Professional Documents
Culture Documents
China
Cea mai mare tara asiatica, China, cu o suprafata de 9.650.000 km 2, avea la
sfarsitul primului razboi mondial o populatie apreciata la 440.000.000 locuitori.
Capitalurile straine (indeosebi britanice, japoneze, franceze si americane), care
impartisera tara in sfere de influenta, in loc sa stimuleze dezvoltarea economiei,
dimpotriva franau evolutia industriei nationale chineze. Monopolistii occidentali
beneficiau de sprijinul unor clici feudalo-militariste, care detineau puterea reala in
diferite regiuni ale tarii. Cea mai importanta dintre ele era in acea vreme clica
projaponeza An-Fu, condusa de Tuan Chi-Jui, in nordul Chinei, sub controlul careia s-a
aflat pana la mijlocul anului 1920 chiar si guvernul central de la Beijing.
Conferinta de pace de la Paris a respins cererile indreptatite ale delegatiei
chineze, hotarand la 30 aprilie 1919 cedarea catre Japonia a concesiunilor germane din
China (peninsula Shantung). De asemenea, forul international de la Paris a refuzat sa ia
in dezbatere anularea tratatelor inegale, inrobitoare, privind teritoriile arondate marilor
puteri, precum si regimul capitulatiilor. Drept urmare, un val de indignare a cuprins
opinia publica din tara, iar la 4 mai 1919 studentii universitatii din Beijing au fost primii
care au manifestat pe strazile capitalei, impotriva respingerii cererilor legitime ale
delegatilor chinezi. Miscarea de la 4 mai, care marcheaza inceputul unei noi revolutii
burghezo-democratice, s-a extins rapid in principalele orase ale tarii, luand un caracter
antiimperialist, de unitate si afirmare nationala (mai-iunie 1919). In atari imprejurari, la
28 iunie 1919 delegatia chineza refuza sa semneze Tratatul de Pace de la Versailles.
Pe plan politic intern, de la sfarsitul anului 1919 are loc o regrupare a fortelor.
Astfel, la 10 noiembrie se reorganizeaza Partidul Gomindan sub numele de Partidul
National Chinez. In mai 1920 se constituie, la Shanghai, primul grup comunist din
China, iar in zilele de 1-4 iulie 1921 are loc, tot aici, in conditii conspirative, Congresul
de intemeiere a partidului comunist. Dar in timp ce clicile militariste se razboiau intre
ele, Sun Yat-Sen, care incercase fara succes sa unifice China, s-a apropiat sub
influenta evolutiei evenimentelor revolutionare de partidul comunist. Revenit in fruntea
guvernului din Canton (1 ianuarie 1923), Sun Yat-Sen, impreuna cu alti lideri ai
Gomindanului, a dat posibilitatea PCC si sindicatelor sa-si desfasoare activitatea in mod
legal pe teritoriul aflat sub controlul guvernului sau. In iunie 1923, au avut loc la Canton
lucrarile celui de-al III-lea Congres al PCC, care a hotarat sa creeze un front unic
revolutionar al intregii natiuni si, in acest scop, sa se alieze cu Gomindanul. Intre timp,
cu sprijinul comunistului rus Mihail Borodin, Sun Yat-Sen a trecut la reorganizarea
Gomindanului, care in primul sau Congres national de la Canton (ianuarie 1924) a
adoptat un nou program si a acceptat intrarea comunistilor, in mod individual, in partid.
De precizat faptul ca ei continuau sa ramana membri ai partidului comunist, care isi
mentinea independenta organizatorica si politica.
Noul program al Gomindanului, bazat pe cele trei principii ale poporului
enuntate
de
Sun
Yat-Sen: nationalism(adica
lupta
impotriva
imperialismului); democratie (adica
puterea
poporului
pentru
popor); progres
social (adica solutionarea chestiunii agrare, astfel incat fiecare taran sa-si aiba lotul
sau) prevedea asigurarea libertatilor democratice, egalizarea proprietatilor funciare (dar
nu nationalizarea fara compensatii), trecerea intreprinderilor monopoliste straine si
chineze in proprietatea statului, abolirea tratatelor inegale si desfiintarea concesiunilor,
incorporata in operatiunile militare ale celui de-al doilea razboi mondial si se va incheia
odata cu capitularea Japoniei (2 septembrie 1945).
Japonia militarista
Prin tratatul de pace semnat de aliati cu Germania la Versailles, in 1919,
Japonia (avand o suprafata de 381.250 km 2 si o populatie de 59.736.000 locuitori in
1925) obtine concesiunile germane din China si mandat de administrare a insulelor
foste colonii germane din partea de sud a Oceanului Pacific.
Conform constitutiei din 1889, ramasa in vigoare pana in 1947, imparatul
(mikadoul) detinea largi puteri executive si legislative. Drept urmare, parlamentul
bicameral, alcatuit din Camera pairilor (printii de coroana, varfuri ale nobilimii si alte
persoane, toti desemnati de imparat) era la cheremul suveranului, fiind lipsit de putere.
In anii primului razboi mondial, cercurile conducatoare nipone au speculat cu abilitate
imprejurarile favorabile externe pentru a cuceri noi teritorii in China si in Oceanul
Pacific, precum si noi piete de desfacere. Dupa razboi, insa, balanta comerciala a
redevenit pasiva. Criza economica inceputa in 1920 a inregistrat forme grave in 1921 si
1922, cand numarul somerilor a crescut vertiginos, atingand cifra de 128.300. Pe plan
extern, guvernul japonez a fost silit in octombrie 1922 sa-si retraga trupele
interventioniste din Extremul Orient sovietic, iar in 1925 si din Sahalinul de nord.
Prin introducerea votului universal pentru barbatii in varsta de peste 25 de ani
(30 martie 1925), se invioreaza intrucatva viata politica interna, se intemeiaza noi
formatiuni social-politice, iar miscarea sindicala se revigoreaza prin crearea Consiliului
Sindicatelor din Japonia la 25 mai 1925. In acelasi an, insa, s-a adoptat si o lege
politieneasca terorista, cunoscuta sub numele de legea despre gandurile periculoase,
care a servit ca baza juridica pentru fabricarea de procese impotriva aderentilor la
miscarea progresista si revolutionara.
Moartea imparatului Yoshihito (Taisho Tenno) la 25 decembrie 1926 a ridicat pe
tronul imperial pe fiul acestuia, printul regent Hirohito. In lunile urmatoare, baronul
Tanaka Gchi, lider al partidului conservator al marii finante Seiyukai, prim-ministru si
ministru de externe (aprilie 1927 iulie 1929), a elaborat un memorandum adresat
imparatului cu planurile agresive ale militarilor pentru instaurarea dominatiei nipone in
Asia de Sud-Est si in bazinul Oceanului Pacific prin sange si f punand in aplicare
aceste planuri agresive, armatele japoneze au invadat provincia Shantung (in doua
randuri, in mai 1927 si in aprilie-mai 1928), inaugurand astfel asa-zisa politica pozitiva
fata de China, adica de interventii fatise. Dar boicotul marfurilor japoneze in China si
viguroasa miscare antinipona au silit guvernul Tanaka sa-si retraga fortele de ocupatie.
In vara anului urmator contigente nipone s-au indreptat si spre granita sovieto-chineza,
insa Armata Rosie a respins provocarile militaristilor japonezi.
Asadar, inceputurile traducerii in viata a memorandumului privind expansiunea
Japoniei in Asia de Sud-Est au fost sortite esecului, determinand in final caderea
guvernului Tanaka si formarea unui nou cabinet al partidului Minseito (noua denumire a
partidului Kenseikai, din 1927).
Criza economica de supraproductie, care a cuprins Japonia in 1930, a afectat
grav toate domeniile vietii economice: productia industriala a inregistrat in anii 19301931 o scadere de aproape 40%, iar comertul exterior s-a redus cu 30% in 1930, fata
de 1929, si cu inca 20% in 1931, comparativ cu 1930. In momentul de varf al crizei
(1931), numarul somerilor a ajuns la cifra de 3.000.000. Pentru a iesi cat mai grabnic
din criza, cercurile dominante nipone au cautat motive pentru declansarea unui nou
conflict militar, mai ales ca in arhipelag activau numeroase societati care cultivau teorii
xenofobe, axate pe cultul fata de imparat si de reinviere a unor vechi mituri si practici
medievale. Cateva din aceste societati au ales fatis calea terorismului, cum a fost, de
pilda, asociatia Keitsumeidan (Fratia de sange), care a asasinat in 1931 pe ministrul
de finante si pe conducatorului concernului Mitsui. In randurile armatei a proliferat
influenta organizatiei ultranationaliste Shina Ronin, care promova o politica agresiva, in
primul rand impotriva Chinei, si ale carei idei fusesera incorporate in memorandumul
Tanaka.
Drept urmare, la 18 septembrie 1931 are loc celebrul incident de la Mukden,
cand armata japoneza ataca prin surprindere armata chineza, dezlantuind agresiunea
impotriva Chinei. Trupele nipone, dotate cu o tehnica de lupta superioara, au ocupat
rapid orasul Mukden si, de acolo, au extins agresiunea, ocupand Changchun si alte
orase din Manciuria de sud apoi si din partea nordica a acestei provincii, apropiindu-se
de granita cu URSS. In ianuarie 1932, paralel cu operatiile militare din Manciuria, flota
japoneza aflata in rada portului Shanghai, dupa un incident, pus la cale, aidoma celui de
la Mukden, a trecut la bombardarea unor puncte strategice si a debarcat trupe in
vederea ocuparii orasului. De aceasta data fortele interventioniste japoneze au
intampinat o rezistenta indarjita din partea populatiei, ceea ce a ingaduit Armatei 19
chineze sa intervina. Infrante, trupele japoneze au fost silite sa sisteze operatiile militare
(martie 1932), iar mai apoi dupa incheierea unui armistitiu sa se retraga, in mai
1932. Intre timp, in Manciuria, unde japonezii si-au consolidat dominatia, au instalat o
carmuire in frunte cu Pu-Yi, fostul imparat copil al Chinei si au proclamat la 3 martie
1932 crearea unui nou stat, Manciuko, sub protectia si controlul deplin al Japoniei.
In viata politica interna, Japonia a fost zguduita in mai 1932 de asasinarea de
catre un grup de ofiteri extremisti a prim-ministrului Inukai-ki, in urma careia noul guvern
s-a format in afara partidelor, dar sub influenta mult sporita a gruparilor militariste
agresive. In paralel, pe continent, trupele nipone au ocupat provincia Jehol din Mongolia
Interioara la granita cu Manciuria, pe care au alipit-o la statul marioneta Manciuko. A
urmat apoi o incursiune militara in nordul Chinei, in urma careia trupele japoneze s-au
apropiat amenintator de Beijing, obligand guvernul chinez condus de Cian Kai-Si sa
cedeze, iar prin conventia de la Tangu (mai 1933) sa renunte la suveranitatea sa asupra
unei largi fasii (la sud de Marele Zid) din provincia Hopei, transformata in zona
demilitarizata si intrata astfel sub dominatia japoneza.
Din 1934 politica externa a Japoniei devine tot mai belicoasa, starnind oprobiul
puterilor occidentale. Astfel, inca in aprilie 1934, Amau, reprezentantul Ministerului
Afacerilor Externe nipon, a declarat ca tara sa, fiind principala forta in Asia de Est, isi
asuma raspunderea mentinerii ordinei si pacii in aceasta zona geografica, instituind un
protectorat asupra relatiilor Chinei cu puterile vestice. In aceste imprejurari, Declaratia
Amau reprezenta un avertisment dat Occidentului despre intentia militaristilor japonezi
de a instaura controlul lor deplin asupra intregii Chine. Drept urmare, s-au agravat
contradictiile nipono-americane si nipono-britanice, mai ales ca Japonia a inaugurat
totodata un vast program de modernizare a armatei, armamentului si echipamentului
militar, sporindu-si considerabil si flota de razboi. In 1937 aproape 50% din totalul
bugetului era destinat fortelor armate, fata de 27% in 1931. In paralel, ca si in Germania
nazista, pregatirile militare au fost insotite de o desantata propaganda xenofoba si
rasista, despre superioritatea rasei galbene, rolul civilizator al Japoniei in Asia,
necesitatea de spatiu vital, intrucat natiunea nipona se afla in pericol de a fi
succede cabinetul condus de baronul Hiranuma Kjiro, care a extins razboiul in China,
amenintand si pozitiile anglo-americane. Ba, mai mult, in mai 1939 japonezii au
dezlantuit o noua agresiune pe continent, de aceasta data la granita dintre R. P.
Mongola si Manciuko. Timp de aproape 4 luni (11 mai 31 august 1939), fortele nipone,
prevazute cu tancuri, artilerie si aviatie, au incercat sa inainteze pe teritoriul mongol, dar
au fost mereu respinse de trupele mongole si sovietice si, in cele din urma, obligate sa
se retraga cu mari pierderi (cifrele oficiale japoneze indica 18.000 de morti).