Professional Documents
Culture Documents
Comentariu de text
Garabet Ibraileanu (1871-1936) este un important critic literar de directie din primele
decenii ale secolului XX, doctrinar al poporanismului literar (pana in 1916) si teoretician al
specificului national, adept al criticii sociologice si psihologice, in prelungirea lui Hippolyte
Taine si Paul Bourget. Operele sale de istorie si de critica literara cele mai importante
sunt "Spiritul critic in cultura romaneasca" (1909), "Scriitori si curente" (1909),
"Note si impresii" (1920), "Scriitori romani si straini" (1926), "Creatie si analiza"
(1926). in domeniul strict literar publica o culegere de aforisme in stilul clasic al lui Blaise
Pascal si Francois La Rochefoucauld, "Privind viata" (1930), si romanul "Adela" (1933).
intreaga sa viata este legata de revista "Viata romaneasca", inca de la intemeiere, in
1906, in calitate de secretar, munca literara absorbindu-1 cu totul. Director al revistei era
C. Stere, iar de partea stiintifica raspundea P. Bujor, dar toata lumea era de acord ca
Ibraileanu este sufletul noii publicatii. Directia revistei devine specific poporanista inca
de la primul numar, din martie 1906, sub aceasta orientare aparand pana in 1916, cand
incepe razboiul si tiparirea ei devine imposibila. Printre colaboratori se numara cei mai
importanti scriitori ai epocii, N. Gane, A. Vlahuta, P. Bujor, A. Philippide, M. Sadoveanu, G.
Ibraileanu, C. Stere, C. Botez, Mihai Carp s.a. Garabet Ibraileanu intretine numeroase
legaturi literare cu scriitori in afirmare, intre care se remarca George Toparceanu si Ioan
Al. Bra-tescu-Voinesti. Sunt, de altfel, faimoase "Scrisorile lui Toparceanu catre G.
Ibraileanu".
In general, parerile criticului sunt transante si oamenii din jurul sau puteau cu greu sa
adopte o pozitie diferita de a lui: astfel, "Junimea", crede Ibraileanu, nu a adus nimic nou
in curentul critic, fiind doar o imitatie a "Daciei literare". Pe Maiorescu il numeste " cel
mai bun scriitor de idei al romanilor". "Spiritul critic in cultura romaneasca" este un
eseu critic care analizeaza prin metode materialiste geneza culturii in Romania. Ibraileanu
cauta in trecut radacinile poporanismului modern, iar Moldova constituie, in viziunea lui,
punctul de nastere a criticismului, in calitate de critic literar de mare autoritate, Ibraileanu
isi exprima opiniile asupra celor mai importanti scriitori romani. Criticul analizeaza
fonetismul versului eminescian, vede in Creanga un Homer, pe Caragiale il numeste,
scriitor reflexiv. Alti scriitori analizati sunt Iacob Negruzzi, Nicu
Gane, Gheorghe Panu. Macedonski este primit cu rezerve, pentru ca poetul simbolist nu
este inteles pe deplin de critic. Octavian Goga si Panait Cerna sunt disociati de curentul
paseist de la "Samanatorul" si considerati ca reprezentanti ai poporanismului. Va scrie
recenzii si pentru
numeroase scrieri ale lui Mihail Sadoveanu, "Floare ofilita", "insemnarile lui Neculai
Manea", "Soimii", "Vremuri de bejenie".
Criticul stabileste si granitele intre samanatorism si poporanism, studiind opera lui C.
Sandu-Aldea. Recenzeaza "Patima rosie", de Mihail Sorbul, si apreciaza "Viata lui
Mihai Eminescu", de George Calinescu. Publica studii literare si despre Hortensia
Papadat-Bengescu, Henriette Yvonne Stahl, Otilia Cazimir. in schimb, nu mentioneaza
decat sporadic pe Arghezi si Rebreanu si nu spune nimic despre Pillat, Blaga, Ion Barbu,
Mateiu Caragiale, Gib Mihaiescu. Dintre scriitorii straini, face referiri la PreVost,
Baudelaire, Anatol France, Marcel Proust, Thomas Hardy, Karin Michaelis, Wladyslaw
Reymont, Lev Tolstoi. in evolutia lui Garabet Ibraileanu se observa trei mari perioade:
1889-1905, de orientare socialista si poporanista, 1905-1920, de punere in valoare a
noului curent, poporanist, 1920-1933, faza eclectica, criticul emitand pretentii asupra
corpului onduland si accentuand depresiunea taliei, cu poala rochiei in evantai", fiind "un
bloc de frumuseti vii si calde...".
Raporturile dintre cei doi raman, cu toate acestea, imprecise: intr-o reverie aproape
involuntara barbatului se surprinde undeva, pe un drum de munte, imaginandu-si ca o
strange de talie. in poiana in care ajung nu se mai afla nimic decat singuratatea naturii:
"Nimic, in afara de noi, decat viata obscura a pamantului, a pietrei, a vegetatiei marunte
si cativa fluturi care se urmareau, se intalneau o clipa cu intentii de harjoana [...] Printr-o
deschizatura a copacilor scanteiau privelisti din vale, marginite departe tare de dealurile
albastre, sterse ca niste nouri gata sa dispara la orizont." Indecizia alegerii ramane si
dupa aceasta plimbare romantica; in timp ce peisajul se roteste, gandurile ii sunt neclare:
"Mi-e capul gol si sufletul greu...". Emil Codrescu are gandirea unui "geniu pustiu",
incercand sa-si domine pulsiunile enorme ale sufletului. Nevoia de senzualitate deriva din
aceasta sabie a lui Damocles ce atarna asupra barbatului, care il determina sa sufere.
Daca la inceput Codrescu are o "constiinta adormita", el incearca treptat sa iasa din
aceasta stare de marasm existential, sa recupereze "tineretea pierduta", la fel cum Proust
incerca, la modul ideal, sa recupereze "timpul pierdut". Atractia dintre Adela si Codrescu,
extrem de spiritualizata, se compune dintr-o obsesie a unuia pentru celalalt, o conjugare
a simturilor superioare celor fizice, plutind intr-un mediu abstract.
Paroxismul crizei erotice duce la un sentiment de teroare existentiala, in care fiinta iubita
e in stare sa-si dea si viata, Adela devenind femeia unica, arhetipul in jurul caruia se
invart gandurile barbatului. Adela devine o tinta nu prea indepartata, dar nici prea
apropiata, "stanca pe care creste floarea-reginei". Pentru exprimarea iubirii, pictura si
sculptura i se par inferioare barbatului indragostit, in timp ce muzica sugereaza starea de
elevatie necesara pentru sublimul absolut. Renuntarea la excursii i se pare o alta forma
de manifestare a batranetii, barbatul amagindu-se ca este doar un supraom spiritual, nu
si unul fizic, care se sacrifica pentru fericirea Adelei.
Despartirea de natura, intr-un tablou romantic, este plina de resemnari: "- Luna se tine
mereu dupa noi de catva timp, aici, la Varatic...". Sentimentul realitatii este pierdut, din
cauza inlunatiei, iar Adela ii va lua o mana si o va pune pe genunchiul ei, stare continuata
si mult timp dupa aceasta, cand intra in Baltatesti. Manifestarile dragostei sunt aproape
adolescentine, iar personajul este cuprins de o rusine putin explicabila, pentru ca si o
diferenta de numai zece ani intre el si tanara ar fi fost inconvenienta. Pentru barbatul
infrant psihic dinainte, iubirea venind din partea femeii tinere este un lucru improbabil.
De aceea, identificarea sentimentelor intre cei doi urmeaza insa acelasi traseu al
pertractarilor: intrebat de Adela ce simte pentru ea, barbatul raspunde ca "un sentiment
foarte curios", "bun de pus la muzeu", un fel de "vis in vis", multiplicat la infinit.
Sentimentul cu care se despart cei doi este de durere si de fericire in acelasi timp, iar
favoarea ceruta de barbat este de a o striga pe nume, "Adelina!".
Despartirea finala, prin plecarea femeii, urmeaza acelasi traseu de "vis in vis", sentiment
ce se perpetueaza prin contemplarea absentei acesteia, prin reveniri inopinate in casa
iubitei, sub spectrul simbolic al toamnei in care ploua "marunt si rece". Umbra Adelei este
zarita in cerdac, in fiecare camera, "pe jiltul de trestie, pe capatul canapelei din odaia de
primire...". Materializarea fapturii iubitei se realizeaza peste tot, in vibratia aerului, in
obiectele pe care aceasta le-a atins. Doar natura ramane impasibila in marea cautare:
"Cand am iesit in cerdac, prin draperiile grele de pe deal s-a furisat o raza, raspandind
peste plai un abur de aur, ca atunci pe Ceahlau. Dar in curand raza se stinse in negurile
tomnatice de pe inaltimi." Sentimentul nedefinit al iubirii se afla in legatura stransa cu
aceasta persistenta a negurilor de toamna peste inaltimi. Drama lui Emil Codrescu este
de a se lasa coplesit de tulburele sentiment al imbatranirii fizice, de a nu se elibera de
presiunea timpului, fapt ce declanseaza o intreaga tragedie interioara, determinand lipsa
de hotarare a personajului, proiectarea iubirii catre trecut si catre ariile inefabile ale
absolutului.