You are on page 1of 33

APRILIE 2010

Îndemn la credincioşie
The Paulson Collection, p. 61 „Sunt îndrumată să le adresez cuvintele acestea celor care au avut lumina şi

dovezile, dar care au acţionat în contradicţie directă cu acestea. Domnul
va face aşa încât pedeapsa acelora care nu vor primi sfaturile şi avertizările Sale să fie la fel de mare ca greşeala lor. Scopul celor care au încercat să-şi acopere greşeala, în timp ce, în taină, au lucrat împotriva planurilor lui Dumnezeu, va fi dat pe faţă pe deplin. Adevărul va fi confirmat. Dumnezeu va arăta într-o modalitate vizibilă că El este Dumnezeu. În bisericile care caută orice ocazie pentru a anula Legea lui Dumnezeu acţionează un spirit al nelegiuirii. Deşi Domnul ar putea să nu le dea pedeapsa cu moartea celor cei care au mers până departe cu răzvrătirea lor, totuşi lumina nu va mai străluci niciodată cu o putere aşa de convingătoare asupra celor ce se împotrivesc adevărului cu încăpăţânare. Fiecărui suflet îi sunt date dovezi suficiente cu privire la ce este adevărat şi ce este fals. Totuşi, puterea amăgitoare a răului este aşa de mare asupra unora, încât aceştia nu vor primi dovezile şi nu vor răspunde la ele prin pocăinţă . O împotrivire îndelungată faţă de adevăr va

împietri chiar şi inima cea mai sensibilă. Cei care resping Duhul adevărului se aşază sub conducerea unui duh ce se împotriveşte cuvântului şi lucrării lui Dumnezeu. Ei pot continua să prezinte anumite părţi din adevăr, dar refuzul lor de a accepta toată lumina pe care o trimite Dumnezeu îi va pune, după un timp, în situaţia în care vor face lucrarea unui străjer mincinos.
„Interesele lucrării adevărului prezent cer ca aceia care se declară a fi de partea Domnului să-şi exercite toate capacităţile pentru a apăra solia adventistă, solia cea mai importantă care îi va fi vestită lumii vreodată. Dacă îşi folosesc acum timpul şi

energia în încercarea de a răspunde la întrebările celor ce au îndoieli, reprezentanţii adevărului prezent dau dovadă de lipsă de înţelepciune. Acest
fapt nu va înlătura îndoielile. Partea importantă a lucrării noastre de acum nu este

aceea de a lucra pentru cei care, deşi au avut dovezi şi lumină din abundenţă, totuşi continuă să fie printre cei necredincioşi. Dumnezeu ne porunceşte să ne dedicăm timpul şi puterea pentru lucrarea de a predica
1

APRILIE 2010

soliile care i-au impresionat pe oamenii din 1843 şi 1844”. – The Paulson
Collection, p. 61.
Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. Daniel 11,44.

Am identificat faptul că zvonurile de la răsărit şi de la miazănoapte din Daniel 11,44 constituie cu adevărat solia îngerului al treilea. Acum ne vom dedica timpul pentru a stabili adevărul că ultimele şase versete din Daniel 11 şi versetul patruzeci şi patru constituie a treia solie îngerească, deoarece mulţi dintre conducătorii din Conferinţe şi din alte organizaţii adventiste independente resping această idee clară, dovedind astfel că nu înţeleg ce este cu adevărat solia îngerului al treilea. Această manifestare aparte a orbirii laodicene a fost consemnată ca existând în mijlocul poporului lui Dumnezeu din prezent. „Importanţa lucrării speciale a îngerului al treilea nu a fost înţeleasă. Dumnezeu a vrut ca poporul Său să se afle într-un stadiu mult mai avansat, decât este astăzi. Totuşi, acum, când a sosit timpul să înceapă să acţioneze, cei din poporul lui Dumnezeu se pregătesc să facă lucrul acesta. Când Satana a făcut paşi înainte, a fost timpul cel mai urgent ca străjerii de pe zidurile Sionului să se trezească şi să contracareze eforturile lui de a câştiga un avantaj. Nu este planul lui Dumnezeu ca lumina să fi fost ţinută departe de cei din poporul nostru – tocmai adevărul prezent de care ei au nevoia cea mai mare pentru timpul acesta. Nu toţi

pastorii noştri, care vestesc solia îngerului al treilea, înţeleg cu adevărat ce conţine această solie. Unii au considerată că Mişcarea de Reformă Naţională a
avut o importanţă aşa de mică, încât nu s-au gândit să-i dea multă atenţie şi au simţit că, procedând astfel, vor avea timp să se o ocupe de probleme care nu au legătură cu solia îngerului al treilea. Fie ca Domnul să-i ierte pe fraţii noştri pentru că au interpretat astfel tocmai solia pentru timpul acesta. Solia îngerului al

treilea conţine mai mult decât presupun mulţi . Cum interpretează ei pasajul
care spune că un înger a coborât din cer şi pământul a fost luminat de slava lui? Acesta nu este un timp în care putem să fim scuzaţi pentru inactivitate. Dacă pastorii noştri ar fi făcut lucrarea aceasta, care este aşa de importantă, în toate

2

APRILIE 2010

bisericile noastre ar fi fost astăzi o stare de lucruri foarte diferită”. – Review and Herald, 11 decembrie, 1888. Fariseismul modern este cel care îi împiedică pe oameni să înţeleagă solia îngerului al treilea. „Cu doi ani în urmă, când eram în Elveţia, o voce mi-a vorbit în timpul nopţii şi mi-a spus: ‘Vino după mine’. Am crezut că m-am trezit şi l-am urmat pe călăuzitorul meu. Mi se părea că sunt în tabernacolul de la Battle Creek, iar călăuzitorul meu îmi adresa îndrumări cu privire la multe lucruri care se petreceau în cadrul conferinţei. Voi reda câteva lucruri care au fost spuse: ‘Duhul lui Dumnezeu nu exercita o influenţă conducătoare la întrunirea aceasta. Duhul care i-a condus pe farisei

vine în mijlocul acestui popor care a fost foarte favorizat de Dumnezeu’.
„Mi-au fost spuse multe lucruri pe care nu vi le voi prezenta acum. Mi s-a spus că în mijlocul oamenilor care poartă responsabilităţi în lucrarea lui Dumnezeu era nevoie de o mare înviorare spirituală. Niciuna dintre taberele formate în jurul subiectului aflat în dezbatere nu era desăvârşită. Trebuie să cercetăm Scripturile pentru a găsi dovezile adevărului. ‘Chiar şi printre aceia care pretind a crede

solia îngerului al treilea sunt doar puţini care o înţeleg, şi totuşi ea este solia
pentru timpul acesta. Ea este adevărul prezent. În ciuda acestui fapt, cât de puţini

acceptă adevărata însemnătate a acestei solii şi cât de puţini o prezintă
oamenilor cu puterea ei! Pentru mulţi, ea are doar puţină putere’”. – The 1888 Materials, p.165. În legătură cu solia îngerului al treilea, există o lucrare specială, care implică o curăţire a poporului lui Dumnezeu înainte de criza legii duminicale. Fariseii moderni prezintă solia îngerului al treilea în contextul definirii învăţăturilor despre îndreptăţire, sfinţire şi natura lui Hristos, pe baza declaraţiei lui Ellen White, care spune că solia îngerului al treilea este solia îndreptăţirii prin credinţă în esenţa ei. De asemenea, ei îşi petrec timpul cu Apocalipsa 14 şi descriu ABC-ul legii duminicale. Când evidenţiază aceste aspecte ale soliei îngerului al treilea, ei sunt adesea corecţi din punct de vedere teologic, dar pierd din vedere lucrarea specială a soliei îngerului al treilea, care este aspectul cel mai important al acesteia. Solia îngerului al treilea este solia care îi conştientizează pe cei din poporul lui Dumnezeu cu privire la faptul că sunt nepregătiţi pentru încheierea timpului de probă şi, în acelaşi timp, indică spre 3

APRILIE 2010

creşterea luminii profetice, al cărei scop este acela de a-i face să fie înţelepţi în vederea mântuirii. „Nimic să nu micşoreze puterea adevărului pentru timpul acesta. Solia îngerului al treilea trebuie să-şi facă lucrarea de a selecta din biserici un popor care îşi va ocupa locul pe platforma adevărului veşnic. „Solia noastră este o solie crucială, de care depinde viaţa şi moartea , iar noi trebuie să o facem să se vadă aşa cum este ea, ca fiind puterea cea mare a lui Dumnezeu. Trebuie să o prezentăm cu toată puterea ei de influenţă. Atunci, Domnul o va face să fie eficientă. Avem privilegiul să aşteptăm lucruri mari, chiar manifestarea Duhului lui Dumnezeu. Aceasta este puterea care va convinge şi va converti sufletul”. – Review and Herald, 22 mai, 1900. Solia îngerului al treilea constituie o creştere a cunoştinţei care ajunge mult dincolo de definiţia fariseică a teologiei mântuirii în termeni doctrinari. Solia îngerului al treilea este Evanghelia veşnică, iar ea produce şi demonstrează că, în timpul crizei legii duminicale, vor exista două clase de închinători în adventism. Aceasta este lucrarea specială care constituie adevărul prezent al soliei îngerului al treilea. Ultimele şase versete din Daniel 11 alcătuiesc solia îngerului al treilea, deoarece aceste versete sunt ilustraţia cea mai clară a evenimentelor care au legătură cu încheierea timpului de probă, iar Inspiraţia ne-a spus că evenimentele legate de încheierea timpului de probă sunt solia îngerului al treilea. „Înainte de răstignirea Sa, Mântuitorul le-a explicat ucenicilor că urma să fie dat la moarte şi că va învia din mormânt, iar îngerii au fost de faţă pentru a imprima cuvintele Lui în minte şi în inimă. Dar ucenicii aşteptau o eliberare pământească de sub jugul roman şi nu puteau suporta gândul ca Acela în care îşi concentraseră toate nădejdile să sufere o moarte atât de ruşinoasă. Cuvintele de care trebuiau să-şi amintească au fost alungate din minte; şi atunci când a venit timpul încercării, i-a găsit nepregătiţi. Moartea lui Isus a distrus atât de mult nădejdile lor, ca şi când El nu-i avertizase. Tot astfel în profeţii, viitorul ne este descoperit tot aşa de clar cum a fost înfăţişat ucenicilor prin cuvintele Domnului Hristos. Evenimentele legate de încheierea timpului de har şi de lucrarea de

pregătire pentru timpul strâmtorării sunt prezentate lămurit . Dar mulţimile nu
4

APRILIE 2010

înţeleg mai bine aceste adevăruri importante şi sunt pentru ele ca şi când nu le-ar fi fost descoperite. Satana veghează să răpească orice impresie care i-ar putea face înţelepţi spre mântuire, iar timpul încercării îi va găsi nepregătiţi. „Când Dumnezeu le trimite oamenilor avertizări atât de importante, încât sunt reprezentate ca fiind vestite de îngeri sfinţi zburând prin mijlocul cerului, El cere fiecărui suflet înzestrat cu puterile raţiunii să ia aminte la solie. Judecăţile înfricoşate, pronunţate împotriva închinătorilor fiarei şi chipului ei (Apocalipsa 14,9-11), trebuie să-i conducă la un studiu atent al profeţiilor, să-i înveţe ce înseamnă semnul fiarei şi cum să se ferească de a-l primi. Dar majoritatea oamenilor nu doresc să audă adevărul şi se îndreaptă către închipuiri. Apostolul Pavel declara, privind către zilele din urmă: ‘Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă’ (2 Timotei 4,3). Acel timp a venit. Mulţimile nu doresc adevărul Bibliei, pentru că el vine în conflict cu dorinţa inimii păcătoase şi iubitoare de lume; iar Satana le oferă amăgirile pe care ei le iubesc. „Dar Dumnezeu va avea un popor pe pământ care să susţină Biblia şi numai Biblia, ca măsură a tuturor învăţăturilor şi ca temelie a tuturor reformelor. Părerile oamenilor învăţaţi, deducţiile ştiinţei, crezurile sau hotărârile consiliilor ecleziastice, atât de numeroase şi contradictorii, cum sunt şi bisericile pe care ele le reprezintă, glasul majorităţii – niciuna şi nici toate acestea laolaltă nu trebuie privite ca dovadă pentru sau împotriva vreunui punct al credinţei religioase. Înainte de a primi orice învăţătură sau precept, trebuie să cerem un clar ‘Aşa zice Domnul’ în sprijinul ei. „Satana încearcă încontinuu să atragă atenţia la om, în locul lui Dumnezeu. El îi conduce pe oameni să privească la episcopi, la pastori, la profesori de teologie, ca îndrumători ai lor, în loc să cerceteze Scripturile pentru a-şi cunoaşte datoria. Atunci, stăpânind minţile acestor conducători, el poate influenţa mulţimile după voia lui”. – Tragedia veacurilor, p.594-595. Ellen White ne avertizează adesea că repetăm istoria Israelului din vechime, care include faptul că acest popor a înţeles greşit cuvântul profetic al lui Dumnezeu în timpul când Hristos a fost printre oameni. În pasajul precedent, ea face tocmai paralela aceasta şi îi informează pe toţi cei ce doresc să înţeleagă că interpretarea greşită a profeţiei, cu care se confruntă 5

APRILIE 2010

adventismul la sfârşitul timpului, constituie lipsa de înţelegere a ultimelor şase versete din Daniel 11 – care sunt „evenimentele legate de încheierea timpului de probă ”. Ea declară că aceste versete sunt esenţiale pentru mântuire, când spune că „ Satana veghează să răpească orice impresie care i-ar putea face înţelepţi spre mântuire ”. Ea spune că aceste versete constituie solia îngerului al treilea, declarând astfel: „ Când Dumnezeu le trimite oamenilor avertizări atât de importante, încât sunt reprezentate ca fiind vestite de îngeri sfinţi zburând prin mijlocul cerului, El cere fiecărui suflet înzestrat cu puterile raţiunii să ia aminte la solie”. Ea include în pasaj adevărul că fariseii moderni, reprezentaţi de „episcopi, pastori şi profesori de teologie ”, vor fi folosiţi de Satana spre a nimici mulţimile din adventism, care şi-au îngăduit să se încreadă în oameni, în loc să se încreadă într-un aşa zice Domnul. Cu privire la fariseii moderni care se împotrivesc soliei ultimelor şase versete din Daniel 11 este alarmant să observăm că singura lor mărturie cu privire la aceste versete este că ideea pe care noi am identificat-o în ele este incorectă. Totuşi, ei înşişi nu au o înţelegere clară cu privire la ce anume reprezintă versetele acestea. Iar faptul acesta are loc în ciuda comentariului inspirat care spune că „ evenimentele legate de încheierea timpului de probă” „sunt prezentate cu claritate”. Fariseii moderni declară că versetul patruzeci şi patru din Daniel 11 nu constituie solia îngerului al treilea. Ce orbire incredibilă este faptul că oamenii pot să creadă că solia prezentată ca fiind „zvonurile” din versetul patruzeci şi patru, care are loc cu două versete înainte ca Mihail să se ridice în picioare şi înainte ca timpul de probă al omenirii să se încheie, ar putea să fie vreo altă solie, şi nu ultima solie de avertizare a îngerului al treilea. În ultimul articol am văzut că de fiecare dată când, în Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, apare termenul „zvonuri”, acesta poate fi recunoscut ca reprezentând solia îngerului al treilea. Acum, vom începe să identificăm faptul că adevărurile reprezentate simbolic de cuvintele „răsărit” şi „miazănoapte” pot să ofere de asemenea o dovadă clară că ultimele şase versete din Daniel 11 reprezintă solia îngerului al treilea. Sporirea cunoştinţei care are loc în urma înţelegerii corecte a acestor versete îndeplineşte o lucrare specială prin producerea a două clase de închinători în interiorul adventismului, care vor fi date pe faţă la apropierea rapidă a crizei legii duminicale!

6

APRILIE 2010

Acum, vom începe să identificăm faptul că „răsăritul” şi „miazănoapte” din versetul patruzeci şi patru reprezintă o solie alcătuită din două etape. Este evident că, din punct de vedere profetic, atât când sunt analizaţi separat, cât şi când sunt analizaţi în legătură unul cu altul, termenii „miazănoapte” şi „răsărit” reprezintă câteva aspecte diferite ale soliei îngerului al treilea. Totuşi, dincolo de simbolismul lor, fie când sunt analizaţi împreună, fie când sunt analizaţi separat, se poate identifica faptul că termenii „ răsărit” şi „miazănoapte” reprezintă două mesaje deosebite, care alcătuiesc mesajul special al îngerului al treilea. Istoria milleriţilor nu este doar un tip al istoriei celor o sută patruzeci şi patru de mii, ci se bazează pe vestirea, recunoaşterea şi întărirea a două solii. Solia primului înger a fost vestită în 1798 şi a fost întărită în 11 august, 1840, iar solia celui de-al doilea înger a fost vestită în iunie, 1842 şi a fost întărită în toamna anului 1844. În 22 octombrie, 1844, când a fost vestită solia îngerului al treilea, istoria milleriţilor s-a încheiat, alcătuind o structură profetică, al cărei început a fost în 1798 şi s-a încheiat în 1844, iar această structură alcătuită din două etape ilustrează istoria celor o sută patruzeci şi patru de mii. „Unii dintre cei care sunt nou veniţi la credinţă pretind a avea o lumină specială de la Dumnezeu cu privire la soliile acestea, dar lumina lor cea nouă îi determină să dea la o parte adevărurile deja stabilite, care constituie stâlpii credinţei noastre. Ei interpretează şi aplică greşit Scripturile. Ei pun într-un context greşit soliile din Apocalipsa 14 şi înlătură lucrarea pe care au îndeplinit-o soliile acestea. Astfel, ei resping marile pietre de hotar pe care Dumnezeu Însuşi le-a stabilit. Deoarece lumina lor cea nouă îi determină să dărâme temelia pe care a

zidit-o Domnul, noi putem să ştim că nu El este Acela care îi conduce.
„Dacă Domnul lucrează în mintea celor nou veniţi la credinţă, experienţa lor va fi în armonie cu Scriptura, cu felul lui Dumnezeu de a lucra în trecut cu poporul Său şi cu îndrumările pe care le-a dat El. Domnul nu Se va contrazice pe Sine Însuşi. ‘Dumnezeu a pus soliile din Apocalipsa 14 la locul lor în linia profetică, iar lucrarea lor nu trebuie să înceteze până la încheierea istoriei acestui pământ. Prima şi a

doua solie îngerească încă sunt adevărul pentru timpul acesta şi trebuie să meargă în paralel cu cea care urmează. Îngerul al treilea îşi proclamă
avertizarea cu glas tare. Ioan spune: ‘După aceea, am văzut pogorându-se din cer 7

APRILIE 2010

un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui’. În lumina aceasta este combinată lumina tuturor celor trei solii”. – The 1888 Materials, p.804. Domnul a identificat „structura” istoriei primei şi a celei de a doua solii îngereşti ca fiind o ilustraţie a soliilor îngerilor al treilea şi al patrulea de la sfârşitul lumii. La nivelul fundamental, istoria millerită este structurată pe baza istoriei soliei primului şi a celui de-al doilea înger, iar istoria celor o sută patruzeci şi patru de mii este o paralelă a acestei istorii alcătuite din două etape, deoarece ni se spune că evenimentele care „ urmează” după „soliile primului şi celui de al doilea înger ” trebuie să se desfăşoare în paralel” cu istoria millerită a „primei şi celei de a doua solii ”. La acest nivel al studiului, zvonurile de la răsărit şi de la miazănoapte reprezintă tocmai acea solie alcătuită din două etape. O etapă este reprezentată de „miazănoapte”, identificând în felul acesta ultimele şase versete din Daniel 11, care prezintă „ împăratul de la miazănoapte” ca fiind subiectul principal al pasajului, iar celălalt mesaj reprezentat de „ răsărit” simbolizează Islamul din profeţia biblică. Toţi profeţii sunt de acord între ei, iar Ezechiel arată în capitolul treizeci şi şapte că există două profeţii care reunesc mai întâi adventismul, şi apoi îl aduc la viaţă. Când procedează astfel, el identifică un mesaj profetic alcătuit din două etape, în armonie cu zvonurile din Daniel cu privire la răsărit şi miazănoapte.

Ezechiel 37
„Mâna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase. M-a făcut să trec pe lângă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa văii, şi erau uscate de tot (1-2). „El mi-a zis: ‘Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învie?’ Eu am răspuns: ‘Doamne, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!’ El mi-a zis: ‘Prooroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu către oasele acestea: ‘Iată că voi face să intre în voi un duh, şi veţi învia! Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune duh în voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul’ (3-6). „Am proorocit cum mi se poruncise. Şi pe când prooroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a făcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele! M-am uitat, şi iată că le-au

8

APRILIE 2010

venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era încă duh în ele (7-8). „El mi-a zis: ‘Prooroceşte, şi vorbeşte duhului! Prooroceşte, fiul omului, şi zi duhului: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!’ Am proorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr. El mi-a zis: ‘Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!’ (9-11). „De aceea, prooroceşte, şi spune-le: ‘Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu! Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am făcut, zice Domnul’” (12-14).

Ellen White face mai multe comentarii cu privire la Ezechiel 37. În aceste comentarii, ea compară oasele uscate cu adventismul de la sfârşitul lumii. „Această asemănare cu oasele uscate nu se aplică doar lumii, ci şi celor care au fost binecuvântaţi cu o mare lumină, deoarece şi ei sunt ca scheletele din vale. Ei au chip de om, scheletul trupului, dar nu au viaţă spirituală. Totuşi parabola nu lasă oasele uscate doar legate laolaltă, în formă de om, pentru că nu este suficient să existe o simetrie a extremităţilor şi trăsăturilor. Suflarea de viaţă trebuie să învie trupurile, ca să poată sta în picioare şi să pornească la acţiune.

Oasele acestea reprezintă casa lui Israel, biserica lui Dumnezeu , iar
speranţa bisericii este influenţa dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. Domnul trebuie să sufle asupra oaselor uscate, pentru ca acestea să trăiască. „Duhul lui Dumnezeu, cu puterea lui dătătoare de viaţă , trebuie să fie în fiecare om, pentru ca fiecare muşchi şi tendon spiritual să poată fi pus în mişcare. Fără Duhul Sfânt, fără suflarea lui Dumnezeu , conştiinţa este amorţită şi nu există viaţă spirituală. Mulţi care sunt lipsiţi de viaţă spirituală îşi au numele în rapoartele bisericii, dar ele nu sunt scrise în cartea vieţii Mielului. Ei pot să fie în biserică, dar nu sunt uniţi cu Domnul. Ei pot să fie sârguincioşi în îndeplinirea unui 9

APRILIE 2010

anumit set de datorii şi pot să fie consideraţi nişte oameni vii, dar mulţi se află printre cei cărora ‘le merge numele că sunt vii, dar sunt morţi’. „Dacă nu are loc o convertire adevărată, dacă suflarea dătătoare de viaţă nu trezeşte sufletul la viaţa spirituală, dacă cei ce pretind a crede adevărul nu sunt motivaţi de principiul ceresc, ei nu sunt născuţi din acea sămânţă nepieritoare, care trăieşte şi rămâne veşnic. Dacă nu se încred în neprihănirea lui Hristos ca fiind singura lor sursă de siguranţă, dacă nu copiază caracterul Său, dacă nu lucrează în spiritul Său, ei sunt goi, nu au haina neprihănirii Sale. Adesea, cei morţi sunt consideraţi ca fiind vii, pentru că aceia care lucrează pentru ceea ce ei numesc mântuire, în conformitate cu ideile proprii, nu-L au pe Dumnezeu care să lucreze în ei atât voinţa, cât şi îndeplinirea, după buna Sa plăcere. „Această clasă este reprezentată de valea oaselor uscate pe care Ezechiel a văzut-o în viziune”. – Review and Herald, 17 ianuarie, 1893. Valea oaselor uscate este descrierea lui Ezechiel cu privire la starea laodiceană ce este aşa de evidentă în mijlocul poporului lui Dumnezeu de la sfârşitul lumii. Oasele uscate îi reprezintă pe cei din „biserica lui Dumnezeu”, pentru care este nevoie să fie îndeplinită o lucrare alcătuită din două etape. După ce este dus în vale, în versetele 1 şi 2, Ezechiel raportează făgăduinţa care i-a fost adresată adventismului în versetele 3-6. Făgăduinţa pentru noi, ca Israel spiritual modern, este că suntem poporul care ajunge să constituie cei o sută patruzeci şi patru de mii, să primească ploaia târzie şi să participe la încheierea lucrării Evangheliei, o lucrare la care profetul a dorit să ia parte. Se afirmă că „parabola nu lasă oasele uscate doar legate laolaltă, în formă de om, pentru că nu este suficient să existe o simetrie a extremităţilor şi trăsăturilor. Suflarea de viaţă trebuie să învie trupurile, ca să stea poată sta drepte şi să pornească la acţiune”. Acestea sunt cele două etape reprezentate de prima şi a doua profeţie a lui Ezechiel. La început, când Ezechiel vede valea, sunt doar oase, dar Domnul făgăduieşte să îmbine oasele laolaltă, cu muşchi şi tendoane. Îmbinarea oaselor este ilustrată de prima profeţie a lui Ezechiel, din versetele 7-8, şi este prima etapă. Totuşi, Domnul nu le lasă în starea de trup fără viaţă. După aceea, El face să sufle Duhul Său asupra oaselor. Faptul acesta este ilustrat de cea de a doua profeţie a lui Ezechiel, versetele 9-11, şi este etapa a doua. Ea aduce trupurile la viaţă şi le face să fie o armată puternică. 10

APRILIE 2010

Ezechiel este folosit pentru a ilustra cele două profeţii care le sunt adresate celor din poporul lui Dumnezeu la sfârşitul lumii, când ei sunt morţi în păcate. Prima profeţie provoacă o mişcare şi îmbină oasele, formând trupuri. Totuşi, este nevoie de o a doua profeţie spre a le aduce la viaţă. Profeţia din versetele 7 şi 8 îmbină oasele, formând trupurile.
„Am proorocit cum mi se poruncise. Şi pe când prooroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a făcut o

mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele! M-am uitat, şi iată că le-au dar nu era încă duh

venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe deasupra;

în ele”.
Profeţia din versetele 9 -11 aduce trupurile la viaţă.
„El mi-a zis: ‘Prooroceşte, şi vorbeşte duhului! Prooroceşte, fiul omului, şi zi duhului: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!’ Am proorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei,

şi au

înviat,

şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr. El mi-a zis: ‘Fiul

omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!’”

Prima profeţie se află în ultimele şase versete din Daniel 11, este profeţia despre papalitate şi este profeţia despre zvonurile de la miazănoapte. A doua profeţie este profeţia despre Islam şi constituie zvonurile de la răsărit. Observaţi ce a fost descoperit cu privire la ultimele şase versete din Daniel 11. „Cartea care a fost pecetluită nu a fost cartea Apocalipsei, ci partea aceea din profeţia lui Daniel care are legătură cu zilele sfârşitului. Scriptura spune: „Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului.... Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12,4). Când cartea a fost deschisă, a fost făcută proclamaţia: „Nu va mai fi nicio zăbavă” (Apocalipsa 10,6). Acum, cartea lui Daniel este desigilată, iar descoperirea făcută de Hristos lui Ioan trebuie să ajungă la toţi locuitorii pământului. Prin creşterea cunoaşterii, trebuie să fie pregătit un popor care să reziste în zilele din urmă….

11

APRILIE 2010

„În solia primului înger, oamenii sunt chemaţi la închinarea faţă de Dumnezeu, Creatorul nostru, care a făcut lumea şi toate lucrurile din ea. Ei au adus omagiu unei instituţii a papalităţii, anulând Legea lui Iehova, dar trebuie să aibă loc o creştere a cunoştinţei cu privire la subiectul acesta”. – Selected Messages, cartea 2, p.106. Aici ni se spune că trebuie să aibă loc o creştere a cunoştinţei, care îi pregăteşte pe cei din poporul lui Dumnezeu să reziste în zilele din urmă. ea nu spune că această creştere a cunoştinţei îi va face pe cei din poporul lui Dumnezeu să reziste în zilele din urmă, ci spune că îi va pregăti să reziste. În conformitate cu lumina din Ezechiel, ei ( asemenea oaselor din profeţie) trebuie să fie îmbinaţi, formând trupuri cu muşchi şi tendoane. Creşterea cunoştinţei la care se face referire aici este derivată din acea parte a profeţiei lui Daniel care are legătură cu „ zilele din urmă”. Partea din profeţiile lui Daniel care are legătură cu zilele din urmă este constituită de evenimentele implicate în încheierea timpului de probă, aşa cum sunt ilustrate în ultimele şase versete din Daniel 11. Aceste versete arată că trebuie să aibă loc o creştere a cunoştinţei, care pregăteşte poporul lui Dumnezeu să reziste asemenea unei armate puternice, iar noi suntem informaţi că această creştere a cunoştinţei va fi cu privire la „papalitate” şi cu privire la „anularea Legii lui Iehova”, adică la legea duminicală. Ultimele şase versete din Daniel 11 se referă la împăratul de la miazănoapte, care este papalitatea, în timp ce, de asemenea, identifică timpul de încercare al legii duminicale. Mesajul din aceste versete constă în zvonurile de la „ miazănoapte” din versetul patruzeci şi patru. Zvonurile acestea reprezintă mesajul care provoacă „ mişcarea” din Ezechiel 37,7.9 şi care precede mesajul profetic ce transformă poporul lui Dumnezeu întro armată puternică, în versetele 9-11. Versetele 9-11 din Ezechiel reprezintă zvonurile de la „răsărit” din versetul patruzeci şi patru şi sunt identificate ca fiind mesajul celor patru vânturi.
„El mi-a zis: ‘Prooroceşte, şi vorbeşte duhului! Prooroceşte, fiul omului, şi zi duhului: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,Duhule, vino din cele patru vânturi , suflă peste morţii aceştia, ca să învie!’ Am proorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr. El mi-a zis: ‘Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!’”

12

APRILIE 2010

Cea de a doua profeţie pe care o face Ezechiel este cu privire la cele patru vânturi care aduc viaţă în trupuri, întocmai cum viaţa a intrat în Adam, când a fost creat.
„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2,7).

Ellen White comentează cu privire la viziunea lui Ezechiel şi face o legătură directă cu Apocalipsa 7 şi cu sigilarea celor o sută patruzeci şi patru de mii. „Atâta vreme cât cei ce pretind a crede adevărul îi slujesc lui Satana, umbra lui diabolică îi va împiedica să-L vadă pe Dumnezeu şi cerul. Ei vor fi asemenea celor care şi-au pierdut dragostea dintâi. Ei nu pot să înţeleagă realităţile veşnice. Lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi sunt reprezentate în Zaharia 3,4 şi 4,12-14: ‘Am luat a doua oară cuvântul, şi i-am zis: Ce înseamnă cele două ramuri de măslin, care sunt lângă cele două ţevi de aur, prin care curge uleiul auriu din el? El mi-a răspuns: Nu ştii ce înseamnă? Eu am zis: Nu, domnul meu. Şi el a zis: Aceştia sunt cei doi unşi, care stau înaintea Domnului întregului pământ’. „Domnul este plin de resurse. Lui nu-I lipsesc mijloacele necesare. Umbrele

întunecate se adună în jurul nostru, numai din cauza lipsei noastre de credinţă, a spiritului nostru lumesc, a vorbelor noastre ieftine, care se manifestă în conversaţiile noastre. Hristos nu este dat pe faţă în cuvintele şi
caracterul nostru ca fiind Cel întru totul vrednic de iubit şi Cel dintâi dintre zecile de mii. Când sufletul este mulţumit să se înalţe pe sine însuşi în vanitate,

Duhul Domnului nu poate să facă mult pentru el . Ochii noştri miopi văd umbra,
dar nu pot să vadă slava de dincolo de ea. Îngerii ţin cele patru vânturi,

reprezentate printr-un cal înfuriat care caută să rupă legăturile şi să alerge pe faţa întregului pământ, aducând nimicirea şi moartea în calea lui.
„Oare vom dormi noi chiar în pragul lumii veşnice? Vom fi noi

împietriţi, reci şi morţi? Oh, aş dori să avem Duhul Sfânt în bisericile noastre şi
suflarea lui Dumnezeu în cei din poporul Său, ca să poată sta în picioare şi să trăiască. Trebuie să înţelegem că poarta este strâmtă şi calea este îngustă. Totuşi, dacă intrăm pe poarta cea strâmtă, lărgimea ei va fi nelimitată” . – Manuscript Releases, vol.20, p.217. 13

APRILIE 2010

În paragraful anterior, Ellen White este nemulţumită şi ar dori ca „ Duhul şi suflarea lui Dumnezeu” să fie în cei din poporul lui Dumnezeu, „ ca să poată sta în picioare şi să trăiască”. Aceasta este o referire directă la viziunea lui Ezechiel. În primul paragraf, ea spune că Domnul a pregătit uleiul auriu pentru oasele uscate. Lucrarea pe care a plănuit-o Dumnezeu spre a îmbina oasele, formând trupuri, şi apoi aducându-le la viaţă spre a alcătui o armată este produsă de uleiul auriu care vine din ţevile de aur, din viziunea lui Zaharia. Uleiul auriu din viziunea lui Zaharia este cel care decide dacă suntem fecioarele înţelepte sau fecioarele neînţelepte din Parabola celor zece fecioare. „Cei doi unşi, care stau la stânga şi la dreapta Domnului întregului pământ, au poziţia care i-a fost dată cândva lui Satana în calitate de heruvim. Prin făpturile sfinte care înconjoară scaunul Său de domnie, Domnul menţine o comunicare continuă cu locuitorii pământului. Uleiul auriu reprezintă harul cu care Dumnezeu alimentează continuu candelele credincioşilor, ca să nu pâlpâie şi să nu se stingă. Dacă acest ulei sfânt nu ar fi revărsat din cer prin soliile Duhului lui Dumnezeu, slujitorii celui rău ar avea un control deplin asupra oamenilor. „Dumnezeu este dezonorat, când noi nu primim mesajele pe care ni le trimite El. Astfel, noi refuzăm uleiul auriu, pe care el doreşte să-l reverse în sufletul nostru spre a le fi transmis celor ce sunt în întuneric”. – Review and Herald, 20 iulie, 1897. „Uleiul auriu” constituie soliile Duhului lui Dumnezeu care ne sunt aduse prin „ ţevile de aur”. Soliile reprezentate de uleiul auriu au fost pregătite pentru cei din poporul lui Dumnezeu cu scopul de a le aduce suflarea lui Dumnezeu, care este ploaia târzie. „Unii stau la amvon ca păstori şi pretind că hrănesc turma, în timp ce oile duc lipsă de pâinea vieţii. Se prezintă discursuri lungi, alcătuite în mare parte din anecdote, dar inima ascultătorilor nu este atinsă. Poate că sentimentele unora sunt stârnite, ei pot vărsa câteva lacrimi, dar inima lor nu este zdrobită. Domnul Isus era prezent, în timp ce ei rosteau ceva ce se numea predică, dar cuvintele lor erau

lipsite de roua şi ploaia cerului. Ei dovedeau că acei „doi unşi” descrişi de
Zaharia (vezi capitolul 4), le slujiseră, pentru ca, la rândul lor, să le poată sluji altora. Cei doi măslini îşi revărsau uleiul auriu prin tuburile de aur în vase de aur, umplând candelele, adică bisericile. Aceasta 14 este lucrarea fiecărui slujitor

APRILIE 2010

consacrat al lui Dumnezeu. O mare parte din lucrurile prezentate la amvoane de cei care pretind că rostesc Cuvântul Domnului nu poate fi aprobată de Domnul Dumnezeul cerului. Ei nu învaţă idei care vor fi o binecuvântare pentru cei ce ascultă. Hrana oferită poporului este foarte ieftină”. – Testimonies to Ministers, p.336. Uleiul este roua şi ploaia.
„Luaţi aminte ceruri, şi voi vorbi. Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele. Ca ploaia să curgă învăţăturile mele, ca roua să cadă cuvântul meu, ca ploaia repede pe verdeaţă, ca picăturile de ploaie pe iarbă!” (Deutronom 32,1-2).

Suflarea de viaţă din viziunea lui Ezechiel este Duhul lui Dumnezeu, iar uleiul şi ploaia sunt revărsarea Duhului Sfânt prin ploaia târzie. „Nu trebuie să aşteptăm ploaia târzie. Ea vine asupra tuturor celor ce vor recunoaşte şi îşi vor însuşi roua şi ploaia de har ce cade peste noi. Dacă adunăm

fragmentele de lumină, dacă preţuim bunătăţile sigure ale lui Dumnezeu, căruia
Îi place să ne încredem în El, atunci fiecare făgăduinţă va fi împlinită [Isaia 61,11 – citat]. Întregul pământ trebuie să fie umplut de slava lui Dumnezeu”. – The Seventhday Adventist Bible Commentary, vol.7, p.984. Ezechiel rosteşte două profeţii. Prima profeţie din versetele 7 şi 8 îmbină oasele, formând trupuri, iar profeţia a doua din versetele 9-11 aduce trupurile la viaţă. Prima este reprezentată de zvonurile de la miazănoapte, iar a doua este reprezentată de zvonurile de la răsărit. Ellen White identifică suflarea de viaţă de la Dumnezeu din viziunea lui Ezechiel ca fiind „Duhul lui Dumnezeu cu puterea lui dătătoare de viaţă ” şi ne spune că fără „Duhul Sfânt, fără suflarea de viaţă de la Dumnezeu, conştiinţa este amorţită şi viaţa spirituală lipseşte”.
„Isus le-a zis din nou: ‘Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi’. După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: ‘Luaţi Duh Sfânt!’” (Ioan 20,21.22).

Ellen White a făcut legătură între cea de a doua solie a lui Ezechiel cu privire la cele patru vânturi şi sigilarea celor o sută patruzeci şi patru de mii din Apocalipsa 7, când a declarat: „Îngerii ţin cele patru vânturi, reprezentate printr-un cal înfuriat care caută să rupă legăturile şi să alerge pe faţa întregului pământ, aducând nimicirea şi 15

APRILIE 2010

moartea în calea lui”. Apocalipsa 7 spune, de asemenea, că îngerul care sigilează vine de la „răsărit”. „După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se

suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a
strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: ‘Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!’ Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel”. Solia care produce sigilarea vine de la răsărit, iar cele patru vânturi ţinute de cei patru îngeri reprezintă calul cel înfuriat din profeţie, care caută să rupă legăturile şi să aducă nimicirea şi moartea în calea lui. De la Geneza, până la Apocalipsa, calul cel înfuriat din profeţia biblică este Islamul. Ismael, părintele Islamului, este menţionat pentru prima oară într-o modalitate profetică în Geneza 16,12.
„El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui” (Geneza 16,12).

„Soţilor, oferiţi soţiilor voastre o şansă pentru viaţa lor spirituală... În cazul multora, atitudinea de a cicăli este încurajată, până când aceştia devin ca nişte copii mari. Ei nu lasă în urma lor această parte a copilăriei. Aceste sentimente le fac plăcere până le paralizează şi micşorează toate capacităţile necesare în viaţă, din cauza acestor plângeri şi văicăreli. Însă nu e paralizată doar viaţa lor, ci şi a altora. Ei aduc cu ei spiritul lui Ismael, a cărui mână era împotriva tuturor şi mâna tuturor împotriva lui”. – Căminul adventist, p.226. Cuvântul tradus în Geneza 16,12 prin „sălbatic” este cuvântul care descrie măgarul sălbatic arab din Scriptură, iar definiţia ebraică a termenul „ sălbatic” sugerează ideea de a alerga cu furie. În Iov 24,5, termenul este tradus prin „măgari sălbatici”.

16

APRILIE 2010

„Şi aceştia, ca măgarii sălbatici din pustie, ies dimineaţa la lucru să caute hrană, şi în pustie trebuie să caute pâinea pentru copiii lor”. În Ieremia 2,24, acelaşi termen este tradus prin „măgăriţă sălbatică”. „Măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimii ei, cine o va împiedeca să-şi facă pofta? Toţi cei ce o caută n-au nevoie să se ostenească: o găsesc în luna ei” (Ieremia 2,24). Când Geneza îl prezintă pentru prima dată pe Ismael, în descrierea profetică, acesta este simbolizat printr-un măgar sălbatic – un fel de cal. În Apocalipsa 9, unde găsim primul şi cel de-al doilea vai, Islamul este reprezentat din nou printr-un cal.

„Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă…. ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă…. Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi, le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa.

Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi
pucioasă” (Apocalipsa 9,7.9.16.17). Nu numai profeţia confirmă că simbolul Islamului este calul, ci şi istoria consemnează afinitatea dintre arabi şi cal. „Deşi se ştie despre calul arab că îşi are originea în deşerturile Orientului Mijlociu, totuşi există multe legende despre felul în care calul a fost adus realmente la existenţă. Legendele acestea conţin o povestire despre felul în care Alah i-a creat pe arabi din cele patru vânturi mitologice. Un alt mit sugerează că îngerul Gabriel a creat pentru Ismael un cal dintr-un nor”. – www.interestinghorses.com. Hristos arată sfârşitul de la început şi, când face lucrul acesta, El ne spune că a rânduit un popor din vechime care să ilustreze un popor din timpul nostru. „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este niciunul ca Mine. Eu am

vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă
împlinit. Eu zic: ‘Hotărârile Mele vor rămâne în picioare, şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea’” (Isaia 46,9-10). 17

APRILIE 2010

„Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: ‘Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu. Cine a făcut proorocii ca Mine (să spună şi să-Mi dovedească!), de când

am făcut pe oameni din vremile străvechi ? Să vestească viitorul şi ce are să se
întâmple! Nu vă temeţi, şi nu tremuraţi; căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi Îmi sunteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta!” (Isaia 44,6-8). De la Ismael, a cărui mână este împotriva tuturor oamenilor, în Geneza, până la calul de război din Apocalipsa, simbolul pentru Islam este calul sălbatic. Alături de caracteristicile profetice ale calului, urmaşii lui Ismael din profeţia biblică sunt numiţi copiii răsăritului, deoarece Ismael a fost trimis de Avraam spre răsărit.
„Avraam a dat lui Isaac toate averile sale. Dar a dat daruri fiilor ţiitoarelor sale; şi, pe când era încă în viaţă, i-a îndepărtat de lângă fiul său Isaac înspre răsărit, în ţara

Răsăritului” (Geneza 25,5.6).
„Se spunea despre Balaam, un locuitor din Mesopotamia, că avea puteri supranaturale şi faima sa ajunsese până în ţara lui Moab. S-au hotărât deci să-l cheme în ajutor. De aceea au trimis soli pe ‘bătrânii lui Moab şi bătrânii lui Madian’, care au plecat la el, ca să câştige de partea lor puterea lui vrăjitorească şi de ghicire împotriva lui Israel”. – Patriarhi şi profeţi, p.439.

Balaam făcuse profeţia despre Steaua care răsare din Iacov.
„Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului, Şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set” (Numeri 24,17).

Profeţia i-a îndrumat pe urmaşii înţelepţi ai lui Ismael, ca să ajungă la locul unde S-a născut Hristos. „După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim şi au întrebat: ‘Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui’” (Matei 2,1-2).

18

APRILIE 2010

„În acea noapte, când slava lui Dumnezeu se revărsa pe dealurile Betleemului, magii au văzut pe ceruri o lumină misterioasă. Când lumina s-a stins, o stea luminoasă a apărut şi zăbovea pe cer. Nu era nici stea fixă, nici planetă, şi fenomenul a trezit cel mai viu interes. Acea stea era o grupă depărtată de îngeri luminoşi, dar magii nu ştiau lucrul acesta. Cu toate acestea, ei simţeau că steaua are pentru ei o deosebită însemnătate. Ei i-au consultat pe preoţi şi pe filozofi şi au cercetat sulurile vechilor cronici. Profeţia lui Balaam spunea astfel: ‘O stea răsare din Iacov. Un toiag de cârmuire se ridică din Israel’ (Numeri 24,17). Să fi fost această stea neobişnuită trimisă ca un prevestitor al Celui Făgăduit? Magii au întâmpinat cu bucurie lumina adevărului trimis din cer; acum, ea se revărsa asupra lor în raze tot mai strălucitoare. Prin vise, au fost îndrumaţi să meargă să-L caute pe Prinţul nou-născut”. – Hristos Lumina lumii, p.60. Răsăritul din profeţia biblică îi reprezintă pe urmaşii lui Ismael. Răspândirea islamismului este descrisă în Apocalipsa ca fiind reprezentată de „ lăcustele ce ies din fumul care se ridică din Adânc”
„M-am uitat, şi am auzit un înger, care zbura prin mijlocul cerului, şi zicea cu glas tare: ‘Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri, care au să mai sune’. „Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului, şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului” (Apocalipsa 8,13-9,3).

Lăcustele din timpul lui Moise au venit dinspre răsărit. „Domnul a zis lui Moise: ‘Întinde-ţi mâna peste ţara Egiptului, ca să vină lăcustele peste ţara Egiptului, şi să mănânce toată iarba pământului, tot ce a lăsat piatra’. Moise şi-a întins toiagul peste ţara Egiptului; şi Domnul a făcut să sufle un vânt dinspre răsărit peste ţară toată ziua şi toată noaptea aceea. Dimineaţa, vântul dinspre răsărit adusese lăcustele. Lăcustele au venit peste ţara Egiptului, şi s-au aşezat pe toată întinderea Egiptului; erau în număr atât de mare cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste. Au acoperit toată faţa pământului, de nu se mai vedea pământul; au mâncat toată iarba de pe pământ şi tot rodul pomilor, 19

APRILIE 2010

tot ce lăsase piatra; şi n-a rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe câmp, în toată ţara Egiptului” (Exod 10,12-15). Rodul lăcustelor, care vin odată cu vântul dinspre răsărit, reprezintă o pedeapsă adusă asupra Egiptului, întocmai cum cele trei vaiuri din Apocalipsa reprezintă pedepsele aduse asupra Romei. Islamul din primul vai cucereşte Imperiul Roman de răsărit în 1453, iar în istoria celui de-al doilea vai papalitatea a primit rana de moarte în 1798. Cel de-al treilea vai aduce pedeapsa asupra Romei moderne, la sfârşitul lumii, iar Roma modernă de la sfârşitul lumii preia controlul asupra întregii structuri economice, atunci când Statele Unite (proorocul mincinos) obligă lumea să se supună suveranităţii economice. Egiptul este o ilustrare a sfârşitului lumii, deoarece Hristos spune sfârşitul de la început, iar Egiptul a adus întreaga lume sub controlul unei singure structuri economice în timpul lui Iosif. Pedeapsa care i-a îngăduit Egiptului (sub îndrumarea lui Iosif) să preia controlul asupra întregului sistem economic a fost reprezentată de vântul de la răsărit. „După doi ani, Faraon a visat un vis. I se părea că stătea lângă râu. Şi iată că şapte vaci frumoase la vedere şi grase la trup s-au suit din râu, şi au început să pască prin mlaştini. După ele s-au mai suit din râu alte şapte vaci urâte la vedere şi slabe la trup, şi s-au aşezat lângă ele pe marginea râului. Vacile urâte la vedere şi slabe la trup au mâncat pe cele şapte vaci frumoase la vedere şi grase la trup. Şi Faraon s-a trezit. A adormit din nou, şi a visat un al doilea vis. Se făcea că şapte spice de grâu grase şi frumoase au crescut pe acelaşi pai. Şi după ele au răsărit alte şapte spice slabe şi arse de vântul de răsărit. Spicele slabe au înghiţit pe cele şapte spice grase şi pline. Şi Faraon s-a trezit. Iată visul. Dimineaţa, Faraon s-a tulburat, şi a trimis să cheme pe toţi magii şi pe toţi înţelepţii Egiptului. Le-a istorisit visurile lui. Dar nimeni n-a putut să le tălmăcească lui Faraon” (Geneza 41,1-8). Pretutindeni în profeţia biblică, o caracteristică a Islamului este aceea că reprezintă atât o binecuvântare, cât şi un blestem. Magii de la răsărit i-au asigurat lui Iosif mijloacele financiare pentru a fugi în Egipt cu Maria şi Isus. Fuga este o paralelă cu ducerea lui Iosif în Egipt, care a fost făcută de nişte negustori ismailiţi. „‘Veniţi mai bine să-l vindem ismailiţilor, şi să nu punem mâna pe el, căci este fratele nostru, carne din carnea noastră’. Şi fraţii lui l-au ascultat. La trecerea 20

APRILIE 2010

negustorilor madianiţi, au tras şi au scos pe Iosif afară din groapă, şi l-au vândut cu douăzeci de sicli de argint ismailiţilor, care l-au dus în Egipt” (Geneza 37,27-28). Balaam a fost angajat de Balac să blesteme pe Israel, dar el nu a putut decât să-l binecuvânteze. Balaam este un simbol al caracteristicii profetice a Islamului ca fiind atât o binecuvântare, cât şi un blestem. În Apocalipsa 9,4, în primul vai, când este descris luptând împotriva armatelor Romei, Islamului i se porunceşte să nu le facă rău acelora care au sigiliul lui Dumnezeu. Porunca aceasta a fost confirmată în istorie de ordinul dat de AbuBakr (primul conducător după Mahomed), care le-a interzis soldaţilor musulmani să le facă rău creştinilor ce păzeau Sabatul în era aceea. „Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu”. În eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu, aşa cum este simbolizată de traversarea Mării Roşii, descoperim o binecuvântare care este folosită şi scoasă în evidenţă de Domnul, cu privire la vântul dinspre răsărit. „Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-

un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea, şi apele s-au despărţit în două. Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării
ca pe uscat, şi apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor” (Exod 14,21-22). Islamul este omul sălbatic din profeţie, reprezentat de cal, de la Geneza, până la Apocalipsa. Islamul este reprezentat de ultimele trei trâmbiţe din Apocalipsa şi aduce atât o binecuvântare, cât şi un blestem. Mulţimile care alcătuiesc poporul islamic sunt reprezentate de lăcuste, iar răsăritul este direcţia din care vin urmaşii lui Ismael. Pe lângă aceste caracteristici profetice ale Islamului în profeţia biblică este aceea că Islamul marchează, sau este un semn al venirii ploii târzii. „Uneori, cuvântul „suflare” din Ezechiel este tradus prin „vânt” (sau „vânt de la răsărit”, sau „duh”, sau „miros”). Cuvintele acestea nu numai că marchează o caracteristică a Islamului din profeţia biblică, dar sunt folosite şi în legătură cu revărsarea Duhului Sfânt în ploaia târzie. Islamul este asociat cu revărsarea Duhului Sfânt. „Măgarii sălbatici stau pe locuri înalte şi pleşuve, trăgând aer ca nişte şerpi; li se topesc ochii, pentru că nu este iarbă” (Ieremia 14,6). 21

APRILIE 2010

Calul şi vântul, sau suflarea, sunt caracteristicile Islamului din profeţia biblică. Dacă acceptaţi felul în care au înţeles milleriţii trâmbiţele din Apocalipsa, atunci veţi recunoaşte că trâmbiţele reprezintă pedepsele aduse de Dumnezeu asupra Romei. Primele patru trâmbiţe pun capăt Romei occidentale în 427, apoi, în timpul trâmbiţei a cincia şi a şasea (primul şi al doilea vai), Roma răsăriteană ajunge la final în 1453, iar Roma papală primeşte rana de moarte în 1798. Trâmbiţa a şaptea (al treilea vai) va avea caracteristicile tuturor trâmbiţelor precedente. Una dintre caracteristicile celei de a cincia şi a şasea trâmbiţe care au adus lumină cu privire la Apocalipsa 17 şi 18 este descoperită, când înţelegem că în timpul istoriei trâmbiţei a şasea (vaiul al doilea) sunt identificate două puteri providenţiale pe care Domnul le foloseşte spre a doborî Roma. Islamul pune capăt Romei răsăritene în 1453, dar Franţa a fost cea care i-a dat papalităţii rana de moarte în 1798. În profeţia biblică, Franţa reprezintă balaurul, deoarece atunci când vine din Adânc, în Apocalipsa 11,8, una dintre caracteristicile ei este Egiptul, despre care Ellen White ne spune, în Tragedia veacurilor, că reprezintă ateismul balaurului.
„Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă ‘Sodoma’ şi ‘Egipt’, unde a fost răstignit şi Domnul lor” (Apocalipsa 11,8).

„‘Cetatea cea mare’, pe ale cărei străzi au fost omorâţi martorii şi unde zac trupurile lor, este Egiptul ‘spiritual’. Dintre toate popoarele prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existenţa viului Dumnezeu şi s-a împotrivit poruncilor Lui. Niciun monarh nu s-a aventurat într-o răzvrătire mai deschisă şi mai arogantă împotriva autorităţii Cerului cum a făcut-o regele Egiptului. Când i-a fost adusă solia de către Moise, în numele Domnului, Faraon a răspuns cu mândrie: ‘Cine este Domnul ca să iau seama la glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece’ (Exod 5,2). Aceasta însemnă ateism, iar poporul reprezentat prin Egipt urma să dea glas unei respingeri asemănătoare a pretenţiilor viului Dumnezeu şi urma să manifeste un spirit asemănător de necredinţă şi dispreţ. ‘Cetatea cea mare’ mai este comparată spiritual şi cu Sodoma. Stricăciunea Sodomei în călcarea Legii lui Dumnezeu s-a manifestat îndeosebi în imoralitate. Şi acest păcat urma să fie o caracteristică proeminentă a naţiunii care trebuia să împlinească specificările acestei profeţii. 22

APRILIE 2010

„După cuvintele profetului, cu puţin înainte de anul 1798, o putere de origine şi caracter satanic urma să se ridice pentru a face război împotriva Bibliei. Şi în ţara în care mărturia celor doi martori avea să fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul lui Faraon şi destrăbălarea Sodomei. „Această profeţie şi-a găsit împlinirea exactă şi izbitoare în istoria Franţei”. – Tragedia veacurilor, p.269. Egiptul şi Franţa reprezintă balaurul din profeţia biblică.
„Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre Faraon, împăratul Egiptului, şi prooroceşte împotriva lui şi împotriva întregului Egipt! Vorbeşte, şi spune: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Iată că am necaz pe tine, Faraone, împăratul Egiptului, crocodil mare, care te culci în mijlocul râurilor tale, şi zici: Râul meu Nilul este al meu, eu l-am făcut!” (Ezechiel 29,2-3).

Cu informaţia aceasta, putem să înţelegem că, atunci când Roma modernă va fi doborâtă, la sfârşitul lumii, faptul acesta va fi realizat de cele două puteri providenţiale care au doborât papalitatea în timpul trâmbiţei a cincia şi a şasea. Din Apocalipsa 17, înţelegem că zece împăraţi vor arde papalitatea şi o vor mânca.
„Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc” (Apocalipsa 17,16).

Papalitatea este reprezentată de Izabela, care a murit în acelaşi fel.
„Iehu a intrat în Izreel. Izabela, auzind lucrul acesta, şi-a uns sprâncenele, şi-a împodobit capul, şi se uita pe fereastră. Pe când intra Iehu pe poartă, ea a zis: ‘Pace, noule Zimri, ucigaşul stăpânului său?’ El a ridicat faţa spre fereastră, şi a zis: ‘Cine este pentru mine? Cine?’ Şi doi sau trei dregători s-au uitat la el, apropiindu-se de fereastră. El a zis: ‘Aruncaţi-o jos!’ Ei au aruncat-o jos, şi i-a ţâşnit sângele pe zid şi pe cai. Iehu a călcat-o în picioare. Apoi a intrat, a mâncat şi a băut, şi a zis: ‘Duceţi-vă de vedeţi pe blestemata aceea, şi îngropaţi-o, căci este fată de împărat’. S-au dus s-o îngroape; dar n-au găsit din ea decât ţeasta capului, picioarele şi palmele mâinilor. S-au întors şi au spus lui Iehu, care a zis: ‘Aşa spusese Domnul prin robul său Ilie, Tişbitul: Câinii vor mânca în ogorul din Izreel carnea Izabelei; şi hoitul Izabelei va fi ca gunoiul pe faţa ogoarelor, în ogorul din Izreel, aşa încât nu se va mai putea zice: Aceasta este Izabela!’” (2 Regi 9,30-37).

23

APRILIE 2010

Se poate dovedi că acei câini care au mâncat carnea Izabelei sunt cei zece împăraţi ce reprezintă balaurul. „În scena care reprezintă lucrarea lui Hristos pentru noi şi acuzaţia insistentă a lui Satana împotriva noastră, Iosua este marele preot şi mijloceşte pentru poporul care respectă poruncile lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Satana îi înfăţişează pe cei din poporul lui Dumnezeu ca fiind plini de păcate şi prezintă înaintea lui Dumnezeu o listă cu fărădelegile pe care chiar el i-a ispitit să le săvârşească de-a lungul timpului, pretinzând că, din cauza păcatelor lor, ar trebui să fie daţi în mâinile lui pentru a fi nimiciţi. Satana susţine că ei nu ar trebui să fie apăraţi de îngerii păzitori împotriva confederaţiei răului. El este plin de furie, pentru că nu-i poate prinde pe cei din poporul lui Dumnezeu în mrejele lumii, ca să-i determine să i se supună pe deplin. Împăraţii, domnitorii şi conducătorii lumii s-au aşezat în tabăra antihristului şi sunt reprezentaţi de balaurul care porneşte război împotriva sfinţilor – împotriva celor ce respectă poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus. În vrăjmăşia lor contra poporului lui Dumnezeu, ei se dovedesc vinovaţi de acelaşi păcat al alegerii lui Baraba în locul Domnului Hristos”. – Testimonies to Ministers, p.38. În „alianţa răului” de la sfârşitul lumii se află balaurul, fiara şi proorocul mincinos. Cei zece împăraţi constituie balaurul care îi dă fiarei puterea lui, datorită influenţei exercitate de proorocul mincinos. Istoria sfârşitului lumii este legată cu claritate de istoria crucii, deoarece împăraţii din pasaj sunt reprezentaţi de Baraba. Cei zece împăraţi sunt reprezentaţi de câinii care au pedepsit-o pe Izabela şi, de asemenea, sunt reprezentaţi de gloata nelegiuiţilor care au luat parte la răstignire. „Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: toate oasele aş putea să mi le număr. Ei, însă, pândesc şi mă privesc” (Psalmi 22,16.17). „Ceata de nelegiuiţi” de la cruce reprezintă, de asemenea, împăraţii pământului. „Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: ‘Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşerte? Împăraţii

pământului s-au răsculat, şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi
24

APRILIE 2010

împotriva Unsului Său’. În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel” (Fapte 4,25-27). „Pentru ce se întărâtă nemulţumirile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşerte? Împăraţii pământului se răscoală , şi domnitorii se sfătuiesc împreună

împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: ‘Să le rupem legăturile şi să
scăpăm de lanţurile lor!’” (Psalmi 2,1-3). Câinii, cei zece împăraţi, sau balaurul aduc pedeapsa asupra desfrânatei Romei, mâncând carnea ei şi, de asemenea, ea este arsă, deoarece a pretins a fi fiica unui preot. „Dacă fata unui preot se necinsteşte curvind, necinsteşte pe tatăl ei: să fie arsă în foc” (Levitic 21,9). Balaurul de la sfârşitul lumii aduce pedeapsa asupra Romei moderne, ca împlinire a trâmbiţei a şaptea (al treilea vai). Totuşi primul şi al doilea vai reprezintă şi identifică faptul că Islamul ia parte la pedepsirea Romei moderne. De asemenea, copiii răsăritului au un rol de îndeplinit în nimicirea ei. Faptul acesta este descoperit în Apocalipsa 18, dacă recunoaştem că, atunci când împăraţii pământului se ridică din Babilon şi se plâng de căderea lui, strigătul lor este „Vai, vai”. Acelaşi cuvânt se găseşte în Apocalipsa 8,13. Motivul pentru care împăraţii se plâng este distrugerea structurii economice a Babilonului, iar distrugerea aceasta este consemnată ca fiind îndeplinită de vaiul al treilea, aşa cum este reprezentată profetic prin referirea la primul şi al doilea blestem, prin cuvintele „ Vai, vai”. „Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, şi vor zice: ‘ Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!’ Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui, şi vor zice: ‘ Vai! vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare!... Şi îşi aruncau ţărână în cap, plângeau, se tânguiau, ţipau şi ziceau: ‘Vai! Vai!’ Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe

25

APRILIE 2010

toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!” (Apocalipsa 18,9.10.15.16.19). Împăraţii şi negustorii pământului strigă „ Vai, vai!” pentru a reprezenta distrugerea structurii economice a Babilonului modern, la sfârşitul timpului. Islamul scufundă „ corăbiile” care reprezintă puterea economică în profeţia biblică, în timp ce împăraţii nimicesc desfrânata. Islamul este partea providenţială a trâmbiţei a şaptea (cel de-al treilea vai) care distruge structura economică mondială, deoarece sunt ca un om sălbatic îndreptat împotriva tuturor oamenilor. Adevărul acesta despre Islam este identificat în pentru prima dată în Vechiul Testament, deoarece „corăbiile din Tars” sunt scufundate de un „ vânt de la răsărit”. „Căci iată că împăraţii se adunaseră: doar au trecut împreună, au privit-o, au înlemnit, s-au temut, şi au luat-o la fugă. I-a apucat un tremur acolo, ca durerea unei femei la facere. Au fost izgoniţi de parcă ar fi fost luaţi de vântul de

răsărit, care sfărâmă corăbiile din Tars. Întocmai cum auzisem spunându-se, aşa
am văzut în cetatea Domnului oştirilor, în cetatea Dumnezeului nostru: Dumnezeu o va face să dăinuiască pe vecie” (Psalmi 48,4-8). Corăbiile din Tars reprezintă structura economică nimicită de vântul de răsărit al Islamului, la sfârşitul lumii. „Corăbiile din Tars îţi aduceau mărfurile pe mare; erai în culmea bogăţiei şi slavei, în inima mărilor! Vâslaşii tăi te duceau pe ape mari: dar un vânt de la

răsărit te va sfărâma în inima mărilor! Bogăţiile tale, târgurile tale şi mărfurile
tale, marinarii şi cârmacii tăi, cei ce îţi dreg crăpăturile corăbiilor, şi cei ce fac schimb de mărfuri cu tine, toţi oamenii de război care sunt în tine, şi toată mulţimea, care este în mijlocul tău, se vor prăbuşi în inima mărilor, în ziua căderii tale. Toate valurile mării se vor cutremura de ţipetele cârmacilor tăi! Şi toţi vâslaşii, marinarii, toţi cârmacii de pe mare, se vor da jos din corăbii şi vor păşi pe uscat. Vor striga cu glas tare din pricina ta, şi vor scoate ţipete amarnice. Îşi vor arunca ţărână în cap şi se vor tăvăli în cenuşă. Îşi vor rade capul din pricina ta, şi se vor îmbrăca în saci, te vor plânge cu sufletul amărât, şi cu mâhnire mare. În durerea lor, vor face un cântec de jale asupra ta, te vor boci, şi vor zice: ‘Cine era ca Tirul, cel nimicit în mijlocul mării?’ 26

APRILIE 2010

Când ieşeau mărfurile tale pe mări, săturai un mare număr de popoare; cu belşugul avuţiilor şi mărfurilor tale, îmbogăţeai pe împăraţii pământului . Acum însă eşti sfărâmat de mări, negoţul tău a pierit în adâncimea apelor, şi toată mulţimea ta de oameni s-a cufundat odată cu tine! Toţi locuitorii ostroavelor stau înmărmuriţi din pricina ta, împăraţii lor stau cu părul vâlvoi de groază, şi le tremură faţa! Negustorii popoarelor fluieră asupra ta! Eşti nimicit de tot, şi te-ai dus pentru totdeauna!” (Ezechiel 27,25-36). Calul înfuriat al Islamului este vântul de la răsărit al celui de-al treilea vai (trâmbiţa a şaptea), care nimiceşte structura economică a lumii. Iov face legătura între cal, trâmbiţă, vânt [nări, miros], mânia [împotriva tuturor oamenilor] şi sunetul de trâmbiţă şi, procedând astfel, el arată ce spune Islamul „ în mijlocul trâmbiţelor”, iar ce spune Islamul este „ Ha, ha”. „Ha”, în ebraică, înseamnă „vai”! Calul spune în mijlocul sunetului trâmbiţelor: „ Vai, vai”. „Tu dai putere calului, şi-i îmbraci gâtul cu o coamă ce fâlfăie? Tu-l faci să sară ca lăcusta? Nechezatul lui puternic răspândeşte groaza. Scurmă pământul, şi, mândru de puterea lui, se aruncă asupra celor înarmaţi; îşi bate joc de frică, nu se teme, şi nu se dă înapoi dinaintea săbiei. Zângăneşte tolba cu săgeţi pe el, suliţa şi lancea strălucesc, fierbe de aprindere, mănâncă pământul, n-are astâmpăr când răsună trâmbiţa. La sunetul trâmbiţei parcă zice: ,Înainte!` [vai, vai] De departe

miroase bătălia, glasul ca de tunet ai căpeteniilor şi strigătele de luptă” (Iov 39,1925). În următorul număr al publicaţiei, vom continua să identificăm Islamul ca fiind „zvonurile de la răsărit” din Daniel 11,44.

Primul vis al lui Miller
Într-o seară din 4 noiembrie, 1826, am stat până târziu, conversând cu câţiva prieteni despre subiecte religioase şi, pe la ora 12, m-am retras să mă odihnesc. După un timp, am adormit şi am avut următorul vis:

27

APRILIE 2010

Se părea că mă aflam într-o ţară pustie şi nelocuită, aparent între apusul soarelui şi lăsarea întunericului – nu era nici zi, nici noapte. Aerul părea mai degrabă răcoros, dar nu era aşa de rece precum este în mijlocul iernii, ci aşa cum este la începutul iernii. Am crezut că era furtună, dar nu o furtună aspră. Mi se părea ca un amestec de ninsoare şi ploaie. Părea că bătea vântul, dar nu foarte puternic, şi totul arăta înceţoşat – deşi nu puteam să spun din ce motiv. Mi se părea că sunt în pericol – deşi nu ştiam de niciun pericol. Mi se părea că sunt însoţit de doi tovarăşi: unul era un pastor baptist, celălalt era universalist. Ei mă ţineau de mâini şi mă forţau să merg cu ei, ca şi când eram într-un mare pericol şi fugeam spre a ne scăpa viaţa. După ce am mers spre nord pentru o vreme, am întrebat unde ne aflăm. Ei au spus: „Aproape de casă”. Atunci, mi s-a părut că s-au îndreptat spre răsărit şi au ajuns la un mic pâlc de pomi, alcătuit din brazi mici, de aproximativ 5 metri înălţime. Apoi, m-au lăsat de mână şi s-au aşezat sub aceşti pomi. Eu le-am spus că nu voi sta acolo. După aceea, eu am plecat, iar ei m-au urmat. Drumul nostru a fost în cerc, de la vest, la sud şi la est, printr-un loc pustiu, nelocuit, unde nu se vedea decât câte un arbust aici şi acolo. După ce am mers un timp, am văzut un şir de lumini în noapte. Ne-am îndreptat spre lumini şi curând am ajuns la o şosea principală care venea de la nord spre sud. În timp ce ne consultam cu privire la direcţia în care să ne îndreptăm, au venit două femei dinspre nord, ajungând până la noi. Atunci, le-am întrebat unde ne aflam. Ele nu au răspuns, ci s-au întors înapoi. Aici mi-am lăsat tovarăşii şi am plecat pe urmele acestor femei. Nu am mers prea departe, până când am ajuns la o cabană veche aflată pe marginea drumului. Ele au intrat, iar eu le-am urmat, am găsit acolo un foc mic şi am încercat să mă încălzesc, dar în timp ce mă încălzeam, am văzut ceva suspicios pe chipul celor prezenţi şi m-am uitat în jur spre a vedea motivul. Atunci am văzut un animal mare, asemenea unui urs care îşi arăta colţii şi mârâia spre mine. Am pornit spre cealaltă parte a încăperii. M-am uitat şi am văzut că animalul era legat cu un lanţ prins de buştenii din care era făcută casa. Apoi am văzut un căţeluş căruia i-a dat drumul unul dintre cei prezenţi şi care alerga în jurul ursului, lătrând la el. Ursul a prins îndată câinele în dinţi, iar persoana prezentă, încercând să salveze câinele, şi-a prins mâna în gura ursului. Apoi am căutat o armă, ca să eliberez omul 28

APRILIE 2010

aflat în această situaţie, şi am găsit un ciomag de aproape un metru, cu care am lovit ursul în cap şi l-am eliberat pe om. Ursul a venit spre mine furios. Ciomagul s-a transformat într-o mână de om, cu zece degete foarte lungi. Cu acesta, am ţinut ursul departe, am ieşit îndată din casă şi am fugit cu toată puterea spre nord. După ce am urcat un deal abrupt, până am obosit, m-am aşezat, iar un om a venit la mine şi mi-a spus că dacă îl voi urma, mă va scoate din pericol. L-am urmat şi, după ce am continuat să urcăm un timp, am ajuns la o casă mică, unde am intrat şi am găsit câteva femei ţesând şi confecţionând haine. După o scurtă conversaţie, călăuza mea mi-a spus că trebuie să continui să merg mai departe. Atunci am ieşit şi am mers în aceeaşi direcţie, spre nord, până când am coborât dealul şi am ajuns la o casă mare, veche şi joasă, în care am intrat şi am văzut un număr mare de oameni de toate vârstele şi sexele. Acolo se părea că era prezent un om care a mers la fiecare persoană şi i-a şoptit ceva la ureche. Toţi păreau solemni şi tăcuţi. El a venit la mine şi mi-a şoptit la ureche: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi pe semenii tăi” şi mi-a spus să ţin minte lucrul acesta. Mi se părea că i-am spus să îl scrie în inima mea. El a spus că îl va repeta şi că eu nu trebuia să uit. A repetat şi a plecat. Atunci, am avut nişte simţăminte deosebite. Am descoperit că eu călcasem toată viaţa aceste două mari porunci. Întreaga mea viaţă arăta ca un catalog de nelegiuiri şi m-am pocăit ca niciodată în viaţa mea. (Oh, Dumnezeul meu! De ce nu mi-ai acordat o asemenea pocăinţă, când am fost treaz?) A fost o pocăinţă neamestecată cu vreo mândrie, sau vreun gând al firii pământeşti. Mi-am amintit toate păcatele şi mi-am dat seama că erau nespus de rele. Dacă David s-a simţit aşa cum m-am simţit eu atunci, nu mă mir că a strigat: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit”. Apoi, călăuza mea mi-a dat un toiag şi mi-a spus că trebuie să călătoresc. Am ieşit din casă, uitându-mă în toate părţile, ca să văd în ce direcţie să merg. Am văzut multe drumuri care se îndreptau spre nord şi se ramificau în diferite direcţii. În timp ce mă gândeam, am văzut mulţi oameni, tineri şi bătrâni, ieşind din casă şi alergând pe căile acestea. Apoi, am văzut că drumurile erau largi şi bine pavate. Atunci m-am gândit la calea cea largă menţionată în Scriptură şi m-am întors cu spatele, hotărându-mă să nu merg pe ele. M-am uitat spre sud şi am văzut câţiva oameni ieşind din casă şi plecând unul câte unul

29

APRILIE 2010

spre sud, mergând unul după altul în şir, până când s-au îndepărtat aşa de mult, încât nu iam mai văzut. [Pe de altă parte, aici şi acolo, câte unul părăsea orice altă cale şi se îndrepta în direcţia „unui şir de lumini aflat la sud-est”. În timp ce aceştia, ascultând strigătul „Ieşiţi din ea poporul Meu”, au părăsit diferitele biserici organizate şi au căutat o lumină mai mare, fratele Miller, care credea cu greu solia îngerului al doilea, a zăbovit în urmă, până când (ca în vis) „s-au îndepărtat aşa de mult, încât nu i-a mai văzut”]. În timp ce stăteam şi mă gândeam la ei, am auzit o voce din cer, spunând: „Aceasta este calea. Mergi pe ea”. Deşi nu am văzut nicio cale, am plecat în aceeaşi direcţie şi, curând, am ajuns la o cale îngustă, care urca şi avea o prăpastie în stânga şi una în dreapta. Pe cale erau urme de paşi, adânci cât mărimea unui pantof, iar calea era aşa de îngustă, încât nu era loc decât pentru urmele acestea, aşezate una după alta, în linie dreaptă. Curând i-am depăşit pe câţiva care mergeau pe aceeaşi cale, iar un bătrân ce părea de nouăzeci sau o sută de ani, a îngenuncheat, stingându-se din viaţă. El părea că Îl laudă pe Dumnezeu pentru că avusese milă de un om aşa de bătrân, în timp ce mii de alţii oameni mai tineri plecaseră pe calea cea largă. Mi se părea că drumul devenea tot mai dificil, deşi paşii continuau. Când ajungeam la unul dintre acele locuri grele, mă sprijineam pe toiagul meu, care se lungea şi se scurta, după cum era nevoie, şi am putut să urc şi să cobor cu uşurinţă. Drumul meu urca mereu, până când am ajuns la o prăpastie. Am putut să privesc şi să văd paşii de jos, dar nu ştiam cum să cobor în locul acela. În timp ce stăteam acolo, vocea mi-a vorbit din nou, spunând: „Mândria trebuie să fie umilită”. Apoi, am o viziune cu privire la inima mea mândră şi toate faptele mele păreau ca şi când ar fi fost pline de păcat. Chiar şi actele mele de închinare nu erau altceva decât mândrie şi, cu sufletul cuprins de amărăciune, am strigat: „Este adevărat, sunt un nenorocit mândru şi arogant!”Apoi, mi-am întins toiagul în jos spre prăpastie şi s-a transformat într-o prăjină, aşa că am putut să mă prind de ea cu ambele mâini şi să alunec în jos, până când am ajuns la o mică bucată de pământ umed. Acolo, m-am rătăcit şi, în timp ce mă uitam, ca să îmi găsesc drumul, vocea pe care o auzisem înainte mi-a spus din nou: „Calea este marcată cu sânge”. Atunci, am fost surprins de faptul că nu îmi adusesem aminte de lucrul acesta şi, privind în apropiere, am văzut în faţa mea un gard din şine şi, urcând pe el, am găsit o dâră de sânge de sus până jos, de aproximativ 5 cm lăţime. Mi-am împreunat mâinile şi am strigat: „Acesta este sângele 30

APRILIE 2010

Mântuitorului meu”. În timp ce mă aflam în situaţia aceasta, am auzit o voce, asemenea unei pale de vânt. M-am uitat în sus şi am văzut un mic nor deasupra capului. Din nor au început să cadă stropi mari ca de ploaie. M-am uitat pe mâini şi pe haine şi am văzut picături mari de sânge. Am auzit o voce zicând: „Acesta este sângele ispăşitor, care spune lucruri mai bune decât sângele lui Abel”. Atunci am avut o viziune a sângelui lui Hristos, al efectelor lui şi a dragostei Sale celei mari faţă de noi. Mintea mea, care fusese tulburată mai mult sau mai puţin de temeri şi îndoieli, era acum liniştită şi calmă şi am putut să spun, asemenea lui Iov: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu”. Inima mi s-a topit înăuntrul meu şi s-a umplut de dragoste curată faţă de Hristos. Pe când mă simţeam această emoţie profundă şi puternică, am văzut o grindă de lemn care se întindea de la est la vest. Am auzit vocea spunând: „Iată crucea!” Am privit din nou în jos şi mă întrebam în sinea mea ce ar putea să însemne lucrurile acestea, când vocea a zis: „Haine înmuiate în sânge”. M-am uitat din nou în sus şi am văzut că de lemn atârna o haină înmuiată în sânge, la o înălţime de 2,5 sau 3 metri. Nu pot să descriu simţămintele pe care le-am avut în timp ce vedeam lucrurile acestea, dar se făcuse lumină şi am văzut soarele, ca şi când ar fi fost în ceasul al treilea de dimineaţă. Apoi, am continuat să merg pe aceeaşi cale ce se îndrepta spre sud-est, ca mai înainte, cu o singură deosebire, şi anume că doar o dâră de sânge marca drumul. După ce am mers un timp, am ajuns la o casă mare. Acum, părea să fie noapte. Am intrat şi am văzut acolo mulţi oameni. Casa se întindea de la vest la est, iar în mijloc era un coridor lung, luminat cu sfeşnice de o parte şi de alta, iar pe fiecare parte a coridorului erau uşi deschise prin care se intra în încăperi mici, asemenea unor dormitoare. Am găsit călăuza mea de dinainte, care mi-a spus că trebuie să traversez coridorul. De asemenea, mi-a dat o cărticică şi mi-a spus că aceasta mă va îndruma. Pe măsură ce înaintam, uşile de pe fiecare parte a coridorului se deschideau şi pe lângă mine treceau nişte duhuri care încercau să mă oblige să intre în încăperile acelea. Am continuat să merg înainte, până am ajuns la capătul estic al coridorului. Acolo, am găsit două uşi închise şi, în timp ce mă gândeam pe care dintre ele să intru, una dintre ele s-a deschis şi mi-a descoperit o încăpere plină cu tot felul delicatese, din care un om şi-ar fi dorit să mănânce şi să bea, iar unele persoane din încăpere m-au invitat să intru. Nu ştiam ce să fac, dar amintindu-mi de avertizarea primită, am căutat în buzunar cărticica. Am scos din buzunar o cărticică şi am constat că nu era aceeaşi, aşa că am aruncat-o şi am mai scos alte două, una după alta, şi le-am aruncat şi pe acelea. Apoi, am 31

APRILIE 2010

scos-o pe cea care mi-a fost dată şi, când am deschis-o, era scris textul din Isaia 48,17: Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: ‘Eu, Domnul, Dumnezeul tău, te învăţ ce este de folos, şi te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi!’ Atunci, uşa cealaltă s-a deschis şi am văzut o scară întunecată, în spirală. La piciorul scării şedea un copil. L-am luat în braţe şi am vrut să-l dau celor care stăteau în spatele meu. Ei au refuzat să-l ia. Apoi, l-am lăsat jos din nou şi am început să urc. Totul era întunecos şi înceţoşat, de parcă era poarta spre moarte. Nu mi-am amintit nimic, până când am ajuns la capătul scării, unde am constatat că mă aflu, aşa cum credeam eu, în camera de sus, plină de lumina cea mai strălucitoare pe care am văzut-o vreodată. M-am uitat să văd de unde venea – dar nu era nicio sursă – nici soare, nici lună, niciun sfeşnic – lumina era mai strălucitoare ca razele cele mai puternice ale soarelui. Totuşi, nu era orbitoare, ci era blândă şi uşor de privit, asemenea luminii zorilor. Încăperea părea să aibă tavanul arcuit, totuşi nu am putut să-mi dau seama ce înălţime avea. Podeaua părea ca şi cristalul, foarte groasă, şi totuşi nu împiedica vederea, deoarece am putut să văd tot ce era dedesubt. Încăperea se întindea de la est la vest. De o parte şi de alta era câte o cale pe care mergeau mulţi oameni. Am fost îndrumat să vorbesc cu ei şi am văzut că ei cântau. Singurele cuvinte pe care mi le-am putut aminti au fost: „Aleluia, Mielului”. Muzica era liniştită şi plăcută. Nu era deloc supărătoare sau dureroasă pentru auz. Am văzut mulţi oameni pe care îi cunoşteam – bătrânul pe care îl văzusem mai înainte. L-am felicitat pentru că ajunsese cu bine în cele din urmă. l-am auzit cântând. Nimeni nu tăcea acolo. M-am gândit la dragostea pe care o aveau unii faţă de alţii. Am văzut creştini din toate denominaţiunile, totuşi nu mai era nicio deosebire între ei. Era o comuniune deplină, nicio invidie, nicio ură, niciun principiu egoist, niciun gând rău, nicio jignire, sau supărare. (Oh! Voi sfinţi egoişti, dacă aţi putea să vedeţi această grupă fericită, v-aţi acoperi faţa de ruşine, vaţi ascunde de faţa Mielului, dacă ar fi cu putinţă, şi din faţa Aceluia care şedea pe scaunul de domnie.) M-am simţit eliberat de orice întinare şi am intrat în această mulţime cerească. Atunci, am crezut că era un vis – un simţământ vag şi neplăcut mi-a trecut prin minte, gândindu-mă că trebuie să mă întorc şi să trăiesc din nou durerile vieţii. M-am cutremurat la gândul acesta şi apoi m-am trezit. – William Miller.

32

APRILIE 2010

sandor_szekelyhidi

0733.773.030

0261.754.321

33