordinul 10-11 g/l. Valori maxime se intalnesc in apele de strat cloro-sodice, iar in zonele petroliere continutul de radiu din ape creste pe masura apropierii de zacamantul de petrol. Radioactivitatea amosferei se datoreaza prezentei emanatiilor radioactive: radon 222 ( Rn), toron (220Tn) si actinon (219An). Spre deosebire de radon care prezinta o raspandire mai larga, avand timpul de injumatatire de 3,82 zile, toronul si actinonul au timpii de injumatatire mici: 55,6 si respectiv 3,96 s, fapt pentru care se intalnesc, de regula, numai in stratul de aer din apropierea solului (tabelul 2.5.). Radonul care se formeaza continuu din elementele radioactive prezente in sol, rezultand circa 0,585 mm3 Rn/g Ra, se dezintegreaza la randul lui treptat, generand o serie de alti atomi radioactivi, asa-zisul depozit fix (218Po, 214Pb, 214Bi, 210Pb). In general, continutul radonului in atmosfera este mic, respectiv de ordinul 10-13 Ci/l aer (37 mBq/l) si el creste deasupra zonelor bogate in minereuri radioactive, ajungand la 10-9-10-8 Ci/l (3,7-3,7 Bq/l).Pe baza masuratorilor concentratiei de radon, se pot prospecta zacamintele radioactive de la distanta, de exemplu din avion. Continutul mediu de radon, in diferite zone ale aerului atmosferic Tabelul 2.5. Locul de raspandire al radonului in aer Aer de sol Aer deasupra solului Aer deasupra marii Rn [Ci/l] 2,010-10 1,310-10 1,4410-10 Bq/l] 7,4 4,82 5,32

2.2. Elemente si minerale radioactive

In principal radioactivitatea naturala a scoartei terestre este determinata de continutul de uraniu, toriu si produsele lor de dezintegrare. Uraniul este raspandit sub forma a circa 200 de minerale, ce pot fi clasificate in oxizi, oxizi hidratati, carbonati, sulfati, fosfati, molibdati, vanadati, silicati si compusi organici (tabelul 2.6.). . Principalele minerale de uraniu 7

Denumirea Oxizi si oxizi hidratati Uraninit Pechblenda Brggerit Carbonati, sulfati, silicati Ruterfordiu Sharpit Uranopilit Johannit Soddit Fosfati si arsenati Autunit Torbernit Uranospinit Trgerit Vanadati si molbdati Carnotit Tyuyamunit Molibdat de calciu si U

Tabelul 2.6 Formula chimica UO2 U3O8 (U, Th)O2 UO2CO3 (UO2)3(CO3)5(OH)27H2O (UO2)6(SO4)(OH)1012H2O Cu(UO2)2(SO4)2(OH)26H2O (UO2)5(SiO4)2(OH)25H2O Ca(UO2)2(PO4)210H2O Cu(UO2)2(PO4)28H2O Ca(UO2)2(AsO4)28H2O (UO2)3(AsO4)12H2O K(UO2)2(VO4)23 H2O Ca(UO2)2(VO4)28 H2O Ca(UO2)3(MoO4)3(OH)28 H2O

De asemenea, el se gaseste raspandit si in apele raurilor si lacurilor, in apele marilor si oceanelor, in petrol, carbuni, in gazele naturale etc. Dintre mineralele sale, putine sunt exploatabile: Uraninitul, UO2, cu continut de radiu, actiniu, poloniu si alte produse ale transformarilor radioactive. Uraninitul cristalizeaza in sistemul cubic (retea CaF2) are culoare neagra cu luciu puternic de smoala in spartura, duritate mare (10,3-10,6), este casant si puternic radioactiv. Varietatile compacte de mase collomorfe poarta denumirea de smoala de uraniu. Uraninitul se gaseste raspandit in pegmatite granitice si sienitice cu continut de toriu si pamanturi rare. In concentratii mai mari se gaseste raspandit in zacaminte hidrotermale, asociat cu arseniura de nichel si cobalt, cu carbonati de calciu si de fier. Cele mai mari zacaminte se afla in Canada, langa Marele Lac al Ursilor si in provincia Katanga (Congo Belgian), Cehia, Rusia etc. Pechblenda, U3O8, un amestec de oxizi ai U(IV) cu U(VI), este un mineral de culoare neagra, fara continut de toriu si pamanturi rare. Are aspect de smoala, numit si smoala de uraniu, fiind cel mai important mineral industrial de uraniu. Apare in formatii sferoidale, fara cristale clare. S-a format in solutii coloidale, cand s-a depus sub forma de gel, care s-a solidificat si cristalizat ulterior. Cristalizeaza in sistemul cubic, avand culoare neagra de smoala, uneori cu nuante verzui. In principal se gaseste in filoane hidrotermale formate in zonele profunde ale zacamintelor exogene, in conditii de mediu reducator. Se gasste raspandit in S.U.A., Rusia, Canada, Congo, Cehia etc. Carnotita, K(UO2)2(VO4)23 H2O, se gaseste de obicei sub forma de mase pulverulente si eflorescente de culoare galben-deschisa sau galben-verzuie cu luciu puternic sidefos. Cristalizeaza in sistemul rombic, are duritate mica (2 2,5), este casant si puternic radioactiv. Se gaseste in zona de alterare a rocilor sedimentare, in special a gresiilor bogate in resturi organice. Zacaminte importante se gasesc in statul Colorado 8

(S.U.A.), Canada, Australia, Africa de Sud, Rusia (Ual, Siberia), Cehia, Maroc, Iordania, Israel etc. Toriul se gaseste raspandit in natura 810-4 sub forma de minerale proprii. Principalele minereuri din care se extrage toriul sunt: Monazita, (Ce,La,Pr,Nd,)Po4, este un mineral care contine ThO2 sub forma de amestec izomorf 4 19 %, lantanoide (Ce,La) 50 68 % . Cristalizeaza in sistemul monoclinic, sub forma de cristale mici de culoare galben-bruna, cafenie, rosie, rareori cu luciu accentuat sticlos sau gras si duritate 5 5,5. Se intalneste de obicei in pegmatite, uneori in gnaise, asociat cu feldspat, zircon. Prin alterare trece in aluviuni fluviale si marine (Brazilia la Minas Geraes) si India. In depozite formeaza zacaminte in India, Brazilia, Africa de Sud, Canada, S.U.A., Egipt etc. Toritul, ThSiO4 se prezinta sub forma de cristale tetragonale de culoare neagra, bruna, galbena, portocalie cu luciu sticlos sau gras, casant, duritate 4,5 5, fiind puternic radioactiv. Se intalneste de obicei sub forma de granule diseminate, mai rar ca mase compacte. Varietatea de culoare portocalie se numeste Orangit, iar cea cu continut de 10 16 % U3O8, Uranotorit. Se gaseste in Norvegia, Elvetia si Madagascar. Radiul nu are minerale proprii, insa se gaseste in mineralele de uraniu unde formeaza prin dezintegrarea succesiva 4 radioizotopi naturali: 226Ra, 228Ra, 224Ra si 223Ra descendenti ai celor trei familii radioactive naturale. Principala sursa de obtinere a 226Ra este pechblenda, care contine 200 mg Ra/t U3O8. In scoarta pamantului el se gaseste raspandit 2,010-10 %, iar in apele oceanelor si marilor 10-13 g Ra/t. In tabelul 2.7 se da raspandirea lui in apa si alimente.

Concentrarea radiului in apa potabila si alimente, in pCi 226Ra/kg material proaspat sau la litru * Tabelul 2.7 Tipul de aliment New York City Chicago San Francisco R. F. G. Apa potabila 0,04 0,2 0,03-0,34 Apa de rau 0,03 0,07-0,8 Paine alba 3,2 3,3 2,9 1,7-3,3 Faina alba 2,7 2,4 1,3 2,7 Lapte liq. 0,25 0,24 0,22 0,3 Cartofi 2,0 1,4 1,0 0,6-1,0 Fasole uscata 6,1 7,0 2,4 Vegetale 2,4 2,2 0,7 1,6-1,7 Fructe 1,5-2,8 1,4 0,9 0,9 Orez 1,5 0,7 0,6 Oua 4,1-7,9 2,7 2,6 3,1 Peste 1,2 0,7 0,8 2,8-6,3 Carne 0,44 0,45 0,81 0,8-1,5 * Prelucrare dupa Schimier, H., Seelentag, Wiand, Waldeskong, B., The radiation of human beings, Tehnical report, series nr. 123 IAEA, p, 7-30 (1971) Protactiniul este raspandit in scoarta terestra 710-12 %, in minereurile de uraniu sub forma a trei radioizotopi: 234Pa(UX2), 234Pa(UZ) si 231Pa. La 1 g de uraniu natural se gasesc 3,510-7 g Pa, respectiv o tona de uraniu contine 1 mg Ac si 129 mg Pa.

2.3. Radioizotopi naturali In afara elementelor radioactive amintite, in scoarta terestra se gasesc raspanditi o serie de izotopi radioactivi ai unor elemente in amestec cu izotopi stabili ai acestora. Printre ei se numara: 40K(T 1,28109 a), 87Rb(T4,71010 a), 115In(T 61014 a), 130Te(T 1,41021 a), 138La (T 1,31011 a), 176Lu (T 3,31010 a), 187Re (T 5,11010 a) si altii cu timpi de injumatatire cuprinsi intre 1010 si 1017 ani. Din randul lor se remarca 40K care, insotind izotopii stabili ai potasiului, unul din elementele abundente in scoarta terestra, confera o anumita radioactivitate apelor si rocilor. Astfel, contributia 40K la radioactivitatea apelor marine este de 11,1 Bq/l. In diferitele roci, activitatea adusa de 40K variaza de la 0,81 Bq/g in roci arse, in bazalt, la 1,17 Bq/g in granite. De asemenea, ea variaza si in unele alimente de la 0,66Bq/kg in lapte la 22,2 Bq/kg de grau, respectiv la 74 Bq/kg in carne. O alta serie de radioizotopi, cum sunt 14C si tritiul (3H) se formeaza permanent in natura prin bombardarea azotului din aer cu neutroni de origine cosmica, sau cu cei eliberati din reactiile (, n) de dezintegrare -spontana a unor nuclee grele din scoarta terestra (Ac, Th, Pa, U), precum si din procesele de fisiune spontana a unora dintre ele (235U): 14 1 12 3 7 N + 0 n 6 C + 1 H
14 7 4 3 N + 01n 3 2 He+1 H

10

14 7

1 N + 01n1 H +14 C 6

In troposfera viteza de formare a tritiului este de 60 atomi/cm2 pe minut, iar a carbonului 14 este de 150 atomi/cm2 pe minut In natura concentratia 3H si 14C a ramas practic constanta deoarece in decursul timpului s-a stabilit un echilibru intre procesele de formare si de dezintegrare a acestor radioizotopi. Tritiul (3H) care se formeaza intra in echilibru cu hidrogenul din apa de ploaie, prin intermediul careia patrunde in biosfera, ajungand in cele din urma la o. In toate produsele neizolate de acest echilibru natural, tritiul se afla in raport de 4 atomi de tritiu la 108 atomi de hidrogen normal. Datorita tritiului, in medie radioactivitatea naturala a produselor cu hidrogen este de 1,11 Bq 3H/g 1H (30 pCi/g). Apa marilor contine 0,59 Bq/l (0,16 pCi 3H/l). Carbonul 14 odata format oxideaza la 14CO2 si intra rapid in amestec cu CO2 normal in circuitul carbonului. Prin fotosinteza el ajunge in metabolismul vegetal si de aici in cel animal, pana la om, unde produce circa 1,8105 dez/min, fapt care reprezinta a suta parte din radioactivitatea corpului uman. 2.4. Raspandirea radioactivitatii in Univers Din studiul meteoritilor rezulta ca si alte planete din sistemul solar sunt prezente principalele elemente radioactive, uraniul si toriul, impreuna cu elementele din familiile radioactive. Daca pe Pamant radioactivitatea joaca un rol foarte important, in cadrul general al Universului ea se prezinta ca un proces nuclear minor, datorita proceselor termonucleare ce se petrec in anumite tipuri de stele si in special in Soare. Se estimeaza ca pentru a egala energia primita de la Soare pe Pamant, ar trebui sa fie explodate circa 47 bombe nucleare pe secunda. Prin aceasta hemoragie energetica sub forma de radiatie, Soarele pierde 4,2 milioane de tone de masa pe secunda. Cu toate ca masa Soarelui este mare, rezerva sa de energie calorica ar trebui sa fie consumata intr-un timp relativ scurt si ca asistam la scaderea continua a temperaturii. Studiile geologice arata ca de-a lungul epocilor geologice temperatura Pamantului si implicit energia primita de la Soare nu a suferit variatii semnificative. Aceasta comportare nu poate fi explicata, decat acceptand ca energia de la Soare se reinoieste permanent pe baza unui proces exoergic. Conform lui H. BETHE (1938), principala sursa de energie din Soare il au doua cicluri de reactii termonucleare: - ciclul proton proton (p p) de trecere prin fuziune de la hidrogen la heliu in etape succesive, sub forma de reactii nucleare inlantuite in cicluri termonucleare, avand ca produsi intermediari izotopii hidrogenului si ai heliului (fig. 2.1.). conform acestui ciclu, hidrogenul molecular se constituie ca principala rezerva de combustibil nuclear sangele stelelor si al Soarelui; - ciclul carbon azot (C N) imaginat de BETHE, de trecere de la hidrogen la heliu prin trepte intermediare, in prezenta unui nucleu strain cu rol catalizator, cum este carbonul 12, in cadrul caruia carbonul se reface, iar din patru protoni rezulta un heliu si doi pozitroni (fig. 2.2). In realitate, in stele au loc concomitent cele doua cicluri. La inceput predomina ciclul p p, dupa care urmeaza o perioada cu temperaturi mai ridicate, cand predomina ciclul carbon azot.

11

Fig. 2.1. Ciclul proton proton

Fig. 2.2. Ciclul carbon azot

Multa vreme s-a crezut ca prin ciclul carbon azot se incheie seria reactiilor termonucleare ce au loc in stele. In realitate prin cresterea treptata a temperaturii pot sa aibe loc inca o serie de reactii termonucleare prin capturare de helioni, cand se formeaza nuclee de 16O si 20Ne, procesul nuclear continuand cu formarea 24Mg, pana la nucleele cu numar de masa cuprins intre 40 60.

12

3. Efecte radiobiologice asupra omului

Imediat dupa descoperirea radiatiilor rentgen si apoi a radioactivitatii, s-a sesizat si caracterul periculos al radiatiilor ionizante, in cazul folosirii nerationale. Pionierii roentgenografiei au cunoscut pe propia lor piele actiunea radiatiilor ionizante, iar dupa descoperirea radioactivitatii, primele victime au aparut in 1920, in S.U.A., in randul muncitorilor care aplicau vopsele luminoase pe cadranele ceasornicelor. Acestora li s-au adaugat savantii Marie Curie si Irne Joliot-Curie, renumiti cercetatori in domeniul radioactivitatii, care au decedat dupa grele suferinte, de leucemie radioindusa. Dar, cele mai mari victime s-au inregistrat la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, in urma exploziilor celor doua bombe atomice, lansate de catre S.U.A., asupra Japoniei, la Hirosima si Nagasaki. 3.1. Particularitatile efectelor biologice Indiferent de urmarile provocate de impactul radiatiilor ionizante cu organismul viu, actiunea biologica prezinta unele particularitati si anume: - organismul omenesc nu este dotat cu un organ de simt care sa sesizeze prezenta radiatiilor ionizante, iar efectul biologic nu este vizibil in momentul iradierii; - efectele biologice sunt cumulative si nu au un caracter particular care sa ne permita deosebirea de efectele aparute altfel decat prin iradiere; - modificarile si simptomele evolueaza lent dupa iradiere. Unele sunt imediate sau precoce si apar dupa un ragaz care variaza de la cateva ore, la cateva saptamani. Altele sunt intarziate si survin dupa mai multi ani (leucemia), dupa mai multe zeci de ani (cancerul fatal) sau pot provoca efecte genetice. In realitate, efectele biologice produse de actiunea radiatiilor ionizante asupra fiintelor, in special a omului, sunt rezultatul unei lungi serii de fenomene care se declanseaza la trecerea radiatiilor prin organismele vii. Evenimentele initiale, sunt ionizari si excitari ale atomilor si moleculelor din mediul de interactiune de-a lungul traiectoriilor particulelor ionizante. Ulterior aceste perturbari fizice antreneaza reactii fizico-chimice, urmate de reactii chimice, generand in final efecte biologice. Schematic cronologia acestor evenimente este data in tabelul 3.1.

13

Tabelul 3.1. Prezentarea schematica a fenomenelor declansate de radiatiile ionizante in mediu biologic * 3.2. Clasificarea efectelor biologice In prezent efectele nocive ale radiatiilor ionizante asupra fiintelor, in special a omului, a descendentilor sai si asupra umanitatii in general se clasifica in doua categorii: - efecte nestochastice si - efecte stochastice. Efectele nestochastice sunt efecte imediate (precoce), cu prag, reversibile si imperfect aditive. Fiind caracterizate de o relatie de cauzalitate determinate intre doza si efect, ele apar atunci cand doza primita depaseste o anumita valoare de prag (fig. 3.1).

Fig. 3.1. Dependenta efectului biologic de doza biologica 14

a efecte stochastice fara prag; b efecete nestochastice cu prag Valoarea pragului pentru un anumit efect poate varia in jurul unei valori medii de la un individ la altul si in functie de conditiile de iradiere. In general, efectele nestochastice apar destul de repede in timp, fiind efecte imediate (precoce), iar vatamarile provocate de ele sunt cu atat mai mari cu cat doza este mai mare. Avand caracter reversibil, exista posibilitatea regenerarii unor tesuturi, iar dozele administrate intr-un timp lung nu sunt perfect aditive. De aceea, pentru evitarea producerii lor, are mare importanta administrarea fractionata a dozelor de radiatii. Printre efectele nestochastice se numara: leziunile nemaligne ale pielii, cataracta, hipolezia medulara care antreneaza o deficienta hematologica a vatamarilor provocate celulelor gonadelor cu repercusiuni asupra fertilitatii. Efectele stochastice sunt intotdeauna efecte somatice tarzii, fara prag, ireversibile si aditive. Aparitia lor urmeaza o relatie probabilistica doza-efect aparent la intamplare, de unde si numele stochastic. Altfel spus, dintr-o populatie aflata intr-o zona de radiatii, efectele stochastice apar numai in unele cazuri individuale, aparent la intamplare. Printre ele se numara efectele somatice care se manifesta cu intarziere, sub forma de afectiuni maligne (cancer) si efecte genetice (ereditare) ce apar la descendenti. Practic intre momentul iradierii si al aparitiei bolii maligne pot trece ani sau zeci de ani. Fiind relatii liniare, intre frecventa de aparitie a efectelor stochastice si dozelor absorbite pentru radiatiile cu transfer liniar de energie mica, rezulta ca in aceste cazuri, la doze mici si debite mici ale dozei, riscul pentru sanatate este proportional cu doza administrata. In literatura de specialitate, factorul de proportionalitate dintre frecventa de aparitie a acestor efecte si doza absorbita a fost denumit factor de risc. Dozele administrate in timp lung fiid aditive, nu are importanta daca doza care produce efctul respectiv a fost administrata fractionat sau instantaneu, respectiv intr-o secunda sau intr-o luna. Efectul biologic produs este ireversibil si in prezent nu se cunosc metode de reducere a probabilitatilor de aparitie a efectelor stochastice somatice datorate unor doze deja primite. Detrimentul sanatatii. Conceptul de detriment al sanatatii se refera la fenomenul de distrugere (vatamare) integrala a unei persoane datorita efectelor biologice ale radiatiilor ionizante, fenomen care poate aparea dupa o iradiere in conditii bine definite si la un anumit nivel de doza. In cazul unui efect patologic dat (i), detrimentul (Gj) la un individ (j) este exprimat de produsul intre probabilitatea de aparitie a efectului (pi) si factorul corespunzator de gravitate (g): G j = Pij g ij
j

iar pentru un grup de persoane (P) detrimentul colectiv (G) este: G = P Pi G j

i

Acest concept se aplica atat asupra efectelor stochastice cat si a celor nestochastice, in principal fiind utilizat pentru estimarea vatamarilor datorate efectelor stochastice. Intre probabilitatea de aparitie a efectelor biologice stochastice si echivalentul de doza se stabileste o relatie liniara fara prag, aplicata la doze slabe. De aceea, detrimentul colectiv al sanatatii este proportional cu echivalentul de doza efectiv colectiv. Totusi, in mod practic, detrimentul unui grup de indivizi nu poate fi redus la o insumare a vatamarilor individuale, fapt pentru care echivaletul de doza colectiva se ia ca un partener printre altele. 15

3.3. Fazele tipice ale evolutiei imbolnavirii in urma iradierii In dinamica evolutiei reactiilor care au loc in urma iradierii, se pot distinge trei perioade importante: perioada primara, perioada latenta si perioada secundara. Reactiile in perioada primara de actiune a radiatiilor ionizante se datoreaza a trei tipuri principale de mecanisme: mecanismul actiunii directe, indirecte si la distanta. Efectul biologic prin actiune directa consta in transmiterea directa a energiei particulelor incarcate sau a electronilor secundari, catre atomii si moleculele substantelor celulare. Produsul principal al acestei actiuni sunt ioni si atomi excitati de-a lungul parcursului particulei in celula. Datorita ionizarii si excitarii substantelor prin mecanism primar se produc modificari chimice ale acestora (mecanismul actiunii indirecte). Deoarece organismele vii au in compozitia lor un mare procent de apa, la om ajungand pana la 85% din greutatea corpului, multa vreme s-a considerat ca actiunea nociva a radiatiilor ionizante este cauzata de produsele de descompunere a ei si in special de apa oxigenata, care actioneaza ca agent oxidant (ipoteza actiunii prin apa oxigenata). O ipoteza mai verosimila considera ca rolul principal in actiunea biologica primara il au radicalii H, OH, si O2H care apar la radioliza apei (ipoteza actiunii prin radicali liberi). Conform acestei ipoteze, radioliza apei constituie o sursa pentru actiunea indirecta a radiatiei, deoarece radicalii liberi formati pot afecta atat cromozomii cat si proteinele citoplasmatice. Datorita interventiei sistemului nervos, a glandelor endocrine si a transportului prin umori sau difuziune a unor substante rezultate in tesuturile iradiate, efectele biologice se pot produce nu numai in organele iradiate, ci si in cele neiradiate (mecanismul actiunii la distanta sau al actiunii secundare). Perioada latenta care apare in organism, dupa perioada primara, se caracterizeaza prin faptul ca fenomenele sunt atat de neinsemnate incat nu pot fi descoperite, neinregistrandu-se nici un fel de tulburari. Perioada latenta variaza invers proportional cu doza de radiatii. De aceea, in cazul unor iradieri cu doze mortale, perioada latenta dureaza de la cateva ore la 30-40 de zile, iar in doze fractionate mici, ea dureaza mai mult de un an. Perioada secundara este dominata de formarea, in celule si tesuturi, de substante toxice care conduc la intoxicarea organismului, determinand o serie de efecte biologice importante (ipoteza formarii uor substante toxice). Reactiile din aceasta perioada sunt de natura necunoscuta si, in decursul timpului, ele au fost atribuite actiunii apei oxigenate, peroxizilor organici si histaminei, problema fiind insa in discutie. Cert este faptul ca, sub actiunea radiatiilor ionizante, apar molecule active, in primul rand in celulele din tesuturi si in paralel in sange si in limfa. 3.4. Clasificarea efectelor biologice dupa natura lor Cel mai fercvent, efectele biologice se clasifica dupa natura lor in: - efecte precoce, care nu apar decat pentru doze ridicate; - efecte somatice tarzii, care se manifesta dupa mai multi ani, chiar mai multi zeci de ani; - efecte genetice, care privesc descendentii; - efecte teratogene, care se refera la afectarea embrionului si a fetusului. 3.4.1. Efecte biologice precoce Efectele biologice precoce survin la putin timp dupa iradiere, uneori dupa cateva ore sau mai putin si sunt efecte cu prag, fapt pentru care nu apar decat daca doza depaseste 16

un anumit nivel. Deasupra pragului ele cresc cu doza. De aceea, pentru a evita producerea lor, s-au elaborat reglementari care impun limitarea sub nivelul de prag al dozelor ce le pot primi operatorii care lucreaza in medii de radiatii ionizante. Cele mai fragile tesuturi care sufera efecte biologice cu prag sunt: pielea, celulele formate de sange, maduva osoasa, intestinul si organele sexuale sau gonade. Efectele biologice precoce in cazul iradierilor partiale. Acestea se refera la piele, maduva osoasa si organele genitale. Pielea. Efectele radiobiologice ale pielii sunt foarte variabile si ele depind de doza, de localizarea anatomica, de varsta, de pigmentatia tegumentului etc. In general, la doze mai mari de 10 Gy nu se observa nici o leziune grava, dar la 25% din cazuri apare o senzatie de caldura. La doze intre 10 si 20 Gy apar epidermite exudative, urmate dupa un timp de o latenta de trei saptamani, de eritema secundara, apoi de epitelitaexudativa, dupa 3-6 luni facandu-se restaurarea fara recurs. In cazul unor iradieri foarte importante si profunde, se altereaza vascularizatia si apare ulceratia, care necesita un tratament chirurgical. Maduva osoasa, organul cel mai sensibil la iradierea globala, conduce limfopenia, cu atat mai repede, cu cat doza de radiatii este mai mare. Organele sexuale, respectiv testiculele la barbati si ovarele la femei, reactioneaza diferit la iradiere. Testiculele care se remarca printre cele doua functii de producatore de hormoni si spermatozoizi, la iradiere, le este afectata numai cea de-a doua functie (producatoare de spematozoizi). La doze relativ mici, de 0,5 Gy, se instaleaza o depresiune tranzitorie si spontan reversibila, iar la doze de circa 2 Gy apare o azospermie si sterilitate temporara, in jur de un an. Experientele efectuate de americani pe detinuti voluntari au aratat ca in cazul iradierii testiculelor cu doze de 6 Gy, sterilitatea este temporata la om. De asemenea, supravietuitorii dintre cei 23 pescari japonezi care au fost iradiati in urma exploziei experimentale a armei termonucleare de la Bikini, in 1954, si care se estimeaza ca au primit doze de 3 - 6,6 Gy, dupa o sterilitate de 2-3ani, au avut copii normali (in total 45 copii). - Ovarele, comparativ cu testiculele, au o sensibilitate mai mica fata de radiatiile ionizante, aceasta fiind influentata si de varsta. Astfel, pe cand la o femeie tanara in jur de 25 de ani este necesara o doza de 12-15 Gy pentru a provoca o menopauza artificiala, la o femeie de peste 40 de ani este suficienta o doza de numai 7 Gy. Se mentioneaza ca la femei sterilitatea este insotita de oprirea functiei endocrine. Din cercetarile efectuate, precum si din constatarile asupra descendentilor celor iradiati in urma exploziilor atomice de la Hirosima si Nagasaki, a rezultat ca in urma unei iradieri puternice care a provocat sterilitatea temporara, nu s-au produs urmari genetice, prin afectarea celulelor sexuale. Iradierea organelor profunde. La iradieri puternice, mai ales in radioterapie sunt iradiate si organele profunde: plamanii, inima, rinichii, tubul digestiv, ficatul, sistemul nervos central si creierul. Dintre acestea, deosebit de sensibile sunt plamanii, care, dupa o doza de 25 Gy, se imbolnavesc de fibron pulmonar, iar dupa 6-12 luni urmeaza decesul. Rinicii si ficatul sunt afectati la doze peste 30 Gy. In cazul rinichilor, functionarea lor este afectata dupa cateva saptamani de la iradiere, pe cand vezica poate suporta doze mult mai mari. Diversele organe ale aparatului digestiv au radiosensibilitati diferite. Cel mai radiosensibil este intestinul subtire, la care apar leziuni in urma absorbtiei unor doze sub 30 Gy. Urmeaza stomacul care este afectat de doze in jur de 40 Gy, cel mai rezistent fiind colonul, care reactioneaza numai la doze cuprinse intre 50 si 56 Gy. Destul de radiosensibil este si sistemul nervos, care manifesta o fragilitate a celulelor nervoase, a vaselor sangvine si o capacitate limitata de regenerare a tesuturilor nervoase. La doze peste 40 Gy administrate in patru saptamani, apare o paraplegie, care 17

dupa doi ani se extinde. In ceea ce priveste creierul, desi modificari morfologice apar deja de la doze de 10 Gy, el poate suporta doze de circa 50 Gy, timp de 5-6 saptamani. Efecte biologice precoce in cazul iradierilor globale. In urma unor iradieri globale cu doze in jur de 1 Gy, care sunt fara gravitate imediata, nu se observa decat foarte discrete modificari hematologice, in ceea ce priveste globulele albe, dar ele se regenereaza rapid. In astfel de cazuri se aplica un tratament modest, fara a fi necesara spitalizarea. La doze cuprinse intre 1 si 2 Gy, desi semnele fizice inca lipsesc, se observa o scadere a globulelor albe si a plachetelor, iar numarul globulelor rosii este modest. In acest caz sunt necesare transfuzii si tratament antibiotic. Din contra, la doze de peste 2Gy, se observa o evolutie stereotipa a bolii, cu afectarea celulelor formatoare de sange si scaderea corespunzatoare a numarului maxim de elemente reprezentative din sange. Evolutia imbolnavirii se face urmand cele patru faze tipice: Dupa o perioada de debut care dureaza trei zile, insotita de simptome discrete, urmeaza de perioada latenta, practic silentioasa, care dureaza peste trei saptamani. In continuare, se instaleaza perioada de stare (perioada critica), careia i se asociaza semne generale cum sunt oboseala intensa, tulburari digestive, hemoragii si infectii, formula sangvina fiind foarte modificata. In acest moment, viata bolnavului este in pericol. Abia dupa circa trei luni, el intra in covalescenta. In acest caz, spitalizarea este indispensabila intr-un centru specializat, cu locuri sterilizate, repaus absolut si eliminarea posibilitatilor de infectare. In cadrul tratamentului se recomanda grefe de maduva osoasa. La doze mai mari, grefa cu maduva osoasa poate fi singura sansa, iar la doza peste 12 Gy, de iradiere instantanee, orice tratament terapeutic nu este eficace. Efecte biologice precoce in cazul iradierilor accidentale. In ultimele decenii s-au inmultit numarul iradierilor accidentale. Principal, ele pot fi clasificate in iradieri implicand una sau mai multe persoane, ori a unor grupuri mari de persoane. Iadieri accidentale implicand una sau mai multe persoane. Pana in anul 1965 au fost inregistrate 12 astfel de accidente critice in lume, in care persoane au fost expuse global in cursul unor cercetari sau operatii chimice, dintre care au rezultat 9 decese. De asemenea, se cunosc 24 accidente cu surse gamagrafice, dintre care 15 accidente cu 192Ir si 9 accidente cu 60Co, din care au rezultat 17 morti si 38 grav iradiati. In ultimii 40 de ani au avut loc 115 cazuri de iradieri locale, care au facut 156 victime. Principalele cauze se datoresc: instalatiilor de radiatii X pentru analiza cristalografica (69), surselor de gamagrafice cu 192Ir (34), 60Co (25), emitatori -activi (11), acceleratori de particule (8) si diverse surse (8). Iradierile interne sunt mai rare si mai greu de cunoscut. In Franta sunt cunoscute numai o zecime din decese: 7 sunt imputabile activitatii medicale. Iradieri accidentale a unor grupuri mari de persoane. Iradierile simultane asupra unui numar ridicat de persoane au fost inregistrate in urma unor experiente cu arme termonucleare sau a unor defectiuni survenite in functionarea unor centrale atomoelectrice. Explozia experimentala a armei termonucleare de la Bikini, de la 1 martie 1954, a provocat printre altele si iradierea puternica, prin caderi de pulberi radioactive, a locuitorilor de pe Insula Marschall precum si a 23 de pescari marinari de pe vasul japonez Fukuriu Maru. Recent prin defectarea centralei atomoelectrice de la Cernobal (Ucraina) din aprile 1986, au fost iradiate 22 persoane cu doze peste 8 Gy, 22 persoane cu doze intre 4 si 8 Gy, 53 persoane cu doze intre 2 si 4 Gy si 203 persoane cu doze peste 1 Gy, fiind inregistrate 31 decese. 3.4.2. Efecte somatice tarzii Efectele somatice tarzii, in general, sunt fara prag. Ele pot fi necancerigene (cataracte, tulburari ale cresterii, scaderea longevitatii si a unor reactii imunologice), insa 18

principalul efect intarziat este cancerul, care apare dupa cativa ani sau zeci de ani de la iradiere. Principalele efecte somatice tarzii necancerigene se caracterizeaza prin urmatoarele: Cataractele sunt boli care provoaca opacifierea cristalinului. Radiatiile ionizante genereaza cataracte la doze superioare la 10 Gy de radiatii X. Ele sunt efecte cu prag, care la barbati este foarte ridicat si apare intre 1 si 10 ani de la iradiere. In cazul neutronilor rapizi, pragul este mult mai jos 0,8 Gy, respectiv 8 Sv. Tulburari de crestere. Constatarile efectuate pe supravietuitorii de la Hirosima si Nagasaki au evidentiat ca, prin expunere la doze de 1 Gy, au loc tulburari de crestere si anume: un deficit in greutate, o scadere a taliei si a circumferintei capului. Longevitatea. De asemenea, studiile de supravietuitori de la Hirosima sI Nagasaki, precum si pe animale in laborator, au aratat ca la doze ridicate (4 Gy) de radiatii, se scurteaza durata medie de viata, indiferent daca iradierea a produs leucemie sau cancer. Reactiile imunologice. La iradierea cu doze de 1 Gy scad reactiile imunologice si organismele devin vulnerabile la infectii. Pielea desi nu este radiosensibila, se mnifesta ca un organ critic, avand un prag de toleranta de 2mGy/zi. Prin iradierea mainilor cu doze superioare (5 mGy/zi) apar leziuni cutanate cronice, sau uscate si atrofice, care fisureaza, dand ulceratii grave. Cancerele, principalele efecte intarziate, se caracterizeaza prin faptul ca nu au prag si se produc mai ales cu doze slabe de radiatii. Frecventa lor este influentata de o serie de factori, printre care se numara: doza de radiatie, natura radiatiilor, sexul, varsta si natura tesuturilor iradiate. Dintre toti factorii, doza de radiatii este cel mai important, iar dintre radiatii, particulele si neutronii sunt cele mai periculoase. Radiosensibilitatea organismelor este diferita in functie de sex: ea este mai importanta la femei decat la barbati, in special pentru sani si tiroida si are un efect invers pentru maduva osoasa si pulmon. Totodata, efectele difera cu varsta, copiii tineri, adolescentii si persoanele in varsta fiind mai radiosensibile decat adultii. Timpii de latenta sunt foarte variabili si depind in mod esential de natura tesutului iradiat. Ei sunt cuprinsi intre 4 si 20 de ani de la iradiere pentru leucemie , de 10 ani pentru tumori, 22-25 de ani pentru sani etc. Cancerul cutanat apare la doze de circa 15 Gy radiatii electromagnetice, intre 25 si 40 de ani. Cancerul osos apare la doze >8Gy, iar leucemia la doze >1 Sv. Cancerul sanului apare la doze de 0,20 Gy (la iradieri radiologice), iar cancerul tiroidei la 0,1 Gy la copii intre 13 si 14 ani. 3.4.3. Efecte genetice Alaturi de alti agenti fizico-chimici (substante chimice, radiatiile electromagnetice, caldura etc.) care pot provoca efecte mutagene se afla si radiatiile ionizante. Daca la doze slabe nu s-au inregistrat astfel de efecte la om, in schimb printre copiii supravietuitorilor de la Hirosima si Nagasaki, iradiati cu doze puternice, s-au inregistrat cazuri de anomalii genetice semnificative. Pe plan uman, singurele informatii de care dispunem sunt descendentii iradiatilor de la Hirosima si Nagasaki si ai pescarilor de la Bikini, dar in ambele cazuri, dozele nu sunt cunoscute cu precizie. In cazul supravietuitorilor de la Hirosima si Nagasaki, desi au prezentat forme cancerigene pentru doze ridicate (>1 Gy), nu s-au inregistrat efecte genetice. De asemenea, in cazul celor 23 marinari pescari de la Bikini, iradiati de caderile radioactive, cu exceptia unuia care a decedat, dupa o sterilitate de doi ani, ceilalti au avut copii normali (45 copii), la care nu au fost observate efecte genetice aparente la prima generatie. In modul de evaluare a efectelor genetice se intampla unele dificultati datorate urmatorilor factori: caracterul particular al efectelor genetice; necesitatea extrapolarii 19

rezultatelor obtinute experimental pe animale, la om; si de asemenea, extrapolarea rezultatelor obtinute experimental cu doze forte, la doze slabe. Din investigarile pe animale, s-a stabilit ca fercventa anomaliilor genetice se observa la doze >1 Gy. La om, anomaliile (de ex. structura cromozomilor) reprezinta un risc de 1-10 pe milion de nasteri vii, pe centiGy, iar mutatiile genetice apar, la iradierea celor doi parinti, cu o frecventa de 5-65 pe milion de nasteri vii, pe centiGy. Dupa prima generatie si la echilibru (dupa 5 generatii), frecventa lor este de 40-200 pe milion de nasteri vii pe centiGy, pe generatie. Mutatiile sunt legate de sexe, in sensul ca ele se transmit prin femei. In prima generatie, numarul de afectiuni adaugat este <1,3 pe milion de nasteri vii pe centiGy. Particularitatile mutatiilor genice. In functie de sex, riscul pentru femeie este mai putin important, ca pentru barbat. Dupa varsta, la femei sunt doua perioade critice: principala este perioada reproducerii, de la pubertate la menopauza. A doua este pana in luna a saptea a vietii fetale. La barbat, perioada periculoasa se afla intre 20 si 40 ani, perioada in care se fac majoritatea fecundarilor. Ipoteza prejudiciului genetic dat de iradierile slabe. In mod normal, o populatie se afla in echilibru genetic. Aparitia de noi mutanti este compensata de eliminarea mutantilor existenti prin decese precoce, sau prin fecundari mai putine, uneori chiar nule. In cazul unor iradieri suplimentare, acest echilibru se rupe, iar fiecarei generatii i se vor adauga descendentilor, mutatiile produse la toate generatiile anterioare (mutanti suplimentari). Ca urmare, se vor produce o crestere a mutatiilor letale si a celor dominante, precm si o acumulare a mutatiilor primite.

3.4.4. Efecte biologice teratogene

Efectele teratogene sunt anomalii si malformatii provocate de actiunea unor agenti fizici, chimici si infectiosi, sau a radiatiilor ionizante asupra embrionului si fetusurilor pe timpul cresterii. Sensblitatea lor la radiatii variaza dupa stadiul dezvoltarii embrionului, dar pragul de actiune este foarte net mai jos decat dupa nastere. Efectele teratogene sunt ireversibile, iar radiatiile ionizante produc aceleasi efecte ca si alti agenti teratogeni. Sub actiunea radiatiilor ionizante, in functie de stadiul de dezvoltare a embrionului si a fetusurilor, se deosebesc urmatoarele: - In stadiul de preimplantare, iradierea determina fie distrugerea oului, fie moartea uneia sau a mai multor celule. Aceasta perioada adesea trece neobservata de femeie. Doza letala 50 este de 0,5-0,6 Gy. - In stadiul de organogeneza, cand femeia are consecinte de intarziere si banuiala ca ar fi insarcinata, o doza de 0,1 Gy poate antrena malformatii. Aceasta este perioada critica, deoarece radiosensibilitatea este maxima. - In stadiul fetal, frecventa si gravitatea malformatiilor se diminuiaza. In schimb, iradierea poate avea o actiune cancerigena, care se manifesta la copii tineri. Dozele egale sau inferioare la 0,25 Gy sunt considerate ca fara efect. Cele mai importante consecinte legate de efectele teratogene sunt: - malformatiile, ca de exemplu cele microcefalice, care pot fi insotite de intarzierea mentala; 20

- intarzierea cresterii, care are loc la doze puternice (>1 Gy), printre care se remarca deficitul ponderal, scaderea taliei si a circumferintei capului si o intarziere a osificarii; - cancerul, care apare la iradieri in uter cu doze de 0,02 Gy; -mortalitatea intrauterina si neonatala creste. In cazul supravietuitorilor de la Hirosima si Nagasaki, ea a fost cu 40% mai mare decat cea normala; - efecte genetice nu s-au observat nici printre descendentii celor iradiati in uter cu ocazia exploziilor nucleare de la Hirosima si Nagasaki. Pe baza acestor observatii, se impune luarea unor precautii in cazul femeilor insarcinte, care sunt expuse profesional la doze de radiatii ionizante si excluderea lor de la orice fel de examen radiologic.

21

4. Efectele fizice ale radiatiilor ionizante la interactiunea cu substanta La impactul cu substanta, fasciculele de radiatii ionizante sufera procese de atenuare datorita devierii (imprastierii) acestora printr-un mecanism monoact, sau prin absorbtie, cand isi pierd complet energia, pe baza unui mecanism continuu. Cele mai importante efecte ale radiatiilor ionizante sunt excitarea si ionizarea, care pot fi directe in cazul particulelor incarcate electric sau indirecte in cazul radiatiilor X, si a neutronilor. 4.1. Interactiunea particulelor grele incarcate cu substanta Particulele grele incarcate cum sunt radiatiile , protonii, deuteronii, atomii, multiplu ionizati si produsii de fisiune nucleara la impactul cu substanta se atenueaza cu parcurs, pe baza unui mecanism de pierderi mici de energie intr-un numar foarte mare de procese de interactiune. Procesul predominant este cel de interactiune cu electronii atomilor si moleculelor, probabilitatea de interactiune cu nucleele atomilor fiind foarte mica. Transferul liniar de energie (TLE) notat cu Q, realizat prin ciocniri neelastice cu electronii atomilor si ai moleculelor intalnite, este dat de relatia lui H.A. Bethe: 2 m0 v 2 dE 2e 4 Z 2 = NZ ln 2 [ergcm-1] 2 2 dx m0 v j (1 ) 3 in care: N este numarul de atomi dintr-un cm ; Z sarcina particulei; m0 masa de repaus a electronului; v viteza; e sarcina electronului; = v/c; J potentialul mediului de excitare al substantei iradiate. In figura 4.1 se prezinta modul de variatie al numarului particulelor cu mediul. Transferul Q depinde de viteza (v) si de sarcina (Z) a prticulelor grele incidente, iar pe o distanta x, particula pierde o energie E, care este data de suma transferurilor Q, in cursul ciocnirilor ce au loc pe aceasta distanta E=Q.

Fig. 4.1. Variatia numarului particulelor in unitatea de timp cu distanta parcursa, intr-un mediu dat. Atunci cand o particula parcurge un mic segment x din traiectoria sa, ea sufera numeroase ciocniri cu electronii care se gasesc in vecinatatea traiectoriei sale. Raportul S=E/x se numeste putere de incetinire a particulelor in mediu si reprezinta pierderea specifica de energie, fiind dependent de viteza (v) si sarcina (Z) a particulei incidente. Distanta maxima pe care o strabate o particula de energie initiala E intr-un mediu dat se numeste parcurs (R) si se exprima in metri. El se poate calcula cu ajutorul relatiei: E dE R= [m] E / x 0

22

Din cauza fluctuatiei accidentale de ciocniri individuale dintre particulele grele incarcate si atomii mediului, parcursurile lor nu sunt riguros egale, asa cum se poate observa cu ajutorul unei camere Wilson (fig. 4.2.)

Fig. 4.2. Parcursurile particulei in camera Wilson La strabaterea mediilor gazoase parcursurile radiatiilor ating centimetri ( tabelul 4.1), pe cand in medii lichide si solide descresc mult, fiind de ordinul micrometrilor. Asa se explica faptul ca o foaie de hartie este suficienta pentru a absorbi complet un fascicul de radiatii de mare energie. Parcursul radiatiilor in aer se calcleaza cu ajutorul relatiei empirice a lui Bethe: R=0,32 E3/2. In fig. 4.3 este data dependenta dintre energie si parcursul radiatiilor . Parcursurile radiatiilor ale Po si RaC in diferite medii Tabelul 4.1 Mediul strabatut Parcursul radiatiilor ale: 210 214 Po(5,30 Mev) RaC(7,6 MeV) Aer 0,0387 m 0,0698 m Hidrogen 0,1730 m 0,3250 m Heliu 0,215 m 0,390 m Argon 0,0417 m 0,073 m Alcool etilic 37,1m Aur 14 m Gelatina foto 23 m 50 m Ciocnindu-se cu electronii mediului strabatut, particulele produc efecte dependente de energia Q transferata acestora.

Fig. 4.3. Dependenta dintre energie si parcursul particulelor . a. Daca energia transferata (Q) este superioara energiei de legatura a electronilor (10eV), acestia sunt smulsi si azvarliti, particulele incidente pastrandu-si directia practic neschimbata, fapt pentru care parcursul lor in orice mediu este rectiliniu. Atomul caruia i 23

s-a smuls un electon devine ion pozitiv si impreuna cu electronul detasat formeaza o pereche de ioni, procesul in ansamblu numindu-se ionizare. Numarul de perechi de ioni creati pe unitatea de lungime se numeste ionizare specifica (j) si este data de raportul dintre patratul atomic Z al particulelor si patratul vitezei 2 2 particulei (vp): J Z / v p . W.L. BRAGG, studiind variatia numarului de ioni formati in functie de unitatea de lungime, a constatat ca ionizarea maxima este atinsa la sfarsitul parcursului (Fig. 4.4)

Fig. 4.4. Curbele de tip Bragg ale Po si RaC. b. In cazul in care energia tansferata (Q) este inferioara energiei de legatura a electronului, acesta nu este detasat din structura atomica sau moleculara de care apartine si se produce excitarea atomului respectiv. Urmarind distributia energiei pierdute de o particula incidenta in functie de transformarile individuale, se obtine o curba de distributie care este reprezentata in fig. 4.5.

Fig. 4.5 Curba de distriutie a energiei pierdute de o particula incidenta in functie de transformarile individuale Conform acestei curbe, energia =E pierduta de o particula parcurgand un mic segment x din traiectoria sa se repartizeaza astfel: - 30% din energie (100>Q>10eV) se consuma in excitari; - 30% din energie (Q<10eV) se consuma pentru ionizari; - 40% din energie (Q>100eV) se consuma pentru producerea de electroni secundari . Aceasta repartitie ramane constanta de-a lungul traiectoriei particulei. Autoabsorbtia radiatiilor . Urmarind variatia curentului de ionizare (I) produs de radiatiile in functie de grosimea stratului de substanta radioactiva (Fig. 4.6), se observa ca numai in cazul straturilor foarte subtiri se inregistreaza o crestere proportionala a curentului de ionizare cu grosimea stratului activ. Pentru o anumita grosime a stratului de substanta, ionizarea devine constanta deoarece particulele emise de straturile inferioare se absorb total in cele superioare. Straturile ale caror grosime este egala sau mai mare decat pacursul se numesc straturi gros infinite. 24

Fig. 4.6. Variatia curentului de ionizare produs de radiatiile in functie de grosimea stratului de substanta rdioactiva . Ecranarea particulelor grele incarcate. Particulele grele incarcate, in primul rand radiatiile , au parcursuri foarte mici, de ordinul micronilor, in corpuri solide, fapt pentru care nu ridica probleme speciale de ecranare, fiind absorbite total si cu usurinta de toate substantele, chiar si de o foaie de hartie. De aceea, simpla utilizare a manusilor de cauciuc ori a hartiei de filtru in lucrari de laborator, cu astfel de substante radioactive, sunt masuri suficiente care sa asigure o buna protectie impotriva iradierii externe. Reactiile nucleare ale prticulelor grele incarcate. La interactiunea particulelor grele incarcate cu anumite nuclee tomice, acestea pot sa sufere transmutatii artificiale. In particular radiatiile emise de unele surse radioactive naturale au importanta istorica, deoarece stau la baza unor importante descoperiri cum sunt: - reactiile nucleare (, p) realizate pentru prima data de E. RUTHERFORD, in anul 1919, au condus la descoperirea primei transmutatii artificiale, sinteza izotopului stabil 17O din 14N cu emisia unui proton: 14 4 17 1 7 N + 2 He 8 O + 1 H In prezent, cu ajutorul particulelor accelerate se prepara numerosi radioizotopi pe baza ecuatiei generale: A 4 A+3 1 Z X + 2 He Z +1 X + 1 H - reactiile nucleare (, n) au stat la baza descoperirii neutronului de catre CHADWICK, in 1932, prin bombardarea beriliului cu radiatii ale poloniului: 9 4 12 1 4 Be + 2 He 6 C + 0 n + 5,75 MeV Reactiile (, n) prezinta un interes deosebit si datorita faptului ca ele stau la baza surselor de neutroni de laborator. Substantele active cele mai utilizate sunt:210Po, 226Ra si 239Pu. Sursele Ra Be emit neutroni cu un spectru energetic continuu, cu energii pana la 13,7 MeV si randament foarte mare: la 1 mCi Ra, corespund 1,3 104 n/cm2 s fiind sursele cele mai constante din cauza timpului de injumatatire lung al radiului (1600 a) Tot pe baza reactiei nucleare (, n), sotii JOLIOT-CURIE in anul 1934, iradiind o foita de aluminiu cu particule , au obtinut fosfor radioactiv, descoperind radioactivitatea artificiala care a deschis perspective nebanuite fizicii si chimiei nucleare: 27 4 30 1 30 + 30 14 Si 13 Al + 2 He15 P + 0 n ; 15 P In prezent sub actiunea particulelor accelerate se produc numerosi radioizotopi ai elementelor, cu timpi de injumatatire mici, pe baza reactiei generale: A 4 A+3 1 Z X + 2 He Z + 2 X + 0 n De asemenea, sub actiunea particulelor accelerate au fost sintetizate o parte din elementele transuraniene conform reactiilor: 25

238 92 238 94

U ( , n) 241Pu 241 Am 237 Np 93 94 95

Pu ( , n) 242 Cm ; 241 Am( , n) 244 Bk ; 242 Cm( ,2n) 244 Cf 96 95 97 96 98 In mod asemanator pot provoca reactii nucleare si alte particule grele accelerate (protoni, deuteroni). Dintre acestea se remarca: - reactiile nucleare (p, ) puternic exoenergice cu emisie de fotoni de mare energie. - reactiile nucleare (d, n) care stau la baza producerii neutronilor de laborator cu 2 ajutorul generatoarelor de inalta tensiune: 1 D(d , n) 23He. Cu ajutorul deuteronilor de 5 MeV s-au sintetizat pentru prima data, prin reactii nucleare (d, n), tehnetiul si prometiul: 92 93 146 147 42 Mo( d , n) 43Tc ; 60 Nd ( d , n) 61 Pm - reactiile nucleare (d, p), care se produc cu o probabilitate de 10 ori mai mare decat cele (d, n), prezinta interes deoarece conduc la formarea de izotopi ai tintei, intocmai ca in cazul reactiilor (n,). De exemplu: 23Na(d,p)24Na; 31P(d, p)32P. Particulele grele incarcate cu energii mai mari de 50 MeV genereaza o serie de reactii nucleare in cascada: dezintegrarea cu expulzarea de nucleoni rapizi (p, d, T), fisiunea nucleara, reactii secundare si emisia de nuclee usoare. 42. Interactiunea electronilor cu substanta Fasciculele de electroni emisi de radionuclizii activi (- si +), precum si cei proveniti din generatoare, la interactiunea cu substanta se atenueaza pierzand energia de-a lungul parcursului. Datorita unor serii de procese de absorbtie prin ciocniri elastice si neelastice si uneori prin radiatie de franare, efectele fizice produse de aceste procese constau din excitarea si ionizarea mediului strabatut, iar contributia fiecarui proces in parte este determinata de energia electronilor incidenti, precum si de natura materialului absorbant. Imprastierea neelastica electron-electron. Dintre toate procesele de interactiune ale electronilor cu substanta, predominant este cel de imprastiere la ciocnirea neelastica cu electronii orbitali ai atomilor din mediu, deci procesele electron-electron. Datorita acestui fapt, electronii sufera imprastieri sub unghiuri diferite, motiv pentru care drumul fasciculelor de electroni prin mediu nu este rectiliniu, ci foarte sinuos (fig. 4.7). De aceea, intr-o substanta de o anumita grosime, electroni de aceeasi energie parcurg drumuri complet diferite, care intrec in lungime 1,5 4 ori grosimea stratului penetrat.

Fig. 4.7. Drumul sinuos al electronilor prin substanta. Imprastierea elastica electron nucleu. Electronii care trec foarte aproape de un nucleu, in urma unei ciocniri elastice, vor fi imprastiati din fascicul sub unghiuri diferite, care ajung pana la 1800. Fenomenul, care poarta numele de retrodifuzie, este cu atat mai 26

important, cu cat are loc cu elemente cu numere de ordine Z mari, la elemente cu Z mic fenomenul fiind neglijabil. Datorita aparitiei acestui fenomen, se aleg cu grija suporturile pe care se pun substantele active in vederea masurarii, utilizandu-se materiale cu densitati mici (hartie, plexiglas, aluminiu etc.). Fenomenul de retrodifuzie a radiatiilor sia gasit aplicarea practica in analiza chimica, elaborandu-se metode de determinare a elementelor grele in prezenta elementelor usoare, precum si a concentratiei in solutie a unor substante cu densitate mare (H2SO4 etc.). Radiatia de franare (Bremsstrahlung). La interactiunea electronilor rapizi cu substanta, o alta sursa de pierdere de energie este cea de franare in campul columbian al nucleelor grele. Prin aceasta electronii sunt incetiniti si deviati in alte directii (fig. 4.8) energia cheltuita fiind iradiata sub forma de fotoni, luand nastere radiatia de franare. Fenomenul este cu atat mai important cu cat energia electronilor incidenti (Wmax) este mai mare, iar substanta cu cat interactioneaza are numarul atomic Z mai mare. Intensitatea radiatiei de franare (Jx) este data de relatia: Jx = Wmax ZJ 800

J fiind intensitatea fasciculului existent de electroni. Toate procesele la care ne-am referit au ca efect ionizarea si excitarea atomilor si moleculelor mediului strabatut, cand electronii isi pierd treptat energia, pana cand ajung la energia corespunzatoare miscarii termice, cand sunt absorbiti de substanta cu care interactioneaza. Totodata, procesului de ionizare primara, care reprezinta numai 20 - 30 % din ionizarea totala, i se adauga si un proces de ionizare secundara (70 80%). El se datoreaza faptului ca o parte din electronii substantei rezultati in urma ciocnirilor cu radiatiile primesc o energie de circa 2,5% din energia electronilor incidenti, fiind capabili sa produca noi procese de ionizare (ionizare secundara). Astfel de electroni numiti sau secundari, cu energii mai mici de 100 keV, se indeparteaza de la traiectoria particulelor initiale, formand ciorchini de ioni secundari.

Fig. 4.8. Franarea unui electron in campul columbian al unui nucleu. Pentru formarea unei perechi de ioni in aer se cheltuie o energie de 32,5 eV. Numarul de perechi de ioni produsi pe unitatea de lungime (cm) prin procese de ionizare primara se numeste densitate de ionizare sau ionizare specifica. In general, densitatea de ionizare datorata electronilor este mica, un electron cu energia de 1 meV fiind capabil sa formeze in medie un numar de circa 90 perechi pe cm. De aceea, electronii pot strabate distante mari in aer care pot ajunge la cativa metri. Pentru calcularea densitatii de ionizare (j) se foloseste relatia: j1,35 1012 /v2 [ioni/cm] 27

unde v este viteza particulelor, in cm/s. Atenuarea fasciculelor de electroni. Atenuarea fasciculelor de electroni monocinetici de intensitate initiala I0 intr-un strat absorbant de grosime x se face pe baza unei relatii exponentiale, dar cu parcurs (fig. 4.9): I=I0e-x in care este coeficientul de atenuare liniara.

Fig. 4.9. Curba de atenuare cu parcurs a electronilor monoenergetici Coeficientul de atenuare liniara () este inversul distantei la care intensitatea fasciculului care strabate un mediu se reduce la 1/e din valoarea initiala. El se exprima in cm-1 sau in m-1 in SI. Grosimea stratului dintr-o substanta data, care interpusa pe traiectoria unui fascicul de radiatii dat provoaca o atenuare a intensitatii fasciculului la jumatate din valoarea sa, poarta denumirea de grosime de injumatatire (x1/2 ) si se exprima in cm. In cazul in care x = x1/2 si I=I0 e-x de unde ln 2 0,693 x1 / 2 = = Raportul dintre coeficientul de atenuare liniara () si densitate () a mediului se numeste coeficient de atenuare masic (/) si se exprima in cm2/g respectiv in m2/kg in SI. In mod corespunzator, luand in considerare densitatea () se poate vorbi si de o masa superficiala de injumatatire (1/2): 1 / 2 = care se exprima in g/cm2 sau kg/m2 in SI. 0,693 /

Parcursul electronilor. Analizand curba de atenuare a electronilor monoenergetice intr-un absorbant, se observa ca atenuarea nu se face dupa o relatie exponentiala perfecta (fig. 4.9), deoarece exista o valoare (R) la care curba intersecteaza axa absciselor. Determinarea parcursului maxim (R) se face grafic, cu ajutorul curbei de atenuare construita in coordonate semialgoritmice, reprezentand 1g I0/I in functie de grosimea stratului de absorbte in g/cm2 (fig. 4.10). 28

Fig. 4.10. Determinarea grafica a parcursului maxim. Autoabsorbtia electronilor. Deoarece electronii pot fi absorbiti chiar in stratul de substanta radioactiva, se observa ca activitatea () a unui preparat -activ nu este liniara, in functie de grosimea stratului de substanta radioactiva, iar de la o anumita valoare ramane constanta (fig. 4.11). Pentru evitarea erorilor cauzate de procesul de autoabsorbtie este necesar sa se lucreze cu preparate gros infinite

Fig. 4.11. Variatia activitatii relative cu grosimea stratului de substanta activa. Ecranarea fasciculelor de electroni. O particularitate fundamentala legata de ecranarea electronilor este aceea ca atenuarea lor se face cu parcurs. Ca urmare, grosimea ecranelor nu depinde de intensitatea fasciculului de electroni si nici de activitatea sursei, ci de marimea parcursului. De aceea conditia ca un ecran sa absoarba total electronii dintr-un fascicul, este ca el sa aiba grosimea cel putin egala cu a parcursului maxim al electronilor. Practic, un ecran de aluminiu sau plexiglas gros de 10 mm atenueaza complet radiatiile ale tuturor surselor utilizate in mod curent. Din fig. 4.12 se vede cum variaza grosimea ecranelor de diferite materiale in functie de energia electronilor. In cazurile de atenuare in care apare radiatia de franare, este necesara o ecranare suplimentara pentru reducerea ei. Ecranarile suplimentare se fac in cazul emisiilor de radiatii , cand in urma anihilarii pozitronului cu electronii mediului rezulta doi fotoni , fiecare cu o energie de 0,5 MeV. Cele mai bune materiale pentru ecranarea electronilor sunt substantele usoare, in special sticla, aluminiul, precum si cele cu continut mare de hidrogen: apa, plexiglas, bachelita, masele plastice si altele, care absorb bine fasciculele de electroni.

Fig. 4.12. Dependenta grosimii ecranelor de diferite materiale, de energia radiatiilor . 29

4.3. Interactiunea radiatiilor electromagnetice penetrante (X si ) cu substanta La interactiunea cu substanta, fasciculele de fotoni (Radiatii X sau ) pot pierde energia in mai multe moduri, dintre care cele mai importante sunt: efectul fotoelectric, efectul Compton si formarea de perechi de electroni, care conduc la transformarea radiatiei electromagnetice in radiatie electronica secundara. Efectul fotoelectric este caracteristic interactiunii fotonilor cu energie joasa si substantelor cu Z mare. El se datoreaza ciocnirii directe dintre un foton cu un electron (fig. 4.13) de pe una din orbitele atomului, de obicei din cele interioare, cand acesta transmite intreaga sa energie unui singur electron. Ca urmare, electronul este smuls din atom si expulzat cu o energie cinetica Ec egala cu diferenta dintre energia hv a fotonului incident si energia de legtura (El) a electronului in atom: Ec = hv - El . In urma acestui proces rezulta o radiatie electronica secundara. Directia electronului expulzat coincide cu atat mai mult cu directia initiala a fotonului , cu cat energia acestuia este mai mare. Totodata, locul electronului expulzat va fi ocupat de un alt electron, emitandu-se un foton, asa numita radiatie de fluorescenta sau de imprastiere. Efectul fotoelectric nu poate fi generat de interactiunea dintre fotoni si electronii liberi, deoarece impulsul nu se poate conserva.

Fig. 4.13. Atenuarea fotonilor prin efect fotoelectric Efectul Compton este predominant in cazul interactiunii fotonilor de energii medii (1-5MeV) cu electronii liberi sau slab legati ai substantelor cu numar atomic mare. Procesul consta dintr-o ciocnire elastica, in urma careia cuanta isi pierde o parte din energia initiala (hv) si isi schimba directia de miscare, iar electronul ciocnit sufera o miscare de recul. (fig. 4.14). Dupa ciocnire fotonul este imprastiat (difuzat) cu o energie mai mica (hv') si o lungime de unda ' mai mare decat a celei incidente (). Energia cinetica (Ec) primita de electron este data de relatia: Ec= hv - hv' La randul lor, cuantele imprastiate interactioneaza din nou cu electronii atomilor din mediul strabatut, fiind dublu, triplu difuzati etc.

30

Fig. 4.14. Atenuarea fotonilor prin efect Compton Formarea de perechi de electroni este un proces de interactiune caracteristic fotonilor de mare energie, crescand proportional cu patratul numarului atomic al substantei strabatute. El consta din generarea unei perechi de electroni (e- si e+) la absorbtia totala si puternica a unui foton cu energia mai mare decat 1,02 MeV, in campul coulombian al unui nucleu greu ( fig. 4.15). Energia fotonului incident trebuie sa fie mai mare decat 1,02 MeV, deoarece conform legii conservarii energiei, 1,02 MeV din energia fotonului incident se consuma pentru formarea perechii de electroni (masa de repaus a electronului este echivalenta cu 0,51 MeV), iar restul se transmite perechii de electroni sub forma de energie cinetica Ec+ si Ec- ; hv=2m0c2 + Ec+ + EcDupa ce energia perechii de electroni ajunge la zero in urma interactiunilor cu substanta, electronul (e-) se uneste cu un atom sau molecula, fomand un ion negativ, iar pozitronul (e+) la intalnire cu un electron se anihileaza, generand doua cuante , fiecare cu energie de 0,51 MeV, care au aceeasi directie si sensuri opuse.

Fig. 4.15. Atenuarea fotonilor prin formarea de perechi de electroni - pozitroni Din cele expuse, rezulta ca la trecerea prin substanta, radiatia electromagnetica se atenueaza in principal in urma efectelor fotoelectric, Compton si cu formare de perechi de electroni, care in continuare interactioneaza cu mediul prin procese specifice radiatiei electronice. Contributia acestor efecte este dependenta de energia fotonilor incidenti si a numarului atomic Z al atenuatorului (fig. 4.16)

31

Fig. 4.16. Contributia efectelor specifice atenuarii fotonilor in functie de numarul atomic Z al substantei si de energia fotonilor . Atenuarea radiatiei electromagnetice se face in mod continuu, intensitatea fasciculului de fotoni scazand treptat, asimptotic, fara a deveni nula (fig. 4.17), oricat s-ar mari grosimea x a atenuatorului, conform ecuatiei exponentiale: I=I0e-x in care este coeficientul liniar de atenuare total exprimat in cm-1. El se compune aditiv din coeficientii de atenuare, datorati celor trei efecte: =++ unde este coeficientul de atenuare prin efect fotoelectric; coeficientul de atenuare prin efect Compton; coeficientul de atenuare prin formare de perechi.

Fig. 4.17. Curba de atenuare exponentiala a fotonilor in functie de grosimea substantei La randul lor, acesti coeficienti tin cont de atenuarea prin absorbtie si imprastiere. In fig. 4.18 se prezinta dependenta coeficientilor de atenuare in plumb, de energia fotonilor . In procesul de atenuare al fotonilor , neexistand un parcurs limita superior, in practica se lucreaza cu grosimea de semiatenuare (x1/2), care reduce intensitatea fasciculului de fotoni la jumatate si se exprima in cm, iar coeficientul liniar de atenuare se raporteaza la densitatea atenuatorului /, fiind denumit coeficient de atenuare masic, care se exprima in cm2/g, sau m2/kg in SI.

32

Fig. 4.18.Variatia coeficientilor de atenuare in plumb, cu energia fotonilor . Ionizarea mediului de catre radiatiile electromagnetice penetrante se datoreaza aproape 100% proceselor secundare, mai ales fotoelectronilor si electronilor Compton, care prin interactiuni repetate isi cheltuiesc energia preluata in fenomenul care i-a generat. Fotodezintegrarea. In cazul fotonilor cu energii peste 7 8 MeV, la interactiunea cu nucleele, este posibila producerea de reactii nucleare. In cadrul acestora, nucleul care capteaza o cuanta cu energie de circa 20MeV se excita si elimina un neutron, proton sau chiar mai multe particule, rezultand reactii fotonucleare de tipul: (,n), (,p), (,d), chiar (,). De exemplu:
31 15 30 P ( , n)15 P ; 30 S ( , d )15 P ; 26 12 25 Mg ( , p ) 11 Na ; 59 Cu ( , ) 27 Co

32 16

63 29

Se cunosc doua exceptii, cand fotonii cu energii sub 5 MeV pot provoca reactii de 9 8 2 1 fotodezintegrare cu emisie de neutroni: 5 Be( , n) 5 Be si 1 D( , n)1 H . Fotonii cu energii peste 100 MeV provoaca reactii nucleare cu eliberarea unui numar mai mare de particule:
14 7 6 N ( ,2 ) 3 Li ; 14 7

N ( , p 2n)11C 6

Ecranarea radiatiilor electromagnetice penetrante. La atenuarea fotonilor trebuiesc avute in vedere urmatoarele particularitati: - fenomenul de atenuare avand un caracter exponential si fara parcurs, radiatiile nu pot fi ecranate complet oricat de gros ar fi ecranul, dar se pot reduce pana la o valoare neprimejdioasa; - grosimea ecranului depinde de activitatea sursei, de energia radiatiei si de distanta dintre sursa si operator; - deoarece ecranul reduce numai numarul fotonilor dintr-un fascicul, fara a-i incetini, fotonii care au traversat un ecran isi pastreaza energia initiala. Atenuarea facandu-se cu atat mai bine cu cat numarul atomic al elementelor din care este confectionat ecranul este mai mare, in practica se utilizeaza: plumbul, sticla de plumb, fierul si betonul greu (cu baritina), captusite spre operator cu o substanta usoara (de exemplu 5 mm plexiglas) care sa absoarba electronii rezultati prin efect fotoelectric, Compton sau formare de perechi. Grosimea ecranului impotriva radiatiilor electromagnetice se stabileste cu ajutorul relatiei: 33

D = Dxex, iar x = lnDx lnD/, unde D si Dx sunt dozele de radiatii dupa ecran, respectiv la distanta x; coeficientul liniar de atenuare dat in functie de energia fotonilor , iar x grosimea ecranului. In practica se folosesc tabele si grafice speciale, cum este graficul lui Failla (fig. 4.19) care permite determinarea numarului de straturi de injumtatire de plumb necesare pentru atenuarea radiatiilor electromagnetice pana la doza admisibila. Conform acestui grafic, dreptele inclinate spre stanga corespund dozei exprimata in R/min la distanta de un metru de sursa, iar cele inclinate spre dreapta, distantei dintre sursa si operator. Ducand o paralela la axa absciselor din punctul unde aceste drepte se intretaie, se obtine numarul (n) de straturi de injumatatire (x1/2) capabile sa reduca doza data, la doza maxima admisibila. Cunoscand valoarea lui n, grosimea ecranului (x) va fi: x = n x1/2.

Fig. 4.19. Graficul lui Failla

34

Bibliografie 1. Marcu, GH., - Elemente radioactive. Poluarea mediului si riscurile iradierii, Editura Tehnica, Bucuresti, 1996. 2. Ciplea L.I., Ciplea Al., - Poluarea mediului ambiant, Editura Tehnica, Bucuresti, 1978. 3. Gaspar E., Serban D., - Elemente de radioprotectie, Editura Tehnica, Bucuresti. 4. Cartas V., - Curs de fizica nucleara, Universitatea Dunarea de Jos, 2004. 5. Dinu V., - Padurea, apa, mediul inconjurator, Editura Ceres, Bucuresti, 1974. 6. Fitti M., - Actiunea radiatiilor ionizante asupra apei si solutiilor apoase, Editura Academiei, Bucuresti, 1967. 7. Fitti M., - Dozimetria chimica a radiatiilor ionizante, Editura Academiei, Bucuresti, 1973. 8. Furnica Gh., - Procese radioecologice in contaminarea radioactiva a apei, solului si vietuitoarelor, Igiena, nr. 2, 97-113 (1972). 9. Gaspar E., Serban D., - Elemente de protectie in tehnica nucleara, Editura Tehnica, Bucuresti, 1964. 10. Galateanu I., - Radiochimia aplicata. Metode si probleme, Editura Academiei, Bucuresti, 1976. 11. Racoveanu N., - Iradierea naturala si artificiala a populatiei in Radiologie, Editura Academiei, Bucuresti, 1968. 12. Simionescu V., - Ecologie generala, Universitatea Al. I. Cuza, Iasi, 1980. 13. Stoici S.D., Tataru S., - Uraniul si toriul, Editura Tehnica, Bucuresti, 1988. 14. Zamfir Gh., - Poluarea mediului ambiant, Editura Junimea, Iasi, 1975.

35