Revista Nouă

- apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează:
Florin DOCHIA Christian CRĂCIUN
Ioan VINTILĂ FINTIŞ George PAŞA
Mioara BAHNA Victor STEROM Serghie
BUCUR Ana HÂNCU Paula ROMANESCU
Maria DOBRESCU Iulian MOREANU
Constantin DOBRESCU Ani BRADEA
Dan DRĂGUŞ Serghie BUCUR Octavian ONEA
Gherasim RUSU TOGAN Diana TRANDAFIR
Elena GLODEAN Gheorghios VAFOPOULOS
Elena DINU Magda MIREA Janina SFETCU
Marian HOTCA Valeriu Marius CIUNGAN
Daniela ŞONTICĂ Ştefan CIOBANU
Andreea SOLOMON Luminiţa AMARIE
Ioan TODERIŢĂ Camelia Manuela SAVA
Robert TOMA Vasile Ioan CIUTACU
Theodor MARINESCU Ştefan AL.-SAŞA
Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887
S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul X nr. 4 (83) / 2014

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS:
eseu - Florin DOCHIA - Actualitatea lui Kafka. Încă un secol în labirint / 3 * temele
actualităţii - Christian CRĂCIUN - Paradoxurile credinţei / 7 * la aniversară - Ioan
VINTILĂ FINTIŞ – 60; George PAŞA - Laitmotivul frigului la Ioan Vintilă Fintiş; Poeme /
15 * cronica literară - Mioara BAHNA - Mihai Zamfir: Se înnoptează. Se lasă ceaţă / 20
* in memoriam - Victor STEROM 1937-2014 (Serghie BUCUR); Omagiu modestiei din
măreţia valorii (Ana HÂNCU) / 24 * breviar: Victor STEROM - Nichita Danilov: Imagini
de pe strada kanta; Iulian Moreanu: Cerbul însetat / 27 * poezie franceză - Paul
CLAUDEL (Traducere de Paula ROMANESCU) / 28 * remember - Dan LAURENŢIU
(Victor STEROM) / 29 * note de lectură - Maria DOBRESCU - Desenând cu degetul pe
cer / 30 * ethica minima - Iulian MOREANU - A douăzeci şi una povestire cu un copil /
31 * oameni ai locului / Constantin DOBRESCU - Ing. Constantin R. Bărbăcioru / 35 *
memento - Ani BRADEA - File dintr-un posibil jurnal extim / 40 * note de lectură - Dan
DRĂGUŞ - APTER (Fără aripi) / 42 * note de lectură - Serghie BUCUR - Porţile poetului
/ 43 * eseu - Octavian ONEA - Menodrama Hasdeu – Caragiale. A. De la Societatea
„Românismul” la ratarea premiului academic (II) Una la Prefectură sau O scrisoare
pierdută / 45 * folclor – Gherasim RUSU TOGAN - Omul cu dor / 52 * poesis - Diana
TRANDAFIR / 59 * poesis - Elena GLODEAN / 60 * translaţii - Gheorghios
VAFOPOULOS (Traducere din limba greacă de Elena DINU) / 62 * translaţii - Magda
MIREA (Traducido por Janina SFETCU) / 62 * poesis - Marian HOTCA / 63 * poesis Valeriu Marius CIUNGAN / 64 * poesis - Daniela ŞONTICĂ, Ştefan CIOBANU, Andreea
SOLOMON / 65 * poesis - Luminiţa AMARIE / 66 * poesis: orientalia - Omar KHAYYÂM
(Prezentare şi traducere de Paula ROMANESCU) / 68 * proză - Ioan TODERIŢĂ - Visul
lui Ion. Mărturisirea preotului / 70 * poesis - Camelia Manuela SAVA / 74 * poesis Robert TOMA / 75 * memento - Serghie BUCUR - La ceasul hărăzit de Soartă,
Epigrama în doliu / 76 * evocare - Vasile Ioan CIUTACU - Dan D. Rădulescu nu merită
uitare. Argumente, evocări şi literatură / 79 * cronica plastică - Serghie BUCUR Erotica / 85 * actualitatea culturală - Canicularul miez de vară 2014 pe Paralela 45 de
grade... culturale (Serghie BUCUR) / 87 * actualitatea culturală - Theodor
MARINESCU - La Câmpina, cu Ion Ochinciuc şi romanul său, Călugăriţa sau Mantis
Religiosa / 91 * actualitatea culturală - 7 iunie - Sărbătoare a literaturii / 93 * parodii
- Ştefan AL.-SAŞA – Sublima dorinţă / 95

Cercul Literar «Geo Bogza»

Ştefan Al.-Saşa (secretariat)
Iulian MOREANU (corectură)

Textele propuse spre publicare se trimit în
format digital, cu menţiunea «Pentru Revista
Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau
florindochia@yahoo.com
Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo
Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal
105.600 Câmpina, jud Prahova, email:
casabogza@gmail.com

Acest număr apare cu sprijinul financiar
al Consiliului Local Câmpina

DTP: Flowerin Flow

al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă
Florin DOCHIA (redactor-şef)

5 lei

ISSN 1223 - 429X

Materialele nepublicate nu se înapoiază.
Responsabilitatea pentru conţinutul textelor
aparţine în exclusivitate autorilor.

eseu

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA
Actualitatea lui Kafka.
Încă un secol în labirint
1.
Cu mintea netulburată şi cu ochii
larg deschişi concentraţi pe actualitatea
cea mai proaspătă, este imposibil să
nu observi tendinţa civilizaţiei umane
de a se strădui să pună în operă
„lecţiile” textelor filosofice/literare,
rod al gândirii critice din ultima sută
şi ceva de ani. După experienţa tragică
şi demolatoare a comunismului
marxism-leninist, încheiată (în ce
măsură?) cu o mizerabilă dezamăgire,
existenţialismul sartro-camusian a
fost deja adoptat ca grilă de citire a
psihologiei omului modern, iar
viziunile lui Nietzsche, curăţate de
zgura interpretărilor maleficente, încă
rezistă cu brio, în vreme ce psihanaliza
domnului Freud se cam clatină în faţa
atacului concentrat al noilor viziuni
(post)moderne din psihologie, domeniu
care încă îşi caută rosturile, între ştiinţă
şi artă (americanul Carl Murchison –
m. 1961 - inventaria cândva peste 11
doctrine psihologice existente)…
Marile scrieri au obiceiul de a
rezista multă vreme după dispariţia
autorilor, ba chiar încearcă să răspundă
celor mai diverse interpretări timp de
decenii sau veacuri, să nu rămână
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

legate de o perioadă istorică strictă şi
să-şi verifice valabilitatea artistică şi
de analiză socio-psihologică a trăirilor
fiinţei umane indiferent de
schimbările de paradigmă socială şi
politică. Este, evident, şi cazul lui
Franz Kafka, a cărui exegeză
înregistrează deja peste cinci mii de
titluri şi se îmbogăţeşte continuu.
Suntem foarte aproape de adevăr,
dacă nu chiar în mijlocul lui, când
afirmăm că prospeţimea operei
kafkiene se datorează, fără îndoială,
geniului scriitorului care a închis în
scriitura simplă şi lesne accesibilă,
însă multiplu polisemică, valori de
uimitoare complexitate ale unor
tablouri emoţionale individuale, la
întâlnirea cu Lumea, imposibil de
cuantificat. „Înţelegem mereu mai
mult sau mereu mai puţin decât ne
trebuie. Adevărata lectură rămâne
imposibilă. Cel care citeşte Kafka
este, deci, neapărat transformat în
mincinos, dar nu chiar întrutotul”,
observă Maurice Blanchot (1). Cu alte
cuvinte, în materie de Kafka, toţi
comentatorii greşesc şi, în acelaşi
timp, aparent paradoxal, toţi
comentatorii au dreptate.
3

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

Multivalenţă şi paradox - în
interogaţia asupra lumii scriitorul
praghez devoalează realităţi ocultate
de idei şi de valori false sau cel puţin
iluzorii, în care personajele sunt
închise în circumstanţe angoasante,
în căutarea, lipsită de entuziasm, a
căilor de ieşire din labirint. Este
cunoscută şi răscunoscută simbolistica
uşilor (intrări, ieşiri; absente, deschise,
încuiate) în scrierile lui Kafka. De la
intrarea/ieşirea unică din Vizuina şi
uşa păzită la care ajunge şi aşteaptă
ţăranul din În faţa legii („…intrarea
asta îţi este hărăzită doar ţie. Acum
mă duc s-o închid.”), la „numeroasele
uşi de lemn” din Procesul, avem de-a
face cu pericolul („cineva poate să
dea buzna aici şi să distrugă totul
pentru totdeauna” - Vizuina), din
„semiîntunericul încăperii” (Procesul),
cu situaţii în care din camera ta ajungi
„doar spre uşi laterale, unde locuiesc
oameni străini” (Nefericirea burlacului),
cu rătăcirea în labirint din America, în
care „Karl lăsă astfel în urmă mari
porţiuni de ziduri cu desăvârşite
lipsite de uşi încât, pur şi simplu, nu-ţi
puteai imagina ce se află în dosul lor.
Se iviră apoi din nou uşă după uşă;
încercă să deschidă câteva, însă erau
încuiate şi încăperile păreau evident
nelocuite.” De fapt, uşile sunt cele
care blochează accesul şi fac
inaccesibile înţelesurile unei lumi
birocratice, apăsătoare, opresoare,
ucigaşe. Legea (o necunoscută!) este
aceea care stăpâneşte dintr-o direcţie

niciodată relevată, niciodată
identificată. Este viziunea unui
locuitor (doctor în drept) din Praga
anilor 1900. Poate fi, de asemenea,
viziunea unui european din anii 2010,
aflat „în faţa legii”, pe care este
obligat să o recunoască drept
instituţie care prescrie şi, deci,
sancţionează, drept necesitate
naturală ce pretinde susţinerea
ordinii în lume. Realitatea nu s-a
schimbat în datele ei esenţiale, în
ultima sută de ani, din punctul de
vedere al relaţiei individ-societate –
după avatare de toate felurile,
suntem în situaţia (in)stabilă a
domniei Legii asupra indivizilor.
Suntem, fiecare şi cu toţii, fie ţăranul
din faţa paznicului legii, fie Joseph K.
rătăcit în labirintul unui imens
tribunal. La jumătatea secolului XX,
Roland Barthes oferea o viziune
generaliza(n)tă pornind de la romanul
modern: „…acolo, o istorie, violentă
în spectacolul său, dar coerentă şi
sigură, triumf al unei ordini; aici, o
artă, care, pentru a scăpa de reaua
conştiinţă, sprijină convenţia sau
încearcă să o distrugă cu pasiune.
Modernitatea începe prin căutarea
unei Literaturi imposibile. Regăsim
astfel în Roman acel aparat distructiv
şi deopotrivă resurecţional, propriu
întregii arte moderne. Ceea ce
trebuie distrus este durata, adică
liantul inefabil al existenţei: ordinea fie ea a continuului poetic sau a
semnelor romaneşti, fie a terorii sau

4

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

a verosimilităţii - ordinea este şi
rămâne o crimă premeditată. Dar
ceea ce pune din nou stăpânire pe
scriitor este tot durata, căci e
imposibil de desfăşurat o negaţie în
timp fără să se elaboreze o artă
pozitivă, o ordine ce trebuie din nou
distrusă. De aceea, cele mai mari
opere ale modernităţii se opresc cât
se poate de mult timp, printr-un soi
de echilibru miraculos, în pragul
Literaturii, în acea zonă vestibulară
unde densitatea vieţii este prezentă,
diluată, fără a fi totuşi încă distrusă
de triumful unei ordini a semnelor.”
(2) Ordinea semnelor urmează nu
Ordinea Legii, ci ordinea efectelor
Legii: supunerea individului,
alienarea, închiderea într-o lume
absurdă, al cărei sens este absent.
Triumful nu este o salvare, ci o
acceptare a unei situări într-un
prezent continuu încheiat cu extincţia
(adesea, încă din timpul vieţii).
După mai bine de un secol, spaţiul
Kafka este la fel de actual, la fel de
misterios, la fel de angoasant prin
aparenţa de provocare/proiectare a
realităţii. Suntem, în continuare, în
prezenţa unei triade psihosociale:
individul, Legea şi paznicul Legii. Am
depăşit demult aşa-numitul realism
cognitiv (de care se mai face caz încă,
în anumite cercuri), care distinge
între subiectul cunoscător şi obiectul
(lumea) cunoscut(ă) şi de cunoscut,
dualism reductiv de tip cartezian. În
faţa omului se află Legea, care se

impune întotdeauna printr-un
intermediar, paznicul. Acesta din
urmă, în serviciul Legii, totdeauna un
subaltern care nu cunoaşte decât un
superior care e la rândul său
subalternul cuiva – ş.a.m.d. - nu este
şi cunoscător al Legii, el este numai
cel care o apără şi o aplică, în
aparenţă discreţionar, atâta vreme
cât imensitatea şi imprecizia ei o fac
imposibil de dominat, ea este
dominatoarea impersonală, prezentă
numai prin reprezentanţi funciar
incapabili de a o comunica. În
prezenţa necunoscutului, a angoasei
induse de imposibilitatea cunoaşterii
adevărate, fiinţa umană acceptă
condiţia sa incertă, anxietatea,
mizeria morală. Ţăranul de la poarta
Legii şi Joseph K. se încarcă de
absenţa oricărei speranţe, acceptă
iminenţa pedepsei în lipsa unei
(re)cunoaşteri a vinovăţiei. Se pare că
însăşi naşterea, existenţa este o vină
de neiertat. Viaţa omului este, în
fond, o serie de eşecuri, antrenând
de fiecare dată un sentiment profund
de frustrare şi o impresie a futilităţii
oricărei acţiuni – să ne amintim de
expresia atribuită înţeleptului
Solomon: „deşertăciune a
deşertăciunilor, totul e deşertăciune”;
şi să observăm că vine din rădăcina
„deşert”, cu sensul evident de „gol”
(vanité, fr.; vanity, engl., vanidad,
hisp.). Aceasta este impresia de care
are parte cititorul de Kafka.
Semnificaţia simbolică a povestirii În

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

5

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

faţa legii este, în esenţă, de a pune în
evidenţă natura fundamental
angoasată a fiinţei umane. Ceea ce ne
aminteşte lesne de omul absurd al lui
Albert Camus, cu nostalgia după
unitate, esenţă a dramei umane şi de
angoasa definită de Soren Kiekegaard
ca „raport al omului cu spiritul însuşi
şi cu propria sa condiţie” (3). Dar la
cei doi va intra în ecuaţie şi moartea
(„Moartea ca putinţă-de-a-fi devine
echivalentul faptului-de-a-fi-în-lume
în singularitatea absolută” (4).), pe
când la „precursorul” Kafka moartea
nu are nici o relevanţă, de vreme ce
totul a fost deja (pre)scris. Acea
aşteptare a ţăranului, în urma căreia
rezultatul vine inevitabil prea târziu,
este o confirmare a ideii că nu există
cu adevărat decât suferinţă. În acest
punct, Legea îşi pierde orice
relevanţă. Fiinţa umană
experimentează, pentru o ultimă şi
unică clipă, libertatea. Ea este, în
propria-i natură, condamnată să
aştepte ceva ce nu va veni niciodată?
Viziunea de un pesimism extrem
despre om poate fi relativizată. Ar
trebui, cumva, să vedem la Kafka un
efort de abordare a temei universale
a vieţii şi a morţii? Condiţia umană se
înscrie, într-adevăr, în această
tensiune majoră, care se regăseşte în
toate societăţile, într-un fel sau în
altul. Omul se confruntă cu propria
finitudine, ca toate fiinţele vii, dar
imaginează mereu un univers de
sensuri pentru a nu cădea în absurd.

A se observa, însă, că ţăranul, în ciuda
eşecurilor repetate, nu pare a se lăsa
pradă disperării. Ceea ce ne conduce
lesne spre asemănări şi diferenţe de
fond cu personajele din En attendant
Godot. Vladimir şi Estragon persistă
în iluzia lor: „Şi dacă nu vine, ne
întoarcem mâine… apoi poimâine…
poate… / Adică, până când vine! … /
Găsim întotdeauna ceva care să ne
dea impresia că trăim” [subl. mea,
F.D.]. Beckett a adăugat absurdului
speranţa şi deznădejdea, care la Kafka
sunt absente. La Sartre, „fiinţa este
fără rost, fără cauză şi fără necesitate:
definiţia însăşi a fiinţei ne dezvăluie
contingenţa ei originară” (5). La
Camus, „omul absurd” este însoţit de
„omul revoltat”, chiar dacă tema
incomunicării este marcantă, şi este
incapabil să se supună iraţionalului.
La Kafka – aceeaşi incomunicare, dar
nu este nici o revoltă, ci doar o
continuă uimire deşartă, o supunere
necondiţionată.
——————
(1) Maurice Blanchot, De Kafka à
Kafka. Paris, Gallimard, 1981, p. 66
(2) - Roland Barthes, L’écriture du
Roman, în Le Degre zero de l’ecriture,
Ed. du Seuil, Paris, 1953
(3) Søren Kierkeggard, Frică şi
cutremur, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2002, p. 178
(4) idem
(5) Jean Paul Sartre, Fiinţa şi
neantul, Editura Paralela 45, Piteşti,
2004, p. 134

6

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

temele actualităţii

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN
Paradoxurile
credinţei
Tereza Brânduşa-Palade este unul
dintre cei mai interesanţi gînditori în
domeniul filozofiei şi teologiei din
generaţia tînără. Are meritul de a fi adus
în România - fiind foarte preocupată de
acest personaj unic în istoria veacului XX
- opera şi personalitatea unuia dintre cei
mai mari gînditori ai secolului XX: Edith
Stein (sfînta Tereza Benedicta a Crucii),
martiră şi filozof de (a)filiaţie heideggeriană,
ucisă în cuptoarele de la Auschwitz,
cvasi-ignorată de referinţele noastre în
trend, căreia i-a dedicat o completă
prezentare: Raţiune, credinţă şi demnitate
a omului. Despre viaţa şi gîndirea lui
Edith Stein; ed. Galaxia Gutenberg, 2008.
Paranteză deschisă dintru început. La
Editura Carmelitană apare deja o serie
foarte serioasă de Opere Complete Edith
Stein, în care încă din 2011 s-a publicat
Fiinţă finită şi fiinţă eternă, una din
marile cărţi de filozofie ale veacului.
Ilustrînd acel fenomen-blestem numit de
Horia-Roman Patapievici non sequitur,
conform căruia nimic nu se leagă în
cultura noastră, nu există continuitate,
legato, (vezi De ce nu avem o piaţă a
ideilor, 2014), cartea a trecut complet
ignorată pe „piaţa noastră culturală”.
Deşi ar fi trebuit să fie incontestabil un
eveniment. Închis paranteza.
Dar cartea pe care vreau să o
semnalez aici are alte mize, se numeşte
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Infinitul fără nume – Cîteva reflecţii
despre paradoxurile credinţei, ed. Galaxia
Gutenberg 2013. Este o culegere de
eseuri, apărute în parte în Observator
cultural, despre felul cum poţi fi creştin
azi, despre felul în care raţiunea, dar şi
scara de valori a prezentului, intră în
dialog cu jertfa Celui de pe Cruce. Nu
este o lucrare scorţoasă de teologie, ci o
transcriere febrilă, în duhul autenticităţii,
a interogaţiilor pe care trăirea credinţei
le ridică raţiunii în genere şi somaţiilor
lumii de azi în particular. Avem astfel:
credinţa ca paradox al încrederii, paradoxul
convertirii, paradoxul moderaţiei în
virtute, al solitudinii şi comunicării, al
criticilor ateiste aduse credinţei, paradoxul
întrupării logosului şi al raţionalităţii lumii,
al parabolelor lui Isus, al consolărilor lui
Iov, al iubirii, al pluralismului religios
şamd. Creştinismul însuşi s-a construit pe
scandalul Crucii, al divinului care acceptă
să coboare realiter în trup, să sufere ca
atare, care se naşte din fecioară ca om
deplin, pătimeşte, învie şi se înalţă la
ceruri. Creştinismul impune „logica
dinamică a contradictoriului”, ca să
folosesc într-un sens oarecum metaforic
o sintagmă celebră a unui filozof român.
Sau, cum spune autoarea noastră:
„Credinţa creştină presupune asumarea
lucidă şi personală a riscului de-a crede
într-un scandal: într-un paradox cosmic,
7

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

cum este acela al Întrupării, al Crucii şi al
Învierii unei Persoane luminoase, care a
adus cu sine o lumină din altă lume” (2).
Într-o vreme în care creştinismul „se
diluează” în comodităţi burgheze, sau
devine o chestie oarecum privată, de
desfăşurat în spaţiul intim, în care predania
riscă a fi redusă la un moralism mediocru,
astfel de texte curajoase aduc a aer
proaspăt. Nu întîmplător autorii citaţi
într-o carte care nu face abuz de citate
sunt C.S. Lewis, Chesterton, Pleşu…
oameni cu o abordare – paradoxal!nedogmatică a dogmelor. Adversarii
credinţei sunt mulţi şi de multe feluri,
dar cel care este aici ţinta principală este
un anume fel de „mediocritate religioasă”.
„Credinţa începe cu conştiinţa de a fi fost
creat de un Creator care a dorit în mod
gratuit ca tu să exişti, acceptînd toate
riscurile libertăţii tale, pe care tot El, Creatorul,
ţi-a dăruit-o. Începe cu conştiinţa că, deşi
nu meriţi nimic, eşti iubit în fiecare clipă
de Cel care îşi dăruie fiinţa printr-un act
atît de generos încît te face demn să
porţi şi un chip asemănător cu al Său. Cu
conştiinţa că meriţi să fii iubit nu datorită
ţie, ci datorită Iubirii însăşi” (12)
Această serie de eseuri se constituie
într-o „definiţie” cumulativă a credinţei subiectul gramatical şi ontologic aş
spune al aproape fiecărei fraze. Şi asta
pentru că, iarăşi contrar lenei prea lesne
primitoare a adevărurilor de-a gata,
credinţa este căutare şi nu aflare, uimire
şi nu certitudine. Aş spune, credinţa este
puterea de a ţine mintea treaz-uimită,
atunci cînd căldura deja aflatului o
îndeamnă la somn (parabola fecioarelor).
„Credinţa este acceptarea unei lumini
care provine de la o prezenţă – o lumină
care, deşi nu e strict «intelectuală», nu

este totuşi nici iraţională sau contrară
inteligenţei. Nu este o acceptare
ferventă, care te conduce la mîndria de a
fi altfel decît ceilalţi – de preferinţă, decît
cei care nu cred – sau de a fi un
«iluminat» într-o lume copleşită de
întunericul păcatului şi al ignoranţei, ci o
acceptare smerită, care te expune uneori
singurătăţii, mai ales atunci cînd accepţi
provocarea autenticităţii şi nu te laşi
entuziasmat de «impersonalul căldicel»
al încolonării triumfaliste la grupări
ideologice ce pot înflori şi în biserică” (17).
Toate aceste paradoxuri pe care le
desface autoarea conţin, în fond, pericole
la adresa credinţei autentice: autosuficienţa,
moralismul, iraţionalismul, închistarea în
sine însuşi, întîrzierea în litera care ucide
şi nu în duhul care dă viaţă (cf. 2 Cor.3.6),
ruptura de viaţă. Venind dinspre
raţionalitatea tomistă, o asemenea
căutare îşi conţine drumul. Avem un
contract cu Creatorul care îţi cere, aş
spune, nu numai credinţă, ci şi încredere.
Să I te încredinţezi total. „Credinţa
trebuie aşadar acceptată în paradoxul ei,
ca provenind de la Creatorul tău care îţi
cere saltul de încredere al inimii pentru
a-ţi putea manifesta, rămînînd în acelaşi
timp infinit misterios” (20). Cunoaşterea
nu exclude acceptarea Minunii. „Acceptarea
credinţei presupune aşadar acordul de a
te dărui unui mister de neînţeles de care
depinzi în întregime, dar la care nu poţi
avea acces decît dacă rămîi uimit şi
smerit în faţa prezenţei sale, cu inima în
adoraţie. Este semnificativ că toţi aceia
care l-au primit pe Isus sînt descrişi de
evanghelişti ca avînd capacitatea de a fi
uimiţi şi de a se bucura, fie de miracolul
vestit de «steaua călăuzitoare», precum
magii, fie de minunea naşterii

8

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

Mîntuitorului anunţată «celor mici»,
precum păstorii din Betleem, fie de
autoritatea Cuvîntului, precum cei care
ascultau învăţătura lui Isus” (23).
Paradoxul convertirii ne îndeamnă să
gîndim una dintre cele mai grele
probleme ale creştinului: libertatea lui
deplină, prin care a fost construit,
inclusiv aceea de a-şi nega Tatăl. Există
un sens extrem de personal al fiecărei
existenţe, şi el se formează la capătul de
regăsire a acestui drum de (re)găsire a
credinţei, a tonului just în dialogul cu
transcendentul. Alegerea devine astfel
mai importantă, pentru că este liberă. Şi
„creşterea în libertatea interioară devine
atunci şi o creştere în umilinţa şi răbdarea
care nu mai pornesc din Eul nostru
îngust, ci din sinele nostru profund” (96).
Cunoaşterea lui Dumnezeu, asupra
căreia s-au ostenit atîţi teologi şi filozofi,
este, observă cu dreptate TerezaBrînduşa Palade, cunoaşterea iubirii lui
Dumnezeu pentru noi. „Accentul cade,
aşadar, mai curînd asupra unei cunoaşteri
relaţionale a iubirii lui Dumnezeu care
eliberează inima de egoismul şi falsitatea
care menţin vicii ce se opun obiectiv
adevărului şi iubirii. Finalitatea vieţii de
credinţă este cunoaşterea lui Dumnezeu,
care este iubire şi lumină, şi nu micul
moralism care nu vede mai departe de
reforma morală, confundînd scopurile cu
mijloacele şi creştinismul cu o lecţie de
morală pedantă. «Cînd te apropii de
lumină, ai mereu umbra în spate» - scria
Fer. Vladimir Ghika, sugerînd cu
subtilitate că finalitatea este lumina
Adevărului, şi nu preocuparea anxioasă
de a lupta mereu cu «umbra»” (28).
Legat de acest „moralism pedant” şi
plicticos este şi următorul paradox, al

excesului în virtute, unul dintre cele mai
greu de înţeles raţional şi de pus în
practica vieţuirii cotidiene, într-atît
contrazice el părerea comună, după care
„cu cît mai multă virtute, cu atît mai
aproape de perfecţiune”. Grecii deja
probaseră virtutea lui „nimic prea mult”,
prea mult bine duce la hybris, la tragedie.
Dreapta socotinţă, discernămîntul, spun
Sfinţii Părinţi este una dintre calităţile
cele mai greu de achiziţionat pe drumul
spre „castelul interior”. „Dumnezeu
revarsă din belşug neputinţe, care au
însă curajul de a-şi pune toată speranţa
în ajutorul Său, încredinţîndu-se fără rest
iubirii ale milostive” (29). Harul lui
Dumnezeu lucrează în linişte, aşa şi lupta
cu propriile căderi trebuie purtată în
linişte. Fervoarea „vitezei”, „ascezei

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

9

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

spectaculare” nu e totdeauna compatibilă
cu această lucrare, discretă, înceată,
insesizabilă de cele mai multe ori, a
Duhului. „Creştinul poartă harul lui
Dumnezeu într-un «vas de lut» -mereu
fragil şi putînd fi mereu doborît” (32).
Aici apare marele pericol al fariseismului,
al stricteţii formale care usucă deplin
miezul fiinţei. „A confunda decenţa
creştină cu rigiditatea sau puritanismul
este de multe ori genul de atitudine care
ratează adevărata pudoare, ce are
menirea de a proteja ceea ce este delicat
şi intim în persoană, pentru a nu pune în
pericol demnitatea şi libertatea ei spirituală.
Cel mai rău este însă atunci cînd rigiditatea
ascetică înseamnă a practica pudoarea
mai ales ca pe o indignare moralistă faţă
de «frivolitatea» celorlalţi. Acesta este un
simplu exerciţiu de fariseism, fiind de
multe ori o manifestare a lipsei de iubire
şi a incapacităţii de a vedea ce este ascuns
de obicei în inima omului sub «o mască
frivolă»: uneori imaturitatea, alteori o
suferinţă sau o singurătate deghizată – şi
alteori, ca în cazul lui Kierkegaard,
delicateţea care se cuvine ocrotită ludic
şi ironic în raport cu o rigoare care poate
deveni indiscretă” (33).
Creştinul are azi a aduce în lume
cîteva calităţi „simple”: bucuria,
seninătatea, speranţa, iubirea… Fiecare
dintre paradoxurile pe care le ia în
discuţie autoarea nu reprezintă, în fond,
decît o imensă tensiune în care este
prins cel ce crede, o credinţă fără „poli”
nu pare a fi autentică. De pildă, cum să
conciliezi singularitatea şi singurătatea
experienţei fundamentale de „teamă şi
cutremur” în faţa Nepătrunsului cu
dimensiunea comunitară a Bisericii?
„Paradoxul cel mai mare al solitudinii în

credinţă este e nevoie cel puţin de o
solitudine temporară şi de o «luptă cu
îngerul» la singular pentru a-l putea
descoperi pe un altul în comuniunea
iubirii care «vine de sus», fiind atinsă de
harul lui Dumnezeu şi în libertatea
persoanei care conduce la dăruire de
sine” (40) Relaţia creştină între doi
oameni este de fiecare dată una ternară
(de nu trinitară), ea este (pre)simţită ca
fiind dăruită de „al treilea” şi dedicată în
întregime Lui. „Cristos luptă mereu
alături de cel care crede în El şi îi
odihneşte sufletul în oaze de pace şi
bucurie – dar lupta rămîne cu toate
acestea reală şi duritatea ei nu trebuie
ocolită cu subterfugii «pioase» sau
«devoţionale» (41). Solitudinea în
rugăciune este o solitudine paradoxală,
pentru că este, de putem folosi acest
superlativ, cea mai comunitară dintre
acţiunile omului. Aşa cum: „Prin Crucea,
care este semnul speranţei şi al Învierii,
Cristos răscumpără nu doar persoanele
singulare, ci şi relaţiile omeneşti pe care
El le doreşte şi le binecuvîntează” (44).
Există azi o spaimă a credincioşilor
faţă de procesul galopant de secularizare,
faţă de acuta de-creştinare a lumii de azi.
Creştinii simt că „teritoriul” lor scade de
la o zi la alta. Un alt paradox la care
autoarea ne îndeamnă să reflectăm este
acela că (pînă şi) criticile ateiste aduse
credinţei pot avea la o adică o funcţie
revigorantă, pot contribui la vigilenţa şi
flexibilitatea gîndirii teologice, la
scoaterea din mediocritate a trăirii
religioase. Eroarea noastră stă într-un fel
de greşită poziţionare, în aşteptări greşit
plasate, în dorinţa de „a moderniza”
creştinismul care este, în sine, o
absurditate; mutîndu-se pe sine de pe

10

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

verticala duhului pe orizontala
cotidianului ideologizat şi fals caritabil,
creştinul ratează exact esenţa luminoasă
(şi numinoasă!) a mîntuirii. „Creştinismul
nostru a devenit edulcorat, «adaptat» la
slăbiciunile noastre. În loc ca noi să «ne
adaptăm» la spiritul vertical al
creştinismului, în primul rînd prin
ascultarea vie şi paradoxală a Cuvîntului
Scripturii, nutrim aşteptarea ca el,
creştinismul, să se remodeleze pe
orizontală imanentă, şi Isus să devină
«unul de-al nostru», fără transcendenţa
Lui care ne incomodează” (46). Autoarea
pledează convingător pentru o „gîndire
atentă la penumbre”, pentru tensiunea
căutării necontenite a „drumului celui
îngust”. „Paradoxurile lor [al criticilor
ateiste] pare să fie că se nasc dintr-o
tensiune a căutării care le lipseşte de
multe ori oamenilor care se consideră
credincioşi – pe de altă parte, ateii nu au
de obicei seninătatea care face posibilă
căutarea simplă, smerită şi profundă a
lui Dumnezeu” (47).
Ceea ce pare ateistului de azi (care,
trebuie spus, suferă de multe ori de
aceleaşi defecte ale superficialităţii ca şi
cele reproşate creştinului) cel mai greu
de acceptat în „programul” creştin este
aparenta - lui - lipsă de raţionalitate.
Adică tocmai paradoxul, „scandalul” axial
al crucii. Istoric vorbind, creştinismul
vestic a făcut cele mai multe eforturi de
a concilia textul sacru cu ordinea logică
aristotelică. Doar nu despre Logosul
întrupat este vestea cea bună a
Evangheliilor? Paradoxal (da!), lumea
contemporană, „liberalizînd” opţiunea
de a crede, îi sporeşte infinit greutatea.
Credinţa devine o asumare lucidă, nu o
cutumă. E citat aici Charles Taylor care

propunea distincţia între Epoca
Mobilizării, în care valorile şi practicile
creştine erau transmise prin familie, şi
Epoca Autenticităţii, în care oamenii
caută liber o împlinire spirituală şi ajung
la Dumnezeu pe căi mai ocolite. În
contextul în care dezbaterile de la noi
privind rolul public al religiei au atins
intensităţi de gherile, dar nivelul
dezbaterilor nu se ridică de cele mai
multe ori mai sus de cel din dezbaterile
politice, asemenea abordări nuanţate şi
comprehensive sunt ca o gură de oxigen
pentru gîndire. Cazul Iov este analizat
tocmai pentru a ilustra această dreptate
paradoxală a lui Dumnezeu.
În eseul Pe Cruce, Dumnezeu a ales
tragicul se face o comparaţie între
„terapia prin filozofie” a stoicilor şi
asumarea creştină a Patimilor.
„Dumnezeul vulnerabil de pe Cruce nu
are, aşadar, nimic în comun cu idealurile
stoice şi platonice. Unica filozofie morală
care pare să întrevadă, chiar în limitele
unei gândiri naturale, ceva din
profunzimea Crucii este o filozofie care
acceptă lecţia tragicului şi care nu
respinge pasiunile şi emoţiile omeneşti –
şi o asemenea filozofie este cea
aristotelică” (64). Urmînd teoria
aristoteliciană a tragicului, BrînduşaTereza Palade analizează educaţia
pasiunilor în sens moral prin lecţia
tragediei, care în creştinism este lecţia
Patimilor. Îl citează pe episcopul
american Fulton Sheen care, analizînd
atitudinile omeneşti în faţa Crucii,
vorbeşte de trei ipostaze: apatia,
antipatia şi simpatia. Vorbind de grupul
hulitorilor de lîngă cruce, cei care îl
provoacă pe Isus să-şi dovedească
divinitatea coborînd de pe cruce,

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

11

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

episcopul îi asemuieşte cu „intelligentsia
care îl pune la încercare pe Dumnezeu
cerîndu-i o religie fără Cruce, fără suferinţă
şi fără un Mîntuitor care coboară în
mijlocul nedreptăţii oamenilor – o religie
conformă cu aşteptările oamenilor, şi nu
cu paradoxul lui Dumnezeu” (67). Cu
observaţia, extrem de provocatoare, că
cei plini de ură se pot întoarce la
Dumnezeu mai uşor decît indiferenţii…
Argumentul „suprem” cu care ateii
neagă prezenţa divinului creştin este
existenţa în lume a răului, a suferinţei a
nedreptăţii. Asta pentru că nu au
pătruns structura paradoxală a acestei
religii. „Cazul” Iov este exemplar, din
acest punct de vedere. „Iov încearcă să
descopere o raţionalitate coerentă
pentru această aparentă părăsire, care
anticipează Crucea lui Cristos, şi
eşuează – apelul lui la Dumnezeu este,
în esenţă, rugăciunea omului pentru
care a devenit dificil să creadă într-o
realitate transcendentă care nu îi mai
putea oferi un sens inteligibil şi îl lasă
pradă celei mai mari confuzii. Iov
formulează întrebări filozofice moderne
sui generis, ce pun în discuţie sensul
dreptăţii şi al milei divine care pare că îi
răspunde cu rău celui care are motive
să se aştepte la răsplată pentru binele
făcut Iov 30.26)” (70). Raţionalitatea
suferinţei… iată o temă grea, dar unde
să cauţi în altă parte sensul existenţei?
Întrebarea autentică, demonstrează
autoarea, este primul pas spre întîlnirea
cu Dumnezeu din inimă. „Răstignirea
lui Cristos – Dumnezeul vulnerabil, care
suferă pe Cruce pentru noi – ne oferă
consolarea ultimă pentru că nu există
nimic mai mult, nici o revelaţie sau
imagine a lui Dumnezeu, care să poată

coborî mai aproape de slăbiciunea şi
suferinţa omului decît aceea a
Dumnezeului care acceptă să sufere şi să
moară pentru a-l mîntui. Un Dumnezeu
situat pe înălţimi inaccesibile, care nu
poate trece prin agonia pe care o trăiesc
oamenii, nu poate fi cu adevărat
consolator. Numai Dumnezeul care
acceptă să fie rănit şi să agonizeze pe
Cruce poate fi întruparea paradoxului
divin care îi vorbeşte cel mai profund
inimii omului.(73) Lecţia lui Iov este paradoxal, nu? - lecţia bucuriei şi
îndurării divine.
Eseul despre iubirea creştină se
deschide cu un citat din Thomas
Merton, îl redau aici pentru frumuseţea
lui: „Nu există nimic care poate fi înţeles
în iubire: doar bucurie şi apoi tristeţe şi
apoi, dacă eşti norocos, şi mai multă
bucurie”. Pentru că sunt amintite cele
trei ispite care stau în calea iubirii: a
hedonismului, a falsului ascetism, a
incapacităţii de a-l iubi pe Celălalt. „Cel
dintîi paradox al iubirii veritabile este, în
schimb, acela că iubirea nu poate fi
niciodată păstrată şi împlinită dacă o
căutăm numai pentru noi înşine. Iubirea
care procură fericirea este întotdeauna
dezinteresată; fericirea poate spori
numai în proporţia cu care iubirea este
dăruită şi împărtăşită, ca în paradoxul
evanghelic al „bobului de grîu”- şi nu
există o limită pentru fericire. Acesta
este modelul în care se manifestă
iubirea divină: ca infinită dăruire de
sine, care produce o fericire infinită” (76).
Iubirea însăși este paradoxală, altfel,
cred, n-ar avea o legătură atît de
indiscernabilă cu credinţa. Apelînd atît
la Aristotel, cît şi la învăţatul călugăr
trapist Thomas Merton, autoarea

12

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

prezintă supremul paradox al iubirii,
acela că nu putem iubi bine decît
dacă iubim mai presus de toate
adevărul şi căutăm adevărul prin
iubirea noastră. (cf. p. 78)
Părinţii aveau un termen extrem de
percutant pentru a vorbi despre
complexitatea vădirii lucrării divine în
ceea ne noi numim Real: iconomie (vezi
pentru prezentarea detaliată: Mari-José
Mondzain, Imagine, icoană, iconomie.
Sursele bizantine ale imaginarului
contemporan). De aici, pornind de la
premiza că religia creştină este singura
cristocentrică şi prin asta – simultan teocentrică şi antropocentrică, autoarea
detaliază raportul Tată-Fiu în creştinism.
Este aici chestiunea vitală a cunoaşterii
lui Dumnezeu. Cel radical de necunoscut
şi care – totuşi – în marea Sa iubire
pentru noi, ni se dăruieşte într-un mod la
fel de radical, pentru a ne readuce la
condiţia originară. Şi, în consecinţă
directă, ne este supus reflecţiei raportul
exterioritate – interioritate în lumea
contemporană. Atunci cînd ni se
vorbeşte despre „străinul din inimă”.
Epoca noastră este caracterizată scurt:
divinizarea materialistă a exteriorităţii, a
ceea ce se vede. A-L căuta pe Dumnezeu,
înseamnă a-L descoperi în propria ta
inimă. „Dumnezeu locuieşte şi acum în
inima omului şi o şoaptă liniştită din
adîncul propriului său suflet îl cheamă şi
astăzi, cel puţin în clipele de tăcere şi
reculegere în care o poate auzi, la
întîlnirea cu dragostea Sa milostivă” (87).
Această locuire interioară a celui „cu
totul altfel” înseamnă eliberarea noastră
din lanţurile exteriorităţii, libertatea ta
depinde de gradul în care îl laşi pe
celălalt să fie liber – şi nu e doar sensul

politic aici. „Creşterea în libertatea
interioară devine atunci şi o creştere în
umilinţa şi răbdarea care nu mai pornesc
din Eul nostru îngust, ci din sinele nostru
profund” (96).
Cel mai important în această carte
mi se pare sinceritatea uimirii în faţa
acestor paradoxuri, este o împărtăşire a
stuporilor, nu o impunere a unor
soluţii-răspunsuri prefabricate. Este o
situare în deschis, cum ar spune
Heidegger, care nu ocoleşte punctele
dificile. Cum este, de pildă, dialogul
(necesar?) dintre creştinism şi celelalte
religii, mai cu seamă Islamul, dar şi cele
(extrem)orientale. Accentul e chiar mai
apăsat vehement în acest punct: „Prin
urmare, este o lipsă de credinţă să ne
lamentăm că «secularismul şi
pluralismul l-au alungat pe Dumnezeu»,
fără a mai avea încredere că Duhul
Sfînt rămîne şi acum cu noi şi că
Dumnezeu este în continuare viu în
epoca noastră” (104). Horia-Roman
Patapievici povesteşte undeva un dialog
impulsiv tineresc cu Părintele André
Scrima, în care el se lamenta vehement
de asaltul secularismului, agonia
creştinismului şi decăderea bisericii. La
care Părintele l-a mîngîiat blînd ironic
cu vorbele: Lasă-l pe Dumnezeu să aibă
grijă de ale sale! Această carte pare
scrisă în duhul acestei apoftegme.
Eliberarea reciprocă a lui Dumnezeu şi a
omului despre care vorbeşte autoarea
se face simţită şi la acest nivel.
Asemănător criticilor ateiste, asaltul
altor forme de credinţă schimbă nu
creștinismul (imutabil dogmatic), ci
modul nostru de a ni-l interioriza. Sigur,
aici intră în joc contexte istorice,
politice, psihologice, sociologice, etc.

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

13

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

pe care autoarea nu le poate lua în
considerare. „Nimeni nu poate
îmbunătăţi cu succes caracterul altor
persoane – mai sigur este să încerci să
te îndrepţi pe tine însuţi – totuşi un
creştin nu trebuie să conchidă de aici
că «totul este pierdut». Dimpotrivă,
chiar în aceste medii toxice din care
lipsesc valorile adevărate, creştinul
trebuie să caute mereu să se elibereze
de condiţionări prin rugăciune – mai
ales de sclavia faţă de ce spun şi
gîndesc alţii – şi să continue să
răspîndească cu simplitate valorile
Învierii: atenţia pentru persoană,
compasiunea şi dreptatea şi, mai presus
de toate, o speranţă şi o bucurie care
nu sunt hrănite din cultul materialismului
şi care pot împrospăta şi atmosfera
asfixiată de egoism dintr-un mediu
secular. Fireşte, un creştin nu poate
«predica Evanghelia» într-un asemenea
context. Totuşi, trebuie să aibă foarte
puţină credinţă şi să fie într-adevăr
bigot şi lipsit de umor ca să creadă că
Duhul Sfînt nu poate acţiona decît acolo
unde se vorbeşte explicit despre religie”
(106). M-aş referi strict la ultima frază
din citatul ultim, gîndindu-mă la
virtuozitatea unui Steinhardt de a
descoperi înţelesuri creştine în cine ştie
ce text literar sau film aparent „frivole”.
Trăim o epocă în care necesitatea
dialogului necrispat între religii e mai
presantă ca oricînd în istorie, paradoxul
(altul!) dintre globalizare şi păstrarea
identităţii îl impune. „Provocarea
pluralismului pentru credinciosul creştin
de azi este, aşadar, aceea de a accepta
că Dumnezeu vrea să-i lărgească inima”
(112). Avem nevoie de o inimă larg
înţelegătoare, o inimă inteligentă, după

minunata formulă a lui Finkielkraut.
Rezumînd: avem de-a face cu o
carte scrisă cu bucurie, pentru a
aduce bucurie. Bucuria interogaţiei şi
a neodihnei spirituale. „În loc de a
încerca să «înaintăm» către Dumnezeu
într-o euforie a imaginaţiei, în care ne
imaginăm că oamenii, lumea şi
Dumnezeu însuşi sunt aşa cum le
construim noi în închipuirea noastră,
este de preferat să renunţăm la aceste
iluzii, chiar cu preţul de a ne simţi
invadaţi de incertitudini şi de gustul
arid al pustietăţii. Numai în clipa
acelei renunţări, care nu poate fi
perfectă decît dacă porneşte din iubire,
mintea se poate apropia de simplitatea
unei priviri contemplative asupra lui
Dumnezeu – de adoraţia mută a inimii, în
care mintea şi voinţa se odihnesc într-o
privire de recunoştinţă iubitoare asupra
Creatorului” (114).
„…adevărata mistică nu constă în
viziuni şi în revelaţii ieşite din comun,
ci în ascultarea simplă şi încrezătoare
a Infinitului fără nume în propria inimă
şi în lepădarea de sine de dragul
Dumnezeului infinit – în abandonul în
braţele Tatălui. Mistica presupune
sărăcia iubirii, într-o mult mai mare
măsură decît bogăţia luminilor cereşti.
A te apropia de Dumnezeu pe o cale
mistică înseamnă a te lăsa tot mai
mult modelat de iubirea Lui săracă şi
deposedată de sine, şi a fi mai
împăcat, precum Sf. Paul, cu lauda cu
propriile slăbiciuni (2Cor 12.5), care
face să se manifeste puterea lui Cristos
(2 Cor 12.9) decît cu mărturia despre
răpirile extatice ale propriului suflet în
paradis (2 Cor.12.4)” (115).
O carte vie despre un subiect viu…

14

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

la aniversară

Ioan VINTILĂ
FINTIŞ - 60

S-a născut la 6 iulie 1954, în localitatea
Finta, judeţul Dâmboviţa. Este absolvent
al Facultăţii de Tehnologia Prelucrării
Ţiţeiului şi Petrochimie a Universităţii de
Petrol şi Gaze din Ploieşti, în anul 1980.
Debutează în acelaşi an, în Biblioteca
Luceafărul - 15 Poeţi.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din
România din anul 1995. A publicat poezie
şi cronică literară în: Luceafărul, Vatra,
Poesis, Convorbiri literare, Dacia literară,
Ramuri, Timpul, Calende, Cronica, Astra,
Axioma, Sinteze literare, Esteu, Artpanorama,
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

Steaua, Argeş, Cafeneaua Literară,
Oglinda literară, Revista nouă, Arca,
Familia, Banatul, Actualitatea literară,
Apostrof etc.
Volume de poezii: Singurătatea
supremă, Ed. Labirint, Bucureşti, 1991;
Obiecte după frig, Ed. Porto Franco,
Galaţi, 1993 (Premiul USR, filiala Braşov,
şi al Festivalului Naţional de Poezie
„Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte
1993); Amintiri de malul celălalt, Ed.
Calende, Piteşti, 1994; Dealul, Ed.
Universal Cartfil, Ploieşti, 1996;
Hierofania, Ed. Universal Cartfil, Ploieşti,
1997; Halucinaţia, Biblioteca Sinteze,
Ploieşti, 1998; Obiecte după frig,
antologie de autor, Ed. Regală, Bucureşti,
1999; Ceremonii de iarnă, Prefectura Jud.
Prahova, 2002 (Premiul USR, filiala
Braşov); Sonete, Prefectura Jud. Prahova,
2002; Visul toboşarului, Ed. Labirint,
Bucureşti, 2003 (poeme rotite, scrise
împreună cu poetul Costin Lupu); Porţile,
Ed. Printeuro, Ploieşti 2005; Hierofania,
ediţia doua, Ed. Printeuro, Ploieşti, 2006;
Dealul, ediţia a doua, Ed. KartaGraphic,
Ploieşti, 2007; Timp muzical, Ed. Premier,
Ploieşti, 2008; Bufonul Şi KlaRaRegina,
Ed. Karta Graphic, Ploieşti, 2009 (Premiul
USR, filiala Braşov), Icoana din apă, Ed.
Ghepardul, Bucureşti, 2010; Făptura
căzută din mit, Ed. Karta Graphic,
Ploieşti, 2011 (Premiul Festivalului
Internaţional de Poezie Sighetul
Marmaţiei 2012); Amintiri de pe malul
celălalt, Ed. TipoMoldova, colecţia
OPERA OMNIA; Fântânile frigului, Ed.
TracusArte, Bucureşti, 2014.
Figurează în următoarele antologii:
Lumina laterală – Streiflicht eine auswahl
zeitgonossischer Rumanicher lyrik, Ed.
15

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

Dyonisos Verlag, Kastellaum (antologie
româno-germană) Aripa şi roata
(antologie de versuri însoţită de nouă
desene de Nichita Stănescu), Ed.
Libertas, Ploieşti, 1998; Braşovul în 100
de poeme, Ed. Pastel, Braşov, 2007;
Poeme hai-hui, Ed. Grinta, Cluj, 2012;
natură în mişcare cu infantă / flamingo şi
fără măr, Ed. Premier, Ploieşti, 2012.

Simion Bărbulescu (Luceafărul 2000),
Nicolae Stoie (Gazeta de Transilvania
2002), Victor Sterom (Informaţia
Prahovei 2002), Nicolae Dumitrescu
(Prahova 2002), Tudor Toma (AltPHel
2002), Victor Sterom (Porto Franco
2003), Ionel Dune (Gazeta Prahovei
2004), Victor Sterom (Informaţia
Prahovei 2005, Argeş 2005, Astra 2006,
Informaţia Prahovei 2006), Nicolae
Dumitrescu (Axioma 2005), Lucian Gruia
(Poesis 2006), Constantin Miu (Oglinda
Literară 2006), Petrică Birău (Realitatea
2006), Mihai Antonescu (Oglinda Literară
2006), Victoria Milescu (Sud 2006),
Niculina Oprea (Axioma 2006), Lucian
Gruia (Poesis 2007), Dumitru Augustin
Doman (Argeş 2007 ), Loredana Eglisch
(Astra 2008), Radu Cange (Cafeneaua
Literară 2008), Minel Ghiţă Mateucă
(AltPHel 2009), Lucian Gruia (Revista
Nouă 2008), C. Trandafir (Axioma 2010),
Constantin Buiciuc (Banat 2008), Remus
Valeriu Giorgioni (Banat 2010), Radu
Cange (Cafeneaua Literară 2010), Victor
Sterom (Oglinda Literară 2010), Eugen
Evu (Revista AGERO Stuttgart 2010),
Horia Gârbea (Luceafărul 2011), Aurel
Sibiceanu (Argeş 2011 ).

Este autorul antologiei Melancolie
Diesel, a cenaclului Atitudini din Ploieşti,
Ed. Karta Graphic, Ploieşti, 2010, cu un
Cuvânt înainte de Constantin Hârlav şi al
antologiei Pentarombul. Ploieştiul în cinci
prieteni (Ion Stratan, Ioan Vintilă Fintiş,
Costin Lupu, Martin Culcea, Filip Kollo)
Prezent în DGLR, vol. 6, şi în
Dicţionarul scriitorilor români. A primit
numeroase distincţii şi premii.
Referinţe critice: Iulian Boldea (Vatra
1992), Ioan Moldovan (Familia 1992),
Ştefan Ion Ghilimescu (Luceafărul 1992),
Romulus Bucur (Arca 1992), Nicolae
Oprea (Calende 1992 ), Vasile Spiridon
(Poesis 1993), Ştefan Ion Ghilimescu
(Contemporanul 1993), Mircea Bârsilă
(Calende 1994 ), Iulian Boldea (Vatra
1994), Stelian Stan (Dunărea literară
1995), Crenguţa Gânscă (Familia 1994),
Miruna Mureşan (Universul cărţii 1994),
Radu Cange (Poesis 1994), Dan Silviu
Boerescu (Luceafărul 1996), Adrian
Bucurescu (România Liberă 1997), Victor
Sterom (Minerva 1997 ), Nicolae Oprea
(Calende 1997), Gheorghe Mocuţa (Arca
1997), Liviu Comşia (Gazeta de Transilvania
1998), Nina Vasile (Artpanorama 1998),
Bogdan Stoicescu (Telegraful de Prahova
1998), Victor Sterom (Gazeta de Prahova
1998), Gheorghe Mocuţa (Poesis 1999),
16

„Fintiş nu poate fi considerat nici
şaizecist, nici optzecist şi cu atât mai
puţin, nouăzecist. Este poet, pur şi
simplu. Desolidarizându-se de majoritatea
congenerilor, se înscrie pe orbita poeţilor
de tip orfic, fascinaţi de realitatea
primordială, de temeiurile originare. Pe
urmele orficilor, poetul contemporan
crede în metempsihoză ca act purificator
şi percepe Timpul ca principiu necreat –
dar ordonator –, aflat la obârşia tuturor
lucrurilor.” (Nicolae Oprea)
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

George PAŞA
Laitmotivul frigului
la Ioan Vintilă
Fintiş
Poet greu încadrabil într-un anumit
curent literar, chiar dacă prin vârstă
aparţine generaţiei optzeciste, Ioan
Vintilă-Fintiş aduce prin volumul de
versuri Fântânile frigului (editura „Tracus
Arte”, Bucureşti, 2014) un univers poetic
dominat de aceeaşi obsesie a frigului,
văzut mai degrabă nu în „măreţia” sa, ca
la Nichita, ci ca un fel de anticameră a
sfârşitului. Spun obsesie creatoare, fiindcă
poetul mai are un volum, Obiecte după
frig (editura „Porto-Franco”, Galaţi, 1993),
unde visează un drum către o „ţară a frigului”,
într-o „apocalipsă de ninsoare”, amintind,
cumva, de viziunea din „Decembre” de
Bacovia. N-aş putea spune că, astfel,
Fintiş poate fi considerat un poet monocord,
fiindcă, în ciuda unor motive poetice,
prelungite de la un volum la altul,
mijloacele artistice sunt total diferite.
Cartea are 109 pagini (inclusiv
cuprinsul), cu o structură muzicală, în
sensul că o poezie în prozodie clasică
este dublată imediat de un text concis, în
vers liber. Altfel spus, muzicalitatea voită
a discursului poetic presupune şi
schimbări de ton, în acord cu muzica
sufletului. Interiorizarea este uneori
dublată de ludicul poeziilor în vers clasic,
unde ritmul, măsura, retorismul
amintesc vag de Mircea Dinescu. Dintrun alt punct de vedere, după o poezie
unde muzica este în surdină, se aud
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

acordurile, uneori psalmice, alteori de
romanţă sau de cântec de lume. Însă
Fintiş are imaginarul său poetic specific,
dublat de o anumită teatralitate a
gesturilor, fără emfază şi joc al oglinzilor.
Contrapunctul este, în mare parte, bazat
pe laitmotivul frigului. Un frig ce trimite,
uneori, şi la „castelul de gheaţă” al lui I.
Barbu, şi la „oceanul cel de gheaţă”
eminescian, în ciuda faptului că textele
autorului de faţă sunt bazate pe stări
poetice şi pe sugestii care vin nu atât din
limbaj, cât din ideile poetice. Şi dacă
vorbeam de acea obsesie a frigului, să
exemplificăm prin versuri care dau
această dominantă tragică şi încărcată de
note premonitorii: „oglinzile se sparg/
chipurile devin/ constelaţii de frig” (p.
10); „Este pustiu pe ţărm şi parcă ninge/
cu păsări violete din lumea de apoi”
(Iarna balerină”, p. 23); „Cântând să
deturnăm mărfarul/ Spre nordul cu
zăpezile fecioare” („Zăpezile fecioare”,
p. 25); „”priveam în taină/ dirijorul cu
bagheta/ de frig” (p. 44); „Cum o corabie
pornită/ Spre frigul albastru fundamental”
(„Cândva în decembrie”, p. 67); „dacă
până atunci/ nu ne vor acoperi/
întrutotul zăpezile” (p. 84); „cerbul inimii
mugeşte/ pe altarele gerului” (p. 104)
etc. Observăm aici că sugestiile au un
câmp epistemic deosebit de larg: liantul
care adună cioburile şi reface întregul
este conştiinţa rămânerii, fie şi într-o
„constelaţie de gheaţă”; amurgul, care
aminteşte nu de Bacovia, ci de viziunea
cioraniană a „singurei rătăciri valabile”, în
cazul autorului de faţă, cea a creaţiei;
iubirea ca o şansă oferită fiinţei de a
deturna sfârşitul spre începuturile
imaculate; îngheţul ca rămânere, dincolo
de timp şi de timpuri; fiinţa „îngheţată”
17

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

(citeşte „răstignită”) în tăcerea albastră a
cerului, mai precis, în acele începuturi, în
care sâmburele creaţiei conţinea, în
imobilitatea sa, potenţialitatea transcenderii.
Deşi temele volumului sunt, în mare
parte, cele consacrate, adică: moartea,
iubirea, Dumnezeu, cântecul, copilăria,
lumina, noaptea etc., viziunea poetică
este una particulară, în care singura
alternativă a nopţii în care se va scufunda
totul nu pare a fi decât locuirea în secundă
şi eternizarea sa prin iubire şi creaţie.
Volumul pare unul unitar, tocmai prin
acea compoziţie muzicală despre care
vorbeam, în care, ca într-o veritabilă
simfonie a zăpezii, nu lipsesc nici alămurile
vântului, nici sunetul de violoncel al
tristeţii, nici pianul care aduce viul ca o
perpetuare prin cântec în faţa extincţiei.
De altfel, şi la nivel lexical, observăm
această predilecţie spre muzical, altfel
decât la simbolişti: „de undeva se aude
cântecul iernii/ flaut/ sau violoncel” (p.
20); „pe deal violoncelul/ în sala de
aşteptare/ nimeni” (p. 32); „Uite cum
plânge noaptea octavă” („Cântec”, p. 39);
„ţi-am scris// o mie de simfonii/ până ce
ai devenit/ cântec” (p. 44) etc.
Dacă ar fi să ne referim şi la poeziile
de forţă ale volumului, am putea aminti
aici textele fără titlu de la paginile 10, 12,
36, 40, 44, 100 sau poeziile „Zăpezile
fecioare” (p. 25), „Metaforă marină” (p.
55), „Acrobaţi de aer” (p. 63), „Cândva în
decembrie” (67), „Dincolo de râuri” (p.
81), chiar dacă poeziile în prozodie
clasică suferă, pe alocuri, de aritmie.
Prima şi a patra dintre ele amintesc de
adolescenţă şi, respectiv, de copilărie.
Prima e marcată de nostalgie, sfâşiată de
neputinţa cuprinderii totului, dominând
conştiinţa că toate se duc sau rămân

doar în „constelaţii de frig”. Cealaltă are
ceva din sfâşierea lăuntrică a versurilor
lui Labiş din „Primele iubiri”, însă, în cazul
lui Fintiş, sfâşierea este doar sugerată,
semn că totul este la el doar retrăire, nu
la aceeaşi intensitate, dar, în mod sigur,
mai tragică: „copilul îmi face cu mâna/ şi
mă strigă pe nume// ceva straniu/ adierea
vântului/ înşurubându-se/ pe câmpul cu
păpădii/ pe drumul care urcă/ dealul
pieziş// dacă te întorci/ din carte/ să cari
după tine/ toate cuvintele/ şi ninsorile
de odinioară”. „Acrobaţi de aer” pare a fi
şi un text despre menirea artistuluisaltimbanc, adică a unui „acrobat de
aer”, care-şi rostogoleşte „fantasmele din
sfere” spre a atinge muzica iubirii.
Până la urmă, aduce vreo noutate în
lirica actuală volumul acesta al lui Ioan
Vintilă-Fintiş, când dominanta frigului nu
este decât o viziune, dintr-un alt unghi, a
„marii treceri”? Greu de spus, într-un
context în care noutatea în poezia de azi
este, în mare parte, o surprindere, prin
alte modalităţi poetice (de cele mai
multe ori, narative) a aceloraşi teme
eterne ale literaturii. Dincolo de unele
inconsecvenţe stilistice (uşoara
alunecare în manierism, prin laitmotive
sau formule poetice similare), unele erori
de redactare (fără a ştirbi înţelegerea
cuvintelor), unele metafore facile
(„altarele gerului”, „zidul de frig”,
„inorogul copilăriei”, „prinţese de rouă”),
ce-i drept, bine integrate în contextul
poetic, putem spune că volumul
Fântânile frigului se citeşte cu plăcere,
fiind accesibil, cel puţin în structura „de
suprafaţă”, şi cititorului nespecializat.

18

Vintilă Fintiş, Ioan, Fântânile frigului,
Bucureşti, „Tracus Arte”, 2014
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

Ioan VINTILĂ FINTIŞ

biciuieşte tropicele
care noapte şi zi
care polul nord şi polul sud
cântec
straniu
majestuos ca sărutul unei frunze de
diamant
aşezată pe marginea visului

FANTASME (2)
inexistenţa cerc luminos în centrul
căruia se concepe tăcerea
sanctuarul de cuvinte trupul verbului
lenevind

***
între dealuri şi văi
cum pielea amurgului peste hieroglifele
oase
***
în purpura pupilei pluteşti pe masă
gramofonul
sticla de vin legănându-se
este decembrie balet de fluturi în lumina
blândă a felinarului
îţi sărut lacrima de opium părul tău de
cânepă neagră
pare un catarg
fluturând peste câmpia de valuri
ne contopim până la dispariţie tu trage
cearşaful nevinovat
cum pe o cortină gri deasupra oraşului
între cer şi pământ
bulevarde pustii pe ziduri umbrele
stacojii
ale celor morţi
şi ale celor vii
***
apoi tăcerea fulgerul care deschide
piramida
care topeşte smirna de pe trupul aurit al
faraonului
care se curbează după ecuator şi
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

deodată crapă un nor - se deschide
poarta sărutului
inima cerului pare străpunsă cu o
săgeată de timp
ia forma unei secunde
o amintire trupul care acum mi se pare
despărţindu-se în două în patru
apoi
în infinit
s-a despărţit plângând sărmanul trup o
pulbere de aştrii
abur divin în golul dintre şapte ceruri
magie constelaţii
***
şi - n loc de trup o coasă pe aşternutul
inocent
de parcă de curând cineva a cosit fânul
tinereţii
crinii copilăriei amintirile ei şi drumul
pribeag.
îngerul a bătut cu aripa un val nevăzut
apa s-a cuibărit
în visul oval din care ţâşnesc formule şi
alchimii
şi astfel cel de al doilea vis în al doilea
somn
au fosta săvârşit...

w
19

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

Isabel Nogueira, profesoară universitară
australiană, originară din Lisabona, între
care, aşa cum se arată de la început, a
existat, cu mulţi ani în urmă o poveste
sentimentală, recunoscută, în primele
scrisori, doar de bărbat.
Românul, specialist în lingvistică
romanică, şi portugheza, fostă studentă la
litere, care au trăit prin anii ’70 ai secolului
al XX-lea la Lisabona, un început de iubire,
pe fondul descătuşării social-politice
aduse de aşa-numita Revoluţie a
Garoafelor, începută în 25 aprilie 1974, se
reîntâlnesc, după circa un sfert de veac,
cu prilejul unui nou stagiu de cercetare pe
care îl parcurge el în ţara de care s-a
ataşat incurabil, definitiv, ajungând, în
cele din urmă, să renunţe la ţara natală
pentru a se stabili în Portugalia.
Descoperindu-i numele într-o revistă –
Portuguese Studies –, Petru /Pedro
Cosmovici îi scrie lui Isabel Nogueira, la
întâmplare, dar plin de speranţe, care i se
amplifică după primirea primei scrisori de
la Melbourne.
Schimbul epistolar re-creează
atmosfera anilor ’70-’80 din România, dar
şi din afara „lagărului comunist”, însă din
perspectiva unor inşi dominaţi de livresc –
de aceea, prezenţa unor fragmente
eseistice, în scrisori, e firească –,
preocupaţi, în cea mai mare parte a
timpului, aproape exclusiv de fapte legate
de mediul universitar căruia îi aparţin,
aspect ce sporeşte aerul de desuetudine
pe care îl au gesturile şi chiar
sentimentele lor, dar pe care personajele
şi le cenzurează, mai ales la început,
izolându-se în lumea cărţilor, încât
personajele par a alege deliberat forme
de manifestare care înclină spre artificial.
În contrabalans însă, evenimentele
petrecute demult sunt devoalate din
perspective diferite, prin tehnica

Mihai Zamfir:
Se înnoptează.
Se lasă ceaţă
Cu un titlu care preia un vers al lui
Tudor Arghezi, regăsit în motto, Se
înnoptează. Se lasă ceaţă, cartea lui Mihai
Zamfir, apărută în 2006, la Editura Polirom
din Iaşi, este un roman epistolar,
înscriindu-se, din acest punct de vedere,
într-o tradiţie începută în urmă cu nişte
sute de ani – la care au trudit o seamă de
scriitori, între care Montesquieu, Laclos,
Goethe, pentru a nu aminti decât câteva
dintre cele mai cunoscute nume din
literatura universală, dar şi scriitori
români, şi îl amintim, de pildă, pe George
Călinescu –, care aparţine literaturii
autenticităţii. În subsidiar, de pildă, unul
dintre personaje, contribuind la
transformarea unor „documente” reale în
literatură, îi atrage atenţia partenererei
sale: Draga mea, nu suntem în filme, nu
suntem nici măcar într-un roman, suntem
în mijlocul unor scrisori.
Romanul reliefează, de la început,
două laturi structurale: pe de o parte,
palierul celor două personaje care
„traduc” scrisorile din portugheză în
română, şi, pe de altă parte, scrisorile
propriu-zise, care au patru autori şi sunt
trimise din Lisabona, Bucureşti, München,
Melbourne şi Queensville. Dintre
semnatarii lor, se detaşează, ca personaje
principale, mai întâi iniţiatorul acestei
corespondenţe cu un oarecare grad de
insolit, Petru Cosmovici, lingvist
bucureştean, şi destinatara rândurilor lui,
20

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

„oglinzilor paralele”, întregul căpătând,
din punctul de vedere, mai ales, al lui
Isabel un statut de scriere „de graniţă”,
ea, spre exemplu, chestionându-l adesea
pe Petru în legătură cu posibilitatea ca el
să cocheteze cu literatura.
În ce priveşte cuplul „traducătorilor”,
pentru ei scrisorile apar ca o provocare,
ca un joc, unde se sugerează a fi, totuşi, şi
un dram de interes (nu foarte clar
precizat, în legătură cu o posibilă plecare
în Portugalia), dincolo de satisfacţiile pe
care li le dă posibilitatea de a intra în
intimitatea unor oameni, ridicaţi – sau
coborâţi?! – la rangul de personaje, cărora
le analizează comportamentul sau caută
să le anticipeze evoluţia sentimentelor şi
finalitatea acesteia.
Impresia de vetust dă nota generală
iubirii – manifestată mai mult la nivel
ideatic – renăscute la distanţă, în timp,
dar şi în spaţiu, personajele fiind trecute
de prima tinereţe (de aceea,
„traducătorii” îi cataloghează ironic
adesea ca „bătrânei”, la cei cincizeci şi
şase de ani ai lui Pedro, când se reînnoadă
legătura de altădată, şi la cei cu un
deceniu mai puţini ai lui Isabel) şi
obstinându-se să păstreze o formă de
corespondenţă perimată în plină eră a
internetului.
O tehnică artistică exploatată pe larg
în romanul lui Mihai Zamfir este cea a
punerii în abis /mise en abîme, începând
chiar prin rolul personajului principal
masculin, de alter ego al scriitorului, la
care se adaugă pluriperspectivismul,
încât, în ciuda restricţiilor pe care le
impune spaţiul epistolar, contururile pe
care le trasează din unghiuri diferite
emiţătorii dau coerenţă şi verosimilitate
ansamblului.
Încadrabil în categoria autoficţiunii,
romanul este construit ca un text

adnotat, unde, pentru personajele din
prim-plan, care – cel puţin la început –,
după propria mărturie, scrierea e şi
exerciţiu de elocinţă, iar iubirea e mai
mult un fel de corolar al periplului lor
cultural, pe care, în primul rând,
tenacitatea bărbatului o reînvie şi caută
să o perpetueze, din moment ce femeia e
mai rezervată, o scuză putând fi şi starea
ei maladivă, crizele de depresie a căror
victimă e periodic.
Flux şi reflux emoţional, patetism sau
uitare sunt manifestări ale celor doi, ale
căror scrisori sunt, după expresia lui
Petru /Pedro, răspunsuri la nişte strigăte
lansate peste ocean. Reacţiile pe care le
au sau, măcar, le lasă la vedere
personajele sunt, la început, ale unor
personalităţi oarecum incompatibile,
pentru că, în timp ce Petru Cosmovici
manifestă un entuziasm debordant în
cauţionarea unui sentiment existent, cel
puţin în aparenţă, doar în el, Isabel e
traversată de trăiri antinomice, apoi de o
culpabilitate cu surse nedesluşite, până la
un punct, pentru motivarea cărora invocă
mai mereu angoasele pe care i le induce
o viaţă universitară acaparantă, care
impune prea multe şi, de multe ori,
inutile atribuţii.
Spre a curma posibilitatea instalării
monotoniei, scriitorul le adaugă celor doi
corespondenţi încă două personaje, încât
trama se complică, aducând, totodată, noi
informaţii prin care imaginea –
unilaterală, până atunci – a câte unor
evenimente se dezvoltă, sporindu-se
verosimiliatea şi reducându-se, în
oarecare măsură, livrescul.
Nostalgici, în general, eroii lui Mihai
Zamfir caută – o căutare maladivă, cum
spune Petru, adresându-se prietenului
său Andrei Dumitrescu –, cu tristeţe,
urmele trecutului, dar rezultatele sunt

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

21

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

dezamăgitoare, de vreme ce calea
modernizării pe care au intrat este
ireversibilă. Fluctuaţii sentimentale,
analize, în special ale celor două ţări,
România şi Portugalia – făcute aşa cum ei
înşişi remarcă, uneori, cu o inconştientă
propensiune pentru scris –, surprinzând
momente marcante pentru cei doi, Petru
Cosmovici şi Isabel Nogueira, de o parte şi
de alta a evenimentelor care le-au
fracturat timpul istoric, revoluţii, toate se
insinuează în scrisori, unde personajele
realizează adevărate studii de caz, în care,
mereu, actanţii din prim-plan sunt chiar ei,
fiindcă, dincolo de zbuciumul profesional
şi cel sentimental, personajele lui Mihai
Zamfir zugrăvesc, fără parti-pris-uri,
fundalul social, politic, economic al lumilor
în care trăiesc, având, în acelaşi timp,
posibilitatea de a compara, prin
experienţă directă, regimuri politice
distincte, epoci, oraşe, ţări, continente etc.
Reacţiile lor la mediu sunt ale omului
obişnuit, înzestrat cu luciditate, sincer,
incapabil de comportament duplicitar, al
cărui bioritm înglobează atât resemnare,
cât şi entuziasm, fără să maximizeze vreo
direcţie sau alta.
Prin Petru şi Isabel, cartea aduce o
replică la motivul îndrăgostiţilor nefericiţi,
pentru că, în pofida vârstei – pe care şi-o
exagerează din varii motive sau le-o
exagerează „traducătorii” –, personajele
sunt în căutarea (tardivă) a unui drum pe
care să meargă fără oprelişti artificiale, cu
detaşare şi în acest scop înfruntă limite
geografice, sociale, politice etc.
Scrisorile relevă atitudini specifice
acelora care trăiesc în universul cărţilor, de
la încercarea de a înţelege şi explica forme
ale existenţei lumii, în ansamblu, incluzând
studierea interlocutorului – urmărindu-i
„progresele” făcute, „umanizându-se”, prin
actul cathartic al corespondenţei cu un

interlocutor care înseamnă parte
consistentă din trecut–, până la
introspecţie, discursul fiecărui personaj
fiind traversat de ironie şi autoironie, într-o
insolită competiţie, cu miză ipotetică: ştiu
că adevărul meu se află înscris undeva,
într-o epistolă, la celălalt capăt al lumii,
cum îi mărturiseşte Petru lui Isabel.
Străbătând trei continente, de-a
lungul a şapte ani, din 1997 şi până în
2003, scrisorile, prin care se realizează
„dosare de existenţă”, păstrează o notă
de mister referitor la modul în care cei
doi „traducători” au intrat în posesia lor,
dar şi la felul în care urmează să li se
finalizeze acţiunea (au fost găsite, le-au
fost date spre a le traduce...) şi punctează
etapele parcurse de o iubire care a
debutat prin ’70, părând încheiată de-a
lungul unui sfert de secol, pentru ca,
apoi, să se producă adevărata
descătuşare a sentimentelor, graţie, mai
ales, perseverenţei lui Petru, care îi
relatează imediat, la cald, aproape totul
lui Andrei Dumitrescu, reluând, ulterior,
pe acelaşi traseu, dar cu oarecare
detaşare, cele întâmplate.
Considerându-se „exilat” în propria
ţară, pe care n-a ales-o, ci s-a născut pur
şi simplu în ea, dacă s-a întâmplat fără să
mă fi întrebat nimeni, personajul
concluzionează: Trăiesc în exil de când mă
ştiu. Cu Portugalia, ţara de adopţie, are, în
schimb, reale „afinităţi elective”.
Cercul participanţilor la spectacolul
epistolar se lărgeşte prin apariţia a încă
unui personaj, Lidia Fotino, care îi scrie lui
Petru Cosmovici de la München, invocând
amintirea vieţii lor de famile destrămată
înainte de evenimentele revoluţionare din
’89, prin plecarea ei din ţară. Ca urmare,
noile date despre tribulaţiile casnicsentimentale, ocultate sau omise până
atunci de iniţiatorul schimbului de

22

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

scrisori, amplifică portretul acestuia, dar
şi imaginea lumii româneşti sub regimul
comunist, pentru că Lidia face un rezumat
al vieţii lor în comun, încercând o
reevaluare a acesteia şi tatonând astfel
posibilitatea de a o relua prin întoarcerea
ei în ţară.
Scrisorile Lidiei, care se adaugă
celorlalte, subliniază statutul de
permanent perdant al personajului
central, de ins adaptabil, în portretul pe
care i-l face sau, mai exact, i-l
completează, trecând de la admiraţie la
cinism: Chiar mă întreb: n-ar fi fost mai
bine să te faci scriitor decât lingvist? N-ar
fi câştigat mai degrabă literatura română
un pamfletar de temut decât lingvistica
romanică al nu ştiu câtelea specialist? Cu
acelaşi prilej, fosta soţie, inventariind
motivele despărţirii lor, îi reproşează lui
Petru o imensă indiferenţă atât faţă de
alţii, cât şi faţă de sine, încât, remarcă ea,
dacă regimul comunist te-ar fi lăsat în
pace să te ocupi doar de ce te interesează,
dacă ţi-ar fi permis să mergi din când în
când în străinătate, puţin ţi-ar fi păsat
cum trăieşti, ce mănânci, dacă e în casă
frig sau nu, dacă pe străzi e lumină sau
întuneric. N-am văzut în viaţa mea pe
cineva mai indiferent faţă de alţii!
Construită, aşadar, din oglinzi paralele,
lumea romanului este rodul memoriei
afective a naratorilor şi, în consecinţă,
deşi scrisorile sunt înseriate cronologic,
evenimentele – relatate, de obicei, succint
– sunt „ordonate” în zig-zag.
Tonul evocator al majorităţii scrisorilor
susţine o tentă monografică pe care o
capătă romanul, toate cele patru
personaje care trimit scrisori fiind tentate,
de fiecare dată aproape, să relateze, să
descrie, să-şi dovedească într-un fel
existenţa de martor – en spectateur, cum
Petru Cosmovici însuşi remarcă privitor la

sine – sau ca participant, cu toate că, de
cele mai multe ori, destinatarul rândurilor
sale a fost, la rându-i, o piesă din
contextului rememorat.
Specifică majorităţii literaţilor care îşi
translează, fie şi temporar, rezultatele
preocupărilor teoretice spre creaţia
artistică, este tendinţa demonstrativă.
Excepţie nu face nici Mihai Zamfir, în
primul rând prin personajele care „traduc”
scrisorile şi care se constituie în instanţe
narative intermediare, asigurând relaţia cu
potenţialul cititor, dar şi prin celelalte
personaje, intelectuali pentru care graniţa
dintre viaţă şi literatură e adeseori greu de
precizat. De aceea, spre sfârşitul şirului de
scrisori, remarcând faptul că a uitat să o
dateze pe una dintre ele, observă,
adresându-i-se lui Isabel: Toate adevărurile
pe care ţi le spun par absolute şi eterne. La
ce bun să le mai datez?
Dezvăluindu-se aspecte din culisele
procesului de creaţie, în consens cu
aceleaşi preocupări teoretice ale
autorului, dar şi cu estetica postmodernă
la care se raliază, cartea lui Mihai Zamfir
este şi un metaroman, unde dialogul
personajelor din ramă sau cadru – cei doi
„traducători” – este prilej şi petext de
reliefare a concepţiei despre roman a
autorului. Pornind de la aceste scrisori, în
care se regăsesc mai multe vieţi, vieţile a
patru oameni oferite pe tavă, unul dintre
personaje îşi exprimă intenţia de a scrie
un roman postmodern, un roman unde
autorul să nu intervină deloc, să lase doar
scrisorile să vorbească, aceasta
însemnând postmodern extrem, şi,
detaliind, continuă: În viitorul meu roman,
gata cu prostiile, conflicte, personaje,
acţiune lungă, gata cu autorul care ştie
tot, gata cu maculatura asta
adunată de secole şi pe care
nimeni n-o mai citeşte...

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

w
23

in memoriam

Victor STEROM

Victor STEROM
1937-2014
Duminică 10 August 2014, a încetat
din viaţă scriitorul Victor STEROM, pe
numele său real Ion Vergu DUMITRESCU.
Dicţionarul Bio-Bibliografic „Personalităţi
Prahovene” apărut în 2003, sub redacţia
grupului de profesori Marian Chirulescu,
Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Mihai
Apostol şi Maria Necula, editura Premier,
consemnează astfel viaţa şi opera
ilustrului scriitor în paginile 355 şi 356:
„STEROM, Victor (Ion Vergu
DUMITRESCU) (n. 14 02. 1937, Mizil),
poet. Studii, Liceul Mihai Viteazul Ploieşti
(1964). Activitate. Tehnician petrochimist
la Combinatele petrochimice Brazi şi
Teleajen Ploieşti. Debutează în 1965 în
revista FAMILIA. Membru al cenaclurilor
literare „I. L. Caragiale” şi Casa Armatei
Ploieşti, la ultimul fiind şi conducător.
Îndrumător al tinerelor talente literare
locale, prefaţator sau prezentator de
volume. Publică frecvent în presa literară
centrală şi în presa locală. Cuprins în
toate antologiile literare pe plan local
(„Torţe, torţe, torţe!”, „Condeie
prahovene”, „Pământ al bucuriei”, „Sub
flamura cetăţii” etc.). Laureat al unor
concursuri de creaţie organizate pe plan
judeţean. În prezent director al editurii
Universul Cărţii Ploieşti şi al revistelor
SINTEZE şi Sinteze Literare (Ploieşti),
reviste de cultură prahoveană cu o mare
durată de apariţie şi putere de lansare a
noi talente literare. Membru în comitetul
de conducere al Uniunii Scriitorilor –
Filiala Braşov, membru al Uniunii
Scriitorilor. Redactor-asociat la editura
24

„Calende” (Piteşti) şi la revistele
„Sburătorul” (Oneşti) şi „Minerva”
(Bistriţa). Preşedinte al Cenaclului literar
„Grupul de la Ploieşti”, înfiinţat în
februarie 1991, cu prezenţe în toată
presa literară românească. Opera. „În
iarnă cu fluturi albaştri” (1974), „Rouă”
(1980), „Durata” (1981), „Semn de clipă”
(1987), „Pauza dintre crime” (1990),
„Umbre pe faleză” (1991), „Interior”
(1991), „Labirintul alb” (1992),
„Nemărginire” (1992), „Poeme fără
timp” (1994), „Roata durerii” (1995),
„Borne” (Ploieşti, 1996), „Fumul”
(Ploieşti, 1997) „L’Ombre parlante”
(Ploieşti, 1997), „Naufragiul” (Ploieşti,
2001)”.
Ceremonia funerară a avut loc în ziua
de marţi, 12 august, în biserica „Sfinţii
Atanasie şi Chiril”, în prezenţa soţiei
scriitorului, Doamna Ştefania Dumitrescu
şi a rudelor apropiate, a multora dintre
cunoscuţi, vecini şi prieteni, precum şi a
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Victor STEROM

Victor STEROM

câtorva dintre membri Grupului de la
Ploieşti, membri ai Uniunii Scriitorilor din
România, printre care: Ioan Vintilă Fintiş,
Emanoil Toma, Corneliu Sântioan
Cubleşan, Niculae Stanciu, Filip Kollo,
Dan Drăguş şi Sorin Vânătoru.
Personalitatea scriitorului Victor Sterom
a fost evocată de semnatarul acestor
rânduri, de Emanoil Toma şi de Niculae
Stanciu. Mesajele a doi dintre poeţii
lansaţi de Victor Sterom, în anii Grupului
de la Ploieşti, evocă emoţionant spiritul
poetic steromian, personalitatea marelui
întemeietor de cenacluri literare şi de
reviste de cultură. Romanciera, poeta şi
publicista Ana Hâncu: „Victor Sterom sau
Ioan Vergu Dumitrescu, aşa cum l-au
cunoscut majoritatea dintre noi, şi-a
încredinţat spiritul nemuririi! Iniţiatorul
şi conducătorul Grupului de la Ploieşti,
poet, eseist, critic, un OM de o modestie
rară în măreţia valorii sale, generos,
altruist, neobosit cititor şi critic al
confraţilor de breaslă, a încetat să mai
lupte cu suferinţa trupească şi a plecat
dintre noi. Cei care l-au apreciat ca
scriitor şi prieten, ca sfetnic sau critic, îl
vor regăsi printre stelele ascunse de
lume, dar existând în galaxia celor aleşi
să dăinuiască prin nume care nu se pot
uita sau şterge din atâtea rânduri cu
migală publicate în cărţile şi revistele de
cultură, în inima celor care au ştiut să îl
citească printre cuvinte, cu sufletul şi
sensibilitatea. Victore, primeşte regretele
noastre, al meu personal, pentru că în
plină forţă creatoare ai scăpat condeiul
din mână şi ai încetat să mai trăieşti.
Locul tău va fi mereu în amintirea şi
preţuirea mea. Pace sufletului şi trupului,
să îţi de Dumnezeu”. Poetul Dan Drăguş:
„Victor Sterom a fost înzestrat cu

statornicia şi robusteţea unei peşteri
iluminate de „seri care nu apun
niciodată”. Şi-a compus personalitatea
dintr-un sumă de autoportrete. Le-a
înrămat în „bucăţi de frig”, în răstimpul
unui sfert de secol de fertilă activitate
poetică, literară. Primul autoportret,
Victor Sterom şi l-a profilat „Într-o iarnă
cu fluturi albaştrii”. A înţeles viaţa şi
arderea fluturilor pe lampa poeziei, fără
de care nimic nu eşti dacă nu scrii... A
fost „rănit” de unii şi de alţii, poetul însă
şi-a durat continuu alte şi alte portrete
literare. În simfonia lor, poetul a picurat
pe „ochii hârtiei” „margini de cer
mirosind a fragi” sau „tăceri adunate în
pumni din vraiştea văzduhului”. În
labirintul portretelor sale, Victor Sterom
a pus semn umbrei din clipă. A pus semn
pauzei dintre umbră şi nemărginire. Pe
fiecare silabă din cele peste douăzeci şi
cinci de volume de poezie publicate, tot
atâtea autoportrete, Sterom a pus
boabe de nisip curgătoare „între
fioroasele fălci de tigru” ale poeziei
„Între iarbă şi cer”. Autoportretele
literare şi portretele din viaţa lui Victor
Sterom au fost şi rămân un punct de
sprijin. „Să nu cădem / Necunoscuţi de
pe pământ!”. Adio, Maestre!”
La sfârşitul evocărilor personalităţii
scriitorului, fondatorului de cenacluri şi
de reviste de literatură Victor Sterom,
sicriul cu trupul neînsufleţit al acestuia a
fost scos din sfânta biserică şi purtat
către auto-dric, de către colegii săi de
litere Emanoil Toma, Sorin Vânătoru, Filip
Kollo şi Corneliu Sântioan Cubleşan.
Cortegiul funerar l-au condus pe ultimul
drum până la cimitirul Mihai Bravu, unde
îşi va dormi somnul de veci.

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR
25

Victor STEROM

Victor STEROM

Omagiu modestiei
din măreţia valorii

Victor STEROM

VICTOR STEROM sau IOAN VERGU
DUMITRESCU, aşa cum l-au cunoscut
majoritatea dintre noi, şi-a
încredinţat spiritul nemuririi!
Iniţiatorul şi conducătorul
Grupului de la Ploieşti, poet, eseist,
critic, un OM de o modestie rară în
măreţia valorii sale, generos, altruist,
neobosit cititor şi critic al confraţilor
de breaslă, a încetat să mai lupte cu
suferinţa trupească şi a plecat dintre
noi. A trecut ultima zi când mai
puteam să îi aducem omagiu. Cei
care l-au apreciat ca scriitor şi
prieten, ca sfetnic sau critic îl vor
regăsi printre stelele ascunse de
lume, dar existând în galaxia celor
aleşi să dăinuiască printre nume care
nu se pot uita sau şterge din atâtea
rânduri aşternute cu migală în cărţile
publicate, în revistele de cultură, în
inima celor care au ştiut să îl citească
printre cuvinte, cu sufletul şi
sensibilitatea.
Victore, primeşte regretele
noastre, al meu, personal, pentru că
în plină forţă creatoare ai scăpat
condeiul din mână şi ai încetat să mai
trăieşti. Locul tău va fi mereu în
amintirea şi preţuire mea. Pace
sufletului şi trupului să îţi dea
DUMNEZEU!
11 August 2014

Ana HÂNCU
26

SINTONII
Moto: „Poemul într-un vers izvorăşte
spontan dăruit şi hărăzit de noua sa
soartă.” (Paul Valéry)
ECOURI:
În grădina ecourilor stă umbra căzută de
pe cruci.
PICTURA:
Răcoarea dă razelor de lună un ritm
invizibil.
SEMNE:
Pe buza prăpastiei înfloresc semnele
morţii.
FANTEZIE:
Dimineaţa descoperă în fereastră
amintirea unui greier.
TABLOU:
Ninsoarea se preface pe ziduri în stele
răstignite.
IMAGINE:
O cruce doarme pe deal cu luna sub cap.
DIMINEAŢA:
Deasupra ierbii rouă îşi murmură destinul.
IUBIREA:
Între două tâmple întunericul se face ghem.
COLINA:
În amurg colina se micşorează între cruci.
MURMURUL:
Murmurul valurilor crispează timpul
nopţilor din larg.
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Victor STEROM

Victor STEROM

Breviar

Iulian Moreanu
Cerbul însetat*

Nichita Danilov
Imagini de pe strada kanta*

„Iulian Moreanu aspiră să pună ordine
în haosul înconjurător, separând,
temporar, personajele de lumea lor pentru
a le pune să acţioneze în condiţii de
laborator (Florin Dochia)
Cu siaje paradigmatice şi parabolic
literaturizate într-un „sfârşit continuu”
scriitorul de factură modernă, Iulian
Moreanu este în acest volum de proză
scurtă un introspectiv lucid, pentru care
creaţia naraţiei constituie o încercare de
ordonare a lumii sale lăuntrice, cum şi de
eliberare ori mântuire de sub tirania unor
obsesii cognitive şi ontologice. Adevărul
este că libertatea prozatorului Moreanu se
revendică din estetica şi etica autenticităţii.
El îşi doreşte să substituie conceptului de
originalitate ori de sursă romantică, ideea
de insolit care, la rândul ei, să reziste pe
ideea de experienţă motivată cultural.
Există în toate cele 12 proze însumate în
acest volum, un punct de analiză de unde
observaţia minuţioasă a naratorului, supusă
obiectului, lunecă spre zonele ficţionalului,
ale subconştientului. De exemplu: Bărbat
privind revista, din proza: „Instant portrait”.
De aici încolo, subiectul trece înaintea
obiectului examinat şi, fără ezitare, Iulian
Moreanu, deprins să observe şi să judece
lumea din sufletul personajelor, devine,
psihologic vorbind, ontic şi fantast.
Scriitorul a înţeles, în tot ce scrie, că există
o mitologie a realităţii exacte sau subsidiare,
cum şi o para-lume a interiorităţii împinsă
până-n unghiul intrinsec al absurdului care
derivă totdeauna din transcrierea
supranaturalului în ordinea existenţei în
sine, ori, cum spunea Dostoievski „studiul
stărilor obsesive”.
*Editura Premier, Ploieşti, 2012; Cu o
prefaţă de Florin Dochia

Victor STEROM

Prezenţa poetului ieşean Nichita Danilov
(născut la 4 Aprilie 1952, în satul Climăuţi,
comuna Muşeniţa, Judeţul Suceava) în
peisajul liric românesc nu ţine întru totul de
generaţia sa. Doar unele accente cât de cât
ludice ar putea sugera apropierea.
Prin aceste „Imagini de pe strada kanta”,
îl găsim într-o viziune romanticexpresionistă. Lirismul acesta e uşor auster,
metaforic, obsedat de reverberaţia semnelor
profetice. Aşadar, poezia marca Nichita
Danilov dezvăluie o psihologie
secundarizată, între simbol şi parabolă, în
fine, de cunoaştere creştină. Criticul Radu G.
Ţeposu îl sintetiza ca pe unul dintre puţinii
noştri poeţi cu vibraţie metafizică adevărată,
fiind mereu în disputa dintre trăire şi ontic.
Fantezia e la el o formă a viziunii, iar insolitul
imagisticii un mod de a traduce criza
interiorităţii. Aş putea completa portretul
liric, dar mai ales spiritual, al lui Danilov,
spunând că el continuă în timp şi îl
completează felicit pe Daniel Turcea - un alt
poet de esenţe mistice; însă Nichita Danilov
păstrează elemente expresioniste ale
viziunilor crepusculare încercând să găsească
punctul de sprijin al unui echilibru necesar,
deopotrivă pentru poezie şi pentru autor.
„Numele tău / ca o piele de bivol / întinsă
la uscat, pe terasă / lîngă un întreg / maldăr
de rufe / ondulându-se încolo şi-ncoace / în
bătaia vântului. Întins într-un şezlong / ridic
un pahar de vin roşu, /pentru cei morţi / dar
şi pentru cei vii. / Apoi scrijelesc / cu un cuţit
numele / meu pe faţa de masă / şi o arunc de
pe terasă în stradă…” (Pe terasă)
* Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

27

poezie franceză

Victor STEROM

Paul CLAUDEL

Bătrâna-ţi mamă te aşteaptă, soţia-ţi bună şi
cuminte
Te-aşteaptă. Prinde-le-n braţe cu iubire!
Tot restul e nimic. Dumnezeire
E-n mângâierea pruncului. ’Nainte
E pentru tine bucurie sfântă.
Bea-ţi vinul, pâinea caldă ţi-o mănâncă!
În faţa mea cărarea-i lungă încă.

(1889 -1955)
Nume de rezonanţă în literatura franceză
din prima jumătate a secolului XX, Paul
Claudel a fost un căutător de sensuri, forţa
intrinsecă a cuvântului care-i era deopotrivă
iubire şi credinţă.
Cele două poeme alese pentru Revista
Nouă sunt construite pe baza naraţiei
reflexiv-discursive, împletită cu dialogul
purtat în subsidiar cu un presupus
convorbitor. Acesta poate fi un amic cu suflet
de rouă sau chiar umbra molatică-n rotire.
Naraţia în sine include fapte cotidiene
ridicate, pe alocuri, la rangul de simbol. Tonul
folosit e meditativ, iar comparaţiile
metaforice servesc la sublimarea unor
însuşiri deosebite. Astfel, consemnarea
faptelor ori a momentelor este fulgurantă, de
un dramatism simptomatic, reflex de
preaplin, dar şi reacţie împotriva preţiozităţii
conexate. Noutatea prefigurată în aceste
poezii constă într-o atitudine ontică, precum
într-o emoţie naturală a acesteia. Poetul Paul
Claudel nu face altceva decât să consemneze,
cât mai simplu şi mai direct cu putinţă,
trăirile sincere, autentice ale existentei, în ce
are mai ea mai semnificativ, totul, evident, la
modul simbolic, (Victor STEROM)
NE DESPĂRŢIM AICI
Ne despărţim aici, tu ai ajuns,
Iată copilul, locul şi casa ce te-aşteaptă.
Prietene de drum, am mers pe-o cale dreaptă
Din zori şi până-n ceasul târziu dinspre apus.
Ei, bine, adăpostul visat ţi l-ai găsit
Strigă: Sunt eu, deschideţi, m-am reîntors
acasă!
Femeia te aşteaptă cu cina, ce-ţi mai pasă
De cei cu care o zi ai mers! Tu ai sosit.
28

SPRE EXIL
Nu-mi spune că bolta-i albastră! - E ora
patru.
Aeru-i tare, soare nu-i, bolta-i albastră, grea
de rouă,
Nu-i nimeni - Nu e ziua, mai rămâi!
Simt cum miresmele de floare urcă. - Plouă.
Nu-mi spune că pământul e plin de infinite
Cărări de oameni cu privirile-n lacrimi care
mint.
Nu-mi spune că e vremea de somn, taci, totul
minte
Şi soarele şi noaptea cu stelele-i de-argint.
Nu-mi spune… - Nu. - Ce lucru neştiut,
Tulburător! - Şi-apoi? - Apoi umbră
molatică-n rotire,
Plictisul. Nu, să nu-mi spui iubire!
Parcă aud urcând spre mine-acest cuvânt
Nu, nu-l rosti! Tu să nu spui iubire.
IUBIRE! Eu de doruri bolnav sunt, bântuit!
Vorbind despre iubire, zicând mereu iubire
Şi ieri, şi azi, şi mâine totul opac devine
Şi irosindu-mi timpul uit chiar de-a fi trăit.
Iubesc! - Ei, şi? - Iubesc! - Pe cine? - iubesc! Mai bine taci!
-E seară. Iubesc. Bărbatul copil devine, iată,
Se-aprinde iarăşi focul, căldura stă să-nceapă
- Nu-mi spune ca în neguri tot cerul se
îneacă.

Traducere de Paula ROMANESCU
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Victor STEROM

remember

Dan LAURENŢIU
10 august 1937 22 decembrie 1998
Poetul Dan Laurenţiu devine, în
poemele sale, un Narcis în căutarea
elixirului infailibil, dar plutind conştient
în melancolia interogaţiilor fără de
răspuns. Aflăm totodată multe
ipostazieri imaginate într-o textură
lingvistică de o mare forţă de
concretizare. Versurile create de Dan
Laurenţiu poartă pecetea stilului
romantic în viziune modernă, iar ca
temă preponderentă, iubirea se
organizează în parametrii postromantici
ca „formă de cunoaştere” şi „categorie
existenţială fundamentală”. Astfel,
realitatea subiectivă este surprinsă la
nivelul parabolei metaforice, iar ţinuta
exterioară se prelungeşte într-una
lăuntrică, poetul dovedind o grijă
deosebită în stilizarea viziunii sale lirice.
Dan Laurenţiu şi-a descoperit
orizonturile sufleteşti pe măsură ce ele

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

au prins contur în fizionomia interioară,
Ideea poetică, încorporată în aceste
versuri, este o rezultantă firească a vieţii,
uneori sugerat alteori doar şoptită parcă
în umbra cuvântului. De altfel, niciun
cuvânt nu este fără acoperire semantică,
niciun poem fără puţinţa de-a fi înţeles
ca pe o lume reală.
Meditaţia nostalgică într-o
confruntare cu sinele, conferă poemelor
scrise de Dan Laurenţiu o vibraţie
afectivă întru sublimitate.

(Victor STEROM)
NARCIS
Mi-am scufundat obrazul cald în râu
în unda care nu se mai repetă
foşneau spre maluri lujeri verzi de grâu
cu pacea lor sublimă şi discretă
plutea un chip neliniştit şi mut
în unda rece beată de candoare
mă oglindeam în râu cum un sărut
îţi tremură pe buze şi te doare
dar pânza apei hohotind s-a rupt
şi-n alb cutremur s-a deschis afundul
din amintiri priveam la râul supt
şi mă privea cu ochi de sticlă prundul

29

note de lectură

Maria DOBRESCU
Desenând cu
degetul pe cer
Citind poezia Magdei Mirea, ai
impresia că traversezi cu sfială o
lume în care stafia unui bărbat
bântuie blând prin duminicile ei,
împrăştiind anotimpuri printre
femei. Spaimele ei îmbracă forme
câteodată neaşteptate şi atunci ea se
dezbracă de umbre pentru a colinda
prin poezie cu inima la vedere. Nu se
sfieşte să ne dezvăluie că se
îndrăgosteşte permanent, face
declaraţii de dragoste „mi-e dor de
tine / cum miroşi a tine însuţi”, chiar
dacă ştie că iubirii îi lipseşte mereu
ceva ca să fie întreagă. Bucuria ce îi
răzbate din gând îşi are, adesea,
rădăcinile în copilărie, stare care se
prelungeşte continuu, chiar şi atunci
când timpul o presează. Ştiinţa de a
rămâne copil o aşază cumva
deasupra lucrurilor mărunte,
considerând că: „cine nu are o
sărbătoare în fiecare zi / nu are
degetele lipite de copilărie”. Uneori
se revoltă: „am dat toţi oamenii la o
parte: / nici măcar singurătatea” (şi
soarele acesta care intră în mine),
dar are „atâtea inimi rămase în
oameni” încât şi-a amenajat „o
cameră albă de iertare”. Alteori se
30

Maria DOBRESCU

alintă: „vreau să înnoptez în
povestea ta / să-ţi întemniţez o
livadă în memorie / să-ţi împrumut
visele cu oameni”(azi am respirat de
mână cu un izvor). Trăieşte fericiri pe
care nu îndrăzneşte să le rostească
până la capăt, iar amintirile cu miros
crud de măr îi stârnesc dorinţa de a
coborî în ea pentru a afla certitudini.
Lumile ei închipuite sunt pline de
maci, cai, cafenele, viori, ceaiuri cu
arome de măr sălbatic, mansarde,
ciorapi roşii de mătase, stampe cu
fluturi, pantofi cu toc, balerine, pe
care ni le dezvăluie într-un stil
inconfundabil, plin de sensuri
inedite ce te fac să trăieşti o
continuă mirare. Poezia ei îţi rămâne
în memorie „ca un canon smuls
dintr-o femeie”.
După cum ne mărturiseşte,
Magda Mirea scrie poezie pentru că
îi e teamă să rămână într-o cameră
goală. Şi, astfel, camera are nevoie
de o poveste pe care trebuie să o
dibuim, uneori, legaţi la ochi. Să ştiţi
că nu e greu să o descoperiţi. Ea
poartă un „basm legat de mână” şi
umblă prin târguri să afle un bărbat
care să fie inversul naşterii sale.
Dacă l-a aflat sau nu rămâne să
descoperiţi.
Paradoxal, deşi a trăit atâtea iubiri
în poezie, Magda Mirea spune că nu
ştie ce este dragostea, dar e sigură
că într-o zi se va afla. Ceea ce ne
dorim şi nouă.

w

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

ethica minima

Iulian MOREANU
A douăzeci şi una
povestire cu un copil
În stânga copilului, pe rândul de la
fereastră, stătea cea mai ciudată fată din
clasă. Poate din toată şcoala, dacă nu
cumva din toate şcolile din oraş. O chema
Rodica Dişmăială, şi locuia vizavi de şcoală.
Acesta era şi motivul pentru care
dimineaţa venea prima, şi tot prima intra
în clasă, iar în cele mai multe recreaţii
prefera să dea o fugă până acasă decât să
stea alături de ceilalţi colegi. Nu vorbea cu
nici un băiat, iar dintre fete doar vreo
două, trei erau cele cu care mai schimba
din când în când câte o vorbă.
I se zicea „muta”, nu doar pentru că nu
vorbea mai deloc cu colegii, ci şi pentru că
nici la ore nu prea răspundea. Când i se
punea câte o întrebare avea o figură de ai
fi zis că nu ştia ce se întâmpla cu ea în
acele clipe şi ce căuta în sala aceea în care
zeci de ochi o priveau aşteptând minunea
ca ea să scoată câteva sunete, iar domnul
sau doamna aceea din faţa ei vroia să afle
neapărat ceva de la ea. Stătea tăcută
minute întregi, până când profesorul,
exasperat, o întreba „ai înţeles
întrebarea?” Rodica îl privea ţuguindu-şi şi
apoi muşcându-şi uşor buzele, şi abia la a
doua sau la a treia întrebare de acelaşi fel
dădea din cap, da, înţelesese. „Ei, atunci,
răspunde”, zicea profesorul şi urmau iar
minutele acelea de muţenie. Până la urmă,
profesorul era cel care răspundea în locul
ei. Acesta începea şi apoi continua
propoziţiile ce conţineau răspunsul,
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Iulian MOREANU

vorbind rar, pe măsură ce Rodica dădea din
cap, adică, aşa era. Din când în când
profesorul se oprea, doar-doar va scoate şi
ea un cuvânt, dar în acelaşi timp se opreau
şi aprobările din cap ale fetei.
Dacă i s-ar fi dat note pe drept, mai
mult ca sigur că Rodica nu ar fi terminat
şcoala niciodată. Însă trecea an de an
clasa, cu media cinci la toate obiectele.
Doar la purtare avea zece, pentru că din
acest punct de vedere nu i se putea
reproşa absolut nimic. Nici de lipsit nu
lipsea. Faţă de acest ajutor dezinteresat al
profesorilor, Rodica manifesta o indiferenţă
suzerană. Ai fi zis, după cum privea
lucrurile, că acesta era un drept al ei, de la
sine înţeles. Adică să promoveze clasa an
după an deşi nu răspundea niciodată la
lecţii. Colegii ei erau uneori nemulţumiţi, şi
pe bună dreptate, îşi zicea uneori şi copilul,
pentru că unii transpirau din greu pentru
un cinci, în timp ce ea şi-l asigura doar prin
simpla ridicare în picioare urmată de
muţenia aia care ar fi durat până la
sfârşitul lumii dacă profesorii nu i-ar fi pus
punct după câteva minute de aşteptare
zadarnică. Lucrările de control ale ei se
„rătăceau” de fiecare dată, pe ea nu o
interesau oricum, şi era foarte clar că
Rodica lua note de trecere pe acele foi pe
care le preda invariabil albe, şi pe care apoi
nu le vedea nimeni. Şi ca să nu bată la ochi
că era favorizată, în timp ce alţi elevi slabi
la învăţătură erau trataţi corect şi articulaţi
la notă, până în vacanţa de vară şi aceştia
erau trecuţi, astfel că în final toată lumea
era mulţumită. Ca atare, şi cei care
rămâneau corigenţi pe vreun trimestru,
erau în final promovaţi.
Rodica cea „mută” nu era însă chiar
mută de tot. Din când în când mai schimba
câte-o vorbă cu vreo colegă, dar o făcea
mai mult monosilabic, cel mai adesea
răspunzând prin „da” sau „nu” la câte o
31

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

întrebare. Cel mai bine se avea cu colega
de bancă, cu care era şi vecină, aceasta
stând la două case de ea. De altfel, cu ea şi
vorbea mai des. O făceau însă foarte încet
şi cu feţele mult apropiate, aşa că nimeni
nu a reuşit vreodată să afle ce-şi spuneau.
Cu băieţii era în schimb într-o neînţelegere
continuă, pentru că mulţi râdeau de ea
zicându-i „muta!, muta!” şi chiar veneau
pe la spate şi o trăgeau de cozi. Rodica
strângea din dinţi, gura i se strâmba de
durere, ochii i se încruntau de ai fi zis că în
curând vor ieşi flăcări din ei, dar nu încerca
să se apere în vreun fel, ci se mulţumea
doar să-i zică respectivului, printre dinţi, şi
cu o expresie de silă îngăduitoare,
„prostule!”
În primele zile după ce se mutase la
noua şcoală, copilul a încercat să schimbe
câteva cuvinte cu Rodica, aşa cum a făcuto cu toţi noii săi colegi, dar de la început
s-a izbit de refuzul ei ferm de a-i răspunde,
ca de un zid. Prima dată nu a înţeles ce se
întâmplase, şi de ce colega aceasta care
era şi cam urâţică nu i-a răspuns şi părea a
fi, după figura ei mândră şi înţepată,
îngâmfarea în persoană. După alte câteva
eşecuri, l-a întrebat pe Marian, băiatul cu
care s-a împrietenit cel mai repede, ce era
cu fata aceasta de se purta atât de ciudat.
Marian i-a spus că aşa e ea, din clasa întâi,
de când o cunoaşte el: nu prea vorbeşte, şi
nu se înţelege decât cu o singură fată,
vecina ei, cu care şi stă în bancă. Ciudat… a
zis copilul. Da, ciudat, a aprobat Marian.
În vacanţa dintre clasa a şaptea şi a
opta, copilul a mers la berăria „Rapid” ca
să ia câteva sticla de bere pentru tata. Nu
mai intrase până atunci în acel local şi când
a păşit înăuntru l-a izbit un miros acru de
fum de ţigară amestecat cu cel de alcool
ieftin şi prost. S-a strecurat cât de repede a
putut printre muşterii care beau în
picioare, sprijiniţi cu coatele de nişte mese

cu picioare foarte înalte, şi s-a apropiat de
tejghea. Voia să cumpere berea şi să iasă
cât mai repede din aerul acela aproape de
nerespirat.
A stat la un rând de câteva persoane, şi
când a ajuns în faţa vânzătoarei a rămas
împietrit. Lângă ea, sobră, cu faţa lipsită de
orice expresie, se afla Rodica, ciudata lui
colegă. Aceasta spăla sub jetul de apă ce
curgea într-o chiuvetă de tablă, halbele pe
care o altă fată, tot cam de vârsta ei i le
aducea de la mesele pe care clienţii le
lăsau după ce le beau cu nesaţ conţinutul.
Doar puţini preferau berea la sticlă, şi de
regulă aceasta se vindea pentru acasă.
Dinspre halbele pe care prin spatele
tejghelei cealaltă fată le punea în dreptul
Rodicăi, pentru ca aceasta să le spele în
ritmul ei de pendul, venea un ciudat miros
ca de sodă, şi copilul se întrebă cum de
colega lui putea sta atâta timp cu nasul în
mirosul acela care îţi strâmba nasul. Rodica
l-a văzut şi şi-a fixat preţ de două secunde
privirea pe faţa lui mirată. Apoi s-a
concentrat iar pe treaba sa de o
monotonie exasperantă.
Sigur că nu se aştepta să o întâlnească
acolo. Bună, îi zise copilul, convins că
Rodica, aşa cum o ştia, nu o să-i răspundă,
însă aceasta şi-a ridicat din nou privirea
spre el şi i-a răspuns, bună. În aceste
câteva secunde mâinile nu i s-au oprit şi
probabil că putea face treaba aceea la fel
de bine şi cu ochii închişi. Cel mai probabil
că Rodica stătea pe un piedestal, pentru că
altfel nu ar fi putut să ajungă până la
nivelul tejghelei.
Vânzătoarea i-a luat grăbită sticlele
goale din plasă, i-a pus altele pline în loc,
atâta face! i-a zis, şi copilul i-a întins banii.
A trebuit să ia plasa şi să iasă repede din
rând, pentru că din urmă veneau alţi
cumpărători şi încurca treaba. A pornit-o
spre ieşire, şi când a ajuns în dreptul uşii şi-

32

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

a întors capul. Avea o bănuială că Rodica îl
va urmări cu privirea. Aceasta stătea însă
cu faţa împietrită fixată asupra halbelor pe
care le trecea pe sub jetul de apă, după
care le aşeza cu gura în jos pe o tavă de pe
care vânzătoarea le lua şi le umplea cu
berea aceea ce venea pe o ţeavă exact ca
la o chiuvetă obişnuită, faţă de care diferea
doar prin faptul că nu avea robinet ci un fel
de manetă care părea că e din lemn.
În următoarele zile, copilul s-a mai
întâlnit de două, trei ori cu Rodica. A
salutat-o de fiecare dată, însă aceasta nu ia răspuns. L-a privit mereu, pe sub breton,
de ai fi zis că nu-l cunoaşte, cu fruntea uşor
încruntată şi buzele strânse. Pe umăr avea
de fiecare dată o geantă din meşină,
micuţă şi jerpelită pe care o purta cu o
mândrie de prinţesă.
În vacanţa aceea, copilul a mai văzut-o
pe Rodica în câteva împrejurări care l-au
făcut să înţeleagă că aceasta… muncea! Nu
era nici o ruşine să munceşti, dacă o făceai
în propria gospodărie – se chema că-ţi ajuţi
părinţii, nu? -, dar Rodica o făcea cu
siguranţă pentru bani. Copilul nu ştia dacă
părinţii aceştia erau într-atât de strâmtoraţi
cu banii încât să o lase (dacă nu cumva
chiar s-o trimită) pe fata lor ca să
muncească cu ziua prin diverse locuri.
A întâlnit-o în piaţă, trebăluind pe lângă
o zarzavagioaică, apoi a văzut-o într-o
grădină, culegând legume şi greblând,
aranjând, în alta, în stive geometrice
lemnele pentru iarnă tăiate cu icneli ce se
auzeau până în stradă de un bătrân despre
care ştia că avea o proteză în loc de piciorul
drept, spălând pereţii ştrandului în zilele în
care se schimba apa şi se curăţa bazinul, şi
în multe alte situaţii. Uneori îl vedea, alteori
nu. În primul caz îl privea de parcă vedea
prin el, iar în cel de-al doilea copilul se
oprea în loc şi o urmărea minute întregi
cum îşi făcea treaba cu destoinicie şi fără

să scoată un cuvânt; parcă i se făcuse dinainte
un instructaj amănunţit şi nu mai avea
nevoie apoi şi de alte precizări şi lămuriri.
Cu o săptămână înainte de începerea
şcolii s-au întâlnit la librărie. Se dusese săşi cumpere rechizite. Rodica stătea la o
coadă lungă, care îi enerva pe unii
cumpărători atât de tare încât îi făcea să
iasă din ea pentru a reveni mai târziu, când
probabil că se va mai micşora. Era de un
calm şi de o indiferenţă de-a dreptul
enervante faţă de tot ce era în jurul ei.
Toată lumea se foia şi era agitată. Se
vocifera că vânzătoarele se mişcă prea
încet, erau luaţi de guler cei care încercau
să intre prin faţă şi li se făcea vânt afară din
librărie, iar ceasurile de mână erau privite
din minut în minut. Numai Rodica, singurul
copil din coada ce se mişca întocmai unui
melc şi căreia avea să i se adauge copilul, la
patru persoane în spatele ei, nu părea
deranjată de toată înghesuiala şi vacarmul
din jurul ei. Ai fi zis că îi făcea chiar plăcere
să stea în hărmălaia aceea, singurul lucru
care o deranja fiind căldura excesivă
dinăuntru, pe care încerca să o mai
liniştească făcându-şi aer cu o hârtie pe
care se uita din când în când. Era lista cu ce
trebuia să cumpere.
Rodica l-a văzut pe copil de când acesta
a intrat în librărie, dar ca de obicei nu i-a
acordat nici o atenţie, parcă nu îl cunoştea
deloc. Copilul s-a aşezat la rând cu
convingerea că va pierde o jumătate de zi
la coada ce ajunsese până la uşă, după ce
făcea deja câteva bucle în interiorul
încăperii, şi nu avea nici o idee cum şi ce
anume să facă pentru ca timpul să treacă
mai repede. Cumpărătorii întârziau destul
de mult, şi ieşeau din rând cu câte două
sacoşe pline de caiete, coperţi, penare,
blocuri de desen, acuarele, călimări,
creioane negre şi colorate, coli de hârtie
albastră, truse de geometrie, ascuţitori sub

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

33

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

formă de avion, ori diverse animale şi
păsări, ghiozdane şi câte altele.
Când în sfârşit a ajuns în faţa uneia
dintre cele două vânzătoare, Rodica a citit
de pe foaia ce-i slujise drept evantai până
atunci ceea ce urma să cumpere.
Vânzătoarea s-a aplecat mult în faţă, ca să
o audă, pentru că după ce că era gălăgie
mare, Rodica vorbea la fel de încet ca în
clasă, când spunea doar „da” sau „nu”, în
funcţie de ce zicea profesorul. Nu a stat
prea mult, şi când a plecat, copilul a văzut
că nu cumpărase decât patru caiete, două
creioane, un bloc de desen, o călimară şi o
coală de hârtie albastră. Le ţinea în mâini
ca pe nişte trofee şi-şi făcea loc printre
oameni cu o aşa mare grijă de parcă se
strecura printre tufe pline cu ţepi. O
vânzătoare a strigat după ea că uitase să ia

rest 25 de bani, dar nu s-a întors. Mai
degrabă nu a auzit.
În prima zi din noul an şcolar, diriginta
i-a întrebat pe elevi cum au petrecut
vacanţa; pe unde au fost şi ce-au făcut. Se
grăbea fiecare să spună: că au fost la mare,
la bunici, că au făcut şi-au dres, fiecare
după posibilităţile părinţilor. Când i-a venit
rândul, Rodica s-a ridicat în picioare şi şi-a
privit colegii, pe fiecare în parte, de parcă
era nou venită în clasă şi nu cunoştea pe
nimeni. Copilul avea aşa, o impresie, că
asupra sa va insista mai mult. Dar Rodica
nu i-a acordat nicidecum o atenţie mai
mare. După ce i-a parcurs pe toţi cu
privirea, şi-a mişcat gura de parcă ar fi
înghiţit ceva, a săltat uşor de umeri ca şi
cum o deranja uniforma, apoi s-a aşezat la
loc în bancă. Răspunsese.

La Maratonul poeziei de dragoste
34

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

oameni ai locului

Constantin
DOBRESCU
Ing. Constantin
R. Bărbăcioru
Printre personalităţile care au lăsat
urme adânci în viaţa şi societatea
câmpineană a fost şi ing. Constantin
Bărbăcioru, nu numai un valoros specialist
în industria de petrol dar şi un animator
cultural şi bun patriot.
Am fost bucuros când mi-au căzut în
mână două lucrări despre Câmpina şi
anume cea datorată lui Silviu Dan Cratochvil
intitulată Monografia Municipiului
Câmpina, care a cunoscut două ediţii, şi mai
ales Istoria unei rafinării centenare „Steaua
Română” Câmpina 1895-1995, dar am fost
şi foarte dezamăgit. Am constatat că una
din marile personalităţi ale Câmpinii şi a
Societăţii „Steaua Română” nu a trezit
interesul autorilor. Aşa se întâmplă când
problemele de istorie sunt tratate cu mare
uşurinţă de neaveniţi.
Acesta s-a născut în anul 1877 în
comuna ILOVĂŢ din judeţul Mehedinţi,
dintr-o familie de moşneni, fiind singurul
copil al familiei sale. Tatăl său Radu
Bărbăcioru şi mama sa Stanca erau oameni
plini de înţelepciune, conştienţi de rolul
şcolii în ridicarea neamului şi educaţia
tinerilor.
Studiile secundare le-a urmat la
prestigiosul liceu Carol din Craiova şi după
obţinerea bacalaureatului în anul 1895 la
numai 18 ani pleacă în Elveţia. Aici s-a
înscris la Politehnica din Zurich, secţia
chimie, după care s-a înscris la Academia de
mine Freiburg – Germania (Saxonia). După
patru ani de studii serioase şi practică în
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Constantin DOBRESCU

minele de cărbuni de la Zwickau şi în minele
de argint şi plumb de la Freiburg îşi trece
examenul de diplomă cu menţiunea „gut”.
Întors inginer diplomat, aşa cum erau
puţini în ţară, în anul 1900 acceptă postul
de sondor oferit de „Steaua română”. A
muncit cot la cot cu muncitorii şi în anul
1901 este trecut în rândul inginerilor.
Printre cei mulţi şi anonimi care vor
pregăti vizita ministerială din 1904 la
exploatările din judeţul Prahova a fost şi
tânărul ing. Constantin R. Bărbăcioru.
În luna mai 1904, şeful guvernului liberal
D.A. Sturdza împreună cu ministrul
lucrărilor publice Porumbaru Vintilă
Brătianu, ing. Anghel Saligny, C.
Alimănişteanu, prof. univ. L. Mrazec au
vizitat zona Câmpina-Buştenari-Poiana
Câmpina. Aceştia doreau să studieze la faţa
locului terenurile petrolifere ale României.
La această vizită importantă au
participat şi G. Ionescu primarul Ploieştiului,
deputatul D. Agraru (strănepot al lui Tudor
Vladimirescu), Al. Radovici, N. Stănescu
primarul Câmpinii, Max Schapira, M.
Câmpeanu, G. Boambă directorul general al
Stelei Române şi mulţi alţii.
Timp de 20 de ani rămâne în slujba
Societăţii „Steaua Română” promovând
până la funcţia de director tehnic.
Constantin R. Bărbăcioru figurează în
anul 1911 pe lista candidaţilor Partidului
Conservator pentru alegerile Consiliului
General Judeţean din Prahova pentru
Colegiul I din ziua de 15 mai 1911, alături
de General Teodor C. Văcărescu fost Vice
Preşedinte al Senatului, Victor
Gogălniceanu avocat şi proprietar.
Ziarul Conservator ”Prahova” din 21 mai
1911 îl prezintă pe C.R. Bărbăcioru drept
”unul din cei mai de vază şi reputaţi ingineri
de mine din ţară”, cu ”vaste cunoştinţe
ştiinţifice şi de specialitate”.
Pe ing. Constantin Bărbăcioru îl întâlnim
şi ca membru în delegaţia conservatorilor
35

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

ploieşteni care vor participa în aprilie 1913
la funeraliile „ilustrului bărbat de stat
George Gr. Cantacuzino” alături de Luca
Elefterescu prefectul judeţului Prahova,
Scarlat Orăscu, primarul Ploieştiului,
generalul C. Candiano, Grigore Ivăncianu,
dr. G. Cosma, C. Ceruleanu, G. Popescu
Ciocănel, prof. I.A. Bassarabeswcu, arhitect
Toma Socolescu, ziaristul Eugen Ionescu,
din Câmpina, primarul C. Duşescu, Victor
Rădulescu, Petre Şerbănescu-Calmuc, ing.
Traian Meţianu, Traian Lambru, iar din
Sinaia, G. Manolescu, primar.
În timpul războiului de reîntregirea
Neamului, când toţi inginerii străini au
plecat, C. Bărbăcioru, în calitate de director
tehnic, organizează toate şantierele în
vederea susţinerii efortului de război.
După ce şantierele de petrol din
Muntenia au fost distruse cu ocazia
retragerii în Moldova, la cererea expresă a
aliaţilor, C. Bărbăcioru, împreună cu
colaboratorii săi, reorganizează şantierele
din Moldova pentru a aproviziona armata
cu carburanţi şi lubrifianţi, în vederea
apărării ţării. El a avut misiunea de a
organiza schelele petrolifere din judeţul
Bacău. În acest judeţ leagănul industriei
petrolifere era la Moineşti. După război,
rugat fiind de ing. I. Ghica, C. Bărbăcioru s-a
implicat în înfiinţarea primei societăţi
petrolifere cu capital românesc: „Industria
română de petrol”. Astfel C. Bărbăcioru a
fost membru în Consiliul de Administraţie al
acestei societăţi alături de I. Ionescu –
Quintus, ing. C. Osiceanu şi N. TresneaGreceanu etc.
Pe ing. C. Bărbăcioru îl găsim în anul
1906 în delegaţia oficială formată din 300
de persoane care a participat la excursia de
lucru în regiunea petroliferă CâmpinaBuştenari condusă de L. Mrazec, delegatul
Ministerului Agriculturii şi Domeniilor.
Din această mare delegaţie făceau parte
diplomaţi din Franţa, Italia, Bulgaria, Anglia,

SUA, Serbia, Germania, Rusia, Elveţia,
Belgia, autorităţi locale şi judeţene, care au
vizitat rafinăria societăţii „Steaua Română”
precum şi societatea „Buştenari”.
Dorind să contribuie la formarea
profesională a sondorilor, C. Bărbăcioru a
activat neîntrerupt din anul 1904 în cadrul
Şcolii de Maiştri Sondori şi rafinori din
Câmpina, prima şcoală de acest fel din lume
în calitate de profesor (a predat matematica,
apoi legislaţie minieră) pentru ca din anul
1931 să devină directorul acestei cunoscute
şcoli, pe care o reorganizează.
În anul 1911, ing. C. Bărbăcioru face
parte alături de ing. V. Tacit (n.1876 Braşov
– m.1935 Ploieşti) şeful regiunii miniere
Prahova din Comisia de examinare a celor
22 de maiştri sondori şi 19 maiştri sondori
şefi absolvenţi ai Şcolii de maiştri sondori
din Câmpina. Legat fiind de destinele
acestei şcoli, ing. C. Bărbăcioru a participat
în ziua de 5 octombrie 1924 la aniversarea a
20 de ani de la înfiinţarea Şcolii care se va
numi de acum înainte Şcoala de maiştri
sondori şi rafinori „Ing. Constantin
Alimănişteanu”. Cu ocazia acestui
eveniment aniversar s-a inaugurat şi noul
local al şcolii, iar în ziua de 6 iunie 1937 s-a
dezvelit şi un bust din bronz al lui C.
Alimănişteanu. De fapt şcoala este înfiinţată
în timpul guvernării liberale conduse de D.
A. Sturdza ca urmare a raportului din anul
1902 al ing. C. Alimănişteanu, director al
Serviciului Industriei şi Comerţului. La
dezvelirea bustului, au participat Petre N,
Bejan, E. Marian, familia defunctului în
frunte cu ing. V. Alimănişteanu, C. Osiceanu,
precum şi „foştii şi actualii profesori ai
şcolii, un mare număr de ingineri şi fruntaşi
politici din Prahova”, iar Asociaţia
Inginerilor şi Tehnicienilor din Industria
minieră a fost reprezentată de Ing D. RusuAbrudeanu secretarul general al Asociaţiei
care a ţinut şi o emoţionantă cuvântare.
Printre cei care au luat cuvântul şi au

36

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

omagiat personalitatea lui C. Alimănişteanu,
ing. dr. V. Iscu (1874-1941), fost profesor şi
director al şcolii din Câmpina, în perioada
1904-1934, ing. C. Bărbăcioru, directorul
actual al şcolii, şi ing. C. Osiceanu, care a
menţionat că C. Alimănişteanu „a sesizat
printre primii valoarea bogăţiilor subsolului
românesc prevăzând rolul pe care îl va avea
în industria mondială de petrol.” De
asemenea a luat cuvântul şi ing. Petre N. Bejan.
Temperament dinamic, ing. C.
Bărbăcioru a luptat şi pe tărâm politic
pentru ridicarea economică a ţării şi
naţionalizarea industriei noastre de petrol,
fiind ales de trei ori în parlament în anii
1920, 1921 şi 1931.
Ca parlamentar, orice om necăjit şi mai
cu seamă lucrător din petrol, găsea în C.
Bărbăcioru o ureche care să le asculte
păsurile şi un suflet care să-i înţeleagă. Ing.
C. Bărbăcioru în calitate de deputat al
Partidului Poporului condus de generalul Al.
Averescu, participă la Congresul acestui
partid care a avut loc la Ploieşti în luna mai
1921. Luând cuvântul „a arătat într-o
frumoasă şi populară expunere păsurile
generale ale judeţului şi ale ţării” propunând
şi măsuri pentru remedierea stărilor de
lucruri negative care să ridice prestigiul
partidului. Astfel „felul său popular atractiv
de a vorbi, a ţinut captivată şi încordată
atenţia tuturor celor de faţă.” La sfârşitul
Congresului s-a trimis o telegramă generalului
Averescu preşedintele Partidului Poporului,
îndelung ovaţionată de participanţi. Ing.
Constantin Bărbăcioru a făcut parte din
conducerea centrală a Asociaţiei
funcţionarilor petrolişti încă din 1916.
La 14 noiembrie 1925 va participa la
sărbătorirea ing. Tacit Virgil cu ocazia
aniversării vârstei de 50 de ani şi 25 de ani
de activitate în industria petrolului.
Festivitatea a avut loc la sala teatrului
„Modern” din Ploieşti.
În incinta palatului „Creditul Minier” din

Ploieşti al cărui preşedinte era V. Tacit, s-a
amplasat bustul de bronz al acestuia în
semn de preţuire. Seara a avut loc şi un
banchet la care a participat Th. Ficşinescu,
C. Osiceanu şi ing. C. Bărbăcioru, ing. T
Masterson directorul societăţii „Unirea”. Pe
acest eminent specialist al industriei de
petrol îl găsim în ziua de 10 mai 1927 ca
participant la solemnitatea botezului
tancului petrolier „Oltenia”, proprietatea
societăţii „Steaua Română”, care a avut loc
la Constanţa.
La această importantă solemnitate a
participat principesa Ileana în calitate de
naşă a petrolierului principele Nicolae,
Barbu Ştirbey, ing. C. Osiceanu, C.
Mătăsaru, amiralii Scordea, Gavrilescu,
comandorii Păiş, Popescu, autorităţile
judeţului şi oraşului Constanţa. Petrolierul a
fost construit la şantierele navale
„Armstrong Withwarth et comp. Ltd.” din
New Castle, şi avea o capacitate de 10000
tone şi un echipaj de 40 persoane. Acest
petrolier mărea flota societăţii „Steaua
Română”, care mai avea un vas achiziţionat
în anul 1919.
La Adunarea generală a Asociaţiei
Inginerilor de mine care a avut loc la 1 iunie
1930 în Amfiteatrul Liceului „Sfinţii Petru şi
Pavel” din Ploieşti, este cooptat în
Comitetul pentru construirea Palatului
Asociaţiei la Bucureşti şi ing. C. Bărbăcioru
alături de G. Ianulescu şi ing. Th. Meţianu.
Constantin Bărbăcioru a fost membru
fondator al Ateneului popular „B .P.
Haşdeu” din Câmpina, alături de prof. Paul
Papadopol, Anastasie Scripcă, prof. Stoica
Teodorescu, ing. Serghiescu, A. Velicu-Lecca
etc. În calitate de preşedinte al acestui
prestigios Ateneu ing. C. Bărbăcioru iniţiază
comemorarea a 25 de ani de la moartea lui
B.P. Haşdeu şi N. Grigorescu la 28
septembrie 1933.
La această ceremonie pe lângă
autorităţile locale au participat pictorul

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

37

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

Costin Petrescu din partea Ateneului
Român, prof. Scarlat Dumitrescu
preşedintele Asociaţiei spiritiştilor „B. P.
Haşdeu” împreună cu ing. Pascu, Ioan Pop
Florentin „un bătrân din vechea gardă a
Junimii”, Gh. N. Grigorescu fiul pictorului,
Horea Botea, magistrat, etc.
La cimitirul local s-a oficiat un parastas
pentru cele două personalităţi, de către
protoereul Opriş şi preoţii Chirică, Buzeţeanu,
I. Popescu şi Martinescu. De la cimitir,
participanţii s-au îndreptat către castelul
„Iulia Hasdeu” pentru a-l vizita şi a asculta
explicaţiunile „date de ing. C. Bărbăcioru şi
Gh. Ştefănescu-Dolheşti custodele castelului.”
După aceea s-au îndreptat spre casa
pictorului N. Grigorescu „unde au putut
admira unele tablouri ce-au fost salvate de
fiul pictorului din mâinile foştilor ocupanţi”,
iar la ora 13 s-a servit invitaţilor o masă la
Şcoala de menaj din localitate.
Nu putem omite nici comemorarea a 30
de ani de la moartea patronului Ateneului şi
a pictorului N. Grigorescu, fiu al Câmpinei
prin adopţie. Participarea personalităţilor
de la Bucureşti a fost impresionantă. Astfel,
participă Petre Haneş, Cecilia Cuzescu-Stork,
Cella Delavrancea-Gilbory, Adrian Maniu,
prof. Paul Papadopol însoţit de un grup de
30 de elevi de la Liceul „Mihai Viteazul” din
Capitală, ministrul I. Inculeţ, filozoful Mircea
Eliade, Scarlat Dumitrescu, etc.
În semn de preţuire, cohortei de
cercetaşi din Câmpina i s-a atribuit numele
pictorului N. Grigorescu, care a participat la
Jamboreea Internaţională din Ungaria
desfăşurată în perioada 1-15 august 1933.
În prezenţa a 36000 de cercetaşi veniţi din
peste 40 de ţări din lume, cercetaşii
câmpineni au făcut cunoscute dansurile
noastre naţionale ca Bătuta, Românul,
Brâuleţul, etc. Cercetaşii din această
cohortă urma ca în anul 1934 să se
deplaseze la manifestaţiile cercetăşeşti de la
Belgrad şi Cairo.

În calitate de preşedinte al Ateneului „B.
P. Haşdeu”ing. C. Bărbăcioru a prezentat în
martie 1939 o conferinţă la Şcoala Primară
nr. 1 de Băieţi, urmată de „o frumoasă
manifestaţie pentru Frontul Renaşterii
Naţionale.”
O altă latură a personalităţii lui C.
Bărbăcioru a fost dragostea faţă de neam şi
lupta sa împotriva duşmanilor care atentau
la integritatea teritorială a ţării.
Ing. C. Bărbăcioru a fost preşedintele
Ligii Antirevizioniste, secţia Câmpina. În
această calitate, el va organiza sărbătorirea
zilei de 24 ianuarie 1935 la sala Monovici cu
concursul şcolilor secundare, la care au luat
parte 1500 de persoane. Cu această ocazie,
C. Bărbăcioru, în calitate de preşedinte al
Ligii, arată scopul acesteia care „urmăreşte
păstrarea integrităţii gliei strămoşeşti” şi
cere asistenţei „să păstreze un minut de
pioasă amintire pentru răposatul Rege
George al Angliei, care este unchiul M.S.
Regelui nostru şi care întotdeauna şi-a
arătat dragostea faţă de ţara noastră.”
Deasemenea ing. C. Bărbăcioru a participat
şi la întrunirea antirevizionistă din ziua de
28 mai 1933 care a avut loc la Câmpina şi la
care au participat 5000 de persoane.
Comisariatul de Poliţie Câmpina raporta că
sala „Monovici” unde s-a „protestat contra
revizuirii tratatelor de pace” s-a dovedit
neîncăpătoare. Printre participanţi s-au
numărat „profesori, ingineri, preoţi,
comercianţi, meseriaşi, şcolile secundare de
băieţi şi fete”. Preşedinte al acestei
importante adunări a fost ales preotul
Buzăţianu care arată „importanţa acţiunii
revizioniste”, după care ing. C. Bărbăcioru
„într-o cuvântare entuziastă şi plină de
avânt, arată idealismul românesc, spunând
că prin cucerirea drepturilor noastre nu s-a
intenţionat jignirea altor neamuri. Românii
şi-au cucerit drepturile lor pe baza
drepturilor istorice şi etnice, iar când nevoia
va cere, românii vor întreprinde acţiunea cu

38

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

toate sacrificiile”. De remarcat că Poliţia
raporta că „la această întrunire au luat
parte toată elita oraşului, cler, profesori,
ingineri, avocaţi, comercianţi, meseriaşi,
evrei şi chiar parte din muncitorii socialdemocraţi, însă toată asistenţa a remarcat
lipsa supuşilor italieni şi bulgari cum şi a
minoritarilor maghiari.”
În cuvântul său Victor Bilciurescu
delegatul Ligii Antirevizioniste de la
Bucureşti, aduce salutul lui Stelian Popescu
după care arată că actualele hotare „au fost
stropite cu sângele ba 800000 de români
eroi”, combătând acţiunile revizioniste
maghiare sprijinite de presa lordului
Rothermer, chemând populaţia la acţiune
„pentru că, în faţa primejdiei, noi, românii,
nu trebuie să stăm cu mâinile în buzunar.”
Ardealul este al nostru şi în el se găseşte
cetatea care ne dovedeşte obârşia neamului
nostru şi de acolo ne vorbesc mormintele
lui Avram Iancu, Horea, Cloşca, Crişan şi
mulţi alţii care au suferit moarte de martiri.
În numele societăţii „Mărăşeşti” a luat
cuvântul Nicu Mohoceanu. La sfârşitul
emoţionantei adunări, asistenţa hotărăşte
să se trimită o telegramă de simpatie lui
Stelian Popescu directorul ziarului
„Universul” semnată de ing. C. Bărbăcioru.
C. Bărbăcioru s-a implicat şi în
sărbătorirea zilei de 1 decembrie 1936 la
Câmpina, care a avut loc la sediul Asociaţiei
inginerilor şi tehnicienilor din petrol. În anul
1942, C. Bărbăcioru, trece la cele veşnice,
spre regretul colaboratorilor şi al
câmpinenilor pe care i-a preţuit. Sfârşitul i
s-a datorat unei răceli contractate în timpul
când căuta să salveze instalaţiile de apă ale
oraşului Câmpina. A lăsat după moarte un
premiu în bani care urma să se distribuie
anual primului clasificat al Şcolii de maiştri
sondori şi rafinori al cărui director a fost
până ce moartea l-a secerat.

că ing. C. Alimănişteanu a fost căsătorit cu
Sarmiza Bilcescu (1897-1935) prima femeie
doctor în ştiinţe juridice din lume. Nu putem
fi de acord cu aserţiunea distinsului col (r)
Marian Rizea, cadru didactic universitar şi
membru al Diviziei de Istoria Ştiinţei CRIFST al
Academiei Române care susţine că anul 1904
(evident legat de înfiinţarea şcolii de la
Câmpina) „este socotit ca dată oficială de
înfiinţare a învăţământului preuniversitar de
petrol din România”. Şcoala de la Câmpina a
fost şcoală profesională şi aşa a rămas până
s-a mutat la Ploieşti în 1943. Îi recomandăm
distinsului colonel de informaţii să citească
Monitorul Petrolului Român dacă vrea să
obţină bastonul de... savant.

NOTĂ. Credem că este cazul să amintim
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Bibliografie
1. Constantin Dobrescu (colab.), Viaţa
politică prahoveană 1919-1938 Documente,
Editura Scrisul prahovean, Ceraşu, 2000
2. Constantin Dobrescu (colab.), Viaţa
culturală a Municipiului Ploieşti şi a judeţului
Prahova (1900-1948) Documente, Editura
Silex, Bucureşti, 1977
3. Gherasim Rusu-Togan, Spiritualităţi
câmpinene, editura Premier, Ploieşti, 2009
4. Gheorghe Calcan, Şcoala de maiştri
sondori din Câmpina (1904-1948), în Anuar I,
1989, Editat de Societatea de Ştiinţe Istorice
Filiala Prahova – Ploieşti
5. Arh. Naţ. Prahova, fond 265, dosar
21/1933
6. Arh. Naţ. Prahova, Fond Tribunalul
Prahova, S.I, dosar 21/1925, dosar 7/1927,
dosar 5/1925
7. Analele Minelor din România, nr
1971924, nr 8/1942, nr //1937
8. Monitorul Petrolului Român, nr
24/1906, nr 271920, nr 1/1904, nr 11/1911,
nr 22/1942, 12/1930.
9. Ploieştii, 25 martie 1925
10. Îndreptarea Prahovei, 29 mai 1921
11. Gazeta Câmpinii, 3 iulie 1916
12. Universul 15 mai 1927, 9 martie 1939.
Noaptea perseidelor
39

memento

Ani BRADEA
File dintr-un
posibil jurnal extim
Noapte, jumătate de oră trecută peste
miezul ei, privesc luna, afară, sub cer. Şi-a mai
revenit puţin din strălucitoarea diformitate de
acum două nopţi. Din pricina intensităţii cu
care mă uit la ea, conturul e puţin ciudat,
seamănă cu un ou Fabergé. Nu e vorba,
desigur, decât despre o iluzie optică şi puţină
imaginaţie. În noaptea asta aş putea să mai
văd perseide. Mă amuză numele lor, atât de
pompos încât rostindu-l, sau scriindu-l, am
senzaţia că citez din tratate de astronomie.
Sunt de fapt stele cu coadă, cum le spunea
bunica mea, pe care nu doream să le văd în
copilărie deoarece auzisem, tot de la ea, că
atunci când una cade moare cineva. ”Îi apune
steaua” – spunea, iar mie mi se făcea inima
cât un purice şi aşteptam cu groază, a doua zi,
terifianta veste. Noaptea trecută cerul a fost
pustiu, ici colo câte o stea, să le numeri pe
degete nu alta, bine înfipte în bolta
întunecată, nu părea să aibă vreuna intenţia
să cadă. Am văzut totuşi trei, asta după două
ore de privit cerul, cu capul răsturnat pe spate
până la durere, în scaunul meu pliant din
grădină. În ciuda văpăii de peste zi noaptea a
fost răcoroasă. Acoperindu-mă cu o pătură
moale şi uşoară mi-am imaginat că semăn,
mai ales că o răceală rebelă şi o tuse insistentă
mă chinuie în plină vară, cu Clavdia Chauchat,
din ”Muntele vrăjit”. Ciudat, îmi amintesc
prea des de Clavdia! Trebuie să fi stat şi ea tot
aşa, poate doar mai comod aşezată în patul ei
de cură, învelită în pături groase însă, acolo
aerul era mult mai rarefiat. Şi tot aşa trebuie
să fi visat, simţindu-se la fel de străină şi de
40

Ani BRADEA
neînţeleasă în lumea ei. Da, categoric, mă
obsedează Clavdia! Am scris un eseu despre
ea dar nu m-am eliberat, ba m-a acaparat şi
mai mult după aceea. Îmi amintesc, abia
terminasem scrierea mea, când un bărbat,
trecut de mult de prima tinereţe, dar şi de
prima sănătate, se lupta cu o obezitate
morbidă, plus un mănunchi de alte boli, ale
căror denumiri, auzindu-le enumerate de el,
mi se păreau exotice, a intrat în biroul meu
întrebându-mă care e procedura legală pentru
a se căsători cu o moldoveancă de peste Prut.
”Nu am găsit, doamnă, aici, la noi, pe cineva
care să-mi accepte handicapul”. I-am explicat
omului ce era de explicat şi fără vreun motiv
anume, profesional nu mă interesa în acel
moment, am întrebat care e numele
doamnei. Clavdia - zice el! Am încremenit.
Clavdia, am repetat eu cu un zâmbet
nostalgic în colţul gurii, frumos nume! Faptul
că mai târziu, am constatat că doamna,
proaspăt îndrăgostită de un cetăţean român,
nu avea nimic în comun cu Clavdia mea, n-a
mai prezentat niciun fel de importanţă.
Tablou de august: scene de gen!
* Dimineaţa, piaţa de legume de la
marginea oraşului:
O doamnă corpolentă, hotărâtă să atace
eroic tarabele încărcate, cu două sacoşe
împăturite cu grijă sub braţ, întreabă: daţi
castraveţii şi pe ales? eu aş vrea doar din cei
mici, pentru borcane. Răspunsul vine clar şi
răspicat: pe bani doamnă, vindem şi pe ales
dar numai pe bani! Eu, în apropiere, nu mă
pot abţine: şi dacă nu e vorba de ales pe ce
vindeţi? Negustorul, care nu părea şi
grădinar, mă priveşte duşmănos, încordânduşi ameninţător abdomenul maiestuos,
acoperit doar pe jumătate de un tricou
slinos, a cărui culoare originală nu se mai
poate ghici, şi mi se adresează tăios: aveţi
bani? vreţi să cumpăraţi? dacă da, bine, dacă
nu eu n-am vreme de filozofii, am treabă. Şimi întoarce spatele cu dezgust pentru a-şi
relua îndeletnicirea: scuipă vârtos, de jurRevista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ani BRADEA

Ani BRADEA

împrejur, cojile seminţelor din punga aşezată
strategic în colţul grămezii de castraveţi.

negri lucioşi, mulaţi ca o a doua piele. La
mesele vecine conversaţiile continuă. Ascult cu
încântare frânturi de limbi amestecate într-un
şuvoi babilonian. Blanche, venez ici! Blanche!
Chemarea-i aparţine unei doamne, care nici nu
ar fi fost nevoie să deschidă gura pentru ca
toată lumea să înţeleagă de unde vine.
Rafinamentul vestimantaţiei, un taior subţire
de vară, a la Chanel, coborât parcă de pe scena
prezentărilor de modă dintr-un secol trecut,
părul prins simplu într-o buclă deasupra cefei
înalte, silueta impecabilă, eleganţa gesturilor,
totul, absolut totul vorbeşte despre originea ei.
O privesc nepoliticos de insistent, dar nu mă
pot abţine, n-am văzut niciodată o franţuzoaică
autentică, dar nici o femeie care să-mi
trezească interesul atât de mult. Blanche e un
căţel alb, pufos, cu zgardă roşie, elegant şi
rasat ca stăpână-sa, care mă duce cu gândul la
Bubico al nostru tocmai când o ia la fugă
printre mese, scaune, picioare de comeseni şi
trecători. În tot acest timp madame strigă
disperată: Blanche, venez ici! Blanche!
Duduia cu pantalonii supraelastici, gata să
cedeze, se ţine de cuvânt, aduce o farfurie în
plus, dar goală! Pe celelalte două câte o pizza
întreagă, n-avem decât să le împărţim cum
vrem. Fiţi drăguţă, sosuri la pizza nu aveţi?
Văzând figura ameninţătoare regret imediat
îndrăzneala. Pe un ton ultimativ, declamă
vizibil enervată: comandaţi, plătiţi în plus şi
vă aduc! Nu reuşim, două femei şi un copil,
să dăm gata cele două pizza, aşa că mai risc
odată şi o rog pe amabila ospătăriţă să ne
împacheteze feliile rămase întregi. Aşteptăm
mult şi bine, dar în final se întoarce cu o
pungă, prin care se vede un pacheţel învelit
în folie de aluminiu. Trânteşte, aproape,
pachetul pe masă, împreună cu nota de plată
pe care scrie, înainte de total: cutie de pizza,
carton, mărime medie, 1,50 lei!
La masa de alături un bărbat se adresează
doamnei cu Blanche în braţe (potolit acum şi cu
limba scoasă de-un cot): le roumains sont tres
aimables et hospitaliers!
Serghie Bucur este înzestrat cu

** În maşină, eu în dreapta, la volan o
bună prietenă, pe bancheta din spate
nepoata ei, o fetiţă de paisprezece ani, venită
la rudenii în vacanţă:
Acum că am terminat de făcut piaţa
mergem direct la muzeu, zice prietena mea.
Unde mergem? - întreabă nedumerită fata. La
muzeu, vine răspunsul. Dar copila insistă: la
muzeu? adică trecem pe lângă el sau prin el?
*** Centrul Oradiei, două ceasuri după
amiază, adie un vânticel rece, ştergând
amintirea caniculei din ziua precedentă.
Terasele se ţin de mână, de la un capăt la altul
al zonei pietonale. Aproape n-ai loc să treci de
pe o parte pe cealaltă. Sâmbăta, puţine dintre
magazinele care-şi fac cu greu loc printre
baruri şi restaurante, sunt deschise. În schimb
e o afluenţă pitorească de turişti străini. Se
vorbeşte în engleză, franceză, germană,
maghiară, foarte puţin româneşte. Aşezată la o
masă, ascult cu încântare dialoguri multilingve.
Pe-alături trec grupuri de turişti asiatici. Parcă
aş fi la Viena, gândesc, dar observ repede, pe
peretele clădirii de vis-a-vis, un anunţ care nare a face cu Austria. Scrie: atenţie cade
tencuiala! pericol de accidente! Mai departe,
în colţ, pe o băncuţă a municipalităţii, Vali,
bărbatul care vinde cărţi, priveşte impasibil
şirul turiştilor interesaţi de arhitectură. Privesc
în sus, atunci când se scurg pe lângă el, nu se
opreşte nimeni. Mă trezeşte vocea
nerăbdătoare a ospătăriţei: v-aţi hotărât ce
comandaţi? Prietena cu care mă aflu zice: aveţi
o ofertă la pizza, una plus una gratis, ne puteţi
aduce la trei farfurii? Da, răspunde morocănos
duduia, vă aduc o farfurie în plus. Şi pleacă
îmbufnată, nu ştiu de ce. Are pantalonii răriţi,
zice prietena mea şi eu apuc să o văd din spate
înainte de a dispărea în local, cu nota de
comanda fluturându-i triumfător în mâna
dreaptă. Într-adevăr, anatomia-i generoasă
întinde până la limita rezistenţei pantalonii
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

w
41

note de lectură

Dan DRĂGUŞ
APTER
(Fără aripi)
creion şi peniţă în desenul portretistic.
Ceea ce l-a ajutat în portretistica
personajelor din romanul APTER. Este
înzestrat cu sunetele muzicii şi
reproducerea acestora, pianistic. I-a
înlesnit companierea portretelor din
roman : serdăreasa Zinca Bălcescu,
monsieur Ghica, postelnicul Tănase
Bălcescu, cristianistul Heliade, generalul
Kisseleff, Alecsandri, Chopin, George Sand,
Napoleon, Rosenthal etc.
Domnul Serghie stăpâneşte scrisul
profesionist, gazetăresc şi literar, fiind
prozator şi poet. Este însă de o modestie
extrem de exagerată. La o întâlnire cu
domnia sa te împresoară cu o jovialitate şi
un zâmbet complice, cu bucuria de a te
revedea. Scara valorică, în orice sens, îi
este favorabilă faţă de unii interlocutori.
Romanul APTER îi consolidează definitiv
valoarea prozatorică. Predestinat prin
aceasta , domnia sa, urmăreşte paşii lui
Nicolae Bălcescu prin judeţul Prahova şi pe
unde a mai poposit. Devine astfel complice
la Revoluţia din 1848. Şi oricine citeşte
APTER intră în această complicitate impusă
de autor cu sangvinitate.
În alcătuirea romanului APTER, autorul
propune o sută cinci „fişiere” pentru a
căror view multă trudă scriitoricească a
săvârşit. Peste un deceniu din viaţa
domniei sale. Numerotarea în scrierea
latină a „fişierelor” susţine caracterul
istoric al romanului. Şi preocuparea
prozatorului de a sorbi ISTORIA. Din
42

Dan DRĂGUŞ

copilăria sa cunoştea umbra zidurilor
Conacului Mavros – Cantacuzino şi umbla
pe urmele paşilor lui Bălcescu. Aici, la
Călineştii Prahovei, în ajunul Revoluţiei de
la 1848 a fost găzduit într-o odaie secretă a
Conacului, Nicolae Bălcescu. Pentru a fi
ferit de potera domnească.
Romanul are mai multe chei. În
interiorul acestuia domnul Serghie
esenţializează timpul şi interioritatea
acelor vremi paşoptiste din Ţara
Românească. În colaje vii, clişeizate. Ca un
cronicar independent, omniprezent, redă
singularitatea şi personalitatea lui Nicolae
Bălcescu. Adesea Nicu. Plecat din ţară fără
aripi şi învins.
Atelierul APTER cuprinde cheile de
studiu, unele cifrate ale Revoluţiei
paşoptiste. Cuprinde truda scriitorului
începută în anul 1978, romanul fiind
conceput mai întâi ca o nuvelă.
ASCUNZĂTOAREA, azi devenită romanul
APTER. Prin acest roman autorul intervine
şi este îndreptăţit să intervină asupra
sentimentului de înstrăinare faţă de
Nicolae Bălcescu, mai ales după 1990.
Romanul domnului Serghie Bucur
(re)califică istoricul în istoria Ţării
Româneşti şi nu numai…
Azi străbatem un neopaşoptism Postdecembrist în care ISTORIA se rescrie. Se
construieşte şi urmează a se face literatură
profilactică identitară. Ambianţa literară nu
contravine evenimentelor istorice reale.
Iată cum se vede România, AZI . Citez
din Revista Nouăzeci: ca un miel <de> paie
la care vine din când în când mă–sa
<oaia>, şi mai dă cu ţâţa peste el. păi după
toţi anii aceştia, eu nu zic că <trebuia> să
fim ţepeni, mă, da’ măcar să fi fost în
picioare!
Până când măi, până când, fără
aripi pe Pământ ?...

w

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

note de lectură

Serghie BUCUR
Porţile poetului
„Cazne-atrag pe-atâta rugă / patimi
c-am trecut de ieri / mintea-n suflet
când se-nslugă / să n-ai mâine cui să
ceri, // Zei mi-aţin punţile-n fugă / cârcii
n-am de-ajuns poveri / să le sui spre
ceru-n crugă / c-ar mai lumina să speri,
// Ce-a rămas divin-corugă / pustiind de
timp eteri / tot ce morţii mă înjugă / de
cutez să-i fiu nepieri” – astfel scrie
Codruţ Radi, în pagina 9 a volumului
domniei sale de POEZII, intitulat „Porţi
de... vreme închise”, editura „Premier”
2013, a scriitorului Marian Ruscu.
Autorul nostru a ales, aşa cum ne spune
în „Nota autobiografică” ce deschide
volumaşul, în locul profesiei de inginer
energetician, „activitatea de librar”
chiar în oraşul natal (născut la 5
noiembrie 1957 în Sinaia), unde are
propria „cetate literară” numită „Flower
Power”. Misiune ce sfidează asprimile
vremurilor prezente, dintr-un
devotament specific numai caracterelor
integre, exemplare!
Pragmaticii, inevitabil, se întreabă, la
apariţia unei noi cărţi de literatură, la ce
foloseşte ea, pentru ce autorul cheltuie o
grămadă de bani, când mai nimeni (şi
mai ales ei!) nu mai citeşte/citesc în
scelerat-superficiala eră a computerizării,
ignorând edificarea culturii, latură a
demnităţii şi spiritului omului civilizat. Ei
bine, fire visătoare şi alergică la
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR

avantajele imediate, faţă de tentaţiile
vieţii materiale, Poetul – cel înnăscut, îşi
urmează steaua, preferând sărăcia şi
mizeriile atrase de ea. Acesta, o astfel de
realitate aduce în existenţa iubitorului de
poezie: trăirea superioară care îi
îmbogăţeşte privire, gândirea,
mentalitatea, atitudinea,
comportamentul şi sensurile propriei
vieţi. Iar când cartea ajunge, prin
mărinimia autorului, în mâinile lui,
exerciţiul afinităţilor demarează înălţător,
curativ; transmite chiar o anume
religiozitate; fiinţa lui iubeşte / se indignă
/ atinge inefabilul! Până şi însingurarea
devine prilejul re-memorării solidare, ca
în poezia „Singularii” (p. 127), în etalarea
dramatică „la moartea unui prieten”:
„Mă uit degeaba printre brazi / sortindumă cu cei rămaşi / că nu mai eşti aici de
azi / să ne întrecem timpu-n paşi, //
Precum servanţi pe-o veche punte / ceau eşuat de vremea ruptă / Sisif – la
poarta altui munte / Quijote – nvinsul
fără luptă”.
POEZII-le din acest volum al dlui
Codruţ Radi, ne relevă un rafinament
lingvistic de excepţie, filtrat – cu vocaţia
constructorului erudit – de lecturi solide
din opera genialului Ion Barbu (Dan
Barbilian). Elaborări sintactice de o
sonoritate miraculoasă iscă versuri sau
chiar poezii întregi, de o muzicalitate
barocă fascinantă. Dl Codruţ Radi ştie să
alcătuiască raporturi sincretice între
cuvintele cu putere persuasivă
uimitoare, metaforizând şi
metamorfozând: „Niciunde timpul s-a
ascuns / să-mi amintesc dacă am fost /
în altă lume-ndeajuns / ori în aceasta
fără rost, // Cobor spiralei printre morţi
/ când gândul încă ne desparte /
43

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

pustiului să bat la porţi / de-un drum
ce-ar duce mai departe, // Mi-e rondul
somn printre ispite / visând că nu mă
pot trezi / în nopţile deja dormite / ce
n-ajung niciodată zi”. (De...partemii, p.
100) Bijutier de o exasperantă
meticulozitate, ascet în propria trăire –
marcată de un perpetuu sentiment al
morţii, altminteri, conştient – dl Codruţ
Radi adaugă Poeziei româneşti a
secolului XXI un adagiu original; poeziile
cuprinse în „spatele” porţilor pe care
domnia sa crede că, vremea deja (i) le-a
închis (dar şi devreme?), au structura

unor sonate de Frantz Schubert, iar
dacă mă refer, spre exemplu, la ritmicul
„Păstrăvul” acestui mare compozitor
romantic (1797-1828), vedem, valoric, o
prestigioasă personalitate a Poeziei
româneşti contemporane, în dl Codruţ
Radi! „...aplecat spre Eminescu. // Vise
n-am să mă adoarmă / le-au strivit sub
luna plină / nopţi de pravilă divină /
într-o lume fără karmă // Descompusă-n
ani ruină / când nu-i pasă nimănui /
timpul de-l cobori sau sui / ziua
dac-o să mai vină” (Gând de
plâns, p. 19)

w

Premiile Cartea Anului 2013 - Poezie
44

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

eseu

Octavian ONEA

Octavian ONEA

timp. A fost luptă şi iarăşi luptă (subl. n., O.).
Cu toate astea m-am gândit zi şi noapte la
voi. Mai am bucluc în Cameră astăzi şi mâine,
şi apoi mă liniştesc. De nu eram eu în
Craiova, ar fi căzut şi Chiţu, căci Stolojanu
organizase o intrigă infernală contra noastră,
a tuturora. Dar bun e D-zeu! / Mă grăbesc la
Cameră.” (Corespondenţa Hasdeu – Iulia,
scrisoarea 166.)
Peste două zile, Duminică, 18/30 Nov.
’84: „V-am scris alaltăeri. De atunci un succes
definitiv, şi mai mare decât cel dintâi.
Stolojanu a împins pe Kogălniceanu să
conteste alegerea mea, sub cuvînt că
directorul Arhivei, ca funcţionar, nu poate fi
deputat. Erau faţă în Cameră 120 deputaţi.
Se scoală Kogălniceanu şi zice: «Contest pe d.
Hasdeu, care trebui să fie invalidat.» După
lege, o contestare numai atunci se poate lua
în consideraţiune, când o susţin cel puţin 5
deputaţi. Preşedintele întreabă dară: «Sunt 5
deputaţi cari să susţină pe d. Kogălniceanu
contra d-lui Hasdeu?» Adâncă tăcere.
Întreabă încă o dată. Aceeaşi tăcere. Întreabă
a treia oară. O voce răspunde: «Nu este
nimeni contra d-lui Hasdeu.» Atunci
preşedintele rosteşte: «Proclam pe d. Hasdeu
deputat al Craiovei.» Kogălniceanu a rămas ca
un caraghioz. Stolojanu devenise galben ca
ceara. Toţi deputaţii mă felicitau. Tablou!”
(Corespondenţa Hasdeu – Iulia, scrisoarea
167.)
Dar lupta continuă. Tot Hasdeu, peste
două săptămâni, Duminică, 2/14 Decembrie,
după ce se deschisese şi Senatul: „Vă scriu în
pripă, căci trebui să merg la Ateneu, unde ţin
astăzi (Duminică, 2 oare p.m.) o conferinţă
literară. Vă anunţ numai că Stătescu în Senat
a combătut alegerea mea, cerând de la
Minister cu or-ce preţ ca să optez pentru
Arhivă sau pentru Cameră, una din doă.
Chiţu a declarat că voi opta. Jurnalele au şi
publicat că mi-am dat demisia de la Arhivă
pentru a rămâne deputat. E minciună. De
Arhivă nu mă las odată cu capul. Mâine mă
duc la Cameră, fac un discurs şi-mi dau

Menodrama
Hasdeu – Caragiale.
A. De la Societatea
„Românismul” la ratarea
premiului academic (II)

Una la Prefectură
sau O scrisoare
pierdută

Aşa se face că, puţină vreme după
premiera de la Teatrul Naţional a Scrisorii
pierdute (Marţi, 13/25 Noembrie 1884)
Hasdeu, deputat de Craiova, îşi ia adio de pe
scena Camerei Deputaţilor, aducând în
spectacol o replică a lui Trahanache, din actul
III, scena VI. Aici chiar trebue să ne oprim
puţin, pentru că unele dintre „persoanele”
din Parlament se vor regăsi şi în Academie, în
1891. Aşadar:
Le povesteşte Hasdeu, Iuliilor, la 16/28
Nov. ’84: „În curs de 3 săptămâni am fost
numai pe drumuri: de 5 ori din Bucureşti la
Craiova şi înapoi. Am avut un succes strălucit:
nu numai m-am ales eu, dar am ajutat a se
alege în Craiova toţi amicii mei şi am dărâmat
pe Stolojanu, care mă combătuse în alegerile
trecute. Acum Camera s-a deschis eri.
(Premiera Scrisorii pierdute, cu două zile
înainte de deschiderea Camerei Deputaţilor,
nu poate fi desprinsă de acest context.
Dimpotrivă; n.O.) Astăzi sau mâine Stolojanu
(continuă Hasdeu) care s-a ales în Bucureşti
după ce a perdut la Craiova, este decis a
rădica în Cameră cestiunea că eu nu pot fi
deputat de vreme ce sum director al Arhivei.
Sper că-l voi birui şi aci, căci Direcţiunea
Arhivei nu este un post administrativ, ş-apoi
am foarte mulţi amici în Camera actuală.
Înţelegeţi acum de ce nu v-am scris atâta
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

45

Octavian ONEA

Octavian ONEA

demisia din deputat. Dacă Camera va refuza
demisia, atunci rămân şi deputat şi arhivist.
Iată cum stau lucrurile. Bun e Dumnezeu! Eu
mă port înţelepţeşte şi cu moderaţiune. Să
vedem, cine va birui!” (Corespondenţa
Hasdeu – Iulia, scrisoarea 164; editorii au
datat-o eronat: 2/14 Noembrie 1884.)
Momentul fiind tensionat, înţelegând cu
o zi mai devreme că a pierdut partida („Un
om care 20 de ani a lucrat zi şi noapte în
sudoarea frunţei şi totdauna cu fruntea
senină, un om căruia energica cetate a
Craiovei, prin scrutin secret, i-a dat 400 de
voturi, un om care nu a şovăit niciodată pe
calea ideilor liberale şi naţionale, un
asemenea om nu intră nicăeri pe fereastră,
ci totdauna pe uşa cea mare, şi tot aşa pe
uşa cea mare va eşi, iar nu pe fereastră din
această Cameră”, spunea în discursul ultim;
„Monitorul Oficial”, nr. 12, 4 Decembrie
1884: Desbaterile Corpurilor Legiuitoare.
Şedinţa Camerei de la 3 Decembrie, p. 147;
apud Oprişan, Setea, 448) şi nevrând să mai
întindă coarda, Hasdeu – el însuşi un
devastator umorist – destinde situaţia cu o
replică din Scrisoarea cea proaspătă a lui
Caragiale: „Îmi permit, domnilor, să trec
peste laudele personale, ce-mi adresează aci
d. Stătescu, laude care-mi aduc aminte un
pasagiu din comedia d-lui Caragiali, pasagiu
care zice: «onorabile, dă afară pe
stimabilul». D. Stătescu, făcându-mi atâtea
elogiuri, se adresează către d. Chiţu şi-i zice:
Onorabile, dă afară pe respectabilul
(Aplauze, rîsete).” („Monitorul” cit.; apud:
Caragiale, Teatru, 599.) Aducerea lui
Caragiale în Parlament – nici n-a fost nevoe
să-i numească titlul piesei, fiind suficient să
spună „comedia d-lui Caragiali” – era
totodată şi un „certificat de calitate”, pe care
Hasdeu înţelegea să-l acorde mai tînărului,
dar marelui său confrate, ca pe un
monumentum aere perennius, fixat în forul
aleşilor naţiunii. Ca o dovadă că teatrul
caragialian era deja memorabil. Data este de
reţinut: Luni, 3/15 Decembrie 1884. Până

atunci, Scrisoarea se jucase de nouă ori:
Marţi, 13/25 Nov. 1884 (I), Joi, 15/27 Nov.
(II), Duminică, 18/30 Nov. (III), Marţi, 20
Nov./2 Dec. (IV), Joi, 22 Nov./4 Dec. (V),
Duminică, 25 Nov./7 Dec. (VI), Marţi, 27
Nov./9 Dec. (VII), Joi, 29 Nov./11 Dec. (VIII) şi
Duminică, 2/14 Dec. 1884 (IX). Şi avea să se
mai joace apoi de şapte: Marţi, 4/16 Dec.
(X), Duminică, 9/21 Dec. (XI), Duminică, 23
Dec. 1884/4 Ian. 1885 (XII), Marţi, 1/13 Ian.
1885 (XIII), Joi, 17/29 Ian. (XIV), Luni (deşi,
ziua mi se pare curioasă; Onea), 25 Martie/6
Aprilie (XV) şi Marţi, 23 Aprilie/5 Mai (XVI)
1885 (Massoff III, 165).
Nu ştiu dacă Hasdeu fusese la vreunul
dintre spectacolele anterioare scrisorii sale
(sper că da), dar ştiu că a asistat la a doua
lectură făcută de autor (prima fusese
Duminică, 23 Septembrie/5 Octombrie 1884,
la Junimea, în presenţa lui Alecsandri,
Maiorescu, Zizin Cantacuzino, Al. Philippide,
Th. Rosetti, Burghele, Chibici Râvneanu;
Marin Bucur, 191). A consemnat-o
Maiorescu, în însemnările sale zilnice:
„Miercuri, 3/15 Oct. Aseară, domnul şi
doamna [Dim. A.] Sturdza la mine, alde Th.
Rosetti, Hasdeu, Creţeanu, Zizin, I. Cerchez,
Alecsandri ş.a.m.d. Carag[iali] a citit din nou
O scrisoare pierdută” (Bucur, 192). Hasdeu
cunoştea, aşadar, cel puţin şi sigur, piesa de
la sursă.
Şi nu esitase să-i facă reclamă, deşi
Caragiale îi persiflase copios reperele pe care
le expusese în programul ziarului „Traian”, la
16 Aprilie 1869: „Trei date formează
totalitatea crezului nostru politic: 1821,
1848, 1866.
Revoluţiunea lui Tudor Vladimirescu a
deşteptat în România elementul
naţionalităţii, amorţit până atunce sub
falanga jugului fanariot.
Fidel memoriei lui 1821, organul nostru
va fi un luptător neobosit al românismului.”
„Revoluţiunea din 1848, rumpând şi
sfărâmând ruginitele lanţuri ale privilegiului,
a fost pentru noi aura născândă a

46

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

democraţiei.
Generaţiunea de astăzi este fiia de trup şi
suflet a lui 1848.”
„Revoluţiunea lui Tudor ne-a dat
românism, revoluţiunea din 1848 ne-a dat
democraţie, revoluţiunea din 11 Februarie a
venit să le căsătorească într-un mod
indisolubil, dându-ne Constituţiunea.
În 1866 principiile din ’21 şi din ’48 au
devenit o literă vie, o lege, un sacrament.”
(H., Op. IV, 385-386). Gândea, probabil, că şi
o reclamă comică, din partea lui Caragiale,
tot reclamă rămânea. Aşa că, în loc de
supărare şi ranchiună, a ales lauda.
...Acuma, va zice cineva, ce mare brânză
că te lăuda Hasdeu? Păi, era. Aşa cum – şi
avea s-o simtă Caragiale însuşi, la
desnodămîntul premiului academic – era de
rău dacă te critica Hasdeu.
Şi apoi, să nu uităm că laudele lui
Hasdeu erau adresate unui dramaturg ce
fusese copios fluerat şi avea să mai fie încă
fluerat. Şi ce fluerat! De-i sunau sirenele-n
cap şi după ce ajunsese în fruntea Teatrului
Naţional. „Le auz încă... De atunci ocolesc
stradele cu linii de tramways [aveau
clopote de avertizare], de atunci am rămas
cu un fel de antipatie de anarhist contra
sergenţilor de oraş [aveau ţignale];
semnalele lor mă aruncă într-o melancolie
[nu inventase încă Cioran cuvîntul
disperare] foarte neplăcută.” Semnatarul
acestor cuvinte exasperate era „actualul
director al teatrului” şi „autorul pieselor O
noapte furtunoasă, Leonida faţă cu
Reacţiunea, O scrisoare pierdută şi D-ale
Carnavalului – şi încă un autor unic în
ţară... Nu vă speriaţi” – şi prin asta
sublinia, de fapt, echivocul – „unic nu prin
talent, ci prin altceva: eram şi sunt unicul
autor dramatic fluerat... Şi ce fluerare!... Le
auz încă...” (O întîmpinare personală în
cestiunea Teatrului Naţional, 22 August
1888; Op. III B, 799; scriem şi noi, peste
tot, Reacţiunea şi Carnavalului, cum le-a
scris Caragiale).

Caragiale la curtea lui Maiorescu

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Toate acestea se ştiu. Şi se mai ştie că
acelaşi B. P. Hasdeu îl şi premiase pe I. L.
Caragiale, pentru D’ale Carnavalului, în
Comitetul Teatral, Luni, 25 Februarie/9
Martie 1885. Deci, tot pentru teatru. În regia
lui Titu Maiorescu. Prin casa căruia trecuse,
cum am văzut adineaori, şi O scrisoare
pierdută.
Dar, momentul Premiului Comitetului
Teatral era cât pe ce să fie ratat de Caragiale!
L-am văzut învingător la Junimea, la 26
Mai 1878, după Roma învinsă, a lui Parodi.
Parodie a destinului?! Din contra. Tînărul
dramaturg devine repede un astru al Junimii,
presenţa sa dând o şi mai mare consistenţă
societăţii literare. „La Junimea era binevenit
şi pentru că avea atâta haz. «Caragiale avea
nota umorului irezistibil – va scrie N. Petraşcu
– şi cum la Junimea anecdota prima, el se
impunea chiar în faţa lui Carp, omul cel mai
puţin respectuos din lume. Anecdotele lui
produceau îndeosebi lui Maiorescu un rîs
sgomotos».” (Roman, 92; citează N. Petraşcu,
Biografia mea, în I. E. Torouţiu, Studii şi
documente literare, VI, p. CLIII). Presenţa lui
Caragiale este atât de agreabilă pentru el,
încât mentorul Junimii îl invită în casa sa din
Mercur 1: nu numai la Junimea, dar şi la
masă, ori la reuniunile sale mai intime de
muzică de cameră. Ba, încă şi la Kremnitzi.
Iată prima masă la Kremnitzi (1/13
Septembrie 1878). Atunci: „Astăzi au fost la
alde Kremnitz la masă Nica, Eminescu,
Slavici, Ronetti-Roman, Caragiali, Chibici şi
eu. După masă, povestiri ale lui Caragiali,
păţaniile lui ca redactor la Naţiunea română
împreună cu Damé (ştirea falsă despre luarea
Plevnei anul trecut: Medoc fini, Cognac
entré); revoluţia de la Ploeşti, Aug. 1870, cu
Candiano-Popescu şi Stan Popescu ş.a.m.d.
La Bohême roumaine.” (Îns. I, 311). Şi, mai
târziu, luată, pe firul Ariadnei, la comun. La
Cioculescu: „La sfîrşitul vacanţelor estivale,
Maiorescu îl invită pe Caragiale la masă la d47

Octavian ONEA

Octavian ONEA

rul Kremnitz, cumnatul său. Cina are
caracterul unei adevărate serate literare cu
aceiaşi scriitori de la «Junimea», Eminescu,
Slavici, Ronetti-Roman, Nica şi ChibiciRâvneanu. La sfîrşitul mesei, Caragiale prinde
momentul ca să debiteze cu vervă câteva
episoade din viaţa lui, ca acela al revoluţiei
ploeştene şi suspendarea ziarului Naţiunea
română, în urma telegramei cifrate a
corespondentului de la Turnu-Măgurele, cu
ştirea prematură a căderii Plevnei [Titu
Maiorescu: Însemnări zilnice, I (1855-1880),
publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu,
Bucureşti, Socec, 1937, p. 294] Titu
Maiorescu notează în jurnal, sumar şi
dispreţuitor: «La Bohême roumaine».”
(Viaţa, 42, 258). Şi la umbra sa de la Cozia:
„La masă, în familia Kremnitz, Caragiale a
povestit întâmplări din viaţa lui, care urmau
să se transforme în două schiţe savuroase:
Succes şi Boborul. A vorbit de Naţiunea
română, ziarul efemer, scos împreună cu
Damé în timpul războiului de independenţă
şi suspendat pentru că anunţase prematur
luarea Plevnei («Médoc fini, Votca, Tzuica
dedans») şi de participarea la mişcarea
ploeşteană. Maiorescu notează cu dispreţ:
«La bohème roumaine» [Titu Maiorescu:
Însemnări zilnice, I, Buc., editura Socec, f. a.,
p. 311].” (Momentul, 25-26).
Ti-Li se comportă ca un mare seigneur. De
unde, în mod logic, tentaţia sa continuă de a
se afla în preajma Regelui. Seigneur care voia
să aibă în jurul său o curte mai strălucită
decât a Regelui-Soare. Pe care o poartă cu
alai, pi conta sa. Aşa, „Sâmbătă 11/23
Noemvrie 1878, plecat cu Eminescu,
Caragiali, Slavici, Nica şi Olănescu la Iaşi, la a
15-a aniversare a Junimei (cei dintâi 3, pe
socoteala mea), Duminecă 12/24 sărbătorit
această aniversare”. La care „Slavici citit Gura
satului, Caragiali via lui comedie Noaptea
furtunoasă de la No. 9, apoi o humorescă de
tînărul Beldiman, apoi banchet ca deobicei
până pe la ora 4 dimineaţa”. Luni după
amiază, „la ora 3½ cu aceiaşi domni iarăşi

îndărăt, şi Marţi ora 10 dimineaţa sosit iarăşi
aici” în Bucureşti (Îns. I, 318).
La revenirea, în Ianuarie 1879, a marelui
actor italian Ernesto Rossi la Bucureşti, de la
ale cărui spectacole nu lipseşte (era abonat la
loja avant-scenă 4), Maiorescu oferă un
dineu în onoarea acestuia. Din lipsă de timp,
diaristul notează laconic: „1879. / Ianuarie.”
„Dineul meu pentru E. Rossi” (Ins. I, 319-20).
Fiica sa, Livia Dymsza, va suplini peste ani:
„Venise într-un timp un actor foarte renumit,
Rossi, la Bucureşti – juca pe Otello, Hamlet,
Regele Lear nespus de puternic, italieneşte.
Atunci s-a convocat un fel de Junime:
Caragiale, Slavici, Eminescu, Ascanio,
studenţi, Teodor Rosetti cu nevasta, Nica,
Burghelea, vreo 50 de persoane şi l-a poftit
pe Rossi la noi – ţinându-se o întrunire foarte
entusiastă, Doamna Kremnitz cu bărbatul ei,
D-ra Rosetti etc.” (Pop, Eminescu, 218-9).
Evident, Caragiale n-a lipsit dintre invitaţi.
Cum n-a lipsit nici de la masa cu ştaif, de la
11 Fevruarie („Mă cunoaşte conul Zaharia de
la 11 Fevruarie...”): „Ernesto Rossi din nou la
Bucureşti. Duminecă 11 Fevruarie el la mine
la masă cu alde Kremnitz, alde Rosetti, alde
Mandrea, alde Sevescu [Săvescu], alde
Polyzu, alde Gâţă, prinţul Cantacuzène ş.a. Şi
Lambrino, ofiţer, Caragiali, v. Vietinghoff,
Slavici; Eminescu n-a venit, fiindcă i se părea
că nu e bine îmbrăcat. Încântătoare seară.
În interval, greul timp intern cu M[ite] şi
Eminescu.” (Îns. I, 321).
Ne putem închipui altitudinea la care a
putut urca exaltarea lui Caragiale, dacă
Maiorescu se strădue să-l îndatoreze mai
mult decât cu o onorabilă ţigară de tutun,
găsind pentru aceasta un mijloc cu totul
uluitor şi neaşteptat. El merge cu nebunia
până acolo încât, observând pasiunea
dramaturgului pentru Shakespeare
(Momentul, 24), la 28 Martie 1879, „îl invită
pe I. L. Caragiale, pe cheltuiala sa, la o mică
vacanţă de Paşti” la Viena (Cronologie, p.
XLI). Unde, „au asistat împreună la o
reprezentaţie cu Visul unei nopţi de vară la

48

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

Burghteater” (Momentul, 24). „La 8 Aprilie
familia Caragiale se întoarce la Bucureşti.”
(Cronologie, p. XLI; subl. O.). S-ar crede d-aci
că I.L.C. era gata-nsurat, aşa că ne întoarcem
cu faţa spre Însemnările lui Maiorescu, mai
de-ncredere şi mina de aur în care săpăm
galerii, după sistemul clasic, îmboldind, ca şi
mai sus, numele lui Caragiale (şi pe-ale lui
Hasdeu şi Eminescu, de-asemeni).
„1/13 [Aprilie 1879,] Dumineca Paştilor,
acum, ora 6, scriu acestea în Viena, Grand
Hôtel, camera Nr. 221 în etajul al 2-lea,
alături 222 cu 2 paturi; liniştit şi bine, dar
scump (amândouă 9 fl[orini], cu Carag[iali]
11). Serviciul 2 fl. pe zi.
Am plecat din Bucureşti Miercuri [28
Martie/9 Aprilie] seara, ora 9, cu Clara, Livia
şi I. Caragiali, pentru care, spre a-i face o
surpriză, scosesem eu bilet şi în orice caz
voiam să-l pun în situaţia de a vedea Viena
(întâia privire asupra civilizaţiei pentru el).
Prin Lemberg, Cracovia, fiindcă aproape tot
aşa de lung prin Orşova, deoarece e încă
întreruperea inundaţiilor de la Szegedin. În
Vinerea-mare ora 5 după prânz sosiţi la
Viena, văzut imediat biserica Altlerschenfeld,
unde era concert religios, apoi alte biserici;
Sâmbătă (ploaie, dar nu frig) [vizitat] Galeria
Lichtenstein şi Muzeul oriental, toate
celelalte închise, mâncat la Breying, învierea
în biserica Sfântul-Ştefan (cor), făcut
cumpărături.
Acum, Dumineca Paştelor, afară mic
viscol, pun să facă focul.
La Burgtheater Visul unei nopţi de vară,
spre cea mai mare bucurie a lui Caragiali.
Vineri [6/19] plecat îndărăt şi Duminecă
8/20 Aprilie 1879 iarăşi în Bucureşti cu toţii.”
(Îns. I, 322). Aşa da. A cam dispărut familia
Caragiali.
Iată acele tempi passati rememorate de
Livia Dymsza, născ. Maiorescu, într-o
scrisoare din Câmpulung-Muscel, Str. Lascăr
Catargi 18, 2 Decembrie 1945: „când venea
în anii 1879-80-81 etc. Eminescu de dejuna
de 3-4 ori (ba când era redactorul Timpului în

fiecare zi) pe săptămână la noi în str. Mercur
no. 1, ca să nu tot înghită cafelele lui turceşti,
până ce mergea pe la vreo 2-3 ceasuri dupăamiază la vreun birt apropiat să mănânce un
borş sau o «mâncare» oarecare, sau când am
plecat la Viena de sărbătorile Paştelor, cu
tatăl meu, Titu Maiorescu, el a luat atunci pe
tînărul scriitor Caragiale cu noi, ca să vază şi
el altceva decât numai Bucureştiul” (Pop,
Întregiri, 82).
Maiorescu repetă gestul şi-l duce pe
Caragiale la un spectacol cu Noaptea
furtunoasă la Turnu-Severin. Să fi fost la 21
Aprilie/3 Mai 1879?! Jurnalul său este
laconic: „21 Aprilie/3 Mai 1879 la TurnulSeverin, proces contra lui Ştefănescu” (Îns. I,
322), dar ne vine în ajutor memoria unei
strălucite artiste. „Aristizza Romanescu îşi
amintea că, în vacanţa care a urmat stagiunii
1878-79, a jucat în turneu O noapte
furtunoasă, la Turnu-Măgurele, Târgu-Jiu şi
Turnu-Severin; la representaţia din această
localitate asistă şi Titu Maiorescu, care
«...spre a respunde fluerelor publicului, dă
un banchet în onoarea autorului»”
(Cioculescu, Viaţa, 48; trimite la Aristizza
Romanescu, 30 de ani, amintiri, Socec, 1904,
p. 60).
La Kremnitzi, vesela Junime se dedă la
jocuri de societate, în care întunecatul
Eminescu – „Grea epocă Eminescu”, notează
Maiorescu – se arată stângaci la „boccia”. În
schimb, meşter în improvizaţii şi luând jocul
ca joc, dramaturgul este în largul lui şi crează
bună disposiţie. Mite şi Caragiali rîd de
„Barométrique” (Îns. I, 324-5; Cioculescu,
Viaţa, 47). Nu e de mirare că I. L. Caragiale
acceptă colaborarea la „Convorbiri literare”,
în care apare, la 1 Octombrie 1879, O noapte
furtunoasă sau Numărul 9, comedie în patru
tablouri. Cu reverenţa, făcută „înainte de lista
personajelor”: „D. Titu Maiorescu este cu
adânc respect rugat să primească dedicarea
acestei încercări literare, ca un semn de
recunoscinţa şi devotamentul ce-i poartă
autorul ei.” (Bibliografia, 1799).

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

49

Octavian ONEA

Octavian ONEA

Revenirea în Bucureşti, în Octombrie
1879, a Anei Rosetti – viitoarea sa soţie – îl
face pe Maiorescu să reia şedinţele Junimii:
„iau naştere iarăşi, regulat, seri literare, o
dată pe săptămână la mine şi o dată în
aceeaşi săptămână la Mite”.
Dar nu
numai „seri literare, şi şi mese” la Maiorescu
(Îns. I, 328).
„În mai toate serile literare, aforisme
făcute de noi. Întâi ale mele [Maiorescu],
apoi de cele mai multe ori Caragiali, proaspăt
improvizate, apoi câteva franceze de Zizin,
apoi deseori trimiteri anonime.” (Îns. I, 330).
În acest climat destins, Caragiale se
întoarce la republicanii săi de la Ploeşti şi,
parcă spre a-i face pe plac regalistului
Maiorescu, aduce în scenă cuplul de bătrânei
ramoliţi, Conul Leonida şi cocoana Efimiţa.
Nu ştim exact când. Maiorescu notând
retrospectiv, în Martie 1880: „Mica farsă a lui
Caragiali Conul Leonida faţă cu reacţiunea”
(Îns. I, 329). În orice cas, lectura la Junimea a
făcut-o în Noembrie sau Decembrie 1879.
După aniversarea de la Iaşi a Junimei, la care,
fireşte, au fost iar Maiorescu, Eminescu,
Caragiale şi Slavici. Deşi, ştim sigur că au fost
presenţi doar primii doi. Maiorescu a spus-o
însuşi: „Lucrările mele comunicate despre G.
Jäger, Entdeckung der Seele. Dare-de-seamă
despre asta la aniversarea Junimei, la care
am fost la Iaşi...” (Îns. I, 328). Iar despre
Eminescu ştim din corespondenţa Poetului
cu Veronica Micle (scrisorile se vor vedea mai
la vale).
Nu ştiu dacă repetatele insinuări ale lui
Eugen Barbu, la adresa lui Şerban Cioculescu,
aveau vreun praf de acoperire (calomniază,
calomniază, că tot va rămâne ceva!), dar eu
nu mă pot abţine să nu iau de la viul critic –
iată, stau de vorbă cu el acum! – această
jumătate de pagină:
„De Sfântul Ion (7 Ianuarie) 1880, crezând
că I. L. Caragiale îşi serbează onomastica în
acea zi (de fapt, el ţinea pe patronul zilei sale
de naştere, [la] Sfinţii Ion, Grigore şi Vasile”,
[Maiorescu] îi trimite o felicitare spirituală,

însoţită de câteva sticle de şampanie: «La
mulţi ani! Nu ştiu, eşti Ion Botezătorul sau, ca
coleg al lui Luca, Ion Gură-de-Aur. În orice
cas, Ion Gură de şampanie sper că nu strică».
Altă dată îl invită la dânsul, când se joacă
«boccia»: «Mâine Luni 5 ore prânz la noi
acasă şi joc de «boccia» în curte după masă.
Presenţă (de corp, dacă nu de spirit) şi voie
bună indispensabile!»” – Ei, bată-te să te
bată, cu petale de fluturi, ângerii Domnului,
Domnule Cioculescu, că nu te-ai deranjat să
ne spuni dacă era vorba de boccia noastră,
de boccia italiană sau de boccea-ua
turcească! Şi mă pui acum pe mine s-aleg. Ei,
uite că bag şi eu capu-ntre umeri şi mă fac că
plouă! Doară scriu la Ploeşti. –
„Caragiale a păstrat şi alte cărţi de vizită
de la Titu Maiorescu, care dovedesc
asiduitatea relaţiilor dintre ei. Cu spiritul lui
de ordine, şi Titu Maiorescu punea deoparte
biletele sau scrisorile lui Caragiale,
însemnând în margine data primirii lor.
Înainte de a da citire comediilor în faţa
prietenilor de la «Junimea», autorul le
supunea aprecierii lui Titu Maiorescu. Astfel,
la 19 Septembrie 1884, i-a expediat acest
bilet: «Piesa este gata toată. Când poftiţi să
săvârşim botezul după datine? Al dv. I. L.
Caragiale». Este vorba de O scrisoare
pierdută, care, prin mijlocirea lui Titu
Maiorescu, a fost citită, chiar în ajunul
premierei, la Palatul Regal, înaintea Carmen
Sylvei. (Viaţa, 48). Dar, am ajuns prea
departe. Aşa că mă întorc puţin.
Mercuri 24 Noem./6 Dec. 1882, sara la
Junimea, „animat. Din nou Candiano,
Exarchu ş. a. m. d. (Eminescu lipsea, din
causa lui Candiano), alde Negruzzi şi Gane,
Caragiali; şi Hasdeu. – Citit poesii de Jipescu,
snoave de Ispirescu, multă critică asupra
poesiilor lui Candiano, 2 nouă poesii de
Alecsandri, una foarte frumoasă (Iarna vine),
pentru Almanahul studenţilor de la Viena, iar
la urmă foarte drăguţa, hazlia Un drum la
Cahul de Jacques Negruzzi.” (Îns. II, 138).
Vineri 26 Noem./8 Dec. 1882, când s-a

50

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

„citit actul I din opereta Hatmanul Baltag de
Caragiali şi Negruzzi, cu ei toţi. Foarte amuzant.
Caragiali cam neruşinat cu ceilalţi....” (Îns. II,
138; să se ponteze – una peste picior – la
trăsăturile de caracter ale lui Car).
„Mercuri 8/20 Dec. Sara, Junimea: alde
Negruzzi, G. Creţeanu cu doamna şi fiica,
Candiano cu doamna, Hasdeu, şi Eminescu în
sfîrşit iarăşi [n-a mai fugit de Candiano, dând
cu ochii de Hasdeu], şi Maroneanu (dr. en
droit de Paris, care mai demult, la Iaşi, m-a
insultat într-o prelegere) ş. a. m. d. Hasdeu a
citit Gioga [Ghioagă. O pagină din istoria
armaturei române] foarte drăguţ, versuri
nouă usturătoare de Ronetti Roman, glumele
lui Jipescu. Amuzant. Ei au plecat la 11¾. Noi

am mai rămas împreună până la 1 (alde
Negruzzi, Caragiali, Burghele, Chibici,
Annette) şi am sărbătorit ziua numelui
Annettei, de mâine”. (Îns. II, 143).
„Luni [24 Ianuarie/5 Februarie 1883].
Sara, muzică: 2 simfonii de Beeth[oven], cu
Livia [fiica sa, pian] şi violoncelistul Mandrea;
Aldulescu nu putea să cânte, din causa
degetului. Erau de faţă şi Burghele şi
Caragiali; foarte plăcut.” (Îns. II, 151).
Aici e momentul să facem loc însemnării
care îl arată pe Maiorescu preocupat şi de
găsirea unui post pentru Caragiale. Mai întâi
însă, să vedem ce a determinat această
preocupare.
(Va urma)

La Maratonul poeziei de dragoste

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

51

folclor

Gherasim RUSU
TOGAN
Omul cu dor
„Săracul omul cu dor,
Cum plânge seara la nor,
Până-i fac ochii izvor.
Săracul omul cu jele
Cum plânge seara la stele
Până-i fac ochii vâlcele”
(Cântec)

Din perspectiva satului „de tip
tradiţional”, viaţa ni se oferă guvernată
de puritate şi de sublim, univers ce ne
facilitează prin bogăţia lui, o uimitoare
aventură de cunoaştere a lumii căreia,
prin desprindere brutală, se pare că i-a
pierdut pentru totdeauna rădăcinile.
Aşadar, referirile noastre înspre
„lumea ce credea în basme / Şi gândea în
poezii”, ca să folosim sintagma
eminesciană, sunt de regret pentru
robusteţea morală, vitalitatea, sensul
superior de raportare la eternul uman,
fundamentat pe echilibru şi conştiinţă de
autenticitate în gestică şi faptă. Afirmam,
chiar, cândva, faptul că „niciunde în
produsul folcloric românesc nu-şi găseşte
locul, decât în contrafaceri, în care
dogma biblică şi-a spus cuvântul, acea
stare deprimantă, de refuz de viaţă” (1).
Dimpotrivă, întâlnim la nivelul afectului o
forţă de viaţă de vitalitate telurică, un
mod de înţelegere a vieţii sub toate
52

Gherasim RUSU TOGAN

faţetele sale, dar nicidecum prin
anularea frământărilor vieţii. Dar nici o
spovedanie aşa-zis „în gura lumii” nu-şi
avea locul!
Manifestările interioare într-o
asemenea lume îşi găsesc acel spaţiu
unic, totuşi, cu toate că undeva se iscă
impresia topirii lor în sfera largă de trăire
a întregii colectivităţi. Dar tocmai această
caracteristică, după convingerea noastră,
imprimă vieţii vitalitate, iar
manifestărilor interioare: sentimente,
percepţii; gânduri şi aspiraţii, mai
concret, li se acceptă ca unică formă de
existenţă, starea de intimitate, niciodată
fără voie descoperită. Astfel revenind la
ideea enunţată mai înainte, admiraţia
pentru acea lume constă în starea ei
„instituţionalizată şi codificată, cu
caracter practic şi orientativ teoretic” (2),
manifestată, adăugăm noi, prin forme de
viaţă ce conferă acestei lumi unicitate şi
forţă de exemplaritate; prin multe fibre
până azi activă.
Dar pentru ceea ce avem în vedere,
în acţiunea de faţă, se impune să
înţelegem „starea de cântec”, nu ca o
„spusă” în gura lumii ci, dimpotrivă, ca
orice creaţie, drept plămadă a
sufletului, taină ce până la urmă se
exteriorizează într-un moment de stare
emotivă tensionat trăită, în care
trăirea răbufneşte prin cuvinte, într-o
conjunctură de tipul „Bade, dacă strig
la tine / Tot nu mă aud pe mine!”
Prin urmare, situaţi într-un
asemenea concentru, vom descoperi în
„cântecul de dragoste rănită” sisteme
referenţiale, în trăiri de mare
intensitate, echivalent metaforic al unui
fond psihic subtil comunicat.
Dar înainte de a ataca „lumea
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

nefericirilor”, să culegem câteva
diamante din chemările la dragoste, atât
de frecvente în lirica noastră de dragoste:
De primirea dorului: „Bade, dorul
de la tine / peste multe dealuri vine / Şi
nu-l poate opri nime. / Nici ţigan cu
cetera, / nici român cu fluiera, / numai
eu cu inima”. Sau mândria fetei
doritoare de dragoste: „Cine vrea să mă
iubească / vie-n poartă să-mi grăiască. /
Cui i-e voia să mă vadă, / Vie singur şi
să-mi creadă./ Să nu-mi trimită pe altul,
/ că altul umple tot satul. / Vie singur,
furişat, / să-i dau dulce sărutat / Să-i
dau guriţă tăcută / să facem dragoste
multă”. (Colecţia Bibicescu, 1893). De o
mare frumuseţe apare şi starea fetei
certată pentru neascultare în dragoste:
„Măi bădiţă pentru tine, / Dă mama cu
lemnu-n mine, / Dor! / Şi de-ar da să
mă omoare / Pentru tine nu mă doare,
/ Dorule! / Mă ţine închisă-n casă, / Cu
obloane la fereastră, / Dorule! / Mă
ţine închisă bine, / Să nu mă-ntâlnesc
cu tine, / Dorule!/ Vai de mine, iar e
seară, / Bădiţa m-aşteaptă iară, / Cum
să fac să ies afară, / Dor!”
Stările conflictuale apasă sufletul
fetei, de unde explozia de nelinişte şi
năduf: „Arză-l focul dor şi drag / Că
multe-n lume mai trag, Dorule, dor! / De
la muma, vorbe grele, / Din inimă, dor şi
jele, / Dorule!” (De pe Târnave)
Dar vraja şi legământul din dragoste
îşi au o ţesătură multicoloră, specifică
lumii cu rânduielile purtătoare de varii
semnificaţii fundamentale. Iar ca model
absolut este sacralitatea, prezentă în
gânduri, gesturi şi întregul corolar al
vieţii. De-aici, faptul că în lirica de
dragoste de sorginte folclorică nu s-au
acceptat intruziuni care să-i degradeze

puritatea. Gândurile, gestica, aspiraţia
spre puritate şi sărbătoresc, cât şi
opţiunile fiinţei îndrăgostite nu se abat
de la o anume conduită, de altfel
impusă de psihologia colectivităţii
tradiţionale, conformă, în expresia lui
Mircea Eliade, cu schema divină. Şi
totuşi, ne simţim datori cu un adaos.
Chiar dacă ne fundamentăm
consideraţiile pe acest concept, nu
putem trece cu vederea stările
adiacente acestei viziuni, precum jocul
posibilităţilor oferite în trăirile
dragostei, precum chemare, amăgire,
rugă, dor, tristeţe ş.a., alături de trăiri
contrare, precum ura, blestemul,
reproşul, fronda etc.
Aşadar, câteva din aceste faţete,
aparţinătoare corolei dragostei, se cer
revelate atât pentru frumuseţea
imaginilor, în varietate de sentimente,
cât şi pentru fiorul de sinceritate ce le
aureolează, urmare a vârstei actanţilor. (3)
Într-o primă imagine aleasă, se
conturează starea fetei ce se vede
victimă a dragostei, pentru „badiul,
pălărie mică”. Voinicia şi mândria, cele
două trăsături ce-i dau feciorului
distincţie, sunt pricinuitoare de haos şi
degringoladă sufletească: „Bade, pălărie
mică, / Voinicia ta mă strică; / Voinicia şi
mândria / M-au făcut ca păpădia”. Sub
teroarea mamei, fata caută un remediu
pentru lumea sa devastată: „Bade,
pentru dumneata, / M-o urât şi măicuţa;
/ La fântână nu mă mână, / Num-o datăn săptămână; / La pârleaz nu-mi dă
răgaz, / Trebe, bade, să te las!” Şi totuşi,
„lăsatul” e doar o simplă amăgire,
respectiv o formă de a mişca lumea din
loc, în rost de a se rupe lanţul atâtor
nepotrivite stări. Dovadă, explozia de

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

53

IuliGherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

sinceritate: „Dragu-mi-i, bade, de tine, /
Mai urât de cin’ te ţine, / Că te ţine-n
lanţuri bine, / De nu poţi veni la mine”.
Iar starea de unicat a „badelui”, se
asociază cu cea de nelinişte, de tulburare
şi dor, finalizată printr-o lamentare
potenţată în plan expresiv de
personificarea a două elemente
abstracte: „Vai de mine, doru-mi, / N-am
pe cine-ţi porunci, / Făr’ pe lună, voie
bună, / Şi pe jele dor şi jele”.
Apoi, vocativele compuse, de tipul
„Măi, bădiţă”, însoţite de un limbaj
plastic, metaforic, se asamblează într-un
discurs declamativ, sugerând dorinţe,
mândrie, stare erotică, în genere,
fundamentată pe curăţenie sufletească şi
frumuseţe: „Măi, bădiţă, strugur bun, /
Rupe-te-aş şi nu mă-ndur, / Te-aş lăsa dar
te-ai usca / Şi te-ar rupe urâta”. Şi totuşi,
temerea persistă, de unde şi ironia: „Că
urâta-i mânioasă / De ce nu-i şi ea
frumoasă, / Da vie la măicuţa, / Să mi-o
facă şi pe ea”.
De-aici, orgoliul şi recurgerea la un
univers încărcat de precepte şi proceduri
magice, prin care mama i-a aureolat
venirea ei pe lume. De asemenea,
universul floral este prezent ca metaforă
simbolică, realizat prin reluarea în versuri
cumulative a diverselor elemente din
natură, prin care se potenţează calităţile
fetei: „Că pe mine m-o făcut / Într-o zi
mergând la plug / Şi-o ţâpat scalda-ntre
flori, / Să fiu dragă la feciori / Şi-o ţâpat
la iarbă verde, / Să fiu dragă cui mă vede”.
Dar, înainte de a trece la alte
universuri de percepere a noţiunii în
discuţie, să ne îndreptăm referinţele şi
înspre universul văzut prin ochii
feciorului. Din partea „badelui”, însă,
dorul şi dragostea devin agenţii care să-i

împlinească acestuia „făcătura”. În fapt,
cele două stări se topesc într-un început
de „blestem al purificării” sentimentului
ce-i frământă sufletului. Iubirea fetei:
„Ajungă-te, mândro,-ajungă, / Ajungăte-un dor şi-un drag, / Să stai toată
ziua-n prag”. Asocierea verbului
„ajungă” în reflexiv, cu sensul de a răzbi,
şi vocativul „mândro”, dau cursivitate şi
forţă imprecaţiei. Asemeni, noţiunile din
sintagma „dor şi-un drag” semnifică
două sentimente aflate în acelaşi cerc
semantic, dar completându-se unul pe
altul: dorul apare ca un chin, un vifor de
nelinişti sufleteşti, cauzate de o iubire
peste măsură, un legământ ce se
doreşte sfinţit prin nuntire. De-aici şi
efectele distructive dorite.
În caz contrar: „Să stai toată ziua-n
prag, / Cu aţa băgată-n ac”. Iar din
încremenirea aceasta prădalnică, doar
percutarea într-o anume gestică şi stare
să o mai poată, pe mândra, reda vieţii:
„Să nu poţi, mândruţo,-mpunge, / Până
nu-i începe-a plânge”. Cruzimea
feciorului se consumă în dorinţa ca fata
dragă să-i înţeleagă totodată blestemul
şi sursa care-l cauzează: „Să plângi să uzi
aţa-n ac, / Să ştii că-i blestem cu drag, /
Să plângi, să uzi cusătura, / Să ştii că-i
blestem cu gura”.
Prin urmare, şi vocea feciorului
creează efecte emoţionale de o mare
forţă afectivă, urmare a tonalităţii de
invocaţie şi imprecaţie ce se imprimă
textului poetic, respectiv cântecului liric
de sorginte folclorică. Lanţul de
elemente cu valoare determinativă,
realizat prin conjunctivul „să plângi”, în
repetarea lui, cu asocierile ce
completează ţesătura imagistică, bazat
tocmai pe această „dinamică a verbului”,

54

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

în expresia lui Gheorghe Vrabie,
împlineşte complexul sistem ce naşte în
cele din urmă compasiune şi, de ce nu,
ameninţare, doar „Să ştii că-i blestem cu
gura” şi nu, încă, spus cu sufletul! Cheia
înţelegerii ne-o oferă, deci, cele două
expresii fundamentale: „să ştii că-i
blestem cu drag” şi „să ştii că-i blestem
cu gura”. Şi astfel, cu dăruirea
sufletească şi efectul cuvântului ce taie
şi corijează, căci prin imprecaţie lumea
se revitalizează, se adevereşte zicerea că
„blestemul din dragoste nu seamănă
prin lume pacoste!”
Aceste secvenţe luate în discuţie ne
conving, deci, că imprecaţiile au rost
integrator, atât din partea „badelui”,
cât şi a „mândrei”, cu rezerva că, aşa
cum se va vedea şi în planurile ce
urmează, limba ascuţită o descoperim
la „mândră”, totuşi!
Drept urmare, dintr-o gamă expresivă
apropiată de cea a „badelui”, răsare şi
sentimentul prăduitor de lumi, urmare a
unui păcat de neiertat, părăsirea:
„Ajungă-te, badiul meu, / Ajungă-te
dorul meu, / Unde-o fi locul mai rău”.
Semantic, „locul rău” este identic cu
„ceasul rău”, momente fatidice pentru
destinul îndrăgostiţilor.
Efectele ce le va produce „dorul”
sunt apocaliptice: „Cuţit din teacă să
saie, / La inimă să te taie”, iar urmările
unui asemenea „semn” sunt redate în
imagini hiperbolizate: „Să meargă
sângele vale, / Şi pe deal şi pe cărare; /
Să meargă sângele tău, / Şi pe deal şi pe
părău”. În această explozie sângerândă,
„badele” are o singură şansă, voinţa
fetei. Mijloacele sunt diverse: verigi şi
inele, peste care se revarsă „dorul
inimii”. Astfel, se dovedeşte faptul că

starea de magie este propice situaţiilor
în care îndrăgostiţii certaţi în dragoste
caută un remediu. De astă dată, vraja
benefică este perspectivată de către
fată: „Steie [sângele să se oprească]
când l-oi opri eu, / Cu verigi şi cu inele /
Cu dorul inimii mele”.
Poetica textelor semnalate,
considerăm că este unicul element ce le
dă valoare excepţională, într-o lume a
magicului de sorginte afectiv-erotică.
Desigur că, în retorica sa, există,
gradual, şi un nivel de la care cuvântul se
rosteşte cu rol malefic atotcuprinzător şi
posibil egal în conştiinţa populară
blestemelor fixate în sfera religiosului.
Dar, într-un asemenea concentru, se
includ acele blesteme ce anatemizează
pe autorii iubirilor înşelate, rostite de
către fiinţele victimizate, dureros
părăsite şi cu idealurile spulberate. În
asemenea situaţii limită, conştiinţa
tradiţională victimizează şi apără mai
ales actantele, fiinţe iubite şi chiar soţii,
rămase cu inima pârjolită şi, social, de
multe ori neajutorate…
Respectiva referire îşi găseşte
justificarea prin proiectarea ei într-o
altă grilă de gândire, anume în cea a
conştiinţei tradiţionale. Aici se învaţă
comportamente, se asumă
responsabilităţi, iar individului aflat în
perioada premaritală i se impuneau o
serie de norme a căror asumare
constituiau, prin ele însele, normele
vieţii în devenire.
De-aici, şi asprimea blestemului
aruncat peste viaţa celui care
părăseşte, care distruge rosturile iubirii
aparent aşezate durabil pe cărarea
timpului. Revin, încălcarea codului
moral echivalează cu un sacrilegiu.

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

55

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Celui care-l încalcă i se rezervă potop
de imprecaţii, ce curg din izvorul
blestemului şi, doar din acest punct,
teamă mi-e că împlinirea unui blestem
situat de către noi în galaxia iubirii
neîmplinite îşi arată efectele.
Pentru ornarea respectivelor
demersuri, ne vom servi de materiale
culese de Bibicescu, la finele secolului al
XVIII-lea, încărcate de arhaicitate şi
inedit expresiv.
„- Nu ţi-a fost, neică, păcat ? / M-ai
iubit şi m-ai lăsat, / Ca pe-o vită lângă
gard?”, sună reproşul fetei părăsite, „ca
o vită lângă gard”, comparaţie deşi
aspră, şocantă şi dură, se înscrie în
tiparul situaţiei, totuşi, dacă ne
raportăm la universul în care se arde
drama. Asemeni, scenariul în care se
polarizează drama, este învăluit într-un
linţoliu de flacără, cuvintele devin
bulgări de lavă încinsă ce topesc o
întreagă lume, semnificată de
prevestitori a fi în pragul apocalipsei.
„Să te bată lemnele / Care le-am ars
serile, / De sara până-nnoptat, / Pân’
cocoşul mi-o cântat”. Răspunsul
badeului, de aceeaşi forţă explozivă,
adună, de asemenea, vestigii ale
trecutului trăite în dragoste: „Să te bată,
mândro, bată, / Să te bată urmele, / Ce
le-am călcat serile / Pe tină şi pe
zvântat, / Aşteptând pe lângă gard”.
Din acest punct, în blestemul ei, fata
uzitează de arme distrugătoare de viaţă,
respectiv boli cu acţiune în context
magic: „şapte boli, şapte lingori; şapte
perechi de friguri; nouă feluri de
junghiuri; şapte sute bani în pungă / la
doctori să nu-ţi ajungă; şapte boi ca
pepenii, / să-ţi mănânce doctorii”.
Blestem aspru, ce-şi întinde tentaculele,

deopotrivă, pe starea fizică şi materială.
În privinţa agenţilor malefici, ei sunt
amplificaşi ca efect, prin fortificarea lor
magică. Cifre oculte le măsoară ca
potenţă efectul: şapte, şase, nouă… ce se
prind de existenţa badelui, distrugând-o.
Finalul acestui cântec de foc şi de
lacrimi aparţine, în echilibru cu
începutul, tot fetei. Invectivele, însă,
prin aciditatea replicilor, ating
paroxismul, emanând, deopotrivă, ură,
umilire, cruzime şi neîndurare.
Formulele invectivă se acumulează în
mod gradat, ducând în cele din urmă la
explozie de ură şi umilire. Câteva
mostre cutremură. În fapt, sunt uşor de
recunoscut bolile dorite de către fată în
cruzimea răzbunării: „- Să zaci, neică,
sub perete / pân-ai face frunză verde /
să tragi ţolul / cu piciorul, / periniţa /
cu guriţa; / să te-adapi cu linguriţa / şi
să-ţi dea pâine cu acul / şi să nu-ţi mai
găseşti leacul. / Să dea Domnul
Dumnezeu, / să te-nsori, / de nouă ori,
/ să ai nouă fiişori. / Mai întâi o
copiliţă, / să te-adape în temniţă. / Mai
pe urm-un copilaş, / Să te poarte prin
oraş; / să te-aducă Dumnezeu / şi la
bordeiaşul meu, / să te umilesc şi eu /
c-o cojiţă de mălai, / uscată de nouă ai
/ Ci să-ţi iei o bâtă-n mână / să te ducă
la fântână, / Anumerând pietrile, /
rupându-ţi mărgele; / Strângându-ţi
mărgelele, / să-ţi rupă şi degetele /
Nouă sute bani în pungă, / La doctori
să nu-ţi ajungă” (p. 50-51).
Acordând un calificativ acestui cântec
încadrat de către Bibicescu la capitolul
„Drăguţi certaţi”, ca valoare estetică,
atinge sublimul imagistic, iar ca formă de
conflict social, naşte repulsie, prin
aspectul gregar al limbajului.

56

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Unde-şi are, totuşi, rădăcinile un
asemenea arsenal de invective?
Răspunsul ni-l oferă profesorul şi etnofolcloristul Tache Papahagi, punct de
vedere susţinut ulterior şi de către
Dumitru Tudor Mazilu, în cartea
amintită: „Blestemul, remarcă
profesorul Papahagi, a jucat un rol
esenţial în concepţia folclorică
religioasă din trecutul patriarhal al
popoarelor, contribuind la formarea
unor adânci convingeri, cu privire la
efectele lui considerate reale… un
adevăr pe care îl ilustrează o bogată
literatură populară” (5). Desigur că
observaţiile profesorului sunt complet
valabile şi-n cazul blestemului
semnificat din colecţia Bibicescu, veche
şi încă mai puţin atinsă de morbul
artificialului şi al convenţiei (1890). Iar
în analiza protagoniştilor, ca agenţi
contribuabili la un asemenea fond
poetic, Tache Papahagi atribuie femeii
o dublă ipostază, respectiv, „acest sex e
nu numai un excelent depozitar şi
transmiţător de poezie populară în
special lirică, ci el poate revendica, cu
bună dreptate o parte din paternitatea
creaţiunii poetice” (6).
Dar nu putem absolutiza o asemenea
aserţiune, câtă vreme literatura populară
ne oferă material suficient pentru a da
spaţiu şi altor atitudini, mai ales ţinând
seama de faptul că frapantele distorsiuni
din arealul nostru folcloric, istoriceşte
petrecute, a bulversat concepte,
relaţii, morală, credinţă chiar, în
general, imaginea arhetipală asupra
lumii proiectate în universul tradiţiei
şi sacrului, iar fenomenul având
aspect devorator mai ales începând cu
secolul trecut…

Colindul care urmează, este, în fapt, o
hulă, o voită defăimare a femeii lovită de
stigmatul infidelităţii, ruinător de casă şi
legi de convieţuire în normele tradiţiei:
„Bat-o, s-o bată, / Bat-o, s-o bată, /
Cum nu-i blestemată, / Cum nu-i
blestemată / Scârna de nevastă, / C-o
lăsat, lăsatu, / C-o lăsat, lăsatu, / Hai,
lerui, / Un bărbat ca bradu, / Un bărbat
ca bradu, / Hai, lerui / Şi-un copil
beteagu, / Ş-un copil beteagu, / Hai,
lerui / Care i-a fost dragu / Şi-o turmă
de oi, / Hai, lerui, / Şi ciobanii doi; / Şi-o
ciurdă de vaci / şi ciurdarii dragi. / Bat-o
să o bată / Bat-o să o bată / Cum nu-i
blestemată!” (7)
Rare sunt asemenea colinde ce se
înscriu în sfera magicului distructiv, prin
retorica încărcată de acuze şi uimire
pentru faptul că oprobriul mulţimii nu
i-a retezat femeii calea rătăcirilor. Ca
poezie festivă, cum o clasifică Gheorghe
Vrabie, în studiul său despre estetica
poeziei populare, care posedă un
anume câmp de desfăşurare, respectiv
casele gospodarilor, explicabil, deci, ca
invocaţiile şi imprecaţiile să acţioneze
cu o forţă distrugătoare asupra femeii
învinuite de adulter. Apoi dialogul „care
formează nervul motor al multora
dintre creaţiile populare” (8), în cazul
colindei, „expunerea capătă vivacitate”,
iar faptul moral este expus auditoriului
„în ambianţa unei scene dramatice” (9).
Mai mult, forma dialogată între cele
două grupe ale cetei de colindători care
susţin colinda favorizează colportarea
faptului negativ, cu o audienţă peste
măsură, percutată în rândul mulţimii,
cunoscătoare a faptelor celei repudiate.
Expresia prin care se deschide
colindul este o imprecaţie: „Bat-o s-o

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

57

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

bată”, în repetabilitatea ei expresivă
accentuează natura sa psiho-morală şi
emotivă sintagma având forţă
distructivă, în judecarea şi condamnarea
comportamentului nevestei
necredincioase. Acestor stări li se
adaugă şi atitudinea de mirare
interogativă cu mare efect în retorica
specifică speciei: Cum, nu-i blestemată /
Scârna de nevastă”, iar epitetul acid
adânceşte efectul peiorativ. În
continuarea „prologului”, urmează
nominalizarea faptelor devastatoare,
într-o redare obiectivă şi crudescenţă
realistă, cu repetiţii ce au efectul unor
lovituri de ciocan şi devenite fire de
legătură între colindători şi auditoriul,
desigur, şocat, când starea
sărbătorească impunea, în fapt,
evocarea beneficului, a urării de bun
augur şi nu a unor stări devoratoare de
normalitate. Aşadar, acuza: „C-o lăsat
bărbatu, / Un bărbat ca bradu“, semn al
forţei, siguranţei şi abundenţei în lumea
tradiţională, părăsirea bărbatului este
gest degradant, ce se finalizează cu
ruina şi pierderea calităţilor familiale.
Dar gestului ce o degradează pe
femeie din calitatea de soţie se adaugă şi
cel al pierderii calităţii de mamă,
eliminând-o pe femeie din cercul ce
aureolează fiinţa umană la superlativ:
calitatea de mamă: „Ai un copil beteagu
/… / Care i-a fost dragu“. Determinantele
comparatiste şi epitetice: „ca bradu,
beteagu, dragu”, adâncesc prăpastia în
care, nevasta-mamă, ce şi-a pierdut
dramatic rolurile vieţii, se prăvăleşte
neiertător, fără putinţă salvatoare.
Cum era de aşteptat, elementele ce
semnifică bogăţia familiei, deşi
inventariate şi ele, „turma de oi” şi

„ciurda de vaci”, cum e şi firesc, par mai
puţin păguboase, prin materialitatea lor,
în contrast cu cele de ordin moral şi de
excepţie, nevastă şi mamă.
Finalul, în retorica lui expresivă, prin
reluarea incipitului, îndeamnă, în fapt,
ascultătorii la blestem şi anatemizare.
Afirmaţia se fundamentează în fapt
tocmai pe calitatea colindătorilor, de
colportori ai veştilor „minunate”, de astă
dată veşti „neasemuite”, purtate de la o
„gazdă”, la altă „gazdă”, captând ca
aderenţă pe semenii lor. Ca urmare,
blestemul loveşte cu duritate, iar sentinţa
rămâne indubitabilă: „Bat-o s-o bată, /
Bat-o s-o bată, / Cum nu-i blestemată “.
...............
Bibliografie
1 Apud, Gherasim Rusu Togan, Apa stare de oglindă…, Editura Libra,
Bucureşti, 2003, p. 192.
2 Petru Ursache, Etnosofia, Editura
Paideia, p. 171.
3 Folosim texte din culegerea
folcloristului sud-transilvănean Ilarion
Cocişiu, executate în această zonă între
anii 1930-1940, sub dirijarea lui
Constantin Brăiloiu, aflate în colecţia
subsemnatului.
4 Conf. Colecţia Bibicescu, Poezii
populare din Transilvania, Bucureşti,
1893, pp. 50-51.
5 Tache Papahagi, Poezia lirică
populară, EPL, 1967, p. 204.
6 Ibidem
7 Valentin Bilţ, Poezii, tradiţii,
obiceiuri din Maramureş, Editura Grai şi
Suflet, Bucureşti, 1996, p. 8.
8 Gheorghe Vrabie, Din estetica
poeziei populare, Editura Albatros, 1989,
p. 66.
9 ibidem

58

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

poesis

Diana TRANDAFIR
INSOMNIE
iniţialele
căsătoriţilor din dragoste
şi steaua dimineţii ce-ți arde ochii
s-au tocit pe la colţuri
în rochia mea de smog
am ieşit din casă ceva mai devreme
pe el nimeni nu-l vede
hainele nu-l ajută decât
să se strecoare gol prin mulţime
de când se trezise cu întunericu-n
braţe
începuse să se spele pe faţă
blocat între uşi
mierla bătrână ciugulea ochi de guşter
la o veche masă pătrată
un prieten îmi turna miere în ceai
iar prin lichid defilau incerte culori
cuvintele nespuse mă acopereau
până sub ochi
și îmi spuneau că noaptea nu te poţi
apăra
decât cu tăceri
el îşi spăla faţa-ndelung
şuvoaiele de apă izbeau în pereţi
şi se opreau pe paginile-ntoarse
filă cu filă
reuşea chiar să respire puţin
muşcând pete mari de aer albastru
când am scăpat de zloata subţire
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Diana TRANDAFIR

si de alergatul pe brânci
îşi devorase deja degetele până la os
în răcoarea dimineţii rochia mea
se-nfoia a morişcă
eram un derviş rotitor
încălecând peste balcoane
pline cu muşcate
bonsai
şi oase de împuşcaţi pe la spate
oglinda apei spăla
oglindea
clătea
bumbacu-ngheţat
încrustat cu violete de parma
se derulau tot mai multe imagini
blânde
scămoase
în vis circular
frânghia împletită în numele
tatălui absent
a plesnit ca un bici
mă gândeam cum
am fost strecuraţi din greşeală
pe pământ
sub pământ
cum somnul ne fugăreşte ca pe
şobolani
sub cotloane
nu e niciodată la fel
istoria lingea ușor faldurile nopţii
și atunci am putut vedea amândoi
colţii îmbietori şi sticloşi
de pe faţa umezită
a fricii
59

poesis

Elena GLODEAN
Când zimbrii nopţii vin să se adape
Cu sete îţi sărut curată tâmpla,
izvor curgând din vremuri de-altădată!
Sărut lumina-ţi de-nceput de lume
în ochiul tău de veacuri ferecată.
Şi, uneori, îţi cânt în ritmul ploii,
când fulgerele ceru-n două crapă,
sau îţi descânt în nopţi de sânziene,
când umbra stelelor se scaldă-n apă.
Când liniştea îmi însoţeşte pasul
iar răsuflarea ta o simt pe-aproape,
eu îţi vorbesc de câte şi mai câte,
până vin zimbrii nopţii să se-adape.
Abia atunci, ca roua strânsă-n iarbă,
de braţul tău m-agăţ, dar tu mă vinzi,
şi cât mă oglindesc în unda-ţi rece,
făclia visului mi-o reaprinzi.
Să mor cu tine-n fiece cuvânt
Ieri, dimineţi cutreierai prin munţi
o mie de izvoare să deschizi;
Şi zbor de vultur, tril de ciocârlii
în cerul meu albastru să închizi.
Azi, mă priveşti cu ochi ce stau să plouă
si-n pumni îmi strângi a clipelor cenuşă.
Ştiu că îţi sunt datoare viaţa toată,
dar nu-mi trimite portărei la uşă!
O linişte de început de lume
închide-acum oglinzi înşelătoare
când trupul, ostenit de-atâta trudă,
se scutură cu gesturi trecătoare.
Mai lasă-mă copac măcar o noapte;
în fiecare ram o stea să fie!
Să sap fântâni şi-n vis să-ncep a arde
ca torţa, cu o flacără-aurie.
60

Elena GLODEAN
În versuri să mă pierd ca într-o toamnă
când frunza-şi caută pe-asfalt mormânt
şi îmbrăcată în lumini stelare
să mor cu tine-n fiece cuvânt.
Când depărtări se surpă între noi
Sub semnul gândului ce-a-ncărunţit
e valea dintre noi tot mai adâncă.
Copaci suntem şi trupul desfrunzit
un vânt tăios în palmă ni-l descântă.
Cerniţii norii o lacrimă-şi destramă
pe chipul nostru-mpovărat de ceaţă;
Un roi de fluturi cu sclipiri de-aramă
în suflete crispate ne îngheaţă.
Prin bruma deasă, clipa se grăbeşte
în toamnă să ne-mbrace pe-amândoi;
Priveşte-apoi tăcută şi albeşte
când depărtări se surpă între noi.
Cât rătăcesc prin vise
La ceasul când începe să mă cheme
visarea, în al ei decor feeric,
croiesc poteci prin codrul de-ntuneric
şi-ţi scriu în grabă: “Nu mă-ntorc devreme!”
Eu mai rămân să văd cum arde locul
în răsăritul roşu ca un brâu,
să văd sclipirea pietrelor în râu
când mânjii dimineţii-şi încep focul.
Prin pântecul pădurii de culoare,
cu fluturii speranţei să roiesc;
În jurul lumii, clipa s-o-nnoiesc
şi să-mpletesc lumini crepusculare.
Să zăbovesc la margine de lume
aşa cum am făcut de-atâtea ori.
În cufere de dor să strâng comori
şi fiecăreia să-i dau un nume.
Tu ţine-mi calde braţele deschise
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Elena GLODEAN
şi-aşteaptă-mă, chiar dacă-i prea târziu!
Poemele pe care-o să le scriu
le voi aduce-n teanc de manuscrise.

Elena GLODEAN

În zidul meu de Ană-ncătuşată

Îţi cer iertare, poate-am fost prea lacom
dorind să fie doar a mea câmpia;
o vară am sperat să-mi crească aripi
spre soare să mă-nalţ cu ciocârlia.

Când a venit, aşa,
ca un însemn,
cu geana scrijelind în trup de lemn,
privea fără de ţintă-n viaţa mea
citind, în şoaptă, dincolo de ea.

Şi să mă ierţi pentru c-am strâns sub
pleoape,
cu sârg, toţi norii toamnei până când,
ca într-o rugă spusă doar în şoaptă,
i-am transformat în lacrimi rând pe rând.

Stăteam închisă-n
putredul meu trunchi,
cu sufletul să-mi cadă în genunchi,
când ea, din stele scurse pe pământ,
un cosmic vânt împrăştia-n cuvânt.

Într-un prezent trăit de amândoi

Într-un acord
de linişte deplină
şi îmbrăcată-n straie de lumină,
eu o ţineam ca un copil, de mână
şi-o imploram cu lacrimi; să rămână.
În timp ce
firul magic mi-l scurta,
zâmbind, de mine se îndepărta,
lăsându-mă femeia de-altădată
în zidul meu de... Ană-ncătuşată.

Cu gândul rezemat de-o aşteptare,
în vis trăit pe nevisat tărâm,
respiră-mă din floarea de salcâmîn părul meu o pată de culoare.
Cât mă silabiseşti ca pe-un descântec
neliniştea împarte-o pe din două,
învaţă-mă ca pe o slovă nouă
şi cântă-mă în necântatul cântec.
Când dimineaţa înfloreşte-n noi
culege-mă din boabele de rouă
şi-aşează-mă, cu mâinile-amândouă,
într-un prezent trăit de amândoi.
Rondelul tăcerii

Rugă pentru iertare
Vin astăzi, Doamne, să îţi cer iertare
că am iubit prea mult albastrul cer
şi-am îndrăznit să îmi ridic privirea
crezând că încă dreptul am să sper.
Îţi cer iertare de-am greşit cu fapta,
cât am trăit prin munţi de unul singur
tot haiducind cu şoimii şi cu cerbii,
din iarnă până da stejaru-n mugur.
Mă iartă, Doamne, pentru primăvara
ce-am locuit-o-n ochii unui vultur;
am vrut să fur, discret, un colţ din soare
şi în oglinda râului să-l scutur.
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

În suflet intră frigul, tot de acolo iese
tăcerea-n care chipul pe rând ni-l conturăm.
Sub gene tremurânde, cu gesturi ne-nţelese,
copacul îndoielii în noi îl scuturăm.
Ieri, slovele-nălţarăm cu sunete alese
în ritm de sarabandă; azi, le încătuşăm.
Şi-n suflet intră frigul, tot de acolo iese
tăcerea-n care chipul pe rând ni-l conturăm.
Ne-am rătăcit cuvântul şi prinşi în două lese,
pe-o filă-ngălbenită, cu el agonizăm.
Suntem doi prizonieri şi fără să ne pese,
în straiele minciunii începem să-nvăţăm
tăcerea-n care chipul pe rând ni-l conturăm.
61

Elena DINU

translaţii

Gheorghios VAFOPOULOS
Απόφαση

Hotărâre

Ό,τι είχανε να πούνε το είπανε.
Δεν είχαν άλλο τίποτε να πούνε.
Καθένας όμως μ’ επιμέλειαν έκρυψε
κάποιες σκηνές και κάποια γεγονότα,
που ίσως να ματαιώναν την
απόφαση.

Ce au avut a-şi spune, tot şi-au spus.
Nimic n-a mai rămas să-şi spună.
Cu grijă însă, fiecare ascundea
Oarece fapte şi oarece scenarii
Ce poate hotărârea nimiceau.

Εδώσανε τα χέρια τους μ’ αδιαφορία
— έτσι τουλάχιστο η όψη τους το
έδειχνε —
και χωριστήκανε. Όμως
καταβαίνοντας
τη σκάλα Εκείνη δάκρυσε άθελα,
κ’ Εκείνος, μόνος πια σαν έμεινε,
ανάλυσε τον πόνο που έκρυβε
σ’ ωραία δακρύων μαργαριτάρια.

Cu nepăsare mâinile şi-au strâns
- Cel puţin astfel le-nchipuia privirea Şi despărţitu-s-au. Dar scara coborând-o
Ea, fără de voie lăcrima
Iar El, cum singur a rămas
În ale lacrimii frumoase mărgărite
cerceta
durerea ce se ascundea.
Traducere din limba greacă
de Elena DINU

Magda MIREA
con el alma en los labios
cu sufletul în buze
de repente
brusc
aerul a început să mă mintă
mâinile au început să mă mintă
numele tău a început să mă mintă
mă încălzesc de spatele unui
necunoscut
în troleibuz
azi noapte lângă uşa de la intrarea în
casă
a răsărit un copac
ca o obsesie
62

el aire empezó a mentir
las manos empezaron a mentir
tú nombre empezó a mentir
me calentaba en la espalda de un
desconocido
en un trolebús
anoche junto a la puerta de casa
medró un árbol
como una obsesión
Traducido por Janina SFETCU
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Marian HOTCA

poesis

Marian HOTCA

ca o ploaie de stele
peste gândurile mele?

Timpuri

Nu! Totu-i tăcere de somn
în universul de crom
şi totu-i stingher...
în universul de fier.

Timpul cosmic, hipnotic
naşte clipa suspendată de fier
în imense minute arzânde
pe altarul stelar ce se divide
în clipe roşii de aur.
Timpul de platină naşte ore de durere
în duhul stelelor ce ard moarte
cu lumină de logos.
Timpul de diamant
plimbă clipele ascunse
pe leagănul planetelor verzi
ce încep a-nflori,
în sete aprinsă de culoare.
Timpul de argint clădeşte
caverne ascunse în toposul amar
de tăcere şi cheamă
materia să nască amor.
Timpul de azi e ou ce aşteaptă
căldura iubirii ce arde
pe vatra sufletului gol!

Clipe
Auzi clipa cum plânge
închisă în balta de sânge
şi curge din nori
în stropi de fiori?
Auzi inima cum zbiară
încolţită de-o gheară
ce cade din lună
pe alba ta mână?
Auzi sufletul cum se zbate
în întunecata noapte
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Totul e privire de gheaţă
în cosmosul de viaţă
şi totu-i tăcere...
în secunda piere.

Somn
Cu dragostea umed-a
lacrimilor mele,
ai şters geamurile prăfuite
să vezi mai bine stele eterne.
Apoi ai coborât cerul,
aproape de pământ
ca să ţi-l îngrop
în negrul mormânt.
Clipele din ceas le-ai închis
în alba tăcere...
şi-ai ars orele pe vetre
stinghere.
Florile sufletului zăceau înflorite
în vise de piatră
sperând
chinuite.
Dorului imens i-ai dat aripi
să zboare
departe, departe,
s-aducă visare.
Credeam că trăiesc, dar
astăzi visez pierdut
în albe cuvinte
ce dorm în aduceri-aminte.
63

poesis

Valeriu Marius CIUNGAN

Valeriu Marius
CIUNGAN

tău cotor,
ce te alege şi te-nclină,
pe mâna binecuvântată ce te-aduce
din întuneric la lumină

PENTRU POEZIE

Voi pagini albe
cu meşteşug legate-n astă carte
lăsaţi vocalele să zboare, să se-aşeze
pe degetele albe, binecuvântate,
mofturoase,
ce vă abandonează plictisite sub veioză,
pe lemnul înţelept al noptiere-n noapte

aş fi-nceput frumoasa poezie
fără să ştiu în versul următor
cerneala , cum se-aşterne din peniţă
ştiu,dar nu ştiu ce-o să scrie
cerneala scade –n călimară ca vinul pus
deoparte, cu sigiliu,e-nvechită
ca timpul părăsit în ceasul de
perete,tresare în aceeaşi baterie
şi moare şi parcă-nvie o clipită
creionul ce-o să scrie ? tăciune negru,
lumină din adâncuri
lemn dulce, ros la capăt, cînd inspiraţia nu
vine,
înaltă, sveltă siluetă, tăcută umbră rătăcită
printre rânduri
cum e să scriu, fără să ştiu că vreau să
scriu, să scrie
Altul pentru mine, să mă supună, să
posede, să ucidă
să mor puţin ( să vad cum e ) să mor
frumos
şi-apoi să-nviu frumos în poezie
pentru poezie !
TU, CARTE
Tu carte scrisă ,închisă între cărţi mai
vechi,pe raft,
Tu laşi vocalele ca fluturi albi, curaţi să
zboare, să se –aşeze,
pe degetul arătător ce-ţi înfioară zveltul
64

Tu, carte scrisă
(cinste cui te-a scris )
cheamă-ţi buchiile aflate-n zbor ‘napoi
îmbracă-ţi poeziile in alb şi negru
pune-le straiele pentru marea trecere
anuntă familia
trupul tău
trupul meu
timpul tău
timpul meu
au trecut !
POEM FRUMOS
şi te prindeam de glesne , să uiţi cum este
mersul,
să nu atingi cărbunii-aprinşi,focul
mocnind, cenuşa
să nu se-aştearnă peste foaia albă,să uit a
scrie versul
şi te eliberam adesea –să-nveţi saltul - în
visul meu boem
dor pietrele ,doare drumul, tace jarul
când tălpile din palma mea
mai şchiopătau scriind acest frumos
poem!
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

poesis

Daniela ŞONTICĂ
Scrisoare pariziană
Iubito
ce faci faci tu acolo în grădinile fără stăpân
şi cum reuşeşti să te fereşti de pragmatismul
cuceritorilor?
Vino la Paris ţi-am rezervat o vacanţă
unde să-ţi porţi cum numai tu ştii
picioarele lungi mâinile lungi şi desigur gâtul
lung
fără pereche
umbra ta ar fi în stare să scoale din morţi
pictorii suprarealişti
i-ar face să-ţi dedice fiecare o capodoperă cel
puţin.
Pentru tine aş dormi pe o pală de fân sub
Turnul Eiffel
numai să nu mă uiţi când vin tinerii poeţi
cu gesturi tandre şi poeme aspre
să te cucerească
girafa mea.
Luna este foarte frumoasă
iubita i-a răspuns.

Ştefan CIOBANU
joie de vivre
ei vin în căruţe cu coviltir
îţi iau ferestrele iubirile îţi iau temele pentru
acasă
şi uite aşa te trezeşti
cu ochii roşii alergând alături de celelalte
furnici
în căutarea unei crăpături mai
convenabile
despre
iubirea ni se zbate prin pietriş
ca o găină cu capul retezat
o bătrână aleargă cu un lighean
să strângă sângele pentru flori
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

poesis

Andreea SOLOMON
întrerupt
cu tine se culcă doar printre catafalce
atunci când se cântă veşnica pomenire
îşi linge linguriţa de cafea
obiectivul aparatului se lasă-n jos
admiră jartierele cât îi mai stau pe picior
noaptea nunţii
o vrei virgină şi ea a avut primul avort
la 12 ani
de atunci fotografiază fiecare întrerupere
de sarcină
aprinde un joint din lumânările
de pe tortul tău
trebuie să zâmbească la aparat
legată la ochii te ţine de mână
cealaltă mâzgăleşte
pe certificatul de căsătorie
în haine largi fumează ţigara de după
citeşte din dostoievski
vrea să te urască
/şi poate/
noxtrada
părul despletit faţa pe jumătate acoperită
& ochiul stâng orbeşte în dreptul
felinarelor
strada aceea a rămas aici de când mă ştiu
toţi s-au mutat & s-au reîntors în marşuri
funerare
fantome bântuie prin case – preoţii îşi ţin
slujba de duminică
o mână apasă claviatura solemn - cu părul
stins
şi fata arzândă
doar eu mai ascult întinsă pe asfalt
65

Luminiţa AMARIE

poesis

Luminiţa AMARIE
***
Taci, ascultă bucuria
Plângi, scrâşneşte cu durere
Vezi, închide ochii nopţii
Du-te, caută lumina
Ia, să bei din apa asta
Fii, în ciuda neputinţei
Mergi, pe spinii îndurării
Iartă, fii stăpânul milei
Cântă, leagănă-ţi fiorii
Urcă, trepte sunt în aer
Zboară, cazi în albul clipei
Strigă, mângâie ecoul
Fugi, eternul e neantul
Cazi, te mângâie pământul
Pleacă, nu aici ţi-e locul
Ia, din toate iei din mine
Stai, respiră rouă vieţii
Creşti, adu-mi copiii lumii
Cere, dă-mi-te iubirii
Uită, inima ţi-e vie
Vino, iată-te pe tine!
***
Nu i-am spus niciodată că îl iubesc
Avea, dintre toate câte nu le avea
Cel mai îndepărtat mod de a plânge
Lacrimile lui erau de fapt cuvinte
Cum aş fi putut eu să-i spun deci
Cu însăşi cuvintele lui
Că îl iubesc?
Acum că el nu mai este
Acum când plouă cu o apăsare de piatră
Peste ochii mei ai lui deja de demult
Aş putea să-i strig numele violent
66

Dar chiar el, cu ale lui cuvinte, mi-a spus
Să nu sperii vreodată liniştea cu care
cresc copacii
Căci aş putea stârni furtuni
Tăcerea mea îngheaţă apele.
***
Târziul crucilor de lemn
Mâinile tremură
Nu se mai întâlnesc cu izvorul
Sângelui ce duce către inimă
Febra se zbate în pielea obrajilor
O rugăciune mi-a rămas pe frunte
Ori de câte ori m-au iubit
Am devenit femeia de nisip
Ciudată creatură fiinţa ce
O port ca fiind eu
Când m-au avut
Am devenit eşecul fiecărui fericit
De neatins ştiau doar morţii mei că sunt
Şi nu am puţini
Morţii mei sunt singurii mei îngeri
Mă pregătesc de o înmormântare vie
Februarie s-a dus fără milă
Am rămas altcineva şi-mi amintesc de
mine
Dacă vreodată am iubit
Atunci ei au fost flacăra lumânării ce
Arde în pieptul meu crud
Rupt în cercuri plutitoare
Se împart aripile mele precum
Pâinea se frânge şi se dă săracilor
Flămânzii mănâncă mereu
Cel mai puţin
De aceea sunt mai tristă
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Luminiţa AMARIE

Decât o zi din timpul morţii
Căci moartea nu ne promite nimic
Nici o eternă revenire
Nici un himeric început
Ea doar vine şi ne anihilează iluziile
Un înger mai mult e doar o fericire mai
dureroasă
Nici nu mai ştiu ce spuneam
Tremur de frig
Tremur de cald
Privesc la cana cu apă rece
Şi rog să mă cuprindă o sete de moarte.
***

Este tomnatică, anii îmi sunt grei
Mâinile acestea
Umerii şi genunchii
Coapsele şi spatele
Toate, toate au rămas undeva în urmă
în palmele tale, acolo unde nopţi întregi
Mă risipeam precum o flacără
Apoi din tine mă înălţăm frumoasă
Nici ochii, nici chipul, nici trupul
Nu şi-au păstrat vigoarea
Mi-au luat tot anii timpului cel viu
Dar tu, tu vino, nu te îndepărta
In inima mea sufletul tău
Are aceeaşi culoare
încă te pot adăposti în trupul meu târziu
încă te pot mângâia cu simpla mea prezenţă
Dar să nu rămâi
Nu aş putea trăi fără să te aştept.

La Maratonul poeziei de dragoste

Apropie-te, vino mai aproape
Ştiu, ştiu că nu mă mai recunoşti
E drept că pielea mea acum

Luminiţa AMARIE

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

67

poesis: orientalia

Omar KHAYYÂM
Omar Ibn Ibrahim El Khayyâm s-a ivit
sub cer la Nişapur, în provincia Kharosan
din Persia (Iranul din zilele noastre) în
prima jumătate a veacului al XI-lea după
Cristos, în anul… 1028? 1030? 1040?
Biografii nefamiliarizaţi cu cititul în stele nu
s-au pus încă de acord asupra datei exacte,
iar în calendarul persan alcătuit de el,
strălucitul astronom Omar Khayyâm, nu s-a
gândit să consemneze acest mic amănunt.
Doar aşa, în treacăt, avea el să noteze întrun rubaiat: „Venirea ta n-aduse nici un
adaos lumii? / Plecarea n-o să-i sfarme
rotundul şi splendoarea. / Şi nimeni nu-i
să-mi spună adâncul sens al spumii: / Ce
rost avu venirea şi-apoi ce sens plecarea?”
Mai sigur pare a ne fi rămas anul morţii:
1122. Şi anii toţi de viaţă: 82.
Contemporanul său, scriitorul Nizami
Arudi, avea să consemneze în cartea de
anecdote „Cele patru cuvântări”, momente
din convorbirile avute cu poetul-savant
prin 1112 şi 1113. Alegem (nu chiar la
întâmplare) însemnarea lui N. Arudi cum
că, într-o zi, cu seninătatea cu care ştia să
atace orice problemă reducând-o la esenţă
prin cea mai firească simplitate, Khayyâm a
spus: „Mormântul meu aş vrea să fie întrun loc unde, cu fiecare primăvară, vântul
de nord mă va acoperi cu flori”. Avea să fie
pământul oraşului său natal, Nişapur, acolo
unde primăvara vine foarte devreme.
Acelaşi scriitor nota prin anul 1135-1136 că
a vizitat mormântul lui Khayyâm de la
Nişapur în primăvară, acoperit cu flori de
meri şi peri… Noi auzim parcă versurile sale
ca un surâs amar plutind printre miresme
de timpurie înflorire: „Bahram prindea peaici măgari sălbatici / Şi pletele îi fluturau
în vânt. / Azi prins e sub movila de pământ
/ Şi pasc pe-al său mormânt măgari sălbatici”.
68

Omar KHAYYÂM

Şi-au trecut câteva secole de când
Omar Khayyâm s-a mutat sub o movilă de
pământ. Au durat nemuritoare rubaiatele
sale, transmise oral din generaţie în
generaţie, adăugite uneori, jefuite alteori
de vreun cuvânt pe care vreo minte de om
nu-l va fi reţinut pe de-a-ntregul, dar
scânteind mai limpezi cu fiecare suflet care
se va fi recunoscut în ele.
Şi-a fost anul 1859. Un oarecare Edward
Fitzgerald publica la Londra, într-un tiraj de
250 exemplare, o broşurică: „Rubaiyat of
Omar Khayyâm into english verse”,
cuprinzând 75 de rubaiate, cu o prefaţă şi
note culese din studiul eruditului
orientalist Byles Cowell, preşedinte al
Colegiului Sanscrit din capitala Marii
Britanii, şi apărut în revista Calcutta
Review. Praful s-a aşternut cu temeinicie
peste coperta cărţii alcătuită de Fitzgerald
„în maniera lui Khayyam”, traducătorul
redând cu fidelitate doar 49 de catrene, în
rest „recompunând” în manieră proprie
catrene noi din versuri câte două
aparţinând unor catrene diferite. Dar
timpul, acest „hoţoman de soi”, cum îl
numeşte Radu Stanca al nostru, a făcut ca
numita broşurică de la librăria Quaritch din
Londra să ajungă sub ochii unor cititori
avizaţi. De atunci până astăzi (şi, cu
siguranţă, mult dincolo de noi!), rubaiatele
lui Omar Khayyâm au fost traduse în toate
limbile pământului cu oameni.
S-a convenit că numărul catrenelor sale
este de 170. Că au fost publicate culegeri
stufoase precum, Les Quatrains de
Kheyam, traduits du persan par J.B.
Nicolas, ex premier drogman de
l’Ambassade francaise en Perse, din ordinul
împăratului, la Imprimeria Imperială, în
1867, ţine poate de eterna rivalitate dintre
Anglia şi Franţa. Dar cum să ţi-l adjudeci pe
Khayyâm după mărunte-mari orgolii, când
el aparţine lumii întregi, adresându-se cu
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Omar KHAYYÂM

egală simplitate fiecărei fiinţe vorbitoare?
Într-un articol publicat în Monitorul
Universal din decembrie 1867, Théophile
Gautier îşi începea comentariul la recent
apărutele Catrene ale lui Khayyâm în limba
franceză astfel: „L-aţi citit pe Baruch?
întreba La Fontaine pe oricine-i ieşea în
cale, după ce citise el opera profetului
care-i aprinsese puternic imaginaţia. „Aţi
citit catrenele lui Khayyam?, am fi noi
tentaţi să întrebăm acum”.
Chiar aşa!
N-aţi citit catrenele lui Khayyâm?! Să nu
vă plângeţi atunci că vă veţi simţi nefericiţi!
Ce-ar fi să începeţi chiar acum?

***
Zorile mi-au umput de roze cupa
seninului,
Privighetoarea tace, parfumul vinului
E tot mai diafan... Şi mai sunt unii gata să
se lase
Robiţi de vise de măriri! Frumoaso, părul
tău - ce mătase...
L’aurore remplit de roses la coupe du ciel,
le chant
Du rossignol s’endort, le vin est plus
léger.
Dire qu’il y a des fous qui rêvent de
gloire, d’argent...
Ô, tes cheveux de soie, ma bien aimée...
***
Atâta graţie, atâta fericire
La începutul poveştii de iubire !
De ce acum, frumoaso, unica vrere-a ta
E să-mi frângi inima?
Tant de tendresse, tant de bonheur
À l’aube claire de notre amour !
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Omar KHAYYÂM

Pourquoi maintenant, ma belle, nuit et
jour
Tu ne fais que mieux déchirer mon
cœur ?
***
Palatul mândrului sultan Bahram*
Ajuns-a adăpost pentru gazele.
Leii ce dau târcoale ştiu de-acele
Jocuri şi cântece din vremi d’antan?
Le beau palais du grand sultan Bahram*
Est devenu tanière des bêtes sauvages.
Les lions qui rodent autour ne savent rien
de temps
Des rires, des jeux, des chants de ce
noble, bel âge.
————————
* Bahram Gur (420-430) rege persan
din dinastia Sasanizilor/ roi persan de la
dynastie des Sassanides.
***
Maculare culoarea sângelui
Vărsat pe câmp de-un împărat uitat
Iar albăstreaua-i cerul din ochii lui
De-adolescent cu zâmbet înstelat.
Le coquelicot a la couleur du feu
De sang versé dans l’herbe par un roi
oublié ;
Le bleuet c’est le ciel de ses yeux
D’adolescent au sourire étoilé.

Prezentare şi traducere
de Paula ROMANESCU
(din volumul în pregătire
„Khayyâm mi-a spus”)
69

proză

Ioan TODERIȚĂ
Visul lui Ion.
Mărturisirea
preotului
Lumina mătura întunericul cu mături
de cânepă şi de pelin, în straturi
succesive de culoare, de alb fosforescent.
Oamenii se lipeau de oameni, venind de
afară tiptil înăuntru, printr-o cruce
apăsată pe frunte, pe umeri, în aer.
„Uite-l şi pe Vasile! Ia, ha! Ăsta-i frate-meu,
Ştefan! L-a trimis muierea la biserică.”
Umbrele oamenilor din icoane
încremeneau sărutul prelungit al altor
oameni, în iconostas, de jur împrejurul
înălţimilor cereşti ale bisericii.
Preotul Ciobanu’ stătea ascuns privirii
oamenilor în altar. În uşile altarului,
aurite, strălucitoare ca doi sori gemeni,
era aşteptată apariţia lui nepământeană,
trupul lui subţire înfăşat în odăjdii, ca un
Iisus la „Cina cea de taină”, ca un
Dumnezeu pămâtean necunoscut.
„L-au eliberat! L-au liberat!” Şopteau
două femei aproape de „Sfântu Gheorghe
ucigând şarpele” în peretele din nord a
crucii zidită de oameni pe pământ.
„Ani grei săracu’!” „Ani grei de
temniţă!“ pribegeau cuvintele şoptite ale
altor „credincioşi” în peretele de sud;
plin de bărbaţi înalţi cu capetele plecate
în mâini ca „Ioan Botezătorul”.
- Cine? Cine? se propagă din om în
om întrebarea, ca o undă seismică întrun loc, ca o cădere de frunză sub stejar.
- Preotu’ Popovici. Părintele Popovici.
- Care preot? întrebă o fată cu ochii
70

Ioan TODERIŢĂ

plecaţi pe gura, pe buzele foşnitoare ale
bunicii ei.
- Lasă! Tu nu erai născută…
Din altar, pe uşa invizibilă în contur a
iconoclastului, o mână nevăzută culegea
pomelnicele oamenilor înşiruiţi acolo
anume. Coloana lor se stingea când,
odată cu „Dumnezeu să-i ierte!”
murmurat de preotul nevăzut, oamenii
împovăraţi de cruci, plecaţi până în
pământ, se împrăştiau în biserică, la
locurile lor ştiute, în locul lor de
îngenunchiere şi de cuvânt ascultat.
Această translaţie, din om în om, spre
altar, a mulţimii, acest dinamism al
mulţimii strânse să se roage pentru
păcatele neamurilor ei, conştientiza
căderea sufletului în inconştiinţă, în
catalepsii de odihnă a minţii conştientiza
contopirea sufletului fiecăruia cu Duhul,
cu Fiul şi cu Tatăl; cu treimea din ei.
„Aşa sunt oamenii! ” îşi spuneau
preoţii în altar.
„Mătci vorbitoare de cuvânt necunoscut.
Noi vom lumina cuvântul. Noi vom slavi
cuvintele din ei învăţându-i să le
rostească celui care le-a dat cuvântul
pentru a fi, pentru a împlini focul arderii
lui în trupuri, în suflete prinse în carne.”
„Acest murmur de şoapte, e omul de
dincolo de om, e o fiinţă târâtoare în
deşert, să atingă oaza din miraj, să-şi
sfârşească setea în cuvânt.” Preotu
Ciobanu gândea astfel, bătând drum des
între masa cu pomelnice despăturite şi
uşa cu pomelnice întinse în altar, cu
nume de oameni care au fost, care mai
sunt poate, dincolo, dincolo sub bolţile
crucii greceşti – care e biserica, care e
naos, pronaos şi acest altar de suferinţă.
„Da! de suferinţă. Că oamenii nu ştiu de
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIŢĂ

povara crucii mele de aici, de povara
mărturisirilor mele, de aici, dinaintea
fiecărei slujbe.”
Ocoli masa cu peticele de hârtie
despăturite, cu nume de oameni scrise
apăsat în ele, cu nume de oameni
indescifrabile în aer.
O uşă, cea dinspre strană, se
deschise. Un băiat de biserică sufla în
tămâie, să ardă în emisfera interioară de
argint a cădelniţei: Fum! Ufff! de parcă
expira şi inspira în acelaşi timp cât isca
focul în cetina bolnavă, în scoarţa rănită
a unui brad falnic, a unei păduri de mirt.
Da! Du…! Da!… Du!… Du! Mi!… Mi! Şi!
Şi! … se auzeau şoaptele prin bolţi
concave; arcuite pe oameni şi preoţi, pe
icoane şi lumini pulverizate de fum, de
flăcări, de priviri.
- Grea e, părinte, crucea tăcerii dintre
noi! îi mărturisi Ciobanu, preotului
Popovici, în timp ce-şi sumeca tunica-i
albă cu fireturi, de mântuitor al clipei ce
urma, de vestitor al cinei liturgice care
stătea să înceapă – „slujba”, călătoria lui
prin mulţimea şoptită a oamenilor din
naos, a oamenilor din faţa icoanelor.
El, preotul Ciobanu, ascuns aici în
argintul, în faşa nevăzută a altarului, se
făcea om prin: „Grea a crucea tăcerii!”,
ca să comunice oamenilor contopirea lui
cu Dumnezeu.
Preotul Popovici, îmbrăcat în om de
rând, se ruga în genunchi într-un perete
rotund, sub fereastra cu lumină vânătă,
lumina soarelui trecută prin zarzărul de
afară, prin merii de afară, crescuţi pe
osemintele necunoscute ale unei
păduri tăiate.
- Amin! se ridică el într-un genunchi
ca să privească în jur, ca să culeagă în
ascensiunea lui cele spuse de „preotul

suprem” al altarului. Omul – preot surghiunit,
era, acolo în altar, în rădăcina trupului
său, tulpina privirii omeneşti, era
amintirea preotului de altă dată. Cei zece
ani de temniţă, măsuraţi în trupul lui cu
lopata de o clepsidră spartă, de un
ceasornic cu arc plesnit, i-au picurat în
carne două suflete opuse, care să
se-ncleşteze într-o identitate imposibilă,
de înger prigonit, de sfânt fără nume.
Cei zece ani de temniţă, de tăcere în
colivii vorbitoare, de encefalii arzând ca
două felinare în întunericul timpului
măcinat în pietre de moară, i-au pietrificat
căutarea omului din jur, ascultarea lui.
Uşa din răsărit a altarului s-a deschis.
„Cine a descuiat uşa asta?” îşi spuse uimit
omul în hlamidă albă, preotul Ciobanu’.
Pe fluxul luminii albastre, din chenarul ei
negru, intră o umbră fără culoare, fără
identitate; oricând umbră întrupată,
oricând trup umbrit de trecere prin zid.
- Părinte Popovici! M-a trimis…
Băiatul de biserică se înălţă în călcâie
peste masa cu pomelice, scuturând
clopoţeii cădelniţei cu tămâie aprinsă,
împotriva deprinderilor lui vechi de a sta
nemişcat în altar, de a călca pe vârful
picioarelor, de a privi în jos ca-ntr-o
fântână fără fund, ca-ntr-un izvor adânc
cât inima pământului.
- Ştiu! Ştiu! se auzi glasul subţire,
feminin, al preotului – om, al preotului
rătăcind în altar după veşminte, după
veşmintele lui albe de altădată.
Se scutură în tunica-i largă, neagră, ca
umbra venită de afară, căutând-şi un loc
între cusături, căutând centrul de
greutate a deplasării lui în spaţiu, în
punctele unui sprijin relativ al spaţiului.
Umbra fără chip, înbrobodită cu un
batic cafeniu, furată de doi ochi galbeni

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

71

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIŢĂ

în aer verticală acum, de când s-a
propagat sferic cuvintele „Ştiu” spre
fluxul luminii semănat de răsărit în altar
prin uşa deschisă în zidul peretelui
rotund, umbra îi întinse peste masă, lui
celui rătăcit aici – preotului fără veşmânt,
o pâine şi un peşte.
- De la brutăria lui Bulearcă.
- Da?
- Da.
- Şi peş…
- De la cherhanaua din pădurea de plopi.
- Da?
- Da. Ion şi Nicolae. Ştefan şi Vasile.
- Da?
- Da. Apoi umbra îmbrobodită se
stinse. Băiatul linişti cădelniţa şi i-o
întinse preotului Ciobanu. Acesta se
oglindi în ochii băiatului apoi peste el,
prin el, printr-un drum necunoscut din
cîte erau în altar, în oglinda … din cireş de
unde-i fusese dăruită de cineva
necunoscut veşmintele ceremoniei
liturgice. Împrumutându-şi parcă din
argint puterea umblatului sacru prin
porţile altarului spre oameni se răsuci
împietrind băiatul, apoi masa cu
pomelnice, uitând de omul în
veşmintele-i vechi şi sărace ce-şi privea
pâinea şi peştele într-un colţ al ei.
Enunţă jumătatea lui de ectenie
ascultând răspunsurile dascălului din
strană Dă, Doamne, Ţie, Doamne,
ascultând răsuflarea omului preot pribeag
din altarul lui. „Grea cruce e tăcerea
dintre noi, părinte!” şi uşile din faţa lui îl
dădu în jos înapoi, împinse parcă de
privirile oamenilor din biserică spre el, îl
loviră în piept, o clipă, ca să fie smuls
apoi de rotaţia lor inversă în iconostas.
„Luaţi! Mâncaţi! Acesta este… Beţi!
Acesta este sângele meu!” … şi „Cina cea

de taină” se desfăşura metodic, în vârful
lumii, în al o mie nouă sute şaizecilea an
de la Hristos încoace, în satul Tuluceşti,
suspendat pe lac, pe cherhanaua pădurii
de plopi, pe cântecul răguşit de vioară a
Budilenilor, pe casa lor zidită dintr-o
salcie îngenuncheată în lut, în rădăcinile
merilor fără stăpân din ograda bisericii.
Clopotul bătu a doua oară: Bang! şi
oamenilor le-a fost luată suflarea în
naos, în pronaos, în sat, pe Drumul Mare,
până acolo unde arama şi zincul şi
neliniştea lor propagată putea ajunge,
putea penetra depărtarea. Oamenii
arătau ca nişte morţi verticali, cu ochii
albi în orbite, cu sprâncene mai lungi, cu
bărbi ascuţite vânăt în piept. Bang! Şi s-au
trezit deodată cu altă înfăţişare, în alt timp.
„S-a dus săracu’ frate-meu!” vorbea
Ştefan scormonind locul din biserică
unde şedea cândava alt om, drag lui,
indiferent lui, sânge din sângele lui.
„Vai, n-am măcinat ieri! Şi azi plouă!”
se ruga într-o scânteie de lumânare
Vasile din umbra „Sfântului Pavel”.
„Să ar grădina! Să scot salcâmul uscat
din grădină!” Se rugau cei din lancea
„Sfântului Gheorghe ucigând balaurul”,
cu buzele încleştate pe dinţi să nu le
scape vorbele pe jos, afară, în cenuşele
umbrelor fumegânde, ale unor oameni
înalţi până în bolţile bisericii infinite.
„Doamne, n-am lemne de foc!
Doamne, n-am haine de înmormântare!
Doamne!…” se contopeau gândurile
omeneşti cu trâmbiţele vieţii de afară,
vieţii terestre – lumeşti, de afară, cu un
singur ceas diurn – soarele ţinut de mări
să ne vegheze, în hamul ursei mari,
târâtă-n calea laptelui pe stele nevăzute
cu lumină-n pârg.
Oamenii umblau desculţi, în ectenii,

72

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIŢĂ

în fiinţa lor mai întâi, apoi în cântecul
psalmilor, în duetul preotului cu strana,
cu Vasile dascălu’, mereu răguşit de
solfegii, mereu certându-se pentru
întâietatea cântărilor sfinte, pentru un
„Amen!” nefericit…
- Iubiţi credincioşi! Grea e crucea
tăcerii între oameni.
- Care cruce, Ileano?
- Taci Marie! Vorbeşte părintele. Taci!
- …şi nu ne lepădăm de ea până la moarte.
- Doamne! cum de nu-i aici şi frate-meu
Gheorghe să-l asculte…
- Da, da. Ca rândul la moară e moartea…
- Cum tac icoanele pe noi…
- Ce trist tace clopotul, Ileano!
- Taci, Marie, că-şi strânge puterea să
bată eftenia de la sfârşitul slujbei.
- Bang! Bang! Clopotul sfârşi tăcerile
eretice ale cuvintelor nevorbite. Biserica
se golea cu fiecare dangăt, cu fiecare om
miruit.
- Măi Ioane, da unde-i frate-tu de n-a
venit azi la biserică? întrebă preotul pe
cel din mâna lui dreaptă ce-i săruta
crucea; şi mâna în acelaşi timp ce-şi
făcea alte cruci peste crucea de argint să
ţină minte dumineca asta.
- Păi... S-a dus…
- A! Am uitat, se rezemă părintele cu
mâna stângă de felon, mângâindu-şi
parcă epitrahirul şi reverenda de sub el,
pipăindu-şi trupul slab de om, de om
sfânt. Am uitat! A plecat… Parcă mi-a
spus unde… Parcă…
Ion tăcu. Ion – fratele celui mort, îşi
purtă crucea spre masa cu pomeni ce
aştepta să fie „citită“.
„Omul e o cruce cu braţele frânte!
Omul e o lumânare de seu aprins pe un
fir cu plumb!”. Auzi ca-ntr-un somn
numele celor pomeniţi şi numele celor

din pomelnice:
… Ion, Maria, Gheorghe cu tot neamul
lor adormit… Vasile, Vasile, Vasile cu tot…
„Unde-i frate-meu? Care-i frate-meu
din atâţia Vasile?”. „Lasă! Ştie El,
Dumnezeu, asta! El ne ştie dinainte de
botez, de naştere, de creaţie. El…”
- Ioane! Lumânarea.
Dar lumânarea lui se stinse. Femeia
lui, o altă lumânare a vieţii lui, îl deştepta
din ascunzişurile tăcerii vorvitoare, ce-i
năpădidse sufletul, conştiinţa. Atunci
când lancea flăcării galbene, cu sâmbure
albastru, i se rezemase în bărbie. Atunci
auzi desluşit:
„Unde nu este durere, nici suspin, ci
viaţă, ci viaţă, ci viaţă veeeşniiicăăă…”
Nu cânta preotul Ciobanu, cum
credea el. Cânta părintele Popovici care îl
privea, îl privea până în adâncurile
neştiute ale privirii lui omeneşti, până-n
rădăcina minţii lui dumnezeieşti.
„Ce eşti aşa de uimit, fiule? Doar eu
te-am botezat Ion. Ion botez…”
„Lasă părinte! Lasă! Unde ai fost atâta
vreme?”
„La puşcărie, fiule. La canal…”
„La canal? Păi, cine te-a…”
„El! El! El!…”
Şi preotul care era mai mic decât
toată mulţimea din jurul lui, care îl privea
adânc în suflet, acolo, în fărâma de
biserică, în ungherul bisericii cu altar
stins, cu clopot nebun sfărâmând sferic
satul, acolo unde se „cânta” eftenia lui, îl
auzi pe fratele lui Vasile:
„Ioane, Ele… Ele…, Ileana, va rămâne
cu mine în noaptea vieţii tale de aici, în
noaptea vieţii noastre de furnici…”
- Scoală-te, Ioane! bătea Despina cu
pumnii în uşa brutăriei. Scoală-te,că dă
pâinea afară din covată!

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

73

poesis

Camelia Manuela SAVA

Camelia Manuela SAVA
Darabana ploii
Moto: un copil repetă cuvântul profetic care
spunea că numai curcubeul e
promisiunea că nu va mai fi un alt
potop
În oraş ploaia cade ritmic şi impetuos,
cântecul ei jucându-se cu pleoapele mele…
Fulgere spintecătoare
împart în două
pânza cerului de o culoare tot mai incertă:
sângele apusului
se scurge la picioarele mele,
pe când eu îţi adulmec paşii…

Visul 3
Vine mai întâi privirea verde, tăioasă, rece:
eu o primesc fără clipe, fără gânduri!
Vine apoi limpedele –
e un ecou de munte ce sfârşeşte
ca vocea ta imperială, maiestuoasă:
şi eu o primesc,
deschizându-ţi fereastra,
pregătesc vesela, florile
şi tot ce mai e de prisos prin casă!
Vii la sfârşitul poveştii tu cu făptura ta
Ca să-mi cuprinzi degetele ce au ştiut să
aştepte cuminţi,
Frângându-şi de fiecare dată zborul…
Și tremurând, eu aştept –
Soseşte iubirea pe aceeaşi uşă pe care intri
tu,
Pragul se frânge sub căderea aceasta a
cerului infinit
Ca o pasărea albă vine iubirea:
şi eu o primesc!
Vei afla ultimul ce vine
odată ce cântecul a pornit înspre tine!
Timpul flămând se scurge prin ochii tăi amari,
74

Aerul se zbate nechezând obosit şi bătrân
Totul e în zadar,
marea nu te mai ascunde,
Fiindcă eu te primesc în casa trupului
meu ce îţi ţine loc de vis…

Moartea e violet…
Moartea e violet,
Vine cu paşi moi
De pâclă… chipul de alabastru
Buzele stacojiu-vineţii,
Neuronii rămaşi înţepeniţi, limba perplexă
sunt semne că gândul ei te va lua în stăpânire
tiptil…
Copiii te întreabă miraţi:
Îţi e rău, mamă?
Și tu nu ştii ce să le răspunzi
fiindcă îţi simţi urechile de vată,
cu ochii de păianjen speriat
îi priveşti pe toţi fix ca printr-o sticlă violet…
Dar nu mai ai ochi pentru fapte,
închizi secundele într-un sipet murdar undeva,
Dar nu mai ai glas pentru cântec
Și sângele ţi se scurge în picioarele
ascunse pe jumătate în pământ
şi atunci dormi şi visezi că moartea e violet…

Portret în două culori
recent îţi redusesem trupul
la dimensiunile unui gând stingher nu ştiam de ce eşti un carusel în două culori
împins înainte şi înapoi numai de dorul meu
de a întreba:
interesante sunt clipele
pe care le răsuceşti în arcul vânătorii…
trupul tău are două culori:
una pentru noapte
şi alta pentru zorii alburii,
în rest, ziua te schimbă cu un caleidoscop
înfierbântat...
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Robert TOMA

poesis

Robert TOMA
DE N-AI FI TU
De n-ai fi tu, s-ar frânge-n mine toarte,
Aşa fi copac de trăsnet doborât.
Pământul însuşi ar crăpa atât,
Că ar duhni a stârv în orice parte.

păsări ca nişte bulgări de negură
plutesc la orizont
dogoarea obrajilor abia acum
se domoleşte
glasuri de mame
ajung până la muguri
miresme tari de buruieni
sub stele.
*

De n-ai mai fi, n-aş mai putea pricepe
Nimic din toate câte se petrec,
Şi ziua s-ar târî sub ochiul sec,
Aş alerga spre nicăieri, prin stepe.
*
Ea, aceeaşi – nicicând.
El, cum e – se arată.
Ea – în linişte stând.
El – făptură mirată.
Ea răsfrântă-i în sine,
El pe sine se vrea.
Ea – cu gând să-l domine,
El – cu gândul la ea.
*
Zăcusem într-o pulbere
Pe care prietenii mei încercau s-o descrie,
Dar nu găseau cuvinte.
Mi-am scuturat haina, zicându-le Iată,
Puteţi vorbi acum,
Aveţi dovada !
Ce alte amănunte să vă dau,
Decât pulberea însăşi ?
Vă intră-n nări,
Vi se strecoară-n ochi,
Şi faceţi gol în juru-mi.
*
S-a făcut târziu
în oraş
încep să se vadă fibrele serii
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

A plecat
cu frumuseţea ei cu tot
cu nepăsarea şi tristeţea ei
de femeie în care am crezut
pentru care
mi-am zis
m-am născut
s-a dus ca şi cum n-ar fi fost
niciodată
într-un cer înalt
respirată.
*
Un zâmbet de femeie rară
Şi acceptata mea povară.
O mână caldă, mână ninsă,
Şi o tristeţe neînvinsă.
Nelămurit, de ea aproape,
Încerc pământul de sub ape.
S-o strâng în braţe, s-o descos,
De grija chipului frumos,
De spaima chipului surpat,
Mi-am zis că pot şi că mi-e dat.
*
De n-aş fi cunoscut iubirea,
Cruzimea ei de ne-nţeles,
Măruntă mi-ar fi fost uimirea
Şi-aş fi privit mai mult spre şes.
Eu aş fi râs, dar inutil,
Aş fi crezut în tot ce pare.
Aş fi tânjit ca un copil
Lipsit de-a mamei sărutare.
75

memento

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

amiciţiei. Cred că l-am văzut de vreo
două sau trei ori, înainte de ’89, la
cenaclul Bibliotecii „Nicolae Iorga”, în
compania strălucită a profesorului Ion
Grigore. Personalitatea ilustrului
dispărut mi-o descrie fermul şi
vigurosul ironist Costel Tudorache,
acelaşi cu Constantin Tudorache, în
ediţia nr. 3 / 2014 a revistei ploieştene
„Atitudini” a casei municipale de
cultură „Ion Luca Caragiale”. Selectez
totuşi din consistentul şi doctul articol
acele secvenţe care structurează efigia
nemuritoare a lui Nelu Quintus.
Venit pe lumea asta la 12 august
1919, „Nelu a fost un adevărat boem. A
fost „băiatul mamei”, protejatul
familiei, şi a făcut ceea ce i-a plăcut în
viaţă”. (O fotografie care ilustrează
articolul din care citez, îl prezintă pe
acesta în interiorul său domestic şi de
lucru: „În spate (-le lui N. Q. – nota
mea) se vede un peisaj desenat de
Nelu, iar în dreapta, o „reproducere”
făcută tot de el, după o fotografie a
actriţei Danielle Darieux”). „Când i-am
făcut prima vizită, mi-a zis: „Ai venit
tocmai azi, când am zi de scuturat!”. „A
cunoscut câteva femei dar nu s-a
căsătorit. La începutul anilor ’90, Nelu
şi-a găsit o prietenă, Lili Ionescu,
profesoară, o adevărată doamnă care
l-a înţeles şi acceptat cu toate hachiţele
lui. I-a fost soţie, amantă, menajeră,
partener de dialog, consultant şi critic”.
„Am vorbit la începutul acestui an şi iam urat „La mulţi ani”. După ziua lui a
făcut o viroză şi a fost internat la
Spitalul judeţean, la secţia terapie
intensivă”. „A avut o evoluţie
neaşteptat de bună şi a fost externat
după o săptămână. Acasă, obişnuit

La ceasul hărăzit de
Soartă,
Epigrama în doliu
Maestru al rimelor încărcate de
spinii ironiilor, autor de studii şi cărţi
despre arta epigramei, redactor valoros
în constelaţii revusitice ale Umorului
românesc, cu rubrici permanente şi
unice prin „temperatura” sarcasmului
lor, premiat naţional şi zonal al
numerosaelor concursuri şi festivaluri
ale spectacolului lingvistic incendiar
care rămâne Epigrama, vechiul meu
prieten, inginerul Cosntantin Tudorache
mă ţine la curent cu viaţa publică a
„râsu’-plânsului” – sintagma cu virtuţii
esenţializatoare în existenţa noastră, de
la Esop încoace. Din păcate, două
„coloane” ale peristilului Epigramei
româneşti s-au prăbuşit fatal sub dalta
lui Kronos, iar dispariţia lor trebuie să
rămână borne în cuvenita lor
eternitate.

Nelu Quintus
Ramură din venerabilul arbore
umoristic Ionescu-Quintus, Nelu
Quintus a plutit aproape o sută de ani,
pe valurile oceanului de „satiră şi
umor” – concept cu precădere
radiofonic, dacă ne amintim fie doar de
inimitabilii Stroe şi Vasilache, de Radu
Zaharescu şi Horia Şerbănescu, încă din
juneţea lui, moştenind pe de o parte
harul epigramei şi pe de alta, harul
76

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

dimineaţa să se dezbrace până la brâu,
să se spele singur, (...) a răcit mai rău.
De data asta a fost internat la o clinică
particulară, care, neavând aparatura
necesară, l-a expediat din nou la
Spitalul judeţean, unde, în dimineaţa
zilei de 28 ianuarie 2014 şi-a dat ultima
suflare. A trăit 94 de ani, 5 luni şi 16
zile”. „Pentru a fi descoperit – a propos
de răspunsul filozofului german Arthur
Schopenhauer, la întrebarea „unde ar
vrea să fie înmormântat”, acesta a
precizat: „Nu are nici o importanţă
locul. Posteritatea mă va descoperi
oriunde!”. Nelu Quintus a lăsat un
epitaf în manuscris:
„Sub licărirea unui sfeşnic,
Umbrit de florile din vas,
Din cel ce odihneşte veşnic
Doar spiritul a mai rămas!”
Una din epigramele reunite de Nelu
Quintus în volumul „Quintesenţe”
apărut la editura Karta-Graphic în 2007,
la pagina 226 fixează „averea” familiei
din care el a provenit, sub numele care
a întemeiat-o: „Ion Ionescu Quintus”:
„Printre poante, poezii,
Din păcate are şi
Două minime creaţii:
Fraţii!”

Fundaţiei Oamenilor de Ştiinţă, sub
conducerea – academică - a domnului
profesor universitar doctor Miron
Oprea, pe atunci redactorul paginilor
de Matematică ale revistei AXIOMA,
Mihai Danielescu mi-a prezentat un fel
de pliant al acesteia şi, la despărţire,
nu ştia cum să îmi mulţumească –
copleşit de emoţie – pentru că aveam
să scriu apoi, în reportajul ce-a apărut
mai târziu, în această primitoare
publicaţie, despre opera sa artistică! O
serie de convorbiri telefonice au
consolidat prietenia noastră, revăzându-ne tare bucuroşi, în cadrul
multor evenimente de gen petrecute
la Buşteni, la Sinaia, în Câmpina, iar la
Ploieşti, de foarte multe ori însoţit de
caricaturile şi epigramele lui, din care,
graţie maestrului Alexandru Bădulescu
– părintele Atheneului omonim, din
1991 fondat de dânsul, l-a invitat
consecvent să citească melomanilor
prezenţi la recitalurile puse la cale
aici, concomitent cu memorabile
concerte camerale şi lansări de carte!
Întocmai eram împreună la Cercul
Militar, la Biblioteca Nicolae Iorga,
unde magicul profesor şi cărturar
Nicolae Boaru îl invita cu suculentele
epigrame şi caricaturi semnate discret
„M.D.” Anul trecut îmi trimisese a nu
ştiu câta epistolă – prin care mă ruga
să-i certific, prin consultarea unui
filolog de specialitate, întâietatea
cuvântului „carigramă” – combinaţie
lexicală între prefixul cuvântului
„caricatură” şi sufixul cuvântului
„epigramă”, socotindu-se inventatorul
expresiei amintite. În nu mai ştiu (dar
am notat-o) care zi a iernii trecute, un
apel telefonic primit din partea sa, mi-

Mihai Danielescu
Gazetăria mi-a ocazionat
nenumărate întâlniri cu acest trist /
vesel artist al caricaturii şi al
epigramei, de o delicateţe care mă
intimida mereu! Într-o expoziţie
aranjată în amfiteatrul liceului – apoi
colegiu naţional – „Ion Luca
Caragiale”, spre a ambienta cât mai
plăcut o reuniune lunară a membrilor
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

77

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

a aruncat gheaţă în şira spinării!
„Domnule Bucur, v-am sunat să vă
urez un an nou cu sănătate, că nu cred
să ne mai vedem vreodată...!” Vorbea
printre sunete gâjâite, sugrumate de o
sfârşeală în care bolborosea vulcanul
tot mai stins al pierzaniei... „Mă
scuzaţi, dar atâta am vrut să vă zic...”
şi glasul unui mare şi delicat caracter
s-a înecat într-o tăcere
înspăimântătoare, căzută ca tăişul
sabiei în clipa implacabilă...!
...Mi-l evocă frust şi elogios, tot
prietenul Costel Tudorache, în articolul
amintit, generosul dispărut privind – în
fotografia alăturată textului – pe sub
„coiful” alb al capilarului răvăşit,
undeva – către presimţitul loc de
dincolo de Styx! „Nu se plângea că-l
doare ceva anume. A fost de vreo două
ori internat la Spitalul judeţean din
Ploieşti. Aici, doctorul Pavelescu îi gusta
epigramele şi, după investigaţiile
făcute, i-a spus că nu are nimic şi să
meargă liniştit acasă. Mie mi se confesa
că se simte obosit, că nu poate face
efort şi că are nevoie de multă odihnă.
În ultimele telefoane pe care i le-am
dat, îi simţeam oboseala din glas şi se
jena că nu poate vorbi prea mult. Soţia
mi-a spus că în ziua de 15 ianuarie
2014, Mihai a ieşit din casă şi a dus la
poştă o scrisoare. În dimineaţa zilei de
16 ianuarie 2014, privind spre pat, şi
văzând că el nu-i spune nimic, dânsa i sa adresat cu următoarele cuvinte: „Dar
tu nu vorbeşti cu mine în dimineaţa
asta?”. Când s-a apropiat de pat, a
constatat că soţul ei murise şi, pentru
el, totul se sfârşise”!
Scriu cu chipul lui Mihai Danielescu,
arborat – şi trist – pe trupul lui

subţiratic şi suferind, vorbindu-mi
înfiorat de părerea de rău că sunt
ultimele lui cuvinte... Se ivise printre
semenii lui într-o zi de 4 martie 1933,
într-o locuinţă modestă „din Ţibirica –
judeţul Orhei, pe pământul Basarabiei,
din părinţii Dumitru şi Nina –
Ciobotaru, mai târziu, Cebotarenco.
Într-o noapte, când au fost conduşi la
gară pentru a fi expulzaţi în Siberia,
părinţii săi au decis să se urce în trenul
de România”.
Opera lui Mihai Danielescu – numele
e al soţiei, Niculina - a rămas în grija
urmaşilor – fiii săi, sub motto-ul
preferat: „Vax populi”, devenit genericul
unei emisiuni de umor televizat. Trei
volume de apigrame: „Călcâiul lui
Achile”-1997, „Cuiul lui Pepelea”-2001
şi respectiv „Apă distilată”-2004;
grafica şi ilustraţiile a 22 de volume;
menţionat în 70 de cataloage interne şi
internaţionale; premii pentru caricatură
în China, Croaţia şi Canada. Tâlcurile
câtorva din catrenele lui Mihai
Danielescu vor străbate vremurile şi-or
să tulbure conştiinţele. Către „Vasile
Groza, care i-a spus, într-un duel, că are
nevoie de o secretară:
„Cum n-am birou capitonat,
Şi n-am fost şef în viaţa mea,
Eu zic s-o ţii, că e păcat,
Că nu ştiu ce să fac cu ea”.
Pentru volumul de epigrame
„Inspiraţii fără raţii”, scris de Nelu
Quintus, Mihai Danielescu a făcut o
epigramă caustică, dar bună:
„Ca să vezi că-l preţuiesc,
Ţi-am fixat volumu-n ramă,
Dar îl iau să-l mai citesc,
Poate dau de-o epigramă”!

78

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

evocare

Vasile Ioan CIUTACU
Dan D. Rădulescu nu
merită uitare.
Argumente, evocări şi
literatură
Desigur, municipiul Câmpina nu-şi mai
poate permite luxul de a-şi îmbrăca
straiele de sărbătoare dacă îl împinge
uşor, delicat, mai încolo, pe unul din
poeţii ei de vază, Dan D. Rădulescu, cel
care a văzut lumina zilei şi a locuit în
această urbe doldora de cultură...
Şi presupunând că totuşi ar face-o,
cred că haina, pe care ar îmbrăca-o în
continuare la zile mari, ar fi prea strâmtă,
cu umerii lăsaţi, fără toţi nasturii şi cu o
mânecă mai scurtă faţă de cealaltă.
Iar dacă cineva îşi permite (şi e liber
să o facă!) să afirme că lucrurile nu stau
chiar aşa, s-ar înşela amarnic, pentru că
Dan D. Rădulescu vine cu un argument
zdrobitor în sprijinul aserţiunii noastre –
poezia sa de o ţinută aleasă, rafinată,
îndelung meşteşugită cu mult har de la
Cel Etern, ce te determină să te scoli în
picioare, să-ţi scoţi pălăria şi să-ţi ţii
răsuflarea la auzul ei de apă limpede şi
curgătoare precum Ozana cea de
odinioară...
Cum consider că, acestui poet ales şi
puternic om de cultură, i s-a făcut o
mare nedreptate – fie când era în viaţă,
fie astăzi, când se plimbă printre stele,
făcându-ne semne cu mâna, „mă ridic”,
sperând să împrăştii cât de cât ceaţa
deasă a uitării din ochii noştri, care ne
face să nu-l putem zări printre noi. Dar,
să fim sinceri până la capăt, poate că şi
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Vasile Ioan CIUTACU

el poartă vina de a nu fi „dat din coate”,
cum făceau alţii (şi o fac mai ales
astăzi!), ca să stea în primele rânduri ale
poeziei prahovene şi naţionale. Fire
boemă, îi lăsa pe ceilalţi, obrăznicuţi,
talentaţi până la genunchiul broaştei,
„să-i taie” calea...
Să dea Atotputernicul să fie alături de
mine, când am purces la acest drum al
evocării lui Dan D. Rădulescu, cât mai
aproape de domniile voastre, fireşte, cu
luminile şi umbrele specifice fiinţei
umane creatoare. Fac asta după
„putirinţele” mele – cum ar zice
cronicarul – pentru a lua aminte că a fost
printre noi un om blagoslovit de
Dumnezeu cu suflet de înger şi cu
tâmplele trecute prin vămile cerului.
În sprijinul acestui demers, cred că
sunt bine venite de-acum câteva date
biografice referitoare la ilustrul nostru
cărturar şi creator de comori literare.
Pentru aceasta, vă rog, să-i priviţi chipul
din fotografie până veţi vedea cum
buzele lui se desfac, se arcuiesc pe
şoapta rostită, molcom, tărăgănat, cu
glasul baritonal, aproape de oftat. Că
multe focuri îi pârjoleau inima şi ficaţii,
chiar dacă, seniorial, „trăgând” un
zâmbet de copil, reuşea să mascheze
amărăciunea cu o aripă prin sângele-i
albastru. De unde această tristeţe? O
zăbavă numai, şi vom vedea.
Dar să ne imaginăm că am pornit
reportofonul: „Lumina zilei am văzut-o,
pentru prima dată, pe 4 decembrie
1939, în oraşul atât de însorit Câmpina.
Mama era casnică, iar tatăl medic.
Şcoala primară şi liceul le-am absolvit în
Câmpina, după care am fost student la
Facultatea de Drept din Bucureşti.
Numai trei ani, pentru că am fost
79

Vasile Ioan CIUTACU

Vasile Ioan CIUTACU

exmatriculat pe motivul că am contrazis
profesorul de socialism ştiinţific, care
afirma că la ruşi nu au fost niciodată
lagăre de deţinuţi politici. Pentru asta,
cum spuneam, trei ani nu mi s-a mai
permis să urc scările, d-apoi să deschid
uşa vreunui institut superior de
învăţământ... Ce faci ochii mari?... Prin
vremuri de-astea am trecut. (Şi ia o
pauză, aprinzându-şi un Snagov. Al
câtelea? mă întreb eu). De-abia după ce
s-a scurs acest timp disciplinar din viaţa
mea , am putut să mă înscriu la
admitere, la Facultatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi, la secţia Filologie, în
1960, fiind apoi şef de promoţie...
(Pauză) Tu crezi că trebuia să spun toate
astea?... Va zice lumea că vreau să
epatez”. (După care ne înfăşurăm în
rotocoale de fum, pe care încearcă să le

îndepărteze, cu mâna, din dreptul meu.
„Ce treabă avem noi cu lumea!?”, îi
răspund încercând să fiu cât mai
„autoritar”, de teamă să nu se închidă
cu totul în el. Se pare că „trucul” a
reuşit. „Dar toate acestea fac parte din
viaţa ta. Sunt ale tale, n-ai cum să le
ocoleşti” – îl mai tachinez, îl mai
încurajez la vorbă.) „În fine... După
terminarea studenţiei am fost asistent
de literatură comparată la catedra
Institutului Pedagogic, care ţinea tot de
facultate. Din motive familiale, am venit
la Câmpina, fiind un an profesor de
franceză la liceul din Buşteni. După care,
pentru că îmi plăceau castelele, m-am
angajat ca ghid la Peleş, unde am
parcurs toate treptele profesionale – de
la muzeograf principal până la şef
restaurare... (Râde fonfăit...) Cu toate că
ştii: niciodată nu mi-a plăcut şefia.
(Râde şi iar îşi aprinde un Snagov sau îl
continuă pe cel dinainte.) După cum
cunoşti, în 1978, restaurarea a fost
mutată la Castelul lui Bibescu din
Posada şi am rămas aici până la capăt.”
Dar, vai, capătul acesta afurisit a fost
să se întâmple pe 15 decembrie 1991,
într-un sfârşit tare misterios (ca să nu
zicem altcumva), pe când se întorcea
acasă, pe la miezul nopţii geroase, de la
Timişoara, unde participase, ca membru
al Forului Democrat Antitotalitar, înfiinţat
pe 6 august 1990, la Cluj, preşedinte
Doina Cornea, deoarece nu era un tip
care „să stea”, când ţara fierbea din toţi
rărunchii. În noaptea cu pricina, după
mărturiile celor dragi, avea o rană
sângerie la craniu. „Nu-i nimic” – ar fi zis
şi a intrat în baie ca să-şi oprească
şuvoiul de sânge. N-a mai ieşit decât pe
braţele celor apropiaţi. Adică fără viaţă.

80

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Vasile Ioan CIUTACU

Vasile Ioan CIUTACU

Presa vremii a făcut multă vâlvă pe
chestiunea acestei morţi subite,
enigmatice – dacă ne este permis. Nu i-a
„tăcut” gura! Spre exemplu, în revista
„Cuvântul”, s-a scris cu lux de amănunte
despre dispariţia ciudată a poetului
nostru. Au urmat deshumări şi înhumări,
dar pentru că familia - în special soţia,
delicata profesoară Aurora Rădulescu nu a mai rezistat acestora, s-a pus capăt
acestei morţi nedescifrate, cu reale
semne de întrebare. Cert este că Dan D.
Rădulescu era un adversar incomod,
declarat al comunismului şi al acelor
vremuri care au urmat după revoluţie
sau ce-a fost atunci…
Noi să privim încă o dată chipul din
fotografia în care buzele se închid amare
şi misterioase pentru totdeauna,
pierdute într-un murmur precum o rană
sângerie: „...Că la nunta mea / A căzut o
stea, / C-am avut nuntaşi / Brazi şi

păltinaşi, / Preoţi, munţii mari / Paseri
lăutari, / Păsările mii / Şi stele făclii...”
Repetăm, era un intelectual subţire,
rasat, un profesionist de clasă, studiase
istoria artei bazându-se pe memoria sa
ascuţită. Şi de amorul artei, cu toate că
avusese oferte să se întoarcă asistent ori
conferenţiar la Facultatea de filologie de
la Iaşi, a preferat „să stea” printre
tablourile luminate de razele solare
petrecute prin vitraliile Peleşului. A
dobândit atestate de istoria artei şi era la
un pas de a-şi da doctoratul în studiul
folclorului. Dar orele nenumărate ce i-au
trebuit să pătrundă până la originea
acestor lucrări plastice şi la obiectele de
ceramică din Peleş, l-au împiedicat să-şi
ducă până la capăt hârtiile, doctoratul de
cercetător folcloristic…
Era un om bun la suflet, din care
cauză subalternii îl tratau cu respect.
Niciodată nu s-a impus în faţa lor
plesnind biciul, ci prin „dulceaţa” limbii
şi a graiului. Era imposibil să-şi refuze
personalul din subordine atunci când
apela la el cu diferite probleme
personale sau de altă natură. Cu alte
cuvinte, era întotdeauna săritor la
nevoile oamenilor. Subalternii îi purtau
un neţărmurit respect, le era ruşine să-i
treacă prin faţă. Şi vă spune un
martor căruia i-a fost dat să trăiască
asemenea clipe.
Avea o ţinută elegantă, mai mereu
într-un sacou bleumarin închis şi cu
pantalonii gri fer, la dungă. Purta
cravată asortată cu haina ce o
îmbrăcase, cămaşa întotdeauna
scrobită şi cu pantofii niciodată
nelustruiţi. În buzunarul din dreapta al
sacoului avea mereu câte un Snagov de
rezervă (să nu uităm că eram în era

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

81

Vasile Ioan CIUTACU

Vasile Ioan CIUTACU

comunistă de plin avânt muncitoresc, în
alianţă cu intelectualitatea şi ţărănimea
cooperatistă pentru îndeplinirea
cincinalului în patru ani şi jumătate. De
unde un Kent, ori Marlboro? Astea
„gemeau” în încăperile mai marilor
partidului). Pe timpul mai umbros,
purta o canadiană din tercot de culoare
crem, cu o căciulă căzăcească. Sau aşa
îmi făcea mie impresia. Era un tip
subţire, rafinat, pentru că aşa îi stătea
în caracter, nu se forţa să fie altfel, atât
la vorbă, cât şi la port.
Ne-am întâlnit pentru prima dată în
vara anului 1976, la Casa de Cultură
din Sinaia, ce-şi avea sediul în Cazinou
(O, tempora!) la cenaclul „Lucian
Blaga”, înfiinţat în 1959 de scriitorul
Stelian Tăbăraş şi de Radu Ghica
Moise, director. Dar să nu ne
îndepărtăm prea mult de personajul
nostru. La acea şedinţă a cenaclului, la
care Dan D. Rădulescu venea mai rar,
şi-a scos din geanta „Diplomat”, de
care nu se despărţea niciodată, cum
aveam să constat de-a lungul anilor,
câteva coli de hârtie dactilografice şi
ne-a lăsat mască, cum se zice, cu
versul său voievodal:
„Caii au rămas cu şei de lemn să ne
aştepte încă
...Ori să le poarte pe drumul
întoarcerilor;
Gătiţi de nuntă închinăm ploşti de piatră,
Curg linişti pe păşunile lumii,
Stele cu ochi de lup iscodesc prada...”
Sau:
„Aş fi vrut să-ţi povestesc despre nopţile
bolovănoase
Şi despre mâinile oarbe...
Nopţile au nume de fată şi-mbrăţişarea
iubitelor

Şi a tatei... la fereastra vagonului cu
strigături de timp
Peste cozorocul chipielor....”
Ori:
„Toamna picoteşte cu frunze
Şi umbra paşilor şi răsuciri de rană
Ori ale roadelor pârguite statornic
Şi pădurii pline de mine...
Din când în când îmi adun inima
În potirul vorbelor
Şi ferecături de poartă... „
Şi:
„Inima îmi este poartă de cântec
Îi ascultam nesomnul zăvoarelor
zăvorâte cu linişte;
Oameni intră şi ies
Şi,
De multe ori,
Nu se mai întorc niciodată...”
După care a devenit senin, eliberat
parcă de povara cuvântului trecut prin
suflet, zâmbind ca un copil. S-a lăsat o
tăcere monumentală pentru că, în faţa
acestor „bijuterii” poetice, orice cuvânt
ar fi fost de prisos. Numai Nicomah,
parcă, a zis: „Bravo, Dane!”... Asta e
poezie, nu joacă!...”
Apoi, pentru că era poate unicul
specialist, după cum spuneam, care era
în stare să scrie despre comorile din
Peleş, ne întâlneam foarte des la
Castel, unde eu participam la
reparaţiile capitale ale acestei
construcţii. Ne opream, câteodată, pe
zidul Economatului sau pe scările de
piatră, păziţi de cavalerii în armuri.
Aprindea Snagovul şi deschidea
nelipsitul diplomat. Iar vocea uşor
fonfăită, dar emoţionată, începea:
„La drept vorbind, toţi cei care ar fi
trebuit să uite
Nu am uitat nimic din marile evenimente

82

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Vasile Ioan CIUTACU

Vasile Ioan CIUTACU

Ale căror eroi şi martori au fost
deopotrivă
Au uitat însă toţi cei care nu trebuiau
să uite:
Şi-am uitat ciutele izvoarele
Şi-am uitat zborul cocoarele
Turla bisericii a uitat dunga vecerniei
şi deniilor
Iar noi, noi am uitat, iubito, că încă
ne mai iubim,
Am uitat dacă şi pentru ce încă
ne mai iubim...”
Apoi, cum eram pe „lista” Casei
poporului, am hotărât să rămân în Ţara
Colţilor de Nisip, unde ursul îşi poartă
regeşte coroana, iar corbul lui Edgar
Allan Poe, de peste o sută şi ceva de
ani, şi-a făcut cuibul veşnic în coasta
muntelui, de unde în lungi piruete
zboară să recunoască pasul de străin.
Dar cum nu puteam dintr-o dată să dau
buzna în acest ţinut, Dan „mi-a
acordat” 2 ani aclimatizare într-o
cameră a Castelului Bibescu din Posada,
locuind, după cum se vede, o bucată de
vreme în „casa” lui. Parcă a fost ceva
„aranjat” de Pronia Cerească, deoarece
în această perioadă mi-a fost dat să ne
cunoaştem mai bine. Discuţiile noastre
îndelungi, pe diverse teme, dar evident
predomina literatura, m-au făcut să
trec foarte uşor peste monotonia unor
zile gri şi să-mi dau seama de vasta lui
cultură universală. Şi de prietenia pe
care mi-a acordat-o. De bunătatea lui
făr’ de hotare şi de dragostea sa
enormă ce o purta familiei sale atât de
distinse. De înverşunarea lui fără de
capăt împotriva sistemului de atunci...
Rămân neşterse în ceara memoriei
clipe de neuitat petrecute împreună.
Bunăoară, iată-l pe terasa de la

restaurantul de la Posada, încălzit de o
„Havana Club”, când a început să
danseze. Se simţea liber, extraordinar de
liber. Era un toreador în arenă care-şi
„dansa” taurul imaginar. Apoi dansul
acela părea zborul unui cocor rănit. Şi ca
Zorba grecul ţopăia de bucuria
înfrângerii. Era ceva din vechime în acele
mişcări bine coordonate, totuşi. La un
moment dat s-a curbat pe spate gata să
atingă pardoseala cu ceafa. Era ca un arc
întins la maximum şi, pentru o clipă, am
avut impresia că se desprinde de pământ
şi se duce săgeată către cer. După care a
început un tangou fără greşeală... (Îţi
aminteşti, Aluna?).
Aici, la Posada, am înfiinţat
împreună cenaclul literar „Simion
Stolnicu”, urmăriţi pas cu pas de
profesorul M.S., proaspăt întors din
Franţa, unde stătuse vreo 4 ani. L-am
ghicit amândoi după felul „deschis” în
care ne povăţuia: „Ascultaţi bine, la ce
vă e de folos literatura, poezia în speţă?
Niciodată, dar niciodată poezia n-a
rezolvat ceva în societate... Vax!...
Varză! (Şi îşi pocnea mâinile de bucurie
că noi nu-i dădeam vreun semn de
neînţelegere a celor spuse de el. Şi
râdea zgomotos, pocnindu-şi mereu
palmele.) „Vax... Varză, băieţi!” „Varză,
maestre, dar aceea e bună de salată, de
sarmale electorale, de putină sau de ros
iepurii pe câmp. Ce zici, Vasile?” Da, dar
câte-o foaie de varză, am mai auzit prin
bătrâni, că ar fi bună să ţi-o pui pe
frunte când te doare capul şi ai vrea, ca
şarpele, să ieşi la drumul mare. Am râs
toţi trei, după care „împricinatul” trimis
în misiune a ridicat un deget ameninţător
în aer: „Bine, bine, o să vedeţi voi că
poezia nu e bună la nimic. Decât aşa, de

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

83

Vasile Ioan CIUTACU

fandoseală! Şi dus a fost. Eu m-am mai
pomenit cu el acum vreo patru ani în
sala de spectacol de la Buşteni. Nu mică
mi-a fost nedumerirea când s-a aşezat
lângă mine şi aproape mi-a băgat limba
în ureche: „Când vă spuneam eu că
poezia n-a rezolvat nimic în societate!”
Care va să zică...
Pe 15 decembrie 1989, eu şi cu
Dan ne-am întâlnit la Posada, pe
terasă: „Băiete, se mişcă ţara! Trebuie
să-i împiedicăm ca să nu pună mâna
pe putere!”
- Cum?
- Unindu-ne toţi într-un front
comun. Trebuie să continuăm ce s-a
frânt în ‘47. De acolo să începem cu
istoria acestor vremuri... şi peste două
zile era foarte abătut, pentru că fiica lui
trăia între focurile încrucişate ale
mitralierelor de la Timişoara, fiind acolo
studentă la medicină.
E de accentuat că Dan D. Rădulescu a
făcut o înverşunată opoziţie, înscriinduse în Forul Democrat Antitotalitar, cauza
de la care s-a plecat în constituirea
Alianţei Civice, din care cauză şi astăzi
cu „toate formele legale întocmite” de
cei în drept, se bănuie că bâta
nimicitoare primită în moalele capului,
în noaptea de 15 decembrie 1991, a
curmat viaţa acestuia în plină putere
creatoare, la numai 51 de ani. El a murit
la datorie, ca în versurile:
„...Drumurile mă cuprind din inima
drumurilor,
Drumurile care se nasc dintr-un
răsărit al soarelui...”
Finalul pentru această evocare mi l-a
dat, cândva, grădinarul castelului, nenea
Ionică Peticilă, un subordonat al poetului
Dan D. Rădulescu, plecat între timp şi el

la cele veşnice.
- Domnule Vasilică, ştiţi ce mi-au zis,
pe limba lor, florile pe care le sădeam
prin parcul Bibescu, mai ales trandafirii
galbeni?
„Noi, meştere, înflorim din inima lui
Dan Rădulescu. Dacă el n-ar mai fi, nici
noi nu mai avem vreun rost pe aici.” Ce
ziceţi de asta? Iar ieri seară, paznicul de
la castel mi-a mărturisit că i-a bătut în
poartă domnul Rădulescu: „Era frumos
precum un colind!”
- Am revenit, băiete, să-mi iau umbra
ce mai bântuie prin Castel. Să n-o mai
poarte nimeni! Şi spune nişte vorbe:
„Dar luaţi aminte, ferească Dumnezeu
Să nu muriţi neîngropaţi de dorul meu!”
Parcă i se adresa cuiva care era de
faţă, în nici un caz mie. După care s-a dus
topindu-se cu umbre cu tot prin
păduricea Crângului cu un mers de
înserare....

84

La Maratonul poeziei de dragoste

Vasile Ioan CIUTACU

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

cronica plastică

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

scurt: Ce este din toată această „feminiadă”
în patul lui Cristian Radu – omul şi
plasticianul! La despărţire, exact asta l-am
întrebat, sub şocul artei lui fără perdea,
extrem de brutal, admiţând însă că, şi aşa
ceva trebuie să fie arta. Dacă nudurile lui
Tonitza şi Iser, Pallady şi Ciucurencu
păstrează, oricât de goale pozează modelele
în faţa acestora, în atelier, nu exacerbează
erotismul, acel orgasm ajuns în cele mai
delirante forme, sub impresia aceasta – de
inşi cu o educaţie artistică decentă, deşi şi
noi – femei şi bărbaţi, ştim bine ce se
întâmplă cu noi, în paturile conjugale sau nu
–, faţă în faţă cu apocalipticele scene erotice,
elegant înrămate de creatorul lor, Cristian
Radu, ne e imposibil să nu tresărim şi să nu
medităm la acele „păţanii” care, asemenea
personajelor din tablourile în discuţie, ne-au
fost date să le trăim, oricât de „animale
inteligente” cu ipocrizie ne-am socoti. N-am
putut evita, încă din întâile priviri, sintagma
„Sodoma şi Gomora” – despre care,
conştient şi provocator, Marcel Proust a scris
în marea lui epopee „În căutarea timpului
pierdut”. Dar, Sodoma şi Gomora au fost,
cum ne spune Scriptura, distruse de
Dumnezeu, din pricina animalismului ce
cuprinsese populaţia lor, căzută într-o
dejectă relaţie sexualistă, orgiacă. A propos
de „orgiac”; exact vorba asta mă ajuta să
conturez, într-o conversaţie cu minunatul
meu coleg de jurnalistică, Tudor Mihalache,
în ansamblul expoziţiei, lucrările lui Cristian
Radu: o panoramare a orgiilor în care,
trupurile, scăpate de sub controlul propriu,
se întorc la matca lor genetică: beţia
carnalităţii extreme.
Fără a fi explicate sau identificate de vreo
formulare cu statut de titlu, lucrările lui
Cristian Radu au rezumat răspunsul artistului
brăilean, la întrebarea mea, desigur
superfluă: - Ce se petrece în patul
dumneavoastră, cu femeia pe care o aduceţi
acolo, din toate aceste „opere”, domnule
Radu? – T o t u l!!! a sunat replica lui.

Erotica
Explozia preferinţelor sexuale se
perpetuează, după un sfert de secol de la
revoluţia din 22 XII 1989, în toate domeniile.
Sexualitatea este aerul şi apa majorităţii
pământenilor de pretutindeni, emanaţia ei
occidentală alimentând dorinţa de libertate
transformată în primul rând, în
fundamentalismul erotic manifestat în
infinite modalităţi – carnal şi artistic. În a sa
HISTOIRE DE L’AMOR = Istoria iubirii,
Marcelle Tinayre („Viaţa Românească”, 1992),
sub primul ei titlu, „Naşterea iubirii”, autorul
începe astfel: „Amorul este mai tânăr decât
umanitatea. El nu s-a născut odată cu ea, ca
foamea, setea sau plăcerea carnală. În
caverna primitivă, masculul era supus
dorinţei elementare, satisfăcută de
posesiunea femeii. Creatura cu sânii grei, cu
şolduri imense, mai slabă decât stăpânul său,
încurcată de fructul pe care-l purta sau de
hrana pentru alăptare, trăia sub protecţia
bărbatului”. Presupun că, tânărul artist
plastic brăilean Cristian Radu se va fi aruncat
peste paginile acestui modest op apărut la
noi, cu 22 de ani în urmă – dovadă a exploziei
de care aminteam în deschiderea acestei
cronici – sau poate şi în alte cărţi despre
Eterna Poveste, pentru a pregăti expoziţia de
Grafică vernisată joi / 20 februarie 2014, ora
17;20 în Galeria de Artă din Ploieşti, în
prezenţa lui. De altminteri, reflectând asupra
cifrei 22, să recunosc că, artistul brăilean
atunci venea pe lume – la 5 noiembrie 1982,
prin urmare nu avea ocaziunea să deschidă
cartea francezului istoric al Iubirii. Urma să o
răsfoiască, precum orice artist plastic care se
respectă. Dar, văzându-i cele 24-25 de lucrări
expuse pe simezele Galeriei de Artă
ploieştene, de la primele lucrări – toate
despre corpul contorsionat de freamătul
erotic al Femeii – m-am întrebat în gând,
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

85

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

Răspuns intuit de mine, dar pe care mi-l
vroiam confirmat.
Amalgamul trupurilor feminine,
segmentat în abdomene cu taliile şi sânii
clocotind de excitaţia mâinilor care îi
frământă, gambele şi fesele cuprinse de
acea haotică încleştare între ele, ardenta
dorinţă de sălbatică legătură genitală – pe
spate, pe burtă, de sus în jos, de jos în sus,
oblic, orizontal, obtuz, circular, imposibil,
infernul erotic este plasat de Cristian Radu,
în Grafica lui, într-un prepetuum mobile
exacerbat, a cărui logică este una singură:
plăcerea orgiac-demenţială!
De la amorul în caverna primitivă,de acum
10.000 de ani, despre care Marcelle Tinayre
începe să istorisească într-a lui „Istorie a
iubirii”, la amorul fixat în tablourile lui, de
plasticianul brăilean Cristian Radu, calea este
cosmică, dar actualitatea lui, aceeaşi. Pe cât
de actual devine în minţile copiilor noştri,
când, conform aberantelor interdicţii de
sorginte UE, „acest film poate fi urmărit de

copiii sub 12 / 15 ani numai cu acordul
părinţilor” etc. Iar odraslele, înzestrate – „din
toată sărăcia” – cu telefoane mobile şi,
adesea, cu calculatoare, deci cu internet,
navighează pe ele şi „sunt la zi” cu ceea ce
„fac mama şi tata noaptea, în patul lor”!!!
Libertatea ne-a dat dreptul să fim liberi în
absolutul ei, ca sens politic şi social. Prin
urmare, avem dreptul, deci voie să ne arătăm
cum suntem şi între cei patru pereţi ai
camerei unde sălăşluim – singuri sau cu
celălalt / cealaltă. Despuiaţi, „în costumul” lui
Adam şi al Evei, sub pecetea profundei
chemări carnale, a acelui magnetism senzual,
de care, cât suntem tineri, ne bucurăm, iar
când „am ajuns la o vârstă”, visele sau
amintirile ne mai pun pe jarul definitiv stins!
Poate de asta este conştient şi artistul
plastic brăilean Cristian Radu, şi „bate fierul
cât e cald / roşu”, când, amintindu-mi
răspunsul său, deocamdată „are TOTUL în
patul său” şi în dogma lui imagistică. Nu ne
îndoim!

La Maratonul poeziei de dragoste
86

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

actualitatea culturală

Canicularul miez de
vară 2014 pe
Paralela 45 de
grade... culturale
Primo tempo
„Vremea arşiţelor – Vara / Trecu înc-odată
Ţara, / Bate bruma peste vii, / Viaţă treci
viaţă revii; / Tot aicea mă găseşti ? / Uite,-i
toamnă la Floreşti!”.
Terorizat de istericele transmisii
Meteo, la radio şi pe ecranul tv, am
ieşit, totuşi, din tihna roditoare a
Bibliotecii, ambiţionându-mă să colind
arealul prahovean, în lungul şi latul
Paralelei care, pe harta emisferei de
Nord a Pămîntului, taie distanţa între
Pol şi Ecuator, mânat de freneziile prin
care lumii culturale şi adepţilor ei, le
place să respire. Vara 2014 a încins – la
figurat şi la propriu – această lume, iar
ea şi-a risipit energiile protectoare în
contra prostiei, a mediocrităţii şi a
caragialismului politic. Dăruirea a atins
consacrata „temperatură” a traseului –
45 de grade... culturale.

Nonşalantul
Pictura maestrului Valeriu Scărlătescu
are darul de a face ca privirea să
fuzioneze fulgerător cu gândirea şi să se
lase sublimate într-un sentiment filtrat
de o viguroasă nonşalanţă. Personajele
ies de sub penelul domniei sale aproape
ştrengăreşte dar inundate de melancolii
apodictice, sonorizate de Bach cântat la
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR

orga Bisericii Negre. Femeia deţine roluri
de primadone rurale sau / şi urbane,
personificând ipostaze privilegiate, de la
senzual la filozofic, indiferent de situarea
fiinţei sale: la o cafea, într-o grădină, pe
calul de Circ sau de echitaţie, într-un
interior aproape cosmic (din cauza
absenţei oricărui element decorativ, a
mobilierului etc), pozând (carnal) nu
doar ca un model, din contra, ca
reprezentare a feminităţii sincretic
poetizate. L-am admirat în mica expoziţie
amenajată într-o sală neîncăpătoare
pentru afluenţa invitaţilor d-sale, marţi
13 mai, aflată în uriaşul (centenar) Palat
al Culturii, cu sentimentul expulzării
zădărniciei prin fiecare tuşă trasă în
aparenta nonşalanţă. Presupun că
aproximativ aşa au înţeles şi gândit şi
confraţii expozantului, distinsa Elisabeta
Stănciulescu (maestră a florei
adâncurilor marine) şi dezinvoltul
colorist Valter Paraschivescu, alături cu
sobrul său frate, Boris, în incinta
Salonului Mythos, prea strâmt pentru
impresionantul regal pictural
scărlătescian: „Înger în grădină”, „Nud în
fereastră”, „Pasul tău, de domnişoară”,
„Doamna cu lycornul” etc.

Minţi luminate
Exista pe vremuri obiceiul – de
inspiraţie Hasdeu-Iorga – conferinţelor
publice susţinute de personalităţi de
valoare naţională şi europenă.
Generaţiile ante- şi inter-belice ale
Ploieştiului şi ale Câmpinei, ale Vălenilor
de Munte şi ale Sinaiei au fost luminate
de asemenea spirite. Venerabilul
profesor Constantin Enciu, ajuns la
generoasa vârstă de 90 de ani, spirit
87

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

enciclopedic pentru istoria, educaţia şi
cultura oraşului „Aurului Negru”, uimeşte
prin luciditate, logică şi farmec, asistenţa.
Orice liceu din aceste localităţi s-ar onora
pe sine, invitându-l să povestească – cum
emoţiona publicul, în 5 iunie, în Atheneul
„Paul Constantinescu”, cu ocazia –
relatată deja – prezentării cărţii
„Destinaţii esenţiale”, de Nic Dumitrescu.
La fel, doctorul în Muzicologie Alexandru
Bădulescu, prin vocea şi paginile scrise
de domnia sa, Cultura Prahovei
rezonând, în contextul celei naţionale –
documnetat – prin povestirea – eventual
foiletonistică – a 60 de ani de civilizaţie
românească! Sumedeniei de istorici, de
profesori, de artişti, scriitori şi muzicieni
încă în viaţă, ziarele şi televiziunile şi mai ales - autorităţile judeţului NU le
acordă spaţii de acces public educaţional
şi nici banii pentru publicarea Amnitirilor
/ Memoriilor acestora. Câţi dintre
ploieşteni ştiu de tetralogia „O cronică
ploieşteană 1825-1974”, scrisă – cu
pasiunea cercetătorului şi a istoricului,
de Doctorul în Chimie Ing. Carol Niclae
Debie, fondatorul Societăţii Muzicale a
Ploieştiului, Filarmonica de mai târziu !?!
„Panta rhei” spuneau latinii, adică „Totul
curge”. Cum şi încotro? Simplu şi tragic:
„Panem et circenses” – adică pentru
„Pâine şi jocuri de circ” – felul de a fi, de
25 de ani, impus românilor în
„democraţie”.

singuratic, trăieşte undvea deasupra
Comarnicului, pe vârful de cremene al
unei stânci pesemne destinată visării.
Persuasivă în „vocile” care o armonizează
în structuri cantabile, de nuanţă tragică,
cartea d-lui Ciutacu face să crească în
sufletul cititorului iarba mâhnită a iubirii
de sorginte Zaharia Stancu. Cam aşa i-am
receptat lecturile susţinute de poet, în
faţa unui public avizat şi pe care elogiile
criticului Christian Crăciun le-a
direcţionat selectiv: „După 20 de ani de
neîncredere în Poezie, dl Ciutacu s-a
întors la Ea. Melancolia lui 2000 e mai vie
decât şuvoiul optzecist! În vărful său de
munte, Nea Vasile scrie minunat, e o
sursă curată a Limbii Române!, salvând-o
de la bufoneria în care astăzi ea este
aruncată de agramţi şi grafomani!”
Subscriu şi adaug: Vasile Ion Ciutacu scrie
o poezie erotică, cu accentele râvnei şi
râvnirii supremei noastre meniri: Iubirea
şi Dragostea!

Poetul din vârf de cremene
Biblioteca „Istrati” de pe încă
romanticul bulevard al Culturii –
podoabă străveche a Câmpinei, a
prilejuit, sâmbătă 17 mai, lansarea cărţii
de poeme „Iubeşte-mă (,) începe ura”,
autor, Vasile Ioan Ciutacu. Poetul e un tip
88

Junii arhitecţi
Miercuri 28 Mai, Galeria ploieşteană
de Artă. Zidită parcă din alb şi din umbre,
Expoziţie Absolvenţilor Liceului de Artă
„Carmen Sylva” promoţia 2014 atrage
publicul cu sculpturi, desene şi picturi ale
elevilor claselor îndrumate de profesori
eminenţi, ei înşişi artişti plastici
consacraţi: Rita Bădulescu şi Nicolae
Lupu. Întâlnesc lucrările textile ale
elevilor profesoarei Cristina Galai, cele
de design, profesor Cristian Anghel, de
fotografie, profesor Ion Mihai
Cochinescu şi, extrem de ingenioase,
machetele câtorva clădiri imaginate de
viitori arhitecţi îndrumaţi de profesorul
Liviu Ghiţuleasa. Formele, spaţiile şi
volumele au coerenţa asamblării în culori
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

sugestive şi reconfortante, premizele mi
se dezvăluie cert: junii sunt înzestraţi cu
harul ştiinţei şi artei de a proiecta şi
construi clădiri. Complexurile sociale
concepute de Andra Călin şi respectiv de
Ana Costea vizează ambientale spaţii în
acord cu habitaturi precumpănitor
odihnitoare. Terasa cu dublă utilitate
instalată pe o insulă din verdeaţă şi
piatră, descrie motivul arhitectural pus
într-o valorare accentuat modernă, de
Andrei Ciobanu. Intuind locuinţe ale
secolului XXI în variantele studiate de
mulţi trecători în vitrinele Galeriei de
Artă, intraţi aici odată cu noi, am găsit
explicaţia artistică a lucrărilor semnate
de Rareş Nedelcu, „Timpul”, Poliana Nicu,
„Închinare”, Diana Cristudor, „Flori
acvatice”, Mădălina Andriescu
„Arborele”, Cristina Rusu, „Vibraţie”,
Valentina Ion, „Paradis”, Andrei Boghici,
„Autoportret”, Anghel Ionuţ Ştefan, „În
bucătărie”, Andrei Goran, „Cuiele”,
Daniel Alexandru Florea, „Gata de drum”,
Claudiu Edwin, „Şarpe”, Silvia Nuţă,
„Porumbeii”.

încântaţi de o evidentă bucurie.
Sensibilitatea şi legăturile profesionale
apropie două distinse june combatante
pe frontul Frumuseţii: Mara Mirona şi
Amalia Suruceanu – preşedinta Filialei
UAP-Câmpina şi pictoriţă de valoare,
poetă a culorilor întreţesându-se în
peisaje, naturi statice, portrete şi
compoziţii originale. Regret că n-am avut
cum privi lucrările domniei sale, anul
trecut, dar mă voi revanşa în toamna
2014, în ambianţa minunatelor pânze
semnate cu numele rezonant în latura
asemănării numelui de botez, care mă
trimite la marea cântăreaţă portugheză,
Amalia Rodriguez – văzută şi ascultată
timp de două ore şi jumătate, pe scena
Palatului din Capitală, într-o seară
tomantică 1969. Sunt în stare să asociez
muzica nuanţelor din picturile Marei şi,
de pe Facebook, ale Amaliei – Alias Amas
Art, cu rezonanţele celebrei regine a
Fado-ului, medium capabil să îmi refacă
spiritul şi voinţa. Mara Mirona – o
urmăresc cum mai toţi aşteaptă s-o
felicite şi s-o cuprindă în braţe – aduce
publicului expresive desene, modelaje şi
uleiuri, turbionare imagini ale ideilor
artistice care au căpătat forme
surprinzătoare şi sensuri matriceale
asupra cărora privirile stăruie
hipnotizate, iar ochii de sticlă Zeiss
clipesc electronic, eternizându-le. O
modernitate febrilă se degajă din
expoziţie, spirala pare să susţină motivul
filosofic al majorităţii lucrărilor, arta
artistei îmbracă această sinteză a
înşurubării şi a ascensiunii. Imaginaţia
Marei Mirona lucrează pe sensul
binomic al creaţiei, în piatră, în metal, în
ceramică, în peniţă, în ulei şi în pastel.

Pictoriţele
E o zi de joi – 5 iunie, spre seară. 6 şi ¾
oră cam tîrzie pentru un asemenea
eveniment - Vernisajul expoziţiei
personale de artă plastică a Marei
Mirona. Lume potop, în foaierul Casei de
Cultură „Geo Bogza”, perpendicular pe
strada Grviţei 95; limuzine, buchete de
flori, îmbrăţişări, pupături, zâmbete,
chipuri radiaose, tandreţuri, felicitări,
fotografii de grup, cordiale; o efuziune
delirantă. Artista expozantă jubilează
între operele prezente pe simeze şi
domnişoarele, doamnele şi domnii
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

89

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

Duplex de suflet

90

Juliile lui Hasdeu
Eveniment naţional, cu reverberaţii
europene, Ziua Juliilor lui Bogdan
Petriceicu Hasdeu, amândouă născute în
aceeaşi zi, de 2 iulie, în faţa unui public
numeros, ocrotit (contra ploilor care, în
zona Castelului „Julia Hasdeu”, sunt
instantanee, imprevizibile) de un sistem
de corturi elegante şi ospitaliere, cu
invitaţi de seamă, hasdeologi cu
reputaţie continentală: Ionel Oprişan,
Crina Decusară Bocşan, Mircea
Coloşenco, precum şi scriitorul Gherasim
Rusu Togan, preotul Constantin
Mănescu, Mihai Ştefan şi Ioana Maria
Vasiloiu. Condusă de dr. Jenica Tabacu,
directoarea Muzeului Hasdeu, toţi
aceştia au susţinut referate şi comunicări
inedite, în ordine: „Aparatul critic al
ediţiei Oeuvres posthumes, de Julia
Hasdeu”, „Filele scrise vor fi scrise”,
„Bogdan Petriceicu Hasdeu, stâlpul
culturii române”, „Începuturile
folcloristice ale lui B. P. Hasdeu”,
„Filologia ca auxiliar al cercetării istorice
la B. P. Hasdeu”, „Julia Faliciu, aurul
hasdeean de la Roşia Montană”, „Julia
Hasdeu – iubire din iubire”.

Serghie BUCUR
La Maratonul poeziei de dragoste

Prin octombrie 2012, Filormonicile din
Ploieşti şi din Piteşti s-au apropiat până la
a se vizita reciproc, cu orchestrele şi
dirijorii lor, Piteştiul consonând în spiritul
de breaslă, profesional şi profesionist, şi
în dimensiunea jurnalismului confratern,
datorită emiciţiei dintre mine şi Tudor
Mihalache, şi Adrian Simeanu – publicist
remarcabil la ziarul ARGEŞUL şi în paginile
altor publicaţii locale, recent, în ale
revistei „Cafeneaua literară”, cu care am
colaborat în paginile luxoasei reviste „de
cultură muzicală” EUPHONIA. În
compania iluştrilor maeştri ai baghetei
Ovidiu Bălan şi Radu Postăvaru,
prezenţele simfonicului ploieştean au
strălucit de fiecare dată, dl Corneliu
Irimia, directorul general al colosului
muzical „Paul Constantinescu” turând la
maximum „motoarele” acestei duble
existenţe spirituale. În EUPHONIA am
scris despre concerte şi recitaluri cu ecou
naţional, domnii Adrian Simeanu şi Jean
Dumitraşcu – directorul Filarmonicii
piteştene şi fondatorul-director al
amintitei reviste, publicând cu
consecvenţă relatările despre viaţa
filarmonică prahoveană. Despre Ioana
Maria Lupaşcu, despre Daria Ioana Tudor,
despre maestrul Octavio Calleya, despre
Vlad Hârlav Maistorovici – pe 15 ianuarie
2012 interpretând, pe scena simfonică
din Trivale, un Brahms, sub bagheta
maestrului Pedro Negrescu! Stagiunea
2014-2015 se va deschide, la Ploieşti, pe
la jumătatea lunii septembrei, sub un nou
directorat – al maestrului Radu
Postăvaru, succesorul vrednicului de
laudă prof. Corneliu Nicolae Irimia;
onoare predecesorului, glorie
continuatorului!

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

actualitatea culturală

Theodor MARINESCU

Theodor MARINESCU
La Câmpina,
cu Ion Ochinciuc
şi romanul său,
Călugăriţa sau
Mantis Religiosa

în profil al unei femei.
Exuberant, cu un ton baritonal şi o
dicţie bine temperată, poetul Florin
Dochia, directorul Casei de Cultură
gazdă, a deschis întâlnirea literară,
subliniind valoarea evenimentului şi a
anunţat lectorii prezentatori ai acestui
incintant roman: Constantin Trandafir,
Theodor Marinescu, Serghie Bucur,
Christian Crăciun, Iulian Moreanu,
autorul şi Ştefan Alexandru Saşa.
După o sumară expunere a vieţii,
activităţii profesionale şi a operei
scriitorului Ion Ochinciuc, cronicarul
Theodor Marinescu a remarcat, printre
altele: „Romanul, ca specie a genului
epic, în proză, greu de definit şi de
clasificat datorită interferenţei cu alte
genuri literare, este forma predilectă a
scriitorului Ion Ochinciuc. Meritul
incontestabil al scriitorului nostru
oaspete, constă în asigurarea celor trei
elemente definitorii ale unui roman de
calitate: intrigă, caracterizarea
personajelor şi cadrul – realizate
impecabil în structura şi dinamica
lucrării”. Atent la intervenţiile
lectorilor, cu o excelentă documentare,
prof. dr. Constantin Trandafir a
subliniat: „Am atras atenţia că trebuie
să se găsească acele părţi care să
incite cititorii. Eu nu am citit prea
multe cărţi poliţiste, am fost atras de
unele, dar nu cucerit întru totul de
romanul poliţist. Autorul acestui gen
trebuie să fie foarte inteligent. Trebuie
să aibă capacitatea de a crea o
atitudine dramatică. Un roman poliţist
nu trebuie să umble cu
sentimentalisme. Autorul are toate
calităţile pentru a scrie un roman
poliţist; are o experienţă bogată şi un

Mult gustate de publicul încă
aristocrat al municipiului dintre albiile
Doftanei şi ale Prahovei, lansările de
carte, în ultimii doi ani, s-au înmulţit
considerabil. Astfel, datorită bunei
colaborări a Comisiei de Cultură şi
Sport a Cosniliului Local, cu Casa
Municipală de Cultură „Geo Bogza”, cu
Biblioteca „Dr. C. I. Istrati” şi cu Casa
Tineretului, în ultima perioadă s-au
realizat peste 40 de cărţi (multe dintre
ele fiind premiate la concursurile de
profil, de jurii specializate), trei
antologii şi două reviste. Printre
protagonişti, ca invitat de onoare al
Cercului Literar „Geo Bogza” s-a aflat
iarăşi scriitorul Ion Ochinciuc, nelipsit
în ultimii patru ani, cu o nouă carte.
Recent, în prezenţa unui public select,
încântat de armoniile pianistice ale
maestrului Serghie Bucur, la amintita
Casă de Cultură – din strada Griviţei 95
– domnia sa şi-a lansat cea de-a 23-a
carte, intitulată „Călugăriţa. În umbra
unei femei”, apărută la editura Tracus
Arte, Bucureşti, 2014. Coperta –
semnată de maestrul Florin Dochia –
ilustrează romanul cu desenul şi
denumirea ştiinţifică a „Călugăriţei”:
„Mantis religiosa”, în tandem cu nudul
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

91

Theodor MARINESCU

Theodor MARINESCU

stil dinamic. Există puţină analiză
psihologică şi mai mult dialog”. „Sunt
un cititor constant al cărţilor
maestrului Ochinciuc – a mărturisit
publicistul Serghie Bucur – cartea este
minunată, de rezonanţă balzaciană. Mam simţi în pielea lui Cozianu, dar am
întâlnit şi câteva Simone. Personajele
alcătuiesc o lume complexă, vii în
epoci şi în împrejurări în care pasiunile
trupeşti s-au împletit, ca totdeauna,
între posesiunile carnale şi eternele
interese pentru bani şi averi”.
Intervenţiile moderatorului Florin
Dochia, cu amintirea unor cărţi de
referinţă ale unora dintre lectori
(„APTER”, „Cerbul însetat” ş. a.) s-au
dovedit a fi un reuşit liant al acestei
întâlniri. Prin urmare, Iulian Moreanu
(real, prof. Gheorghe Ciocodeică), în
calitatea de prezentator ne-a
împărtăşit câteva impresii despre acest
roman onchinciuchian: „De la primele
pagini am crezut că este un roman de
dragoste, dar ulterior am constatat că
are şi un alt conţinut. Cartea este
fascinantă, se citeşte pe nerăsuflate.
Am aflat din cronica literară a d-lui
Marinescu, publicată în „Oglinda de
azi” din această săptămână, de tirajul
de 140.000 de exemplare ale cărţii
„Îngerul negru”! Incomparabil cu cel
de azi, de câteva sute...! Personajele
sunt bine conturate. Ingredientele:
intrigă, suspans, crimă, sinucidere –
sunt ingrediente generale.
Personajele, veridice (în special Mircea
Cozianu şi procurorul Titi Gămanu)”.
„Dl. Ochinciuc a devenit câmpinean
prin adopţie” – a spus prof. dr.
Christian Crăciun. „Romanul este cel
mai lipsit de reguli precise. El rămâne

un gen literar popular. Am fost
impresionat de personajul feminin.
Există o scanare a mediului social.
Maestrul Ochinciuc are un ochi care
vede conflictele şi evoluţiile sociale.
Toţi suntem în umbra unei femei!
„Călugăriţa” este un roamn care se
citeşte cu mare plăcere”.
Emoţionat dar încântat de prezenţa
spectatorilor şi mai ales de aprecierile
elocvente ale celor care vorbiseră
înaintea domniei sale, d-l Ion
Ochinciuc a remarcat, printre altele:
„Emil Cioran susţinea că, dacă ai o
idee, poţi scrie o carte. Dar ca să scrii
un articol ori să faci o prefaţă de carte
(...) ai nevoie de mai multe idei. Or, se
pare că lansarea de carte de azi, n-a
dus lipsă de idei. În această carte,
CĂLUGĂRIŢA pare-se că vine cu
susţinerea unei idei ce nu mă sfiesc s-o
exprim: „Poezia e a tinereţii, iar proza,
a maturităţii!”
Excelentele catrene axiologice,
semnate de renumitul scriitor umorist
Ştefan Alexandru Saşa au încheiat,
pentru al patrulea an consecutiv,
întâlnirea cu maestrul Ion Ochinciuc:
„De „Călugăriţă” am fost sedus / Şi-o
iubesc precum un derbedeu, / Deaceea eu îl rog supus, / Să mă ierte
bunul Dumnezeu!” („Păcat literar”);
„Femeia care te-a ţinut / În umbră,
tare-a fost haină, / Noroc că-n scris
eşti fericit / Şi te-a scos muza la
lumină!” („Compensaţie”), sau: „Că
reumatism ai, nu-s uimit / Şi caută, îţi
spun, de vrei, / Prea mult la răcoare ai
tropăit, / În umbra atâtor femei!”
(„Efect întârziat”).

92

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

actualitatea culturală

7 iunie
Sărbătoare a
literaturii
Premiile concursului „Cartea Anului”
2013
Decernarea distincţiilor a avut loc
sâmbătă, 7 iunie, pe terasa „The Ice
Factory” de lângă Casa Municipală de
Cultură «Geo Bogza». Iată
câştigătorii, pe categorii:
- Premiul pentru poezie a fost
acordat ex-aequo poeţilor Maria
Dobrescu (pentru volumul „Gânduri
în cuşcă”, Editura Premier) şi Florin
Dochia („Elegiile căderii”, Editura
Premier).
- Premiul pentru eseu: Codruţ
Constantinescu – „Mirajul utopiei.
Călătoriile în URSS: control şi
propagandă”, Editura Vremea,
Bucureşti).
- Premiul pentru monografie: Alin
Ciupală, Şerban Băleanu – „Istorisiri
de pe plaiuri câmpinene. Chipuri.
Locuri. Întâmplări”, Editura Premier).
- Premiul „Opera Omnia” a revenit
folcloristului, poetului şi istoricului
literar Gherasim Rusu Togan pentru
întreaga sa operă literară şi
contribuţiile sale la studiul folclorului
românesc din Transilvania.
Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

7 iunie

- Premiul pentru proză nu s-a
acordat
Premiile Concursului de Manuscrise
2014
Juriul (acelaşi pentru ambele
concursuri) a fost compus din criticii
literari Radu Voinescu, Lucian Chişu si
Vasile Spiridon.
- Florin Dochia, pentru volumul
„Orb pe mare”
- Constantin Trandafir pentru
volumul „Pactul conversaţiei.
Secvenţe critice. Dialoguri”
- Elena-Corina Cernica pentru
volumul „Jocul fantasticului în proza
lui Mircea Eliade””
Ambele concursuri au fost
organizate de Biblioteca Municipală
Câmpina, cu sprijinul financiar al
Primăriei Câmpina şi al Consiliului
Local Câmpina.
28 de poeţi la
Maratonul Poeziei de Dragoste
Imediat după acordarea premiilor
pentru Cartea Anului 2013, Concursul
de Manuscrise 2014, s-a desfăşurat
Maratonul Poeziei de Dragoste. În
Câmpina, acest tip de acţiune a ajuns
la cea de-a şaptea ediţie. Şi de data
aceasta, la Maraton, au fost prezenţi
28 de făuritori de versuri, care, pe
parcursul a nu mai puţin de 3 ore, au
93

7 iunie

7 iunie

încântat publicul cu creaţiile proprii.
Cel care a moderat manifestarea a
fost poetul Florin Dochia, directorul
Casei Municipale de cultură şi
redactor-şef la „Revista Nouă”. Tot el
a fost şi cel care a înmânat participanţilor
„Atestate de poet maratonist”.
Iată numele tuturor poeţilor care
au susţinut recitaluri: Marina
Popescu (Bucureşti), Angela Baciu
(Galaţi), Emanoil Toma (Ploieşti),
Florin Frăţilă (Câmpina), Aurel M.
Buricea (Slănic Prahova), Constanţa
Coman Mezdrea (Câmpina), Ioana
Geacăr (Târgovişte), Emil Sude
(Poiana Câmpina), Elena Glodean

(Câmpina), Viorel Păcala (Slatina),
Anastasia Tache (Câmpina), Beatrice
Ruscu (Ploieşti & Bremen,
Germania), Codruţ Radi (Sinaia),
Maria Dobrescu (Câmpina), Virgil
Diaconu (Piteşti), Magda Mirea
(Bucureşti), Radu Voinescu
(Bucureşti), Gherasim Rusu Togan
(Câmpina), Diana Trandafir
(Câmpina), Florin Dochia (Câmpina),
Ştefan Al.-Saşa (Câmpina), Ana Hâncu
(Ploieşti), Vasile Ioan Ciutacu
(Comarnic), Cătălin State (Câmpina),
Amelia Stănescu (Constanţa), Marian
Dragomir (Ploieşti), Călin Derzelea
(Ploieşti), Vasile Valerian (Câmpina).

La Maratonul poeziei de dragoste
94

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

parodii

Ştefan AL.-SAŞA

Ştefan AL.-SAŞA
SUBLIMA DORINŢĂ
Iubita mea senilă cu părul alb şi rar,
Mă bântuie prin creier spectrale amintiri
Din timpurile-apuse când eu eram ştrengar,
Iar tu o damicelă cu zeci de musafiri.
Ce dansuri îndrăcite pe muchie de cuţit
Mai întocmeam zănatici la balurile seci,
Când tinereţea dulce pervers ţi-am vămuit
Pe piatra zgrunţuroasă a unui loc de veci.
Îţi mai aduci aminte chiolhanurile lungi
Conspirativ ţinute în case de desfrâu,
Şi vinurile limpezi cu care aş vrea să-mi ungi
Pe pieptul scofâlcit o cruce până-n brâu?
Ori meciurile arse în paturi din carton,
Sfidare mondială a unui vechi refren
Întruchipând o luptă ce-o dă Napoleon
La Waterloo-ul paşnic cu-a lui Madame Sans Gêne?
Alzheimer-ul pândeşte la fiecare pas,
Când vii la rendez-vous, nu ştiu cum te mai cheamă
Şi-ţi zic puicuţă dragă, dulceaţă, ananas,
Sau lăcrimând rostesc, duios cuvântul mamă.
Iubita mea senilă, e SMURD-ul într-un peş,
Aşteaptă-mă, degrabă la tine o să-ajung,
Sublimă e dorinţa şi nu vreau să dau greş,
Mai dă-mi o sărutare cu ultimul tău schwung!

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

95

actualitatea

actualitatea

La Maratonul poeziei de dragoste

96

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014