Statutul public şi politic al mass-mediei

Instrumentarul mediatic

Având în vedere că în societatea actuală comunicarea de masă şi modalităţile de

înfăptuire ale acesteia ocupă un rol primordial, această lucrare încearcă să prezinte statutul
public şi politic al mass-mediei şi instrumentele utilizate pentru a-şi exercita puterea şi
influenţa. Mass-media răspund la nevoile omului modern de a fi informat, dar în acelaşi timp
dirijează emoţiile publicului, ceea ce atrage răspunderea pentru deciziile pe care le ia
societatea. Mass-media au meritul incotntestabil de a fi vectorul purtător al informaţiei şi al
fondului de cunoştinţe propriu al unei comunităţi, către cât mai mulţi dintre membrii săi.
Mass-media au stabilit un adevărat monopol al informaţiei, preluând o parte din funcţiile
îndeplinite de instituţiile statului. Rolul crescând al media în domenii ca şcoală, biserică, duce
la o diluare a rolului creditat cu cea mai mare importanţă: informarea.

Sintagma mass-media desemnează ansamblul mijloacelor de informare sau, chiar,

comunicare în masă, fiind în general definite ca „suporturi tehnice ce servesc la transmiterea
mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi”1. Într-un mod general, mass-media pot fi
repartizate în trei categorii:

• Mijloace tipărite (reviste, ziare, afişe, etc.)

• Mijloace bazate pe film (fotografierea şi cinematografia)

• Mijloace electronice (radio, televiziune, calculator, telefon, fax, etc.)

Studiul rolului mass-mediei în cadrul societăţii are o deosebită importanţă pentru

sociologi, psihologi, ziarişti, lingvişti care se preocupă să dezvolte teorii care să explice
influenţa acesteia asupra indivizilor. Este, într-adevăr, o temă ce merită dezbătută şi care
determină interpretări, de multe ori controversate. Lumea occidentală asistă în prezent la o
adevărată explozie de cercetări cu privire la comunicarea de masă, cunoscând abordări din
cele mai diverse, utilizându-se metode din ce în ce mai specializate şi mai complexe.

Influenţa comunicării de masă, şi implicit a mass-mediei, a fost analizată de Malvin

DeFleur în cadrul a trei ipostaze fundamentale2: Care este impactul unei societăţi asupra

1
Claude-Jean BERTRAND (COORD.), „O introducere în presa scrisă şi vorbită”, traducere coordonată de
Mirela Lazăr, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 20
2
Dorin POPA, „Mass-Media, astăzi”, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 59

1
mass-media? (referindu-se aici la condiţiile politice, economice, culturale care au determinat
mass-media să opereze în forma lor prezentă într-o societate), Cum are loc comunicarea de
masă?, Care este impactul comunicării de masă asupra individului? (cum îl influenţează din
punct de vedere psihologic, social şi cultural). Dintre toate aceste trei situaţii, cea care a
suscitat cel mai puternic interes din partea cercetătorilor şi teoreticienilor, a fost influenţa pe
care o exercită comunicarea în masă asupra indivizilor dintr-o societate, rolul şi statutul mass-
mediei în cadrul acesteia.

Apariţia şi evoluţia numeroaselor tehnologii şi configuraţii mediatice, de la o etapă

istorică la alta, a determinat ca la începutul secolului 21 să apară necesitatea unei reevaluări în
ceea ce priveşte conţinutul, forma, interconexiunile, influenţa comunicării de masă şi a mass-
mediei. Evoluţia societăţii imprimă un caracter ambivalent comunicării: pe de o parte, aceasta
se defineşte ca un instrument de emancipare a individului, iar pe de altă parte, comunicarea de
masă se autoinvesteşte cu funcţia de instrument de control al autorităţilor politico-socio-
economice şi al indivizilor.

STATUTUL PUBLIC AL MASS MEDIEI - SPAŢIUL PUBLIC

Toate modalităţile de comunicare, toate întrebările care se pot pune în legătură cu

procesul comunicaţional se raportează la noţiunea de „public”. Din punct de vedere
etimologic, cuvântul „public”3 provine din latinescul publicus (al poporului) şi publicum (al
domeniului public). Publicul a fost analizat din perspectiva a două situaţii: comunitate umană
şi receptor de mesaje mass-media.

Pentru a defini cât mai corect noţiunea de spaţiu public, trebuie precizat că presa
constituie un factor de influenţă asupra acestuia: pe lângă rolul de „watch dog” al societăţii,
mass-media este şi creatoarea şi susţinătoarea unui nou spaţiu public. Această sintagmă
desemnează teritoriul în care se pot discuta, dezbate şi delibera probleme de intres public
major, la care să participe actorii implicaţi, care ar fi necesar să apeleze la argumentaţia cea
mai plauzibilă şi mai convingătoare în susţinerea proiectelor şi iniţiativelor care să corespundă
intereselor generale ale societăţii4. O altă abordare susţine că în cadrul câmpului dezbaterilor
sunt implicaţi mai mulţi factori interferenţi şi numeroşi participanţi care iau hotărâri raţionale
şi binefăcătoare.
3
Victor VIŞINESCU, „Jurnalism contemporan”, Editura Victor, Bucureşti, 2002, p. 156
4
Ibidem, p. 174

2
 Apariţia şi existenţa unui asemenea spaţiu public în interiorul societăţii moderne şi
democrate au fost facilitate de anumite premize5, printre care cele mai importante sunt:

• Indivizii din societatea contemporană nu mai depind de nimeni, nu se află sub

influenţa nici unei autorităţi (Biserica, Regalitatea), ei fiind cetăţeni liberi, care au
dreptul şi obligaţia să participe la conducerea societăţii, la adoptarea deciziilor şi la
exercitarea puterii (prin intermediul procesului electoral).

• Existenţa dezbaterilor a egalizat în drepturi oamenii, eliminând pretenţia adevărului

absolut deţinut doar de o singură persoană. Conştiinţa individuală devine un tribunal
personal, privat de judecători care se autojudecă conform principiilor proprii.

• Gânditorul şi filosoful Habermas consideră că „spaţiul public se situează între mediul

privat (universul familiei şi al intereselor personale) şi spaţiul etatizat (universul
exercitării Puterii statului)”6. În democraţiile antice, dezbaterile care priveau
colectivitatea se desfăşurau în Agora; în secolul al XVII-lea, în Europa, locul
discuţiilor era cafeneaua literară, clubul, academia şi mai târziu, presa. De asemenea,
analizând acest spaţiu, el constată că s-a denaturat progresiv, a intrat în declin,
începând cu secolul al XIX-lea, dar mai ales în secolul următor.

Transformarea unui „public care discută cultura într-unul care o consumă”7,

dezvoltarea mercantilismului, influenţa tot mai mare a tehnicilor de marketing, duc la
degenerarea spaţiului public contemporan. Societatea de masă, comercializarea presei,
modelul relaţiilor publice sunt răspunzătoare de această schimbare în sens negativ. În acest tip
de spaţiu, rolul mass-mediei ar trebui să fie consolidarea acestuia, dar, în realitate, nu
întotdeauna se întâmplă aşa.

Spaţiul public este rezultatul unei mişcări de emancipare care a pus în valoare
libertatea individuală şi exprimarea opiniilor, permiţându-le unor actori din domeniul politic,
social, religios sau cultural, să dialogheze, să dezbată pe diferite teme şi să găsească variate
răspunsuri la probleme. În zilele noastre, el desemnează „toate scenele şi arenele mai mult sau
mai puţin instituţionalizate, unde sunt dezbătute subiectele importante ale momentului. Presa,
radioul, televiziunea şi internetul constituie canale şi filtre esenţiale ale acestui schimb de
păreri”8. După cum se poate observa, spaţiul public nu defineşte doar un concept simbolic, ci
5
Ibidem, p. 175
6
Ibidem
7
Remy RIEFFEL, „Sociologia Mass-Media”, traducere Ileana Busuioc, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 49
8
Ibidem, p. 50

3
îşi găseşte materializarea în realitate prin suporturile şi reţelele de comunicare modernă,
acestea fiind, de fapt, elementul cheie al structurii sale actuale.

Încă din secolul al XVIII-lea, s-au manifestat, pe rând, patru modele de comunicare9,
care au influenţat şi reorganizat spaţiul public (conform teoriei lui Bernard Miege) al
societăţilor democratice. Primul model îl constituie cel al presei de opinie care se bazează pe
un stil polemic (de cele mai multe ori) şi amestecă discursul politic cu abordarea literară; acest
tip de publicaţii a avut efecte pozitive asupra indiviziilor, determinând indivizii să-şi
folosească raţiunea. Al doilea model (secolul al XIX-lea) este cel al presei de masă,
organizată pe o bază industrială: se formează genurile jurnalistice, departamentul de
publicitate devine un compartiment diferit al redacţiei, producându-se în acelaşi timp şi o
separare mult mai clară a jurnalismului de literatură. Următorul model corespunde perioadei
secolului al XX-lea, când se impun mass-media audiovizuale care dezvoltă tehnicile de
marketing cu scopul de a creşte audienţa, pun accentul pe divertisment, privilegiază
spectacolul şi reprezentarea în detrimentul argumentării. Cel de-al patrulea model este cel al
relaţiilor publice generalizate care afectează, începând din anii ’70, întreprinderile,
administraţiile publice, asociaţiile, punând în practică strategii de seducere a cetăţenilor-
consumatori.

În prezent, spaţiul public resimte influenţa, nu numai a unui singur model, ci a tuturor
patru. Cu alte cuvinte, putem afirma că elementele constitutive ale spaţiului public în
societatea modernă, sunt dispozitivele comunicaţionale gestionate de mediatori (jurnalişti)
care scapă, puţin câte puţin, de sub controlul marelui public. Este din ce în ce mai evidentă
asimetria între cei care iau deciziile şi cetăţeni, având în vedere că schimbul de argumente
este dominat de cei care sunt proprietarii mijloacelor de comunicare în masă.

Dezvoltarea reţelelor de comunicare modernă şi a internetului, care sunt bazate pe

interactivitate au schimbat puţin spectrul de analiză al spaţiului public şi influenţa mediei
asupra lui. Se consideră, că tehnologiile informaţiei şi comunicării (TIC) au patru mari
consecinţe10:

• Tehnicizarea relaţiilor

• Comercializarea comunicării

9
Ibidem, pp.51-53
10
Ştefan BUZĂRNESCU, „Sociologia opiniei publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 37

4
 • Fragmentarea publicului

• Mondializarea fluxurilor de informaţii

Media este unul dintre actorii spaţiului public care participă la construcţia simbolică şi, în
acelaşi timp, concurenţială a problemelor publice. Apelând la diverse strategii discursive
jurnaliştii definesc relevanţa evenimentului pentru comunitate sau dimensiunea „de interes
general”. Media concură astfel (alături de actorii politici, opinia publică, liderii de opinie etc.)
la producerea unei anumite „versiuni” a interesului general, delimitând totodată un cadru de
dezbatere.
Într-un studiu privind spaţiul public în noua eră a societăţii informaţionale, Camelia
Beciu11 afirmă că noile tehnologii de comunicare sporesc considerabil capacitatea indivizilor
de a se exprima în spaţiul public, în schimb, limiteazã participarea indivizilor la comunicarea
politicã şi, implicit, la dezbaterea publicã a deciziilor politice. Paradoxal, spaţiul public este
diminuat tocmai prin extinderea accesului şi a participãrii indivizilor la acesta.

OPINIA PUBLICĂ

Ideea de opinie publică trimite mai întâi la cea de opinie pur şi simplu, adică de
credinţă supusă discuţiei: ea este expresia unei subiectivităţii. Se poate spune că opinia
publică are trei trăsături definitorii12:
• Opinia publică este produsul unui auditoriu specific (ex: electoratul)
• Opinia publică este o opinie împărtăşită de un număr mare de persoane, este o opinie
comună
• Opinia publică este o opinie adusă la cunoştiinţa tuturor şi supusă evaluării, adică este
făcută publică.
Prin urmare, ca să apară o opinie publică, trebuie să existe o convergenţă de păreri în ceea ce
priveşte un anumit subiect, o exprimare explicită a evaluării şi o participare a unui număr
mare de persoane.

11
www. acad. ro – Camelia BECIU, „Spaţiul public în societatea informaţională. Impactul noilor tehnologii de
comunicare”
12
Remy RIEFFEL, „Sociologia Mass-Media”, traducere Ileana Busuioc, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 38

5
 Apare o problemă delicată, care a suscitat de-a lungul timpului, un mare interes pentru
cercetătorii din domeniul mass-mediei: Cum influenţează mass media opinia publică? Voi
prezenta succint câteva constatări importante13 care au fost făcute în acest domeniu:
• Presa scrisă a fost unul din factorii care au favorizat apariţia şi progresul opiniei
publice, teză susţinută de sociologul francez Gabriel Tarde. Autorul explică că
acţiunea mulţimii este instabilă şi neaşteptată şi reacţionează impulsiv şi emoţional. În
schimb, publicul este o colectivitate pur spirituală, formată din indivizi separaţi din
punct de vedere fizic, a căror coeziune este doar mentală. Cu alte cuvinte, membrii
publicului sunt mai ponderaţi, uniţi de convingerea că împărtăşesc aceleaşi idei.
• Mass media au modificat modalităţile de exprimare a opiniei publice. Nu există nici o
îndoială că în ultimii zeci de ani, modalităţile de exprimare publică s-au modificat:
activismul mediatic al populaţiei apare ca o dorinţă de a influenţa deciziile
guvernanţilor, iar activitatea jurnaliştilor apare ca un mod clar de regizare a unei opinii
publice mobilizate.
• Mijloacele de comunicare în masă pot uneori să impună pe ordinea de zi anumite
subiecte şi să genereze conformism, iar alteori pot să dea amploare dezbaterii şi să
favorizeze exprimarea mai multor opinii. Teoria agendei presupune ca presa, radioul,
televiziunea au asupra cetăţenilor un efect puternic şi direct şi că aceştia din urmă nu
se bucură decât de foarte puţină autonomie în comportamentul lor. La fel, teoria
spiralei tăcerii afirmă că mass media generează conformismul: plecând de la principiul
că individul este caracterizat de frica de izolare, autorul teorii Elisabeth Noelle
Neumann consideră că opinia publică este rezultatul interacţiunii dintre persoane şi
mediul lor social, definind-o ca o opinie care poate fi exprimată în public fără riscul
unor sancţiuni.
Opinia publică nu este, aşadar, doar o oglindă a realităţii, ci şi o formă specifică de raportare
la realitate, prin reflecţie, atitudine, poziţie şi replică. Procesul de formare, stratificare şi
distribuire al opiniilor publice este condiţionat de mai mulţi factori14:
• Sociologici
• Politici
• Ideologici
• Culturali
• Apartenţa de grup
13
Ibidem, pp. 41-47
14
Victor VIŞINESCU, „Jurnalism contemporan”, Editura Victor, Bucureşti, 2002, p. 183

6
 • Psihologici-individuali (sentimente, atitudini, mentalităţi)
• Sisteme de valori (etice, estetice, religioase)

STATUTUL POLITIC AL MASS-MEDIEI

Intrarea triumfală a presei în spaţiul public şi apoi „fixarea” spaţiului public în

universul mass-media a condus la crearea unui actor specializat în formarea opiniei publice.
jurnalistul, care, prin articole şi editoriale, contribuie la impunerea temelor din dezbaterea
publică, precum şi la fabricarea opiniei publice. Modificarea regulilor de constituire a
spaţiului public şi a opiniei publice generează un nou sistem de relaţii între clasa politică şi
ansamblul alegătorilor: alături şi, uneori, în locul legăturilor directe dintre omul politic şi
electorat, se dezvoltă o ţesătură de relaţii de informare şi de influenţare reciprocă, mediate şi
exprimate de presă.
Jurnalistul de astăzi este considerat un actor principal în cadrul mass mediei. El joacă
sau ar trebui să joace un rol de lider de opinie. El îşi asumă responsabilităţi civice şi social-
politice, dintr-o perspectivă obiectivă, a echidistanţei şi a exprimării adevărului.
În cadrul mass mediei, spaţiul politic (şi implicit comunicarea politică) este teritoriul
unor lupte permanente între presă şi politică, actorii politici fiind dornici de voturi, putere şi o
bună imagine publică. Mulţi specialişti din domeniul comunicării politice, precum Roland
Cayrol, R. Rieffel, D. McQuail au analizat influenţa mass mediei asupra publicului, mai
precis asupra opiniei publice. După cum afirma şi Mihai Coman în „Introducere în sistemul
mass media”, scopul comunicării politice15 este de a asigura fluxul de informaţii care provin la
structurile Puterii către public.
Comunicarea politică este spaţiul în care se schimbă discursurile contradictorii a
trei actori care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii şi care sunt16:
• oamenii politici
• ziariştii (mass media)
• opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie
Fiecare dintre cei actori dispune de un mod specific de legitimare în spaţiul public:
legitimarea reprezentativă (pentru partide şi oameni politici); legitimarea statistică

15
Victor VIŞINESCU, „Jurnalism contemporan”, Editura Victor, Bucureşti, 2002, p. 176
16
Irina STANCIUGELU, Vasile TRAN, „Teoria comunicării”, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pp.
111-112

7
(ştiinţifică) pentru sondaje şi opinia publică; legitimarea deţinerii şi utilizării informaţiei
(pentru media şi profesioniştii acestora – ziariştii).
În relaţia dintre actorul politic, spaţiul democraţiei şi spaţiul public mediatic vom
constata că fiecare contribuie la producerea celuilalt. Spaţiul public mediază între acţiunea
politică şi normele democraţiei. Comunicarea politică este un produs al spaţiului public în
măsura în care mediatizarea a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice,
inclusiv politicului.
În societatea modernă contemporană mass media deţin primul loc în reflectarea
spaţiului politic al unei societăţi: influenţează puternic opinia publică, orientează opinia
publică în anumite direcţii. Raportându-se în permanenţă la Putere, presa aduce în câmpul
comunicării politice doctrine, programe, dezbateri la nivel de lideri politici, lideri
parlamentari, membri ai executivului, şefi de partide, ocazii pentru aceştia de a se contura în
cadrul spaţiului public.
Dimensiunea democraticã a comunicãrii politice trebuie evaluatã nu numai în raport
cu accesul şi pariciparea publicului la negocierea agendei publice, dar şi în ceea ce priveşte
posibilitatea liderilor decizionali de a interacţiona cu publicul. În legãturã cu aceastã
problemã, Bernard Miege17 considerã cã “fragmentarea” spaţiului public ca efect al noilor
tehnologii de comunicare a generat pasivitatea politicã a publicului astfel încât, în cele din
urmã, agenda publicã este definitã de elitele care acţioneazã în spaţiul public “dominant”, în
primul rând, de elitele politice. Pe de altã parte, elitele politice participã la comunicarea
politicã beneficiind de suportul unor dispozitive sofisticate de consultanţã, fapt care sporeşte
distanţa şi inegalitatea dintre politicieni şi/sau instituţii şi electorat/cetãţean.

Paralel cu multiplicarea surselor de informare politicã, practicile de mediatizare se

comercializeazã, conferind informaţiei politice o dimensiune senzaţionalistã şi populistã.
Pentru mulţi autori, apariţia publicului “consumator” coincide cu electoratul apatic şi cinic din
punct de vedere politic şi care evitã participarea politicã.

Proliferarea noilor tehnologii de comunicare nu a consolidat participarea politicã a

publicului. Pe de altã parte, noile tehnologii nu au eliminat inegalitãţile nici în privinţa
accesului la spaţiul public: numeroşi autori atrag atenţia asupra diferenţelor de resurse dintre
cei care se limiteazã la televiziune pentru a obţine informaţie politicã şi cei dotaţi cu
dispozitive comunicaţionale sofisticate şi de ultimã generaţie.

17
www. acad. ro – Camelia BECIU, „Spaţiul public în societatea informaţională. Impactul noilor tehnologii de
comunicare”

8
După Bernard Miege18, spaţiul public mediatic este influenţat de:

a) amploarea populaţiei implicate

b) relaţiile dintre partenerii actului de comunicare

c) stilul presei (de la presa de opinie la presa de informare)

d) raportul cu puterile politice şi economice

e) modul de organizare a mass-media

Mass-media au contribuit la crearea unui nou spaţiu public, unul popular, mai angajat,
mai inovator, mai apropiat atât de frământările populare, cât şi de evenimentele din viaţa
politică. Mai puţin detaşate sau intelectuale, presa şi spaţiul public mediatic pe care ea îl
creează au devenit mai implicate politic, mai puternice prin capacitatea de a influenţa Puterea
şi mai vizibile în ochii publicului. Se poate spune, prin urmare, că presa a devenit a patra
putere în stat.

În cadrul spaţiului politic şi în cadrul comunicării politice, mass media au un rol

decisiv, constituind principala resursă pentru vizibilitatea publică a informaţiei politice şi,
implicit, pentru dezbaterea publică a acesteia. Mass media sunt cele care pot media
interacţiunea dintre participanţii la comunicarea politică şi care ne oferă imagini despre
această interacţiune.

Relaţia dintre presă şi viaţa politică apare ca un câmp de confruntări în care cei doi
parteneri încearcă să-şi atingă ţelurile specifice, folosind proceduri variate, ce merg de la
negocieri şi schimburi corecte de informaţii până la acţiuni brutale de influenţare sau de
intimidare reciprocă. Obiectivele şi statutul partenerilor acestei confruntări nu sunt egale19:
politicienii folosesc mijloacele de comunicare de masă pentru a dobândi mai multe voturi şi,
prin ele, mai multă putere. Pentru ei, presa reprezintă doar un instrument, precum întâlnirile
electorale, vizitele, discursurile, afişele, scrisorile etc. Mass Media au un rol important în
comunicarea cu publicul, dar nu unul exclusiv: oferă prestigiu, dar nu este factorul major de
legitimare politică (numeroşi politicieni au o imagine proastă în presă, dar îşi păstrează
electoratul). Jurnaliştii trăiesc în şi din presă, nu au alt teritoriu de activitate şi de auto-
promovare şi de aceea, de cele mai multe ori jurnaliştii urmăresc obţinerea legitimităţii sociale

18
Dorin POPA, „Mass Media, astăzi”, Editura Institutul European, Iaşi, 2005, p. 146
19
Camelia BECIU, „Comunicare politică”, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 17

9
şi a credibilităţii profesionale. Expresii ca „presa este a patra putere” sau „jurnaliştii sunt o
putere” sună foarte plăcut pentru cei care lucrează într-o instituţie mass-media: ele dau
senzaţia unei legitimităţi superioare, a unui mandat social sau politic, în măsură să justifice şi
să scuze orice acţiune a presei, orice exces şi chiar orice eroare, dacă acestea s-au petrecut
într-o campanie desfăşurată împotriva uneia din puterile (legitime) ale statului.

INSTRUMENTARUL MEDIATIC

Din perspectiva practicilor de mediatizare şi, implicit, a spectacolului mediatic,

comunicarea televizată se derulează în cadrul unor genuri de emisiuni relativ standardizate,
susţinute de proiecte de comunicare specifice. Aceste proiecte de comunicare implică20:

1. o finalitate – emisiunile politice instaurează şi reproduc anumite relaţii între

participanţi, cărora le sunt conferite anumite statute şi roluri, precum şi anumite
posibilităţi de interacţiune.

2. o perspectivă de evaluare – fiecare gen de emisiune, prin modul în care este

configurată, propune o perspectivă diferită asupra agendei publice, precum şi a tipului
de cunoaştere la care publicul trebuie să aibă acces.

3. un cadru de interacţiune – fiecare gen de emisiune proiectează diferit interacţiunea

dintre oamenii invitaţi, jurnalişti şi public.

În continuare voi prezenta câteva din genurile consacrate în materie de emisiuni politice
televizate. Acestea sunt instrumentele prin care media intră în contact cu oamenii şi viaţa
politică a unei societăţi şi prin care publicul larg are acces la acest tip de cunoaştere, în
vederea formării unei opinii publice şi în vederea dezbaterii problemelor de interes public.

• Jurnalul televizat21

Acest gen de emisiune are o finalitate predominant informativă: el tratează agenda politică din
perspectiva unei informaţii de actualitate, o informaţie relevantă şi urgentă care trebuie să
devină domeniu de cunoaştere publică. Jurnalul televizat actualizează funcţii de bază ale
jurnalismului, cum ar fi informarea, relevanţa informaţiei şi obiectivitatea. Acest tip de
emisiune este pus în scenă sub forma relaţiei dintre jurnalist şi surse. Prezentatorul convoacă o
20
Ibidem, p. 105
21
Ibidem, pp. 105-106

10
întreagă tipologie de surse (martori, instituţii) de la care este preluată informaţia, din acest
motiv ea fiind considerată şi ca informaţie obiectivă. Elementul cheie al jurnalului televizat îl
constituie studioul care permite prezentatorului să îşi asume rolul de jurnalist-reprezentant al
publicului care îl urmăreşte. Pentru omul politic, mediatizarea în jurnalul televizat constituie
una dintre cele mai importante posibilităţi de a se face vizibil la o oră de maximă audienţă. Se
poate spune chiar, că simpla prezenţă a omului politic la acest tip de emisiune este mai
importantă şi decât mesajul pe care acesta îl transmite.

• Interviul politic22

Acest gen de emisiune implică prezenţa unui jurnalist-intervievator sau a unei echipe de
ziarişti al cărei rol constă în provocarea unei personalităţi care este invitată să îşi exprime
opiniile asupra unor evenimente de agendă. Interviul politic furnizează explicaţii suplimentare
în legătură cu un eveniment controversat care domină dezbaterea publică. Interlocutorii sunt
plasaţi într-o permanentă relaţie de negociere: pe de o parte, jurnalistul trebuie să-l plaseze pe
invitat în situaţia de a aborda aspectele controversate ale evenimentului, iar pe altă parte,
actorul politic exploatează întrebările care îi sunt adresate pentru a-şi transmite propriul mesaj
politic. De fapt, calitatea interviului depinde de capacitatea jurnalistului de a întreţine relaţia
de dialog şi de a nu transforma interviul politic într-o situaţie în care întrebările au un simplu
rol formal, care să faciliteze monologul omului politic. Din acest punct de vedere, acest gen
de instrument media, permite jurnalistului să îşi asume rolul de reprezentant al opiniei
publice, deoarece indivizii dintr-o societate au dreptul să primească explicaţii cu privire la un
anume eveniment care îi interesează. În cadrul interviului politic, există următoarele elemente
constitutive:

1. spaţiul scenic – alegerea locului în care are loc interviul conferă un anumit
statut protagoniştilor

2. identitatea mediatică a jurnalistului – în unele cazuri, ziariştii care realizează

acel interviu pot fi realizatorii unor emisiuni consacrate de gen politic sau
prezentatori vedetă ai jurnalului televizat. În unele cazuri, canalul de
televiziune poate delega un jurnalist din ierarhia redacţională sau poate apela la
un jurnalist din presa scrisă. Cu cât jurnalistul ales pentru a realiza interviul
politic este o figură aparent inedită în spaţiul interviurilor politice, cu atât
asistăm la tentativa canalului de televiziune de a întrerupe rutina mediatică.
22
Ibidem, pp. 106-108

11
 3. numărul jurnaliştilor – în cazul în care interviul este realizat de o echip de
ziarişti, acesta se transformă într-un moment de evaluare a responsabilităţii
politice.

4. contextul de mediatizare – interviul poate fi transmis în cadrul jurnalului

televizat sau în cadrul unei dezbateri politice. dacă interviul nu este plasat în
cadrul oricărei alte emisiuni, acesta se transformă într-o emisiune autonomă,
devenind un eveniment mediatic încă de înainte să fie transmis.

5. comportamentele de enunţare – în funcţie de tipul întrebărilor şi de modul de

enunţare a acestora, interviul orientează actorul politic spre anumite
comportamente precum: confirmarea, explicaţia, evaluarea, declaraţia.

• Dezbaterea23

Finalitatea acestui gen de emisiune constă în construirea unui spaţiu deliberativ în care actorii
politici, orientaţi de jurnalişti descriu, explică, evaluează, argumentează şi polemizează cu
alţii. De obicei, dezbaterile sunt declanşate de un eveniment important din viaţa politică,
eveniment, care treptat devine un bun prilej de a evalua întreaga agendă politică sau întregul
peisaj politic al societăţii. Dintre toate instrumentele media, dezbaterea este cel complex.
Aceasta are următoarele componente esenţiale:

1. numărul participanţilor – un număr mic de participanţi va permite detalierea

temei propuse, pe cân numărul mare de participanţi nu va permite această
detaliere.

2. identitatea socio-instituţională a participanţilor – în afară de actorii politici şi

de jurnalişti, la o dezbatere mai pot participa comentatori sau alte persoane
publice.

3. rolurile de comunicare – jurnalistul moderator prezintă invitaţii, distribuie

luările de cuvânt, adresează întrebări şi evaluează. În funcţie de gradul în care
jurnalistul se implică în dezbatere, rolul său poate varia. Rolurile invitaţilor
sunt predominant explicative şi evaluative. Este foarte important rolul pe care
publicul îl are intr-o dezbatere: în ce măsură el poate interveni, de pe ce poziţie
şi sub ce formă (telefon, sondaje în direct, internet).

23
Ibidem, pp. 108-109

12
 4. dispoziţia spaţială a participanţilor – participanţii pot fi plasaţi concentric,
diametral, tridic sau policentric, fiecare dintre aceste poziţii atribuind
participanţilor diferite roluri în comunicare.

5. scenarizarea – dezbaterile cuprind anumite secvenţe de începere şi de

încheiere, o anumită distribuţie a intervenţiilor.

6. secvenţele de platou – se pot difuza diferite materiale filmate anterior, care pot
ilustra intervenţia invitaţiilor.

7. punerea în scenă vizuală – în cadrul unei dezbateri televizate sunt foarte

importante cadrele de filmare făcute după criteriul apropierii şi al depărtării.

• Talk-show politic24

Finalitatea acestui gen de emisiune constă în punerea în scenă a unui spaţiu deliberativ în care
jurnalistul şi un invitat abordează într-un mod conversaţional şi convivial o temă de pe agenda
publică. Talk-show-ul evaluează evenimente politice într-un cadru de non-confruntare:
jurnalistul şi invitatul dialoghează amical, de pe poziţii egale, fără pretenţia de a polemiza.
Tocmai din acest motiv, jurnaliştii realizatori de talk-show-uri se bucură şi de o mare
popularitate. Pentru un actor politic mediatizarea în cadrul unui talk-show implică mai puţine
riscuri decât apariţia în cadrul unui interviu şi mai ales în cadrul unei dezbateri. Într-un talk-
show, actorul politic îşi poate permite să abordeze problema de pe agenda publică nu numai
din perspectiva politică, dar şi din perspectiva omului privat.

• Reportaje documentare25

Finalitatea acestui gen de emisiune constă în furnizarea de informaţii şi explicaţii

suplimentare în legătură cu evenimente politice, care nu fac parte din agenda publică într-un
anumit moment. Reportajul documentar este realizat de o echipă de jurnalişti şi prezintă o
anumită selecţie de evenimente din trecut care continuă să suscite interesul public. Pentru
omul politic, reportajul documentar constituie adesea un mod de mediatizare incomod. De
obicei acest tip de emisiune plasează actorii politici în contexte controversate, cu o notă de
gravitate. Acest instrument media este structurat în jurul următoarelor elemente:

24
Ibidem, pp. 109-110
25
Ibidem, pp. 110-111

13
 1. utilizarea strategică a unor genuri diferite (interviu, reportaj, anchetă,
dezbatere)

2. forme de scenizare – emisiunile de acest tip se derulează sub forma unor

scenarii explicative

3. secvenţialitatea – reportajul documentar exploatează diferite tehnici de montaj,

conţinutul reportajului depinzând de modul în care realizatorii au asamblat
diferitele secvenţe (ex: tehnica flash-back)

4. comportamente de enunţare – la nivelul enunţării, reportajul documentar

îmbină naraţiunea de tip denunţător cu cea didactică: explică evenimentul după
criteriile cronologice si după cele ale unei lecţii de istorie, întreţinând în acelaşi
timp o anumită tensiune în prezentarea deznodământului.

CONTRIBUŢIA MASS MEDIA ÎN CONSTITUIREA SPAŢIULUI PUBLIC ŞI

POLITIC MEDIATIC

Majoritatea cercetărilor actuale privind acest fenomen încearcă să delimiteze efectele

şi contribuţia mass mediei şi a mediatizării realizate de aceasta asupra conducătorilor şi asupra
celor conduşi.

Mijloacele de comunicare în masă schimbă regulile tradiţionale ale jocului democratic.

În linii mari, contribuţia mass mediei în crearea unei imagini şi prezentarea evenimetelor ce
ţin de oamenii politici şi de întâmplările de pe scena politică a unei societăţi 26 este foarte
importantă:

• Impactul şi contribuţia mass media în viaţa politică depind mult şi de imaginea pe care
responsabilii politici şi-o creează despre ei înşişi. Pentru a seduce opinia publică
această imagine pe care o propun şi o promovează mass media trebuie să corespundă
anumitor criterii, dintre care cel mai important este cel al coerenţei. Corespondenţa
imaginii afişate cu cea percepută este şi ea foarte necesară, căci dacă publicul observă
vreo inadvertenţă, credibilitatea politicianului va scădea.

26
Remy RIEFFEL, „Sociologia Mass-Media”, traducere Ileana Busuioc, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 26-30

14
 • Mass media contribuie la influenţarea muncii şi activităţii politicienilor. Activitatea
oamenilor politici este tot mai mult supusă unei verificări permamanente din partea
mass mediei şi a publicului prin intermediul acesteia, cu toate că sufragiul universal
rămâne principala armă de sancţiune a publicului pentru oamenii politici.

• Mass media are un rol important şi în domeniul recrutării personalului politic. Astăzi,
pentru a puztea fi desemnat într-o funcţie publică şi politică nu trebuie doar să ai
calităţile necesare, ci să ai acces la vizibilitatea mediatică. Legitimarea unei persoane
politice în devenire este influenţată şi de o expunere mediatică.

În crearea spaţiului public şi, implicit, a opiniei publice, o mare contribuţie şi influenţă îl deţin
mass media, deoarece prin informarea şi prezentarea într-un anumit mod al evenimentelor şi
oamenilor politici, indivizii unei societăţi îşi creează o anumită percepţie despre acestea, care
în final se materializează în acordarea sau nu a votului. Remy Rieffel consideră că există
următoarele moduri în care mass media contribuie la conturarea spaţiului public şi politic27
din punctul de vedere al opiniei publice:

• Dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare, a determinat creşterea nivelului de

cunoştiinţe ale publicului în cadrul agendei publice. Este un fapt atât de evident, încât
de multe ori, avem tendinţa de a-l uita: de câteva decenii domeniul informării s-a
îmbogăţit consideral, iar consecinţa a fost creşterea spectaculoasă a nivelului de
expunere a indivizilor la informaţie. Astfel, un grad înalt de expunere la mass media
favorizează perceperea cu mai multă exactitate a evenimentelor care se petrec în
spaţiul public şi politic dintr-o societate.

• Mijloacele de comunicare în masă oferă publicului un spaţiu de exprimare tot mai

larg. Instrumentele de comunicare actuale oferă posibilitatea unui vot instantaneu, din
moment ce ascultătorul are posibilitatea de a interveni în direct pentru a-şi exprima
părerea, iar la unele emisiuni este invitat chiar telespectatorul să îşi spună părerea cu
privire la subiectul dezbătut.

• Mass media contribuie şi influenţează, în mod cert, stabilirea ordinii de zi a

problemelor abordate, ceea ce se numeşte „agenda setting function”. Există o
puternică corelare între importanţa acordată de către mijloacele de comunicare în masă
anumitor subiecte şi importanţa atribuită de cetăţeni aceluiaşi subiect. S-a ajuns la

27
Ibidem, pp. 30-35

15
 concluzia că mass media, prin selecţia de evenimente prezentate şi abordate mai mult
sau mai puţin, atrag atenţia publicului mai degrabă asupra unor anumite teme decât
asupra altora. Influenţa mass mediei nu constituie, neapărat (pentru oamenii care nu se
lasă influenţaţi în acest mod), în a le spune oamenilor ce trebuie să gândească despre
un anumit subiect, ci la ce eveniment trebuie să se gândească şi care trebuie să il
analizeze.

• Mesajele mediatice pot influenţa şi comportamentul electoral al cetăţenilor. Desigur,

conform unor studii, oamenii au capacitatea destul de mare de a rezista la influenţa
mass mediei în acest domeniu, dar, s-a dovedit de multe ori că mass media au
capacitatea de a provoca şi deplasări ale intenţiei de vot ale indivizilor. Aceasta nu este
o descoperire nouă, ci se ştie din cele mai vechi timpuri.

Contribuţia mass mediei în conturarea spaţiului public, a celui politic şi a opiniei

publice pune, în ultimă instanţă, problema statutului democraţiei care este supusă din ce în
ce mai mult mediatizării. Mulţi specialişti au relevat avantajele şi dezavantajele acestui
fenomen, insistân mai ales pe aspectele negative: apariţia unei politici văzute mai mult ca
un spectacol decât precum o activitate serioasă, preocuparea pentru rezultatele pe termen
scurt în detrimentul rezultatelor pe termen lung, simplificarea excesivă a activităţilor şi
evenimentelor de pe agenda publică.

În opinia mea, cetăţenii trebuie să dea dovadă de o mare atenţie şi putere de a separa
evenimetele de modul de prezentare al acestora prin intermediul mass mediei. Oamenii
trebui să îşi cultive şi să îşi dezvolte capacitatea de percepere a evenimentelor propriu-
zise, în afara influenţei pe care poate, involuntar în anumite situaţii, o exercită mijloacele
de comunicare în masă. Doar în acest mod putem rezista într-o societate atât de supusă
mediatizării.

BIBLIOGRAFIE

16
1. BECIU, Camelia, Comunicare politică, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2002

2. BERTRAND, Claude-Jean, (COORD.), O introducere în presa scrisă şi

vorbită, traducere coordonată de Mirela Lazăr, Editura Polirom, Iaşi, 2001

3. BUZĂRNESCU, Ştefan , Sociologia opiniei publice, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1996

4. POPA, Dorin, Mass-Media, astăzi, Editura Institutul European, Iaşi, 2002

5. RIEFFEL, Remy, Sociologia Mass-Media, traducere Ileana Busuioc,

Editura Polirom, Iaşi, 2008

6. STANCIUGELU, Irina, TRAN, Vasile, Teoria comunicării, Editura

Comunicare.ro, Bucureşti, 2003

7. VIŞINESCU, Victor, Jurnalism contemporan, Editura Victor, Bucureşti,

2002

8. www. acad. ro – Camelia BECIU, Spaţiul public în societatea

informaţională. Impactul noilor tehnologii de comunicare

17