Gestiunea financiară a ı̂ntreprinderii

Diana Tagaduan

2 decembrie 2006
Cuprins

Capitolul 1.Gestiunea financiară a ı̂ntreprinderii.

Consideraţii generale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
1.1. Definirea gestiunii financiare . . . . . . . . . . . . . . . 7
1.2. Evoluţia gestiunii financiare. . . . . . . . . . . . . . . . 8
1.3. Conţinutul gestiunii financiare a ı̂ntreprinderii . . . . 10
1.4. Importanţa gestiunii financiare . . . . . . . . . . . . . . 12
1.5. Obiectivele şi sarcinile gestiunii financiare . . . . . . . 14
Capitolul 2.Întreprinderea şi fluxurile sale . . . . . . . . . . . . . 17
2.1. Abordarea sistemică a ı̂ntreprinderii . . . . . . . . . . 17
2.1.1. Definirea sistemelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
2.1.2. Clasificarea sistemelor . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
2.2. Relaţia ı̂ntreprindere-mediu exprimată prin fluxuri . 19
Capitolul 3.Capitalul ı̂ntreprinderii. Surse de finanţare . . . 23
3.1. Noţiuni generale privind capitalul ı̂ntreprinderii . . . 23
3.2. Modalităţi de finanţare a capitalului . . . . . . . . . . 24
3.2.1. Surse de procurare a capitalului . . . . . . . . . . 24
3.2.2. Sursele proprii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
3.2.3. Sursele externe (ı̂mprumutate) . . . . . . . . . . . 30
3.2.4. Alegerea structurii financiare optime a
capitalului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
3.3. Capacitatea şi efectul de ı̂ndatorare . . . . . . . . . . . 35
Capitolul 4.Gestiunea capitalului imobilizat. . . . . . . . . . . . 37
4.1. Capitalul angajat şi imobilizat supus amortizării . . 37
2
3 CUPRINS

4.2. Amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale . 39

4.3. Elementele de calcul ale amortizării . . . . . . . . . . . 42
4.4. Metode (regimuri) de amortizare . . . . . . . . . . . . 45
4.4.1. Amortizarea liniară . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
4.4.2. Metoda calculului degresiv . . . . . . . . . . . . . . 45
4.4.3. Metoda amortizării accelerate . . . . . . . . . . . . 47
4.4.4. Metoda sumei cifrei anilor (Metoda Softy) . . . . 48
4.5. Rolul amortizării. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
Capitolul 5.Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
5.1. Bilanţul contabil, instrument al analizei financiare . 50
5.2. Retratarea bilanţului contabil . . . . . . . . . . . . . . 56
5.2.1. Reclasificări ı̂n funcţie de perioadă . . . . . . . . . 57
5.2.2. Eliminarea non-valorilor . . . . . . . . . . . . . . . 59
5.2.3. Reevaluările . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
5.3. Analiza echilibrului financiar . . . . . . . . . . . . . . . 61
5.3.1. Situaţia netă a ı̂ntreprinderii . . . . . . . . . . . . 61
5.3.2. Fondul de rulment . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
5.3.3. Necesarul de fond de rulment . . . . . . . . . . . . 67
5.3.4. Trezoreria netă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
5.3.5. Analiza indicatorilor echilibrului financiar . . . . 70
5.3.6. Fondul de rulment minim necesar . . . . . . . . . 71
5.4. Metoda ratelor folosită ı̂n studiul bilanţului. . . . . . 73
5.4.1. Rate de structură a bilanţului. . . . . . . . . . . . 73
5.4.2. Ratele de rotaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
5.4.3. Ratele de sinteză (ratele echilibrului financiar) . 77
5.4.4. Avantajele şi limitele metodei ratelor . . . . . . . 80
Capitolul 6.Analiza rezultatelor ı̂ntreprinderii . . . . . . . . . . 83
6.1. Contul de rezultate al ı̂ntreprinderii. . . . . . . . . . . 83
6.2. Soldurile intermediare de gestiune . . . . . . . . . . . . 90
CUPRINS 4

6.3. Capacitatea de autofinanţare a ı̂ntreprinderii . . . . . 95

6.4. Analiza pragului de rentabilitate. . . . . . . . . . . . . 97
Capitolul 7.Tablourile de finanţare . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
7.1. Necesitatea utilizării unui tablou de finanţare . . . . 100
7.2. Tabloul de finanţare utilizări şi resurse . . . . . . . . . 101
7.2.1. Conţinutul tabloului de utilizări şi resurse . . . . 101
7.2.2. Construcţia tabloului de utilizări şi resurse . . . 102
7.2.3. Interpretarea tabloului de utilizări şi resurse. . . 104
7.2.4. Punctele nevralgice ale tabloului de utilizări şi
de resurse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
7.3. Tabloul de trezorerie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
7.3.1. Utilitatea tabloului de trezorerie . . . . . . . . . . 109
7.3.2. Întocmirea situaţiei (tabloului) fluxurilor de
trezorerie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
7.3.3. Limitele tabloului fluxurilor de trezorerie. . . . . 115
Capitolul 8.Analiza activităţii firmei . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
8.1. Viteza de rotaţie a capitalurilor prin cifra de afaceri 117
8.2. Calculul ratelor de rotaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
8.3. Vitezele de rotaţie prin elementele componente ale
cifrei de afaceri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
8.4. Utilitatea indicatorilor exprimaţi sub formă de
rate de rotaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
8.4.1. Ratele de rotaţie - instrument de analiză al
managementului financiar . . . . . . . . . . . . . . . 123
8.4.2. Previzionarea structurii activului şi pasivului . . 123
8.4.3. Metoda normativă de previziune a echilibrului
financiar. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
8.4.4. Previziunea indicatorilor financiari prin
simulare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
Capitolul 9.Decizii de repartizare a profitului . . . . . . . . . . 127
9.1. Politica de dividend . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
5 CUPRINS

9.2. Neutralitatea politicii de dividend . . . . . . . . . . . . 129

9.3. Teoria reziduală a dividendului. . . . . . . . . . . . . . 130
9.4. Teoria privind necesitatea distribuirii de dividende . 133
9.5. Dividendul - semnal al performanţelor viitoare ale
firmei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
Capitolul 10.
Gestiunea ciclului de exploatare . . . . . . . . . . . 137
10.1. Necesităţile de finanţare ale activităţii
ı̂ntreprinderii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
10.2. Conţinutul gestiunii ciclului de exploatare . . . . . . 141
10.3. Determinarea necesarului de finanţare a ciclului
de exploatare (NFCE) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
10.4. Surse de finanţare a ciclului de exploatare . . . . . . 145
10.4.1. Surse proprii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145
10.4.2. Datoriile de exploatare (surse atrase) . . . . . . 146
10.4.3. Surse ı̂mprumutate . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
Capitolul 11.
Gestiunea stocurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
11.1. Noţiuni generale privind stocurile ı̂ntreprinderii . . 150
11.1.1. Definirea stocurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
11.1.2. Caracteristicile stocurilor . . . . . . . . . . . . . . 152
11.1.3. Principalele categorii de stocuri . . . . . . . . . . 155
11.2. Optimizarea mărimii stocurilor . . . . . . . . . . . . . 158
11.2.1. Obiectivele contradictorii ale gestiunii
stocurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158
11.2.2. Modelarea stocurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . 160
11.2.3. Modelul mărimii lotului simplu (Wilson -
Whitin) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163
11.2.4. Gestiunea stocurilor ı̂n condiţii de
incertitudine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
11.2.5. Metoda ABC de gestiune a stocurilor . . . . . . 170
Capitolul 12.
Gestiunea clienţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172
12.1. Conţinutul gestiunii clienţilor . . . . . . . . . . . . . . 172
CUPRINS 6

12.2. Componentele gestiunii clienţilor . . . . . . . . . . . . 174

12.3. Alegerea, urmărirea şi controlul clienţilor . . . . . . 177
12.3.1. Analiza clienţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177
12.3.2. Metoda scorului folosită pentru alegerea
clienţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
12.3.3. Metoda celor 5 C-uri . . . . . . . . . . . . . . . . . 179
12.3.4. Urmărirea şi controlul clienţilor . . . . . . . . . . 180
Capitolul 13.
Optimizarea stocurilor la SC SYSMEC . . . . . . 182
13.1. Programul de gestiune Copal . . . . . . . . . . . . . . 182
13.1.1. Lansarea comenzii de execuţie . . . . . . . . . . . 182
13.1.2. Crearea unui articol nou de aprovizionare . . . 185
13.1.3. Crearea unui nou articol de vânzare . . . . . . . 188
13.1.4. Crearea unei noi liste de piese . . . . . . . . . . . 189
13.1.5. Crearea unui nou plan de lucru . . . . . . . . . . 190
13.1.6. Înregistrare comenzi clienţi . . . . . . . . . . . . . 190
13.1.7. Procesul de gestionare a comenzilor ı̂n
COPAL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
13.1.8. Întocmirea / modificarea comenzilor de
producţie ı̂n COPAL . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192
13.1.9. Aprovizionarea cu materiale (materia primă) . 194
13.1.10. Miscarile de magazii materiale si produse
finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 196
13.1.11. Operare Copal - gestionarea comenzilor de
producţie şi magazii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
Capitolul 1

Gestiunea financiară a
ı̂ntreprinderii. Consideraţii
generale

1.1. Definirea gestiunii financiare

Noţiunea de gestiune provine de la latinescul ”gestio” sau
franţuzescul ”gestion” cu ı̂nţeles de organizarea administrării unui patri-
moniu ı̂n toată complexitatea sa. Prin gestiune ı̂n sens larg se ı̂nţelege
ansamblul normelor privitoare la conservarea, administrarea şi dreptul la
dispoziţie asupra unui patrimoniu . Conform Dicţionarului Explicativ al
Limbii Române, prin gestiune se ı̂nţelege:”administrarea bunurilor unei
ı̂ntreprinderi, instituţii sau persoane; răspunderea păstrării bunurilor şi a
mânuirii fondurilor unei ı̂ntreprinderi, instituţii sau persoane; ansamblul
de operaţii privind primirea, păstrarea şi eliberarea unor bunuri materiale
aparţinând altcuiva”.
Pe lângă gestiunea de ansamblu putem discuta şi de gestiuni specifice,
tipuri, secţiuni ale gestiunii de ansamblu. GESTIUNEA FINANCIARĂ-
ca parte a gestiunii de ansamblu- cuprinde activităţi de constituire, dez-
voltare, sporire sau reducere ale capitalului şi ale fondurilor ı̂ntreprinderii,
utilizarea eficientă a acestora, obţinerea, repartizarea şi utilizarea rezul-
tatelor financiare, a profitului. Gestiunea financiară se referă la:
• fluxurile dimensionării şi asigurării capitalului şi fondurilor necesare;
• fluxurile atragerii de capital;
7
Capitolul 1. Gestiunea financiară a ı̂ntreprinderii. Consideraţii
generale 8

• fluxurile folosirii fondurilor, obţinerii rezultatelor şi repartizării lor.

Gestiunea financiară curprinde, prin urmare, totalitatea operaţiilor

prin care se asigură:

• capitalul şi fondurile necesare indiferent de sursa şi modalitatea de

procurare;

• obţinerea şi repartizarea rezultatelor financiare;

• modalitatea utilizării fondurilor şi a capitalului ı̂ntreprinderii.

Prin urmare gestiunea mai poate fi definită ca un ansamblu de de-

cizii, operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii financiare ı̂n ved-
erea procurării şi utilizării capitalurilor ı̂n scopul obţinerii, repartizării
şi utilizării cât mai eficiente a profiturilor ı̂ntreprinderii. În prezent ı̂n
locul noţiunii de gestiune financiară se foloseşte tot mai mult noţiunea
de ”management financiar”, acest lucru datorându-se faptului că deciziile
financiare se iau la nivelul conducerii firmelor.

1.2. Evoluţia gestiunii financiare

Atunci când gestiunea financiară apare ca un domeniu separat de
studiu, la ı̂nceputul anilor 1900, accentul era pus pe aspectele legale
privind operaţiunile de fuziuni, formării de noi societăţi precum şi
diferitelor tipuri de finanţări la care poate să recurgă o societate pen-
tru a-şi spori capitalul. În perioade de criză ı̂n economie, accentul era
pus pe rezolvarea problemelor de lichiditate ale firmei, reorganizări şi
falimente. În continuare până prin anii ‘50, finanţele continuau să fie
privite mai mult din punct de vedere al unui analist extern, decât din
punct de vedere al managementului firmei. O schimbare majoră a bazelor
teoretice ale gestiunii financiare a avut loc la sfârşitul anilor ‘50 şi a de-
terminat focalizarea acesteia către deciziile manageriale privind alegerea
modalităţilor de finanţare sau de investiţii ı̂n strânsă corelaţie cu obiec-
tivele firmei privind maximizarea valorii ei. Concentrarea gestiunii finan-
ciare pe evaluări a continuat până prin anii ‘90, dar analiza a fost extinsă
pentru a include şi:

• inflaţia şi efectele sale ı̂n luarea deciziilor financiare;

9 1.2. Evoluţia gestiunii financiare

• diversificarea instituţiilor financiare şi a serviciilor pe care le oferă

diferitelor ı̂ntreprinderi;

• folosirea pe scară largă a tehnicilor computerizate ı̂n analiza şi trans-

ferul electronic al datelor şi informaţiilor;

• continua tendinţă de globalizare a pieţelor de afaceri.

Dintre aceste tendinţe cele mai importante sunt globalizarea şi com-
puterizarea.
Globalizarea afacerilor. Patru factori au dus ı̂n principal la acce-
le-rarea globalizării afacerilor:

• ı̂mbunătăţirea comunicaţiilor şi a transporturilor care au dus la

uşurarea desfăşurării tranzacţiilor internaţionale;

• ı̂nclinaţia consumatorilor către produse ieftine şi de calitate, care au

dus la ridicarea barierelor protecţioniste din calea tranzacţiilor, care
protejau ineficienţa şi produsele autohtone realizate la preţuri mai
ridicate;

• tehnologia a devenit tot mai avansată, costul dezvoltării unor pro-

duse noi a sporit astfel ı̂ncât trebuie să sporească numărul de unităţi
vândute, dacă firma vrea să reuşească să-şi acopere costurile fixe şi să
realizeze profit. În consecinţă firmele trebuie să ı̂ncerce să-şi vândă
produsele şi pe pieţele externe.

• ı̂ntr-o lume unde există numeroase firme multinaţionale capabile să-

şi mute unităţile de exploatare acolo unde realizează costurile cele
mai scăzute, o firmă care operează restrictiv pe piaţa internă, s-ar
putea să nu realizeze aceleaşi costuri scăzute şi să fie ı̂nlăturată de
pe piaţă.

Ca rezultat al acestor patru factori, şansele de supravieţuire şi dez-

voltare ale unei firme depind şi de posibilitatea ei de a produce sau
vinde pe pieţele externe. Companiile de servicii, incluzând băncile,
agenţiile de publicitate, firmele de contabilitate, sunt adesea forţate să
se adapteze globalizării deoarece astfel pot să servească mai bine clienţii
lor multinaţionali (dacă şi ele au activitatea extinsă pe mai multe pieţe).
Ele pot ı̂n acelaşi timp să fie companii naţionale, dar nu trebuie să uităm
Capitolul 1. Gestiunea financiară a ı̂ntreprinderii. Consideraţii
generale 10

că cele mai dinamice creşteri, cele mai mari oportunităţi de afaceri sunt
oferite de companiile multinaţionale.
Tehnologiile computerizate. Sfârşitul anilor ‘90 se caracterizează
printr-o ”explozie” a computerizării şi comunicaţiilor, şi aceste tehnologii
vor revoluţiona modul ı̂n care sunt adoptate deciziile financiare. Com-
paniile trebuie să-şi creeze reţele de computere, utilizatorii să fie conectaţi
ı̂ntre ei atât ı̂n cadrul firmei precum şi ı̂n exterior cu clienţii sau furni-
zorii firmei, cu unităţile bancare, etc. Managerii financiari pot să consulte
datele de care au nevoie fără să se deplaseze la companiile respective,
sau să realizeze teleconferinţe prin intermediul internetului. Abilitatea
de a accesa şi a analiza date ı̂n timp real ı̂nseamnă deasemenea că anal-
izele cantitative vor fi folosite ı̂ntr-o modalitate de rutină pentru a testa
diferitele cursuri alternative de acţiune. Ca o rezultantă, generaţia vi-
itoare de manageri financiari vor avea nevoie de computere performante
şi calificare superioară ı̂n folosirea lor faţă de cea cerută ı̂n trecut.

1.3. Conţinutul gestiunii financiare a

ı̂ntreprinderii
Conţinutul problemelor financiare la care trebuie să facă faţă
ı̂ntreprinderea, precum şi soluţiile care pot fi găsite, sunt legate ı̂n mod
evident de caracteristicile mediului său financiar, precum şi de propriile
sale caracteristici. Gestiunea financiară va trebui să fie adaptată, sau cel
puţin nuanţată, ı̂n funcţie de situaţiile ı̂n care se aplică. Astfel, problemele
puse gestiunii financiare apar extrem de diferenţiate, după cum e vorba,
de exemplu:

• de tratarea problemelor unei microı̂ntreprinderi dintr-o ţară ı̂n curs

de dezvoltare, aproape lipsită de orice suprastructură financiară;

• de problemele de investiţii ale unei ı̂ntreprinderi industriale mijlocii

aflată pe o piaţa bogată ı̂n lichidităţi şi ı̂n instituţii care o pot
finanţa;

• de problemele de finanţare a unei ı̂ntreprinderi multinaţionale, care

are acces la pieţele internaţionale de capital.
11 1.3. Conţinutul gestiunii financiare a ı̂ntreprinderii

1) În primul caz, acela al microı̂ntreprinderilor din ţările ı̂n curs de

dezvoltare, aspectele financiare ale activităţii ı̂ntreprinderii rămân embri-
onare. Ele se limitează la luarea deciziilor financiare privind:

• investiţiile (ı̂n clădiri, utilaje, instalaţii, maşini,etc.);

• aprovizionarea cu materii prime, materiale;

• vânzarea produselor sau prestarea serviciilor.

În acest caz gestiunea financiară se ocupă cu gestionarea plăţilor (ca o

contraprestaţie financiară pentru aprovizionările efectuate) şi a ı̂ncasărilor
monetare (contravaloarea mărfurilor sau produselor finite livrate şi a ser-
viciilor prestate). Aceasta concepţie ”minimală” asupra gestiunii finan-
ciare se ı̂ntâlneşte ı̂n multe ı̂ntreprinderi din ţările ı̂n curs de dezvoltare.
Ea se ı̂nscrie ı̂n contextul unui sistem financiar puţin structurat şi puţin
diferenţiat.
2) În cazul ı̂ntreprinderilor mijlocii aflate ı̂ntr-o ţară cu sistem fi-
nanciar dezvoltat, mediul financiar oferă o gamă largă de instrumente
financiare. În aceste cazuri gestiunii financiare ı̂i revine rolul de a alege
ı̂ntre numeroasele modalităţi de finanţare pe care le are la dispoziţie firma.
Dar, ı̂n funcţie de mărimea ei, ı̂ntreprinderea poate să nu fie interesată sau
să nu aibă acces de/la anumite instrumente financiare, pieţe sau circuite
financiare. Astfel, ı̂ntreprinderile care nu sunt organizate sub formă de so-
cietăţi pe acţiuni, nu pot lua ı̂n considerare o finanţare externă proprie pe
piaţa de capital (emiterea de acţiuni sau obligaţiuni) şi trebuie, ı̂n cazul ı̂n
care autofinanţarea nu este suficientă, să se ı̂ndrepte ı̂n mod necesar către
resursele ı̂mprumutate (propuse de bănci sau alte instituţii financiare-
instituţiile de leasing). În plus, o ı̂ntreprindere de acest tip este adesea
puţin interesată de problemele complexe ale finanţelor internaţionale şi
ale investiţiilor financiare. În schimb, ea se preocupă ı̂n general de prob-
leme de finanţare legate de operaţiunile sale industriale şi comerciale, de
relaţiile cu furnizorii de la care ı̂ncearcă să obţină condiţii cât mai bune
de plată (un termen de plată cât mai relaxant), precum şi de relaţiile
cu clienţii, urmărind reducerea cât mai mult a termenelor de ı̂ncasare a
creanţelor.
3) În cazul marilor ı̂ntreprinderi cu activităţi larg internaţionalizate,
domeniul gestiunii financiare se lărgeste pentru a ı̂ngloba ansamblul prob-
lemelor financiare ale ı̂ntreprinderilor şi cuprinde:
Capitolul 1. Gestiunea financiară a ı̂ntreprinderii. Consideraţii
generale 12

• ı̂ncasările şi plăţile efectuate ı̂n moneda naţională sau ı̂n valută;

• căutarea mijloacelor de finanţare pe pieţele de capital şi la bănci, ı̂n

propria ţară sau ı̂n străinătate.

• stăpânirea riscurilor financiare legate de operaţiunile efectuate pe o

piaţă străină.

Aceste riscuri se referă ı̂n principal la:

• riscurile referitoare la evoluţia cursului de schimb valutar (ı̂n

legatură cu operaţiunile efectuate ı̂n moneda străină);

• riscurile referitoare la evoluţia ratei dobânzilor (legate de

ı̂mprumuturi, de plasamente sau participaţii financiare);

• riscurile de ţară (administrative şi politice).

Cu toate aceste caracteristici specifice, există câteve elemente comune

care ar putea constitui bază universală a teoriei şi practicii gestiunii finan-
ciare care sunt legate de caracteristicile tuturor economiilor care practică
schimbul monetar şi sistemele de credit. Astfel, o ı̂ntreprindere de orice fel,
trebuie să abordeze probleme de gestiune financiară de fiecare dată când
urmează să ia decizii financiare privind achiziţionarea, deţinerea sau ce-
sionarea de bani sau de titluri financiare. În consecinţă, orice ı̂ntreprindere
care face parte dintr-o economie ı̂n care există o circulaţie a banilor sau
a altor creanţe, e confruntată cu oportunităţi şi constrângeri financiare şi
trebuie să-şi pună la punct proceduri adecvate de gestiune financiară.
În consecinţă, abordarea gestiunii financiare face necesară luarea ı̂n
consideraţie a influenţelor pe care aceasta le suferă, datorită caracter-
isticilor inerente sistemului financiar. Aceste influenţe privesc obiectul
general şi scopurile recunoscute ale gestiunii financiare precum şi respon-
sabilităţile operaţionale care-i sunt atribuite.

1.4. Importanţa gestiunii financiare

Până nu demult directorii de marketing se ocupau de programarea
vânzărilor, inginerii şi directorii de producţie se ocupau de realizarea acelor
produse cerute de piaţă determinate pe baza studiilor de marketing, iar
managerii financiari aveau simpla misiune de a asigura sumele de bani
13 1.4. Importanţa gestiunii financiare

necesare realizării activităţii de exploatare. Această situaţie nu mai există.

Deciziile trebuie luate ı̂ntr-o manieră mult mai coordonată, iar managerul
financiar este ı̂n mod general direct responsabil de controlul proceselor de
luare a deciziilor.
Pentru a ilustra rolul şi importanţa gestiunii financiare şi a efectelor
deciziilor financiare, putem folosi exemplul celor două companiilor aeriene
americane Eastern Airlines şi Delta. În anii 1960 acţiunile companiei
Eastern se vindeau cu 60 dolari/acţiune iar cele ale companiei Delta cu 10
dolari/acţiune. Pornind de la această situaţie care era evident ı̂n favoarea
companiei Eastern, s-a ajuns ca ı̂n anii ‘90 Delta să devină una din cele
mai puternice companii aeriene din lume, ı̂n timp ce Eastern a falimentat
şi a fost scoasă de pe piaţă. Cu toate că mai mulţi factori combinaţi au
produs aceste rezultate contradictorii, deciziile financiare luate au avut
un rol hotărâtor. Deoarece compania Eastern a avut o politică conform
căreia ı̂şi realiza ı̂n mod tradiţional finanţarea pe baza creditelor, a ajuns
să aibă datorii foarte mari, pe când Delta care se baza pe autofinanţare
nu avea datorii. Costurile companiei Eastern au ı̂nceput să crească foarte
mult, profiturile ı̂n mod automat au ı̂nceput să scadă şi ele ı̂n momentul
ı̂n care rata dobâzii pe piaţă a ı̂nceput să crească foarte mult ı̂n SUA ı̂n
perioada 1970-1980. Această sporire a ratei dobânzii la credite a avut doar
un efect minor asupra companiei Delta. Mai departe, atunci când preţul
combustibilului a crescut mult şi a devenit imperativ pentru companiile
aeriene să achiziţioneze noi avioane mai performante, Delta a reuşit să
facă acest lucru, Eastern nu. În final Delta a ajuns să-şi dezvolte afacerea
şi să se extindă ı̂n timp ce Eastern a falimentat.
Exemplele ar putea continua. Important este ca ı̂ntreprinderile să
conştientizeze importanţa deosebită şi rolul esenţial al gestiunii financiare
ı̂n conducerea unei firme. De asemenea este tot mai important ca angajaţii
din alte servicii (marketig, contabilitate, producţie, resurse umane, etc.)
să ı̂nţeleagă importanţa sectorului financiar. De exemplu personalul din
marketing trebuie să ı̂nţeleagă cum deciziile luate de ei afectează şi sunt
afectate de fondurile disponibile, de nivelul stocurilor depozitate, etc.
În mod similar, contabilii trebuie să ı̂nţeleagă cum datele oferite de ei
sunt folosite ı̂n analizele finaciare şi ı̂n luarea deciziilor financiare şi să la
adapteze acestor necesităţi. De fapt ı̂n orice decizie de afaceri există ı̂n
mod virtual o implicaţie financiară şi personalul ”nonfinanciar” trebuie să
aibe cel puţin atâtea cunoştiinţe de finanţe pentru a ţine cont de aceste
implicaţii ı̂n analiza personală pe care o realizează.
Capitolul 1. Gestiunea financiară a ı̂ntreprinderii. Consideraţii
generale 14

1.5. Obiectivele şi sarcinile gestiunii finan-

ciare
Obiectivele gestiunii financiare sunt subordonate obiectivelor gen-
erale ale firmei. Deciziile financiare nu sunt luate pur şi simplu. Decizi-
ile sunt luate având ı̂n vedere obiective specifice. Obiectivul esenţial al
oricărei companii ı̂l reprezintă maximizarea averii proprietarilor, ceea ce
se poate traduce ı̂n maximizarea preţului acţiunilor firmei. Firmele au
desigur şi obiective specifice şi deasemenea managerii care iau decizii sunt
şi ei interesaţi ı̂n satisfacerea propriilor nevoi, ı̂n bunăstarea angajaţiilor
şi a societăţii ı̂n general dar aceste obiective sunt ı̂n general subordonate
obiectivului privind maximizarea valorii firmei. Proprietarii firmei aleg
consiliul director care va alcătui echipa de conducere. Aceştia ı̂n schimb
se presupune că vor opera ı̂n interesul acţionarilor, mărind valoarea firmei
lor.
Următoarea problemă care se pune ı̂n faţa gestiunii financiare a
ı̂ntreprinderii ar fi ”ce acţiuni trebuie ı̂ntreprinse pentru a determina max-
imizarea averii proprietarilor?”. În primul rând se pune ı̂ntrebarea dacă
maximizarea profitului duce la creşterea valorii acţiunilor firmei. Este ev-
ident că o activitate rentabilă va duce la creşterea valorii acţiunilor. Deci
ı̂n primul rând gestiunea financiară a ı̂ntreprinderii trebuie să urmărească
maximizarea profitului (prin astfel de acţiuni care să ducă la maximizarea
venitului sau minimizarea cheltuielilor). Maximizarea valorii necesită mai
ı̂ntâi ca patrimoniul să fie angajat ı̂n proiecte de investiţii care să-l val-
orifice, graţie rentabilităţii lor viitoare. În acest sens, gestiunea finan-
ciară trebuie să asigure calitatea şi nivelul performanţelor realizate de
ı̂ntreprindere ı̂n diversele sale proiecte şi activităţi, deci să coordoneze
politica de investiţii a firmei.
Maximizarea valorii implică protejarea şi conservarea sa. De aceea
gestiunea financiară are ca scop să evite risipirea patrimoniului cauzată
de un faliment şi trebui deci să vegheze la menţinerea solvabilităţii sau a
echilibrului financiar al ı̂ntreprinderii. Dar riscul falimentului nu consti-
tuie decât o forma particulară a riscului financiar. Întreprinderea e su-
pusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său financiar.
Este deci sarcina gestiunii financiare să pună la punct instrumentele de
acoperire adecvate, pentru a asigura stăpânirea riscurilor financiare.
Riscul precum şi rentabilitatea unei activităţi sunt determinate şi de
15 1.5. Obiectivele şi sarcinile gestiunii financiare

modalitatea lor de finanţare. Din acest punct de vedere gestiunii financiare

ı̂i revine sarcina de a alege modalitatea de finanţare a investiţiilor
(autofinanţare, finanţare proprie externă, credite, etc.), astfel ı̂ncât să re-
alizeze un echilibru ı̂ntre rentabilitatea şi riscul oricărei surse de finanţare.
O altă problemă a gestiunii financiare este, odată ce rezultatul ac-
tivităţii este obţinut, să aleagă o modalitate sau alta de reparti-
zare a profitului. Să fie repartizat sub formă de dividende acţionarilor,
asociaţilor, sau să fie reinvestit pentru dezvoltare? Acţionarii doresc să
primească dividente ca remunerare pentru investiţia lor de capital, dar ı̂n
acelaşi timp s-ar putea să renunţe la o parte din acestea dacă au convin-
gerea că banii lor vor fi ”sporiţi” ı̂n firmă pe baza rentabilităţii ei interne.
Managerii financiari trebuie să decidă exact cât din profitul curent se
repartizează pentru dividende şi cât se reţine ı̂n unitate, această decizie
purtând denumirea de decizia de dividend. Politica optimă de dividend
este cea care maximizează valoarea acţiunilor firmei şi prin urmare averea
proprietarilor.
Un alt aspect care trebuie luat ı̂n considerare ı̂l reprezintă re-
sponsabilitatea socială. Trebuie să se acţioneze strict ı̂n interesul
acţionarilor, proprietarilor firmei, sau firma este deasemenea responsabilă
de bunăstarea angajaţilor săi, a clienţilor şi a comunităţii ı̂n care op-
erează ı̂n general? Binenţeles, firmele au şi responsabilităţi de ordin etic,
promovând securitatea locului de muncă, evitând poluarea mediului, pro-
ducând produse nedăunătoare, etc. toate aceste acţiuni de ordin etic
generează costuri ceea ce determină automat reducerea profitului şi se
pune ı̂ntrebarea dacă firmele vor urmări de bunăvoie aceste aspecte sau
nu. Dacă unele firme acţionează ı̂ntr-o manieră responsabilă (din punct
de vedere al obiectivelor etice), ı̂n timp ce altele nu, ar părea că cele care
urmăresc doar profitul vor beneficia de un avantaj suplimentar (un profit
mai mare). Cu toate acestea de multe ori firmele care realizează astfel de
acţiuni s-ar putea să beneficieze de pe urma renumelui bun pe care şi l-au
câştigat, şi prin aceasta să-şi atragă mai mulţi clienţi decât companiile
care nu promovează acţiuni sociale.
Următoarea ı̂ntrebare care se pune este: ”dacă o firmă urmăreşte
să ı̂şi maximizeze valoarea firmei, este acesta un lucru bun pentru so-
cietate sau nu?”. În general este un fapt pozitiv ţinând cont de faptul
că maximizarea profitului necesită o eficienţă sporită a afacerii, echipa-
mente performante care să producă bunuri de un ı̂nalt nivel calitativ la
un preţ cât mai scăzut, servicii de calitate de care beneficiază clienţii
Capitolul 1. Gestiunea financiară a ı̂ntreprinderii. Consideraţii
generale 16

firmei. În al doilea rând maximizarea valorii firmei presupune dezvoltarea

acelor produse sau servicii de care consumatorul are nevoie, astfel ı̂ncât
obiectivul privind maximizarea profitului va determina retehnologizarea
unităţilor, reı̂nnoirea produselor şi crearea de noi locuri de muncă. În
concluzie de acţiunile luate pentru a mări profitul unei firme beneficiază
şi societatea ı̂n ı̂ntregul ei. Acesta este faptul pentru care o economie
liberă de piaţă este mai prosperă decât sistemele economice socialiste sau
comuniste. Deoarece gestiunea financiară joacă un rol crucial ı̂n obţinerea
prosperităţii unei firme, iar prosperitatea firmelor este absolut necesară
pentru a avea o economie sănătoasă, este foarte uşor de observat rolul
gestiunii financiare şi din punct de vedere social.
Capitolul 2

Întreprinderea şi fluxurile sale

2.1. Abordarea sistemică a ı̂ntreprinderii

2.1.1. Definirea sistemelor
Teoria sistemelor a fost prima dată aplicată ı̂n ştiinţă şi inginerie.
Aplicarea teoriei sistemelor ı̂n economie a avut loc la sfârşitul anilor 1950 şi
a fost una din contribuţiile şcolii cantitative. Abordarea sistemică nu este
o mulţime de linii de ghidare sau principii de conducere, ci o modalitate
de gândire asupra ı̂ntreprinderii. Pentru a ı̂nţelege mai bine cum ne ajută
abordarea sistemică să ı̂nţelegem mai bine ı̂ntreprinderea trebuie prima
dată să definim sistemul.
Un sistem poate fi definit ca şi un ansamblu de elemente ı̂n
interacţiune ı̂ntre ele ı̂nsele, dar egale ca dezvoltare ı̂n mediu şi coordo-
nate ı̂n funcţie de o finalitate. Întreprinderea privită ca un sistem este
alcătuită din:

1. variabile ı̂n interacţiune,

2. dintr-un proces de transformare,

3. dintr-un conducător

La nivelul variabilelor ı̂n interacţiune există patru categorii de

variabile:

• variabile de intrare - acestea sunt date provenite din exteriorul sis-

temului necesare şi suficiente pentru ca acesta să poată funcţiona;
17
Capitolul 2. Întreprinderea şi fluxurile sale 18

• variabile de ieşire - sunt rezultate produse de funcţionarea sistemului

pentru exterior

• variabile esenţiale - sunt ieşiri care constituie criterii de apreciere

a obiectivelor fixate.Ele reprezintă raţiunea de funcţionare a
ı̂ntreprinderii.

• variabile de acţiune - ele corespund unor intrări pe care se poate

lucra.
Procesul de transformare conţine capacităţile manageriale şi
tehnologice ale ı̂ntreprinderii care sunt puse ı̂n funcţiune pentru a trans-
forma intrările ı̂n ieşiri.
Conducătorul are următoarele atribuţii:
• stabileşte obiectivele ce trebuie realizate (variabilele de ieşire),

• determină ce intrări (variabile de intrare şi de acţiune) sunt necesare

pentru a obţine rezultatele,

• fixează acţiunile ce trebuie ı̂ntreprinse pentru ca intrările să poată

fi transformate ı̂n ieşirile programate,

• asigură feedback-ul luând măsurile de corecţie necesare atunci când

ieşirile nu corespund obiectivelor fixate iniţial.

2.1.2. Clasificarea sistemelor

Sistemele pot fi clasificate după mai multe criterii: complexitatea
lor, deschiderea sistemului spre exterior, adaptabilitatea şi determinarea
sistemului.
Un sistem poate deţine multiple stări, fiecare stare putând fi reperată
de exemplu prin valorile de intrare şi valorile corespunzătoare de ieşire.
În plus numărul de stări posibile poate fi mare, sistemul fiind complex,
dificil de cunoscut şi de controlat. Din acest punct de vedere sistemele
pot fi simple sau complexe. Întreprinderile sunt sisteme complexe.
Sistemele pot fi ı̂nchise sau deschise. Un sistem ı̂nchis este un sistem
care nu atrage nici un element din mediul extern. Un sistem este deschis
dacă ı̂ntre el şi mediul ı̂nconjurător există un schimb permanent de energie
şi informaţii. Întreprinderea este un sistem deschis - ı̂ntre ı̂ntreprindere şi
mediul său exterior există un permanent schimb de energie şi informaţii.
19 2.2. Relaţia ı̂ntreprindere-mediu exprimată prin fluxuri

Adaptabilitatea sistemului este capacitatea unui sistem de a

reacţiona la schimbările survenite ı̂n mediul exterior. Din acest punct
de vedere sistemele pot fi adaptabile sau inadaptabile. Întreprinderea este
un sistem adaptabil; ı̂n condiţiile actuale ale evoluţiei mediului extern
supravieţuirea unei ı̂ntreprinderi depinde de capacitatea ei de a se adapta
schimbărilor survenite ı̂n mediu.
Din punct de vedere al deciziei un sistem este determinat atunci când
poate repera toate stările tuturor variabilelor.El este nedeterminat când
nu poate fi cunoscut ı̂n ı̂ntregul său. Un sistem determinat trebuie să aibă
capacitatea de a cunoaşte relaţiile din interiorul său dar şi de a prevedea
evoluţia mediului cu certitudine şi de a controla ı̂n totalitate rapoartele
de schimb. Întreprinderea este un sistem parţial determinat.

2.2. Relaţia ı̂ntreprindere-mediu exprimată

prin fluxuri
După cum am precizat anterior, ı̂ntreprinderea este un sistem deschis.
Acest lucru ı̂nseamnă că ı̂ntre ı̂ntreprindere şi mediu există un permanent
schimb de materiale, energie şi informaţii. De fapt ı̂ntre ı̂ntreprindere şi
mediul exterior, ca şi ı̂n interiorul ı̂ntreprinderii au loc fluxuri. Aceste
fluxuri pot fi de două feluri:

• reale, materiale;

• financiare.

Fluxurile reale, materiale sunt ı̂nsoţite ı̂n sens invers de fluxuri finan-
ciare ca o contraprestaţie. Fluxurile se nasc şi se desfăşoară şi ı̂n interiorul
ı̂ntreprinderii. Fluxurile reale, materiale antrenează fluxuri monetare, dar
şi fluxuri financiare (fluxuri de creanţe-datorii).
La ı̂nfiinţare ı̂ntreprinderea are nevoie de capital. În acest moment
are loc primul flux material - de la asociaţi (acţionari) către societatea
nou ı̂nfiinţată. Astfel se formează capitalul social al ı̂ntreprinderii. În
contreprestaţie, asociaţii vor primii de la societate dividende, ca remuner-
are a capitalului depus (acestea reprezintă fluxul financiar generat ı̂n sens
invers).
Dacă asociaţii nu dispun de suficient capital pentru dezvoltarea
firmei, vor trebui să apeleze la resurse ı̂mprumutate (credite bancare).
Capitolul 2. Întreprinderea şi fluxurile sale 20

În acest caz va avea loc un flux dinspre unitatea bancară către firmă şi un
flux financiar invers, dobânda plătită de firmă băncii ca o contraprestaţie
pentru capitalul bănesc pus la dispoziţie. În cazul ı̂n care firma dispune de
lichidităţi neutilizate, le va depune ı̂n bancă. În acest caz fluxul material
are loc dinspre firmă, către bancă (depunerea banilor) iar fluxul financiar
se manifestă ı̂n sens invers, de la bancă către firmă (plata dobânzii).
În desfăşurarea activităţii lor, firmele intră ı̂n relaţie cu numeroase
alte firme, fie ı̂n calitate de furnizori fie ı̂n calitate de clienţi. Atunci
când ne referim la relaţia cu furnizorii, fluxul material ı̂l reprezintă
aprovizionările de materii prime, materiale, mărfuri, sau servicii. Fluxul
financiar care se manifestă ca o contraprestaţie poate fi unul monetar
(atunci când plata furnizorilor se face pe loc) sau un flux de datorii (atunci
când aprovizionările se realizează pe credit comercial, plata urmând să se
realizeze ulterior). Şi ı̂n cazul relaţiei firmei cu clienţii săi se manifestă cele
două tipuri de fluxuri. Fluxul material ı̂l reprezintă livrarea produselor,
mărfurilor sau prestarea serviciilor către clienţi, iar fluxul financiar ı̂l poate
reprezenta ı̂ncasarea contravalorii acestora sau naşterea unei creanţe (ce
se va ı̂ncasa ulterior).
Fluxuri materiale şi financiare au loc şi ı̂ntre ı̂ntreprindere şi stat,
precum şi ı̂ntre ı̂ntreprindere şi angajaţi săi. Fluxurile reale determină
fluxuri financiare ca o contraprestaţie. Fluxurile financiare cuprind flux-
uri monetare şi fluxurile de creanţe-datorii generate de decalajul ı̂ntre
momentul livrării sau prestării serviciului şi momentul plăţii contraval-
orii acesteia. Fluxurile financiare sunt cunoscute valoric ı̂n mod direct
din documentele justificative ale operaţiilor respective (bilete de bancă,
cecuri, facturi, bonuri de livrare, etc.).
Fluxurile pot fi interne sau externe.Cele externe sunt cele mai im-
portante ı̂ntreprinderea participând nu numai ca agent economic dar şi ca
subiect de drept, fluxurile având şi un conţinut juridic. Fluxurile interne
sunt legate de transformări, de exploatare, dar şi de natură financiară.
Cele de natură financiară privesc rezultatele activităţii ı̂ntreprinderii.
Fluxul fundamental este excedentul brut de exploatare care reprezintă
diferenţa dintre valoarea adăugată şi celelelte cheltuieli plătibile gener-
ate de activitatea de exploatare a firmei, la care se adună subvenţiile de
exploatare.

E.B.E.=V.A.-chelt.plătib.expl.+ subvenţii
21 2.2. Relaţia ı̂ntreprindere-mediu exprimată prin fluxuri

Valoarea adăugată măsoară partea pe care o realizează societatea ı̂n val-

orificarea bunurilor create, transformate sau distribuite. Ea constituie un
instrument de măsură a efortului ı̂ntreprinderii, un model de apreciere a
utilizării averii, masa de resurse care va servi la remunerarea diverşilor
factori de producţie. Valoarea adăugată stă la baza calculului unei taxe
pentru care statul se comportă ca un deţinător al unei părţi din potenţialul
ı̂ntreprinderii după care prelevă o reţinere proporţională cu efortul de
producţie. Valoarea adăugată se calculează scăzând din cifra de afaceri
(totalul vânzărilor) consumurile externe

V.A. = CA − CE

Unde CA= cifra de afaceri, CE= consumuri externe.

TVA colectată = CA · tva%

TVA deductibilă = CE · tva%

TVA de plată = (CA − CE) · tva% = V A · tva%
Din valoarea adăugată urmează să fie remuneraţi toţi factorii care au
contribuit la realizarea ei (salariaţii-prin salarii, mijloacele fixe-amortizări,
asociaţii- dividende, societatea-autofinanţare). O altă mărime care ex-
primă relaţia ı̂ntreprinderii cu mediul, este şi rata de eficacitate economică
(REE) definită de raportul:

venituri de repartizat
REE =
nevoia de venit
Veniturile de repartizat reprezintă de fapt valoarea adăugată iar nevoia
de venituri este dată de necesitatea remunerării tuturor factorilor ce au
contribit la realizarea ei. Interesul pentru această definire rezidă din fap-
tul că rata astfel calculată este independentă de modul de repartizare a
veniturilor. Fiecare ı̂ntreprindere poate, ı̂ntre anumite limite, să adopte
un mod de ı̂mpărţire a excedentului de venituri create care, ı̂n funcţie
de strategia sa, să avantajeze unul sau altul din factorii de producţie. O
ı̂ntreprindere poate fi judecată ca fiind ”foarte productivă” dacă veniturile
de repartizat cresc mai rapid decât nevoia de venit a factorilor angajaţi,
dar ı̂n acelaşi timp ”o fac rentabilă” dacă acest venit este utilizat pentru
a favoriza investiţiile sau salariaţii.
Capitolul 2. Întreprinderea şi fluxurile sale 22

O exprimare suficient de bună o dă indicele de acoperire (ia) care se

calculează prin raportarea variaţiei relative a veniturilor de repartizat la
variaţia relativă a nevoii de venit.
V R1 −V R0
V R0
Ia = N V1 −N V0
N V0

Indicele de acoperire este un indicator cu putere de exprimare a di-

namicii echilibrului, măsurând răspunsul comportamentului unui element
dependent, unei variabile dependente faţă de variabila independentă.
Prin mulţimea valorilor ce le poate lua, el devine un mijloc puternic de
influenţare a deciziilor de echilibrare când nevoile cresc:

• valori subunitare, cuprinse ı̂ntre 0 şi 1 exprimă o stare

subproporţională, de nedorit, deoarece gradul de acoperire este sub-
unitar (nevoile de venit cresc mai repede decât veniturile de repar-
tizat);

• valoarea 1 exprimă o evoluţie progresivă a veniturilor de repartizat

ı̂n raport cu nevoile, o subacoperire a necesităţilor de fonduri;

• valoarea 0 exprimă venituri de repartizat nevariabile la o variaţie a

nevoilor de venit cu implicaţii negative asupra echilibrului;

• valori negative pot apărea atunci când veniturile de repartizat scad

ı̂n timp ce nevoile cresc, aspect cu implicaţii profunde asupra echili-
brului.
Capitolul 3

Capitalul ı̂ntreprinderii. Surse

de finanţare

3.1. Noţiuni generale privind capitalul

ı̂ntreprinderii
Capitalul unei ı̂ntreprinderi poate fi abordat şi tratat din mai multe
puncte de vedere. În primul rând capitalul poate fi definit ca fiind acea
categorie economică exprimată sub formă de bani sau bunuri destinate
desfăşurării activităţilor economice, ı̂n urma cărora se obţin alte bunuri
şi servicii, cu scopul de a obţine profit. Conform definiţiilor date ı̂n man-
ualele de contabilitate, capitalurile reprezintă componente ale Pasivului
destinate să finanţeze de o manieră durabilă Activul.
Mai ı̂ntâlnim noţiunile de capital social, capital propriu, capital
ı̂mprumutat, capital permanent şi capital de lucru (fond de rulment).
Capitalul social reprezintă totalitatea sumelor puse la dispoziţia
firmei ı̂n mod permanent şi definitiv, de către proprietarii ei (asociaţi
sau acţionari). Ca mărime acesta este format din sumele subscrise şi
vărsate la ı̂nfiinţarea firmei de către proprietari, precum şi din sumele
reprezentând majorările ulterioare de capital. El este neexigibil, nu se
pune problema rambursării lui. Capitalul social este egal cu valoarea
nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului,
ı̂n numerar (ı̂n bani) sau ı̂n natură (ı̂n bunuri), a rezervelor ı̂ncorporate şi
a profitului repartizat pentru majorarea capitalului. Mărimea lui minimă
este reglementată de lege.
23
Capitolul 3. Capitalul ı̂ntreprinderii. Surse de finanţare 24

Capitalul propriu reprezintă acea parte a capitalului care nu este

exigibilă. El cuprinde pe lângă capitalul social şi rezervele constituite,
provizioanele reglementate, precum şi rezultatul exerciţiului. Capitalurile
proprii pot avea valoare negativă atunci când societatea ı̂nregistrează o
pierdere care nu este acoperită pe baza capitalului social şi a rezervelor.
Capitalurile proprii negative reprezintă un puternic factor de fragilitate
al ı̂ntreprinderii, şi, ı̂n situaţia ı̂n care nu sunt luate măsuri pentru echili-
brarea lor, pot indica o situaţie prefalimentară.
Capitalul ı̂mprumutat reprezintă acele sume de bani provenite din
ı̂mprumuturile pe termen lung (cu durata de rambursare de peste un an).
Ele pot proveni din ı̂mprumuturi din emisiunea de obligaţiuni, credite pe
termen mediu şi lung, leasinguri financiare, şi din alte surse de finanţare
stabile.
Capitalul permanent reprezintă acele sume de bani aflate la
dispoziţia societăţii pe termen de cel puţin un an. El este alcătuit din
capitalul propriu şi capitalul ı̂mprumutat.
Capitalul de lucru reprezintă acea parte a capitalului permanent
care nu este imobilizată, care nu a fost folosită pentru procurarea unor ac-
tive stabile şi care va fi folosită, ”rulată”ı̂n ciclul de exploatare. Acest cap-
ital este cunoscut sub denumirea de fond de rulment (working capital)
şi reprezintă excedentul capitalului permanent peste activele imobilizate
nete.

3.2. Modalităţi de finanţare a capitalului

3.2.1. Surse de procurare a capitalului
Atunci când o ı̂ntreprindere se ı̂nfiinţează sau are loc expansiunea,
dezvoltarea unei ı̂ntreprinderi existente, ea are nevoie de capital.Sursele
de procurare a capitalului sunt interne şi externe.
Sursele interne - diferă dacă ne referim la ı̂nfiinţarea unei
ı̂ntreprinderi sau la dezvoltarea uneia existente.
La ı̂nfiinţare de asemenea sursele diferă ı̂n funcţie de:

1. natura proprietăţii:

• publică
• privată
25 3.2. Modalităţi de finanţare a capitalului

2. forma de organizare a ı̂ntreprinderii:

• societate ı̂n nume colectiv

• societate ı̂n comandită simplă
• societate ı̂n comandită pe acţiuni
• societate pe acţiuni
• societate cu răspundere limitată

3. sursa:

• internă, naţională
• externă ţării

La ı̂nfiinţare, o ı̂ntreprindere se formează prin aportul de capital sau cap-

ital subscris ı̂n funcţie de forma sa juridică. O regie autonomă a statului
(societate publică), are capitalul statului. Una comercială poate avea cap-
ital mixt: de stat sau particular sau mixt ı̂n sensul capitalului autohton
şi cel străin.
La ı̂ntreprinderile ı̂n funcţiune sursele pot fi:

• proprii

• externe

Sursele proprii pot fi la rândul lor surse proprii interne şi surse pro-
prii externe. Sursele proprii interne se referă la acea parte din profitul
firmei care este lăsată la dispoziţia ei pentru dezvoltare (autofinanţarea)
Dacă investiţiile aduc un venit net superior costului atragerii capitalului
atunci acţionarii au satisfacţia oportunităţii renunţării la o parte din div-
idend ı̂n folosul dezvoltării ı̂ntreprinderii. Orice creştere a acumulărilor
trebuie ı̂nsoţită de precizarea profitabilităţii pe care o oferă investiţia re-
spectivă şi prin prisma recuperării acesteia. Sursa internă o reprezintă
volumul brut al numerarului generat de operaţiile ı̂ntreprinderii şi ı̂n care
cash-flowul este de o importanţă foarte mare. Tot sursa internă este şi
vânzarea unor active fixe sau a unor stocuri peste valoarea lor contabilă.
Sursele proprii externe se referă la asocieri, emiterea de noi
acţiuni, sau alte forme de mărire a capitalului social. Caracterul ”pro-
priu” al sursei rezultă din faptul că aceste sume nu trebuie rambursate.
Capitolul 3. Capitalul ı̂ntreprinderii. Surse de finanţare 26

Ele sunt ”externe” deoarece reprezintă o intrare de numerar din exteriorul

societăţii.
Sursele externe se referă la surse ı̂mprumutate. Acestea pot fi:

• creditele bancare pe termen mediu şi lung;

• ı̂mprumutul obligatar;

• leasingul (credit-bail)

3.2.2. Sursele proprii

Sursele proprii interne. Autofinanţarea
Autofinanţarea poate fi definită ca fiind surplusul monetar dega-
jat de ı̂ntreprindere din activitatea sa şi folosit pentru finanţarea dez-
voltării sale ulterioare. Autofinanţarea este cea mai răspândită formă de
finanţare. Toate firmele folosesc această formă de finanţare, ı̂ntr-o măsură
mai mică sau mai mare. Putem spune că autofinanţarea reprezintă pivotul
finanţării firmelor şi, pentru unele dintre ele, sursa exclusivă a finanţării ı̂n
fazele decisive ale dezvoltării. În susţinerea acestor afirmaţii pot fi aduse
următoarele argumente:

• constituie un mijloc sigur de finanţare;

• o sursă independentă şi stabilă de fonduri;

• reprezintă elementul ı̂n baza căruia finanţarea externă va putea fi

solicitată şi obţinută de către ı̂ntreprindere;

• creează capacitatea de rambursare a ı̂mprumuturilor firmei şi dă o

măsură a riscului pe care şi-l asumă instituţiile financiare care au
creditat firma.

Faptul că autofinanţarea reprezintă o sursă independentă de fonduri

conduce la stabilirea unei legături ı̂ntre autofinanţare şi autonomia fi-
nanciară a ı̂ntreprinderii. De fapt, autofinanţarea fiind obţinută ı̂n
urma activităţii desfăşurate de ı̂ntreprindere, apare ca singura garanţie
pentru autonomie şi stabilitate financiară. Şi celelalte surse proprii
(creşterile de capital social) asigură autonomia societăţii, dar este foarte
puţin probabil că o ı̂ntreprindere care prezintă o autofinanţare insuficientă
27 3.2. Modalităţi de finanţare a capitalului

va reuşi să obţină capital suplimentar de la acţionarii existenţi sau să

atragă alţi acţionari (asociaţi). Referindu-ne la legătura care există ı̂ntre
autofinanţare şi posibilitatea de obţinere a unor finanţări externe (ı̂n prin-
cipal credite bancare pe termen mediu şi lung), putem afirma că indica-
torul fundamental luat ı̂n considerare de instituţiile de credit atunci când
analizează capacitatea de rambursare a creditelor este raportul dintre da-
toriile pe termen mediu şi lung şi mărimea autofinanţării. Întreprinderile
pentru care acest indicator este mai mic de 2 (aceasta ı̂nsemnând că pe
baza autofinanţării ı̂şi pot rambursa integral datoriile pe termen mediu şi
lung ı̂n mai puţin de doi ani) dispun de o capacitate bună de rambursare
a creditelor şi sunt ı̂n măsură să solicite (şi să primească) noi credite fără
să-şi pună ı̂n pericol autonomia şi solvabilitatea. Întreprinderile pentru
care acest indicator este peste 3, au o capacitate slabă de rambursare a
datoriilor, afectând posibilitatea lor de a contracta noi credite.
Autofinanţarea are două componente: autofinanţarea de menţinere
şi autofinanţarea netă (sau de creştere). Autofinanţarea de menţinere
corespunde resurselor necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate
ı̂n mod permanent ı̂n activitatea firmei (respectiv pentru reı̂nnoirea mi-
jloacelor de producţie şi acoperirea riscurilor de exploatare). Această parte
a autofinanţării se constituie ı̂n principal din amortizări şi provizioane
. Autofinanţarea netă (de creştere) reprezintă acea parte din
autofinanţarea brută din care se formează sursele proprii ale ı̂ntreprinderii
peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, având ca efect o
creştere a patrimoniului. Autofinanţarea netă se constituie ı̂n principal
din profitul net repartizat pentru dezvoltare, adică profitul care rămâne
după distribuirea dividendelor.
În ceea ce priveşte costul autofinanţării, ar părea la o primă vedere
că autofinanţarea este gratuită. Dar nu este aşa. Autofinanţarea este con-
stituită ı̂n principal din profitul net reinvestit. Deci costul autofinanţării
este costul profitului reinvestit. Dacă profitul este reinvestit, ı̂nseamnă că
asociaţii vor renunţa la o parte din dividende. În acest fel costul acestui
profit este de fapt suma pe care proprietarii o aşteaptă ca plată pentru
capitalul lăsat la dispoziţia firmei. Dacă acţionarii, asociaţii retrag profitul
firmei sub formă de dividende, ei ar putea să investească banii respectivi
ı̂n acţiuni ale altor societăţi, obligaţiuni sau, pur şi simplu, să ı̂i depună
la o bancă. Întreprinderea trebuie să asigure pentru profitul reinvestit un
câştig cel puţin egal cu câştigul pe care ı̂l pot obţine acţionarii folosind
ı̂n alt mod banii (cel puţin egal cu dobânda practicată de bănci pentru
Capitolul 3. Capitalul ı̂ntreprinderii. Surse de finanţare 28

depozitele băneşti).

Sursele proprii externe

Principala sursă proprie externă de finanţare o reprezintă asocierile

la capitalul social. În funcţie de natura ı̂ntreprinderii acestea pot fi:

• participarea cu părţi sociale ı̂ntr-o societate cu răspundere limitată,

societate ı̂n nume colectiv sau ı̂n comandită simplă;

• participarea cu acţiuni ı̂ntr-o societate pe acţiuni sau ı̂n comandită

pe acţiuni.

Creşterea de capital se realizează la societăţile pe acţiuni prin emi-

siunea de noi acţiuni. Acţiunea este un titlu reprezentând cantitatea
de participare la capitalul unei societăţi, conferind deţinătorului său cal-
itatea de acţionar şi având dreptul la o parte proporţională din benefi-
ciu ı̂n funcţie de activele sociale. Veniturile cuvenite sunt variabile ı̂n
funcţie de beneficiul exerciţiului. Acestea sunt dividendele. Emisiunea
acţiunilor se realizează la un preţ de emisiune cuprins ı̂ntre cursul bursier
al acţiunii şi valoarea nominală. Operaţia produce o creştere a disponi-
bilităţilor (a activului) concomitent cu o creştere a capitalurilor (a pa-
sivului). Plasarea preţului de emisiune ı̂ntre valoarea nominală şi cur-
sul bursier al titlului este legată, pe de o parte, de necesitatea ı̂ncasării
de către ı̂ntreprindere cel puţin a sumelor care să acopere drepturile de
proprietate conferite cumpărătorilor, iar pe de altă parte, de a atrage
potenţialii investitori, care vor putea cumpăra acţiunile sub preţul lor
bursier. Protecţia vechilor acţionari este asigurată prin deţinerea de către
aceştia a drepturilor preferenţiale de subscriere (DS) care se ataşează ti-
tlurilor. Drepturile de subscriere sunt valori negociabile ı̂n bursă. Sub-
scriptorii noilor acţiuni pot fi atât vechii acţionari, care utilizează drep-
turile lor, cât şi noi acţionari, cu condiţia ca aceştia să cumpere drepturile
preferenţiale de subscriere la nivelul parităţii necesare. Aceste acţiuni
poartă denumirea de acţiuni comune.
Finanţarea obiectivelor de investiţii printr-o nouă emisiune de acţiuni
comune prezintă anumite avantaje cum ar fi:

• nu obligă firma la plăţi periodice fixe;

29 3.2. Modalităţi de finanţare a capitalului

• oferă posibilitatea unei finanţări viitoare prin ı̂ndatorare, fără costuri

foarte mari (având un capital majorat va putea obţine credite ı̂n
condiţii mai avantajoase);

• protejează trezoreria firmei prin faptul că, ı̂n general, acţiunile co-
mune nu au maturitate.

Totodată, finanţarea prin emiterea de acţiuni prezintă şi anumite

dezavantaje:

• nouă emisiune de acţiuni poate induce un efect de diluţie a controlu-

lui ı̂n firmă deţinut de fiecare acţionar ı̂n parte (ı̂n cazul cooptării
unor noi acţionari);

• dividendele viitoare obtenabile după noua emisiune se vor ı̂mpărţii

ı̂ntre mai mulţi acţionari;

• noua emisiune de acţiuni determină o scădere a cursului bursier;

• pierderea economiilor fiscale determinate de deductibilitatea

dobânzii din profitul impozabil (dividendele plătite pentru acţiunile
deţinute nu se scad din profitul impozabil, pe când dobânzile la
credite da).

În categoria titlurilor financiare care pot fi emise pentru finanţarea

proiectelor de investiţii ale firmei se includ şi acţiunile preferenţiale.
Aceste acţiuni reprezintă o formă de finanţare ”hibridă”. Ele reprezintă
un hibrid deoarece prezintă atât caracteristici specifice obligaţiunilor, cât
şi caracteristici specifice acţiunilor comune. La fel ca şi obligaţiunile,
acţiunile preferenţiale au o valoare nominală şi o valoare fixă a remunerării
lor, care va trebui să fie realizată ı̂nainte de a fi plătite dividendele pentru
acţiunile comune. Similar cu acţiunile comune au faptul că remunerarea
lor este tot sub formă de dividende din profit, iar, dacă acesta nu este
realizat, ele pot să nu fie plătite, fără ca firma să intre ı̂n stare de faliment
(ca ı̂n cazul ı̂n care nu sunt plătite dobânzile la obligaţiuni). De asemenea
acţiunile preferenţiale, la fel ca şi cele comune, nu prezintă maturitate.
Capitolul 3. Capitalul ı̂ntreprinderii. Surse de finanţare 30

3.2.3. Sursele externe (ı̂mprumutate)

Creditele bancare pe termen mediu şi lung
Cea mai răspândită sursă externă de finanţare a ı̂ntreprinderilor o
reprezintă creditele bancare pe termen mediu şi lung. Această modalitate
de finanţare este accesibilă tuturor ı̂ntreprinderilor, indiferent de forma de
organizare ( societăţi pe acţiuni sau părţi sociale).
Creditul bancar poate fi definit ca fiind acea sumă de bani
avansată de către o societate bancară sau o instituţie financiară de credit
unui agent economic persoană fizică sau juridică ı̂n schimbul promisiunii
de rambursare a acestei sume la scadenţă şi plăţii unei dobânzi. Termenul
mediu sau lung presupune că aceste credite nu vor trebui să fie rambursate
ı̂ntr-o perioadă mai mică de un an. Aceste credite pe termen mediu şi lung
sunt folosite pentru a finanţa nevoi pe termen lung (active imobilizate),
sau nevoi ce trebuie ı̂n permanenţă reı̂nnoite.
Creditele bancare prezintă câteva avantaje faţă de celelalte surse de
finanţare a ı̂ntreprinderilor:

• dobânda plătită pentru sumele de bani ı̂mprumutate este deductibilă

fiscal (ı̂n anumite limite impuse de Codul Fiscal);

• creditorii percep o plată fixă pentru capitalul pus la dispoziţia

ı̂ntreprinderii de către ei, astfel ı̂ncât asociaţii sau acţionarii nu sunt
nevoiţi să-şi ı̂mpartă câştigul lor (ı̂n cazul ı̂n care firma realizează
profit);

• nu se diminuează controlul deţinut ı̂n firmă de către asociaţi (este

un capital pasiv);

• pot fi obţinute şi de alte societăţi, nu doar de cele pe acţiuni (cum

este cazul finanţării prin emitere de acţiuni sau ı̂mprumuturilor
obligatare).

Dar creditele bancare au şi câteva dezavantaje:

• trebuie rambursate la scadenţă, şi dobânda trebuie plătită indifer-

ent de rezultatele firmei, astfel ı̂ncât, dacă firma nu are lichidităţi
va pierde bunurile cu care a garantat ı̂mprumutul sau chiar va fali-
menta;
31 3.2. Modalităţi de finanţare a capitalului

• chiar dacă perspectivele unei firme sunt bune, s-ar putea ca băncile
să nu accepte amânarea rambursării creditului până ı̂n perioada ı̂n
care firma va obţine profit;
• procedura de obţinere a creditelor este de multe ori anevoioasă şi
descurajantă pentru multe firme;
• ı̂mprumuturile dau incertitudine asupra dreptului de proprietate
privind bunurile firmei ı̂n cazul unor eşecuri.
Costul acestei surse de finanţare o reprezintă dobânda plătită pen-
tru sumele de bani ı̂mprumutate. Acest cost depinde de nivelul dobânzii
practicate de finanţator, de procentul de deductibilitate al cheltuielilor cu
dobânda la calculul impozitului pe profit, precum şi de procentul impozi-
tului pe profit.
Costulcreditului = D − D%impoz.prof it
Unde: D = dobânda Astfel de exemplu contractarea unui credit cu o
dobândă de 10% reprezintă ı̂n acest fel o cheltuială de 8,4% pentru firmă
(10% - 1,6% = 8,4%). Acest calcul este aplicabil doar ı̂ntreprinderilor
care nu se ı̂ncadrează ı̂n categoria microı̂ntreprinderilor şi care realizează
profit.

Împrumutul obligatar

Împrumutul obligatar reprezintă o formă deosebită a creditului pe

termen lung care constă ı̂n emisiunea şi vânzarea publică a obligaţiunilor.
Obligaţiunea este un titlu de creanţă reprezentat printr-o plată pe
termen lung din partea ı̂ntreprinderii emitente. Obligaţiunea este ram-
bursabilă. Obligaţiunea conferă dreptul la un venit fix, independent de
rezultatele firmei. Dobândă este trecută sub titlu. De obicei obligaţiunile
sunt emise de societăţile cu acţiuni puţine. Obligaţiunile nu conferă
deţinătorilor nici o putere de decizie ı̂n societatea respectivă şi nu per-
mite acestora să beneficieze de creşterea societăţii, aşa cum se ı̂ntâmplă
ı̂n cazul acţiunilor. Pornind de la aceste caracteristici ale obligaţiunilor
putem să deducem principalele avantaje şi dezavantaje ale lor. Dintre
avantaje am putea remarca:
• costul datoriilor este limitat ı̂n principiu la plata dobânzilor, dacă
se emit obligaţiuni cu dobândă fixă;
Capitolul 3. Capitalul ı̂ntreprinderii. Surse de finanţare 32

• se evită diluţia puterii ı̂n firmă;

• se obţin avantaje fiscale din deductibilitatea dobânzii.

Dezavantajele sunt următoarele:

• plăţile la scadenţe fixe implicate de plata dobânzilor afectează tre-

zoreria firmei;

• dobânzile sunt cheltuieli fixe care pot afecta mărimea profitului;

• emisiunea de obligaţiuni majorează costul datoriilor determinând

astfel scăderea autonomiei financiare şi inducând astfel creşterea
riscului de faliment.

Pentru un investitor, deţinerea de obligaţiuni garantează câştiguri

stabile şi puţin riscante precum şi prioritate absolută asupra activelor
firmei ı̂n caz de lichidare. Aceştia ı̂nsă nu au drept de vot, pot ı̂nregistra
câştiguri mici ı̂n cazul obligaţiunilor cu dobânzi fixe. Costul acestei surse
de finanţare o reprezintă dobânda plătită, a cărei mărime este legată di-
rect de rata dobânzii ı̂mprumutului şi se plăteşte ı̂n fiecare an la o dată
stabilită, pe baza unui cupon detaşabil din corpul obligaţiunii.

Leasingul (credit-bail-ul)
Leasingul reprezintă o formă de finanţare care are caracteristici co-
mune atât contractelor de ı̂nchiriere şi contractelor de creditare bancară
cât şi contractelor de cumpărare cu plata ı̂n rate. În cazul leasingului, o
instituţie financiară sau o bancă de credit pe termen lung achiziţionează
un bun ales de ı̂ntreprinderea care doreşte să investească şi ı̂l oferă aces-
teia prin intermediul unui contract. Astfel investitorul nu obţine un
credit propriu-zis, dar evită să avanseze suma necesitată de achiziţionarea
bunului. Leasingul poate fi ı̂ntâlnit ı̂n principal ı̂n trei forme diferite:

1. Leasingul financiar

2. Leasingul operaţional

3. Leaseback-ul
33 3.2. Modalităţi de finanţare a capitalului

Leasingul financiar este operaţia prin care o parte, denumită loca-

tor, transmite celeilalte părţi denumite utilizator, contra unei plăţi peri-
odice, denumită rată de leasing, dreptul de proprietate şi folosinţă al unui
bun al cărui proprietar este. În acest caz utilizatorul devine proprietarul
bunului. El trebuie să plătească societăţii de leasing o redevenţă lunară
care cuprinde cota parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de
leasing. Cheltuiala cu dobânda este o cheltuială deductibilă din punct de
vedere fiscal. Această formă de leasing este cea care prezintă cele mai
multe similarităţi cu contractul de credit.
Leasingul operaţional presupune cumpărarea bunului de către so-
cietatea de leasing şi ı̂nchirierea lui societăţii beneficiare. Bunul rămâne
până la sfârşitul contractului ı̂n proprietatea societăţii de leasing. Utiliza-
torul plăteşte o redevenţă lunară (care va acoperi cheltuielile cu amorti-
zarea bunului şi va asigura un beneficiu societăţii de leasing) ca o ”chirie”
pentru dreptul de a folosi bunul. La sfârşitul contractului de leasing, el
va putea opta pentru achiziţionarea bunului la valoarea rămasă.
Leasback-ul este o formă mai specială de leasing. În acest caz o
firmă care are ı̂n proprietate active stabile (clădiri, maşini, utilaje, sau
altele), le va vinde societăţii de leasing pentru a obţine lichidităţi, şi ı̂n
acelaşi timp ı̂ncheie un contract de leasing pentru a le achiziţiona ı̂napoi.
Leasback-ul reprezintă o alternativă a creditului ipotecar.

3.2.4. Alegerea structurii financiare optime a capi-

talului
Alegerea uneia sau alteia din modalităţile de finanţare pe care o
ı̂ntreprindere le are la dispoziţie va avea influenţă asupra structurii finan-
ciare a capitalului acesteia. Structura financiară reprezintă configuraţia
pasivului din bilanţ, combinarea diferitelor surse de finanţare a activului.
În general problema structurii financiare este abordată pe baza unei de-
limitări globale ı̂ntre ansanblul datoriilor (D) şi capitalurile proprii (S).
Rata D/S este un indicator sintetic care exprimă raportul dintre fondurile
ı̂mprumutate şi fondurile proprii. În aceste condiţii problema structurii
financiare se reduce la alegerea combinaţiei datorii/capitaluri proprii cea
mai avantajoasă pentru ı̂ntreprindere.
Teoriile clasice privind structura financiară a firmei precizau faptul
că structura financiară optimă este aceea care corespunde unei combinări
a resurselor astfel ı̂ncât să fie minimizat costul capitalului. Atunci când se
Capitolul 3. Capitalul ı̂ntreprinderii. Surse de finanţare 34

discută despre alegerea unei structuri financiare pentru o firmă ı̂n ansam-
blu sau pentru un proiect individual al acesteia, ı̂n primul rând se ”inven-
tariază” potenţialele surse de capital la care firma are acces, ajungându-se
apoi invariabil la problema costurilor implicate de fiecare sursă ı̂n parte.
Scopul urmărit de managementul unei ı̂ntreprinderi ı̂n general este identifi-
carea acelor surse de finanţare uşor accesibile şi cât mai puţin costisitoare,
astfel ı̂ncât să se tindă către un cost mediu ponderat al capitalului cât mai
mic, cu un impact favorabil asupra valorii firmei.
Teoriile privind structura financiară a capitalului au fost fundamen-
tal schimbate ı̂ncepând cu anul 1958, când profesorii Franco Modigliani şi
Merton Miller au publicat ceea ce a fost denumit ”cel mai important arti-
col financiar scris vreodată” .Cei doi mari profesori au fost rencompensaţi
cu Premiul Nobel pentru activitatea lor. Teoria Modigliani-Miller
demonstrează, sub reţinerea unui set restrictiv de presupoziţii, că, cos-
tul capitalului şi valoarea ı̂ntreprinderii sunt independente de structura sa
financiară. Astfel ei afirmă că, costul capitalului ar rămâne relativ con-
stant, chiar dacă ı̂ntreprinderea beneficiind de o diminuare a ratei dobânzii
adoptă o politică de ı̂ndatorare, ı̂ntrucât ı̂n contrapartidă costul capi-
talurilor proprii va creşte datorită riscului indus de noile ı̂mprumuturi.
Teoria porneşte având la bază câteva presupoziţii:
• nu există costuri de intermediere a ı̂mprumuturilor;
• persoanele juridice pot lua ı̂mprumuturi ı̂n aceleaşi condiţii ca şi
persoanele fizice;
• creditele sunt neriscante, indiferent de volumul lor;
• mărimea profitului din exploatare nu influenţează capacitatea de
ı̂mprumut a firmelor.
Deoarece câteva din aceste presupoziţii sunt ı̂n mod evident nereal-
iste, teoria Modigliani Miller, reprezintă doar ı̂nceputul cercetării struc-
turii financiare a capitalului. Cercetările ulterioare au extins bazele teoriei
folosind nişte presupoziţii mai realiste. Alţi cercetători au ı̂ncercat să
testeze modelul teoretic folosind date empirice, pentru a vedea cum cos-
tul diferitelor surse de capital este afectat de structura financiară. Atât
rezultatele teoretice, cât şi cele empirice au determinat mai buna ı̂nţelegere
a structurii financiare a capitalului, dar nici un studiu nu a putut de-
termina o structură optimă. Cu toate acestea cercetările au determinat
următoarele observaţii:
35 3.3. Capacitatea şi efectul de ı̂ndatorare

• datorită faptului că dobânda este o cheltuială deductibilă la calculul

impozitului pe profit, costul creditului este de obicei mai mic ı̂n
realitate;

• presupunerile care stau la baza teoriei Modigliani-Miller, nu sunt

ı̂ntâlnite ı̂n realitate. În primul rând rata dobânzii creditelor creşte
cu cât riscul afacerii este mai mare. În al doilea rând posibilitatea
unei firme de a primi credite este condiţionată de profitul firmei. De
asemenea riscul de faliment al firmelor creşte pe măsură ce scade
autonomia financiară.

Din cele prezentate mai sus am putea concluziona faptul că este
deosebit de important ca decizia ı̂n ceea ce priveşte optarea pentru o
anumită sursă de finanţare să fie bine fundamentată. Un ı̂mprumut are
un cost specific mai mic decât cel implicat de acţiuni ı̂n ”echitate” sau
comune. Dobânzile plătite se scad din beneficii sau din venituri, ı̂nainte
de impozitare (sunt deductibile la calcul impozitului pe profit), pe când
dividendele la acţiuni nu. Dar ı̂mprumuturile dau şi incertitudine asupra
dreptului de proprietate privind bunurile firmei ı̂n cazul unor eşecuri. Deci
este necesară o anumită precauţie ı̂n stabilirea ponderii ı̂mprumuturilor
firmei. Prin urmare, un nivel optim al ı̂mprumuturilor duce la situarea
costurilor pentru obţinerea capitalului la un nivel scăzut, sau cel mai mic
posibil.

3.3. Capacitatea şi efectul de ı̂ndatorare

Atunci când o societate comercială hotăreşte să apeleze la resurse
ı̂mprumutate trebuie să aibă ı̂n vedere două aspecte principale şi anume:

• dacă are capacitatea de a primi creditul;

• dacă creditul pe care urmează să ı̂l primească este rentabil.

Altfel spus ı̂ntreprinderea va urmări dacă are capacitate de

ı̂ndatorare, şi dacă va obţine un efect pozitiv de ı̂ndatorare. Capac-
itatea de ı̂ndatorare reprezintă posibilitatea unei societăţi comerciale
de a primi credite care să fie garantate şi a căror rambursare, inclusiv
plata dobânzilor să nu creeze greutăţi financiare de nesuportat. În sta-
bilirea acestui indicator sunt interesate atât societatea care doreşte să
Capitolul 3. Capitalul ı̂ntreprinderii. Surse de finanţare 36

contracteze creditul cât şi societatea finanţatoare. Ca indicatori ai ca-

pacităţii de ı̂ndatorare se folosesc:

• coeficientul ı̂ndatorării globale (CIG);

• coeficientul ı̂ndatorării la termen (CIT).

Cei doi indicatori se calculează pe baza următoarelor formule:

Datoriitotale
CIG = ≤2
Capitalpropriu
Datoriitotale 2
CIG = ≤
P asivtotal 3
Datoriilatermen
CIT = ≤1
Capitalpropriu
Datoriilatermen 1
CIT = ≤
Capitalpermanent 2
Dacă ı̂ntreprinderea atinge valorile maxime ale indicatorilor anteriori,
ı̂nseamnă că are capacitatea de ı̂ndatorare saturată şi nu mai poate primi
noi credite. În acest sens, este suficient ca un singur indicator să fie depăşit
pentru ca societatea să nu mai poată obţine alte credite.
Efectul de ı̂ndatorare reprezintă rezultatul financiar pozitiv sau
negativ pe care-l obţine un agent economic ca urmare a folosirii creditului
ı̂n calitate de capital. El se obţine comparând rentabilitatea economică a
ı̂ntreprinderii (Re) cu costul capitalului ı̂mprumutat (D).

Datorii
Efectul de ı̂ndatorare = (Re − D)
Capitalpropriu
Dacă Re > D vom avea un efect pozitiv de ı̂ndatorare sau favorabil.
Dacă Re < D vom avea un efect negativ de ı̂ndatorare sau nefavorabil.
Raportul Datorii/Capital propriu poartă denumirea de ”levier”, astfel că
efectul de ı̂ndatorare este un efect al levierului.
Capitolul 4

Gestiunea capitalului
imobilizat ı̂n active corporale
şi necorporale

Agenţii economici care sunt persoane juridice române, sucursalele şi

alte subunităţi cu sediul ı̂n România, aparţinând unor persoane juridice
străine, precum şi persoanele juridice fără scop lucrativ care au dreptul
să desfaşoare activităţi economice, angajează şi imobilizează capital ı̂n
active corporale şi necorporale supuse deprecierii, prin utilizare sau ı̂n
timp. Corespunzător acestor deprecieri, ei calculează şi ı̂nregistrează ı̂n
contabilitate uzura fizică şi morală a acestora, pentru refacerea capitalului
angajat. Persoanele juridice fără scop lucrativ, care desfaşoară activităţi
economice, amortizează capitalul imobilizat numai pentru acele activităţi
desfăşurate ı̂n scopul obţinerii de profit şi pentru care au, potrivit legii
obligaţia de a calcula şi plătii impozitul pe profit. Toate persoanele ju-
ridice, menţionate mai ı̂nainte, calculează, ı̂nregistrează ı̂n contabilitate şi
recuperează uzura fizică şi morală a imobilizărilor corporale şi necorporale,
pentru refacerea capitalului imobilizat.

4.1. Capitalul angajat şi imobilizat supus

amortizării
Capitalul angajat şi imobilizat supus amortizării este reflectat ı̂n
patrimoniul agenţilor economici prin bunurile şi valorile destinate să de-
37
Capitolul 4. Gestiunea capitalului imobilizat 38

servească activitatea pe o perioadă de timp mai mare de un an, şi care

se consumă treptat. Capitalul angajat şi mobilizat supus amortizării se
grupează ı̂n două categorii distincte şi anume:
1. Active corporale
2. Active necorporale
Activele sau imobilizările corporale sunt activele care:
• sunt deţinute de o persoană juridică pentru a fi utilizate ı̂n producţia
proprie de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi ı̂nchiriate
terţilor sau pentru a fi folosite ı̂n scopuri administrative;
• sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an;
• au o valoare mai mare decât limita prevăzută de reglementările legale
ı̂n vigoare (ı̂n prezent 1500RON).
Active corporale sunt:

1. terenurile;
2. construcţiile;
3. instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii;
4. mobilier şi aparatură birotică.

Pentru obiectele care sunt folosite ı̂n loturi, seturi sau formează un
singur corp, la ı̂ncadrare se are ı̂n vedere valoarea ı̂ntregului lot sau set.
Prin Hotărâri ale Guvernului valoarea de 1500RON lei poate fi corectată ı̂n
funcţie de evoluţia preţurilor ı̂n economie. Sunt de asemenea, considerate
mijloace fixe supuse amortizării următoarele:
• investiţiile efectuate la mijloacele fixe luate cu chirie de la agenţii
economici, acestea urmând regimul de amortizare al mijloacelor fixe
la care s-au executat lucrările respective;
• investiţiile (capacităţiile) puse ı̂n funcţiune, total sau parţial, cărora
nu li s-au ı̂ntocmit formele de ı̂nregistrare ca mijloace fixe. Acestea
se cuprind la grupa la care se vor ı̂nregistra ca mijloace fixe, la
valoarea rezultată prin ı̂nsumarea cheltuielilor efective ocazionate
de realizarea lor;
39 4.2. Amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale

• investiţiile efectuate pentru descopertă, ı̂n vederea valorificării de

substanţe minerale utile. Acestea se asimilează mijloacelor fixe din
grupa ”Construcţii”;
• investiţiile efectuate pentru amenajarea lacurilor, bălţilor, iazurilor,
terenurilor care nu sunt rezultatul unei investiţii. Durata de amor-
tizare a investiţiilor efectuate pentru amenajarea lacurilor, bălţilor,
iazurilor, terenurilor şi alte lucrări similare care nu se concretizează
ı̂n mijloace fixe este cel mult de 10 ani, iar regimul de amortizare
folosit este cel liniar.
Un activ necorporal este un activ identificabil nemonetar, fără
suport material şi deţinut pentru utilizare ı̂n procesul de producţie sau
furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi ı̂nchiriat terţilor sau pentru
scopuri administrative. Activele necorporale cuprind:
• cheltuielile de constituire;
• cheltuielile de dezvoltare;
• concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile, drepturile şi ale valori sim-
ilare;
• fondul comercial;
• programele informatice create de unitate sau achiziţionate de la terţi;
• imobilizările necorporale ı̂n curs.
Duratele normale de funcţionare, precum şi clasificaţia imobilizărilor
sunt aprobate prin Hotărârea Guvernului. La determinarea lor s-a
ţinut seama de duratele tehnico-economice stabilite de proiectanţi şi pro-
ducători prin cărţile sau documentaţiile tehnice ale mijloacelor fixe respec-
tive, precum şi de efectele uzurii morale. Aceste durate vor fi revizuite
periodic, dar nu mai târziu de 5 ani.

4.2. Amortizarea imobilizărilor corporale şi

necorporale
Într-o abordare patrimonială, amortizarea reprezintă expresia val-
orică a deprecierii unui activ ca urmare a utilizării lui, a progresului tehnic
Capitolul 4. Gestiunea capitalului imobilizat 40

sau a altor cauze ale căror efecte sunt considerate ireversibile. În contabil-
itate, amortizarea apare, pe de o parte, ca o cheltuială (costul produselor
trebuind să includă şi amortizarea), care afectează obligatoriu contul de
profit şi pierdere al exerciţiului, iar, pe de altă parte, ca un element recti-
ficativ al valorii de intrare a bunului amortizabil. În bilanţ imobilizările se
cuprind la valoarea lor netă numită şi valoare rămasă neamortizată (val-
oarea de intrare din care se scade amortizarea cumulată). În abordarea
financiară, amortizarea apare ca un proces financiar de recuperare treptată
a valorii imobilizate ı̂n active corporale şi necorporale şi ca o componentă
a capacităţii de autofinanţare a ı̂ntreprinderii. Fondurile ieşite din ciclul
de exploatare ı̂n momentul investiţiei se reı̂ntorc, prin intermediul amor-
tizării, ı̂n ciclul de exploatare, fiind disponibile pentru o nouă investiţie.
Amortizarea mijloacelor fixe se calculează de la punerea ı̂n funcţiune
şi până la recuperarea integrală a valorii de intrare, conform duratelor
normate de funcţionare. Data punerii ı̂n funcţiune ı̂n vederea calculării
amortizării se stabileşte astfel:
• activele fixe independente care nu necesită montaj şi nici probe
tehnologice se consideră puse ı̂n funcţiune la data achiziţionării lor,
pe baza procesului verbal de recepţie;
• utilajele care necesită montaj, dar care nu necesită probe tehnolog-
ice, se consideră puse ı̂n funcţiune la data terminării montajului,
respectiv de la data terminării construcţiei, pe baza procesului ver-
bal de recepţie provizorie;
• utilajele şi instalaţiile care necesită montaj şi probe tehnologice se
consideră puse ı̂n funcţiune la terminarea probelor tehnologice, pe
baza procesului verbal de punere ı̂n funcţiune;
• sondele folosite la extracţia ţiţeiului şi gazelor, sondele de injecţie,
precum şi sondele provenite din lucrări geologice care au dat rezul-
tate se consideră puse ı̂n funcţiune la darea lor ı̂n producţie, pe baza
procesului verbal de constatare final.
Amortizarea imobilizărilor este obligatorie chiar ı̂n cazul fie a
insuficienţei, fie a lipsei profitului. Absenţa amortismentelor constituie
”un element de delict” ı̂n prezentarea conturilor anuale care conduce la
prezentarea unei imagini nefidele a ı̂ntreprinderii sau altfel formulat nu se
respecta principiul imaginii fidele. În economia ı̂ntreprinderilor franceze
potrivit Planului Contabil General exista două categorii de amortismente:
41 4.2. Amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale

• amortismentele pentru depreciere care reprezintă o diminuare de

activ (respectiv o creştere de pasiv) şi o creştere a cheltuielilor;

• amortismente derogatorii care reprezintă fracţia de amortizare ce nu

corespunde obiectului normal al amortismentelor pentru depreciere
(date de amortizarea economică ), adică mărimea cotei părţi din
amortismentele practicate pentru a beneficia de avantaje fiscale fiind
considerate ca o creştere de pasiv şi o creştere a cheltuielilor de
exploatare nedeductibile fiscal.

Amortismentul pentru depreciere este privit ca un proces de corectare

a evaluării activelor, ca un proces de repartizare a costurilor. Amortizarea
activelor fixe concesionate, ı̂nchiriate sau date ı̂n locaţie de gestiune se cal-
culează de către agentul economic care le are ı̂n proprietate. Amortizarea
aferentă activelor fixe concesionate se regăseşte ı̂n redevenţa anuală a con-
cesiunii, a activelor fixe ı̂nchiriate ı̂n contravaloarea chiriei, iar a celor date
ı̂n locaţie de gestiune ı̂n cheltuielile de locaţie.
Reglementările referitoare la amortizare, ca element al redevenţei se
aplică şi ı̂n cazul operaţiunilor de leasing. În cazul leasingului financiar
amortizarea este calculată de către utilizator care, ı̂n acest caz este şi
proprietarul bunului, iar ı̂n cazul leasingului operaţional este calculată de
către societatea finanţatoare şi cuprinsă ı̂n rata de leasing. Amortizarea
activelor date ı̂n folosinţă ı̂n cazul asocierilor ı̂n participaţie se calculează
de asociatul care le are ı̂n patrimoniu şi se transmite asociatului care
contabilizează operaţiunile asociaţiei ı̂n vederea ı̂nregistrării pe cheltuieli.
Amortizarea cheltuielilor de investiţii şi a modernizărilor efectuate la
activele fixe concesionate, ı̂nchiriate sau date ı̂n locaţie de gestiune este ı̂n
sarcina agentului economic care a efectuat investiţia. Recuperarea acestor
cheltuieli se face prin includerea ı̂n cheltuielile de exploatare pe perioada
iniţială a contractului de concesiune, ı̂nchiriere sau locaţie de gestiune, sau
conform clauzelor contractuale. La ı̂ncetarea contractului de concesion-
are, ı̂nchiriere sau locaţie valoarea investiţiilor, nediminuată cu amorti-
zarea calculată se cedează proprietarului, pentru a majora corespunzător
valoarea de intrare a activelor fixe. În procesul verbal de predare-primire
a investiţiei se va menţiona şi amortizarea calculată de beneficiar, pentru
ca proprietarul să poata ı̂nregistra uzura corespunzătoare noii valori de
intrare.
Activele necorporale aferente capitalului imobilizat se amortizează
astfel:
Capitolul 4. Gestiunea capitalului imobilizat 42

• cheltuielile de constituire precum şi cheltuielile de cercetare-

dezvoltare se vor amortiza ı̂ntr-o perioada de cel mult cinci ani;

• cheltuielile cu descoperirea rezervelor de substanţe minerale utile,

neconcretizate ı̂n active la zăcămintele puse ı̂n exploatare, se amor-
tizează ı̂n maxim cinci ani;

• brevetele, licentele, know-how-ul, mărcile de fabrică, de comerţ şi de

serviciu şi celelalte drepturi de proprietate industrială şi comercială
similare, subscrise ca aport sau achiziţionate pe alte căi, se amor-
tizează pe durata prevăzută pentru utilizarea lor de către agentul
economic care le deţine;

• programele informatice create de agenţii economici sau achiziţionate

de la terţi se amortizează ı̂n funcţie de durata probabilă de utilizare,
care nu poate depăşi o perioadă de cinci ani.

Durata efectivă de amortizare a activelor necorporale prevazute mai

sus se stabileşte de către consiliul de administraţie, respectiv de către
responsabilul cu gestiunea patrimoniului; imobilizările necorporale de
natura concesiunii şi a uzufructului se amortizează pe durata contrac-
tului. Amortizarea calculată se include ı̂n cheltuielile de exploatare ale
agenţilor economici, ı̂n directă corelaţie cu gradul de utilizare al activelor
fixe. Gradul de utilizare al activelor se determină ı̂n funcţie de activele
care definesc activitatea de bază a agenţilor economici. Aceasta se cal-
culează ca raport ı̂ntre capacitatea de producţie realizată şi capacitatea
proiectată şi se exprimă ı̂n procente. Diferenţa de amortizare rezultată ca
urmare a aplicării gradului de utilizare al activelor de bază se va evidenţia
ca o cheltuială nedeductibilă la calculul impozitului pe profit.
Terenurile se ı̂nregistrează ı̂n contabilitate la intrarea ı̂n patrimoniu,
la valoarea stabilită, ı̂n funcţie de clasele de calitate, suprafaţă, amplasare
şi/sau alte criterii legale, la valoarea de achiziţie sau la valoarea aportului
ı̂n natură, după caz. Terenurile nu sunt supuse amortizării.

4.3. Elementele de calcul ale amortizării

Amortizarea este calculată ı̂n funcţie de:

• durata de serviciu normată;

43 4.3. Elementele de calcul ale amortizării

• valoarea de amortizat;

• norma (cota) de amortizare.

Durata normală de funcţionare reprezintă durata de utilizare

a activului respectiv ı̂n care exploatare acestuia aduce profit, respec-
tiv veniturile realizate sunt mai mari decât cheltuielile necesare pentru
funcţionare, ı̂ntreţinere şi reparare. În consecinţă, durata normală de uti-
lizare este mai redusă decât durata de viaţă fizică a activului respectiv.
Ea este o variabilă dependentă de o mulţime de factori. Durata normală
este calculată ı̂n funcţie de caracteristicile constructive, de condiţiile de
exploatare ale mijlocului fix, de influenţa uzurii morale şi se exprimă ı̂n
ani, iar pentru clădiri şi construcţii speciale ale minelor saline s.a. du-
rata este limitată de durata rezervelor. Duratele normale de funcţionare
a mijloacelor fixe se publică ı̂n Catalogul privind clasificarea şi duratele
normale de funcţionare a mijloacelor fixe aprobat prin hotărârea Guver-
nului.
La determinarea duratelor normale se ţine seama de duratele
tehnico-economice stabilite de proiectanţi şi producători prin cărţile sau
documentaţiile tehnice ale mijloacelor fixe respective, precum şi de efectele
uzurii morale. Aceste durate vor fi revizuite periodic, dar nu mai târziu
de 5 ani. Dacă pe parcursul vieţii activului, agentul economic constată
că durata de funcţionare normală stabilită conform catalogului nu este
adecvată, atunci aceasta se va putea corecta, la sfârşit de an, pe baza
unei analize pertinente, cu aprobarea consiliului de administraţie. Astfel,
durata de funcţionare normală se poate prelungi cu până la 20% faţă de
durata prevăzută ı̂n catalog, ca urmare a efectuării unor cheltuieli ulte-
rioare privind activul, care au condus la ı̂mbunătăţirea parametrilor de
funcţionare faţă de valorile iniţiale, sau ca urmare a unei politici eficiente
de ı̂ntreţinere şi de reparaţii, adoptată de agentul economic, care poate
asigura o durată mai mare de funcţionare rentabilă, cu venituri mai mari
decât cheltuielile de exploatare. De asemenea, durata de funcţionare nor-
mală se poate reduce cu până la 20% faţă de durata prevăzută ı̂n catalog,
dacă schimbările tehnologice sau schimbările ı̂n structura pieţei impun
acest lucru.
Valoarea de amortizat poate fi definită diferit după cum ne referim
la amortizarea prestabilită sau la amortizarea efectivă. În cazul amortizării
planificate valoarea de amortizat este valoarea medie anuală, iar ı̂n cazul
amortizării efective valoarea de amortizat este valoarea de ı̂nregistrare a
Capitolul 4. Gestiunea capitalului imobilizat 44

mijlocului fix existent ı̂n funcţiune, respectiv valoarea de intrare. Valoarea

de intrare este:

• valoarea rămasă actualizată aferentă fiecărui mijloc fix care a fost

reevaluat ı̂n conformitate cu Hotărâri ale Guvernului;

• preţul de achiziţie pentru mijloacele fixe procurate cu titlu oneros;

• costul de producţie pentru mijloacele fixe construite sau produse de

unitatea patrimonială;

• valoarea actuală sau de piaţă pentru activele dobândite cu titlu

gratuit, estimată la ı̂nscrierea lor ı̂n activ pe baza propunerilor
făcute de specialişti şi cu aprobarea Adunării Generale a Asociaţilor
sau Acţionarilor, la societăţile comerciale, respectiv a Consiliului
de Administraţie la regiile autonome sau instituţii publice, tinând
seama de valoarea activelor cu caracteristici identice sau similare, şi
de gradul de uzură al mijloacelor fixe primite;

• valoarea de aport acceptată de părţi pentru activele intrate ı̂n patri-

moniu cu ocazia asocierii, fuziunii,etc., conform statutelor sau con-
tractelor de asociere, determinată prin expertiză;

• ı̂n cazul investiţiilor puse ı̂n funcţiune total sau parţial, cărora nu
li s-au ı̂ntocmit formele de ı̂nregistrare ca active stabile, valoarea
determinată prin ı̂nsumarea cheltuielilor efective pentru realizarea
lor, inclusiv cota-parte din cheltuielile comune efectuate ı̂n limita
sumelor prevăzute ı̂n devizul general. Această valoare se stabileşte
pe baza procesului-verbal de predare-primire ı̂ncheiat ı̂ntre con-
structor şi beneficiar. La terminarea investiţiilor şi trecerea lor ı̂n
categoria imobilizărilor corporale, valoarea de intrare se determină
prin adăugarea eventualelor cheltuieli efectuate ı̂ntre data punerii ı̂n
funcţiune şi data ı̂ntocmirii procesului verbal de predare primire.

• pentru imobilizările aflate ı̂n administarea instituţiilor publice la

data de 1 ianuarie 1994 şi transferate societăţilor comerciale cu cap-
ital integral sau majoritar de stat precum şi regiile autonome, val-
oarea reevaluată de către agenţii economici primitori ı̂n conformitate
cu prevederile Hotărârilor Guvernului.
45 4.4. Metode (regimuri) de amortizare

Norma de amortizare sau cota de amortizare se exprimă de

regulă procentual şi este ı̂n funcţie de mărimea duratei de serviciu nor-
mată exprimată ı̂n ani. Pentru unele ramuri ale industriei, ı̂n special cele
extractive, norma de amortizare se calculează ca o rată ı̂ntre valoarea de
amortizat şi rezerva exploatabilă. Revenind la norma procentuală, aceasta
se determină prin formula:

N a% = 100/DN

Na= norma de amortizare DN=durata normală de utilizare din catalog

4.4. Metode (regimuri) de amortizare

4.4.1. Amortizarea liniară
Amortizarea liniară constă ı̂n includerea uniformă ı̂n cheltuielile
de exploatare a unor sume fixe, stabilite proporţional cu numărul de ani
din durata normală de utilizare a mijlocului fix. Amortizarea liniară an-
uală se calculează prin aplicarea cotei medii anuale de amortizare la val-
oarea de intrare a mijlocului fix.
Data ı̂nceperii amortizării este data punerii ı̂n funcţiune a bunului.
Dacă intrarea ı̂n funcţiune diferă de 01.ianuarie, atunci prima anuitate
va fi redusă cu decalajul de la ı̂nceputul exerciţiului şi data punerii ı̂n
funcţiune. Prorata temporis se calculează ı̂n zile dar poate fi calculată şi
ı̂n luni când regula de amortizare o specifică.
Fiscal, amortizarea liniară reprezintă normalitatea dacă nu sunt alte
reglementari specifice. Pentru activele de natura construcţiilor, amorti-
zarea anuală se calculează numai ı̂n regim liniar.

4.4.2. Metoda calculului degresiv

Metoda calculului degresiv constă ı̂n aplicarea unei rate con-
stante la o valoare degresivă, adică la valoarea rămasă de amortizat
(diferenţa dintre valoarea precedentă şi anuitatea curentă).
Rata sau norma de amortizare se obţine prin multiplicarea cotelor
de amortizare liniară cu unul dintre următorii coeficienţi degresivi:

• 1,5 pentru o durată normală de utilizare ı̂ntre 2-5ani;

Capitolul 4. Gestiunea capitalului imobilizat 46

• 2,0 pentru o durată normală de utilizare ı̂ntre 5-10ani;

• 2,5 pentru o durată normală de utilizare mai mare de 10ani.

Modificarea acestor coeficienţi determină o serie de efecte ı̂n

economie. Majorarea lor favorizează investiţiile şi determină relansarea
economică, iar micşorarea lor frânează inflaţia şi investiţiile ı̂n economie.
Utilizarea regimului de amortizare degresivă se aprobă de consiliul
de administraţie al agentului economic, respectiv de responsabilul cu
gestiunea patrimoniului. Aceasta metodă de amortizare are două vari-
ante:

• fără luarea ı̂n calcul a uzurii morale (AD1);

• cu luarea ı̂n calcul a uzurii morale (AD2).

A. Varianta fără luarea ı̂n calcul a uzurii morale

Pentru calculul amortizării prin utilizarea regimului de amortizare
degresivă varianta AD1, se procedează astfel: ı̂n primul an de funcţionare
se aplică cota de amortizare, multiplicată cu unul dintre cei trei coeficienţi,
la valoarea de intrare a mijlocului fix, pentru anii următori se aplică aceeaşi
cotă, dar de fiecare dată la valoarea rămasă. Acest calcul se continuă până
ı̂n anul de funcţionare ı̂n care amortizarea anuală rezultată este egală sau
mai mică cu/decât amortizarea anuală liniară, calculată pentru perioada
de funcţionare rămasă. Din acel an şi până la expirarea duratei normale
de funcţionare, se trece la amortizarea anuală liniară.
B. Varianta cu luarea ı̂n calcul a uzuri morale
În cazul metodei ı̂n care se ia ı̂n considerare influenţa uzurii morale
ı̂n calculul amortizării anuale, amortizarea valorii de intrare a activelor
fixe se realizează ı̂ntr-o perioadă de timp mai mică decât mărimea duratei
normale de utilizare. Diferenţa ı̂n ani reprezintă influenţa uzurii morale.
Agenţii economici care utilizează această variantă a regimului de
amortizare degresivă nu sunt obligaţi să scoată din funcţiune activele
amortizate ı̂nainte de expirarea duratei normale de utilizare prevazută
ı̂n ”Catalogul duratelor normale” ı̂nsă nu vor mai calcula amortizarea an-
uală aferentă perioadei de timp care corespunde cu uzura morală. Pentru
activele care au o durată normală de utilizare de până la 5 ani inclusiv
nu se mai calculează influenţa uzurii morale. Amortizarea medie anuală
se determină ı̂n funcţie de numărul de ani de utilizare ı̂n regim degresiv
şi numărul de ani de utilizare ı̂n regim liniar.
47 4.4. Metode (regimuri) de amortizare

În cazul luării ı̂n calcul a influenţei uzurii morale, pentru calculul
duratei de utilizare ı̂n aceste condiţii, se determină mai ı̂ntâi durata de
utilizare ı̂n cadrul căreia se realizează amortizare integrală, atât cea de-
gresivă cât şi cea liniară. Durata de utilizare se determină ı̂n funcţie de
utilizarea ı̂n regim liniar recalculată pe baza cotei medii anuale de amor-
tizare degresivă prin scăderea acesteia din durata normală de utilizare
Pentru duratele normale de utilizare cuprinse ı̂ntre 2-5ani nu se cal-
culează uzura morală. Durata de utilizare ı̂n cadrul căreia se realizează
amortizarea integrală pentru aceste durate, este egală cu durata normală
de utilizare. Efectul uzurii morale are influenţă asupra mărimii duratelor
de utilizare cu regim de amortizare degresivă şi regim de amortizare liniară
ı̂n sensul reducerii primei durate şi majorării celei de-a doua ca număr de
ani. Durata de utilizare ı̂n regim de amortizare degresivă ı̂n varianta luării
ı̂n calcul a uzurii morale va fi mai mică decât ı̂n varianta amortizării de-
gresive fără luarea ı̂n calcul a uzurii morale, iar durata de utilizare cu
amortizare liniară va fi mai mare ı̂n varianta cu luarea ı̂n calcul a uzurii
decât ı̂n varianta fără luarea ı̂n calcul a uzurii morale.
Indiferent de varianta de calcul a amortizării, includerea ei ı̂n cos-
turile (cheltuielile) de exploatare deductibile se face ı̂n corelaţie cu gradul
de utilizare al activelor. Diferenţele de amortizare rezultate se evidenţiază
ı̂n cheltuielile de exploatare ale agenţilor economici şi nu sunt deductibile
fiscal (nu se iau in calculul determinării profitului impozabil).

4.4.3. Metoda amortizării accelerate

Amortizarea accelerată constă ı̂n includerea ı̂n primul an de

amortizare, ı̂n cheltuielile de exploatare, a unei amortizări de 50% din val-
oarea mijlocului fix iar pentru exerciţiile următoare cota anuală se deter-
mină după metoda liniară ı̂n funcţie de numărul de ani de utilizare rămaşi.
Trebuie făcută precizarea că regimul de amortizare este strict reglemen-
tat. Amortizarea liniară este cea de referinţă. Acest regim de amortizare,
ı̂mpreună cu amortizarea degresivă sunt de competenţa adunării generale
a asociaţilor sau a consiliului de administraţie la regiile autonome. Amor-
tizarea accelerată, conform Codului Fiscal al României se poate folosi ı̂n
cazul echipamentelor tehnologice, maşinilor, uneltelor şi instalaţiilor.
Capitolul 4. Gestiunea capitalului imobilizat 48

4.4.4. Metoda sumei cifrei anilor (Metoda Softy)

Metoda Softy constă ı̂n determinarea unei rate anuale fie de-
screscătoare fie crescătoare care se aplică la o valoarea de intrare dând
amortizarea anuală. Această metodă are două variante: varianta de-
screscătoare şi varianta crescătoare. Varianta descrescătoare a ratelor se
obţine din raportarea numărului de ordine ”n” al anului, pe scara duratei
de viaţă, la suma cifrei anilor. Ratele astfel obţinute se aplică la val-
oarea de intrare a activului. În varianta crescatoare ratele se calculează
identic ca ı̂n prima metodă cu diferenţa că ı̂n timp ce ı̂n prima metodă
prima rată se calculează pornind de la ultimul an, ı̂n această metodă se
ı̂ncepe cu anul ı̂ntâi. Sistemul anuităţilor poate fi utilizat de contabilitate,
dar ı̂ntreprinderea suportă consecinţele fiscale generate de diferenţa dintre
amortizarea admisă de reglementările fiscale şi cea a anuităţilor regresive
(descrescătoare).

4.5. Rolul amortizării

Cu toate că amortizarea reprezintă doar o cheltuială calculată de con-
tabilitate (fără să determine un flux financiar exterior), ea prezintă o mare
importanţă şi din punct de vedere financiar. În analiza financiară, amor-
tizarea apare ca un element component al capacităţii de autofinanţare
(CAF). Aceasta trebuie să permită ı̂ntreprinderii, ı̂n primul rând, refacerea
capitalului consumat şi acoperirea riscului apariţiei unor pierderi probabile
sau cheltuieli, iar ı̂n al doilea rând, finanţarea dezvoltării societăţii. Apare,
astfel un conflict de interese ı̂ntre ı̂ntreprindere care tinde spre o asigurare
a capacităţii de autofinanţare pe seama amortizării (crescând cheltuiala
cu amortizarea) şi fiscalitate, interesată de dezvoltarea ı̂ntreprinderii, de
un profit mai mare şi implicit şi un impozit mai mare (scăzând cheltuiala
cu amortizarea deductibilă fiscal).
Este deosebit de importantă decizia privind alegerea metodei de
amortizare folosită. Dacă se foloseşte o metodă de amortizare care im-
plică ı̂ncărcarea pe costuri a unor sume mai mici, scad costurile, creşte
profitul (şi impozitul pe profit), creşte rata rentabilităţii estompând even-
tualele pierderi, se fac distribuiri de dividende necuvenite, iar fondul de
amortizare devine insuficient pentru ı̂nlocuire. Dacă din contră, amor-
tizarea este supraevaluată, cresc costurile, scad beneficiile, este afectată
repartiţia dividendelor şi volumul impozitului pe profit, dar se formează
49 4.5. Rolul amortizării

un fond de amortizare suficient pentru dezvoltarea societăţii. Prin ur-

mare politica de amortizare promovată de societate trebuie să corespundă
strategiilor pe termen lung urmărite de ea, dar acest lucru trebuie realizat
ı̂n limitele impuse de fiscalitate.
Capitolul 5

Analiza financiară realizată pe

baza bilanţului contabil

5.1. Bilanţul contabil, instrument al analizei

financiare
În ciuda caracteristicilor specifice, funcţia financiară a ı̂ntreprinderii
a făcut ı̂n mod semnificativ apel la tehnica contabilă. Aceasta din
urmă ı̂i furnizează informaţii necesare cunoaşterii situaţiei financiare a
ı̂ntreprinderii, atât din punct de vedere al echilibrului financiar, cât şi al
rentabilităţii. Dintre documentele contabile de sinteză, analiza financiară
foloseşte cel mai des bilanţul contabil.
Bilanţul contabil este tabelul contabil care reflectă ı̂n expresie
bănească starea la un moment dat a utilităţilor şi a resurselor patrimo-
niale, oferind utilizatorilor o imagine fidelă a situaţiei economice şi fi-
nanciare ale ı̂ntreprinderii.1 Dintre aceşti utilizatori fac parte şi analiştii
financiari care vor trebui să folosească datele oferite de bilanţul contabil.
Actuala societate românească care se află ı̂ntr-o perioadă de tranziţie,
ı̂ncearcă să soluţioneze problemele sale prin aderarea la soluţiile propuse
de normele contabile internaţionale, astfel Ministerul Finanţelor Publice
a elaborat reglementări contabile de armonizare a sistemului contabil
românesc cu prevederile Directivei a IV-a Europeană şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate. În cadrul acestor reglementări a fost
1
D.Cameniţă, C.Nicolaescu, P.Belean, Bazele contabilităţii, Editura Multimedia,
Arad 1998
50
51 5.1. Bilanţul contabil, instrument al analizei financiare

aprobat şi noul model de bilanţ prin Ordin nr. 1752 din 17 noiembrie
2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele
europene. Potrivit acestor reglementări formatul bilanţului contabil este
următorul:
A. Active imobilizate
I.Imobilizări necorporale

1. Cheltuieli de constituire

2. Cheltuieli de dezvoltare

3. Concesiuni, brevete, licente, mărci comerciale, drepturi şi active sim-

ilare, dacă acestea au fost achiziţionate cu titlu oneros

4. Fondul comercial, ı̂n măsura ı̂n care acesta a fost achiziţionat cu

titlu oneros

5. Avansuri şi imobilizări necorporale ı̂n curs de execuţie

II. Imobilizări corporale

1. Terenuri şi construcţii

2. Instalaţii tehnice şi maşini

3. Alte instalaţii, utilaje şi mobilier

4. Avansuri şi imobilizări corporale ı̂n curs de execuţie

III. Imobilizări financiare

1. Acţiuni deţinute la entităţile afiliate

2. Împrumuturi acordate entităţilor afiliate

3. Interese de participare

4. Împrumuturi acordate entităţilor de care compania este legată ı̂n

virtutea intereselor de participare

5. Investiţii deţinute ca imobilizări

6. Alte ı̂mprumuturi
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 52

B. Active circulante
I. Stocuri

1. Materii prime şi materiale consumabile

2. Producţia ı̂n curs de execuţie

3. Produse finite şi mărfuri

4. Avansuri pentru cumpărari de stocuri

II. Creanţe (Sumele care urmează să fie ı̂ncasate după o perioadă mai
mare de un an trebuie prezentate separat pentru fiecare element)

1. Creanţe comerciale

2. Sume de ı̂ncasat de la entităţile afiliate

3. Sume de ı̂ncasat de la entităţile de care compania este legată ı̂n

virtutea intereselor de participare

4. Alte creanţe

5. Capital subscris şi nevărsat

III. Investiţii pe termen scurt

1. Acţiuni deţinute la entităţile afiliate

2. Alte investiţii pe termen scurt

IV. Casa şi conturi la bănci

C. Cheltuieli ı̂n avans
D. Datorii: sumele care trebuie plătite ı̂ntr-o perioadă de
până la un an

1. Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat

ı̂mprumuturile din emisiunea de obligaţiuni convertibile

2. Sume datorate instituţiilor de credit

3. Avansuri ı̂ncasate ı̂n contul comenzilor

4. Datorii comerciale - furnizori

53 5.1. Bilanţul contabil, instrument al analizei financiare

5. Efecte de comert de plătit

6. Sume datorate entităţilor afiliate

7. Sume datorate entităţilor de care compania este legată ı̂n virtutea

intereselor de participare

8. Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările

sociale

E. Active circulante nete/datorii curente nete

F. Total active minus datorii curente
G. Datorii: sumele care trebuie plătite ı̂ntr-o perioadă mai
mare de un an

1. Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat

ı̂mprumuturile din emisiunea de obligaţiuni convertibile

2. Sume datorate instituţiilor de credit

3. Avansuri ı̂ncasate ı̂n contul comenzilor

4. Datorii comerciale - furnizori

5. Efecte de comert de plătit

6. Sume datorate entităţilor afiliate

7. Sume datorate entităţilor de care compania este legată ı̂n virtutea

intereselor de participare

8. Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările

sociale

H. Provizioane

1. Provizioane pentru pensii şi obligaţii similare

2. Provizioane pentru impozite

3. Alte provizioane
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 54

I. Venituri ı̂n avans

J. Capital şi rezerve
I. Capital subscris
1. Capital subscris vărsat

2. Capital subscris nevărsat

II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
1. Rezerve legale

2. Rezerve statutare sau contractuale

3. Alte rezerve
V. Profitul sau pierderea reportat(a)
VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar
Formatul bilanţului prescurtat este următorul:
A. Active imobilizate
I. Imobilizări necorporale
II. Imobilizări corporale
III. Imobilizări financiare
B. Active circulante
I. Stocuri
II. Creante
(Sumele care urmează să fie ı̂ncasate după o perioadă mai mare de
un an trebuie prezentate separat pentru fiecare element)
III. Investiţii pe termen scurt
IV. Casa şi conturi la bănci
C. Cheltuieli ı̂n avans
D. Datorii: sumele care trebuie plătite ı̂ntr-o perioadă de
până la un an
E. Active circulante nete/datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii: sumele care trebuie plătite ı̂ntr-o perioada mai
mare de un an
H. Provizioane
I. Venituri ı̂n avans
55 5.1. Bilanţul contabil, instrument al analizei financiare

J. Capital şi rezerve

I. Capital subscris (prezentând-se separat capitalul vărsat şi capitalul
nevărsat)
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
V. Profitul sau pierderea reportat(ă)
VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar
În prima etapă a reformei contabilităţii româneşti, normalizatorii
români au optat pentru un model de bilanţ inspirat din mediul contabil
francez, iar ı̂n cea de-a doua etapă a reformei, din dorinţa de aliniere
la Standardele Internaţionale de Contabilitate, pentru un nou model de
bilanţ, apropiindu-se mai mult de modul de structurare şi prezentare tipic
modelelor contabile anglo- saxone.
Indiferent de modelele de elaborare, bilanţurile sunt ı̂ntotdeauna con-
struite pe baza unor reguli comune de prezentare şi anume drepturile pat-
rimoniale (de proprietate sau de creanţă) care alcătuiesc activul bilanţier,
apar separat de angajamentele patrimoniale (pasivul bilanţier). Această
separare se face cel mai adesea printr-o prezentare a bilanţului sub formă
de tablou cu două coloane reprezentând activul şi pasivul. Într-o altă
variantă, activul şi pasivul sunt prezentate sub formă de listă.
Deasemenea structura internă a activului şi pasivului este ı̂n gen-
eral prezentată pe baza criteriului duratei activelor şi pasivelor. Posturile
bilanţiere sunt ordonate după lichiditatea activelor şi exigibilitatea pa-
sivelor. Prin această ordonare se ajunge la obţinerea unui bilanţ financiar.
a. Ordonarea activelor după lichiditate.
Lichiditatea unui activ exprimă capacitatea sa de a fi transformat
ı̂n bani. Lichiditatea este o proprietate comună tuturor activelor. Din
punct de vedere al lichidităţii, activele cuprinse ı̂n bilanţul unei societăţi
comerciale se ı̂mpart ı̂n active imobilizate şi active circulante.
Activele imobilizate (stabile) reprezintă acele active ce sunt
folosite o perioadă mai mare de un an, participând la mai multe cicluri de
exploatare. Valoarea imobilizată ı̂n ele se recuperează de asemenea pe par-
cursul mai multor ani (prin intermediul amortizării). Activele imobilizate
sunt:

• Imobilizări necorporale

• Imobilizări corporale
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 56

• Imobilizări financiare

Activele circulante sunt acele categorii de active care vor fi trans-

formate ı̂n bani ı̂ntr-o perioadă mai mică de un an, sau sunt sub formă
de bani (banii ı̂n casă sau bancă). Activele circulante sunt:

• Stocurile (materii prime, materiale, obiecte de inventar, produse ı̂n

curs de fabricaţie, produse finite şi mărfuri). Stocurile sunt cele
mai puţin lichide din categoria activelor circulante, deoarece până
la transformarea lor ı̂n bani mai trebuie să sufere modificări şi să fie
vândute.

• Creanţele reprezintă sume de bani ce trebuie ı̂ncasate de la terţi.

Ele sunt mai lichide decât stocurile deoarece trebuie doar ı̂ncasate.

• Disponibilităţile băneşti sunt cele mai lichide, de fapt ele se află sub
formă de bani.

b. Ordonarea pasivelor după exigibilitate.

Exigibilitatea unui pasiv reprezintă necesitatea de a fi rambursat
la o anumită scadenţă. Pornind de la această caracteristică a pasivelor,
ı̂n cadrul bilanţului financiar se delimitează:

• Capitalul permanent (stabil), care cuprinde capitalul pro-

priu (capital social vărsat, rezerve, rezultatul reportat, rezultatul
exerciţiului, repartizarea profitului) şi datoriile pe termen mediu şi
lung (cu exigibilitate mai mare de un an)

• Datoriile ciclului de exploatare (DEX) care cuprind datoriile pe

termen scurt, care au o exigibilitate mai mică de un an.

5.2. Retratarea bilanţului contabil

Funcţia financiară nu dispune de un dispozitiv independent al
ı̂nregistrărilor datelor financiare. Acest dispozitiv este format din docu-
mente contabile de sinteză, ı̂n particular, bilanţul contabil care este cel mai
adesea utilizat de gestiunea financiară. Astfel, analiza este desfăşurată ı̂n
termeni de stocuri, deşi problema financiară fundamentală este ajustarea
fluxurilor financiare. Este foarte important să nu se uite că informaţiile
care servesc ca bază de analiză financiară sunt prezentate de cele mai multe
57 5.2. Retratarea bilanţului contabil

ori prin convenţii care rezultă din fundamentele tehnicii contabile. Totuşi
gestiunea financiară nu este o simplă contabilitate ı̂n termeni monetari.
Este necesar ca informaţiile contabile să fie ı̂nţelese pentru a le putea uti-
liza şi interpreta, ceea ce nu trebuie să genereze confuzia ı̂ntre analiza con-
tabilă şi analiza financiară. Contabilitatea este o tehnică de ı̂nregistrare, o
codificare bazată pe constatarea faptelor, ı̂n timp ce gestiunea financiară
este o acţiune. Sistemul de codificare contabilă şi forma documentelor
contabile nu pot răspunde adecvat preocupărilor financiare şi prin urmare
bilanţul contabil va trebui retratat ı̂nainte de a fi folosit ı̂n analiza finan-
ciară.
Ceea ce interesează cel mai mult ı̂n gestiunea financiară este ca pe
baza bilanţului contabil să poată fi apreciată ı̂ntreprinderea din punct
de vedere al lichidităţii şi al solvabilităţii. Bilanţul prezentat ı̂n forma
cerută de lege nu realizează ı̂ntotdeauna o structurare perfectă din punct
de vedere al lichidităţii, respectiv al exigibilităţii. Pentru aceasta el trebuie
retratat pentru a permite analiza lichidităţii şi solvabilităţii ı̂ntreprinderii.
Prin ordonare riguroasă după gradul de lichiditate şi exigibilitate se ajunge
la bilanţul financiar. Actualul model de bilanţ contabil adoptat şi de ref-
orma din ţara noastră şi aprobat prin OMF nr. 1752 din 17 noiembrie
2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele
europene, se orientează cu preponderenţă spre analizele de tip ”lichiditate-
solvabilitate”, fiind ı̂n concordanţă cu prevederile Directivei a IV-a a Co-
munităţii Economice Europene. El este foarte apropiat de structura unui
bilanţ financiar şi astfel retratările ce trebuie făcute sunt mult mai puţine
decât ı̂n vechiul model de bilanţ.
Principalele retratări ce trebuie să le suporte bilanţul contabil pentru
a corespunde necesităţilor analizei financiare se referă la:

• Reclasificări ı̂n funcţie de perioadă;

• Eliminarea non-valorilor;

• Reevaluările.

5.2.1. Reclasificări ı̂n funcţie de perioadă

A.Reclasificări ı̂n cadrul activului
În cadrul bilanţului contabil se prevede ı̂mpărţirea activelor ı̂n active
imobilizate şi active circulante. De multe ori ı̂nsă ı̂n categoria activelor
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 58

imobilizate se vor regăsi active cu o lichiditate mai mică de un an. Acest

lucru apare deseori ı̂n categoria imobilizărilor financiare, unde unii con-
tabili includ şi creanţe pe mai puţin de un an (de exemplu depozitele
băneşti constituite pentru plata drepturilor vamale ı̂n cazul importurilor.
Deşi aceste depozite băneşti se constituie pe perioada a câteva zile, a in-
trat ı̂n rutina mai multor contabili să le includă ı̂n contul de imobilizări
financiare).
În cadrul activului imobilizat nu trebuie să se cuprindă decât
creanţele pentru mai mult de un an. Astfel imobilizările financiare sub un
an vor trebui deduse din activul imobilizat şi reclasificate ı̂n activul circu-
lant. La fel, creanţele pentru mai mult de un an, contabilizate ı̂n activul
circulant vor trebui să fie reintegrate ı̂n activul imobilizat din bilanţul
financiar.
În cadrul postului privind disponibilităţile băneşti ale ı̂ntreprinderii
sunt cuprinse şi avansurile spre decontare. Acestea reprezintă sume de
bani scoase din caserie, urmând să fie decontate ulterior. Din cauză că
legea ı̂n vigoare nu precizează pentru societăţile comerciale termene pre-
cise pentru decontarea acestor sume, ele ar trebui retratate ı̂n funcţie de
perioada ı̂n care vor trebui decontate. În funcţie de perioada ı̂n care se
prevede decontarea lor, aceste avansuri ar putea fi reclasificate astfel:

• dacă se prevede decontarea lor imediată, ele vor putea rămâne la

postul de disponibil;

• dacă se prevede decontarea sumelor ulterior, dar ı̂ntr-o perioadă mai

mică de un an, ele ar trebui să fie asimilate creanţelor pe termen
scurt;

• dacă ele se vor deconta ı̂ntr-o perioadă de peste un an, ele se vor
include ı̂n categoria imobilizărilor financiare.

În activul circulant figurează contrapartea capitalului subscris şi

nevărsat. Acest post se analizează ca o creanţă asupra acţionarilor care
va trebui să fie reclasificată:

• ı̂n imobilizări financiare, pentru suma care va trebui să fie vărsată
ı̂ntr-o perioadă de peste un an;

• ı̂n activul circulant, va rămâne doar suma care va trebui să fie
vărsată ı̂ntr-o perioadă care nu va depăşi un an.
59 5.2. Retratarea bilanţului contabil

O altă soluţie, referitoare la această categorie de capital, constă ı̂n

eliminarea din activ a sumei nevărsate şi diminuarea corespunzătoare a
capitalului din pasiv.
B. Reclasificarea pasivului
În analiza financiară, trebuie să se delimiteze:

• capitalurile proprii, adică resursele ce rămân la dispoziţia

ı̂ntreprinderii pe toată durata de viaţă;

• datoriile pe termen lung sau mediu, adică resursele rambursabile

ı̂ntr-o perioadă de peste un an;

• datoriile pe termen scurt, adică resursele rambursabile ı̂ntr-o pe-

rioadă de sub un an.

Problema care apare cel mai des ı̂n ceea ce priveşte pasivul bilanţier
este că, completarea lui se face de cele mai multe doar transpunând sol-
durile din balanţă ı̂n rubricile de bilanţ ţinând cont doar de simbolul con-
turilor. Astfel conturile din clasa ”1” de conturi vor fi cuprinse ı̂n cadrul
capitalului permanent, iar cele din clasa ”4” cu sold creditor ı̂n datoriile
pe termen scurt. Sunt totuşi de multe ori datorii cuprinse ı̂n clasa ”1” ce
vor trebui reclasificate ı̂n datorii pe termen scurt şi datorii din clasa ”4” de
conturi ce se vor rambursa ı̂ntr-o perioadă mai mare de un an. Un astfel
de exemplu (cel mai des ı̂ntâlnit) ı̂l reprezintă sumele provenite din cred-
itarea firmei de către asociaţi, (cuprinse ı̂n contul 455 ”Asociaţi-conturi
curente”). Cele care nu sunt susceptibile să fie rambursate ı̂nainte de un
an, trebuie să fie corect repartizate de către ı̂ntreprindere ı̂n datorii de
peste un an. Aceeaşi este situaţia cu sumele primite de către o societate,
ı̂n cadrul operaţiilor de finanţare internă a grupului căreia ı̂i aparţine.

5.2.2. Eliminarea non-valorilor

Imobilizările necorporale cuprind active fictive sau ”non-valori”.
Cheltuielile de constituire şi cheltuielile de cercetare sunt ı̂nscrise ı̂n ac-
tiv, dar numai cu scopul de a putea repartiza aceste cheltuieli pe mai
multe exerciţii cu ajutorul amortismentelor (maximum 5 ani). Aceste
non-valori vor trebui excluse când se elaborează bilanţul financiar, ceea ce
duce la: deduceri din activ şi deduceri din capitalurile proprii, deoarece
ele reprezintă cheltuieli ”amânate” care diminuează rezultatele viitoare.
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 60

De asemenea când se face analiza financiară a unei societăţi trebuie

verificate inventarele pentru ca stocurile care apar ı̂n bilanţ să existe ı̂n
realitate şi să fie valorificabile. Bunurile care apar ı̂n inventar dar nu
mai pot fi valorificate trebuie elimitate, atunci când se realizează analiza
firmei. Acelaşi lucru trebuie realizat cu creanţele. Este obligatoriu de
realizat o confruntare cu clienţii şi ceilalţi debitori ai firmei, să se verifice
dacă sumele cuprinse ı̂n bilanţ sunt posibil de ı̂ncasat.

5.2.3. Reevaluările
Pentru stocuri şi creanţe, deprecierile ı̂nregistrate (ı̂n principiu sub
forma provizioanelor) nu corespund ı̂n mod obligatoriu realităţii eco-
nomice, fie că ele au fost diminuate, chiar total omise, fie mai rar, că
ele au fost supraevaluate. Aceste variaţii ale activului, datorate acestor
minusvalori (sau plusvalori) sunt compensate ı̂n pasiv prin ı̂nscrierea unei
sume egale, diminuând (sau majornd capitalurile proprii). Deasemenea şi
datoriile trebuie reevaluate. Astfel trebuie ţinut cont de datoriile fiscale
latente. Prin datorie fiscală latentă se ı̂ntelege:

• impozitul amânat asupra provizioanelor reglementate, al cărui regim

fiscal poate prevede reı̂ntregirea beneficiilor;

• impozitul amânat asupra subvenţiilor pentru investiţii, neintegrate

ı̂ncă ı̂n contul de rezultate.

În anexă se poate prevedea indicaţia, pentru ı̂ntreprindere, datorării

impozitului amânat care provine din decalajele ı̂n timp ı̂ntre regimul
fiscal şi prelucrarea contabilă a venitului şi cheltuielilor. O altă prob-
lemă care se pune retratării bilanţului o reprezintă operaţiunea de leas-
ing operaţional. Operaţiunea de credit-bail(leasing) operaţional este o
operaţie de finanţare, care permite ı̂ntreprinderii să dispună de un bun
fără a avea capitalurile necesare pentru achizitionarea acestuia, cu aju-
torul achitării unei chirii. Fiind diferit de operaţia de ı̂mprumut, contrac-
tul de leasing prezintă anumite analogii cu operaţiunea de locaţie. Chiria
plătită de ı̂ntreprindere cuprinde cheltuielile de amortizare, costul capi-
talurilor imobilizate, preţul serviciilor furnizate de instituţia financiară şi o
primă de risc. Contractul nu este ı̂nsoţit de garanţii financiare. În activul
din bilanţul contabil nu figurează decât bunuri care aparţin, din punct de
vedere juridic, ı̂ntreprinderii. De aceea bunurile deţinute ı̂n virtutea unui
61 5.3. Analiza echilibrului financiar

contract de leasing operaţional nu apar ı̂n bilanţ. Acest mod de finanţare

conduce la ocultarea unei părţi din imobilizări şi cu aceeaşi valoare, a unei
părţi a ı̂ndatorării. Acest inconvenient este evitat procedând la o retratare
prin care operatia de leasing este divizată ı̂ntr-o operaţie de achiziţionare
(pentru suma deja achitată) şi o operaţie de credit (pentru suma rămasă
de plată).
O altă problemă o reprezintă preluarea ı̂n cont a efectelor scon-
tate şi nescadente. Pe plan contabil, scontarea efectelor este tratată
ca o cesiune a unui element de activ contra numerar. Dar ı̂n practică,
ı̂ntreprinderea poate rămâne, faţă de bancă, responsabilă pentru plata
efectelor scontate ı̂n caz de gol de trezorerie a debitorului la scadenţă.
Rezultă ca pe plan financiar, scontul se analizează ca un credit bancar.
La ı̂nchiderea exerciţiului, bilanţul trebuie să fie corectat reportând suma
efectelor remise pentru scontare şi nescadente ı̂ncă:
• la activ, ı̂n activul circulant la postul ”clienţi şi conturi asimilate”

• la pasiv, ı̂n datoriile financiare sub un an, ı̂n contul ”alte

ı̂mprumuturi şi datorii asimilate”.
Ca şi ı̂n cazul angajamentelor de credit-bail suma efectelor ajunse la
scontare şi ı̂ncă nescadente va figura ı̂n anexă.

5.3. Analiza echilibrului financiar al

ı̂ntreprinderii realizată pe baza
bilanţului
5.3.1. Situaţia netă a ı̂ntreprinderii
Analiza bilanţului financiar permite identificarea stării de echilibru la
nivelul firmei analizate. Acest echilibru financiar este evidenţiat de rapor-
tul dintre activele şi pasivele pe termen lung şi scurt. În bilanţul financiar
activele sunt ordonate după lichiditatea crescândă a lor, iar pasivele după
exigibilitatea lor. Înseamnă că echilibrul financiar va fi evidenţiat prin
compararea realizată ı̂ntre lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor.
În principiu activele pe termen lung ar trebui să fie finanţate din
pasive pe termen lung, ca o exprimare a echilibrului pe termen lung al
ı̂ntreprinderii, iar activele pe termen scurt ar trebui finanţate din pasive
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 62

pe termen scurt evidenţiind echilibrul pe termen scurt al ı̂ntreprinderii.

Analiza pe baza bilanţului financiar este o analiză lichiditate-exigibilitate,
numită şi analiză patrimonială.
O primă şi principală evaluare a echilibrului ı̂ntreprinderii, la data
ı̂nchiderii exerciţiului, o dă situaţia netă care reprezintă diferenţa din-
tre activul total şi datoriile totale contractate de ı̂ntreprindere. Această
ecuaţie fundamentală a bilanţului, redă averea netă a acţionarilor (ac-
tivul neangajat ı̂n datorii). Situaţia netă este cel mai adesea pozitivă şi
crescătoare ca efect al unei gestiuni economice sănătoase. Acestă situaţie
marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, şi
anume maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net finanţat
din aceste capitaluri. Creşterea situaţiei nete este consecinţa reinvestirii
unei părţi din profitul net şi a altor elemente de acumulări: provizioane
reglementate, reportări din exerciţiul precedent, subvenţii, etc.
Situaţia netă poate avea, ı̂n cazuri prefalimentare, valoare negativă.
Aceasta semnifică o depăşire a activului real, de către datoriile contractate
de ı̂ntreprindere. O astfel de situaţie este consecinţa ı̂ncheierii cu pierderi
a exerciţiilor anterioare. Suma acestor pierderi a consumat integral cap-
italurile proprii, iar partea neacoperită rămâne ı̂n sarcina creditorilor, ca
rezultat al asumării riscului de insolvabilitate al ı̂ntreprinderii. Deci putem
spune că valoarea negativă a situaţiei nete reprezintă, de fapt, mărimea
riscului de insolvabilitate. Situaţia netă poate indica, deci, o ı̂mbogăţire
(o creştere a capitalurilor proprii), ı̂n cazul realizării şi reinvestirii de ben-
eficii sau dimpotrivă o sărăcire (o micşorare a capitalurilor proprii), ı̂n
cazul ı̂ncheierii exerciţiului financiar cu pierderi.

5.3.2. Fondul de rulment

Analiza financiară recurge la două tipuri de agregate: primele sunt
derivate din bilanţul financiar şi constituie relaţia fundamentală a tre-
zoreriei, secundele provin din contul de profit şi pierdere şi formează sol-
durile intermediare ale gestiunii. Relaţia fundamentală a trezoreriei oferă
indicaţii asupra structurii financiare a ı̂ntreprinderii, ı̂n timp ce soldurile
intermediare de gestiune informează asupra gestiunii sale, după cum sug-
erează ı̂nsăşi denumirea lor. Pentru a determina relaţia fundamentală a
trezoreriei trebuie determinaţi pe baza datelor din bilanţ trei indicatori,
denumiţi indicatori ai echilibrului financiar:
• fondul de rulment(FR);
63 5.3. Analiza echilibrului financiar

• nevoia de fond de rulment(NFR);

• trezoreria netă(TN).
Pentru a fi calculaţi aceşti indicatori, se poate reprezenta bilanţul
financiar ı̂n mod simplificat prin gruparea activelor după lichiditatea lor
ı̂n active imobilizate (lichiditate peste un an) şi active circulante (cu o
lichiditate sub un an) şi a pasivelor după exigibilitatea lor ı̂n capitaluri
permanente şi capitaluri circulante (datorii ale ciclului de exploatare),
rezultând următoarea schemă de bilanţ:

ACTIV PASIV
Active imobilizate nete (AIN) Capitaluri permanente ( CP )

Fond de rulment net

Active circulante ( AC )

Datoriile ciclului de exploatare (DEX )

Figura 5.1: Bilanţ simplificat

Aceste posturi din bilanţ sunt folosite la calculul fondului de rulment.

Fondul de rulment este un element fundamental pentru aprecierea struc-
turii financiare a unei ı̂ntreprinderi. El serveşte la măsurarea condiţiilor
echilibrului financiar care rezultă din confruntarea ı̂ntre lichiditatea ac-
tivelor şi exigibilitatea resurselor pe termen lung. Pentru ı̂nceput sunt
definite următoarele două noţiuni:
capitalurile permanente (C.P.) regrupează resursele a căror durată
de deţinere de către ı̂ntreprindere este superioară unui an. Acestea
sunt egale cu suma capitalurilor proprii şi datoriilor pe cel puţin un
an.
C.P. = Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung
pasivul exigibil (P.E.) corespunde resurselor externe ale ı̂ntreprinderii
opus capitalului propriu, fiind egal cu datoriile pe cel puţin un an şi
datoriile pe cel mult un an.
P.E. = Datorii pe termen lung+ Datorii pe termen scurt
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 64

Fondul de rulment reprezintă, preluând elementele din partea de

sus a bilanţului, excedentul capitalurilor permanente faţă de activul imo-
bilizat net, altfel spus, partea capitalurilor permanente afectată finanţării
activului circulant.

F.R. = Capitaluripermanente − Activeimobilizatenete

Acest fond de rulment mai poartă denumirea şi de fond de rulment

net şi poate fi reprezentat schematic ca ı̂n figura următoare:

ACTIV PASIV
Active imobilizate nete (AIN) Capitaluri permanente ( CP )

Active circulante ( AC ) (capital propriu + datorii pe termen lung)

Datoriile ciclului de exploatare (DEX )

Figura 5.2: Fondul de rulment

Fondul de rulment net mai poate fi calculat şi pe baza elementelor

din partea de jos a bilanţului, reprezentând astfel excedentul activului cir-
culant faţă de datoriile pe termen scurt:

F.R. = ActiveCirculante − Datoriipetermenscurt

Fondul de rulment net oferă două categorii de informaţii:

• analizat prin partea de sus a bilanţului, arată modalităţile de

finanţare a investiţiilor şi realizarea echilibrului financiar pe termen
lung;

• analizat prin partea de jos a bilanţului, permite aprecierea

condiţiilor echilibrului financiar pe termen scurt.

Prin compararea capitalurilor permanente cu activele imobilizate pot

rezulta trei situaţii:
65 5.3. Analiza echilibrului financiar

1.
Capitaluri permanente > Active imobilizate ⇒ F R > 0
Dacă fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente
finanţează ı̂n totalitate activele stabile. Atenţia acordată secu-
rităţii şi prudenţei financiare conduce la enunţarea regulei conform
căreia utilizările durabile vor trebui să fie finanţate prin resurse dura-
bile, adică prin capitaluri permanente. Aceasta reprezintă de fapt
regula de bază a echilibrului financiar. Fondul de rulment pozi-
tiv corespunde mărimii capitalurilor permanente care permite să se
finanţeze activele circulante, după finanţarea ı̂n totalitate a imobi-
lizărilor. Un fond de rulment pozitiv trebuie ı̂nţeles ca un fond de
rezervă din care se pot finanţa deficitele ce pot apărea ı̂ntre alocările
şi resursele de finanţat pe termen scurt. Pentru a nu ne ı̂ndepărta
de o gestiune performantă, dimensiunile fondului de rulment pozi-
tiv nu trebuie exagerate ı̂ntrucât costurile capitalurilor procurate pe
termen lung sunt superioare celor pe termen scurt.

2.
Capitaluri permanente < Active imobilizate ⇒ F R < 0
Un FRN negativ exprimă faptul că o parte din activul imobilizat
este finanţat prin resurse pe termen scurt.O asemenea situaţie este
considerată ca fiind un factor important de fragilitate.

3.
Capitaluri permanente = Active imobilizate ⇒ F R = 0
Această situaţie, care este foarte puţin probabil să fie ı̂ntâlnită, ex-
primă o armonizare totală a structurii resurselor cu utilizarea lor.
Aceasta reprezintă o stare de echilibru perfect, ı̂n care activele şi
pasivele sunt perfect corelate din punct de vedere al termenelor. O
astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale
ı̂ncasărilor să fie corelate, respectiv să se poată asigura zilnic un
echilibru perfect ı̂ntre ı̂ncasări şi plăţi.

Tot pentru asigurarea securităţii financiare, o a doua problemă care

se pune este a şti dacă FRN trebuie să finanţeze ciclul de exploatare şi,
dacă da, ı̂n ce măsură. În general se poate considera ca un indicator al
unei bune sănătăţi financiare un FRN:
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 66

• egal cu jumătate din stocuri;

• şi cuprins ı̂ntre 1 şi 3 luni din cifra de afaceri medie, fără impozite.

Astfel FRN permite să se enunţe următoarele concluzii:

• un FRN pozitiv este un semnal favorabil ı̂n ceea ce priveşte solvabil-

itatea;

• un FRN nul exprimă o tensiune asupra lichidităţii şi corespunde unei

anumite fragilităţi, referitor la solvabilitate;

• un FRN negativ semnalează dificultăţi mari ı̂n ceea ce priveşte solv-

abilitatea, ı̂n lipsa intervenţiei de corectare printr-o ameliorare a
stabilităţii finanţării.

Fondul de rulment poate fi analizat, ı̂n continuare, ı̂n funcţie de struc-

tura capitalurilor permanente:

• capitaluri proprii;

• capitaluri financiare (datorii pe termen lung).

Această analiză ar pune ı̂n evidenţă măsura ı̂n care echilibrul finan-
ciar se asigură prin capitalurile proprii, respectiv gradul de autonomie
al ı̂ntreprinderii. Indicatorul care relevă gradul de autonomie, de liber-
tate ı̂n luarea unor decizii de investiţii privind dezvoltarea ı̂ntreprinderii,
este fondul de rulment propriu, adică excedentul de capitaluri proprii
faţă de imobilizările nete, excedent determinat după repartiţia profitului,
rezultat la ı̂nchiderea exercitiului financiar. El se determina deci după
relaţia:
F RP = CP R − IM O
Se ı̂nţelege că rezultatul acestei relaţii de calcul poate lua şi valori negative
şi ı̂n acest caz, se evidenţiază măsura ı̂ndatorării pe termen lung, pentru
nevoi de finanţare pe termen scurt, gradul de dependenţă a activităţii
de exploatare faţă de piaţa de capitaluri. De aceea, numim rezultatul
negativ de mai sus fond de rulment ı̂mprumutat. Fondul de rulment
ı̂mprumutat reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment şi fondul de
rulment propriu. El este egal cu datoriile pe termen lung.

FRÎ = F R − F RP
67 5.3. Analiza echilibrului financiar

Nu ı̂ntotdeauna existenţa unui fond de rulment pozitiv reprezintă un

echilibru financiar, ı̂n condiţii de autonomie financiară. În fapt fondul
de rulment s-ar putea să fie un fond de rulment ı̂mprumutat, iar marja
de siguranţă pe care acest fond o asigură pentru finanţarea activităţii de
exploatare, pune la adăpost ı̂ntreprinderea numai ı̂n privinţa scadenţei
acestei datorii (care este mai ı̂ndepărtată ) dar nu o acoperă, ı̂n perspec-
tivă, de riscul de insolvabilitate.

5.3.3. Necesarul de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment net evidenţiază nevoia de finanţare gen-
erată de ciclul de exploatare. Necesarul (nevoia) de fond de rulment
(NFR) este dat de diferenţa ı̂ntre necesităţile de finanţare ale ciclului de
exploatare şi datoriile ciclului de exploatare.
N F R = AC(fără disponibil) − DEX
Dacă această diferenţă este pozitivă, atunci ea semnifică un surplus
de nevoi temporare (ciclice), ı̂n raport cu sursele temporare posibile de
mobilizat. O atare situaţie poate fi judecată ca fiind normală dacă este
rezultatul unei politici de investire privind creşterea nevoii de finanţare a
ciclului de exploatare. Altfel nevoia de fond de rulment poate evidenţia un
decalaj nefavorabil ı̂ntre lichiditatea stocurilor şi exigibilitatea datoriilor
de exploatare (s-au ı̂ncetinit ı̂ncasările şi s-au urgentat plăţile).
Dacă NFR este negativă atunci ea semnifică un surplus de surse tem-
porare (ciclice) ı̂n raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circu-
lante. Ea poate fi apreciată pozitiv dacă este rezultatul accelerării rotaţiei
activelor circulante şi a angajării de datorii cu scadenţe mai relaxante. În
caz contrar, aceasta poate fi consecinţa unor ı̂ntreruperi temporare ı̂n
aprovizionarea şi reı̂nnoirea stocurilor. În general ı̂ntreprinderile trebuie
să facă unei nevoi de fond de rulment net. Numai ı̂n anumite circumstanţe
excepţionale ele se pot găsi ı̂n situaţia unui excedent net de resurse finan-
ciare. Această situaţie se poate ı̂ntâlni ı̂ndeosebi ı̂n marile magazine de
vânzare cu amânuntul care ı̂ncasează marfa pe loc (nu au creanţe), ı̂n
schimb plătesc furnizorii după un anumit termen de plată. Prin compara-
rea nevoii de fond de rulment cu fondul de rulment degajat ı̂n partea de
sus a bilanţului se poate aprecia echilibrul financiar ı̂n partea de jos a
bilanţului.
• Dacă F R < N F R - dezechilibru pe termen scurt;
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 68

• Dacă F R > N F R - echilibru pe termen scurt.

5.3.4. Trezoreria netă

Dacă fondul de rulment, la un moment dat, de obicei (al ı̂ncheierii
exerciţiului financiar), este superior nevoii de fond de rulment, atunci
excedentul de finanţare se regăseşte sub forma unei trezorerii nete, con-
cretizată ı̂n disponibilităţi băneşti, ı̂n conturi bancare şi ı̂n casă. Deci
putem spune că trezoreria netă (TN) reprezintă diferenţa ı̂ntre fondul
de rulment şi nevoia de fond de rulment:

Trezoreria netă = F R − N F R

Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei

activităţi eficiente. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive ı̂n cadrul mai
multor exerciţii succesive, demonstrează succesul ı̂ntreprinderii ı̂n viaţa
economică şi posibilitatea plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti
pentru ı̂ntărirea poziţiei ei pe piaţă. Trezoreria netă pozitivă este rezul-
tatul ı̂ntregului echilibru financiar al ı̂ntreprinderii. Exerciţiul financiar
s-a ı̂ncheiat cu un surplus monetar, expresie concretă a profitului net din
pasivul bilanţului. Acest excedent de trezorerie urmează să fie plasat efi-
cient şi ı̂n deplină siguranţă pe piaţa financiară. Plasamentul financiar
sau monetar urmăreşte trei obiective:

• lichiditatea valorilor mobiliare de plasament cumpărate;

• rentabilitatea;

• securitatea lor.

Obiectivul gestiunii financiare nu trebuie să fie asigurarea unei tre-

zorerii nete cât mai mari, aceasta demonstrând incapacitatea managerilor
de a identifica soluţii viabile de valorificare a capitalurilor disponibile. De
aceea se recomandă cumpărarea unor valori mobiliare de plasament uşor
negociabile şi cu o bună reputaţie pe piaţa de capital.
Trezoreria netă negativă evidenţiază un dezechilibru financiar la
ı̂ncheierea exerciţiului. Deficitul monetar, astfel constatat, a fost acoperit
prin angajarea de noi credite de trezorerie. În această situaţie se urmăreşte
obţinerea celui mai mic cost al noilor credite, prin negocierea mai multor
surse de astfel de capital.
69 5.3. Analiza echilibrului financiar

Creşterea trezoreriei nete, pe perioada exerciţiului financiar,

reprezintă ”cash-flow”-ul perioadei, respectiv fluxul monetar net al
exerciţiului:
CF = T N1 − T N0
În condiţiile constanţei nevoii de fond de rulment, cash-flow-ul ar fi
egal cu profiturile nete şi amortizările acumulate şi ar exprima disponibili-
tatea monetară efectivă pentru dezvoltarea şi prosperitatea ı̂ntreprinderii.
Un cash-flow pozitiv se interpretează ca o creştere a capacităţii reale de
finanţare a investiţiilor. Aceasta reprezintă o ı̂mbogăţire a activului real,
o confirmare a majorării averii proprietarilor. Un cash-flow negativ sug-
erează o diminuare a capacităţii reale de finanţare a investiţiilor. În
consecinţă aceasta semnifică o sărăcire a activului net real, o reducere
a valorii proprietăţii. În acest moment al analizei financiare, se poate
concluziona că trezoreria este determinată de rentabilitatea economică.
Totodată se remarcă dependenţa trezoreriei şi faţă de variaţia nevoii
de fond de rulment, respectiv a decalajelor ı̂ntre ı̂ncasările creanţelor şi
plăţile datoriilor scadente. În aceste condiţii, o ı̂ntreprindere rentabilă,
care ı̂ncheie exerciţiul cu profit, nu are, ı̂n mod automat, şi o trezorerie
netă pozitivă (disponibilităţi ı̂n bancă şi ı̂n casă). Aceasta se datorează ı̂n
primul rând decalajului dintre ı̂nregistrarea ı̂n contabilitate a veniturilor şi
cheltuielilor şi ı̂ncasarea sau plata lor efectivă, decalaj ce poate fi hotărâtor
pentru soarta financiară a ı̂ntreprinderii. Statistic s-a dovedit că majori-
tatea ı̂ntreprinderilor intră ı̂n stare de faliment datorită slăbiciunilor ı̂n
gestiunea financiară a firmei. Trezoreria netă corespunde confruntării din-
tre utilizări şi resurse legate de operaţiunile financiare pe termen scurt.
Dacă trezoreria netă este pozitivă, NFR este ı̂n ı̂ntregime finanţată
din capitaluri permanente(pe baza fondului de rulment). Această situaţie
este un indiciu al unei bune solidităţi financiare, ı̂n afara cazului când
ea rezultă dintr-un exces de capitaluri permanente. Aceasta este situaţia
când, de exemplu, contrapartea trezoreriei nete pozitive este reprezentată
de disponibilităţile inutilizate sau plasamente a căror rentabilitate este
inferioară aceleia oferite de activitatea ı̂ntreprinderii.
Dacă trezoreria netă este negativă, vor trebui căutate modalităţi
de finanţare a trezoreriei, ştiind că ea corespunde fracţiunii din NFR
neacoperită de capitalurile permanente. Utilizarea creditelor pentru
operaţiuni de producţie este un mijloc bun de finanţare a NFR. Cu privire
la creditele de trezorerie utilizarea lor conjuncturală este motivată pentru
a face faţă unei creşteri temporare a NFR. Altfel, recursul la aceste credite
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 70

ı̂n mod permanent poate fi considerat un factor de fragilitate.

Majoritatea ı̂ntreprinderilor prezintă situaţii de trezorerie negativă,
aceasta ı̂nsă nu pune ı̂n pericol solvabilitatea ı̂ntreprinderii dacă aceasta
poate justifica reı̂nnoirea ı̂mprumuturilor bancare. Adevarata problemă
se pune ı̂n termenii dependenţei faţă de bănci, care furnizează marea parte
a resurselor de trezorerie.

5.3.5. Analiza indicatorilor echilibrului financiar

În principiu ca regulă generală a echilibrului financiar al
ı̂ntreprinderii, o parte din capitalurile permanente este destinată acoperirii
nevoilor ciclice temporare, reı̂nnoibile permanent ı̂n cadrul ciclurilor de
exploatare succesive ale ı̂ntreprinderii. Aşa cum am mai amintit ı̂nainte,
stocurile şi creanţele, care se reconstituie permanent, pot fi considerate
nevoi stabile (permanente ca şi activele fixe) şi care, prin urmare, necesită
surse stabile de finanţare. Această regulă specifică de finanţare a ac-
tivelor circulante este realizată prin existenţa fondului de rulment, parte
din capitalurile permanente degajate de partea de sus a bilanţului, pentru
a acoperii nevoi de finanţare din partea de jos a bilanţului. Acestă poziţie
strategică a fondului de rulment, de a face legătura ı̂ntre partea de sus şi
partea de jos a bilanţului, ı̂i conferă o valoare informativă deosebită, con-
ducând la aprecierea, aproape unanimă a analiştilor financiari, că fondul
de rulment reprezintă cel mai important indicator al echilibrului finan-
ciar al ı̂ntreprinderii. În cele din urmă el este rezultatul arbitrajului ı̂ntre
finanţarea pe termen lung şi finanţarea pe termen scurt.
Sunt analişti financiari care apreciează că, dimpotrivă, nevoia de
fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului finan-
ciar, ı̂ntrucât evidenţiază acele nevoi temporare reı̂nnoibile permanent ı̂n
cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale ı̂ntreprinderii. Aceste nevoi
au rămas neacoperite din surse temporare şi reı̂nnoibile ı̂n cadrul aceloraşi
cicluri de exploatare. Această apreciere porneşte de la analiza calitativă a
ciclului de exploatare, privind capacitatea acestuia de a-şi echilibra nevoile
ciclice din surse ciclice de capital. Partea rămasă neacoperită financiar
trebuie să fie egală sau inferioară fondului de rulment, altfel calitatea
necorespunzatoare a activităţii de exploatare conduce la un dezechilibru
financiar care va afecta exerciţiile financiare viitoare sau care pune ı̂n
pericol integritatea capitalurilor proprii.
Desigur dacă vorbim despre importanţa indicatorilor financiari nu
71 5.3. Analiza echilibrului financiar

trebuie să omitem trezoreria netă, care este elementul esenţial şi to-
todată principala restricţie a gestiunii financiare. În ea se concretizează
rezultatele modului de realizare a activităţii şi de respectare a cerinţelor
echilibrului financiar. Teoretic, trezoreria este definită ca fiind surplusul
de surse de finanţare ce se degajă din ı̂ntreaga activitate economică, re-
spectiv diferenţa dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment,
ce stă la baza teoriei echilibrului financiar al ı̂ntreprinderii.
În starea de echilibru financiar fondul de rulment ar trebui să fie
egal cu nevoia de fond de rulment şi să degaje o trezorerie netă pozitivă,
respectiv să echilibreze partea de jos a bilanţului:
F R = (AC − DP B) − (DEX − CRT )
unde AC- active circulante, DPB- disponibil, DEX- datoriile ciclului
de exploatare, CRT- credite de trezorerie.
Din relaţia de mai sus rezultă prin comutativitate, că fondul de rul-
ment este egal cu nevoia de fond de rulment plus trezoreria netă, oricare
ar fi situaţia acesteia (pozitivă sau negativă):
F R = (AC − DEX) + (DP B − CRT )
Din ultima relaţie se desprinde ideea că principala componentă a
echilibrului financiar este nevoia de fond de rulment, indicator a cărui
mărime este dependentă, ı̂n mod direct proporţional, de cifra de afac-
eri şi poate fi previzionată ı̂n funcţie de politica viitoare a conducerii
ı̂ntreprinderii privind vânzările. Dacă nu intervin modificări importante
ı̂n partea de sus a bilanţului, această corespondenţă a nevoii de fond de
rulment cu cifra de afaceri are o anumită stabilitate, ceea ce permite o
bună previziune a echilibrului financiar al ı̂ntreprinderii.

5.3.6. Fondul de rulment minim necesar

Fondul de rulment poate varia foarte mult de la o perioadă la alta ı̂n
cadrul aceleiaşi ı̂ntreprinderi. Astfel se pot ı̂ntâlni următoarele cazuri:
• ı̂n perioade de expansiune ale ı̂ntreprinderii, valoarea activelor sta-
bile creşte. Dacă nu creşte ı̂n aceiaşi măsură şi capitalul permanent,
se va observa o scădere a fondului de rulment;
• o dezvoltare echilibrată a ı̂ntreprinderii va determina un fond de
rulment relativ stabil;
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 72

• dacă nu au loc investiţii importante şi nici operaţiuni financiare pe

termen lung, putem asista la o creştere progresivă a fondului de
rulment, ca urmare a acumulărilor de profituri nete nerepartizate şi
a scăderii valorii nete a imobilizărilor pe baza amortizării.
În cazul creşterii progresive a fondului de rulment, dacă nevoia de
fond de rulment nu ı̂nregistrează aceeaşi evoluţie progresivă, putem asista
la o creştere, de asemenea, progresivă a trezoreriei nete care, ı̂n lipsa
unui plasament rentabil, se poate regăsi sub forma unor disponibilităţi
leneşe (trândave). Deşi este o situaţie de echilibru financiar, cu sufi-
cientă marjă de siguranţă faţă de riscurile activităţii economice, totuşi
fondul de rulment excedentar are un cost de oportunitate ridicat, respec-
tiv o diferenţă semnificativă ı̂ntre rentabilitatea activităţii economice a
ı̂ntreprinderii şi rentabilitatea plasării, pe termen scurt, a trezoreriei nete
pozitive. Această situaţie este rezultatul unei politici generale de prudenţă
şi de ı̂ntărire a autonomiei.
Dimpotrivă, ı̂n cazul unei politici ofensive de creştere a capacităţilor
de producţie sau de diversificare a activităţii, prin cumpărarea de
participaţii la alte societăţi, capitalurile permanente, absorbite ı̂n aceste
active fizice sau financiare, degajă un fond de rulment inferior nevoii
de fond de rulment. Acoperirea deficitului de fond de rulment necesită
apelarea la credite pe termen scurt, al căror cost este ridicat atât ı̂n ceea
ce priveşte rata mai ridicată a dobânzii cât şi exigibilitatea ridicată a aces-
tora. Aceste credite pun ı̂n permanenţă problema renegocierii condiţiilor
de creditare. O asemenea situaţie de deficit a fondului de rulment apare
şi ı̂n cazul unor activităţi economice cu rentabilitate insuficientă, pen-
tru acoperirea costurilor capitalurilor proprii (dividendele) şi ale celor
ı̂mprumutate (dobânzi, comisioane).
În general este recomandată acea politică de echilibru care să menţină
fondul de rulment la nivelul mediei fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment,
aceasta fiind mărimea minim necesară a fondului de rulment. Fondul de
rulment optimal este cel care menţine echilibrul financiar al ı̂ntreprinderii
la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor. Această ultimă politică
de echilibru, ı̂ntre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, este şi
cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de rentabil-
itate şi lichiditate: diminuarea disponibilităţilor ”leneşe” va determina
creşterea rentabilităţii, iar reducerea solicitării la credite pe termen scurt
va determina creşterea capacităţii de plată, respectiv creşterea autonomiei
financiare a ı̂ntreprinderii.
73 5.4. Metoda ratelor folosită ı̂n studiul bilanţului

5.4. Metoda ratelor folosită ı̂n studiul

bilanţului
Analiza bilanţului mai poate fi făcută şi pe baza metodei ratelor
care constă ı̂n calcularea pe baza bilanţului a ratelor de structură şi expri-
marea lui ı̂n acest fel pe baza unor mărimi relative, calcularea unor rate de
rotaţie a diferitelor elemente de activ sau de pasiv şi a ratelor de sinteză
(ratele echilibrului financiar).

5.4.1. Rate de structură a bilanţului

Ratele de structură a bilanţului se obţin prin raportarea fiecărui
post de activ sau pasiv la totalul activului, respectiv pasivului. Astfel se
poate proceda la exprimarea ı̂ntregului bilanţ sub formă de rate, ı̂nlocuind
mărimile absolute ale elementelor de activ şi de pasiv cu mărimile lor
relative, exprimând ponderea elementelor respective ı̂n totalul activului,
respectiv pasivului.
Interesul pentru o asemenea prezentare a bilanţului constă ı̂n primul
rând ı̂n faptul că ı̂n acest mod pot fi identificate principalele caracteristici
ale structurii bilanţului. În al doilea rând, ı̂n cazul ı̂n care se urmăresc ı̂n
dinamică aceste rate, se poate aprecia mai bine evoluţia diferitelor posturi,
decât dacă ar fi fost comparate mărimile absolute.
În afara prezentării posturilor din bilanţ ı̂n mărimi relative, se poate
trece la reprezentarea indicatorilor echilibrului financiar ı̂n mărimi rela-
tive. Astfel se poate calcula ponderea fondului de rulment, a necesarului
de fond de rulment şi a trezorerie nete ı̂n totalul bilanţului prin raportarea
mărimii lor absolute la totalul bilanţului. Prin metoda ratelor se pot cal-
cula rate de structură ale activului şi rate de structură ale pasivului.

Rate de structură ale activului

Dintre ratele de structură ale activului, cinci prezintă o mai mare
importanţă şi semnificaţie pentru analiza financiară, şi anume: rata imo-
bilizărilor corporale, rata imobilizărilor financiare, rata stocurilor, rata
activelor de trezorerie şi rata clienţilor.
1.Rata imobilizărilor corporale =Imobilizări corporale/Activ to-
tal.
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 74

Această rată reflectă ponderea imobilizărilor ı̂n totalul patrimo-

niului ı̂ntreprinderii. Ea este dependentă de caracteristicile activităţii
ı̂ntreprinderii (va fi mai mare, de exemplu, la o societate cu activitate
de producţie faţă de una cu activitate de comerţ).
2.Rata imobilizărilor financiare = Imobilizări financiare/ Activ
total. Această rată exprimă mărimea imobilizărilor financiare ı̂n cadrul
patrimoniului ı̂ntreprinderii. Dacă ea reprezintă un procent important ı̂n
totalul activului ı̂ntreprinderii, ı̂nseamnă că acea ı̂ntreprindere are puter-
nice legături cu alte ı̂ntreprinderi ı̂n care deţine participaţii.
3.Rata stocurilor = Stocuri/Activ total.Această rată exprimă pon-
derea stocurilor ı̂n totalul activului, fiind deasemenea dependentă de
natura activităţii desfăşurate de ı̂ntreprindere. Ea mai depinde şi de polit-
ica de stocare adoptată de firmă. O politică prudentă, de aversiune faţă de
risc va determina stocarea unor cantităţi mai mari de materiale, mărind
ponderea stocurilor ı̂n totalul activelor, ı̂n timp ce o politică agresivă va
determina un volum mic al acestora şi ı̂n consecinţă şi o rată mai mică
a stocurilor. Pentru aprofundarea analizei se poate urmări şi ponderea
diferitelor categorii de stocuri ı̂n totalul acestora.
4.Rata activelor de trezorerie = Disponibil/Activ total. O
mărime mică a acestei rate denotă o lichiditate redusă a ı̂ntreprinderii,
iar o mărime prea mare poate fi interpretată ca o incapacitate a man-
agerilor de a identifica soluţii viabile de investire a sumelor disponibile.
Această rată certifică o stare de echilibru financiar, dar numai ı̂n măsura
ı̂n care se situează la niveluri rezonabile.
5.Rata clienţilor = Clienţi/Activ total. Această rată reflectă polit-
ica ı̂ntreprinderii ı̂n relaţia cu clienţii săi ı̂n ceea ce priveşte atât volumul
creditelor comerciale acordate, cât şi termenele de ı̂ncasare negociate cu
aceştia.

Rate de structură ale pasivului

Ratele referitoare la structura pasivului reflectă ı̂n principal structura
financiară a capitalului, compoziţia resurselor ı̂ntreprinderii. Ele exprimă
politica de finanţare adoptată de ı̂ntreprindere, prin combinarea diverselor
surse aflate la dispoziţia ei. Calculul ratelor de structură ale pasivului
oferă ı̂n principal două mari categorii de informaţii referitoare la finanţarea
societăţilor:

• Stabilitatea resurselor;
75 5.4. Metoda ratelor folosită ı̂n studiul bilanţului

• Autonomia financiară a ı̂ntreprinderii.

Stabilitatea resurselor se apreciază pe baza ratei capitalurilor per-

manente, iar autonomia financiară este reflectată prin rata capitalurilor
proprii şi rata datoriilor.
1.Rata capitalurilor permanente = Capitaluri permanente/Pasiv
total
Această rată exprimă ponderea capitalurilor cu o exigibilitate supe-
rioară unui an (capitaluri proprii şi datorii pe termen lung), ı̂n ansamblul
resurselor. Ea mai poartă denumirea şi de rata stabilităţii financiare, şi
se apreciază ca fiind optimă dacă este cuprinsă ı̂ntre 1/3 şi 2/3.
2.Rata capitalurilor proprii = Capitaluri proprii/Pasiv total.
Această rată exprimă ponderea capitalurilor proprii ı̂n totalul fon-
durilor ı̂ntreprinderii. Ea reflectă autonomia financiară a firmei purtând
şi denumirea de rată a autonomiei financiare globale. Tot legat de cap-
italurile proprii se poate calcula şi rata autonomiei financiare la termen
pornind de la următoarea relaţie de calcul:
Rata autonomiei financiare = Capitaluri proprii/Datorii
3.Rata datoriilor =Datorii/ Pasiv total
Această rată este complementară ratei capitalurilor proprii, ex-
primând gradul de dependenţă financiară a ı̂ntreprinderii, ponderea da-
toriilor indiferent de originea sau durata lor. Ea mai poartă denumirea de
rată a ı̂ndatorării globale. În general, pentru ca o firmă să fie considerată
sigură, acest indicator trebuie să ı̂nregistreze un nivel sub 50%. De aseme-
nea mai pot fi calculate rata ı̂ndatorării la termen şi rata independenţei
financiare.
Rata ı̂ndatorării la termen = Datorii / Capital propriu
Rata independenţei financiare = Capital propriu / Capital per-
manent.
Rata de ı̂ndatorare mai poartă numele de ”levier”.

5.4.2. Ratele de rotaţie

Ratele de rotaţie furnizează informaţiile calitative cele mai bogate ı̂n
semnificaţii pentru analiza bilanţului. Aceste rate exprimă ritmul ı̂n care
diferite elemente ale bilanţului sunt reı̂nnoite, ı̂n cadrul activităţii curente
a ı̂ntreprinderii. Aceste rate se referă ı̂n principal la rotaţia stocurilor, a
crenţelor şi a datoriilor ciclului de exploatare. Conform noilor reglementări
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 76

contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Eu-

ropene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, situaţiile finan-
ciare anuale ı̂ntocmite de ı̂ntreprinderi ı̂ncepând cu anul 2003 (pentru cea
mai mare parte a ı̂ntreprinderilor româneşti) trebuie să cuprindă şi cal-
culul acestor rate. Pentru a calcula aceste rate este nevoie să fie folosite
atât date din bilanţul contabil, cât şi date din contul de profit şi pierdere.

Ratele de rotaţie a stocurilor

Ritmul de reı̂nnoire, de rotaţie al stocurilor poate fi determi-
nat pornind de la stocul mediu existent ı̂n ı̂ntreprindere şi valoarea
aprovizionărilor. Stocul mediu se calculează făcând media aritmetică
a stocului existent la ı̂nceputul exerciţiului şi a stocului de la sfârşitul
exerciţiului. Ratele de rotaţie a stocurilor sunt:

• viteza de rotaţie a stocurilor;

• durata de rotaţie a stocurilor.

Viteza de rotaţie a stocurilor = Aprovizionări/ Stoc mediu.

Această rată stabileşte viteza de rotaţie a stocului, adică numărul de
reaprovizionări dintr-un an, de câte ori a fost reı̂nnoit stocul ı̂ntr-un an.
Durata medie de rotaţie a stocului =Stoc mediu x 356 zile
/Aprovizionări. Această rată exprimă ı̂n zile durata medie de rotaţie
a stocurilor, arată ı̂n medie la câte zile a fost reı̂nnoit stocul.

Ratele de rotaţie a creanţelor

Creanţele comerciale reprezintă drepturi pe care le are ı̂ntreprinderea
faţă de clienţii săi ca urmare a acordării creditelor comerciale. De câte
ori ı̂ntreprinderea acordă termene de plată clienţilor săi, apar creanţele
comerciale. Mărimea soldului creanţelor depinde atât de volumul lor cât
şi de durata termenelor de plată acordate, de fapt de politica de clienţi
adoptată de societate. Ca şi ı̂n cazul stocurilor se pot calcula cele două
rate:

• viteza de rotaţie a creanţelor;

• durata rotaţiei creanţelor (durata de ı̂ncasare a creanţelor).

77 5.4. Metoda ratelor folosită ı̂n studiul bilanţului

Viteza de rotaţie a creanţelor = Vânzări (cifra de

afaceri)/Creanţe.
La fel ca şi ı̂n cazul stocurilor, la numitor se va folosi soldul mediu
bilanţier. Această rată arată de câte ori ı̂ntr-un an sunt pot fi reı̂nnoite
creanţele.
Durata rotaţiei creanţelor = Creanţe x 356 zile/ Vânzări(cifra
de afaceri).
Această rată arată la câte zile se ı̂ncasează ı̂n medie creanţele. Ea
trebuie neapărat comparată cu durata de acordare a creditelor comerciale
stipulată ı̂n contractele cu clienţii pentru a analiza modul de respectare
din partea clienţilor a termenelor contractuale, eficacitatea ı̂ntreprinderii
ı̂n colectarea creanţelor sale. De asemenea este bine ca această rată să fie
comparată cu durata de achitare a furnizorilor.

Ratele de rotaţie a datoriilor faţă de furnizori

Datoriile faţă de furnizori reprezintă cea mai mare parte a datoriilor
ciclului de exploatare. Ele corespund resurselor atrase temporar de soci-
etate atunci când beneficiază de termene de plată la cumpărări de bunuri
sau prestări de servicii de la furnizori.
Viteza de rotaţie a furnizorilor = Aprovizionări/Furnizori (sold
mediu bilanţier).
Această rată corespunde numărului de reı̂nnoiri a mărimii datoriilor
faţă de furnizori pe parcursul unui an, arată de câte ori ı̂ntr-un an se
reı̂nnoiesc datoriile la furnizori.
Durata de plată a furnizorilor = Furnizori x 365 zile/
Aprovizionări.
Durata de plată a datoriilor la furnizori arată la câte zile se achită ı̂n
medie furnizorii. Ea măsoară exigibilitatea acestor datorii, adică termenul
acordat de către furnizori ı̂ntreprinderii pentru a efectua plata lor. Dacă
acest termen este mare, va indica o bună reputaţie a ı̂ntreprinderii, cu
condiţia să nu se datoreze unor ı̂ntârzieri repetate ı̂n achitarea datoriilor.

5.4.3. Ratele de sinteză (ratele echilibrului financiar)

Ratele de sinteză se calculează de asemenea pornind de la elemente
ale bilanţului, comparând ı̂n principal anumite elemente ale activului cu
componente de pasiv. Se grupează ı̂n principal ı̂n două mari categorii:
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 78

• rate de lichiditate;
• rate de finanţare.

Ratele de lichiditate
Ratele de lichiditate caracterizează situaţia financiară a ı̂ntreprinderii
pornind de la elemente din partea de jos a bilanţului şi au ı̂n general rolul
de a măsura capacitatea de plată a ı̂ntreprinderii, solvabilitatea sa pe
termen scurt. Cele mai des folosite rate de lichiditate sunt:
• lichiditatea curentă (generală);
• lichiditatea imediată (rapidă);
• lichiditatea la vedere;
• solvabilitatea generală.
Lichiditatea curentă (generală) este definită de raportul dintre ac-
tivele circulante şi datoriile curente.
Lichiditatea curentă = Active circulante / Datorii curente.
Acest indicator este unul dintre cei doi indicatori de lichiditate
specificaţi de OMF nr.1752/2005, ce trebuie calculaţi ı̂n anexa situaţiilor
financiare anuale, alături de lichiditatea imediată. Acest indicator trebuie
să aibă valori supraunitare care să conducă la ideia că, dacă toate datoriile
pe termen scurt ar trebui rambursate, ele s-ar putea rambursa prin val-
orificarea activelor pe termen scurt. Pentru a se asigura o certitudine cu
privire la această posibilitate, acest indicator trebuie să ı̂nregistreze valori
mai ridicate (de până la 2-2,5), deoarece de multe ori ı̂n cadrul activului
circulant al unei societăţi se regăsesc numeroase produse greu vandabile,
sau chiar nevalorificabile.
Pentru a putea identifica rapid starea de lichiditate la nivelul unei
ı̂ntreprinderi se calculează cel de-al doilea indicator de lichiditate şi anume,
lichiditatea imediată (rapidă).
Lichiditatea imediată se determină ca raport ı̂ntre suma dintre
creanţe şi disponibil de trezorerie şi datorii curente.
Lichiditatea imediată= (Creanţe + Active de trezorerie) / Datorii
curente
Diferenţa dintre acest indicator şi cel de lichiditate curentă se poate
observa că o reprezintă lipsa stocurilor de la numărător. Stocurile, deşi
79 5.4. Metoda ratelor folosită ı̂n studiul bilanţului

constituie active circulante, sunt caraterizate printr-o lichiditate mai re-

dusă şi ı̂ntr-o oarecare măsură, incertă. Firma trebuie să se asigure că
poate face faţă plăţilor scadente pe termen scurt numai pe seama ac-
tivelor uşor transformabile ı̂n lichidităţi (făcând abstracţie de stocuri).
Nivelul recomandat pentru acest indicator este de cel puţin 0,8. Cu toate
că, creanţele sunt mai lichide decât stocurile, s-a demonstrat că de foarte
multe ori ele nu pot fi transformate ı̂n monedă (ı̂ncasate). Această situaţie,
fie a ı̂ntârzierilor ı̂n ı̂ncasarea clienţilor, fie a neı̂ncasării lor, a determinat
necesitatea exprimării unui alt indicator de lichiditate şi mai restrictiv, şi
anume lichiditatea la vedere.
Lichiditatea la vedere reprezintă raportul ı̂ntre activele de trezorerie
şi datorile curente.
Lichiditatea la vedere = Active de trezorerie / Datorii curente.
Calculul acestui indicator poartă, ı̂n literatura de specialitate, denu-
mirea de ”testul acid” sau ”proba focului”. Ca mărime a acestui indica-
tor se poate considera că o lichiditate le vedere de 0,2 este satisfăcătoare,
situarea lui la un nivel inferior indicând un risc ridicat ı̂n ceea ce priveşte
posibilitatea acoperirii datoriilor imediate.
Solvabilitatea generală exprimă gradul acoperirii datoriilor totale
către terţi, ı̂n cazul falimentului, pe baza activelor totale. Ea cuantifică
riscul de incapacitate de plată a datoriilor.
Solvabilitatea generală = Active totale / Datorii curente

Ratele de finanţare
Ratele de finanţare pun ı̂n evidenţă modalitatea de finanţare a
investiţiilor. Cele mai des utilizate ı̂n analiza financiară sunt rata de
finanţare a imobilizărilor şi rata fondului de rulment propriu. Rata
de finanţare a imobilizărilor sau rata fondului de rulment, evidenţiază
condiţiile de finanţare a imobilizărilor şi se exprimă ca raport ı̂ntre capi-
talul permanent şi activele imobilizate nete
Rata de finanţare a imobilizărilor= Capital permanent / Active
imobilizate nete
O valoare supraunitară a acestui indicator semnifică faptul că este
respectată regula fundamentală a echilibrului financiar, activele pe termen
lung sunt finanţate din resurse pe termen lung.
Rata fondului de rulment propriu exprimă autonomia ı̂ntreprinderii
ı̂n ceea ce priveşte finanţarea investiţiilor şi se determină ca raport ı̂ntre
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 80

capitalurile proprii şi activele imobilizate nete.

Rata fondului de rulment propriu = Capitaluri proprii / Active
imobilizate nete. O mărime supraunitară a acestei rate semnifică existenţa
unui fond de rulment propriu, arătând faptul că activele stabile au fost ı̂n
ı̂ntregime finanţate pe baza fondurilor proprii.

5.4.4. Avantajele şi limitele metodei ratelor

Analiza pe baza ratelor este folosită ı̂n principal de trei mari grupuri
de utilizatori:
• managerii care folosesc ratele ı̂n activitatea lor de analiză şi control,
pentru a ı̂mbunătăţi performanţele ı̂ntreprinderii;

• analiştii de credit care analizează ratele pentru a avea certitudinea

că firma are capacitatea de a-şi rambursa creditele;

• potenţialii investitori care sunt interesaţi ı̂n a cunoaşte situaţia

firmei ı̂n care urmăresc să investească.
Analiza pe baza ratelor poate oferi informaţii utile ı̂n ceea ce priveşte
operaţiile firmei şi situaţia sa financiară, dar ı̂n mod inerent se ı̂ntâlnesc
şi probleme şi limitări care necesită multă atenţie ı̂n interpretarea lor.
Câteva potenţiale probleme pot apărea:
1.Corporaţiile mari cuprind mai multe firme care operează ı̂n
diferite ramuri de activitate, iar ı̂n astfel de cazuri este foarte dificil să
fie dezvoltat un set semnificativ de rate pentru a le compara cu valorile
optime, deoarece acestea sunt stabilite de obicei ı̂n funcţie de domeniul
de activitate. Metoda ratelor poate fi astfel folosită cu rezultate mai bune
de către ı̂ntreprinderile mici cu activitate redusă la un domeniu decât de
ı̂ntreprinderile mari care operează ı̂n mai multe ramuri de activitate.
2.Multe firme vor să aibă rezultate mai bune decât media
pe ramură, astfel ı̂ncât doar atingerea performanţelor medii nu este sufi-
cientă. Ca un obiectiv al unui nivel de performanţă, firmele se pot concen-
tra asupra ratelor ı̂nregistrate de ”leaderii” ramurii respective. Tehnicile
de ”banchmarking” ajută mult ı̂n această direcţie.
3.Inflaţia induce puternice distorsiuni ı̂n cadrul soldurilor bilanţiere
ale firmei - valorile ı̂nregistrate ı̂n contabilitate sunt deseori substanţial
diferite faţă de valorile reale. Deoarece inflaţia afectează şi costul ma-
teriilor prime şi al materialelor, profiturile sunt de asemenea afectate. O
81 5.4. Metoda ratelor folosită ı̂n studiul bilanţului

analiză comparativă a ratelor ı̂nregistrate la aceiaşi firmă pe o anumită

perioadă de timp, sau comparaţiile realizate ı̂ntre firme ı̂n perioade diferite
de timp trebuie interpretată corect,ţinând cont şi de efectele inflaţiei.
4.Anumiţi factori sezonieri induc de asemenea distorsiuni ı̂n anal-
iza ratelor. De exemplu, rata de rotaţie a stocurilor pentru o ı̂ntreprindere
cu activitate sezonieră, va avea mărimi diferite dacă se calculează imediat
ı̂nainte de deschiderea sezonului (când valoarea stocurilor este foarte mare)
faţă de mărimea ei calculată după incheierea sezonului (când stocurile se
apropie de zero). Pentru a contracara aceste distorsiuni, se vor folosi
soldurile medii bilanţiere ı̂n calculul ratelor.
5.Firmele pot apela de multe ori la tehnica ”aranjării bilanţului”
(”window dressing”) pentru a face ca situaţiile financiare să arate ”mai
bine” decât ı̂n realitate. De exemplu o firmă care contractează un credit
pe 18 luni la sfârşitul anului (luna decembrie), poate să păstreze aceşti
bani sub formă de lichidităţi până la ı̂nceputul anului următor. Astfel
lichiditatea imediată calculată pe baza bilanţului de la sfârşitul anului va
arăta o situaţie mai bună a firmei decât ı̂n realitate. Această ı̂mbunătăţire
este doar temporară deoarece ı̂ntr-o lună va trebui ı̂ncepută rambursarea
creditului, iar suma de bani ı̂mprumutată va trebui cheltuită conform
destinaţiei pentru care a fost atrasă.
6. Diferitele metode de evaluare contabilă folosite pot de
asemenea distorsiona comparaţiile. Metodele de evaluare a stocurilor şi
metodele de contabilizare a deprecierilor, pot afecta soldurile bilanţiere
şi distorsiona comparaţiile efectuate ı̂ntre ratele unor firme asemănătoare
din punct de vedere al obiectului de activitate, dar cu diferenţe mari ı̂n
ceea ce privesc metodele de evaluare folosite.
7.Este foarte dificil de a generaliza şi a cataloga o rată ca fiind
”rea” sau ”bună”. De exemplu o rată de lichiditate ridicată poate indica
o foarte bună solvabilitate, ceea ce este un lucru pozitiv pentru firmă, dar
ı̂n acelaşi timp poate indica o ”trezorerie leneşă”, excesivă, ceea ce este
un lucru negativ. În mod similar, o durată de rotaţie scăzută a stocurilor,
poate indica faptul că stocurile sunt utilizate cu eficacitate, sau faptul că
firma nu are stocuri suficiente pentru a-şi desfăşura activitatea.
8.O firmă poate avea rate care ”arată bine” şi rate care ”arată rău”,
astfel că este dificil de apreciat firma ca fiind performantă, puter-
nică sau slabă. Pe baza unor procedee statistice pot fi folosite ı̂n analiză
”efectele nete” combinate ale tuturor ratelor. Multe instituţii financiare
(bănci) folosesc aceste proceduri pentru a interpreta ratele de rotaţie sau
Capitolul 5. Analiza financiară realizată pe baza bilanţului
contabil 82

de structură şi, pe baza acestor analize, clasifică firmele ı̂n funcţie de

probabilitatea lor de a ı̂ntâmpina greutăţi financiare.
Analiza ratelor este utilă, dar analiştii trebuie să ţină cont de prob-
lemele care pot apărea şi să facă ajustările necesare. Metoda ratelor apli-
cată ı̂ntr-o manieră mecanică, fără un raţionament corect, este periculoasă,
dar folosită inteligent, poate aduce ı̂mbunătăţiri importante ı̂n operarea
firmelor.
Capitolul 6

Analiza rezultatelor
ı̂ntreprinderii

6.1. Contul de rezultate al ı̂ntreprinderii

Fiecare ı̂ntreprindere are obligaţia să ı̂ntocmească situaţii financiare
anuale, din care face parte şi contul de profit şi pierdere, care trebuie să
ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei ı̂ntreprinderii
pentru respectivul exerciţiu financiar. Dacă bilanţul exprimă starea pat-
rimonială la care s-a ajuns la ı̂nchiderea exerciţiului, atunci contul de
rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală,
care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care au marcat traiectoria
evoluţiei ı̂ntreprinderii de la ı̂nceputul până la sfârşitul exerciţiului. Con-
tul de rezultate simbolizează fluxurile economice, respectiv cheltuielile şi
veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare,
financiară şi extraordinară.
Cheltuielile reprezintă ansamblul elementelor de costuri, supor-
tate de ı̂ntreprindere ı̂n cursul exerciţiului: consumuri de materii prime
(cumpărări plus stoc iniţial minus stoc final), cheltuieli de personal, amor-
tizări şi provizioane calculate ı̂n cursul exercitiului, servicii executate de
terţi, valoarea contabilă a elementelor de activ cedate, distruse sau lipsă
la inventar, etc.
Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de ı̂mbogăţire (legală)
a ı̂ntreprinderii legate sau nu de activitatea sa normală şi curentă.
Partea preponderentă a veniturilor o reprezintă cifra de afaceri real-
izată de ı̂ntreprindere cu terţii, ı̂n cursul exerciţiului activităţii sale nor-
83
Capitolul 6. Analiza rezultatelor ı̂ntreprinderii 84

male şi curente. La venituri se cuprind vânzările, creşterea stocurilor de

producţie neterminată, şi a stocurilor de produse finite, reluări asupra
provizioanelor, dobânzi, subvenţii repartizate, etc.
Rezultatul exerciţiului reprezintă diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile aferente unui exerciţiu financiar. Acest rezultat poate fi profit
sau pierdere. Dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, rezultatul
va reprezenta un profit, iar dacă cheltuielile sunt mai mari decât veniturile
firma va ı̂nregistra pierdere.
Având libertatea de a desfăşura orice activitate economică legală
care să conducă la o rentabilitate scontată, ı̂ntreprinderea concentrează o
complexitate de acţiuni economice şi financiare. Drept urmare, veniturile
şi cheltuielile sunt generate ı̂n principal de trei domenii de activitate:
1. de exploatare - activitatea de bază, privind sectoarele industrial,
investiţional, comercial;
2. financiară - privind participaţiile la capitalurile altor societăţi şi
alte acţiuni de plasament. Ambele formează activitatea curentă a
ı̂ntreprinderii;
3. extraordinară - privind calamităţile şi alte evenimente de aceiaşi
natură.
Contul de profit şi pierdere adoptat de reforma din ţara noastră
ı̂mparte toate cheltuielile şi veniturile ı̂ntreprinderii pe aceste trei domenii
de activitate. Astfel din categoria cheltuielilor vom avea cheltuieli de ex-
ploatare, cheltuieli financiare şi cheltuieli extraordinare, iar veniturile la
rândul lor sunt grupate ı̂n venituri de exploatare, venituri financiare şi
venituri extraordinare. Cont de profit şi pierdere, aşa cum este el regle-
mentat de OMF 1752/2005, se prezintă ı̂n următoarea formă:
1. Cifra de afaceri netă
2. Variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei ı̂n curs de
execuţie
3. Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi
capitalizată
4. Alte venituri din exploatare
5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile
b) Alte cheltuieli externe
6. Cheltuieli cu personalul:
a) Salarii şi indemnizatii
85 6.1. Contul de rezultate al ı̂ntreprinderii

b) Cheltuieli cu asigurările sociale, cu indicarea distinctă a celor refer-

itoare la pensii
7. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi imobi-
lizările necorporale
b) Ajustări de valoare privind activele circulante, ı̂n cazul care aces-
tea depăşesc suma ajustărilor de valoare care sunt normale ı̂n entitatea ı̂n
cauză
8. Alte cheltuieli de exploatare
9. Venituri din interese de participare, cu indicarea distinctă a celor
obţinute de la entităţile afiliate
10. Venituri din alte investiţii şi ı̂mprumuturi care fac parte din
activele imobilizate, cu indicarea distinctă a celor obţinute de la entităţile
afiliate
11. Alte dobânzi de ı̂ncasat şi venituri similare, cu indicarea distinctă
a celor obţinute de la entităţile afiliate
12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile
deţinute ca active circulante
13. Dobânzi de plătit şi cheltuieli similare, cu indicarea distinctă a
celor privind entităţile afiliate
14. Profitul sau pierderea din activitatea curentă
15. Venituri extraordinare
16. Cheltuieli extraordinare
17. Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară
18. Impozitul pe profit
19. Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus
20. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar
Veniturile şi cheltuielile de exploatare
Veniturile din vânzarea mărfurilor : sunt ı̂ntâlnite la ı̂ntreprinderile
comerciale, dar şi la ı̂ntreprinderile cu activitate de producţie care dispun
de magazine proprii de desfacere. Ele constituie pentru ı̂ntreprinderile
comerciale, principala sursă de venituri. Vânzările de mărfuri sunt evalu-
ate la preţ de vânzare, exclusiv taxa pe valoarea adăugată.
Veniturile din producţia vândută : includ veniturile din vânzarea
de produse finite, semifabricate, produse reziduale, executarea de lucrări,
prestările de servicii, venituri din studii şi cercetări, venituri din redevenţe,
locaţii de gestiune şi chirii, venituri din activităţi anexe. Vânzările de
mărfuri şi producţia vândută, evaluate la preţ de vânzare, exclusiv re-
ducerile de preţ acordate clienţilor direct pe factură şi TVA, duce la
Capitolul 6. Analiza rezultatelor ı̂ntreprinderii 86

obţinerea indicatorului cifra de afaceri, utilizat ı̂n caracterizarea mărimii

ı̂ntreprinderii şi ı̂n analiza situaţiei economico-financiare a acesteia.
Variaţia stocurilor (veniturile din producţia stocată) reprezintă
variaţia ı̂n plus (cazul stocajului, când stocul final> stocul iniţial) sau
ı̂n minus (cazul destocajului, când stocul final < stocul iniţial), ı̂ntre val-
oarea la cost de producţie a stocurilor de produse şi producţie ı̂n curs de
fabricaţie, de la finele perioadei şi valoarea iniţial a acestor stocuri, fără
a lua ı̂n considerare provizioanele constituite pentru depreciere. Variaţiile
de producţie stocată se determină pentru fiecare formă de produse stocate
(produse finite, semifabricate, produse reziduale) cât şi pentru producţia
ı̂n curs de execuţie.
Producţia realizată de entitatereprezintă costul lucrărilor şi cheltu-
ielilor efectuate de unitatea patrimonială, pentru ea ı̂nsăşi, şi ı̂nregistrate
ca active imobilizate corporale şi necorporale. Producţia stocată şi
producţia imobilizată sunt venituri care nu generează ı̂ncasări monetare
ı̂ntr-o perioadă imediat următoare. Deoarece ele reprezintă surse de
ı̂mbogăţire virtuală pentru ı̂ntreprindere, ele sunt evaluate, din raţiuni
de prudenţă, la nivelul costurilor de producţie.
Alte venituri de exploatare se referă la veniturile din creanţe reacti-
vate şi alte venituri din exploatare, altele decât cele prezentate anterior
(cuprind şi veniturile care ı̂n vechiul plan de conturi erau cuprinse ca veni-
turi excepţionale, cu excepţia veniturilor din subvenţii pentru evenimente
extraordinare care sunt trecute separat)
După descrierea veniturilor din exploatare, ı̂n contul de rezultate sunt
prezentate cheltuielile de exploatare.
Cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile se referă
la consumurile din aceste materiale. Ele se pot determina şi pornind de la
mărimea aprovizionărilor realizate de ı̂ntreprindere ı̂n decursul exerciţiului
financiar şi variaţia stocurilor.
Aprovizionarea reprezintă totalitatea bunurilor pe care
ı̂ntreprinderea le cumpără ı̂n cursul exerciţiului: materii prime, fur-
nituri consumabile (combustibil, produse de ı̂ntreţinere, furnituri de
atelier, accesorii de birou), ambalaje, materiale şi furnituri nestocabile
(materiale de ı̂ntreţinere, furnituri administrative), ı̂nscrise la valoarea lor
netă (valoarea rămasă după deducerea remizelor şi reducerilor obţinute
de la furnizori). Aceste ”reduceri” se justifică prin importanţa comenzii,
prin calitatea neadecvată a produselor sau prin ı̂ntârzierea plăţii.
Variaţiile stocurilor: dintre bunurile cumpărate, unele vor fi sto-
87 6.1. Contul de rezultate al ı̂ntreprinderii

cate ı̂nainte de a fi utilizate (materii prime) sau ı̂nainte de a fi vândute

(mărfurile). Contul de rezultate respectă principiul independenţei
exerciţiului potrivit căruia nu va ı̂nregistra decât cheltuielile care sunt
efectiv consumate sau executate ı̂n cursul anului.
Cheltuielile cu energia şi apa reprezintă costul de achiziţie al energiei
şi apei consumate. Cheltuielile privind mărfurile (sau costul mărfurilor
vândute) sunt constituite din preţul de cumpărare, taxele nerecuperabile,
cheltuielile de transport- aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii legate de
achiziţia mărfurilor.
Alte cheltuieli materiale includ costul de achiziţie al obiectelor de
inventar consumate sau uzura acestora, cheltuieli privind baracamentele şi
amenajările provizorii, costul de achiziţie al materialelor nestocate, trecute
direct asupra cheltuielilor, şi costul de achiziţie al animalelor şi păsărilor.
Cheltuielile privind prestaţiile externe reprezintă cheltuielile cu ser-
viciile prestate de către terţi cum ar fi: ı̂ntreţinerea şi reparaţiile,
redevenţe, chirii, locaţii de gestiune, studii şi cercetări, cheltuieli cu
primele de asigurare, cu colaboratorii, comisioane plătite, cheltuieli de pro-
tocol, reclamă, publicitate, transportul de bunuri şi personal, deplasări,
detaşări, cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii, servicii bancare, etc.
Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate: toate impozitele
şi taxele ı̂nregistrate ı̂n anul curent şi care nu depind de rezultatul
exerciţiului, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată, care nu constituie
o ”greutate” pentru ı̂ntreprindere. Datorită faptului că ı̂ntreprinderea
joacă rolul de intermediar, taxa pe valoarea adăugată nu o afectează deci
nu poate fi ı̂nregistrată ca fiind o cheltuială. Dintre acestea amintim im-
pozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa de firmă,
etc.
Cheltuielile cu personalul : toate salariile anuale brute pe care le
plăteşte ı̂ntreprinderea, la care se adaugă cheltuielile privind asigurările
şi protecţia socială legate de personal. Salariile brute cuprind salariile
nete (ceea ce obţine salariatul) şi cheltuielile sociale. Acestea reprezintă
reţinerile sociale prelevate din salariile brute care asigură salariatului
ajutor ı̂n condiţii de şomaj, boală, pensie etc. Deoarece cheltuielile
sociale salariale nu sunt suficiente pentru a acoperi asigurările sociale
ale salariaţilor ı̂n ansamblu, firmele sunt obligate să verse la bugetul
asigurărilor sociale sume calculate pe baza salariului brut, denumite chel-
tuieli privind asigurările şi protecţia socială (cheltuieli sociale achitate de
patronat). Cheltuielile de personal reprezintă ansamblul tuturor cheltu-
Capitolul 6. Analiza rezultatelor ı̂ntreprinderii 88

ielilor anuale ı̂n ceea ce priveşte salariile, fie că sunt plătite sau nu.
Compararea veniturilor din exploatare cu cheltuielile de exploatare
permite obţinerea rezultatului din exploatare care poate fi profit sau
pierdere.
Venituri şi cheltuieli financiare
Operaţiunile financiare desfăşurate de o unitate patrimonială
generează venituri şi cheltuieli financiare, structurate ı̂n contul de rezul-
tate. În primul rând sunt descrise veniturile financiare.
Veniturile din interese de participare: dividendele pe care
ı̂ntreprinderea le primeşte de la societăţile ı̂n cadrul cărora deţine
participaţii la capitalul social.
Venituri din alte investiţii financiare şi creanţe care fac parte din
activele imobilizate, reprezintă veniturile nete rezultate din vânzarea ti-
tlurilor de plasament, atunci când preţul de vânzare al acestor titluri este
superior valorii lor de achiziţie.
Veniturile din dobânzi includ dobânzile primite pentru disponi-
bilităţile din conturile bancare şi pentru ı̂mprumuturile acordate.
În categoria alte venituri financiare se cuprind veniturile din:

• diferenţele de curs valutar rezultate ı̂n urma lichidării

ı̂mprumuturilor şi datoriilor ı̂n valută ale unităţii sau aferente
disponibilităţilor ı̂n devize existente ı̂n caserie, precum şi existentu-
lui ı̂n conturile de acreditare ı̂n devize;

• sconturi obţinute de la furnizori ı̂n cazul achitării datoriilor la

scadenţă sau ı̂nainte de termenul prevăzut, sau ı̂n cazul cumpărării
unor cantităţi mai mari;

• venituri din provizioane financiare care reprezintă veniturile din relu-

area provizioanelor constituite ı̂n legătură cu activitatea financiară
a ı̂ntreprinderii cum sunt provizioanele pentru deprecierea imobi-
lizărilor financiare şi pentru deprecierea titlurilor de plasament;

• veniturile nete din cedarea valorilor mobiliare de plasament: ele

corespund plusvalorilor realizate prin cedarea valorilor mobiliare de
plasament (curs de vânzare superior cursului de cumpărare).

Cheltuielile financiare sunt formate din:

Dobânzi şi cheltuieli asimilate: reprezintă dobânzile plătite băncilor
formate din: dobânzile aferente ı̂mprumuturilor, dobânzile operaţiunilor
89 6.1. Contul de rezultate al ı̂ntreprinderii

de refinanţare (sconturile) şi dobânzile aferente creditelor bancare. Scon-

tul reprezintă o reducere financiară pe care ı̂ntreprinderea o acordă unui
client ı̂n schimbul plăţii imediate sau anticipate.
Pierderile de curs de schimb valutar : atunci când o ı̂ntreprindere
lucrează cu străinătatea, ı̂n cazul unei evoluţii dramatice a cursului de
schimb valutar, ı̂ntreprinderea poate ı̂nregistra pierderi de schimb valutar
care sunt diferenţele de schimb valutar negative ı̂ntre data contractului
şi data regularizării (pierdere reală). În schimb diferenţele de conversie
reprezintă diferenţele de schimb ı̂ntre data din contract şi data ı̂ntocmirii
bilanţului, fiind riscuri de variaţie a cursului de schimb valutar.
Cheltuielile nete din cedarea valorilor mobiliare de plasament:
atunci când cursul acţiunilor cedate este inferior cursului de cumpărare,
ı̂ntreprinderea ı̂nregistrează o plusvaloare de cedare contabilizată la chel-
tuieli.
Diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile financiare o reprezintă
rezultatul financiar (profit sau pierdere). Rezultatul din ex-
ploatare ı̂mpreună cu rezultatul financiar alcătuiesc rezultatul curent al
exerciţiului.
Venituri şi cheltuieli extraordinare
Cheltuielile extraordinare sunt formate din cheltuieli privind
calamităţile naturale şi alte evenimente extraordinare.
Veniturile extraordinare sunt formate din venituri din subvenţii
pentru evenimente extraordinare şi altele similare. Diferenţa dintre veni-
turile şi cheltuielile extraordinare o reprezintă rezultatul extraordinar.
Prin adunarea la rezultatul curent a rezultatului extraordinar se obţine
rezultatul brut din care scăzând impozitul pe profit (venit ) se obţine
ı̂n continuare rezultatul net al execiţiului. Datele prezentate de contul
de profit şi pierdere trebuie să fie:

• relevante pentru nevoile utilizatorilor ı̂n vederea luării deciziilor;

• credibile ı̂n sensul că: reprezintă fidel rezultatele şi poziţia finan-
ciară a ı̂ntreprinderii, reflectă substanţa economică a evenimentelor
şi tranzacţiilor şi nu doar forma juridică;

• sunt neutre adică nepărtinitoare, sunt prudente şi sunt complete sub
toate aspectele semnificative.
Capitolul 6. Analiza rezultatelor ı̂ntreprinderii 90

6.2. Soldurile intermediare de gestiune

Pe baza contului de rezultate se pot determina o serie de indica-
tori valorici privind volumul şi rentabilitatea activităţii ı̂ntreprinderii. Se
impun câteva precizări ı̂ntre interpretarea contabilă şi cea financiară a
veniturilor şi cheltuielilor:

• o vânzare de produs finit reprezintă din punct de vedere al con-

tabilităţii un venit chiar dacă acestă creanţă va fi ı̂ncasată mai târziu
sau ı̂n exerciţiul următor. În schimb, ı̂ncasarea unei creanţe, consti-
tuită ı̂n exerciţiul anterior nu va crea un nou venit (contabil): se va
ı̂nregistra ı̂ncasarea şi se va stinge creanţa;

• un consum de energie este o cheltuială pentru ı̂ntreprindere, chiar

dacă furnizorul nu va fi plătit până la sfârşitul exerciţiului. Plata
furnizorului, ı̂n exerciţiul următor, nu va genera o nouă cheltuială
(contabilă) pentru acest exerciţiu, ci va reprezenta doar stingerea
unei datorii;

• amortizarea anuală a imobilizărilor se ı̂nregistrează la cheltuieli de

exploatare, dar nu are nici o incidenţă asupra trezoreriei, decât dacă
ı̂ntr-o zi se impune, de exemplu ı̂nlocuirea unei maşini complet amor-
tizată, iar pentru aceasta se va efectua o plată;

• ajustările de valoare (provizioanele)realizate pentru acoperirea ı̂n vi-

itor a deprecierii unor active sau pentru acoperirea unor riscuri, se
vor contabiliza la cheltuieli şi vor diminua rezultatele exerciţiului,
fără consecinţe asupra trezoreriei. Dacă ı̂n viitor riscurile au de-
venit efective, atunci va avea loc o plată. Dacă ı̂nsă riscul este total
acoperit provizionul rămâne fără obiect şi atunci el se va ı̂nregistra
ı̂ntr-un cont de venituri. El va majora rezultatul exerciţiului, dar nu
va influenţa trezoreria (decât sub incidenţa unor aspecte fiscale).

Din cele precizate mai sus se poate observa că veniturile şi cheltuielile
ce apar ı̂n contul de rezultate al unei ı̂ntreprinderi pot fi ı̂mpărţite ı̂n:

1. venituri şi cheltuieli financiare (ı̂ncasabile, respectiv plătibile, adică

acele venituri şi cheltuieli care au determinat, sau vor determina un
flux financiar de ı̂ncasări sau plăţi);
91 6.2. Soldurile intermediare de gestiune

2. venituri şi cheltuieli calculate (acele venituri sau cheltuieli calculate

prin tehnici contabile, care nu au determinat şi nici nu vor determina
fluxuri financiare).

Construcţia ı̂n trepte a indicatorilor, pornind de la cel mai

cuprinzător şi ı̂ncheind cu cel mai sintetic a sugerat denumirea seriei lor de
cascadă a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare sold interme-
diar reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acu-
mulare şi se calculează ca diferenţă ı̂ntre două valori.Prin scăderi succesive
se obţin indicatori de caracterizare a rentabilităţii şi gestiunii firmei(unii
se regăsesc ca atare ı̂n Contul de Profit şi Pierdere, iar alţii se determină
ı̂n situaţia soldurilor intermediare de gestiune - SIG ).
Soldurile intermediare de gestiune au ca obiectiv să explice formarea
rezultatului ı̂ntreprinderii ı̂n scopul aprofundării analizei evoluţiei gestiunii
sale. Soldurile intermediare de gestiune constituie o prezentare economică
a contului de rezultate. De fapt, aceste solduri sunt indicatori denumiţi
şi marje de acumulare, care pun ı̂n evidenţă etapele formării rezultatului
exerciţiului.
Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune este, ı̂n practica con-
tabilă europeană, impusă de două cerinţe majore: analiza economico-
financiară a ı̂ntreprinderii şi funcţionarea contabilităţii naţionale. Din
perspectiva contabilităţii naţionale, aceste solduri sunt considerate un in-
strument esenţial al uniformizării conţinutului informaţiei la nivel micro-
contabil şi puntea de legătură ı̂ntre acest nivel şi conturile naţionale.
Principalele solduri intermediare de gestiune utilizate ı̂n anal-
iza financiară sunt: marja comercială, producţia exerciţiului,valoarea
adăugată, excedentul brut de exploatare, rezultatul exploatării, rezultatul
curent, rezultatul extraordinar, rezultatul net.
Marja comercială (MC)
Acest sold nu există decât ı̂n ı̂ntreprinderile comerciale sau la
ı̂ntreprinderile producătoare şi se referă la partea de activitate pur com-
ercială efectuată de acestea. Ea exprimă rezultatul operaţiunilor de
vânzare/cumpărare de mărfuri şi se poate determina ca diferanţă ı̂ntre
vânzările de mărfuri şi costul mărfurilor vândute.
În determinarea acestui sold de gestiune remarcăm următoarele as-
pecte: există posibilitatea ca o parte din cheltuielile accesorii generate
de achiziţia stocurilor de mărfuri să nu fie ı̂nregistrate ca o componentă
a costului de achiziţie. Este cazul cheltuielilor interne cu transportul,
Capitolul 6. Analiza rezultatelor ı̂ntreprinderii 92

cheltuielilor de personal etc., aferente achiziţiilor de mărfuri, dar contabi-

lizate drept cheltuieli după natura lor. De asemenea, marja comercială nu
include subvenţiile de exploatare iar aceste subvenţii constituie, ı̂n anu-
mite cazuri, un adevărat complement al preţului de vânzare al mărfurilor
(este cazul subvenţiilor acordate de stat pentru unele produse de strictă
necesitate, ı̂n vederea menţinerii unor preţuri ).
Marja comercială raportată la veniturile din vânzarea mărfurilor
reprezintă practic adaosul practicat de firmă, şi ea trebuie apreciată
ı̂n funcţie de tipul reţelei de distribuţie ales de ı̂ntreprindere. Ast-
fel, marja comercială ridicată corespunde ı̂ntreprinderilor specializate ı̂n
comerţul produselor de lux sau ı̂n cel tradiţional care asigură un ”ser-
vice” după vânzare, iar cea mai puţin ridicată se ı̂ntâlneşte de exemplu ı̂n
ı̂ntreprinderile care au metode de distribuţie bazate pe mari suprafeţe şi
autoservire din partea clienţilor. Ea permite de asemenea să se identifice
politica practicată de firmă: - preţuri mari - rulaj mic; - preţuri mici -
rulaj mare.
Este evident faptul că marja comercială trebuie să fie
ı̂ntotdeauna pozitivă pentru a exprima faptul că din operaţiunile
de vânzare/cumpărare de mărfuri se obţine un rezultat favorabil pentru
societate.
Pentru o societate este important nu doar ca marja comercială să fie
pozitivă, ci şi ca evoluţia ei ı̂n timp să fie favorabilă. De aceea este bine să
se calculeze marja comercială pe mai mulţi ani. Ea este cu atât mai semni-
ficativă ca informaţie cu cât este determinată mai detaliat, pe produse sau
grupe de produse. Este interesant, de asemenea, să comparăm marja com-
ercială a societăţii cu media marjelor comerciale ale ı̂ntreprinderilor din
acelaşi sector de activitate pentru a verifica ce poziţie deţine ı̂ntreprinderea
ı̂n raport cu concurenţa.
Producţia exerciţiului (PE)
Acest sold se referă strict la ı̂ntreprinderile industriale şi carac-
terizează activitatea globală a acestora. Calculat anual, el permite o
comparaţie pe o perioadă lungă sau cu alte ı̂ntreprinderi. El reflectă
ansamblul bunurilor pe care le-a realizat ı̂ntreprinderea, şi anume: produse
finite vândute, produse finite aflate ı̂n depozitele ı̂ntreprinderii, produse ı̂n
curs de realizare şi produse finite ”conservate” pentru activitatea proprie
a ı̂ntreprinderii. El se calculează adunând producţia vândută cu variaţia
stocurilor şi cu veniturile din producţia de imobilizări.
Valoarea adăugată (VA)
93 6.2. Soldurile intermediare de gestiune

Valoarea adăugată este un sold de gestiune introdus ı̂n practica con-

tabilităţii de ı̂ntreprindere ca urmare a ”presiunii” contabilităţii naţionale.
Ea se calculează adunând la marja comercială producţia exerciţiului şi
scăzând alte cheltuieli externe.
Într-o primă abordare, valoarea adăugată exprimă valoarea creată
de ı̂ntreprindere. Termenul ”creată (adăugată)” permite răspunsul la
ı̂ntrebarea ”Prin ce aduce ı̂ntreprinderea un plus la ceea ce ea deja a
investit?” Termenul de ”bogăţie (valoare)” reprezintă o bogăţie adusă
ı̂n interiorul ı̂ntreprinderii prin fabricarea produselor finite, vânzarea
mărfurilor sau prestarea serviciilor. Această bogăţie este produsă de:

• salariaţi (factorul muncă),

• maşini şi utilaje (factorul capital),

• statul (guvernul este cel care asigură toată infrastructura),

• băncile (care permit expansiunea economică a ı̂ntreprinderii prin

ı̂mprumuturi),

• asociaţii sau acţionarii (care sunt la originea creerii ı̂ntreprinderii),

• ı̂ntreprinderea ı̂nsăşi.

Toţi aceşti factori contribuie la adăugarea de valoare şi, prin inter-

mediul valorii adăugate, se permite (sau cel puţin ar trebui să permită)
remunerarea lor. Deci ı̂ntr-o a doua abordare (modelul destinaţiei) val-
oarea adăugată reprezinţa acea sumă din care vor fi remuneraţi cei care
au concurat la realizarea ei:

• personalul şi organismele de asigurări şi protecţie socială, sub forma

cheltuielilor de personal (salarii şi contribuţii patronale la asigurările
sociale şi fondul de şomaj);

• aportorii de capitaluri, sub forma cheltuielilor financiare (pentru

capitalurilor ı̂mprumutate) şi dividendelor (pentru capitalurile pro-
prii);

• statul, sub forma impozitelor, taxelor şi vărsămintelor asimilate,

legate de producţie, importuri şi impozitul pe profit;
Capitolul 6. Analiza rezultatelor ı̂ntreprinderii 94

• intreprinderea, sub forma autofinanţării (provizioane şi profituri

capitalizate);

• capitalul fix prin amortizări.

Utilizarea VA ca instrument de gestiune trebuie să se realizeze cu o

anumită precauţie deoarece: o creştere a ei nu demonstrează un progres
ı̂n gestiune decât dacă structura ı̂ntreprinderii rămâne neschimbată şi o
creştere a ei nu trebuie să fie ı̂nsoţită de o scădere a rentabilităţii.
Excedentul brut din exploatare (EBE)
Se calculează adunând la valoarea adăugată subvenţiile de exploatare
şi scăzând cheltuielile cu impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate (fără
impozitul pe profit) şi cheltuielile cu personalul.
Acest indicator măsoară eficacitatea capitalului economic (reprezintă
VA de capitalul economic). Acest indicator nu este influenţat de politica
prudenţială a firmei (amortizări şi provizioane) şi de politica financiară
(venituri şi cheltuieli financiare).
EBE este ceea ce rămâne ı̂ntreprinderii pentru a-şi asigura finanţarea
investiţiilor (cheltuieli cu amortismentele), finanţarea activităţilor sale
(cheltuieli financiare) şi, dacă rămân bani, remunerarea ı̂ntreprinderii,
acţionarii şi asociaţii. Acest sold reprezintă un excelent indicator de
rentabilitate economică pentru că el nu include politicile de finanţare şi
de investiţii şi permite să se vadă dacă activitatea proprie a ı̂ntreprinderii
este sau nu rentabilă.
Rentabilitatea economică a ı̂ntreprinderilor constituie un criteriu
semnificativ de comparaţie ı̂ntre ı̂ntreprinderi. Acest sold reprezintă
finanţarea generată de exploatare deoarece toate veniturile şi cheltuielile
de exploatare ı̂n amonte de acest sold sunt ı̂ncasabile sau plătibile, pe când
amortizările şi provizioanele precum şi reluările asupra provizioanelor, ı̂n
aval, nu vor fi plătibile sau ı̂ncasabile (sunt numai calculate).
Atunci când EBE este negativ, vorbim de insuficienţa brută de ex-
ploatare (IBE), caz ı̂n care o astfel de ı̂ntreprindere se găseşte ı̂ntr-o
situaţie oarecum delicată deoarece trebuie să facă faţă unor cheltuieli de-
loc neglijabile, generate de investiţii şi de finanţarea activităţii iar aceste
cheltuieli se fac ı̂n detrimentul rentabilităţii şi al trezoreriei. IBE provine
din:

• Pierderi din vânzări: ı̂ncasările nu permit acoperirea cheltuielilor

fixe, iar aceste pierderi sunt datorate unei proaste politici comerciale,
95 6.3. Capacitatea de autofinanţare a ı̂ntreprinderii

unui produs ı̂n faza de declin faţă de un alt produs ı̂nlocuitor sau
unei insuficienţe de calitate a produsului vndut.

• Cheltuieli cu personalul mari: caz ı̂n care trebuie comparată

situaţia ı̂ntreprinderii cu cea a sectorului iar ca soluţii de ameliorare
a situaţiei avem: concedierea, substituirea capitalului cu factorul de
muncă, diminuarea sau creşterea salariilor (pentru mărirea randa-
mentului) şi reorganizarea muncii.

• Valoarea adăugată mică presupune: consumurile terţilor prost

gestionate, preţuri de vânzare inadecvate şi proasta strategie com-
ercială.

Rezultatul exploatării (RE)

Rezultatul exploatării reprezintă diferenţa dintre totalul veniturilor
din exploatare (ı̂ncasabile sau calculate) şi cheltuielilor din exploatare
(plătibile sau calculate). El se poate calcula pornind de la excedentul
brut de exploatare la care se adaugă veniturile calculate din activitatea
de exploatare şi alte venituri din exploatare, şi se scad cheltuielile calculate
din exploatare şi alte cheltuieli din exploatare.
Rezultatul exploatării este calculat şi raportat de către ı̂ntreprindere
ı̂n cadrul situaţiilor sale financiare şi reprezintă diferenţa existentă ı̂ntre
veniturile şi cheltuielile totale implicate de activitatea de exploatare a
firmei. Rezultatul exploatării este un excelent criteriu de comparaţie ı̂ntre
ı̂ntreprinderi deoarece el măsoară performanţele ı̂ntreprinderilor privind
activitatea lor proprie (fără a lua ı̂n calcul operaţiile financiare şi extra-
ordinare).
Celelalte solduri intermediare de gestiune, rezultatul curent, rezul-
tatul extraordinar, rezultatul brut şi rezultatul net, sunt calculate şi ı̂n
cadrul contului de rezultate al ı̂ntreprinderii, nefiind indicatori specifici
gestiunii financiare.

6.3. Capacitatea de autofinanţare a

ı̂ntreprinderii
Pornind de la informaţiile oferite de contul de rezultate se poate
determina, capacitatea de autofinantare (CAF). Aceasta reflectă
potenţialul financiar de creştere economică a ı̂ntreprinderii, respectiv sursa
Capitolul 6. Analiza rezultatelor ı̂ntreprinderii 96

financiară, generată de activitatea industrială şi comercială a firmei, după

scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadenţă.
Capacitatea de autofinanţare exprimă practic diferenţa ı̂ntre ven-
iturile ı̂ncasabile ale ı̂ntreprinderii şi cheltuielile plătibile ale acesteia. Ea
nu poate evidenţia situaţia ı̂ncasărilor şi plăţilor efective cu aceeaşi clari-
tate ca şi o situaţie a trezoreriei, dar, ı̂n absenţa altor surse de informare,
se poate constitui ca o posibilă aproximare a situaţiei acestora. Având
ı̂n vedere faptul că acest indicator măsoară numerarul potenţial creat de
ı̂ntreprindere prin intermediul activităţii sale, ı̂n determinarea sa nu se
iau ı̂n calcul elementele de venituri şi cheltuieli care nu presupun intrări
sau ieşiri de numerar din trezoreria firmei. În această categorie intră
toate veniturile şi cheltuielile calculate de ı̂ntreprindere ca amortizarea şi
provizioanele pentru evidenţierea uzurii sau a deprecierii valorii activelor
din proprietatea sa.
Capacitatea de autofinanţare se poate determina prin metoda directă
scăzând din veniturile ı̂ncasabile din contul de rezultate suma cheltielilor
plătibile sau prin cele două metode indirecte (adiţională şi deductivă).
Ţinân cont de faptul că rezultatul net al exerciţiului se calculează
ca diferenţă ı̂ntre toate veniturile şi toate cheltuielile ı̂ntreprinderii (atât
cele ı̂ncasabile/plătibile, cât şi cele calculate de contabilitate), ı̂nseamnă
că diferenţa dintre acesta şi capacitatea de autofinanţare o reprezintă
veniturile şi cheltuielile calculate. Astfel se poate calcula capacitatea de
autofinanţare pornind de la rezultatul net. Aceasta este o metodă indi-
rectă de calcul care poartă numele de metoda sau procedeul adiţional.
In procedeul adiţional se porneşte de la rezultatul net al exerciţiului la
care se adună (ı̂napoi) cheltuielile calculate (amortizări, provizioane, etc),
neplătibile la o anumită scadenţă (care au fost iniţial scăzute atunci când
s-a calculat rezultatul net), după ce s-au scăzut din acestea veniturile
calculate ( reluări asupra provizioanelor).
Pornind de la faptul că ı̂n capacitatea de autofinanţare sunt cuprinse
şi veniturile de ı̂ncasat (care nu au fost ı̂ncă ı̂ncasate) şi cheltuielile de
plătit (care nu au fost ı̂ncă plătite), ea exprimă un surplus financiar dega-
jat de activitatea rentabilă a ı̂ntreprinderii, care nu are decât un caracter
potenţial dacă nu este susţinut de mijloace financiare efective.
CAF permite: finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente, creşterea
fondului de rulment, finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii, ram-
bursarea ı̂mprumuturilor şi remunerarea capitalurilor investite.
Deoarece CAF nu reprezintă decât o autofinanţare potenţială, nu
97 6.4. Analiza pragului de rentabilitate

se poate pune semnul ” = ” ı̂ntre CAF şi autofinanţare deoarece

autofinanţarea nu reprezintă decât o parte din CAF:

Autofinanţarea = CAF − Dividende

6.4. Analiza pragului de rentabilitate

Calculul rezultatului net şi a capacităţii de autofinanţare nu este
singura modalitate de analiză a rezultatelor ı̂ntreprinderii. Astfel mai pot
fi ı̂ntâlnite:
• analiza funcţională a contului de rezultate;

• analiza prin cheltuieli directe pe produs;

• analiza prin cheltuieli variabile ı̂n raport cu cifra de afaceri (analiza

pragului de rentabilitate).
Analiza funcţională evidenţiază rezultatele pe funcţiuni ale
ı̂ntreprinderii: de producţie, comercială, cercetare-dezvoltare, de tre-
zorerie, etc. O funcţiune reuneşte un ansamblu de acţiuni care conduc
spre acelaşi scop, dar care se intercorelează cu celelalte funcţiuni, pentru
realizarea obiectivului general al ı̂ntreprinderii.
Analiza prin cheltuielile directe, porneşte de la identificarea cheltu-
ielilor legate direct de fabricarea unui produs şi a celor indirecte, comune
mai multor produse, care sunt repartizate fiecărui obiect al calculaţiei
proporţional cu cheltuielile directe.
Analiza pragului de rentabilitate porneşte de la separarea cheltuielilor
ı̂n variabile ı̂n raport cu cifra de afaceri şi fixe, independente de cifra de
afaceri. Pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea de produse ce tre-
buie realizată de ı̂ntreprindere astfel ı̂ncât ı̂ncasările obţinute din vânzarea
lor să acopere cheltuielile variabile şi fixe, iar profitul să fie nul. Cu cât
cheltuielile fixe ale ı̂ntreprinderii sunt mai mari, cu atât nivelul pragului
de rentabilitate este mai ridicat, ceea ce implică pentru firma respectivă
majorarea volumului de produse sau mărfuri ce trebuie vândute pentru
ca aceasta să devină profitabilă. Pragul de rentabilitate se calculează pe
baza următoarei formule:
CF
CApr =
1 − CV
CA
Capitolul 6. Analiza rezultatelor ı̂ntreprinderii 98

unde:
CApr = cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate;
CF = cheltuieli fixe;
CV = cheltuieli variabile;
CA = cifra de afaceri.
Analiza pragului de rentabilitate poate fi completată cu studiul
variabilităţii nivelului profitului ı̂ntreprinderii determinat de evoluţia
producţiei sau cifrei de afaceri realizate. Această analiză poartă denu-
mirea de analiza efectului de levier al exploatării. Această analiză
determină levierul operaţional şi levierul financiar.
Levierul operaţional măsoară variabilitatea rezultatului de ex-
ploatare ı̂n raport cu cifra de afaceri. El are următoarea formulă de calcul:
∆RE
RE0 CA0
lo = ∆CA =
CA0
CA0 − CApr

unde:
CA0 = cifra de afaceri iniţială;
RE0 = rezultatul din exploatare corespunzător nivelului iniţial al
CA;
∆CA= variaţia cifrei de afaceri;
∆RE= variaţia rezultatului din exploatare ca urmare a modificării
cifrei de afaceri;
CApr = cifra de afaceri pentru care rezultatul din exploatare este nul.
Mărimea levierului operaţional este dată de nivelul costurilor fixe.
Dacă costurile fixe reprezintă un procent ridicat ı̂n totalul costurilor
ı̂ntreprinderii, spunem că ı̂ntreprinderea are un grad ridicat al levierului
operaţional. În alte cuvinte, şi o scădere mică a cifrei de afaceri poate de-
termina o scădere considerabilă a rezultatului din exploatare. De fapt, ı̂n
general, riscul unei afaceri depinde ı̂ntr-o măsură considerabilă de mărimea
costurilor fixe ale ı̂ntreprinderii.
Levierul financiar măsoară variabilitate rezultatului curent al
exerciţiului ı̂n raport cu cifra de afaceri. În rezultatul curent este inclus
şi rezultatul financiar, deci levierul financiar va fi influenţat de politica
de finanţare a firmei. Levierul financiar se calculează pe baza următoarei
formule:
∆RC
RC0 CA0
lf = ∆CA =
CA0
CA0 − CA‘pr
99 6.4. Analiza pragului de rentabilitate

unde:
CA0 = cifra de afaceri iniţială;
RC0 = rezultatul din exploatare corespunzător cifrei de afaceri
iniţiale;
∆CA= variaţia absolută a mărimii cifrei de afaceri;
∆RC= variaţia absolută a rezultatului curent ca efect al modificării
cifrei de afaceri;
CA‘pr = cifra de afaceri pentru care rezultatul curent este nul.
Analiza pragului de rentabilitate permite obţinerea unor informaţii
de gestiune utile pentru previziunea bugetului ı̂ntreprinderii, referitoare
la:

• cifra de afaceri, pentru care rezultatul ı̂ntreprinderii este nul

(vânzările sunt egale cu cheltuielile variabile şi fixe);

• cifra de afaceri pentru a obţine un beneficiu dorit;

• beneficiul previzional la o variaţie dată a cifrei de afaceri;

• mărimea necesară a cifrei de afaceri pentru a menţine un beneficiu

dorit, ı̂n condiţiile ı̂n care cresc cheltuielile fixe.

Analiza pe baza pragului de rentabilitate, oferă posibilitatea deter-

minării unor informaţii de gestiune interesante din punct de vedere al cal-
culului economic, dar mai puţin pertinente din punct de vedere al realităţii
economice. Separaţia ı̂n cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe, nu rămâne
constantă ı̂n timp şi nici pentru variaţii mai mari ale cifrei de afaceri. De
aceea metoda dă bune rezultate numai la ı̂ntreprinderile de mărime mică,
la nivel de atelier şi la ı̂ntreprinderile comerciale la care această separaţie
nu suportă modificări sensibile. De asemenea este folosită la ı̂ntocmirea
unui plan de afaceri.
Capitolul 7

Tablourile de finanţare

7.1. Necesitatea utilizării unui tablou de

finanţare
Din câte s-a putut constata, bilanţul conferă o viziune statică asupra
structurii financiare, iar contul de profit şi pierdere, o viziune dinamică
asupra activităţii. Bilanţul descrie situaţia ı̂ntreprinderii la un moment
dat, ca rezultat al fluxurilor fizice şi financiare, iar contul de rezultate
ı̂nregistrează cheltuielile şi veniturile ocazionate de aceste fluxuri. Dar
nici bilanţul, nici contul de profit şi pierdere nu permit obţinerea unei viz-
iuni dinamice asupra structurii financiare, adică asupra evoluţiei acestei
structuri. O atare viziune cade sub incidenţa interesului atât al analis-
tului financiar extern ı̂ntreprinderii, cât şi al managerilor acesteia. Un
conducător de ı̂ntreprindere este adesea determinat să se ı̂ntrebe şi să
găsească răspuns asupra localizării beneficiului ı̂n structurile patrimoni-
ale (trezorerie, stocuri, imobilizări etc.) şi să acorde un interes deosebit
posibilităţilor de investire şi mijloacelor pe care le poate pune ı̂n practică.
Separând cheltuielile plătibile ı̂n cursul exerciţiului financiar, de cele
a căror plată este scadentă ı̂n exerciţiile următoare şi veniturile ı̂ncasabile
ı̂n cursul exerciţiului de cele ı̂ncasabile ı̂n viitor, se poate determina
situaţia trezoreriei, respectiv fluxul monetar net al exerciţiului (cash-flow-
ul). Pentru a surprinde fluxurile nete de trezorerie practica financiară a
elaborat tabloul de finanţare pe baza bilanţului şi a contului de rezultate.
El a ı̂mbrăcat de-a lungul timpului mai multe forme, dar două par să fi
câştigat aderenţa normalizatorilor şi practicienilor: tabloul de utilizări şi
100
101 7.2. Tabloul de finanţare utilizări şi resurse

resurse şi tabloul fluxurilor de trezorerie.

Deşi sistemul contabil românesc este mai degrabă pregătit pentru
adoptarea unui tablou de utilizări şi de resurse, totuşi OMFP 94/2001
pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directive a IV-
a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale
de Contabilitate şi OMF 1752/2005 a stabilit că societăţile comerciale
româneşti au obligaţia să ı̂ntocmească situaţii financiare anuale care vor
trebui să cuprindă şi tabloul fluxurilor de trezorerie. Începând cu exerciţiul
financiar al anului 2005 această situaţie va fi obligatorie pentru aproape
toate societăţile româneşti.

7.2. Tabloul de finanţare utilizări şi resurse

7.2.1. Conţinutul tabloului de utilizări şi resurse
Scopul elaborării acestui al treilea document informaţional important
este de a explica formarea fondului de rulment şi relaţia acestuia cu soldul
de trezorerie, prin intermediul fluxurilor monetare de ı̂ncasări şi plăţi ale
exerciţiului ı̂ncheiat. Se stabileşte ı̂n principal pe baza a două bilanţuri
succesive şi explică legătura ı̂ntre partea de sus şi partea de jos a bilanţului,
prin intermediul variaţiei fondului de rulment. Prima parte a tabloului de
finanţare analizează modul cum s-a realizat ı̂n dinamică echilibrul struc-
tural ı̂ntre elementele stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse stabile), iar
a doua parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment ı̂n asigu-
rarea echilibrului funcţional ı̂ntre elementele ciclice ale bilanţului (utilizări
şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar dintre ı̂ncasări şi plăţi. Ecuaţia
fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este următoarea:

∆F R = ∆N F R + ∆T N

respectiv variaţia fondului de rulment rezultată ı̂n partea de sus a

bilanţului este reconstruibilă prin cumularea variaţiei nevoii de fond de
rulment cu variaţia trezoreriei nete. Modificarea nevoii de fond de rul-
ment determină ameliorarea sau degradarea fondului de rulment. Pentru
elaborarea tabloului de finanţare se parcurg două etape:
1. determinarea variaţiei fondului de rulment, ca urmare a modificării
structurii capitalurilor şi a activelor stabile (ı̂n partea superioara a
bilanţului);
Capitolul 7. Tablourile de finanţare 102

2. determinarea variaţiei trezoreriei nete, ca urmare a modificării nevoii

de fond de rulment (partea de jos a bilanţului), articulată cu variaţia
fondului de rulment.
Prin intermediul tabloului de finanţare se evidenţiază fluxurile de
resurse financiare mobilizate de ı̂ntreprindere din autofinanţare, din aport
de capital şi din ı̂mprumuturi şi utilizarea acestor resurse pentru investiţii,
plata dividendelor, rambursarea ı̂mprumuturilor. Analiza acestor fluxuri
financiare porneşte de la constatarea, ı̂n bilanţuri succesive a unui flux
de resurse. Atunci creşte un post de pasiv (spre exemplu ca urmare a
unui aport nou de capital) sau scade un post de activ (de exemplu amor-
tizarea mijloacelor fixe). În cazul unui flux de alocare a capitalurilor
băneşti, creşte un post de activ (de ex.cumpărarea de materii prime) sau
scade un post de pasiv (de ex. achitarea unei datorii). Se reţine astfel
că trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi veniturilor
exerciţiului, ci şi ca urmare a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor
de datorii, la sfârşitul perioadei faţă de ı̂nceputul perioadei de gestiune.
În cursul exerciţiului devin plătibile cheltuieli efectuate ı̂n exerciţiul ante-
rior. Tot astfel devin ı̂ncasabile ı̂n cursul exerciţiului venituri ı̂nregistrate
ı̂n exerciţiul anterior. De asemenea venituri şi cheltuieli ale exerciţiului
vor putea deveni realizabile ı̂n exerciţiul următor.
În plus trezoreria ı̂ntreprinderii fiind unică variază şi ı̂n raport de
cheltuielile plătibile pentru investiţii şi ca urmare a fluxurilor de capi-
tal şi de dobânzi rezultate din operaţiile financiare şi extraordinare ale
ı̂ntreprinderii, ı̂n cursul exerciţiului. În sinteză tabloul de finanţare re-
flectă fluxurile de resurse financiare stabile şi cele pe termen scurt, fiind
astfel un instrument principal al gestiunii financiare pentru analiza şi pre-
viziunea variaţiei fondului de rulment şi a variaţiei trezoreriei nete.

7.2.2. Construcţia tabloului de utilizări şi resurse

În elaborarea unui tablou de utilizări şi resurse trebuie să se facă
distincţie ı̂ntre fluxurile patrimoniale, financiare şi monetare. Fluxurile
patrimoniale nu au ı̂n mod obligatoriu un impact asupra disponibilităţilor
ı̂ntreprinderii. Este motivul pentru care se procedează la clasificarea aces-
tora ı̂n trei categorii:
1. fluxurile patrimoniale care au un impact imediat asupra disponi-
bilităţilor. Exemple: toate cumpărările (de imobilizări, de mărfuri,
103 7.2. Tabloul de finanţare utilizări şi resurse

etc.) plătite imediat, toate vânzările ı̂ncasate imediat. În contin-

uare le vom numi fluxuri monetare. Dacă ne referim la venituri,
acestea vor fi venituri ı̂ncasate, iar dacă reprezintă cheltuieli, chel-
tuieli plătite.
2. fluxurile patrimoniale care nu au un impact imediat asupra disponi-
bilităţilor, dar vor avea ı̂n viitor. Exemple:cumpărările şi vânzările
pe credit. Ele reprezintă fluxuri financiare (venituri ı̂ncasabile sau
cheltuieli plătibile)
3. fluxurile care nu au, nici imediat, nici ulterior, un impact asupra
disponibilităţilor, cum ar fi amortizările sau provizioanele (calculate
sau reluate). Acestea pot fi denumite fluxuri contabile (venituri şi
cheltuieli calculate). Binenţeles fluxurile monetare sunt la rândul
lor şi fluxuri financiare.
Tabloul de utilizări şi resurse are ca obiect prezentarea fluxurilor
financiare, ı̂n timp ce fluxurile monetare, luate separat, fac obiectul
tabloului fluxurilor de trezorerie. Construcţia tabloului de utilizări şi
resurse se face pornind de la două bilanţuri succesive şi contul de profit şi
pierdere.
Preluarea datelor din bilanţurile contabile
Prin comparare a două bilanţuri succesive, se pot determina variaţiile
pozitive şi negative suportate de diferitele rubrici sau posturi. Prin gru-
parea acestor variaţii se poate ı̂ntocmi o situaţie care permite identificarea
a patru tipuri de modificări:
Unele posturi de pasiv au suportat o creştere (↑ P ): angaja-
mentele suplimentare pe care o ı̂ntreprindere le contractează apar ca
o contrapartidă a aporturilor primite, deci ca o expresie a creşterii
fondurilor puse la dispoziţia sa. Aceste creşteri, care afectează anu-
mite posturi de pasiv, sunt considerate resurse.
Unele posturi de activ au suportat o creştere (↑ A): variaţia lor
este rezultatul intrării anumitor bunuri sau constatării (angajării)
de drepturi. Achiziţionarea de bunuri şi angajarea de creanţe noi
se realizează ı̂n contrapartida unei decontări, deci a unei utilizări de
fonduri.
În mod simetric, alte posturi de pasiv au suportat diminuări (↓ P ),
ca urmare a stingerii anumitor angajamente pe care ı̂ntreprinderea
Capitolul 7. Tablourile de finanţare 104

le contractase anterior. Dar această stingere de angajamente este

consecinţa unei decontări, se deduce că diminuările unor posturi de
pasiv solicită, de obicei, utilizări de fonduri.

Alte posturi de activ au suportat diminuări (↓ A): cu excepţia

unor evenimente excepţionale (incendii, inundaţii etc.), aceste
variaţii sunt consecinţa realizării (ı̂ncasării) contravalorii anumitor
bunuri (imobilizări corporale, titluri, stocuri) deţinute anterior de
ı̂ntreprindere. Ele degajă fonduri suplimentare, altfel spus, resurse.

Preluarea datelor din contul de rezultate

Din contul de rezultate, ı̂n construcţia tabloului de utilizări şi resurse
se foloseşte capacitatea de autofinanţare. Ea corespunde surplusului finan-
ciar degajat de activitatea rentabilă a societăţii. Calculul ei se poate face
prin una din cele două metode cunoscute (metoda directă sau metoda indi-
rectă). Se poate deduce că relaţia ı̂ntre contul de rezultate şi tabloul de uti-
lizări şi resurse este realizată prin intermediul capacităţii de autofinanţare.
Dacă se are ı̂n vedere criteriul ” maturităţii”, atât ı̂n clasificare flux-
urilor de utilizări şi resurse identificate pe baza bilanţurilor, cât şi a ca-
pacităţii de autofinanţare, reprezentând resursa financiară identificată pe
baza contului de profit şi pierdere, se permite disocierea mişcărilor care
afectează ”partea de sus a bilanţului”, de cele care influenţează ”partea de
jos a bilanţului”. Primele definesc utilizările şi resursele pe termen lung
şi mediu, celelalte, utilizările şi resursele pe termen scurt. Astfel tabloul
de finanţare s-ar putea prezenta ı̂n următoarea structură: 7.1
Dacă se detaliază structura acestui tablou pe principalele fluxuri de
utilizări şi resurse, vom obţine următoarea formă a tabloului de utilizări
şi resurse 7.2

7.2.3. Interpretarea tabloului de utilizări şi resurse

Excedentul brut al exploatării evidenţiat ı̂n contul de rezul-
tate reprezintă sursa potenţială pentru capacitatea de autofinantare
a ı̂ntreprinderii. Capacitatea de autofinanţare apare, la rândul său
ca o sursă stabilă care permite finanţarea investiţiilor, rambursarea
ı̂mprumuturilor financiare contractate ı̂n anii anteriori şi plata dividende-
lor către proprietarii ı̂ntreprinderii. Plata dividendelor reprezintă deci o
alocare definitivă de fonduri ı̂n partea de sus a bilanţului, iar cele neplătite
se regăsesc ı̂n fondul de rulment, pentru finanţarea ciclului de exploatare.
105 7.2. Tabloul de finanţare utilizări şi resurse

UTILIZARI RESURSE
Utilizari pe termen lung si mediu Resurse pe termen lung si mediu
(UTLM) (RTLM)
Active imobilizate Capitaluri permanente
Capitaluri permanente Active imobilizate
FR
Utilizari pe termen scurt Resurse pe termen scurt
(UTS) (RTS)
Active circulante Datorii pe termen scurt
Datorii pe termen scurt Active circulante
NFR
TN

Figura 7.1: Structura tabloului de finanţare

INTREBUINTARI (NEVOI) RESURSE (DEGAJARI)

Dividente datorate in exercitiul precedent
(platite)
Achizitionarea elementelor de activ
Reducerea capitalurilor proprii
Rambursarea datoriilor financiare
Cresterea fondului de rulment ( FR )
Capacitatea de autofinantare
Cesiunea sau reducerea elementelor de
activ
Cresterea capitalurilor proprii
Cresterea datoriilor financiare

I VARIATIA FONDULUI DE RULMENT

Cresterea stocurilor si creantelor de exploatare
Reducerea datoriilor de exploatare
Reducerea datoriilor catre alti creditori
II VARIATIA NEVOII DE FOND DE RULMENT
III VARIATIA TREZORERIEI NETE ( FR-
Reduceri de stocuri si creante de exploatare
Cresterea datoriilor de exploatare
Cresterea datoriilor in afara exploatarii
Cresterea NFR ( NFR )
NFR )

Figura 7.2: Tablou de finanţare

Dacă autofinanţarea nu este suficientă pentru nevoile de finanţare stabile

menţionate mai sus, atunci ı̂ntreprinderea va solicita noi surse externe sta-
bile: aport nou de capital, ı̂mprumuturi financiare noi, cesiuni de active
Capitolul 7. Tablourile de finanţare 106

fixe, etc.
Întreaga politică financiară, privind partea de sus a bilanţului, se va
reflecta ı̂n variaţia fondului de rulment, respectiv, ı̂n condiţiile de finanţare
a activităţii de exploatare şi mai departe se va reflecta ı̂n variaţia tre-
zoreriei nete. În fond variaţia fondului de rulment nu reprezintă decât o
influenţă potenţială asupra trezoreriei nete. Aceasta din urma este depen-
dentă, ı̂n egală măsura de variaţia stocurilor şi creanţelor pe termen scurt
ale ı̂ntreprinderii şi de variaţia creditelor de trezorerie.
Creşterea fondului de rulment este dovada ı̂mbunătăţirii structurii
financiare a ı̂ntreprinderii, respectiv creşterea resurselor stabile, ı̂n ra-
port cu nevoile permanente. Aceiaşi creştere demonstrează capacitatea
ı̂ntreprinderii de a degaja lichidităţi atât ı̂n partea de sus a bilanţului cât
şi ı̂n cea de jos şi de a-şi ı̂mbunătăţii sensibil situaţia trezoreriei.
Dimpotrivă, scăderea fondului de rulment este dovada unui dezechili-
bru financiar: nevoi permanente sunt finanţate cu resurse pe termen scurt.
Această situaţie, corelată cu creşterea nevoii de fond de rulment, conduce
la un dezechilibru cronic al trezoreriei, la creşterea riscului de faliment al
ı̂ntreprinderii.
În concluzie pentru a judeca situaţia financiară a ı̂ntreprinderii, se
analizează bilanţurile succesive care permit aprecierea stării şi evoluţiei
echilibrului financiar şi a ı̂ndatorării acesteia. Pentru a cerceta cauzele
acestei situaţii financiare, pentru a ı̂nţelege evoluţia sa şi pentru a face
previziuni, se studiază:

• fluxurile de venituri şi cheltuieli din contul de rezultate (studiul

rentabilităţii economice);

• fluxurile de investiţii, ı̂n active fixe şi circulante, şi de finanţare a

acestora din tabloul de finanţare;

• decalajele ı̂ntre fluxurile financiare şi realizarea lor efectivă ı̂n cadrul
trezoreriei, evidenţiate, de asemenea, ı̂n tabloul de finanţare.

Situaţia financiară din bilanţul de la ı̂nchiderea exerciţiului, este,

deci, consecinţa situaţiei financiare de la ı̂nceputul exerciţiului şi a
fluxurilor financiare realizate de ı̂ntreprindere ı̂n cadrul exerciţiului şi
evidenţiate ı̂n contul de rezultate şi ı̂n tabloul de finanţare.
107 7.2. Tabloul de finanţare utilizări şi resurse

7.2.4. Punctele nevralgice ale tabloului de utilizări şi

de resurse
Am văzut anterior că tabloul de utilizări şi de resurse (modelul plan-
ului contabil general francez, adaptabil şi ı̂n contabilitatea românească)
presupune relevarea unui echilibru financiar, apreciat pe baza relaţiei de
trezorerie. Acest echilibru este respectat atunci când ı̂ntreprinderea este
capabilă să-şi finanţeze creşterea fără să-şi degradeze trezoreria netă, fapt
care presupune ca mărirea fondul de rulment să acopere partea structurală
(permanentă) a creşterii necesarului de fond de rulment. Spre deosebire
de ”partea permanentă” a activităţii, care se finanţează din fondul de rul-
ment, variaţiile sezoniere sau conjuncturale pot fi acoperite din creditele
de trezorerie.
Dacă resursele stabile sunt mai mari decât utilizările stabile,
ı̂ntreprinderea dispune, ı̂n principiu, de o trezorerie pozitivă, deoarece
variaţia fondului este mai mare decât variaţia necesarului ı̂n fond de rul-
ment privind exploatarea. În caz contrar, va trebui să se recurgă la cred-
ite de trezorerie, ceea ce conduce la o trezorerie netă negativă. Utilizarea
creditelor de trezorerie pentru finanţarea părţii structurale (permanente)
a necesarului ı̂n fond de rulment privind exploatarea conduce la o stare de
vulnerabilitate a ı̂ntreprinderii. Pentru menţinerea echilibrului financiar,
ea va trebui să ı̂şi reı̂nnoiască aceste credite, asumându-şi astfel riscuri
suplimentare.
Sub influenţa inflaţiei, care a cuprins economiile occidentale ı̂n anii
‘70, abordarea financiar- funcţională a ı̂nceput să fie pusă sub semnul
ı̂ntrebării. Norma privind finanţarea totalităţii necesarului ı̂n fond de rul-
ment structural din fondul de rulment s-a dovedit inadecvată. Practicile
bancare au contribuit la o nouă imagine a finanţării necesarului ı̂n fond de
rulment structural: parţial din fondul de rulment şi parţial din creditele
bancare pe termen scurt. Mai mult, ele au probat că, de fapt, creditele de
trezorerie nu constituie o resursă excepţională, aşa cum prevedea regula de
echilibru financiar, ci o resursă permanentă. Criteriul de stabilitate care
a stat la baza clasificării fluxurilor ı̂n tabloul de utilizări şi de resurse a
fost criticat pentru ambiguitatea şi imprecizia sa, deoarece, ı̂n lipsa unor
definiţii riguroase, a confundat noţiunile de maturitate şi permanenţă.
Fondul de rulment net, calculat ca diferenţă ı̂ntre resursele durabile şi uti-
lizările stabile, este un concept şi o mărime afectată de convenţii imprecise
şi influenţate de politicile contabile alese.
Capitolul 7. Tablourile de finanţare 108

În sfârşit, limitele tabloului de utilizări şi de resurse sunt date şi
de utilizarea capacităţii de autofinanţare. Acestui indicator i se pot
aduce câteva critici: CAF nu este decât un surplus monetar potenţial,
deoarece nu ia ı̂n consideraţie decalajele de plată. Ea nu devine un flux
disponibil de trezorerie decât după ı̂ncasarea veniturilor şi plata cheltu-
ielilor. Caracterul potenţial al CAF este şi mai mult ı̂ntărit de integrarea
ajustărilor(provizioanelor) ı̂n conţinutul acestei resurse. Integrarea lor ı̂n
”zona exploatării” pune sub semnul ı̂ntrebarii caracterul de stabilitate
al CAF, cu excepţia situaţiei ipotetice a reı̂nnoirii cu regularitate şi cu
aceeaşi mărime a acestor provizioane.

De asemenea, trebuie relevat că o parte a beneficiului este distribuită

sub formă de dividende acţionarilor. Un argument ı̂n plus pentru a afirma
că această resursă (CAF) nu este integral disponibilă pentru finanţarea
ı̂ntreprinderii. CAF este influenţată de politicile contabile şi fiscale ale
ı̂ntreprinderii. Dacă, de exemplu o ı̂ntreprindere, prin ”opţiunile” sale con-
tabile sau fiscale, procedează la ”netezirea” profiturilor, o astfel de prac-
tică de ”ı̂mpodobire a bilanţului” goleşte de conţinut informaţional CAF.
Fiind determinată după impozitarea profitului, CAF este influenţată de
implicaţiile fiscale ale politicilor de amortizare şi de provizioane. În acelaşi
sens sunt apreciate şi implicaţiile alegerilor privind evaluarea stocurilor,
evaluarea lucrărilor executate de ı̂ntreprindere pentru sine şi capitalizarea
unor cheltuieli ı̂n activul bilanţului. Multitudinea de puncte nevralgice
redate mai sus a condus la ı̂nceputul anilor ‘80 la apariţia de noi abordări
ale analizei solvabilităţii şi riscului de faliment şi explică interesul acor-
dat astăzi tablourilor de flux de trezorerie care, ı̂n mod just, pun accen-
tul pe variaţia de trezorerie şi originile sale. Tabloul de utilizări şi de
resurse, ı̂n vogă până spre sfârşitul anilor ‘70, deşi a sedus prin eleganţa
raţionamentelor sale, s-a dovedit vulnerabil ı̂n confruntarea cu fenomenele
inflaţioniste din deceniul al optulea şi cu manifestarea tot mai pregnantă
a economiilor de credit. Uşor- uşor, el a trebuit să cedeze locul celeilalte
forme, tabloul de trezorerie, ţinând cont de avantajele ei incontestabile.
109 7.3. Tabloul de trezorerie

7.3. Tabloul de trezorerie

7.3.1. Utilitatea tabloului de trezorerie
Principala critică adusă tabloului de utilizări şi de resurse este dată
de disimularea fluxurilor monetare. El nu permite relevarea influenţei
fenomenelor de stocaj şi a decalajelor temporare care pot exista ı̂ntre con-
tabilitatea unui flux financiar şi a consecinţelor sale monetare, după caz,
ı̂ncasare sau plată, asupra disponibilităţilor. Analiza financiară devine
mai pertinentă dacă se separă fluxurile financiare pe tipuri de activităţi
(de exploatare, de investiţii) şi pe modalităţi de finanţare (autofinanţare
sau ı̂ndatorare).
Indicatorul central al analizei financiare devine, astfel excedentul
de trezorerie al exploatării (ETE). Excedentul de trezorerie al ex-
ploatării reprezintă surplusul efectiv de trezorerie degajat de activitatea de
exploatare şi măsoară capacitatea ı̂ntreprinderii de a face faţă nevoilor de
autofinanţare a investiţiilor, privind creşterea ı̂ntreprinderii şi a nevoilor
de rambursare a datoriilor financiare, inclusiv a plăţilor pentru impozite şi
pentru dividende. Din această perspectivă, analiza fianciară porneşte de la
rezultatul brut din activitatea de exploatare, care are o influenţă directă
asupra trezoreriei, respectiv de la veniturile de exploatare ı̂ncasabile şi de
la cheltuielile plătibile. Veniturile ı̂ncasabile cuprind veniturile ı̂ncasate
ı̂n cursul exerciţiului şi veniturile ı̂ncasabile ı̂n exerciţiul următor. Drept
urmare, excedentul brut de exploatare se determină ca diferenţă ı̂ntre
venituri şi cheltuieli astfel:

EBE = Venituri ı̂ncasabile din exploatare-

-Cheltuieli plătibile din exploatare

Dar veniturile şi cheltuielile realizabile ı̂n exerciţiul următor sunt
expresia resurselor temporare pentru exploatare, respectiv a necesarului
de active circulante care, articulate cu situaţia soldului lor la ı̂nceputul
exerciţiului, conduc la determinarea variaţiei nevoii de fond de rulment.
Aşadar, excedentul brut de exploatare exprimă fluxul real de trezorerie al
exploatării rezultat după acoperirea variaţiei nevoii de fond de rulment:

EBE = ET E + ∆N F R
Capitolul 7. Tablourile de finanţare 110

ET E = EBE − ∆N F R
În continuare excedentul de trezorerie al exploatării este desti-
nat acoperirii cheltuielilor financiare, rambursării ı̂mprumuturilor finan-
ciare, plăţii impozitului pe profit şi a dividendelor. Fluxul de trezorerie
rămas disponibil după aceste prelevări obligatorii va reprezenta sursa de
autofinanţare a investiţiilor. Dacă ETE este mai mare decât cheltu-
ielile financiare, reprezentând costul capitalurilor ı̂mprumutate, atunci el
indică o situaţie de echilibru financiar ı̂n sensul ca ı̂ntreprinderea este ı̂n
măsură să facă faţă ı̂ndatorării sale actuale. Dacă ETE este mai mic
decât cheltuielile financiare, ı̂ntreprinderea este nevoită să se ı̂mprumute
pentru a putea plăti costul capitalului ı̂mprumutat. Acest dezechilibru
indică ı̂nceputul unei stări falimentare. Dacă ETE este acoperitor pen-
tru toate datoriile financiare scadente ale exerciţiului atunci el indică ap-
titudinea ı̂ntreprinderii de autofinantare a investiţiilor.
Există un prag al creşterii interne autofinanţată prin excedentul
de trezorerie al exploatării. Obiectivul politicii de creştere internă este
creşterea cifrei de afaceri ı̂n condiţiile constanţei cheltuielilor fixe. În
aceste condiţii nevoia de fond de rulment, dependentă de cifra de afac-
eri, creşte mai repede decât EBE dependent de marja asupra cheltuielilor
variabile (M CV = CA − CF − EBE). Peste o anumită limită de creştere
a cifrei de afaceri EBE este insuficient pentru acoperirea creşterii nevoii
de fond de rulment şi, ı̂n consecinţă, ETE devine negativ. Este ceea ce se
cheamă efect de foarfece al creşterii nevoii de fond de rulment ı̂n raport cu
creşterea EBE. Dacă acceptăm constanţa cheltuielilor fixe şi dependenţa
direct proporţională a cheltuielilor variabile şi a nevoii de fond de rulment
ı̂n raport cu cifra de afaceri, atunci ETE poate fi determinat ı̂n funcţie de
cifra de afaceri iniţială şi de ratele de creştere a variabilelor de mai sus.
Pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie se poate determina alături
de excedentul de trezorerie al exploatării şi fluxul de trezorerie din activ-
itatea de investiţii şi fluxul de numerar din activitatea de finanţare. Prin
ı̂nsumarea celor trei fluxuri vom obţine mărimea fluxului net de trezorerie
(cash-flow - ul). Un tablou al fluxurilor de trezorerie permite utilizatorilor:

• să evalueze capacitatea ı̂ntreprinderii de a degaja lichidităţi;

• să determine necesităţile de lichidităţi;

• să prevadă scadenţele şi riscul ı̂ncasărilor viitoare;

111 7.3. Tabloul de trezorerie

• să compare rezultatele ı̂ntreprinderii, prin eliminarea efectelor uti-

lizării diferitelor metode contabile pentru aceleaşi operaţii şi eveni-
mente.

Ţinând cont că tabloul fluxurilor de trezorerie se construieşte

separând activităţile ı̂ntreprinderii ı̂n activităţi de exploatare, de investiţii
şi de finanţare, informaţiile furnizate de acesta pot să servească, de aseme-
nea, la evaluarea relaţiilor ı̂ntre cele trei genuri de activităţi. Una şi aceiaşi
operaţie (mai complexă) poate să presupună mişcări de trezorerie incluse
ı̂n categorii diferite. Astfel, atunci când rambursarea unui ı̂mprumut se
referă atât la dobânzi cât şi la capital, partea corespunzătoare dobânzilor
poate să fie clasificată ı̂n categoria fluxurilor aferente activităţilor de ex-
ploatare, ı̂n timp ce partea aferentă capitalului corespunde fluxurilor ac-
tivităţii de finanţare. Suma tuturor celor trei fluxuri de numerar se va
regăsi ı̂n trezoreria ı̂ntreprinderii; variaţia mărimii sale ı̂n sensul creşterii
(soldul final ¿ decât soldul iniţial) va indica intrări de numerar mai mari
decât ieşiri.
Din analiza structurii fluxurilor de numerar se pot identifica factorii
care au dus la această situaţie. Astfel, majorarea numerarului din tre-
zoreria ı̂ntreprinderii poate fi rezultatul:

• unei activităţi de exploatare eficiente, cu costuri mici, respectiv o

rentabilitate ridicată a resurselor investite;

• unei gestiuni mai bune a creanţelor comerciale şi a stocurilor

ı̂ntreprinderii;

• vânzării unei imobilizări corporale, necorporale sau financiare din

proprietatea ı̂ntreprinderii;

• atragerii de resurse financiare de la acţionari sau creditori.

Primele două situaţii constituie premiza unei evoluţii pozitive pe

termen lung, ultimele două având efect benefic doar pe termen scurt,
menţinerea trezoreriei la un nivel ridicat depinzând de deciziile manage-
mentului privind investirea surplusului de numerar.
Capitolul 7. Tablourile de finanţare 112

7.3.2. Întocmirea situaţiei (tabloului) fluxurilor de

trezorerie
Conform OMF 1752/2005, persoanele juridice care la data bilanţului
depăşesc limitele a două dintre următoarele 3 criterii, denumite ı̂n contin-
uare criterii de mărime:
• total active: 3.650.000 euro;
• cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro;
• număr mediu de salariaţi ı̂n cursul exerciţiului financiar: 50
ı̂ntocmesc situaţii financiare anuale care cuprind:
• bilant;
• cont de profit si pierdere;
• situatia modificarilor capitalului propriu;
• situatia fluxurilor de trezorerie;
• note explicative la situatiile financiare anuale.
Se observă că situaţia fluxurilor de trezorerie reprezintă un document
obligatoriu de ı̂ntocmit pentru o anumită categorie de societăţi comerciale.
Pentru societăţile comerciale care nu ı̂ntrunesc cel puţin două din cele
trei criterii de mărime, ı̂ntocmirea situaţiei fluxurilor de trezorerie este
opţională.
Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr: 1752/2005 consacră
două metode de ı̂ntocmire a acestei situaţii financiare: metoda directă,
respectiv metoda indirectă. Diferenţa dintre acestea constă ı̂n modul de
reflectare a fluxurilor de numerar implicate de activitatea de exploatare a
ı̂ntreprinderii.
Metoda directă de ı̂ntocmire a situaţiei fluxurilor de trezorerie de-
taliază intrările şi ieşirile de numerar aferente activităţii ı̂ntreprinderii.
Întocmirea acesteia presupune reunirea informaţiilor ce se regăsesc ı̂n
situaţiile financiare anuale ale ı̂ntreprinderii (Bilanţul şi Contul de profit
şi pierdere), uneori fiind necesară chiar o detaliere a rubricilor cu ajutorul
balanţei de verificare.
În primul rând ı̂n situaţie sunt cuprinse fluxurile de trezorerie din
activităţi de exploatare, cuprinzând:
113 7.3. Tabloul de trezorerie

• Încasări de la clienţi;

• Plăţi către furnizori şi angajaţi;

• Dobânzi plătite;

• Impozit pe profit plătit;

• Încasări din asigurarea ı̂mpotriva cutremurelor.

Activităţile de exploatare sunt principalele activităţi generatoare de

venituri şi orice alte activităţi cu excepţia celor definite ca fiind activităţi
de investiţii sau de finanţare. Mărimea mişcărilor de trezorerie legate de
exploatare este un indicator cheie al măsurii ı̂n care ı̂ntreprinderea a dega-
jat, prin exploatarea sa, suficiente fluxuri de trezorerie, pentru a rambursa
ı̂mprumuturile sale, a menţine capacitatea sa de exploatare, a vărsa div-
idende şi a realiza noi investiţii, fără să recurgă la alte surse externe de
finanţare. Fluxurile de trezorerie ale activităţilor de exploatare sunt, ı̂n
mod esenţial, consecinţa principalelor activităţi generatoare de venituri
ale ı̂ntreprinderii. Ca urmare, putem spune că ele sunt, ı̂n general, rezul-
tatul operaţiilor şi evenimentelor care concură la formarea rezultatului
net.
În continuare sunt cuprinse fluxurile de numerar din activitatea
de investiţii:

• Plăţi pentru achiziţionarea de acţiuni

• Plăţi pentru achizitionarea de imobilizări corporale

• Încasări din vânzarea de imobilizări corporale

• Dobânzi ı̂ncasate

• Dividende ı̂ncasate

Fluxurile care rezultă din activităţi de investiţii indică ı̂n ce măsură

plăţile au fost efectuate pentru achiziţionarea de active destinate să
genereze venituri şi fluxuri de trezorerie viitoare. Fluxurile de trezorerie
ale activităţilor de investiţii oferă informaţii privind maniera ı̂n care
ı̂ntreprinderea ı̂şi asigură perenitatea şi creşterea.
Fluxurile de numerar din activitatea de finanţarecuprind:
Capitolul 7. Tablourile de finanţare 114

• Încasări din emisiunea de acţiuni;

• Încasări din ı̂mprumuturi pe termen lung;

• Plata datoriilor aferente leasing-ului financiar;

• Dividende plătite.

Activităţile de finanţare sunt acele activităţi care antrenează

schimbări ı̂n mărimea şi structura capitalurilor proprii şi a capitalurilor
ı̂mprumutate ale ı̂ntreprinderii. Prezentarea separată a acestor fluxuri
ı̂n tabloul de trezorerie este dată de posibilitatea utilizării lor ı̂n previz-
iunea sumelor pe care aportorii de capitaluri le vor retrage din fondurile
(capitalurile) viitoare.
Prin aplicarea metodei indirecte rezultatul este acelaşi, ceea ce diferă
este modalitatea de analiză şi determinare a fluxurilor de trezorerie din
activitatea de exploatare. Astfel, ı̂n loc să se adune toate intrările de
numerar din activitatea de exploatare, din care să se scadă toate plăţile
din exploatare, se porneşte de la rezultatul net la care se adună ajustările
pentru elementele nemonetare şi alte elemente incluse la activităţile de
investiţii sau de finanţare, şi se scad modificările pe parcursul perioadei
ale capitalului circulant.
Practicarea unei contabilităţi de angajamente, precum şi luarea ı̂n
calculul profitului ı̂ntreprinderii a unor elemente de venituri şi cheltuieli
nemonetare (care nu presupun intrări sau ieşiri de numerar din trezoreria
ı̂ntreprinderii) adâncesc diferenţa dintre mărimea rezultatului realizat şi
cea a numerarului din trezoreria societăţii comerciale. Astfel, principalele
ajustări sunt:

• eliminarea efectelor contabilităţii de angajamente prin luarea ı̂n cal-

cul a variaţiei capitalului de lucru net. În acest sens, din rezultatul
exerciţiului vor fi scăzute variaţia elementelor de stoc (sold final-sold
iniţial) respectiv variaţia creanţelor (sold final-sold iniţial) şi se va
adăuga variaţia datoriilor (sold final-sold iniţial);

• eliminarea elementelor de venituri şi cheltuieli nemonetare (amor-

tizările şi provizioanele constituite sau reluate pe venituri) prin
adunarea cheltuielilor calculate cu amortizarea şi provizioanele
constituite şi scăderea veniturilor din reluarea provizioanelor -
ceea ce este echivalent cu adunarea valorii tuturor rubricilor de
115 7.3. Tabloul de trezorerie

ajustări (este vorba despre ”Ajustarea valorii imobilizărilor cor-

porale şi necorporale”,”Ajustarea activelor circulante”, ”Ajustări
privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli”, ”Ajustarea val-
orii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca
active circulante”) din cadrul noului format al Contului de profit şi
pierdere;
• eliminarea elementelor de venituri şi cheltuieli care nu sunt legate
de activitatea de exploatare a intreprinderii. Deşi pare mai dificil de
aplicat, metoda indirectă câştigă teren ı̂n faţa celei directe, poate şi
datorită faptului că are o logică de calcul mai apropiată de forma
raportărilor contabile.
Deşi pare mai dificil de aplicat, metoda indirectă câştigă teren ı̂n
faţa celei directe, poate şi datorită faptului că are o logică de calcul mai
apropiată de forma raportărilor contabile. În acest sens au fost dezvoltate
formule mai simplificate de calcul, ce pot fi aplicate mai ales atunci când
structura Bilanţului şi Contului de profit şi pierdere nu este foarte dez-
voltată.

7.3.3. Limitele tabloului fluxurilor de trezorerie

Deşi considerat net superior tabloului de utilizări şi resurse, tabloul
fluxurilor de trezorerie nu a scăpat criticilor. Limitele sale vizează, cu
predilecţie următoarele aspecte:

• definirea şi rolul trezoreriei;

• conţinutul funcţiei de exploatare şi modul de calcul al fluxurilor care
ı̂i sunt asociate;
• evaluarea performanţelor, prin fluxurile de trezorerie;
• insuficienţa sa ı̂n aprecierea evoluţiei situaţiei financiare a unei
ı̂ntreprinderi;

În modelul prezentat al tabloului de trezorerie definiţia şi rolul tre-

zoreriei au fost criticate, deoarece aceasta este considerată un sold rezid-
ual, o variabilă dependentă de operaţiile de exploatare, investiţii şi de
finanţare. Nu există o definiţie precisă a funcţiei de exploatare. Clasi-
ficarea fluxurilor care o compun este influenţată de o logică contabilă,
Capitolul 7. Tablourile de finanţare 116

ı̂n conformitate cu care fluxul net de trezorerie din exploatare trebuie să
reflecte efectele operaţilor care participă la formarea rezultatului, asupra
trezoreriei. De aici şi limita că, ı̂n funcţia de exploatare, sunt incluse, şi
cheltuielile financiare a căror mărime şi evoluţie depind de politica finan-
ciară a ı̂ntreprinderii. Acest fapt limitează utilitatea fluxului de trezorerie
din exploatare ı̂n diagnosticul financiar.
Includerea dobânzilor plătite de ı̂ntreprinderi ı̂n funcţia de exploatare
dă naştere, la numeroase polemici. Este cunoscut că, pe plan financiar
dobânzile constituie remunerarea creditorilor, aşa după cum dividendele
reprezintă remunerarea acţionarilor. De aici rezultă că att dobânzile cât
şi dividendele vărsate ar trebui să fie incluse ı̂n funcţia de finanţare. Un
astfel de tratament unic ar permite să se evite disocierea dobânzilor de
variaţia capitalurilor ı̂mprumutate, fapt ce ar permite să se aprecieze ı̂n
mod direct adevăratul rol al creditorilor ı̂n finanţarea creşterii. Se ştie
că nu pot fi identificate toate fluxurile de trezorerie care stau la originea
exploatării. Cu atât mai mult, recursul la metoda indirectă, ı̂mpiedică
orice clasificare a fluxurilor pe baza naturii activităţii. Ori, se ştie că
această metodă este cel mai des utilizată de ı̂ntreprinderi, din motive
legate de organizarea sistemului de informare contabilă.
Cât priveşte aprecierea performanţelor ı̂ntreprinderii, cu ajutorul
tabloului fluxurilor de trezorerie din exploatare, aceasta nu poate să aibă
o valoare operaţională decât pe perioadele medii şi lungi. Volatilitatea
fluxurilor de trezorerie interzice utilizarea lor ca indicator al performanţei
pe perioade scurte. Limitele tabloului fluxurilor de trezorerie sunt date şi
de măsura ı̂n care acesta permite aprecierea evoluţiei situaţiei financiare
a unei ı̂ntreprinderi. Ori este cunoscut că, prin acest tablou nu sunt luate
ı̂n consideraţie o serie de operaţii care nu au o incidenţă asupra struc-
turii capitalurilor şi angajamentelor ı̂ntreprinderii, dar care au o influenţă
directă asupra trezoreriei. Astfel de operaţii, ı̂n special cele care sunt in-
cluse ı̂n categoria angajamentelor financiare ı̂n afara bilanţului tind să se
prolifereze sub influenţa dezvoltării tehnicilor de inginerie financiară.
Capitolul 8

Analiza activităţii firmei

8.1. Viteza de rotaţie a capitalurilor prin

cifra de afaceri
În permanenţă ı̂ntreprinderea este străbătută de numeroase fluxuri
financiare care determină modificarea structurilor ei patrimoniale. Astfel
trecerea ı̂ntreprinderii de la o stare patrimonială iniţială la o altă stare
patrimonială se face prin procese financiare succesive.
Pe de o parte :
• se alocă fonduri băneşti ı̂n procese productive (achiziţii de active,
de materii prime, materiale, combustibil, mărfuri, etc.)
• se achită obligaţii băneşti (achitări de furnizori, salarii, impozite,
taxe, rambursări de credite)
Pe de altă parte:
• se recuperează aceste fonduri din ı̂ncasarea vânzărilor sau din surse
ı̂mprumutate.
Aceste procese sincrone de mobilizare şi alocare de fonduri, de
ı̂ncasare a creanţelor şi de plată a datoriilor exprimă manifestarea di-
namică a echilibrului financiar al ı̂ntreprinderii. Cel mai sigur echilibru
financiar este cel care se realizează pe seama ı̂ncasărilor din vânzările pro-
prii. În aceste ı̂ncasări se regăsesc toate posibilităţile de acoperire a chel-
tuielilor de fabricaţie, de reı̂nnoire a maşinilor şi utilajelor, de rambursare
a creditelor şi de acoperire a altor nevoi de dezvoltare şi stimulare.
117
Capitolul 8. Analiza activităţii firmei 118

Cifra de afaceri ı̂ncorporează componentele valorice necesare pentru

acoperirea tuturor destinaţiilor menţionate, ceea ce conduce spre o nouă
stare patrimonială a ı̂ntreprinderii. Drept urmare, fiecare element de ac-
tiv este reı̂nnoit ı̂ntr-un anumit timp prin cifra de afaceri.Totodată fiecare
datorie este achitabilă ı̂ntr-un interval de timp specific prin componenta
valorică corespunzătoare din cifra de afaceri. Aceşti timpi necesari pen-
tru reı̂nnoirea activelor şi pentru plata datoriilor sunt numiţi durate de
rotaţie ale capitalurilor pe seama cifrei de afaceri (lunară, semes-
trială sau anuală).
Starea patrimoniala finală este deci o rezultantă a alocării succesive
a unor părţi corespunzătoare din cifra de afaceri pentru plata datoriilor
şi pentru reı̂nnoirea activelor. Această constatare este foarte importantă
pentru previziunea financiară pe termen scurt şi mediu. Prin urmare, dacă
nu au loc modificări sensibile ı̂n condiţiile de exploatare ale ı̂ntreprinderii,
se poate estima că o creştere a cifrei de afaceri se traduce sau se va traduce
ı̂ntr-o stare patrimonială nouă cu o creştere, ı̂n aceeaşi proporţie, a imo-
bilizărilor, a stocurilor, a creanţelor şi a datoriilor ı̂ntreprinderii. Acest
raport de proporţionalitate presupune constanţa următoarelor corelaţii:
ACT IV E
= CON ST AN T
CA
DAT ORII
= CON ST AN T
CA
Exprimarea acestor raporturi s-ar face deci sub forma unor coeficienti
abstracţi. Dar ele se pot prezenta şi sub forma duratei (ı̂n zile) de rotaţie
a capitalurilor prin cifra de afaceri:
ACT IV E(DAT ORII)
· 360zile
CA
Acest raport arată numărul de zile ı̂n care cifra de afaceri reı̂nnoieşte
activele sau achită datoriile. Se porneşte de la următoarea regulă de trei
simplă: dacă cifra de afaceri este realizată ı̂n 360 de zile, atunci reı̂nnoirea
activelor sau plata datoriilor se va face ı̂ntr-un număr X zile, de unde X
este dat de următoarea formulă:

ACT IV E(DAT ORII)

X= · 360zile
CA
În acest fel se pot calcula durate de rotaţie pentru fiecare element
de activ sau pasiv din bilanţul unei ı̂ntreprinderi. Mai putem spune că
119 8.2. Calculul ratelor de rotaţie

aceste rapoarte arată durata ı̂n zile ı̂n care postul analizat de activ sau
de pasiv se transformă ı̂n lichidităţi. Rata de rotaţie a capitalurilor prin
cifra de afaceri mai poate fi exprimată şi ca număr de rotaţii prin cifra
de afaceri. Numărul de rotaţii prin cifra de afaceri se calculează conform
relaţiei următoare:
CA
Nr.rotaţii =
ACT IV E(DAT ORII)
Acest indicator exprimă de câte ori un element de activ sau de pasiv
se transformă ı̂n lichidităţi pe parcursul perioadei de gestiune analizate.
Indicatorii au preponderent un caracter teoretic, ı̂ntrucât pornesc de la
presupunerea că ı̂ntreaga cifră de afaceri va fi folosită pentru reı̂nnoirea
unui element de activ sau rambursarea unei datorii. Folosirea lor este
utilă mai ales ı̂n comparaţie cu indicatorii medii din sectorul de activitate
respectiv sau cu cei caracteristici firmelor concurente.

8.2. Calculul ratelor de rotaţie

Ratele de rotaţie (exprimate fie sub formă de durate de rotaţie, fie
ca număr de rotaţii ) pot fi calculate pentru toate elementele de activ
sau pasiv ale firmei, dar se poate constata că, pentru anumite posturi de
bilanţ, calculul lor nu are conţinut economic:
• pentru disponibilităţile ı̂n casă şi bancă, indicatorii ar arăta ı̂n ce
perioadă de timp se transformă ı̂n lichidităţi, respectiv de câte ori
ı̂ntr-un an. Ori ele aflându-se sub formă de bani nu se pun probleme
reı̂nnoirii lor, lichidităţii lor.
• pentru capitalul propriu, ratele ar indica ı̂n cât timp ar putea fi el
rambursat, respectiv de câte ori ı̂ntr-un an ar putea fi rambursat pe
baza cifrei de afaceri. După cum se ştie capitalul propriu nu este
exigibil, deci nu se pune problema rambursării lui decât ı̂n cazul
lichidării firmei.
Valorile elementelor de activ sau pasiv folosite la calculul ratelor sunt
prezentate la nivelul valoric ı̂nregistrat la momentul raportărilor contabile.
Din acest motiv, dimensiunea ı̂nregistrată ı̂n bilanţ nu reflectă situaţia
caracteristică firmei pentru ı̂ntreaga perioadă. În aceste condiţii este re-
comandată utilizarea unei valori medii ponderate ı̂n funcţie de perioada
Capitolul 8. Analiza activităţii firmei 120

ı̂n care dimensiunea unui anumit indicator s-a situat la un anumit nivel.
Principalele rate de rotaţie utilizate ı̂n analiza financiară sunt cele referi-
toare la activele imobilizate, la stocuri, creanţe şi furnizori.
1.Rata de rotaţie a activelor imobilizate se poate calcula con-
form următoarelor formule:
Active imobilizate
Durata de rot.a activelor imobil. = · 360
Cifra de afaceri

Cifra de afaceri
Nr.de rotaţii = · 360
Active imobilizate
Aceste rate evidenţiază eficienţa utilizării activelor imobilizate. O
valoare ridicată a numărului de rotaţii, respectiv o durată redusă de rotaţie
a activelor imobilizate, exprimă capacitatea firmei de a genera o cifră de
afaceri de dimensiune corespunzătoare, ı̂n condiţiile utilizării unui nivel
al activelor imobilizate dimensionate la nivelul minim necesar. Ratele
de rotaţie a activelor imobilizate evaluează eficacitatea managementului
activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de
o anumită cantitate de active imobilizate.
2.Rata de rotaţie a stocurilor constituie unul din cei mai relevanţi
indicatori ce caracterizează activitatea ı̂ntreprinderii şi se calculează pe
baza următoarelor formule:

Stocuri
Durata de rot.a stocurilor = · 360
Cifra de afaceri

Cifra de afaceri
Nr.de rotaţii = · 360
Stocuri
În condiţiile desfăşurării unei activităţi eficiente, este recomandabil
ca durata de rotaţie a stocurilor să fie limitată la nivelul duratei normale
de rotaţiei a ciclului de exploatare. Aceasta reprezintă o durată normală
cumulată a perioadelor de stocare a materiilor prime şi materialelor nece-
sare, a perioadei ciclului de producţie şi a perioadei de formare a loturilor
de produse finite ce trebuie livrate clienţilor. Pentru a detalia analiza se
poate trece la calculul ratelor pentru fiecare categorie de stocuri ı̂n parte.
3. Rata de rotaţie a soldului-clienţi constituie un indicator rele-
vant pentru firmele ce realizează vânzări pe credit comercial. Se vor folosi
următoarele formule de calcul:
 8.3. Vitezele de rotaţie prin elementele componente ale cifrei
121 de afaceri

Clienţi
Durata de rot.a clienţilor = · 360
Cifra de afaceri
Cifra de afaceri
Nr.de rotaţii = · 360
Clienţi
Cu ajutorul acestui indicator se poate aprecia durata medie de
ı̂ncasare a creanţelor, şi astfel se poate aprecia eficienţa serviciului de
colectare a creanţelor.
4. Rata de rotaţie a soldului - furnizori se calculează după formulele:
Furnizori
Durata de rot.a furnizorilor = · 360
Cifra de afaceri
Cifra de afaceri
Nr.de rotaţii = · 360
Furnizori
Durata de rotaţie a soldului furnizori exprimă durata medie de
achitare a acestora. Spre deosebire de ratele calculate pentru elementele
de activ, ı̂n acest caz o durată de rotaţie mai ı̂ndelungată este mai avan-
tajoasă pentru firmă, semnificând obţinerea unor termene de plată avan-
tajoase (cu condiţia să nu rezulte din nerespectarea termenelor de plată).
O mai bună interpretare a ratelor se obţine din compararea lor. Astfel
trebuie urmărite următoarele corelaţii:
• durata de rotaţie a furnizorilor > durata de rotaţie a stocurilor.
Dacă această corelaţie este respectată, ı̂nseamnă că ı̂ntregul ciclu de
exploatare este finanţat pe seama resurselor atrase temporar de la
furnizori;
• durata de rotaţie a furnizorilor > durata de rotaţie a creanţelor
faţă de clienţi. Termenele de plată negociate cu furnizorii reprezintă
diferenţe favorabile de plăţi, ı̂n timp ce creditele acordate clienţilor
reprezintă diferenţe nefavorabile de plăţi. Dacă inegalitatea este
respectată, ı̂ntreprinderea va beneficia de un excedent financiar.

8.3. Vitezele de rotaţie prin elementele com-

ponente ale cifrei de afaceri
Ratele de rotaţie prin intermediul cifrei de afaceri sunt uşor de cal-
culat şi interpretat. Dezavantajul folosirii lor provine din faptul că ele
Capitolul 8. Analiza activităţii firmei 122

pornesc de la nişte premize superficiale. Astfel ele pornesc de la consid-

erentul că ı̂ntreaga cifră de afaceri a unei ı̂ntreprinderi este folosită pen-
tru reı̂nnoirea unui activ sau achitarea unei datorii. Orice ı̂ntreprindere
foloseşte cifra de afaceri pentru acoperirea unui număr semnificativ de
destinaţii. Astfel numai o anumită componentă a cifrei de afaceri este
folosită pentru reı̂nnoirea fiecărui element de active sau pentru achitarea
unui element de datorie. Pornind de la această logică, se pot calcula rate
specifice pentru fiecare element de activ sau datorie. Ratele de rotaţie
vor putea fi astfel descompuse ı̂n rate de rotaţie prin elementele speci-
fice componente ale activelor, respectiv ale datoriilor şi ı̂n componentele
valorice ale cifrei de afaceri. Se obţin astfel durate de rotatie specifice
pentru fiecare element de activ, respectiv de datorie, ı̂n raport cu partea
corespunzătoare din cifra de afaceri:

Componenta valorică ı̂n cifra de afaceri Elementul de activ(datorie)

R= · 360 ·
Elementul de activ(datorie) | Cifra de
{z afaceri }
| {z }

Prima rată raportează fiecare element de activ sau datorie la com-

ponenta lui specifică din cifra de afaceri: imobilizările corporale la amor-
tizări, stocurile de materii prime la consumurile de la terţi, soldul clienţilor
la cifra vânzărilor etc. Această rată, ponderată cu 360, conduce la deter-
minarea duratei de rotaţie a posturilor din bilanţ ı̂n raport cu cifra de
afaceri. Se poate calcula astfel: durata de amortizare a imobilizărilor, du-
rata de rotaţie a stocurilor materiale, durata de achitare a furnizorilor,etc.
A doua rată exprimă ponderea fiecarui element din cifra de afaceri
asociată posturilor din bilanţ faţă de cifra de afaceri totală. Ea se numeşte,
de aceea, rată de structură sau coeficient de pondere căci aceasta indică
structura costurilor ı̂ntreprinderii. Pentru identificarea elementelor com-
ponente ale cifrei de afaceri corespunzătoare fiecărui element bilanţier este
util de urmărit structura costurilor de achiziţionare, de prelucrare sau de
livrare a elementelor de activ, a ciclurilor de producţie la care elemen-
tul respectiv de activ participă, iar pentru cele de pasiv - modalitatea de
recuperare a fondurilor investite.
 8.4. Utilitatea indicatorilor exprimaţi sub formă de rate de
123 rotaţie

8.4. Utilitatea indicatorilor exprimaţi sub

formă de rate de rotaţie
8.4.1. Ratele de rotaţie - instrument de analiză al
managementului financiar
Sistemul de indicatori exprimaţi ı̂n număr de zile (pe care ı̂l denumim
sistem de rate cinetice) prezintă numeroase avantaje faţă de indicatorii
exprimaţi ı̂n mărimi absolute sau ı̂n mărimi relative.
În primul rând pentru că indicatorii financiari ı̂n mărimi absolute
au o putere informativă redusă ca urmare a comparabilităţii reduse cu
nivelurile realizate de alte ı̂ntreprinderii. Comparaţia dintre activele, da-
toriile sau cifra de afaceri ale unei ı̂ntreprinderi alimentare cu cele ale
uneia constructoare de maşini nu serveşte unei analize pertinente.
În al doilea rând, indicatorii financiari ı̂n mărimi relative au o put-
ere informativă mai mare prin creşterea gradului de comparabilitate, dar
ı̂n conţinut rămân totuşi nişte mărimi abstracte care nu pot fi redate ı̂n
termeni concreţi ai realităţii economice. Ratele cinetice au o putere infor-
mativă superioară atât prin gradul ridicat de comparabilitate cât şi prin
exprimarea lor sub forma de mărimi concrete: durata amortizării, durata
de ı̂ncasare a clienţilor, durata plăţii furnizorilor,etc. Această exprimare
a lor (ı̂n mărimi concrete) fac ca ele să fie relevante şi pentru utilizatorii
fără pregătire financiară. Astfel şi managerilor ”non-financiari”, le vor fi
utile ı̂n vederea aprecierii activităţii ı̂ntreprinderii. Ratele cinetice con-
stituie un instrument util pentru aprecierea nivelului de performanţă al
managementului firmei. După ce se apreciază nivelul de performanţă, tot
pe baza ratelor de rotaţie se pot oferi şi soluţii pentru ı̂mbunătăţirea aces-
tuia. Foarte uşor pot fi identificate ratele necorespunzătoare şi se poate
trece la ı̂mbunătăţirea acestora.

8.4.2. Previzionarea structurii activului şi pasivului

Ratele cinetice se obţin prin ı̂nmulţirea duratei rotaţiei fiecărui post
de bilanţ cu coeficientul de pondere corespunzător. Ansamblul corelat al
tuturor ratelor cinetice formează un sistem de indicatori financiari dinam-
ici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al ı̂ntreprinderii.
Relevanţa acestor indicatori ı̂i recomandă pentru calculele de previziune fi-
Capitolul 8. Analiza activităţii firmei 124

nanciară ı̂n condiţii de stabilitate economică a ı̂ntreprinderii. Practic, prin

intermediul acestor indicatori se poate realiza previzionarea necesităţilor
de finanţare a ciclului de exploatare pentru perioada viitoare, precum şi
a unei părţi a resurselor de finanţare a acestora.
Pe baza unor studii de marketing, se poate previziona cifra de afaceri
a ı̂ntreprinderii. În condiţiile ı̂n care duratele de rotaţie ale elementelor
de activ sau de pasiv se menţin la nivelul ı̂nregistrat ı̂n exerciţiul anterior
(nu se prevede modificarea termenelor de plată obţinute de la furnizori,
nici a celor acordate clienţilor, nu se accelerează rotaţia stocurilor, nu vor
trebui plătite mai repede creditele, etc.) fiecare post bilanţier se poate
dimensiona conform următoarei relaţii de calcul:

Durata de rotaţie · Cifra de afaceri

Elementul de activ(pasiv) =
360
Durata de rotaţie cuprinsă la numărător, va fi durata de rotaţie din
perioada precedentă pentru fiecare element de activ sau pasiv, iar cifra de
afaceri va fi cea prognozată pentru perioada viitoare.
În cazul ı̂n care ı̂n exerciţiul precedent s-a constatat că sunt nece-
sare ı̂mbunătăţiri ale rotaţiei diferitelor elemente, care pot fi realizate ı̂n
exerciţiul viitor (accelerarea ı̂ncasării clienţilor, ı̂ncetinirea plăţi furnizo-
rilor, accelerarea duratei de rotaţie a stocurilor, etc.), durata de rotaţie
luată ı̂n calculul numărătorului va fi corectată cu aceşti coeficienţi de ac-
celerare sau ı̂ncetinire.
Ca regulă se poate observa că trebuie să se ı̂ncerce:

1. accelerarea duratei de rotaţie a elementelor de activ;

2. ı̂ncetinirea duratei de rotaţie a elementelor de pasiv.

8.4.3. Metoda normativă de previziune a echilibrului

financiar
Dacă pe baza duratelor de rotaţie se pot prognoza activele şi fon-
durile lor de finanţare, ı̂nseamnă că ı̂n continuare vor putea fi prognozaţi
indicatorii echilibrului financiar. Pornind de la proporţionalitatea dintre
creşterea cifrei de afaceri şi cei doi termeni ai echilibrului financiar (ac-
tive şi datorii), metoda normativă foloseşte acest sistem de rate cinetice
pentru a stabilii:
 8.4. Utilitatea indicatorilor exprimaţi sub formă de rate de
125 rotaţie

1. structura normativă (de obţinut ı̂n mod normal) a echilibrului fi-

nanciar la o cifra de afaceri previzionată (prin studii de marketing)
pentru exerciţiul următor;

2. modificările ı̂n cifra de afaceri ca urmare a modificării duratei sto-

cajului, a duratei de ı̂ncasare a clienţilor, a duratei de plată a furni-
zorilor etc. sau ca urmare a modificării structurii costurilor aferente
vânzărilor;

3. cifra de afaceri obtenabilă la un capital social dat sau prevăzut să

crească ı̂n exerciţiul următor.

Metoda face apel la posturile din bilanţ la ı̂ncheierea exerciţiului,

ceea ce determină unele limite ca urmare a caracterului static al situaţiei
patrimoniale luată ca bază de referinţă. Pentru a evita acest inconvenient
se pot face următoarele ajustări:

• se vor folosi posturile de bilanţ la mărimile medii ale soldurilor

ı̂nregistrate la ı̂nceputul şi la sfârşitul exerciţiului;

• se va folosi o structura medie a cifrei de afaceri care să caracterizeze

ı̂ntreprinderea pe mai multe exerciţii.

- -se va folosi o structura medie a cifrei de afaceri care să caracterizeze

ı̂ntreprinderea pe mai multe exerciţii. În acest fel se elimină caracterul
limitat al ratelor fundamentate pe o situaţie bilanţieră la un moment dat,
iar calculele de previziune devin mult mai realiste.
Metoda normativă permite efectuarea diferitelor simulări ale
corelaţiei ”cifra de afaceri-echilibru financiar” din care se pot trage con-
cluzii pentru politica financiară a ı̂ntreprinderii. De asemenea, metoda
permite compararea echilibrului financiar al ı̂ntreprinderilor de mărimi
diferite, eliminându-se influenţa volumului specific de activitate.

8.4.4. Previziunea indicatorilor financiari prin simu-

lare
Dinamica vieţii economice a ı̂ntreprinderii şi/sau obiectivele conduc-
erii acesteia conduc adesea la modificarea duratelor de rotaţie a capi-
talurilor şi a structurii valorice a cifrei de afaceri. În aceste condiţii, ratele
cinetice, ı̂n formula lor analitică, devin instrumente deosebit de utile ı̂n
Capitolul 8. Analiza activităţii firmei 126

calculele de simulare a mărimii indicatorilor financiari ı̂n diferitele ipoteze

ale rotaţiei capitalurilor şi ale structurilor costurilor. Complexitatea cal-
culelor de simulare poate fi uşor depăşită prin utilizarea calculatoarelor
şi a unor programe specializate. În fapt simularea poate avea ı̂n vedere
fiecare durată de rotaţie şi fiecare rată de structură. Această metodă per-
mite, de asemenea, mai buna previzionare a evoluţiei gestiunii fondului
de rulment.
Simularea echilibrului financiar poate avea ca bază de fundamentare
calcule de previziune oferite de metoda analizei pragului de rentabilitate.
Aceasta ar da posibilitatea alegerii variantei de echilibru financiar care
să conducă la obţinerea unui profit dorit. Totodată simularea echilibru-
lui financiar permite previziuni pertinente pentru societăţile comerciale ı̂n
curs de constituire cu un profil de activitate apropiat celor ı̂n funcţiune. În
scopul orientării politicii financiare a societăţilor comerciale, atât ı̂n faza
de constituire cât şi ı̂n cea de funcţionare, este util să se determine şi să se
facă publice ratele cinetice medii caracteristice diferitelor ramuri şi sub-
ramuri economice din ţară (evident ı̂n condiţii de stabilitate economică).
Un astfel de studiu al Băncii Franţei a permis, de exemplu, clasificarea
sectoarelor economice ı̂n 4 grupe ı̂n funcţie de rata cinetică privind nevoia
de finanţare a ciclului de exploatare.
Capitolul 9

Decizii de repartizare a
profitului

9.1. Politica de dividend

Decizia de repartizare a profitului net este considerată de anumiţi
specialişti o temă marginalizată ı̂n managementul financiar, fiind aşadar
tratată sumar. Uneori, datorită faptului că această decizie este luată de
acţionari sau asociaţi, prin adunarea generală, se poate considera că ea
nici nu trebuie să-i preocupe pe managerii financiari, pentru că nu este la
latitudinea acestora să ia decizii legate de această problemă. Realitatea
confirmă că, de multe ori, managerul are nu numai o putere de convin-
gere deosebită asupra unui număr semnificativ de proprietari ci, mai ales
pentru firmele europene, el posedă un procent semnificativ din capitalul
firmei.
Concepţia economiştilor clasici era că profitul se cuvine investitorului
de capital. Adam Smith, ı̂n ”Avuţia naţiunilor” ı̂n 1976, scria că valoarea
a fost creată cu concursul a trei factori - munca, natura şi capitalul - iar
fiecare dintre aceştia este ı̂ndreptăţit să primească o parte constitutivă a
acesteia, materializată ı̂n salariu, rentă şi, respectiv, profit (dividende).
Odată cu evoluţia economiei apar tot mai mult ca destinaţii ale profitului
net nu numai dividendele, ci şi rezervele şi alte fonduri proprii, ce se con-
stituie ca amânări ale recuperării sumelor investite iniţial, dar şi elemente
ce remunerează factorul muncă ı̂n teoriile clasice: participarea salariaţilor
la profit şi cota de participare la profit a managerului. Problema repar-
tizării profitului net ı̂ncetează astfel a mai reprezenta o problemă minoră
127
Capitolul 9. Decizii de repartizare a profitului 128

ı̂n finanţele ı̂ntreprinderii, căpătând tot mai mult caracterul unei decizii
fundamentale pentru viaţa firmei şi complexitatea unei probleme dificile
de politică financiară.
Deciziile privind repartizarea profitului net al ı̂ntreprinderii deter-
mină politica de dividend, având implicaţii directe asupra autofinanţării
şi remunerării capitalurilor proprii.
Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor
folosite pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite
acţionarilor. În cadrul acesteia, se pune problema de a opta ı̂ntre dis-
tribuirea dividendelor sau reinvestirea unei părţi cât mai mari din profit,
de către firma respectivă. Politica de dividend este influenţată de mai
mulţi factori incluzând:
• oportunităţile de investiţii ale firmei;
• sursele alternative de capital;
• preferinţele acţionarilor ı̂n ceea ce priveşte un venit sigur ı̂n prezent
sau unul ı̂n viitor presupus mai mare.
Într-o societate pe acţiuni repartizarea profitului net se face, ı̂n prin-
cipal, pentru acoperirea nevoilor de dezvoltare şi plata dividendelor. În
acelaşi timp, fondatorii, administratorii şi personalul societăţii vor partic-
ipa la profit numai dacă aceasta se prevede ı̂n mod expres ı̂n contractul
de societate sau statut, ori se aprobă de către adunarea generală extra-
ordinară. Distribuirea dividendelor privează ı̂ntreprinderea de lichidităţi,
dar pe de altă parte, asigură un venit acţionarilor determinând creşterea
randamentului la plasamentul financiar iniţial. Distribuirea are ca efect
opoziţia dintre societate ca entitate economică şi acţionari a căror interes
nu se măsoară dect ı̂n termeni de plasament financiar. Această opoziţie
se estompează ı̂n timp, pe măsură ce acumularea devine sursă de obţinere
a profitului pe termen lung.
Deşi s-au realizat cercetări numeroase ı̂n ceea ce priveşte politica de
dividend, nu s-a ajuns la o soluţie optimă de aplicat de orice ı̂ntreprindere;
mai degrabă au putut fi identificate trei curente principale:
• de neutralitate;
• de favorizare a repartizării de dividende;
• de descurajare a distribuirii de dividende.
129 9.2. Neutralitatea politicii de dividend

9.2. Neutralitatea politicii de dividend

Teoria privind neutralitatea politicii de divident apare pentru prima
dată ı̂n lucrările economiştilor Meerton Miller şi Franco Modigliani. Con-
form acestei teorii politica de dividend nu are nici o influenţă asupra val-
orii firmei sau asupra costului capitalului, deci este irelevantă. Valoarea
firmei se presupune a fi determinată doar de mărimea profitului realizat
pe baza activelor sale, şi nu de modalitatea ı̂n care acesta este ı̂mpărţit.
Argumentaţia celor doi profesori americani se bazează pe postulatul că
suma profiturilor reinvestite se va reı̂ntoarce la acţionari, ı̂ntrucât aceste
sume vor fi utilizate la nivelul firmei numai pentru proiecte profitabile, ı̂n
interesul proprietarilor. Cu alte cuvinte, se respectă, la nivelul firmei, fap-
tul că obiectivul major al finanţelor firmei ı̂l reprezintă maximizarea averii
proprietarilor. În plus, necesităţile de resurse financiare pe termen scurt
pe care le pot manifesta acţionarii ı̂n anumite momente pot fi acoperite
ı̂n permanenţă, la un preţ just, prin vânzarea propriilor acţiuni deţinute
pe piaţa de capital.
Miller şi Modigliani presupun cazul a două firme, identice din toate
punctele de vedere, cu excepţia dividendelor plătite ı̂n perioada curentă.
În final se va observa că valoarea firmelor va fi egală. În demonstraţia celor
doi autori se porneşte de la ipoteza unui mediu financiar ideal. Acesta
presupune următoarele presupoziţii:

• inexistenţa impozitării, atât ı̂n cazul rezultatului, cât şi ı̂n cazul
plusvalorilor sau a dividendelor;

• ı̂ntreprinderile au acces liber la piaţa financiară;

• creşterile de capital se fac fără costuri şi investitorii sunt de acord

să subscrie oricare ar fi suma cerută;

• nexistenţa constrââgerilor juridice ı̂n ceea ce priveşte distribuirea

dividendelor; (se consideră că ı̂ntreprinderile sunt libere să distribuie
orice sumă sub formă de dividende);

• investitorii dispun de aceleaşi informaţii privind activitatea

ı̂ntreprinderii ca şi conducătorii acesteia, deci ı̂ntlnim inexistenţa
asimetriei informaţionale;
Capitolul 9. Decizii de repartizare a profitului 130

• conducătorii ı̂ntreprinderii ı̂ncearcă să maximizeze valoarea fon-

durilor proprii ale acţionarilor;

• existenţa neutralităţii ı̂ntre finanţarea prin fonduri proprii şi cea prin
ı̂ndatorare.

Două firme identice, dar cu politici de dividend diferite, vor avea

aceeaşi valoare deoarece:

• rata rentabilităţii cerută de investitori (r) trebuie să fie identică pen-
tru că firmele au acelaşi risc;

• valoarea la finele perioadei, a celor două firme depinde numai de

investiţiile realizate, de dividende şi de cash-flow-ul operaţional, care
de asemenea sunt presupuse a fi identice.

Având ı̂n vedere că valoarea actuală a celor două firme este egală se
demonstrează că politica de dividend este irelevantă, deoarece nu afectează
averea acţionarilor, binenţeles ı̂n condiţiile ideale presupuse iniţial. Cheia
argumentului celor doi profesori americani este faptul că deciziile de
investiţie sunt considerate total independente de politica de dividend:
ı̂ntreprinderea poate plăti orice nivel al dividendelor fără a afecta po-
litica de investiţii. Dacă dividendele depăşesc mărimea diferenţei dintre
cash-flow şi investiţii, atunci resursele vor fi procurate din vânzarea de
noi acţiuni, considerate ca fiind o soluţie de finanţare practic nelimitată.
De asemenea dorinţa menţinerii unui anumit nivel al dividendelor nu va
afecta deloc decizia de investiţie.

9.3. Teoria reziduală a dividendului

Într-un articol publicat ı̂n anul 1996, J. E. Walter susţinea că, ı̂n
repartizarea profitului, trebuie urmărită realizarea cu prioritate a politi-
cilor de investiţii şi de finanţare, afirmându-se astfel implicit că politica
de dividend nu este una majoră, ci una reziduală. Conform acestei teorii,
investitorii raţionali vor prefera să vadă firma conservându-şi resursele
financiare decât să primească dividende, cu singura condiţie ca rentabili-
tatea fondurilor astfel reinvestite să fie superioară rentabilităţii pe care ar
putea să o obţină, pe cont propriu, din investiţii de risc egal.
131 9.3. Teoria reziduală a dividendului

În practică, politica de dividend este foarte mult influenţată de opor-

tunităţile de investiţii şi disponibilitatea fondurilor care ar putea finanţa
proiectele de investiţii. Această teorie poartă denumirea de politica rezid-
uală care presupune ca firmele să urmeze următorii paşi atunci când
urmează să decidă politica de dividend ce urmează să o adopte:

• să-şi stabilească proiectele de investiţii viitoare;

• să determine sumele de capital necesare pentru finanţarea acestor
proiecte;
• să folosească profitul obţinut pentru a finanţa aceste proiecte;
• să plătească dividende dacă profitul este mai mare decât necesităţile
de capital pentru investiţii.

Politica reziduală are ca efect generarea unui flux de dividende an-

uale fluctuante, acestea fiind plătite numai după satisfacerea finanţării
proiectelor de investiţii, ı̂n condiţiile păstrării unui raport dorit ı̂ntre da-
torii şi capitaluri proprii. Practica evidenţiază că nu ı̂ntotdeauna se poate
realiza o distribuire a dividendelor nule, piaţa financiară reacţionând un-
eori extrem de negativ la asemenea decizii. O ameliorare a acestei politici
ar constitui-o asigurarea unei limite minime (ı̂n sumă absolută) de repar-
tizare a dividendului.
Aplicarea acestei politici ar trebui condiţionată de o nouă limitare,
respectiv aceea ca firma să nu distribuie un dividend mai mic decât cel din
anul anterior pentru că, altfel, sub efectul de semnalizare al dividendului,
s-ar considera că firma nu funcţionează la fel de performant ca ı̂n trecut.
Unica soluţie viabilă a aplicării modelului lui Walter ı̂n cazul unei societăţi
cotate la bursă ar părea că o reprezintă aplicarea unei politici a dividen-
dului constant şi repartizarea sumei rămase pentru această destinaţie ca
extradividend, care este lipsit de caracteristica de plată continuă şi deci
fără implicaţia repetării plăţii ı̂n viitor. Se constată că, ı̂n practica firmelor
cotate nu ar trebui să apară repartizarea profitului ı̂n forma clasică pro-
pusă de Walter ci, pentru ı̂nceput, distribuirea unui dividend asemănător
din punct de vedere al comportamentului cu dividendul statutar, iar apoi,
din disponibilităţile rămase, investiţiile şi, dacă mai există resurse, ex-
tradividendul.
În concluzie, din punct de vedere practic, se observă că politica rezid-
uală s-ar asemăna cu o politică de stabilitate care presupune repartizarea
Capitolul 9. Decizii de repartizare a profitului 132

unor sume constante ca dividende. În condiţiile aplicării politicii rezid-

uale, cât timp vor exista oportunităţi de investiţii caracterizate printr-o
valoare actuală netă pozitivă ı̂n cadrul ı̂ntreprinderii, firma nu va repartiza
dividende. Se consideră aşadar că acţionarii vor fi remuneraţi ı̂n viitor,
pe seama unor cash-flow-uri majorate. Politica este practic incompatibilă
cu logica bursieră a investitorilor, care vor recepţiona ı̂n general reducer-
ile sau chiar renunţarea la repartizarea dividendelor ca semnale ale unor
performanţe necorespunzătoare ale firmei, dar ea a fost practicată ı̂n mo-
mentele de start ale unor mari ı̂ntreprinderi de astăzi.
Principalele argumente ı̂n favoarea necesităţii repartizării unui divi-
dend minimal sau chiar a absenţei acestuia sunt:

• cota impozitului pe dividende este superioară celei aplicate

câştigurilor din creşteri de curs bursier;

• prin faptul că nu repartizeză dividende firma are la dispoziţie fon-

duri suficiente, ceea ce o favorizează ı̂n desfăşurarea activităţii sale
curente;

• dacă ar trebui să finanţeze investiţiile din surse ı̂mprumutate, firmele

ar trebui să suporte şi cheltuielile financiare generate de aceste cred-
ite.

Criticile aduse acestei politici privesc:

• reacţiile negative ale pieţei financiare la variabilitatea (sau chiar

inexistenţa) dividendelor;

• faptul că este posibilă modificarea comportamentului

acţionariatului, care să devină preocupat obsesiv de speculaţii
bursiere;

• incertitudinea asupra viitorului, ı̂n contextul asimetriei de

informaţii;

• faptul că managerii pot utiliza profitul nedistribuit acţionarilor pen-

tru proiecte neviabile şi poate chiar pentru propriul interes.

Teoria lui Walter, ca şi celelalte teorii ce susţin necesitatea unei dis-
tribuiri minimale, par tentante pentru orice practician. O serie de studii
133 9.4. Teoria privind necesitatea distribuirii de dividende

empirice asupra efectelor aplicării unei astfel de politici au evidenţiat

rezultate favorabile numai pentru asociaţii familiale. Dimpotrivă, pentru
firmele cotate pe piaţa de capital americană, o societate care nu distribuie
dividende nu ı̂şi creşte cursul bursier, ci, mai mult, şi-l reduce substanţial.

9.4. Teoria privind necesitatea distribuirii

de dividende
Una din presupoziţiile pe care se bazează teoria irelevanţei politicii de
dividend este că aceasta nu afectează costul capitalului. Myron Gordon şi
John Lintner argumentează că, costul capitalului propriu scade dacă divi-
dendele cresc, deoarece investitorii au certitudinea obţinerii unui câştig ca
o remunerare pentru capitalul pus la dispoziţia ı̂ntreprinderii. Nu trebuie
uitat că, prin intermediul dividendului, acţionarii ı̂şi pot recupera cel mai
comod suma investită odată cu achiziţionarea acţiunii. Eventuala vânzare
a acţiunii poate fi interpretată ca o posibilă ”sancţiune”, ca o renunţare la
investiţia iniţială, din cauza absenţei perspectivelor acesteia şi, de aceea,
ı̂ncasarea de dividende apare ca o cointeresare pentru păstrarea titlului ı̂n
portofoliu.
De fapt, perspectivele unei firme se pot intui cel mai bine din
obţinerea unor venituri substanţiale ca urmare a deţinerii unui titlu de
proprietate al acesteia. În plus, dividendele ridicate pot fi interpretate
ca semnale ale performanţelor viitoare mai ridicate ale firmei. Această
politică care susţine necesitatea distribuirii de dividende mai poartă den-
umirea şi de teoria ”păsării din mnă” (”Bird-in-the-hand theory”).
Eventualele contra argumente ale acestei teorii se leagă de posibili-
tatea obţinerii de câştiguri viitoare sporite, fie din dividende din ce ı̂n ce
mai mari, fie din vânzarea acţiunilor. Cu toate acestea prima soluţie ţine
mai mult de asigurarea speranţei acţionarilor, iar cea de a doua revine
la problema instabilităţii acţionarilor ı̂n cadrul firmei. Aparent, cu cât
dividendele şi rata de creştere a acestora vor fi mai mari, cu atât valoarea
acţiunilor este mai mare şi deci este necesară distibuirea unui procent cât
mai ridicat din profitul net. Capcana ce apare constă ı̂n faptul că un div-
idend de o mărime mare ridică probleme pe termen lung ı̂n funcţionarea
ı̂ntreprinderii, anihilând perspectivele de creştere ale acesteia.
Practica, respectiv analiştii financiari şi observatorii de la bursă,
demonstrează adesea că dividendele distribuite şi creşterea lor faţă de
Capitolul 9. Decizii de repartizare a profitului 134

anii precedenţi par a fi principalii factori explicativi ai evoluţiei cursurilor

acţiunilor. Toate aceste argumente sugerează aplicatibilitatea acestui
model. Cu toate acestea, ideea creşterii perpetuă a dividendelor este ne-
realistă, ı̂n primul rând că presupune că firma evoluează constant, iar ı̂n
al doilea rând pentru că totuşi o firmă nu poate să se dezvolte la infinit.

9.5. Dividendul - semnal al performanţelor

viitoare ale firmei
Poziţiile clasice ı̂n legătură cu politica optimă de dividend sunt di-
vergente - se recomandă fie o distribuţie maximală, fie una minimală, fie
se afirmă irelevanţa acestui aspect. Ceea ce nu pot explica teoriile clasice
ı̂ntr-o manieră indubitabilă este de ce totuşi anumite firme cu perspective
financiare vizibile distribuie dividende, ı̂n loc să reinvestească profiturile
ı̂n proiecte atractive de investiţii sau, dimpotrivă, de ce unele firme de
succes au reticenţe o lungă perioadă ı̂n a distribui dividende. Teoria sem-
nalului are meritul de a duce dezbaterile teoretice pe terenul mult mai
realist al aplicaţiilor practice. După cum remarcau Ross, Westerfiel şi
Jordan, se poate considera că, ı̂n general, ı̂n S.U.A. preţul acţiunii creşte
când dividendul repartizat este majorat inexplicabil şi scade când acesta
scade inexplicabil.
Totuşi, două ı̂ntrebări rămân ı̂n discuţie:

• pentru ce ı̂ntreprinderile distribuie dividende din moment ce, pentru

finanţarea creşterii lor, ele trebuie să procure sumele vărsate cu titlu
de dividend din surse ı̂mprumutate şi să suporte aşadar cheltuielile
ridicate implicite?

• pentru ce acţionarii doresc atât de mult distribuirea de dividende,

din moment ce, din punct de vedere economic, o distribuire ridi-
cată nu este deloc semnul unui management financiar superior, iar
fiscalitatea favorizează plusvaloarea din creşteri de curs bursier?

Aparent, am avea de-a face cu un comportament iraţional. Normal,

această explicaţie nu poate fi acceptată. Un argument extrem de solid
este dat de teoria semnalului. Conform acestei teorii, dividendul poate
constitui un semnal prin care se pot diferenţia firmele performante de cele
135
9.5. Dividendul - semnal al performanţelor viitoare ale firmei

lipsite de perspectivă. Distribuirea de dividende generează un nivel al cos-

turilor pentru ı̂ntreprindere, forţată să suporte concomitent diferenţa de
impozitare dintre dividende şi câştigurile din plusvaloarea cursului bursier
şi, totodată, cheltuielile de emisiune a noilor acţiuni, pentru compensarea
pierderii de autofinanţare generate de vărsarea dividendului.
Întreprinderile reduc numai cu mare dificultate dividendele, iar
atunci când totuşi o fac, este semn că se confruntă cu dificultăţi. Această
reducere nu reprezintă o modificare planificată, voluntară a politicii de
dividend, ci practic, este vorba despre faptul că managementul consideră
că actuala politică nu va putea fi menţinută. Ca atare, scăderea sumei
dividendului repartizat nu face decât să evidenţieze ı̂nrăutăţirea situaţiei
perspectivelor firmei, ceea ce va genera o scădere a veniturilor aşteptate de
acţionari. De exemplu, o firmă americană, a renunţat la plata dividendu-
lui regulat trimestrial, fenomen surprinzător pentru o societate de mărime
mare printre firmele din ramura de activitate respectivă şi cu ı̂ndelungată
tradiţie ı̂n distribuirea de dividende. De asemenea, decizia părea cu atât
mai surprinzătoare, pentru o analiză bazată pe informaţiile din trecut, ı̂n
condiţiile ı̂n care veniturile firmei erau suficient de ridicate la data respec-
tivă pentru a plăti dividendul. A doua zi, ordinele de vânzare a acţiunilor
au fost atât de numeroase ı̂ncât piaţa nu a putut fi stabilizată ı̂n decurs de
câteva ore, iar când tranzacţiile au reı̂nceput să se desfăşoare ı̂n condiţii
de echilibru, valoarea unei acţiuni ı̂nregistra o pierdere de aproximativ
30% faţă de valoarea din ziua anterioară.
În sens invers, o creştere a dividendelor repartizate denotă un semnal
pozitiv, rezultat al unor estimări privind veniturile viitoare, cash-flow-urile
şi perspectivele generale ale firmei de creştere faţă de prezent. Ca atare, ea
reprezintă un semnal favorabil, că firma merge bine. În mod ideal, această
creştere a dividendelor se va realiza cu o rată constantă, fenomen ce poate
fi interpretat ca o confirmare a unei creşteri economice permanentizate,
ca o ı̂mbunătăţire an după an a situaţiei generale a firmei. Astfel a putut
fi observat faptul că, practic, cursul busier al acţiunii reacţionează poz-
itiv pentru că se aşteaptă dividende viitoare de o mărime sporită, şi nu
pentru că, ı̂n prezent, firma le-a crescut mărimea. Acest semnal este de-
numit de Ross, Westerfield şi Jordan ”efectul informaţional conţinut
de dividend”, definit ca reacţie a pieţei la o modificare a politicii de
dividend.
Referiri la rolul jucat de dividende ı̂n calitate de semnalizator al
performanţelor firmei apar ı̂n teoria financiară de foarte timpuriu. Se
Capitolul 9. Decizii de repartizare a profitului 136

pot aminti ı̂n această direcţie numeroase exemple precum cele ale lui
John Lintner (1956), care arăta că managerii sunt extrem de reticenţi
faţă de modificările sumei dividendului pe acţiune repatizat, sau ale lui
Miller şi Modigliani (1961), ce admiteau că investitorii pot interpreta
modificările ı̂n dividendele repartizate ca fiind o reflectare a modificărilor
profiturilor, anticipate de către manageri. Rolul dividendelor ca semnal al
performanţelor viitoare ale firmei pare a fi o explicaţie plauzibilă pentru
existenţa lor ı̂n condiţiile economiilor de piaţă dezvoltate. Teoria sem-
nalului consideră dividendul ca având un unic rol, cel de informare al
acţionarilor ı̂n legătură cu perspectivele firmei: câtă vreme societatea dis-
tribuie dividendele la nivelul obişnuit, sau chiar ı̂n creştere se confirmă că
ea merge bine; dacă dividendul repartizat scade, se evidenţiază că aceasta
se confruntă cu dificultăţi, deci are perspective sumbre.
Referitor la efectele modificărilor dividendelor asupra cursurilor
acţiunilor, majoritatea acestor studii confirmă faptul că modificările div-
idendelor, de fapt anunţarea acestora, determină schimbări similare ı̂n
cursul acţiunilor. Dimpotrivă, scăderile de dividende sunt urmate de
scăderi semnificative ale cursurilor. De asemenea, se constată că impactul
negativ al unei scăderi a dividendului este mult mai puternic decât cel
pozitiv, rezultat al unei creşteri a acestuia. De asemenea este interesant
de urmărit impactul primului dividend distribuit asupra cursului bursier,
constatându-se că preţurile acţiunilor cresc ı̂n medie cu 3,7% ı̂n momentul
ı̂n care firmele plătesc primul dividend. În ceea ce priveşte modificările ı̂n
aşteptările pieţei, studiile au demonstrat că piaţa ı̂şi modifică aşteptările
pe baza modificărilor ı̂n dividendele distribuite. De asemenea analiştii
financiari revizuiesc previziunile proprii cu privire la profiturile viitoare
cu o sumă strâns legată de mărimea modificării dividendului. În acest
moment teoria financiară a ı̂nceput să fie relativ sceptică ı̂n legătură cu
aplicabilitatea teoriei semnalului ı̂n ceea ce priveşte explicarea politicii de
dividend, tot mai multe studii infirmând faptul că dividendele ar putea
constitui un instrument de previziune a performanţelor viitoare ale firmei.
Capitolul 10

Gestiunea ciclului de
exploatare

10.1. Necesităţile de finanţare ale activităţii

ı̂ntreprinderii
Activitatea financiară precede activitatea tehnico-organizatorică de
creare şi punere ı̂n funcţiune a unei ı̂ntreprinderi. De aceea este necesar
ca mai ı̂ntâi să se facă o evaluare asupra capitalurilor de care aceasta are
nevoie pentru investiţii şi pentru exploatare. Orice acţiune de ı̂nfiinţare
a unei societăţi noi sau de dezvoltare a uneia existente determină un
dezechilibru financiar potenţial. Înainte de a declanşa formarea noii struc-
turi patrimoniale se apelează ı̂n mod necesar la finanţe.
Principala contribuţie a finanţelor la fundamentarea deciziei de
ı̂nfiinţare a unei ı̂ntreprinderi noi constă ı̂n depăşirea dezechilibrului finan-
ciar iniţial, ı̂n echilibrarea necesarului de fonduri băneşti solicitat de noua
structură patrimonială cu surse de capital corespunzătoare. În afară de
sumele necesare pentru realizarea investiţiei iniţiale, ı̂ntreprinderea trebuie
să dispună de capital necesar pentru finanţarea exploatării. Pentru
desfăşurarea activităţii de exploatare, ı̂ntreprinderea trebuie să finanţeze
activele circulante (curente).
Activele circulante cuprind:

1. Stocurile, respectiv stocuri de materii prime, materiale, produse ı̂n

curs de execuţie, produse finite, mărfuri, ambalaje, etc;
137
Capitolul 10. Gestiunea ciclului de exploatare 138

2. Creanţele, reprezentând sume de ı̂ncasat de la clienţi, debitori

diverşi, furnizori-debitori, etc;

3. Titlurile financiare deţinute de ı̂ntreprindere pe termen scurt;

4. Disponibilităţile, respectiv lichidităţile efective deţinute de

ı̂ntreprindere ı̂n casă sau ı̂n bancă.

Din aceste patru categorii de active circulante, ı̂ntreprinderea tre-

buie să finanţeze primele trei, acestea dând expresia necesarului de
finanţare a ciclului de exploatare. Acesta mai poartă denumirea
şi de capital de lucru brut . Din desfăşurarea activităţii de exploatare
ı̂ntreprinderea atrage resurse pe termen scurt (pasive curente) de la furni-
zori, de la salariaţi (datorii salariale), de la stat (datorii fiscale), de la
acţionari (datorii privind dividendele), astfel că o parte a acestor active
circulante este finanţată pe baza acestor datorii. Valoarea investiţiei real-
izate de ı̂ntreprindere ı̂n activele temporare reprezintă partea din activele
curente rămasă nefinanţată din pasivele temporar atrase. Această parte a
activelor circulante rămasă neacoperită poartă denumirea de nevoie de
fond de rulment sau capital de lucru net. Capitalul de lucru net
reprezintă deci diferenţa dintre activele pe termen scurt şi pasivele tempo-
rare, exprimând investiţia netă realizată de ı̂ntreprindere ı̂n active tempo-
rare.
Pot exista următoarele situaţii:

• capitalul de lucru net este mai mare ca zero, caz ı̂n care activele
circulante sunt finanţate atât din resurse pe termen scurt cât şi din
resurse pe termen lung;

• capitalul de lucru net este egal cu zero, caz ı̂n care ı̂ntreprinderea
realizează un echilibru perfect atât pe termen scurt, cât şi pe termen
lung;

• capitalul de lucru net este mai mic ca zero, caz ı̂n care ı̂ntreprinderea
finanţează o parte din activele permanente din resurse pe termen
scurt.

Elementele determinante ale capitalului de lucru net sunt :

139 10.1. Necesităţile de finanţare ale activităţii ı̂ntreprinderii

• valoarea stocurilor - reprezintă investiţia ı̂ntreprinderii ı̂n ma-

terii prime, materiale consumabile, producţie ı̂n curs de execuţie,
semifabricate, produse finite, mărfuri, ambalaje, etc. necesare
desfăşurării activităţii de exploatare. Această investiţie se va re-
cupera abia după finalizarea procesului de producţie, ı̂n momentul
ı̂ncasării vânzărilor de produse finite sau de mărfuri. Caracterului
continuu al producţiei şi desfacerilor i se opune, din motive eco-
nomice, caracterul discontinuu al aprovizionărilor. Deţinerea de
stocuri ı̂n cantităţi mari generează costuri, ı̂n primul rând de de-
pozitare, iar ı̂n al doilea rând de oportunitate (rata de rentabilitate
ce s-ar fi obţinut prin investirea ı̂n alte active, din aceeaşi clasă de
risc), ı̂nsă există şi beneficii, ı̂n general indirecte. Astfel, mărimea
optimă a stocurilor va fi determinată la nivelul pentru care costurile
marginale sunt egale cu beneficiile marginale;

• clienţii reprezintă o componentă importantă a activelor circulante;

valoarea acestora este influenţată de volumul vânzărilor şi de polit-
ica ı̂ntreprinderii respective privind vânzarea pe credit a produselor;
astfel valoarea din bilanţ a clienţilor poate creşte fie prin creşterea
vânzărilor, fie prin prelungirea perioadei de ı̂ncasare; nu este rară
situaţia ı̂n care pentru creşterea cifrei de afaceri se apelează la re-
laxarea termenelor de ı̂ncasare a creanţelor-clienţi, astfel că valoarea
investiţiei ı̂n acestea creşte sub impactul ambilor factori de influenţă

• titlurile financiare (valorile mobiliare de plasament) deţinute de

ı̂ntreprindere pe termen scurt reprezintă plasamente sigure şi
foarte lichide ale disponibilităţilor ı̂ntreprinderii, al căror scop este
obţinerea de rentabilităţi (prin fructificarea la o rată de rentabilitate
pozitivă a lichidităţilor); acestea sunt incluse ı̂n categoria activelor
de trezorerie, alături de disponibilităţile ı̂ntreprinderii, deoarece se
pot transforma foarte repede ı̂n bani lichizi (prin vânzare);

• disponibilităţile ı̂ntreprinderii reprezintă lichidităţile efective

deţinute de ı̂ntreprindere ı̂n casă sau ı̂n bancă, a căror valoare
este determinată de ritmul ı̂ncasărilor şi plăţilor, astfel ı̂ncât nu
reprezintă expresia profitabilităţii ı̂ntreprinderii; un nivel ridicat
al disponibilităţilor reduce riscul ca, din cauza unor decalaje
nefavorabile ı̂ntre ritmul ı̂ncasărilor şi plăţilor, ı̂ntreprinderea să
apeleze la ı̂mprumuturi pe termen scurt pentru a putea onora plăţile
Capitolul 10. Gestiunea ciclului de exploatare 140

scadente, dar ı̂n acelaşi timp comportă un cost de oportunitate prin

neinvestirea acestora ı̂n alte forme de active;

• furnizorii reprezintă sumele atrase de ı̂ntreprindere prin cumpărări

de materii prime, materiale, mărfuri, etc. a căror plată se va re-
aliza ulterior, ı̂n funcţie de contractele ı̂ncheiate cu cei de la care
ı̂ntreprinderea se aprovizionează, astfel că ı̂n perioada dintre mo-
mentul aprovizionării şi momentul plăţii ı̂ntreprinderea beneficiază
de aceste resurse ı̂n mod gratuit (resursele devin costisitoare dacă
ı̂ntreprinderea ar fi beneficiat de reduceri (discounturi) prin plata
anticipată, sau când este depăşit termenul de plată şi se percep pe-
nalizări de ı̂ntârziere).

• alte datorii de exploatare reprezintă alte fonduri atrase de

ı̂ntreprindere pe termen scurt de la stat - datorii fiscale - prin plata
amânată a impozitelor, de la salariaţi - datorii salariale - prin plata
cu ı̂ntârziere a salariilor, de la acţionari - dividende - prin plata
amânată a dividendelor cuvenite acestora; trebuie menţionat că
aceste resurse, aparent gratuite, pot genera costuri foarte mari pen-
tru ı̂ntreprindere ( amenzile şi penalităţile aplicate pentru neplata
la termen a acestor datorii);

• dacă firma practică ı̂ncasări ı̂nainte de livrări, aceste sume vor

reprezenta surse atrase pe termen scurt, cuprinse ı̂n categoria clienţi-
creditori ;

• ı̂n cadrul datoriilor financiare pe termen scurt se ı̂nscriu cred-

itele contractate de firmă pe termen mai mic de un an, sumele
reprezentând rambursarea creditelor pe termen lung şi dobânzile pe
care firma trebuie să le plătească pentru resursele atrase sub formă
de credite.

În raport cu caracteristicile ciclului de exploatare, nevoia de fond

de rulment (capitalul de lucru net) are incidenţe variabile cu trezoreria.
De exemplu nevoia de finanţare creşte odată cu creşterea volumului şi du-
ratei de menţinere a stocurilor, precum şi cu creşterea volumului şi duratei
creditelor acordate clienţilor. Nevoia de finanţare va scădea (chiar până
la degajarea unei trezorerii disponibile) odată cu creşterea volumului şi
duratei datoriilor şi creditelor primite de la furnizori. Altfel spus, fragili-
141 10.2. Conţinutul gestiunii ciclului de exploatare

tatea sau, dimpotrivă, stabilitatea unei ı̂ntreprinderii (ı̂n ceea ce priveşte

finanţarea ciclului de exploatare) depinde ı̂n principal de trei factori:

• stocurile şi intervalul lor de stocare;

• clienţii şi intervalul lor de ı̂ncasare;

• furnizorii şi intervalul lor de plată.

10.2. Conţinutul gestiunii ciclului de ex-

ploatare
Ciclul de exploatare reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea
unui activ circulant ı̂n vederea intrării lui ı̂ntr-un proces de transformare
sau vânzare, şi finalizarea acestuia ı̂n numerar. Ciclul de exploatare se
prezintă astfel ca o succesiune de stocuri ı̂n diferitele faze ale exploatării,
de mărimi fizice diferite şi de valori crescătoare pe unitate de măsură.
Valoarea unei unităţi de stoc este crescătoare pe măsura ı̂naintării ı̂n ciclul
de exploatare, la valoarea iniţială adăugându-se cheltuieli de stocare şi
cele de prelucrare sau de circulaţie a acesteia până la ı̂ncasarea clienţilor
beneficiari.
Un ciclu de exploatare ı̂ncepe deci cu aprovizionarea pentru formarea
stocurilor şi se ı̂ncheie cu ı̂ncasarea clienţilor pentru mărfurile vândute,
pentru produsele finite livrate, sau serviciile prestate acestora. Finanţarea
ciclului de exploatare este, poate, cea mai importantă secţiune a finanţelor
ı̂ntreprinderii, ı̂n primul rând datorită ponderii ridicate (peste 50%) a
activelor şi pasivelor circulante ı̂n totalul bilanţului ı̂ntreprinderilor şi ı̂n
al doilea rând, datorită faptului că operaţiile ciclului de exploatare sunt
cotidiene cu un mare grad de repetabilitate şi cu o reflectare imediată
asupra situaţiei financiare, asupra rentabilităţii ı̂ntreprinderii.
Obiectivul urmărit de finanţare ciclului de exploatare este cel al
oricărei investiţii de capital: cea mai eficientă alocare a capitalului, ı̂n
condiţii de diminuare a riscului. Armonizarea relaţiei rentabilitate risc se
realizează, ı̂n cea mai mare parte, ı̂n cadrul echilibrului dintre necesarul
de active circulante şi sursele mobilizate pentru finanţarea acestuia.
Finanţarea ciclului de exploatare cuprinde două domenii comple-
mentare de activitate:
Capitolul 10. Gestiunea ciclului de exploatare 142

• determinarea necesarului de active circulante;

• determinarea modalităţii de finanţare a acestuia.

O mărime mare a stocurilor determină costuri mari de stocare şi de
oportunitate ı̂n ceea ce priveşte capitalul investit ı̂n ele, dar ı̂n acelaşi
timp asigură desfăşurarea ritmică şi continuă a proceselor de exploatare.
Stocarea unor cantităţi mai reduse, va diminua costurile, dar va creşte
riscul rupturii de stoc. Determinarea necesarului de activelor circu-
lante urmăreşte eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidităţi, pre-
ocupare ı̂nsoţită de creşterea costurilor de exploatare şi de diminuarea
rentabilităţii. În privinţa pasivelor circulante se urmăreşte permanenţa
surselor de finanţare, autonomia financiară a ciclului de exploatare, pre-
ocupări ı̂nsoţite de creşteri ale costului procurării capitalurilor necesare.
Principala caracteristică a activelor circulante este lichiditatea ridicată a
acestora şi, deci, posibilitatea acoperirii operative din ı̂ncasări a datori-
ilor, a efectuării unor plasamente de trezorerie şi a păstrării unei rezerve
lichide ı̂n cont şi ı̂n casă.
Există un raport specific fiecărei ı̂ntreprinderi ı̂ntre vânzări şi nivelul
activelor necesare pentru realizarea acestora. Pornind de la acest raport,
se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de exploatare, ı̂n ceea
ce priveşte determinarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare,
cu efecte diferite asupra rentabilităţii şi riscului:

1. O politică agresivă (ofensivă), indiferentă faţă de risc, care ı̂şi

propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri minime. Rentabil-
itatea ridicată, intenţionată prin această politică, este ı̂nsoţită de
riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de in-
solvabilitatea ı̂ntreprinderii;

2. O politică defensivă, a conducătorilor prudenţi, care ı̂şi prop-

une realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri şi lichidităţi ridicate.
Rentabilitatea va fi ı̂n acest caz, afectată de stocurile suplimentare
ale prudenţei ı̂n asigurarea cu stocuri a continuităţii activităţii de
exploatare. Aceasta este o politică de aversiune faţă de risc

3. O politică echilibrată, intermediară, este cea care armonizează

relaţia contradictorie dintre rentabilitate şi risc. Potrivit acestei
politici, creşterea volumului activităţii (cifrei de afaceri) se realizează
cu un stoc curent de mărime corespunzătoare noii cifre de afaceri, pe
 10.3. Determinarea necesarului de finanţare a ciclului de
143 exploatare (NFCE)

când stocul de siguranţă este determinat la acel nivel care egalizează

costurile determinate de lipsa de stoc şi costurile stocurilor excesive.
Şi ı̂n ceea ce priveşte finanţarea activelor circulante, putem să iden-
tificăm cele trei politici. Într-o politică agresivă accentul cade, ı̂n prin-
cipal, pe sursele atrase temporar de la terţi (datorii de exploatare) care
au cele mai mici costuri de procurare a lor, dar care determină şi o pre-
ocupare stresantă de a le reı̂nnoi, existând riscul unei lipse de capital.
Politica defensivă presupune finanţarea activelor circulante, ı̂n princi-
pal, din surse permanente (fondul de rulment), considerate surse propri,
care au costuri de procurare mult mai mari dar şi o acoperire suficientă
ı̂mpotriva riscului de reı̂nnoire a creditelor şi a creşterii ratei dobânzii.
O politică neutră constă ı̂n sincronizarea perfectă dintre scadenţele ac-
tivelor şi pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea şi riscul, ce ar ı̂nsoţi
formarea activelor şi pasivelor circulante, au sensuri contrare şi se neutral-
izează ı̂ntr-o oarecare măsură. Fondul de rulment ar reprezenta, marja de
siguranţă pentru finanţarea activelor circulante şi pentru autonomia fi-
nanciară a ı̂ntreprinderii. Alegerea unei sau alteia dintre cele trei politici
este determinată atât de specificul activităţilor desfăşurate, cât şi de ori-
entările conducerii ı̂ntreprinderii.

10.3. Determinarea necesarului de finanţare

a ciclului de exploatare (NFCE)
Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare exprimă nevoia
totală de capitaluri pentru procurarea stocurilor şi asigurarea unui sold
optim de creanţe care să asigure desfăşurarea normală a ciclului de ex-
ploatare. Determinarea NFCE urmăreşte realizarea obiectivului gestiunii
ciclului de exploatare: creşterea rentabilităţii ı̂ntreprinderii ı̂n condiţii de
diminuare a riscului. În practica de fundamentare a NFCE se ı̂ntâlnesc ı̂n
principal două categorii de metode:
• metode analitice;
• metode sintetice.
Ambele categorii de metode au ca indicatori de fundamentare fie
costurile exploatării, fie cifra de afaceri, previzionate pentru perioada vi-
itoare.
Capitolul 10. Gestiunea ciclului de exploatare 144

Determinarea NFCE pe baza costurilor exploatării, este justificată de

faptul că nevoia de capitaluri, pentru procurarea şi deţinerea activelor cir-
culante, este determinată de cheltuielile de achiziţie, manipulare şi trans-
port a materialelor, de fabricaţie şi livrare a produselor, precum şi de
timpul ı̂ntre două reconstituiri succesive ale stocurilor exploatării.
Determinarea NFCR, pe baza cifrei de afaceri, este motivată de
nevoia recuperării operative a capitalurilor avansate pentru procurarea şi
deţinerea stocurilor de active circulante. Dar recuperarea ı̂n cel mai scurt
timp a capitalurilor are loc prin componentele valorice ale cifrei de afac-
eri, dând expresie preocupării ı̂ntreprinderii pentru creşterea lichidităţii
activelor circulante.
Metodele analitice presupun determinarea mărimii NFCE pe el-
emente de stocuri de materii prime şi materiale, de produse ı̂n curs de
fabricaţie, produse finite şi de produse expediate sau mărfuri. La fiecare
element de stoc, calculul analitic se desfăşoară pe fiecare material sau
produs nominalizat şi pe fiecare fel de stoc (stoc curent, de siguranţă, de
condiţionare, de iarnă şi de transport interior). Întrucât calculul mărimii
nevoii de finanţare, la acest nivel de detaliere, presupune calcule complexe
şi un cost ridicat al operaţiilor de fundamentare, aceste metode sunt re-
comandate de regulă doar ı̂n anumite cazuri, şi anume:

• modificări structurale considerabile ale activităţii ı̂ntreprinderii;

• pentru determinarea nevoii de finanţare medii anuale a stocurilor,

urmând ca pentru fundamentarea nevoii trimestriale de finanţare să
se utilizeze metode sintetice.

Metodele sintetice presupun determinarea nevoii de capitaluri cir-

culante pe totalul acestora, ı̂n funcţie de volumul planificat al activităţii
de exploatare şi de viteza de rotaţie ı̂nregistrată ı̂n exerciţiul anterior.
Metodele sintetice se folosesc, cu foarte bune rezultate, ı̂n perioadele de
stabilitate economică. Cel mai adesea se folosesc modelele liniare de
proporţionalitate directă a mărimii financiare a stocurilor, ı̂n raport cu
volumul de activitate. Pentru a corecta acestă liniaritate se introduc ı̂n
calcul anumiţi coeficienţi de ajustare ı̂n funcţie de mărimile dorite sau
previzionate pentru perioada viitoare. O altă alternativă o reprezintă uti-
lizarea metodelor neliniare, pe baza legilor statistice ce s-au manifestat ı̂n
evoluţia activelor circulante, ı̂n corelaţie cu volumul de activitate.
145 10.4. Surse de finanţare a ciclului de exploatare

10.4. Surse de finanţare a ciclului de ex-

ploatare
Obiectul acestei decizii ı̂l constituie selecţia şi mobilizarea operativă
a surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost al procurării aces-
tora, ı̂n condiţii de reducere a riscului. Decizia de finanţare a ciclului
de exploatare dă finalitate ı̂ntregii gestiuni a capitalurilor circulante, re-
spectiv echilibrului, ce trebuie asigurat, ı̂ntre nevoia de finanţare a ci-
clului de exploatare şi sursele de finanţare a acesteia. Finanţarea ciclu-
lui de exploatare se poate face din surse proprii, surse atrase sau surse
ı̂mprumutate.

10.4.1. Surse proprii

Capitalurile permanente ale ı̂ntreprinderii sunt folosite ı̂n princi-
pal pentru acoperirea nevoilor permanente (active stabile). Dacă aceste
capitaluri exced nevoile permanente, surplusul poate fi folosit pentru
finanţarea ciclului de exploatare. Chiar dacă o parte a acestor capitaluri
pot să reprezinte capitaluri ı̂mprumutate, datorită faptului că ele se află
la dispoziţia ı̂ntreprinderii o perioadă de timp de cel puţin un an, ele sunt
asimilate surselor proprii. Surplusul de surse permanente, degajat din
finanţarea pe termen lung a nevoilor permanente, ı̂l constituie fondul de
rulment.
Fondul de rulment se determină ca diferenţă ı̂ntre capitalurile
permanente (capitaluri proprii şi datorii financiare) şi activele fixe nete.
Acest fond de rulment asigură o marjă de siguranţă pentru activitatea de
exploatare deoarece această sursă este sigură, stabilă şi pentru care nu ex-
istă preocupare de a fi reı̂nnoită. Cu toate avantajele pe care le presupune
această sursă de capital, trebuie avut ı̂n vedere costul său destul de ridicat,
astfel ı̂ncât se pune problema stabilirii unui fond de rulment minim nece-
sar. Întrucât toţi termenii relaţiei de calcul sunt variabili, mărimea fon-
dului de rulment ı̂nregistrează variaţii pe toată perioada viitoare. Aceste
variaţii sunt determinate de fluxurile de alocări şi resurse ı̂n partea de
sus a bilanţului: creşteri de ı̂mprumuturi pe termen lung, rambursarea
ı̂mprumuturilor anterioare, profituri nerepartizate, provizioane constitu-
ite, rezerve, achiziţii sau vânzări de active fixe, etc. În aceste condiţii,
previziunea fondului de rulment va face apel la rezultatele tabloului de
Capitolul 10. Gestiunea ciclului de exploatare 146

finanţare. În funcţie de previziunea bugetului investiţiilor, ale bugetelor

exploatării, se poate aprecia mărimea fondului de rulment pentru anul
viitor.
Afectarea unei părţi din capitalurile permanente, pentru acoperirea
nevoilor ciclice este motivată de caracterul continuu reı̂nnoibil al stocurilor
şi creanţelor, care fac din aceste active temporare, o necesitate cvasiperma-
nentă de capitaluri bănesti. Fiind o sursă permanentă este recomandabil
ca mărimea FR să fie egală cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul ex-
ploatării, ori, se ştie ca ı̂n cadrul ciclului de exploatare stocurile şi creanţele
sunt reı̂nnibile ı̂n permanenţă. Pentru reı̂nnoire, ı̂ntreprinderea are per-
manent nevoie de capitaluri ca să-şi constituie un stoc optim de materiale
şi de produse. Deci caracterul reı̂nnoibil al stocurilor face ca şi ı̂n ciclul
de exploatare să se manifeste o nevoie permanentă de capitaluri. Odată
cu reı̂nnoirea stocurilor şi a creanţelor ı̂n pasivul bilanţului se reı̂nnoiesc,
ı̂n aceeaşi proporţie şi datoriile către furnizori. Diferenţa dintre creşterea
stocurilor şi a creanţelor şi creşterea datoriilor la furnizori reprezintă o
nevoie netă de capitaluri sau, aşa cum a mai fost definită, nevoia de fond
de rulment (NFR). Această nevoie de fond de rulment ar trebui să fie
acoperită din fondul de rulment degajat ı̂n partea de sus a bilanţului. FR
optim ar fi cel necesar pentru acoperirea nevoii de fond de rulment minimă
şi permanentă. NFR este relativ fluctuantă, ı̂n raport cu variaţiile cifrei
de afaceri. Pentru realizarea unei cifre de afaceri mai mare decât cea an-
terioară se vor angaja stocuri şi creanţe mai mari. Acestea pot determina
o creştere a NFR chiar şi atunci când are loc creşterea concomitentă a
datoriilor de exploatare.

10.4.2. Datoriile de exploatare (surse atrase)

O parte a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare este
acoperită, aşa cum s-a mai precizat, pe baza datoriilor ciclului de ex-
ploatare, deci pe baza acelor surse temporare atrase de la terţi. Datoriile
din exploatare rezultă din relaţiile contractuale ale ı̂ntreprinderii cu terţii
(care asigură furnizarea de materii prime, materiale, mărfuri, manoperă,
etc.) sau cu statul. Pe intervalul de la intrarea şi recepţia materialelor,
serviciilor, manoperei sau de la naşterea datoriilor către stat şi până la
momentul plăţii efective a acestei datorii, ı̂ntreprinderea beneficiază de o
sursă de capitaluri ı̂n mod gratuit.
Cea mai mare parte a datoriilor de exploatare se referă la sumele
147 10.4. Surse de finanţare a ciclului de exploatare

datorate furnizorilor pentru produsele achiziţionate sau serviciile prestate

de aceştia. Aceste datorii mai poartă denumirea de ”credit comercial” şi
reprezintă de obicei peste 40% din datoriile pe care le are o ı̂ntreprinderile.
Acest procent este mai ridicat la ı̂ntreprinderile mici care de obicei nu
au acces la alte forme de finanţare. Creditul comercial reprezintă
o sursă spontană de finanţare, ı̂n sensul că ea decurge din desfăşurarea
tranzacţiilor curente ale unei ı̂ntreprinderi. Chiar dacă este considerată
ı̂n mod tradiţional o sursă gratuită de capital, creditul comercial are de
fapt şi o componentă ”costisitoare”. Această componentă apare ı̂n cazul
ı̂n care furnizorii acordă discounturi pentru plata ı̂ntr-un anumit interval
de timp a facturilor. Astfel creditul comercial ar putea fi ı̂mpărţit pe cele
două componente:

• creditul comercial gratuit, care implică creditul obţinut pe perioada

acordării discountului;

• creditul comercial costisitor, care presupune creditul comercial acor-

dat peste perioada ı̂n care se primeşte discountul.

Costul implicat de acest credit ı̂l reprezintă chiar pierderea discoun-

tului dacă furnizorul ar fi plătit mai repede. Creditul comercial gratuit
trebuie folosit ı̂ntotdeauna, dar cea de-a doua componentă va fi acceptată
doar ı̂n urma unei analize atente, pornind de la procentul de discount
care se pierde, comparând costul acestuia cu costul altor eventuale surse
de capital ce ar putea fi atrase.
Pe lângă datoriile către furnizori, sursele atrase se mai referă şi la
datoriile fiscale (ı̂n principal către bugetul statului ), datoriile către
personalul ı̂ntreprinderii, avansurile primite de la clienţi, precum
şi datoriile către alţi creditori ai ı̂ntreprinderii rezultate din desfăşurarea
activităţii de exploatare a ı̂ntreprinderii. Având ı̂n vedere caracterul
avantajos al acestei surse de capital, ı̂ntreprinderea ar putea profita prin
creşterea ca volum a acestor datorii şi prin amânarea termenului efectiv
de plată. Cum ı̂nsă angajarea acestor datorii este reglementată prin con-
tracte sau prin legile de impozitare, ı̂ntreprinderea va fi penalizată ı̂n cazul
depăşirii termenului de plată.
Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajeze ı̂ntotdeauna da-
torii cu scadenţe relaxante ı̂n raport cu ı̂ncasările. Dacă trezorierul va
ajunge să aibă datorii de exploatare mai mari decât stocurile şi creanţele
ı̂ntreprinderii, el va reuşi să realizeze o NFR negativă, adică să aibă un
Capitolul 10. Gestiunea ciclului de exploatare 148

surplus de pasive circulante provenită gratuit de la terţi. În literatura de

specialitate sursele atrase de capitaluri circulante sunt denumite pasive
stabile, respectiv datorii ale ı̂ntreprinderii către terţi atrase pe o perioadă
cvasipermanentă de timp, ca urmare a reı̂nnoirii continue a acestora. În
mărime efectivă, acestea se evaluează la nivelul soldurilor datoriilor de
exploatare din bilanţ, iar ca mărimi previzionate se estimează după două
metode:
• analitică;

• sintetică.
Metoda analitică se foloseşte pentru estimarea surselor atrase din
datorii, cu termene fixe de plată şi cu solduri crescătoare, pnă ı̂n momentul
plăţii acestora. Sunt grupate ı̂n categoria pasivelor stabile-1 şi se referă
la datoriile cu salariile, impozitele, cu energia, cu asigurările sociale, etc.
Pasivele stabile-1 se planifică după metoda ı̂nsumării soldurilor zilnice care
necesită parcurgerea a 6 etape:
1. alegerea trimestrului cu activitate minimă, ı̂ntrucât pasivele sta-
bile calculate pentru acest trimestru se vor regăsi cu siguranţă şi
ı̂n cadrul celorlalte trimestre;

2. determinarea datoriei zilnice;

3. determinarea soldului la ı̂nceputul unei luni din trimestrul minim;

4. calculul soldurilor din fiecare zi ale lunii luate ı̂n calcul;

5. ı̂nsumarea soldurilor din fiecare zi de la toate pasivele stabile-1;

6. alegerea soldului zilnic total cel mai mic din luna de calcul.
Metoda sintetică se foloseşte pentru previzionarea surselor atrase
din celelalte decalaje de plăţii ale ı̂ntreprinderii, care nu au termene fixe de
plată şi care au sold variabil pe parcursul unei luni de zile. Sunt grupate
ı̂n categoria pasive stabile- 2 şi se referă la datoriile faţă de furnizorii de
materiale, mărfuri, etc. Pasivele stabile-2 se planifică după metoda globală
ı̂n funcţie de nivelul trimestrial total al acestor datorii şi de durata medie a
decalajului de plăţi. În fapt este o estimare ı̂n funcţie de viteza de rotaţie
a acestor pasive.
unde t = durata medie a decalajului de plăţi.
149 10.4. Surse de finanţare a ciclului de exploatare

10.4.3. Surse ı̂mprumutate

În completarea surselor proprii şi atrase, ı̂ntreprinderea apelează la
credite bancare pe termen scurt (de trezorerie sau de mobilizare).
Acestea au rol de amortizor ı̂ntre creşterea sau reducerea nevoii de capi-
taluri circulante şi diminuarea sau majorarea surselor proprii şi atrase de
capitaluri circulante. Creditele de trezorerie se acordă ı̂ntreprinderilor de
către băncile comerciale, ı̂n limita unui plafon stabilit anterior. Aceste
credite mai sunt ı̂ntâlnite sub denumirea de ”facilitate de casă”. Facili-
tatea de casă (de regulă linie de credit) este destinată acoperirii dezechili-
brelor, decalajelor care apar ı̂n trezoreria ı̂ntreprinderii. Facilitatea per-
mite pe termen scurt a face faţă plăţilor ce depăşesc disponibilităţile tre-
zoreriei, urmând a fi rambursate la intrarea ı̂n normal, peste câteva zile.
Nevoile financiare apar de regulă la finele lunii sau cu ocazia
plăţii salariilor. Necesarul creditelor de trezorerie se stabileşte de către
ı̂ntreprindere pornind de la diferenţa ı̂ntre stocuri şi cheltuieli pe de o parte
şi fondul de rulment, sursele atrase şi ı̂ncasările proprii pe de altă parte.
Astfel se va constata un excedent sau un deficit de trezorerie. Deficitul va
putea fi acoperit pe baza creditelor de trezorerie. La contractarea acestor
credite trebuie avut ı̂n vedere costul mare pe care ı̂l implică această formă
de finanţare a ciclului de exploatare.
În cazul ı̂n care deficitul de trezorerie este mai mare decât plafonul
de creditare acceptat de bancă, ı̂ntreprinderea poate apela la creditele
de mobilizare. Creditele de mobilizare se constituie de fiecare dată când
o bancă acceptă să mobilizeze creanţe deţinute de o ı̂ntreprindere. Cu
ocazia derularii operaţiunilor lor comerciale, ı̂ntreprinderile acumulează
creanţe de fiecare dată când acordă un termen de plată clienţilor. Prin
urmare, ele trebuie să aştepte scurgerea acestui termen pentru a-şi ı̂ncasa
vânzările. Dar situaţia financiară a ı̂ntreprinderii poate să nu permită
aşteptarea termenului, care poate fi după o perioadă de 60 până la 90 zile.
În astfel de situaţii intervin băncile care ”mobilizează”aceste creanţe. Ele
pun la dispoziţia ı̂ntreprinderii imediat o sumă de bani care corespunde
valorii creanţei, diminuată cu o sumă care reprezintă remunerarea băncii
(dobânda şi comision). Pentru ı̂ndeplinirea obiectivelor sale, decizia de
finanţare a ciclului de exploatare va face un arbitraj ı̂ntre creditele de
trezorerie şi creditele de mobilizare posibil de atras de la bănci, pentru
acoperirea deficitului de trezorerie. Selecţia uneia sau altuia dintre credite
se va face pe baza analizei temeinice a costului real al acestora.
Capitolul 11

Gestiunea stocurilor

11.1. Noţiuni generale privind stocurile

ı̂ntreprinderii
11.1.1. Definirea stocurilor
Stocurile reprezintă cantităţi de resurse materiale care se acu-
mulează ı̂n depozitele şi magaziile agentilor economici, firmelor, ı̂ntr-
un anumit volum, pe o perioadă determinată, cu un scop bine precizat,
reprezentând rezultatul activităţii de asigurare materială şi desfacere.
Într-o altă abordare, ce doreşte să surprindă mai bine rolul ı̂ndeplinit
de stocuri, acestea pot fi considerate cantităţi fizice de resurse mate-
riale, necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare, pentru a asigura
desfăşurarea continuă şi ritmică a activităţii de exploatare.
Scopul formării stocurilor este diferit:

• guvernul constituie stocuri sub forma rezervei pentru a pune econo-

mia naţională la adăpost de influenţa factorilor perturbatori ce pot
să apară;v

• organizaţiile formează stocuri de resurse materiale pentru alimenta-

rea continuă a locurilor de consum ı̂n vederea unei bune desfăşurări
a proceselor de exploatare.

Gestiunea stocurilor asigură alimentarea continuă a procesului de

producţie cu resurse materiale necesare, asigură existenţa acestora ı̂n
150
151 11.1. Noţiuni generale privind stocurile ı̂ntreprinderii

depozitele agentului economic, acumularea lor, astfel ı̂ncât la primirea

comenzii să poată deservi imediat locurile de consum.
Stocurile ı̂ndeplinesc ı̂n principal două funcţii generice:

1. funcţia de regularizare, prin intermediul cărei se realizează absorbţia

decalajelor ı̂ntre fluxul de vânzare şi cel de reasigurare, ı̂ntre vânzare
şi consum pe de o parte, şi ı̂ntre producere şi achiziţie pe de altă
parte. Aceste acţiuni se realizează ı̂n ritmuri şi cu intensităţi diferite
fiind deci necesară armonizarea lor. Din acest punct de vedere,
stocurile au rol de tampon;

2. -funcţia de protecţie ce vizează ı̂n principal eliminarea consecinţelor

pe care le-ar putea avea asupra organizaţiilor acţiunea unor factori
aleatori, imprevizibili.

Raţiunea principală pentru care sunt menţinute stocurile este aceea

că este fizic imposibil şi economic nepractic ca fiecare element al stocu-
lui să ajungă exact unde este necesar, atunci când este necesar. Chiar
dacă ar fi fizic posibil ca un furnizor să realizeze aprovizionarea cu ma-
terii prime la interval de câteva ore, aceasta ar fi totuşi prohibitiv de
scumpă. Producătorul trebuie deci să păstreze stocuri suplimentare de
materii prime pentru a le folosi când sunt necesare ı̂n procesul de conver-
sie. Controlul şi ı̂ntreţinerea stocurilor reprezintă o problemă comună a
tuturor organizaţiilor din toate sectoarele economiei. Problema stocurilor
nu este restrânsă doar la societăţile comerciale ci ı̂n acelaşi mod ea se
regăseşte şi ı̂n cazul societăţilor nonprofit şi organizaţiilor nonguverna-
mentale. Stocurile se regăsesc şi ı̂n ferme, gospodării, ı̂ntreprinderi indus-
triale, societăţi de comerţ cu ridicata sau cu amănuntul, spitale, biserici,
ı̂nchisori, grădini zoologice, universităţi, unităţi administrative locale sau
naţionale.
Stocurile se regăsesc deasemenea şi ı̂n gospodăriile individuale-
mâncare, ı̂mbrăcăminte, medicamente, articole gospodăreşti, etc.
Stocurile se pot regăsi sub formă de furnituri, materii prime, materiale,
produse neterminate, produse finite şi mărfuri.
Furniturile (cele folosite ı̂n producţie sunt prescurtate MRO-
maintenance, repair and operating) sunt articole de inventar ce se consumă
ı̂n timpul proceselor de fabricaţie şi care nu se regăsesc ı̂n produsul finit
realizat cu ajutorul lor.Cele mai des ı̂ntâlnite sunt rechizitele, materialele
de ı̂ntreţinere, materialele gospodăreşti, ş.a.
Capitolul 11. Gestiunea stocurilor 152

Materiile prime reprezintă articole de stocuri utilizate ı̂n cadrul

proceselor de producţie care fiind modificate şi transformate se regăsesc
ı̂n produsele finite fabricate pe baza lor.
Producţia ı̂n curs reprezintă produse care au parcurs anumite faze
ale proceselor de producţie fiind parţial transformate şi care urmează să
mai suporte transformări până ajung la forma de produs finit. Produsele
finite sunt cele care au parcurs toate fazele procesului de producţie şi sunt
gata pentru a fi vândute, distribuite sau stocate, depozitate. Mărfurile
reprezintă articole de inventar care sunt cumpărate cu scopul de a fi
revândute.
Studierea inventarului pentru oricare din aceste categorii depinde
de entităţile studiate anterior. Aceasta deoarece un produs finit dintr-o
categorie poate fi materie primă pentru un altul.

11.1.2. Caracteristicile stocurilor

Câteva proprietăţi ale stocurilor sunt universale. Cererea,
reaprovizionarea, constrângerile, costurile, sunt cele mai des ı̂ntâlnite.
Cererile reprezintă unităţi consumate din stocuri;
reaprovizionările reprezintă unităţi care sunt adăugate stocurilor;
costurile reprezintă cheltuieli determinate de existenţa sau din contră
de inexistenţa stocurilor iar constrângerile reprezintă limitările impuse
cererii, aprovizionării de costurile de management ori condiţiile fizice, de
mediu.
Mărimea cererii se referă la magnitudinea cererii şi se exprimă can-
titativ. Când mărimea este aceiaşi de la o perioadă la alta spunem că este
o cerere constantă, ı̂n caz contrar ea este variabilă. Când mărimea cererii
este cunoscută, atunci spunem că avem un sistem determinat. Atunci când
mărimea cererii nu este cunoscută, sistemul este nedeterminat. În astfel
de cazuri este posibil uneori să se stabilească o distribuţie probabilistică
a cererii care poate fi continuă sau discretă.
Cererea unitară este de fapt mărimea cererii pe unitate de timp. Felul
cererii se referă la modul ı̂n care sunt scoase resursele din stoc. Articolele
pot fi date ı̂n folosinţă-scoase din stoc la ı̂nceputul perioadei, la sfârşitul
perioadei, uniform pe tot parcursul perioadei, sau ı̂n alte moduri.
Reaprovizionarea poate fi clasificată ı̂n funcţie de mărime, model şi
timpul de aprovizionare. Mărimea reaprovizionării se referă la cantitatea
sau mărimea comenzii care va fi recepţionată. Mărimea lotului poate fi
153 11.1. Noţiuni generale privind stocurile ı̂ntreprinderii

constantă sau variabilă, depinde de tipul de gestiune a stocului. Atunci

când lotul de resurse materiale este recepţionat, de regulă el este introdus
ı̂n depozit şi devine o parte a inventarului organizatiei.
Tipul aprovizionării se referă la modul ı̂n care se desfăşoară ea: in-
stantaneu, uniform sau pe loturi. Aprovizionarea instantanee indică fap-
tul că ı̂ntregul lot este recepţionat ı̂n stoc ı̂n acelaşi timp. Timpul de
reaprovizionare reprezintă intervalul de timp ı̂ntre momentul luării de-
ciziei de aprovizionare a unei resurse materiale şi momentul ı̂n care resursa
materială intră ı̂n stoc, şi poate fi constant sau variabil.
Constrângerile sunt limitările sistemului de stocare. Constrângerile
referitoare la spaţiul fizic de depozitare pot limita cantitatea depozitată;
constrângerile de capital limitează volumul de bani imobilizaţi ı̂n stocuri;
facilităţile, echipamentele şi personalul deasemenea limitează capacitatea
de a stoca sau opera stocurile. Politicile manageriale (cum ar fi aceea
potrivit căreia nu trebuie să existe niciodată ruptură de stoc) sau decizi-
ile administrative (cum ar fi contractele reciproce de aprovizionare), pot
limita managementul materialelor ı̂n nenumărate moduri.
Costurile stocării reprezintă ansamblul cheltuielilor determinate de
existenţa respectiv inexistenţa stocurilor. Obiectivul esenţial al gestiunii
stocurilor materiale este de a stoca o cantitate adecvată de resurse ma-
teriale, la locul potrivit, ı̂n momentul potrivit şi la cele mai mici costuri.
Costurile cu stocurile sunt asociate operaţiilor de stocare şi sunt rezultatul
acţiunii sau din contră a lipsei de acţiune a managementului ı̂n ceea ce
priveşte organizarea sistemului.
Există parametrii economici de bază ı̂n orice model decizional de
stocare iar cei mai relevanţi sunt următorii:

• costul de aprovizionare;

• costurile de lansare a comenzii sau de organizare a aprovizionării;

• costul de stocare (de depozitare);

• costul cu ruptura de stoc.

Costul de aprovizionare al unei resurse materiale este preţul uni-

tar de aprovizionare obţinut ı̂n cazul ı̂n care resursa este aprovizionată
de la o sursă externă. În cazul ı̂n care resursa materială respectivă este
realizată ı̂n unitate, costul de aprovizionare reprezintă costul unitar de
producţie. Costul unitar trebuie totdeauna privit ca un cost al articolului
Capitolul 11. Gestiunea stocurilor 154

aşa cum apare el ı̂n inventar. Pentru articolele aprovizionate, acest preţ in-
clude alături de preţul de aprovizionare şi orice alte cheltuieli de transport
a articolelor respective. Pentru resursele materiale fabricate ı̂n interiorul
organizaţiei, costul unitar include cheltuielile directe de personal, materi-
ale directe şi cheltuielile de regie. Costul de aprovizionare se modifică ı̂n
funcţie de nivelele cantitative de comandă atunci când furnizorii acordă
discounturi financiare.
Costurile de comandă se referă la cheltuielile de distribuţie plătite
unui furnizor extern sau costurile suportate ı̂n cazul aprovizionării interne.
Acest cost variază de obicei direct proporţional cu numărul de comenzi
lansate şi nu ı̂n aceiaşi măsură cu cantitatea comandată. Costul cu co-
manda include articole de cost cum ar fi: costuri cu formarea comenzii,
recepţia materialelor, controlul materialelor, urmărirea comenzii, etc. În
cazul ı̂n care resursa materială este fabricată ı̂n interiorul organizaţiei acest
cost cuprinde cheltuielile cu producerea articolelor comandate. Costurile
de stocare, cuprind cheltuieli asociate cu investiţia ı̂n stocuri şi investiţia
ı̂n depozite şi ı̂ntreţinerea acestora. Acestea ı̂ncorporează elemente de cost
cum ar fi: costurile de capital, taxe, asigurări, manipulare, ı̂nmagazinare,
costuri cu deteriorarea, degradarea sau pierderea resurselor materiale.
Costurile de capital se referă fie la pierderea eventualelor venituri
ce ar putea fi obţinute prin investirea sumelor respective ı̂n altă afacere
(costul de oportunitate), fie la dobânzile ce trebuie plătite ı̂n cazul ı̂n
care capitalul este obţinut prin ı̂mprumuturi. În multe ţări, stocurile sunt
tratate ca o proprietate taxabilă: cu cât stocurile sunt mai mari, cu atât
taxele ce trebuie plătite pentru deţinerea lor sunt mai ridicate. Costurile
cu asigurarea stocului sunt dependente de suma primei de despăgubire ce
ar fi primită ı̂n cazul degradării stocurilor. Prima de asigurare variază di-
rect proporţional cu mărimea investiţiei ı̂n stocuri. De asemenea ı̂n timpul
stocării resursele materiale se pot degrada, ı̂şi pot pierde unele proprietăţi,
se pot pierde sau chiar fura. O teorie uzuală din cadrul managementului
materialelor ar fi că aceste costuri de stocare sunt direct proporţionale cu
mărimea investiţiei ı̂n stocuri. În general se poate aproxima costul anual
cu stocarea ca fiind ı̂ntre 20 şi 40% din valoarea stocului.
Costurile cu ruptura de stoc reprezintă consecinţele economice
ale lipsei de stoc. Ruptura de stoc poate apărea din cauza ı̂ntârzierilor
ı̂n aprovizionare sau fabricaţie. Ruptura de stoc poate determina oprirea
producţiei cu toate costurile ce pot fi antrenate, inclusiv pierderea prof-
iturilor ce ar fi fost obţinute prin vânzarea produselor finite ce acum nu
155 11.1. Noţiuni generale privind stocurile ı̂ntreprinderii

pot fi fabricate. La acestea se adaugă eventuala pierdere a unor clienţi ı̂n

cazul ı̂n care nu există produse finite pe stoc sau nu pot fi ı̂nlocuite cu alte
produse. Cuantificarea acestor costuri este foarte dificil de realizat. Există
cazuri ı̂n care lipsa de stoc nu duce la pierderea comenzii, a clientului ci
numai la amânarea ei (”backordering”). În această situaţie costul rupturii
de stoc constă ı̂n cheltuielile suplimentare generate de această comandă
amânată. Un obiectiv major (dar nu singurul) al gestiunii stocurilor este
minimizarea acestor costuri. Doar costurile care se modifică odată cu
modificarea nivelului stocului trebuie analizate.

11.1.3. Principalele categorii de stocuri

Un alt mod de a explica scopul gestiunii materialelor este de a intro-
duce o clasificare funcţională a stocurilor. Bazat pe utilitatea lor, stocurile
pot fi ı̂ncadrate ı̂n una sau mai multe din următoarele categorii:

1. Stoc curent;

2. Stoc de siguranţă;

3. Stoc de condiţionare;

4. Stoc de transport;

5. Stoc de iarnă;

6. Stoc psihologic.

1.Stocul curent. Reprezintă cantitatea de resurse materiale desti-

nată pentru asigurarea continuităţii şi desfăşurării normale a producţiei,
ı̂n intervalul de timp dintre două livrări succesive. Stocul curent depinde
de consumul mediu zilnic şi de intervalul mediu de timp ı̂ntre două livrări
succesive. În procesul formării şi mişcării lui, stocul curent este de trei
feluri şi anume:

• stoc curent maxim;

• stoc curent mediu;

• stoc curent minim.

Capitolul 11. Gestiunea stocurilor 156

Stocul curent maxim, reprezintă cantitatea de resurse materiale exis-

tentă ı̂n depozit, ı̂n momentul primirii unei comenzi de resurse materiale
de la furnizor. Stocul curent mediu, este egal cu stocul curent maxim
ı̂mpărţit la doi. Stocul curent minim, teoretic este zero.
2.Stocul de siguranţă (adesea denumit şi stoc tampon) reprezintă
cantitatea de resurse materiale destinată asigurării procesului de producţie
ı̂n cazul eventualelor ı̂ntreruperi ı̂n asigurarea materială, ceea ce se
ı̂ntâmplă atunci când intervin anumite anomalii ı̂n procesul de asigu-
rare materială sau ı̂n desfăşurarea procesului de desfacere al furnizorului.
Stocul de siguranţă se constituie obligatoriu pentru toate resursele mate-
riale achiziţionate prin forma de asigurare tranzit, dar este recomandabil
să nu depăşească 50% din stocul curent. Peste această limită, cu foarte
rare excepţii se justifică o asemenea pondere. Este posibilă şi majorarea
stocului de siguranţă, dar numai ı̂n cazuri cu totul speciale şi cu justifi-
carea tehnico-economică respectivă. Pentru resursele materiale asigurate
prin forma depozit nu se calculează stocuri de siguranţă. Pentru unităţi
ı̂ndepărtate (şantiere de construcţii, montaje, exploatări miniere, etc.)
se pot constitui stocuri de siguranţă suplimentare pentru o perioadă de
câteva zile sau ca procent (ı̂nsă mai mic) din stocul curent, dar numai pen-
tru acele resurse materiale care condiţionează ı̂n mod deosebit procesul de
producţie.
3.Stocul de condiţionare reprezintă stocul constituit pentru pe-
rioada ı̂n care resursele sunt pregătite pentru intrarea ı̂n exploatare. Sunt
unele resurse materiale care necesită o pregătire prealabilă intrării lor ı̂n
producţie (de exemplu uscarea lemnului ı̂n industria mobilei). Sunt asim-
ilate operaţiilor de condiţionare şi operaţiile de analiză de laborator, acolo
unde este cazul. De asemenea se asimilează condiţionării şi operaţiile de
debitare (croire) a resurselor materiale, dar cu condiţia ca acestea să se
desfăşoare ı̂n depozitele firmei. În acest caz intervine ı̂n calculul stocurilor
de resurse materiale şi stocul de condiţionare. Stocul de condiţionare se
stabileşte prin ı̂nmulţirea consumului mediu zilnic cu timpul necesar pen-
tru pregătirea resursei materiale ı̂nainte de intrarea ı̂n producţie.
Aceste stocuri se constituie numai pentru resursele materiale pentru
care sunt prevăzute norme tehnice de condiţionare aprobate de forurile
competente, cu posibilitatea revizuirii lor pe măsura perfecţionării proce-
selor de fabricaţie.
4.Stocul pentru transport-interior. Acest stoc se stabileşte pen-
tru perioada necesară transportării resurselor materiale de la depozitul
157 11.1. Noţiuni generale privind stocurile ı̂ntreprinderii

central de asigurare materială la punctele unde acestea se vor consuma.

5.Stocul de iarnă. Este stocul ce se determină pentru perioada ı̂n
care condiţiile climaterice nu fac posibilă exploatarea şi transportul unor
resurse materiale de bază ı̂n condiţii normale şi se adaugă, ı̂n această
perioadă, la stocul normat.
6.Stocul sezonier. În mediul economic funcţionează şi agenţi eco-
nomici cu activitate sezonieră, care se caracterizează şi printr-o activitate
de asigurare materială sezonieră. Pentru aceşti agenţi economici stocul to-
tal de resurse materiale care asigură continuitatea proceselor de producţie
pentru perioada cât aceştia ı̂şi desfăşoară activitatea se compune din:

• stocul sezonier propriu-zis;

• stocul de siguranţă.

Stocul sezonier propriu-zis este stocul care asigură continuitatea

desfăşurării normale a activităţii economice cu resurse materiale nece-
sare pentru ı̂ntregul sezon, până la sezonul următor. Stocul sezonier
(sau stocul anticipat) poate reprezenta şi cantitatea de resurse mate-
riale aprovizionată pentru a acoperi vârfurile de cerere sezonieră sau
cerinţele aleatorii (de exemplu programe promoţionale) sau deficienţele
capacităţilor de producţie. El este aprovizionat ı̂naintea apariţiei cerinţei
şi este consumat ı̂n timpul perioadei de maximă cerere, pentru a păstra
nivelul producţiei şi a evita ruptura de stoc.
7.Stocul psihologic (specific activităţilor comerciale) este stocul
expus de către comercianţii cu amănuntul pentru a stimula cererea având
rol de ”vânzător mut”.El sporeşte şansa ca un produs să se vadă şi să se
vândă. Rafturile pline sporesc vânzările prin expunerea ı̂n faţa clienţilor a
cât mai multă marfă, pentru a crea o vizibilitate cât mai mare. Rafturile
”sărace”, la fel ca şi ruptura de stoc determină scăderea vânzărilor şi
pierderea clienţilor. În timp ce celelalte tipuri se stocuri sprijină reducerea
costurilor de operare, stocul psihologic este un stoc generator de venituri.
Există o preocupare ı̂n legătură cu generarea veniturilor prin stimu-
larea cererii versus minimizarea costurilor. Se pune ı̂ntrebarea care este
orientarea aprovizionării. Stocurile nu sunt păstrate de dragul lor, ci ele
reprezintă mijloace de a obţine rezultatele finale. Desigur sunt tipuri mul-
tiple de stocuri pentru a servi unor scopuri de asemenea variate. Astfel
că nu se poate vorbi de o gestiune a stocurilor indiferent de felul lor,
dar ele toate trebuie supravegheate şi ı̂ntreţinute pentru a corespunde
Capitolul 11. Gestiunea stocurilor 158

funcţiilor specifice. Stocarea reprezintă un proces necesar oricărei afaceri.

În timp ce factorii funcţionali şi clasificările funcţionale explică existenţa
stocurilor, aceasta nu ı̂nseamnă că ı̂ncercarea de a le reduce nu trebui
continuată. Stocarea poate să ascundă probleme operaţionale sau să de-
termine uşurarea problemelor. Este mai uşor să fie eliminate problemele
decât să fie ascunse prin stocuri excesive. O strategie ar fi ı̂ncercarea de
a reduce stocurile prin minimizarea sau eliminarea piedicilor operaţionale
care dictează existenţa lor.

11.2. Optimizarea mărimii stocurilor

11.2.1. Obiectivele contradictorii ale gestiunii
stocurilor
Scopurile asociate gestiunii stocurilor resurselor materiale nu sunt
unice şi nici măcar nu sunt uşor de definit şi delimitat. Obiectivele
esenţiale ale gestiunii resurselor materiale sunt minimizarea capitalului
investit ı̂n stocuri, maximizarea satisfacerii clienţilor şi minimizarea cos-
turilor de fabricaţie. Câteva din subobiectivele de bază sunt: un cost
unitar redus, accelerare a duratei de rotaţie a stocurilor, o ı̂naltă calitate
a resurselor şi asigurarea continuităţii aprovizionării. Se poate observa că
aceste obiective nu sunt ı̂ntotdeauna ı̂n interdependenţă ci chiar pot să fie
ı̂n conflict direct. În perioade de criză a economiei simplul act de a găsi,
de a localiza surse de aprovizionare s-ar putea să devină cel mai impor-
tant obiectiv. Aceasta se ı̂ntâmplă şi ı̂n cazul ı̂n care cel mai important
furnizor nu mai poate realiza aprovizionarea din cauza unor dificultăţi de
producţie. În cazul ı̂n care apar dezvoltări neaşteptate ale cererii pot să
determine presiuni considerabile asupra surselor de aprovizionare.
În companiile tinere, ı̂n condiţiile creşterii foarte rapide,
exponenţiale, disponibilul este antrenat tot timpul ı̂n aprovizionări scurte.
Cele mai multe venituri şi capitaluri ı̂mprumutate sunt reinvestite ı̂n
creştere şi echipament. Stocurile de resurse materiale sunt esenţiale, ex-
istând preocuparea de a menţine stocurile la un nivel scăzut pentru a
disponibiliza numerar pentru alte scopuri. A cumpăra ı̂n cantităţi mici
presupune a pierde discounturile care ar fi putut fi primite. Comenzile
şi livrările numeroase sunt necesare pentru a fi foarte operativi. Aceste
condiţii determină o accelerare a vitezei de rotaţie a stocurilor de resurse
159 11.2. Optimizarea mărimii stocurilor

materiale care poate determina efecte negative, dăunătoare.

Echilibrul este supraconsiderat când ţelurile şi obiectivele sunt sub-
considerate. Concentrarea poate fi pe un obiectiv ı̂ntr-o anumită perioadă
şi pe un alt obiectiv ı̂n altă perioadă şi contrapartida trebuie luată ı̂n
considerare. Concentrarea pe accelerarea rotaţiei stocurilor poate deter-
mina costuri unitare ridicate datorită cantităţilor mici aprovizionate la
o livrare. Din contră concentrarea pe un cost unitar mai mic determină
loturi mai mari de aprovizionare, care reduc viteza de rotaţie a stocurilor.
Un agent de aprovizionare poate să acorde o atenţie exagerată unui cost de
aprovizionare scăzut şi să ignore continuitatea sau calitatea aprovizionării.
Un manager al producţiei s-ar putea să urmărească doar continuitatea
resursei materiale ı̂n detrimentul unui cost scăzut al resurselor aprovizion-
ate.
Gestiunea resurselor materiale este o sursă de conflict ı̂ntre diferiţi
manageri ı̂ntr-o organizaţie. Aceste conflicte sunt alimentate din faptul
că diferiţi manageri au diferite roluri ı̂n organizaţie care implică stocurile.
Suboptimizarea este termenul folosit pentru a descrie subsistemul opti-
mizării şi costurile scopurilor sistemului. Suboptimizările rezultă din con-
flictul rolurilor pe care le joacă managerii. Multe dintre proiectele de
sisteme de control al materialelor au eşuat din cauza rivalităţilor inter-
departamentale şi acţiunilor contradictorii. Conflictul rolurilor manager-
ilor trebuie să nu permită subminarea organizaţiei ca ı̂ntreg. Politica
managementului materialelor trebuie să fie consacrată obţinerii celui mai
mic cost global. Gestiunea resurselor materialelor este o preocupare co-
mună, dar de asemenea se ı̂ntâlnesc cazuri ı̂n care preocuparea tuturor
este de fapt responsabilitatea nimănui. Responsabilitatea stocurilor este
frecvent divizată ı̂ntre departamente cu interese individuale. Departa-
mentul aprovizionării preia grija aprovizionării resurselor materiale, de-
partamentul de fabricaţie are grijă de materialele ı̂n curs de fabricaţie,
iar departamentul de marketing controlează stocurile de produse finite.
Alocarea responsabilităţilor apare logic dar este puţin probabil că talen-
tul şi expertiza cerută pentru un control eficient, adecvat este disponibilă
ı̂n toate departamentele. Este de multe ori mai dezirabil să fie alocate
toate responsabilităţile managementului materialelor ı̂ntr-un singur de-
partament sub conducerea unui manager al materialelor.
Conflictele ı̂ntre departamente şi suboptimizările sunt mai puţin
probabil să apară atunci când stocurile sunt urmărite de un manager al
materialelor. Managerul materialelor ı̂ncearcă să consolideze activităţile,
Capitolul 11. Gestiunea stocurilor 160

să ı̂mbunătăţească coordonarea, să prevadă o singură sursă de răspundere

pentru toate materialele. El poate spori eficienţa promovând legături
mai scurte ı̂ntre activităţile asociate. Atunci când aceste activităţi aso-
ciate sunt dispersate de-a lungul organizaţiei se pot produce conflicte, se
pot genera competiţii epuizante. Problemele gestiunii materialelor nu pot
fi mânuite separat. Ele se află ı̂ntr-o ı̂mbinare continuă cu problemele
distribuţiei, depozitării, producţiei, manipulării materialelor, marketingu-
lui şi problemele financiare. Când activităţi dependente sunt conduse
ca nişte activităţi independente se generează conflicte ı̂ntre activităţi cu
efect ı̂n reducerea performanţelor organizaţiei ca ı̂ntreg. Aprovizionarea,
producţia şi distribuţia nu sunt activităţi independente şi ele trebuie deci
integrate. Gestiunea materialelor este o parte din sistemul de operare şi
trebuie să faciliteze ı̂ndeplinirea obiectivelor organizaţiei.
Gestiunea materialelor necesită un punct de vedere larg şi nu tre-
buie tratat ca o serie de decizii independente sau elemente individuale.
Stocurile nu sunt ca o insulă de sinestătătoare, ele trebuie să servească
obiectivelor, scopurilor organizaţiei. Stocurile trebuie managerizate, prob-
lema lor nu trebuie delegată unei persoane din cadrul personalului de
rutină. Pentru a ı̂nvinge trecutul zbuciumat, gestiunea stocurilor a fost
lărgită ı̂n managementul materialelor care nu cuprinde doar activităţi
de stocare a materialelor, ci toate funcţiunile materialelor cum ar fi
aprovizionarea, transportul, logistica, controlul materialelor şi stocarea,
depozitarea.
Gestiunea materialelor este realizată independent pe acelaşi nivel cu
finanţele, marketingul şi managementul producţiei. Este sarcina gestiunii
materialelor, numită şi ”managementul materialelor” de a face tot posi-
bilul pentru atingerea obiectivelor managementului general şi pentru a nu
deveni ”copilul vitreg” al oricărei alte zone funcţionale.

11.2.2. Modelarea stocurilor

Mărimea optimă a stocurilor se poate obţine folosind metode de mod-
elare matematică. Modelarea stocurilor reprezintă acea metodă canti-
tativă de obţinere a doctrinei de operare a costului minim. Modelele pot
fi deterministe sau stochastice (aleatoare, probabilistice).
Modelul determinist reprezintă modelul ı̂n care variabilele sunt cunos-
cute cu siguranţă. Modelul stochastic este modelul ı̂n care valorile vari-
bilelor sunt probabilistice. Scopul situaţiilor de modelare a stocurilor este
161 11.2. Optimizarea mărimii stocurilor

obţinerea unei doctrine de operare, ı̂n care sunt implicate patru etape
simple:

1. Examinarea cu atenţie a situaţiei stocurilor, enumerând caracteris-

ticile şi ipotezele legate de respectiva situaţie;v

2. Elaborarea ecuaţiei costurilor totale anuale relevante ı̂n formă lit-

erară;

3. Transformarea ecuaţiei costurilor totale anuale relevante din forma

literară ı̂n limbaj matematic concis;

4. Optimizarea ecuaţiei costurilor, determinând optimul cantităţii co-

mandate şi momentul de reaprovizionare.

În elaborarea modelelor de stocare trebuie avute ı̂n vedere

următoarele variabile:

• N= cererea anuală totală (ı̂n unităţi);

• Q= cantitatea comandată (ı̂n unităţi);

• Q∗= cantitatea comenzii optime (ı̂n unităţi);

• R = punct de realizare a unei noi comenzi (ı̂n unităţi);

• R∗= punct optim de realizare a unei noi comenzi (ı̂n unităţi);

• T= timp total (ı̂n unităţi de timp);

• Ca= cost de demarare sau lansare a comenzii (per comandă);

• cd%= costul costul de depozitare exprimat procentual;

• K = cost de epuizare a stocului per unitate scoasă din stoc;

• dl= cererea per unitate de timp pe durata TTL (timp de livrare ),

(ı̂n unităţi);

• Dl= cererea totală pe durata TTL (ı̂n unităţi);

• CT = costuri totale anuale relevante;

• CT*= costuri anuale relevante minime totale.

Capitolul 11. Gestiunea stocurilor 162

Metoda constă ı̂n minimizarea costului total. Pentru fiecare tip de

gestiune se va elabora un model matematic adecvat, prin cuantificarea
convenabilă a tuturor elementelor care apar ı̂n problema de gestiune, pre-
cum şi prin precizarea expresiei funcţiei care urmează să fie minimizată.
Unul dintre principalele raţiuni ale stocării este neputinţa unei organizaţii
de a cumpăra sau produce articole ı̂n loturi economice. Organizaţiile uti-
lizează mărimea lotului economic frecvent atunci când doresc să menţină
un stoc regulat de articole având o cerere uniformă, independentă.
Modelele de stocare pot fi deterministe sau probabilistice (stochas-
tice), după cum cererea şi timpul de aprovizionare sunt sau nu cunoscute.
Modele deterministe se aplică direct ı̂n condiţii de cerere uni-
formă. Aceste modele determină mărimea lotului economic (optim) ı̂n
condiţii de cerere independentă de articole cumpărate de la terţi sau pro-
duse ı̂n unitate. Pentru a determina politica optimă de stocare, sunt
necesare informaţii referitoare la următorii parametrii:

1. Cererea;

2. Costurile de stocare;

3. Timpul de reaprovizionare.

În modelele deterministe toţi parametrii şi variabilele sunt cunoscuţi

sau pot fi calculaţi cu exactitate. Cererea unitară de articole, precum
şi costul asociat acestora sunt cunoscuţi. Timpul de aprovizionare este
deasemenea presupus a fi constant şi independent faţă de cerere. În
realitate aceaste modele se ı̂ntâlnesc foarte rar şi este mai rezonabilă
reprezentarea ı̂n termeni probabilistici (cum este cazul modelelor stochas-
tice ı̂n care unele sau toate variabilele sunt probabilistice). Oricum mod-
elele deterministe sunt frecvent aproximări excelente sau cel puţin un bun
punct de pornire pentru a descrie fenomenul stocării.
În cazul modelelor stochastice, uzual este mai uşor să se lucreze cu
modele de stocare dacă variabilele pot fi tratate ca fiind continue decât
discrete. În cazul ı̂n care cererea este suficient de ridicată, variabilele pot
fi considerate continue. Aceste modele presupun proprietăţi continue şi
trebuie simplificată sarcina rezolvării unui asemenea model prin găsirea
unei politici optime de stocare. Cele două ı̂ntrebări fundamentale puse
oricărui sistem de stocare sunt ”cât” şi ”când” să fie comandat. Răspunsul
depinde de tipul de cerere şi de parametrii folosiţi pentru a defini sistemul.
163 11.2. Optimizarea mărimii stocurilor

În modelul determinist cu cerere constantă se presupune că cererea

este cunoscută, constantă şi continuă. Aceasta ı̂nseamnă că acelaşi număr
de unităţi sunt comandate tot timpul şi intervalul dintre două comenzi
este constant. Nivelul stocului este modificat cu fiecare tranzacţie, iar
de fiecare dată când atinge un punct prestabilit este lansată o comandă
pentru un număr constant de unităţi. Deci, cei doi parametrii care definesc
modelul sunt: punctul de recomandă şi mărimea comenzii. Acest model
mai poartă denumirea şi de Q-sistem, deoarece mărimea comenzii Q este
fixată pentru fiecare reaprovizionare. Modelele deterministe de stocuri
pot fi construite atunci când intrările şi ieşirile pe o perioadă fixată pot
fi cunoscute cu exactitate (ı̂n mod cert). Cel mai des ı̂ntâlnite modele
deterministe sunt:
• modelul mărimii lotului simplu (EOQ)-model cu perioadă fixă,
cerere constantă, fără ruptură de stoc (acest model va fi prezentat
detaliat);
• modelul ı̂nlocuirii graduale;
• modelul cu perioadă fixă, cerere constantă, cu ruptură de stoc (back-
ordering);
• modelul cu cerere constantă ı̂n condiţiile acordării discounturilor
cantitative;
• modelul economic ı̂n cazul vânzărilor la preţuri speciale;
• modelul economic-creşteri anunţate de preţuri;

11.2.3. Modelul mărimii lotului simplu (Wilson -

Whitin)
Formula mărimii lotului simplu, numită şi formula Wilson,
reprezintă acel model determinist de stocuri caracterizat printr-un sin-
gur punct de stoc, nici o lipsă de stoc, o cerere constantă şi cunoscută, un
timp total de livrare şi un cost unitar constante. Prima versiune a ceea ce
este adesea denumită formula mărimii lotului simplu a fost elaborată de
Ford Harris ı̂n 1915 . În aparenţă, a fost din nou obţinută independent de
R.H.Wilson, care a popularizat-o, ea fiind ı̂ntâlnită cel mai des sub denu-
mirea de denumită formula Wilson. Modelul clasic de stocare presupune
o situaţie ideală reprezentată ca ı̂n figura 11.2.3.
Capitolul 11. Gestiunea stocurilor 164

Figura 11.1: Modelul clasic de stocare

Curba costurilor totale este reprezentată ı̂n figura următoare: ??.

Figura 11.2: Curba costurilor totale

În cazul acestui model, lipsa de stoc nu este permisă, nu există in-
certitudine. Costul de achiziţie anual este egal cu costul de achiziţie per
comandă ı̂nmulţit cu numărul anual de comenzi iar costul anual de de-
pozitare este egal cu costul unitar de depozitare ı̂nmulţit cu cantitatea
depozitată. Numărul anual de comenzi poate fi exprimat ı̂n funcţie de
165 11.2. Optimizarea mărimii stocurilor

cererea anuală şi cantitatea comandată.

Cererea anuală
Numărul anual de comenzi =
Cantitatea comandată
Cantitatea depozitată este dată de stocul mediu per ciclu. Deoarece o
nouă comandă se face doar când stocul este complet epuizat, cea mai mică
valoare este zero iar cea mai mare este stocul maxim, adică stocul existent
ı̂n momentul aprovizionării. Acest model, ı̂n care stocurile variază de la
maxim la minim şi apoi revin la maxim, este denumit un ciclu. Pentru
orice ciclu, stocul mediu este media stocului maxim şi a stocului minim:

Stocul maxim+Stocul minim

Stocul mediu per ciclu =
2
Pentru situaţia utilizării constante, soldul mediu anual per ciclu este
deci:
Stocul maxim+0 Q
Stocul mediu per ciclu = =
2 2
În modelul Wilson-Whitin, care optimizează mărimea stocului, se
porneşte de la relaţia costului total pentru formarea lui :
N S · pa
CT = Ca + Cd = · ca + · cd
S 2
Minimul costului total se obţine ı̂n punctul ı̂n care derivata ı̂ntâi a costului
total, ı̂n raport cu mărimea stocului, este egală cu zero :

∂CT
=0
∂S
∂CT N pa
= − · ca + · cd = 0
∂S S 2
2N · ca
S2 =
pa · cd
s
2N · ca
S=
pa · cd
ı̂n care:

S= mărimea optimă a stocului;

Capitolul 11. Gestiunea stocurilor 166

N= necesarul anual din materialul, produsul sau marfa de aprovizionat;

ca= costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări;

pa= preţ unitar de aprovizionare;

cd= costul de depozitare.

În continuare se pot determina numărul de comenzi de aprovizionare
(Nr) şi intervalul dintre aprovizionări (i) :
N S·T
Nr = ;i =
S N
În care: T = nr.de zile calendaristice din perioada considerată.
Acest model poate fi extins şi pentru optimizarea stocurilor de pro-
duse ı̂n curs de fabricaţie şi a celor de produse finite. Variabilele Ca şi Cd
au semnificaţii apropiate:
• Ca = cheltuieli de aprovizionare cu loturi de produse ı̂n curs şi de
pregătire a fabricaţiei acestora şi respectiv cheltuielile de lansare a
unei noi comenzi de livrare de produse finite;

• Cd = cheltuieli de păstrare a stocurilor de produse ı̂n curs şi finite

şi costul de oportunitate al capitalurilor imobilizate, pe durata de
staţionare a acestor stocuri.
Prin aplicarea modelului, se obţin mărimi optime ale loturilor de
fabricaţie şi de expediere a produselor, ı̂n condiţii de minimizare a cos-
turilor ce ı̂nsoţesc formarea şi păstrarea stocurilor de produse ı̂n curs şi
a celor de produse finite. Modelul clasic EOQ este bazat pe următoarele
presupoziţii:
1. Mărimea cererii este cunoscută, constantă şi continuă;

2. Timpul de livrare este cunoscut şi constant;

3. Întreaga cantitate comandată este adăugată dintr-odată ı̂n stoc;

4. Nu există ruptură de stoc, atâta timp cât timpul de livrare este

cunoscut şi respectat;

5. Structura costului este cunoscută:

167 11.2. Optimizarea mărimii stocurilor

• costul cu lansarea comenzii este independent de mărimea

comenzii;
• costul de depozitare este o funcţie liniară determinată pe baza
stocului mediu şi costul unitar de aprovizionare este constant
(nu există discounturi cantitative);

6. Există spaţiu, capacitate suficiente precum şi capitalul necesar pen-

tru a procura cantitatea optimă;

7. Articolul este privit ca un produs de sine stătător, el neaflându-se ı̂n

interacţiune cu alte articole (nu este vorba de o cerere dependentă
pentru articolul respectiv).

Sensibilitatea modelului EOQ

Analiza sensibilităţii modelului determină felul ı̂n care ieşirile pot fi
influenţate de datele de intrare (parametrii modelului). Dacă un para-
metru de intrare poate avea o serie de valori fără a afecta considerabil
ieşirile modelul este considerat insensibil. Dacă o mică schimbare a datelor
de intrare are un efect considerabil asupra ieşirilor, modelul este considerat
sensibil.
Sensibilitatea unui model dictează precizia parametrilor ceruţi ı̂n
modelu. Cu cât modelul este mai sensibil, cu atât este cerută o precizie
mai mare ı̂n ceea ce priveşte datele de intrare pentru a nu denatura rezul-
tatele. Modelul EOQ presupune că cererea anuală, costurile de stocare şi
de aprovizionare sunt determinate cu exactitate. Erorile de management
ı̂n determinarea acestor parametrii cauzează variaţii ı̂n ieşiri.
În continuare vom determina impactul acestor erori de estimare.
Analiza sensibilităţii poate fi realizată ı̂n mai multe feluri. În primul
rând toţi parametrii folosiţi ı̂n model trebuie estimaţi, aşa ı̂ncât este bine
de ştiut ı̂n ce fel erorile de estimare pot afecta deciziile şi costurile finale.
Analiza sensibilităţii poate releva dacă procedurile curente de estimare
sunt adecvate, sau alte proceduri de o mai mare acurateţe sunt necesare.
În al doilea rând datele de intrare s-ar putea modifica ı̂n timp, astfel
ı̂ncât analiza sensibilităţii poate ajuta ı̂n luarea deciziei ı̂n ceea ce priveşte
alegerea momentului ı̂n care este necesar ca aceste valori de intrare să
fie revizuite. În al treilea rând condiţiile existente ar putea dicta o val-
oare a comenzii mai mare sau mai mică decât cantitatea optimă, pentru a
ţine cont de anumiţi factori cum ar fi capacitatea limitată de depozitare,
restricţii de ambalare, de capital, etc.
Capitolul 11. Gestiunea stocurilor 168

Analiza sensibilităţii poate fi folosită pentru a determina efectele val-

orice ale unei asemenea ajustări. Una dintre datele de ieşire urmărite ı̂n
cadrul modelelor de stocare este costul anual total. Putem analiza sensi-
bilitatea modelului EOQ studiind cum variaţii ale cantităţilor comandate
faţă de cantitatea optimă influenţează costurile totale anuale. Putem com-
para sensibilitatea costurilor totale (CT) pentru orice sistem de operare cu
costurile minime totale ale sistemelor CT ∗ cu raportul CT /CT ∗ . Pentru
a determina Q∗ s-a ales acea valoare a Q care a avut ca rezultat minimul
CT, CT ∗ . Astfel, CT ∗ este calculat folosind Q∗ ca valoarea Q ı̂n ecuaţia
CT.

CT N ca
Q
+ cd · pa Q2
= ca ∗
CT ∗ N Q∗ + cd · pa Q2

Înlocuind cu Q∗ ı̂n ecuaţie şi rezolvând algebric, obţinem:

CT 1 Q∗ Q
∗
= ( + ∗
CT 2 Q Q

Se poate observa că raportul costurior totale din această ecuaţie este
exprimat numai ı̂n termenii Q şi Q∗ . Dacă cantitatea comenzii existente
Q este foarte apropiată de Q∗ optimă, raportul CT /CT ∗ este puţin mai
mare decât unu. Pe măsură ce Q se ı̂ndepărtează de Q∗ , ne aşteptăm ca
CT /CT ∗ să crească de asemenea. Dacă am reprezenta grafic relaţia dintre
Q/Q∗ şi CT /CT ∗ pentru cazul mărimii lotului simplu am observa carac-
terul plat al curbei ı̂n jurul punctului de minim. Dacă Q este dublul
sau jumătatea lui Q∗ costurile cresc doar cu 25% . Acest lucru are
implicaţii practice importante. Pentru cazurile care corespund ipotezelor
modelului mărimii lotului simplu, modificarea cantităţilor comandate nu
va economisi mulţi bani.
Modelele clasice de stocare sunt uneori privite cu suspiciune datorită
presupoziţiilor lor restrictive. O situaţie ı̂n care atât cererea cât şi costurile
sunt cunoscute cu exactitate şi ı̂n care cererea este ı̂ntradevăr constantă
sunt foarte rar ı̂ntâlnite ı̂n practică. Din fericire, modelele clasice de sto-
care nu sunt foarte sensibile la erori ı̂n măsurarea parametrilor. Variaţii
mari ale nivelului cererii şi a costurilor de aprovizionare şi stocare nu de-
termină variaţii la fel de mari ı̂n ceea ce priveşte parametrii de ieşire. Peste
o valoare considerabilă, curba costului total cu comanda este plană, ceea
ce indică că, ı̂n cazul unor modificări substanţiale ale cererii, costul de
169 11.2. Optimizarea mărimii stocurilor

lansare a comenzii ori costul de stocare nu vor suferi modificări de aceiaşi

valoare. Când modelele EOQ sunt construite pe baza unor estimări im-
precise erorile sunt atenuate de prezenţa radicalului din formula mărimii
stocului optim. Deci utilitatea acestui model nu este diminuată dacă nu
este disponibilă o informaţie exactă, precisă.
Insensibilitatea relativă a modelului la erorile parametrilor este o
proprietate foarte avantajoasă. Deoarece costul total este doar ı̂ntrucâtva
sporit de o abatere mare faţă de condiţiile optime, modelul clasic nu
reclamă revizuiri frecvente. Dacă valoarea cantităţii comandate este mai
mică decât valoarea optimă, costul de lansare a comenzii va fi mai mare el
variind invers proporţional cu cantitatea comandată, iar costul de stocare
va fi mai mic, el varind direct proporţional cu cantitatea comandată şi
deci stocată şi invers. În final costul total nu va fi influenţat ı̂n aceiaşi
măsură. Tot ceea ce este necesar este ca valorile să fie cuprinse ı̂ntr-un
interval rezonabil şi soluţiile bune pot fi obţinute cu date restrânse ı̂n
ceea ce priveşte costurile. Modelele EOQ pot fi folosite fără pierderi sem-
nificative ı̂n economie. Cererea poate fi mărită sau micşorată la cea mai
apropiată cantitate ambalată sau mărime a containerelor de aprovizionare.
De asemenea intervalul ı̂ntre două aprovizionări succesive poate fi prelun-
git sau scurtat la următorul interval convenabil de timp.

11.2.4. Gestiunea stocurilor ı̂n condiţii de incertitu-

dine
Modelul matematic de optimizare a fost construit pe un caz partic-
ular de aprovizionare: intervale constante ı̂ntre aprovizionări, constituire
instantanee a stocului şi darea lui treptată ı̂n consum până la epuizarea
totală exact ı̂n momentul unei noi reaprovizionări. Cazul mai general al
gestiunii este cel al stocurilor, cu intervale variabile de aprovizionare, in-
tervalul convenit prin contract nefiind totdeauna respectat. În acest caz se
repune ı̂n discuţie relaţia contradictorie rentabilitate-risc pentru alegerea
unei politici sau alta de gestiune a stocurilor .
O politică prudentă, de aversiune faţă de risc, va determina consti-
tuirea unui stoc de siguranţă suficient de mare pentru a acoperi ruptura
de stoc curent, ı̂n cazuri de ı̂ntrzieri ı̂n aprovizionare sau modificări a
cererii. Politica este recomandabilă atunci când costurile antrenate de
ruptura de stoc, respectiv cele ce decurg din ı̂ntreruperea activităţii de
exploatare sunt foarte mari. Rezultă deci, o mărime mai mare decât a
Capitolul 11. Gestiunea stocurilor 170

stocului curent. În cazul acestei politici defensive se ı̂nregistrează ı̂nsă

costuri mari de depozitare şi de oportunitate cu stocuri excesive, peste
nevoile curente ale exploatării. Stocul de siguranţă se determină, aplicând
această politică, la nivelul maxim de zile de ı̂ntârziere din perioada prece-
dentă după următoarea formulă:
O politică agresivă, indiferentă faţă de risc, va conduce la deter-
minarea unui stoc mediu de siguranţă ca medie aritmetică a stocurilor de
siguranţă corespunzătoare fiecărei situaţii de ı̂ntârzieri ı̂n aprovizionare
(inclusiv situaţia fără ı̂ntârzieri).
O politică mai realistă, ar fi cea echilibrată care ar optimiza
costurile ocazionate de fiecare din politicile anterioare, costuri care pot fi
măsurabile. Se parcurg două etape:

1. Se determină costurile ocazionate de fiecare nivel al stocului de

siguranţă, ı̂n toate situaţiile posibile de ı̂ntârzieri ı̂n aprovizionare;

2. Se determină o matrice a consecinţelor, determinate de fiecare nivel

al stocului de siguranţă asupra gestiunii stocurilor. Este necesar,
ı̂n acest caz să se utilizeze frecvenţele (ı̂nregistrate statistic) de
apariţie a ı̂ntrzierilor ı̂n aprovizionări şi să se construiască matricea
consecinţelor considernd că aceste frecvenţe urmează legea normală
de distribuţie.

Aceste modele se construiesc pornind de la premiza că perioada de

aprovizionare T şi cererea u urmează o lege de probabilitate de tip discret
cunoscută. Stocul optim trebuie astfel determinat ı̂ncât costurile totale
pe perioada T să fie minime.

11.2.5. Metoda ABC de gestiune a stocurilor

În cadrul preocupărilor de determinare a mărimii optime a stocurilor,
activitatea de planificare economică şi financiară a trebuit să rezolve
o relaţie contradictorie (care corespunde principiului paretian al ”relei
distribuţii”). Astfel, urmărind distribuţia după valoarea stocurilor de ac-
tive circulante din majoritatea ı̂ntreprinderilor, s-a observat că circa 70%
din numărul articolelor existente ı̂n stocuri reprezintă numai circa 10% din
valoarea totală a acestora, ı̂n timp ce aproximativ alte 10% din numărul
articolelor deţin circa 70% din valoarea totală a stocurilor. În această
171 11.2. Optimizarea mărimii stocurilor

situaţie nu se mai justifică din punct de vedere financiar urmărirea şi con-
trolul detaliat al stocurilor de valoare mică dar care deţin o pondere mare
ca număr de articole, folosindu-se ı̂n acest scop metode globale.
O strategie eficientă de gestiune a stocurilor a fost fundamentată de
”metoda ABC” care ı̂mparte stocurile de active circulante ı̂n trei grupe:

• grupa A-puţine dar valoroase-articole de active circulante de val-

oare mare pe unitate de măsura dar cu pondere mică ı̂n numărul
total de active;

• grupa B-articole de active circulante de valoare medie şi cu pondere

medie ı̂n numărul total de articole;

• grupa C-multe dar mărunte-articole de valoare mică pe unitate de

măsură, dar cu pondere ridicată ı̂n numărul total de articole.

Metoda ABC permite:

• o urmărire detaliată a stocurilor din grupele A şi B şi o determinare

a mărimii matematice optime a acestora, astfel ca necesarul de cap-
italuri, pentru formarea şi păstrarea lor să fie minim. Pentru aceste
grupe se justifică folosirea metodelor analitice de fundamentare a
nevoii de finanţare pe tipuri de stocuri (curent, de siguranţă, etc.),
pe categorii de stocuri (de materiale, de produse ı̂n curs, de produse
finite) şi chiar pe elemente componente nominalizate (pe fiecare fel
de materiale, de produse ı̂n curs şi de produse finite).

• -o urmărire globală a stocurilor din grupa C care se vor aproviziona

ı̂n loturi mari, pentru perioade mari de timp, pentru a reduce, ı̂n
acest fel, cheltuielile de transport-aprovizionare.
Capitolul 12

Gestiunea clienţilor

Clienţii reprezintă creanţe ale ı̂ntreprinderii, rezultate din livrarea de

bunuri sau prestarea de servicii, care au o anumită scadenţă de ı̂ncasare.
În funcţie de scadenţă, clienţii pot fi:

• cu ı̂ncasare imediată, ı̂n numerar

• cu ı̂ncasare la termen după o perioadă de timp convenită ı̂ntre agenţii

economici.

În funcţie de respectarea sau nu a termenelor de plată pot să apară

şi clienţi cu ı̂ntârzieri la plata facturilor sau clienţi insolvabili care nu pot
fi ı̂ncasaţi.
Creditul comercial este forma cea mai reprezentativă a creditului ı̂n
economia de piaţă, constând ı̂n acordarea reciprocă a unei amânări a plăţii,
de către agenţii economici activi, cu prilejul vânzării mărfurilor. El apare
din faptul că, ı̂n timp ce unii agenţi economici dispun deja de mărfuri
fabricate, gata spre a fi vândute, alţi agenţi economici care au nevoie
de aceste mărfuri nu dispun ”o perioadă de timp” de mijloacele băneşti
pentru a le achiziţiona. Astfel prin intermediul creditului comercial pro-
cesul de transformare a mărfii ı̂n bani este favorizat, punând ı̂n evidenţă
capacitatea acestei firme de credit de a accelera circulaţia mărfurilor.

12.1. Conţinutul gestiunii clienţilor

Gestiunea clienţilor reprezintă ansamblul metodelor şi instru-
mentelor de utilizare cât mai eficientă a capitalurilor imobilizate ı̂n credite
172
173 12.1. Conţinutul gestiunii clienţilor

comerciale. Creditele comerciale au o accepţiune mai largă decât cea a

clienţilor, şi cuprind:
1. creditele vânzător reprezentând vânzările de mărfuri pe credit.
Întreprinderea apare ı̂n două ipostaze, şi anume: cea de ı̂mprumutat
prin creditele furnizor, şi cea de ı̂mprumutător prin creditele clienţi.
2. creditele cumpărător, reprezentând plăţile ı̂n avans. Şi ı̂n acest caz
ı̂ntreprinderea poate fi atât beneficiară a avansurilor primite de la
clienţii săi, cât şi plătitor de avansuri către furnizorii săi.
Volumul creditelor comerciale este impresionant, depăşind ı̂n multe
cazuri pe cel al creditelor bancare. Dintre toate formele creditului com-
ercial, creditele-clienţi şi avansurile către furnizori reprezintă o alocare de
capitaluri ale ı̂ntreprinderii şi exprimă, pentru gestiunea viitoare, o nevoie
de finanţare. În ceea ce priveşte creditele-furnizori şi avansurile primite de
la clienţi, acestea reprezintă o sursă de finanţare, de către terţi, a ciclului
de exploatare al ı̂ntreprinderii.
Obiectivele gestiunii clienţilor pot viza ı̂n principal două categorii de
obiective:
1. În ceea ce priveşte durata creditului ( perioada de creditare):
• fie reducerea perioadei de creditare, dar cu cât este mai strânsă
finanţarea acestor active circulante, cu atât clienţii vor fi
mai nemulţumiţi şi vor determina reducerea cifrei vânzărilor
ı̂ntreprinderii;
• fie prelungirea duratei de acordare a creditelor-clienţi, ceea ce
este de natură să stimuleze clienţii, iar aceştia să determine
creşterea cifrei de afaceri. Însă, prelungirea duratei de ı̂ncasare
a clienţilor antrenează costuri ridicate cu creşterea alocării
de capitaluri ı̂n soldul clienţilor şi riscuri de insolvabilitate a
clienţilor.
2. În ceea ce priveşte acordarea discounturilor de preţ (sau politica
de discount):
• fie acordarea discountului şi, pe această bază renunţarea la o
parte din profit, ı̂n vederea creşterii volumului vânzărilor (ru-
lajelor) şi accelerării ı̂ncasării clienţilor (atunci când acordarea
dicountului este legată de un anumit termen de plată);
Capitolul 12. Gestiunea clienţilor 174

• fie neacordarea discounturilor, şi astfel atragerea nemulţumirii

clienţilor, cu tot ceea ce rezultă din acest fapt.
Chiar şi din formularea acestor obiective contradictorii se relevă com-
plexitatea gestiunii clienţilor care necesită tot mai mult autonomizarea
unui serviciu strict specializat pentru clienţi sau contractarea serviciilor
unei firme specializate de afacturare (de factoring). Firma de afacturare
cumpără facturile ı̂ntreprinderii la valoarea lor, mai puţin comisionul de
afacturare, şi se ocupă de gestiunea lor până la ı̂ncasare. Întreprinderea
poate fi interesată ı̂n astfel de servicii, ı̂ntrucât realizează ı̂ncasarea ime-
diată a unei a unei creanţe la termen, este scutită de gestiunea clienţilor
şi de riscurile acesteia şi ı̂şi păstrează clienţii prin facilităţile de decontare
pe care le acordă.
În afara stabilirii perioadei de creditare şi a politicii de discount, ı̂n
sarcina gestiunii financiare revine şi stabilirea politicii de creditare. Po-
litica de colectare reflectă modalitatea de colectare a creanţelor - clienţi,
care implică monitorizarea tuturor clienţilor, pentru a analiza viteza de
conversie a creanţelor ı̂n numerar şi stabilirea tehnicilor de recuparare
a creanţelor care au depăşit termenele de ı̂ncasare; firma va adopta o
anumită politică de colectare, urmărind ca beneficiile marginale aferente
schimbării politicii de colectare să nu depăşească costurile marginale afer-
ente.

12.2. Componentele gestiunii clienţilor

Creditele-clienţi reprezintă o adevarată investiţie de capital a
ı̂ntreprinderii, care poate aduce acesteia o anumită rentabilitate. Pornind
de la această caracteristică, se evidenţiază componentele gestiunii
clienţilor:
1. investiţia de capital pentru constituirea soldului de credite-clienţi;
2. rentabilitatea aferentă vânzărilor suplimentare, obţinute prin
creşterea duratei de ı̂ncasare acordate clienţilor;
3. costul marginal al creşterii investiţiei de capital ı̂n credite - clienţi;
4. riscurile de insolvabilitate a clienţilor;
5. profitul marginal net.
175 12.2. Componentele gestiunii clienţilor

1) Investiţia de capital pentru constituirea creditului acordat

clienţilor. Creditul acordat unui singur client ne apare ca o alocare de
capitaluri pe termen scurt. Creditele acordate tuturor clienţilor ne apar,
ı̂nsă ca o alocare permanentă de capitaluri ale ı̂ntreprinderii, reprezentând
o investiţie care trebuie să fie finanţată continu. Mărimea acestei investiţii
este determinată de cifra de afaceri şi de durata medie a creditelor-clienţi,
după relaţia:
Cifra de afaceri · Durata de acordare a creditului
Credite clienţi =
360

În corelaţia directă CA-soldul clienţilor se manifestă intens şi relaţia

inversă de influenţare a cifrei de afaceri de către durata creditelor pen-
tru clienţi. Astfel, cu cât termenul de plată acordat este mai relaxant
pentru clienţi, cu atât vor creşte comenzile acestora şi va spori cifra de
afaceri a ı̂ntreprinderii. Comenzile pot veni de la clienţii actuali cât şi
de la alţi clienţi potenţiali, interesaţi ı̂n prelungirea termenului de plată.
Sporind vânzările precum şi durata de ı̂ncasare a clienţilor se observă că
va creşte mărimea capitalului investit ı̂n aceste credite, determinând şi
mărirea costurilor determinate de această investiţie. În continuare vor
trebui analizate şi comparate rentabilitatea aferentă creşterii vânzărilor,
dar şi costurile de capital implicate de această creştere, precum şi creşterea
riscului de insolvabilitate a clienţilor.
2) Rentabilitatea aferentă vânzărilor suplimentare. Prelun-
girea duratei de ı̂ncasare a clienţilor va determina creşterea cifrei de afac-
eri şi prin aceasta se va degaja o rentabilitate aferentă vânzărilor su-
plimentare, care poate motiva suficient de bine o astfel de politică ı̂n
gestiunea clienţilor. Evaluarea acestei rentabilităţi este mai dificil de făcut
asupra ı̂ntregii gestiuni a clienţilor. De aceea, se măsoară rentabilitatea
marginală a unei modificări a duratei creditelor-clienţi. Pe unitate de pro-
dus vândut suplimentar se consideră rentabilitatea efectivă mărimea mar-
jei asupra costurilor variabile. Costurile fixe rămân constante la variaţiile
cifrei de afaceri. Ele sunt absorbite de vânzările iniţiale, iar cele aferente
vânzărilor suplimentare se regăsesc ca elemente de rentabilitate, alături de
beneficiul corespunzător acestor vânzări. Se presupune că creşterea cifrei
de afaceri prin prelungirea duratei clienţilor nu antrenează modificări de
structură a producţiei.
Într-o evaluare mai strânsă a rentabilităţii se poate conta numai pe
beneficiile nete ale vânzărilor suplimentare.
Capitolul 12. Gestiunea clienţilor 176

3) Costul marginal al creşterii investiţiei de capital.

Rentabilităţii marginale a vânzărilor suplimentare i se contrapune un cost
marginal al creşterii investiţiei de capital ı̂n aceste credite, prin prelun-
girea duratei. Măsurarea acestui cost poate fi făcută ı̂n funcţie de sursa
de finanţare a acestei investiţii:

• din surse ı̂mprumutate la nivelul costului de procurare a capitalurilor

reprezentat de dobânda plătită;

• din surse proprii la nivelul costului de oportunitate, de remunerare

a sumelor imobilizate ı̂n soldul clienţilor.

Acest cost de oportunitate se stabileşte la nivelul costului mediu pon-

derat al capitalului, egal cu rentabilitatea economică cerută de investitorii
ı̂ntreprinderii pentru remunerarea capitalului lor. Tot din categoria cos-
turilor marginale face parte şi costul aferent discounturilor acordate şi
acest cost trebuie comparat cu profitul aferent vânzărilor suplimentare,
datorate acordării acestor discounturi.
4)Durata de ı̂ncasare a clienţilor. Prelungirea duratei de ı̂ncasare
a clienţilor este ı̂nsoţită, ı̂n mod inevitabil, pe lângă creşterea cifrei de afac-
eri, şi de creşterea riscului de insolvabilitate a clienţilor. Într-o economie
concurenţială, ı̂n plin proces de concentrare, numărul falimentelor este
ridicat şi riscul de insolvabilitate este mai mare pe o perioadă de timp
mai mare.
5) Profitul marginal net. Profitul marginal net este principala
componentă a gestiunii clienţilor, care orientează politica financiară a
ı̂ntreprinderii ı̂n privinţa prelungirii duratei clienţilor, şi acordării discoun-
turilor financiare. Profitul marginal net se determină ca diferenţă ı̂ntre
rentabilitatea vânzărilor suplimentare, pe de o parte şi costul creşterii
creditelor-clienţi, costul discounturilor acordate şi riscul insolvabilităţii
clienţilor pe de altă parte. De asemenea ı̂n determinarea profitului mar-
ginal net trebuie să se ţină cont şi de celelalte cheltuieli ocazionate de
prelungirea duratei clienţilor. Decizia ı̂n politica creditelor-clienţi, de-
pinde de natura acestui profit marginal net: dacă este pozitiv, se va hotărı̂
prelungirea duratei creditului-clienţi; dacă este negativ se va căuta o altă
modalitate de cointeresare a clienţilor, dacă aceştia acceptă reducerea ter-
menului de plată a facturilor.
Politica de creditare mai depinde, ı̂n afara profitului marginal net, şi
de caracteristicile firmei, şi anume de gradul de utilizare a capacităţii de
177 12.3. Alegerea, urmărirea şi controlul clienţilor

producţie şi marja de profit. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie

influenţează politica de creditare ı̂n sensul că:
• dacă capacitatea de producţie nu este utilizată la maxim, se poate
prelungi durata de acordare a creditelor, sau se pot creşte discoun-
turile, pentru eficientizarea investiţiilor realizate ı̂n echipamente de
producţie. Aceiaşi situaţie apare ı̂n cazul ı̂n care oferta de producţie
a firmei este mai mare decât cererea de produse;

• dacă ı̂ntreprinderea funcţionează la ı̂ntreaga capacitate, nu se jus-

tifică creşterea termenelor de plată sau a discounturilor.
Marja de profit practicată de firmă influenţează politica de creditare
astfel:
• creşterea perioadei de creditare este mai avantajoasă pentru o firmă
cu o marjă ridicată a profitului;

• pentru firmele cu marjă mică a profitului nu este recomandată, ı̂n

general, creşterea perioadei de creditare.

12.3. Alegerea, urmărirea şi controlul

clienţilor
12.3.1. Analiza clienţilor
Toate ı̂ntreprinderile care practică vânzările pe credit doresc ı̂n mod
normal clienţi solvabili. Prin urmare, majoritatea companiilor ı̂şi crează
procedee de analiză a potenţialilor clienţi pentru a mări probabilitatea
vânzărilor către clienţi care ı̂şi vor onora obligaţiile la scadenţă. În gen-
eral, departamentul de credite va căuta informaţii privind resursele fi-
nanciare, situaţia economico-financiară, a poziţiei concurenţiale, etc., a
acestora. Cea mai mare parte a informaţiilor privind clienţii se obţin prin
intermediul băncilor ale căror servicii de specialitate pot oferi clasificări
de ordin general, nu şi date precise sau cifre, pentru a nu afecta secretul
profesional. Aceste clase de ı̂ntreprinderi se referă la:
• clienţi cu scadenţe dificile;

• clienţi cu plăti neregulate;

Capitolul 12. Gestiunea clienţilor 178

• clienţi cu proteste pentru neplata cambiilor;

• clienţi cu incapacitate de plată.

O altă sursă de informaţii pertinente privind clienţii o constituie
registrele ı̂ntocmite de organisme specializate, care privesc anumite carac-
teristici ale ı̂ntreprinderilor (registrul comercial, registrul de protestări la
plata cambiilor, etc.) Pe baza acestor informaţii se calculează o gamă de
indicatori semnificativi pentru analiza situaţiei clientului: solvabilitatea,
fidelitatea, mărimea ı̂ntreprinderii, calitatea echipei de conducere, forma
juridică.

12.3.2. Metoda scorului folosită pentru alegerea

clienţilor
Teoria şi practica financiară occidentală a elaborat metode de esti-
mare a probabilităţii ajungerii unui client ı̂n stare de faliment. Aceste
metode poartă denumirea de metoda sau funcţia scor. Mult timp
funcţiile scor au fost folosite de bănci pentru trierea clienţilor lor. Ideia
centrală care a stat la baza construcţiei acestei funcţii, a fost separarea
firmelor solvabile de cele insolvabile, falimentare, pornind de la valorile
ı̂nregistrate de diferiţi indicatori financiari calculaţi pentru acestea. Pen-
tru construirea funcţiilor scor se urmăreşte evoluţia ı̂n timp a unor indica-
tori calculaţi pentru mai multe ı̂ntreprinderi pe o perioadă de timp. Pen-
tru analiză sunt alese atât ı̂ntreprinderi performante, cât şi ı̂ntreprinderi
cu probleme. Funcţia scor rezultă din prelucrarea statistică a bazei de
date formate din indicatorii financiari calculaţi pentru fiecare ı̂ntreprindere
şi cercetarea funcţiei matematică, prin care se surprinde cel mai bine
corelaţia acestor indicatori cu starea de faliment a ı̂ntreprinderii.
O astfel de funcţie scor a fost dezvoltată de Edward Altman ı̂n cazul
economiei americane:
Rezultatul din exploatare Active circulante nete Cifra de afaceri Capitalizare bur
Z = 3, 3 +1, 2 +1, 0 +0, 6
Activ total activ total Activ total Valoarea contabilă a
Un scor mai mic de 2,675 arată că o ı̂ntreprindere are 95% şanse
să devină falimentară ı̂n termen de un an. Treptat, din cauza eror-
ilor inevitabile ce intervin ı̂n clasificările firmelor după scorul obţinut,
aceste modele de analiză au fost ı̂nlocuite sau completate şi cu alte
tipuri de evaluări. De asemenea, reprezentând o analiză din exteriorul
179 12.3. Alegerea, urmărirea şi controlul clienţilor

ı̂ntreprinderii, această metodă ar trebui să fie ı̂nsoţită şi de alte informaţii
calitative mai discrete, cum ar fi scăderea competitivităţii, a produc-
tivităţii, investiţii nerentabile, etc.

12.3.3. Metoda celor 5 C-uri

Indiferent de abordările folosite, metodele de selectare a clienţilor
trebuie să aibă ı̂n vedere cinci aspecte considerate de mare importanţă
pentru a determina credibilitatea unui client. Aceste cinci aspecte sunt
definite prin cuvinte ce ı̂ncep cu litera ”C”, de unde şi denumirea metodei
de ”Sistemul celor C-uri”. Acestea sunt:

1. Caracterul se referă la probabilitatea ca, clientul să ı̂ncerce să-şi

onoreze obligaţiile. Acest factor este considerat foarte important,
deoarece orice tranzacţie efectuată pe credit implică o promisiune
de plată: ”Va depune clientul ı̂n mod real un efort pentru a-şi onora
obligaţiile, sau va ı̂ncerca ı̂ntr-un fel sau altul să se eschiveze?” Man-
agerii de credit experimentaţi insistă ı̂n mod frecvent asupra fac-
torului moral ca fiind o importantă asigurare ı̂n cadrul activităţii de
evaluare a clienţilor. Raportul ı̂ntocmit referitor la clienţi trebuie
astfel să cuprindă informaţii de ansamblu, informaţii care sunt de
obicei procurate de la bănci, alţi furnizori, clienţi sau chiar de la
competitori.

2. Capacitatea reprezintă o judecată subiectivă a capacităţii de

plată a clientului. Ea este măsurată pornind de la realizările
trecute ale clientului, metodele folosite ı̂n desfăşurarea afacerilor.
Această analiză este completată de o observare fizică a unităţilor
de fabricaţie, magazinelor, birourilor, şi a altor unităţi aparţinnd
clientului. Din nou analistul de credite va trebui să apeleze la di-
verse surse pentru a obţine aceste informaţii. Capacitatea reprezintă
o judecată subiectivă a capacităţii de plată a clientului. Ea este
măsurată pornind de la realizările trecute ale clientului, metodele
folosite ı̂n desfăşurarea afacerilor. Această analiză este comple-
tată de o observare fizică a unităţilor de fabricaţie, magazinelor,
birourilor, şi a altor unităţi aparţinând clientului. Din nou analistul
de credite va trebui să apeleze la diverse surse pentru a obţine aceste
informaţii.
Capitolul 12. Gestiunea clienţilor 180

3. Capitalul presupune măsurarea capacităţii efective de plată a

ı̂ntreprinderii pornind de la situaţiile financiare (bilanţ, cont de
rezultate, etc.). O atenţie deosebită se va acorda ı̂ndeosebi indi-
catorilor de lichiditate şi de risc.

4. Cauţiunea (garanţiile), este reprezentată de bunurile cu care clien-

tul este dispus să gireze creditul.

5. Condiţiile se referă atât la tendinţa economică generală, cât şi la

condiţiile speciale din fiecare regiune sau sectoare ale economiei care
ar putea afecta capacitatea clienţilor de a-şi onora obligaţiile.

12.3.4. Urmărirea şi controlul clienţilor

Urmărirea şi controlul clienţilor, deşi necesită o activitate laborioasă,
sunt indispensabile unei gestiuni sănătoase a clienţilor. Acestea pot fi in-
strumentate cu tehnica de calcul adecvată pentru evidenţierea excepţiilor
de la o conduită a clienţilor, acceptabilă pentru gestiunea ı̂ntreprinderii.
Ca şi ı̂n cazul gestiunii stocurilor, se poate utiliza metoda ABC de
urmărire a clienţilor după care aceştia se clasifică ı̂n:

• grupa A, clienţi foarte importanţi, reprezentând circa 60% din sol-

dul total al clienţilor şi circa 10% din numărul lor;

• grupa B, clienţi importanţi (30%/30%);

• grupa C, clienţi de mică importanţă (10%/60%).

În conformitate cu această repartiţie se impune o nuanţare a politi-

cilor de gestiune a clienţilor:

1. clienţii din grupa A vor fi supravegheaţi atent şi permanent;

2. clienţii din grupa B vor fi şi ei supravegheaţi, dar nu atât de ı̂n

amănumt;

3. cei din grupa C vor fi supravegheaţi ı̂n general global, iar analizele
individuale se vor practica doar prin sondaj.
181 12.3. Alegerea, urmărirea şi controlul clienţilor

Pentru controlul clienţilor din grupa A şi B se pot stabili plafoane ale
soldului creanţelor a căror depăşire să declanşeze imediat acţiuni ferme
de restabilire a situaţiei de echilibru. O altă posibilitate de control o
constituie calculul duratei medii de ı̂ncasare a unui client. Aceasta se
determină după relaţia ratei cinetice a clienţilor:
Soldul mediu al clientului X
R= · 360
Cifra de afaceri realizată cu clientul X
Rezultatul obţinut se compară cu durata generală de ı̂ncasare a
clienţilor, iar depăşirile peste anumite limite rezonabile trebuie să de-
clanşeze aceleaşi acţiuni operative de corectare a abaterilor.
Capitolul 13

Optimizarea stocurilor de
resurse materiale la SC
SYSMEC ROMÂNIA SRL

13.1. Programul de gestiune Copal

13.1.1. Lansarea comenzii de execuţie
Întreaga strategie de producţie la SYSMEC ROMÂNIA SA este de-
terminată de către comanda primită de la clienţi. Este un sistem ”pull”.
Această comandă poate fi una cadru sau punctuală.
Comenzile cadru se referă la ı̂ncheierea unor contracte cu anumiţi
clienţi pentru o cantitate anuală de produse ce vor trebui livrate. În
cazul acestor contracte se stabileşte o cantitate minimă şi una maximă
de produse finite. Cantitatea minimă se referă la cantitatea de produse
ce trebuie să existe ı̂n fiecare moment ı̂n depozitele de produse finite, iar
cantitatea maximă se referă la acea cantitate pe care clientul se obligă să
o achiziţioneze chiar dacă hotărăşte sistarea colaborării.
O atenţie deosebită se acordă clientului VAT, modul de conlucrare
cu acesta realizându-se folosind metoda Kan-Ban, ı̂n cazul acestui client
se precizează prin contract şi numărul de containere ı̂n circulaţie.
Un alt tip de comenzi sunt comenzile punctuale. Acestea se referă
la acele comenzi singulare care nu au la bază un contract cadru şi care
se caracterizează printr-o comandă fermă pentru o anumită cantitate de
produse finite.
182
183 13.1. Programul de gestiune Copal

Operarea programului de gestiune ı̂ncepe la primirea comenzii de la

client. În acel moment ea este introdusă ı̂n sistemul Copal şi ı̂n acelaşi timp
copii după comandă ajung la responsabilul cu planificarea, director tehnic,
tehnologii implicaţi ı̂n stabilirea ordinii operaţiunilor şi la responsabilii cu
controlul tehnic de calitate. Tehnologii analizează comanda care cuprinde
o listă de materii prime din care se realizează produsul finit şi urmăresc
dacă există baza materială (scule, dispozitive, program, etc.) necesar
realizării comenzii. În acest moment putem avea două situaţii:
• nu există scule şi dispozitive. În acest caz trebuie să fie lansată o
comandă de scule şi dispozitive necesare şi trebuie urmărit procesul
de achiziţionare a lor;
• există sculele şi dispozitivele necesare, caz ı̂n care comanda comple-
tată este returnată la planificator ı̂n maxim 48 de ore.
Responsabilul cu planificarea trece la analiza comenzii pentru a plan-
ifica producţia şi a stabili costul la care poate fi oferit produsul şi timpul
de livrare. Pentru aceasta urmăreşte ı̂n lista privind ı̂ncărcarea maşinii
cum ar putea să planifice producţia şi inserează datele ı̂n această listă şi
ı̂n raportul de producţie.
După aceasta se salvează datele ı̂n raportul de producţie, se expe-
diază un e-mail la proiectant şi un desen. În acelaşi timp se anunţă com-
partimentul de control tehnic de calitate despre noua comandă (tot prin
e-mail).
Debitarea materialului ı̂ncepe cu anticipaţie de minim o săptămână
acolo unde este posibil. De asemenea este necesară pregătirea sculelor
ı̂n timpul prelucrării reperului anterior. Lansarea comenzii ı̂n producţie
se realizează la termenul din raportul de producţie. În acest moment se
aplică pe desen ştampila ”Valabil din data de...” şi se distribuie la inginerii
tehnologi, inginerii de producţie şi la cei responsabili de controlul tehnic
de calitate.
În continuare fluxul tehnologic diferă dacă ne referim la un produs
nou respectiv unul produs vechi dar cu modificări sau la un produs care
a mai fost executat exact ı̂n aceiaşi formă.
Dacă produsul nu este nou sau cu modificări, este automat distribuit
ı̂n producţie conform procedurii de fabricaţie, iar din punct de vedere
al controlului tehnic de calitate este distribuit ı̂n producţie extrasul cu
mărimile critice din planul de control al procesului tehnologic şi fişa pro-
dusului. După aceasta se trece la executarea capului de lot, se verifică
Capitolul 13. Optimizarea stocurilor la SC SYSMEC 184

dacă corespunde, se urmăresc eventualele ı̂mbunătăţiri ce pot fi realizate

ı̂n ceea ce priveşte procedura de fabricaţie şi se ı̂ntocmesc documentele de
control. După această etapă se trece la executarea ı̂n serie a produsului.
În cazul ı̂n care ne referim la un produs nou sau la unul vechi dar cu
modificări, trebuie ı̂n primul rând să se ı̂ntocmească un program maşină
şi o procedură de fabricaţie ı̂n formă primară. Din punct de vedere al con-
trolului tehnic de calitate, se analizează dacă este cazul să se ı̂ntocmească
un program pe maşina de măsurat. Dacă este cazul, acesta este ı̂ntocmit,
de asemenea este stabilită şi procedura de control precum şi planul de con-
trol al procesului tehnologic. După aceasta se ı̂ntocmeşte fişa produsului,
după care se parcurg aceleaşi etape de execuţie ale produsului ca şi la cele
vechi.
În cazul ı̂n care nu corespunde se impun remedieri, corecţii şi
binenţeles ı̂n continuare trebuie verificate piesele executate de la ultima
verificare.
Pe parcursul execuţiei ı̂n serie a produsului, trebuie urmărită efec-
tuarea autocontrolului conform planului de control pe operaţii. Dacă
corespunde, controlul tehnic de calitate va face verificări prin sondaj la
cotele verificate de operatorii CTC. De asemenea se mai realizează veri-
ficarea CTC acolo unde se prevede ı̂n planul de control pe operaţii. Din
nou putem avea ca două situaţii: situaţia ı̂n care produsele corespund şi
situaţia ı̂n care ele nu corespundă planului. Dacă nu corespund trebuie
verificate piesele executate de la ultima verificare, iar dacă corespund se
ı̂ntocmeşte un formular cu măsurătorile şi se transmit clientului (doar
pentru produsele noi.).
În acest moment se ı̂ncheie seria, produsele se spală şi se ambalează
conform cerinţelor clienţilor. După aceasta mai are loc un control final ı̂n
urma căruia produsele bune sunt livrate clienţilor iar cele care nu core-
spund sunt remediate (acest control include şi verificarea modului de am-
balare). După livrarea produselor se arhivează documentaţia de producţie
şi control.
Planificarea unei comenzi pentru execuţie este făcută de către re-
sponsabilul cu planificarea, care prin intermediul fişierului Produktionsre-
porting.xls, aflat ı̂n reţeaua informatică o face cunoscută colaboratorilor
din producţie. Pe timpul procesului de producţie, ı̂n special după exe-
cutarea capului de lot se actualizează documentaţia de producţie şi con-
trol, se inserează poze cu diferite faze de lucru, moduri de prindere, etc.
Se poate ı̂ncepe execuţia unui produs nou fără ca documentaţia să fie
185 13.1. Programul de gestiune Copal

ı̂ntocmită ı̂n totalitate, dar numai cu acceptul şi sub directa ı̂ndrumare
a inginerului tehnolog care se ocupă de acel produs. Autocontrolul este
considerat ca parte integrantă a procesului de producţie, pe fluxul de
fabricaţie apelându-se la controlul tehnic de calitate doar ı̂n cazurile ı̂n
care nu se poate face controlul la maşină (nu dispune de instrumente pen-
tru măsurarea anumitor cote).
O schematizare a fluxului procesului de producţie se poate realiza
conform figurii următoare:
fig1
Produsele realizate sunt caracterizate de:

• un număr de identificare,

• o descriere - acestea două corespunzând cu datele furnizate de client,

• o listă de piese (materia primă)- care poartă şi ea un număr de

identificare intern, de această dată,

• o descriere,

• un plan de lucru.

13.1.2. Crearea unui articol nou de aprovizionare

Corespunzător listei de materiale aferentă fiecărui produs finit ce
este necesar a fi realizat, trebuie să fie create articolele de aprovizionare,
resursele materiale din care va fi obţinut produsul finit.
Pentru a crea un nou articol de aprovizionare necesar realizării unei
noi comenzi, se accesează din meniu fereastra Artickelstamm, iconiţa Ar-
tikel einfgen.
În acest câmp sunt introduse datele de bază ale articolului creat şi
anume:

• număr articol - este un număr generat de program;

• descriere articol - se descrie tipul de profil (de ex. : bară rotundă,

platbandă, ţeavă etc.);

• dimensiunea materialului - diametru ı̂n cazul barelor şi tevilor sau

dimensiunea lăţime/grosime etc;
Capitolul 13. Optimizarea stocurilor la SC SYSMEC 186

• specificaţia materialului - conform normei DIN (ex ; 1.4435 oţel inox,

etc);

• tipul de articol - de aprovizionare (beschafungsteil)sau de producţie.

Aceasta pornind de la faptul că pentru realizarea unor produse fi-
nite resursele sunt realizate ı̂n unitate. Funcţie de această descriere
propunerile vor fi de achiziţie şi nu de producţie;

• unitatea de măsură - m, kg, bucăţi;

• statutul articolului - liber sau blocat etc.;

fig.2, fig.3
Pentru a selecta un articol creat se deschide ferestra Disposition,
iconiţa Dispositionsdaten einfgen
În acest modul se introduc date privind gestionarea articolului ı̂n
cauză, cele mai importante fiind după cum urmează:

• cantitatea de aprovizionare - este cantitatea minimă pe care sis-

temul o propune a fi achiziţionată şi care se stabileşte ı̂n funcţie
de cantitatea concordată cu furnizorul şi funcţie de necesităţile so-
cietăţii la care se obţine cel mai mic preţ de achiziţie;

• cantitatea de siguranţă - care se poate calcula ı̂n funcţie de rari-

tatea produsului pe piaţă şi de necesităţile producţiei (un câmp mai
puţin folosit);

• stocul minim - cantitatea care trebuie să fie mereu asigurată şi
este stabilită ı̂n funcţie de consumul acelui articol pentru realizarea
unor produse gestionate pe baza unor contracte cadru;

• punctul de comandă - este nivelul de stoc la care sistemul va prop-

une o nouă aprovizionare cel puţin cu cantitatea de aprovizionare;

• timpul de aprovizionare, timpul necesar de la lansarea comenzii

şi până la intrarea materialului ı̂n unitate;

• timpul de siguranţă, stabilit pentru a contracara eventualele

ı̂ntârzieri ı̂n aprovizionare.
187 13.1. Programul de gestiune Copal

În ceea ce priveşte cantitatea de aprovizionare trebuie făcută pre-

cizarea că aceasta nu este stabilită prin program ceea ce se poate aprecia
ca fiind o deficienţă a acestuia care ar trebui remediată. Astfel ar trebui
introduse ı̂n sistemul de calcul anumite variabile referitoare la costul de
aprovizionare şi costul de depozitare pentru a putea fi calculată cantitatea
optimă de materiale ce trebuie aprovizionate. De asemenea ar trebui ţinut
cont de pragurile de preţ şi de discounturile pe care le acordă furnizorii.
În general ı̂n stabilirea mărimii lotului de aprovizionare se ţine cont
de unitatea de ambalare a produsului.
Atunci când se aprovizionează un material nou se cer oferte de la cel
puţin trei furnizori. Aceste oferte sunt comparate ca şi preţ (ı̂n primul
rând), modalitate de plată, termene de plată acordate.
Cantitatea de siguranţă este stabilită pentru a contracara efectul
unor eventuale rebuturi printre materialele aprovizionate. Ţinând cont
că producţia se realizează la cerere pe baza comenzii de la client şi se
cunoaşte exact consumul din fiecare resursă materială pentru obţinerea
fiecărui produs finit ar părea că aprovizionările se pot realiza direct la
cantitatea necesară.
În Sysmec România SRL se urmăreşte implementarea sistemu-
lui japonez de aprovizionare ”Just in Time” (JIT), care ar presupune
aprovizionarea doar a ceea ce este strict necesar şi exact ı̂n momentul ı̂n
care este necesar. În acest moment apare o contradicţie ı̂ntre ceea ce se
presupune că vrea să facă unitatea şi ceea ce face. Astfel prin calcul s-a
stabilit un procent mediu de rebuturi de 4 procente. Din acest consid-
erent s-a hotărât ca la fiecare aprovizionare pe lângă stocul curent să se
aprovizioneze ı̂n plus 5 procente pentru a contracara efectul eventualelor
rebuturi asupra producţiei. Ori astfel se face ceea ce modelul JIT critică
cel mai frecvent şi anume se acoperă deficienţele prin stocuri excesive.
Rebuturile nu trebuie acoperite prin stocuri mai mari decât este strict
necesar. Rebuturile trebuie eliminate. În fapt modelul japonez de
gestiune a stocurilor nu poate fi implementat fără a fi implementat şi un
sistem de control şi supraveghere a calitaţii ı̂n fabricaţie, este necesar altfel
spus să fie implementat ı̂n acelaşi timp şi managementul calităţii totale.
Astfel rebuturile vor fi eliminate şi se va putea aproviziona cantitatea
efectiv necesară ı̂n producţie.
fig4, fig.5
Tot ı̂n această fază sunt completate şi date referitoare la preţul şi
condiţiile de achiziţie ale articolului creat. Pentru aceasta se deschide
Capitolul 13. Optimizarea stocurilor la SC SYSMEC 188

ferestra Einkauf, iconiţa Einkaufsdaten einfgen. Aceste date sunt preluate

din ofertele furnizorilor.
fig.6, fig.7
În momentul ı̂n care se introduce un nou articol, trebuie specificat
magaziile ı̂n care se va lucra cu articolul nou creat. Această informaţie
este introdusă deschizând ferestra Lager, iconiţa Lagerort einfgen.
În SYSMEC ROMANIA se lucrează cu următoarele tipuri de maga-
zii:

• ro1 = magazia din România de produse finite;

• ro2 = magazia din România de materiale şi materie primă;

• ro3 = magazia de produse neconforme;

• ch1;ch-ext = magaziile din Elveţia de produse finite;

• ch2 = magazia din Elveţia de materiale şi materie primă;

• ch3 = magazia din Elveţia de produse neconforme.

fig.8, fig.9
Magazia principală ı̂n cazul produselor achiziţionate se alege
ı̂ntotdeauna ro2 iar pentru cele finite ch-ext sau ch1 funcţie de client.
Astfel se va asigura descărcarea automată a magaziei de materie primă o
dată cu prelevarea materialului pe ordinul de producţie şi a magaziei de
produse finite din Elveţia o dată cu livrarea la clientul final.

13.1.3. Crearea unui nou articol de vânzare

Pentru a introduce ı̂n fabricaţie un nou articol ”de vânzare” respectiv
cele ce urmează a fi produse ı̂n S.C. SYSMEC ROMANIA S.R.L. se intră
ı̂n fereastra Artickelstamm, iconiţa Artikel einfgen.
fig.10, fig.11
După ce este introdus noul articol, el este selecţionat şi apoi se trece
la ı̂nregistrarea infomaţiilor referitoare la preţul de vânzare al articolului
respectiv. Aceste informaţii se ı̂nregistrează ı̂n fereastra Vertrieb, iconiţa
Vertiebsdaten einfgen.
fig.12, fig.13
189 13.1. Programul de gestiune Copal

Ţinând cont de faptul că articolele pot fi gestionate ı̂n mai multe
moduri, ı̂n momentul ı̂n care sunt introduse noile articole trebuie precizat
şi modul de gestiune. Pentru aceasta se selectează noul articol creat şi se
deschide fereastra Disposition, iconiţa Dispositionsdaten einfgen.
Articolul poate fi gestionat:
• ı̂n sistem ”stoc minim” - pentru articolele cuprinse ı̂n contracte
cadru;
• ı̂n sistem ”ordin punctual” - pentru articolele comandate sporadic.
fig.14, fig.15
Parametri pentru determinarea Losgrsse (cantitatea lotului de
producţie):
• Acoperirea minimă a necesarului clientului: 1 lună;
• Timpul minim de ocupare a maşinii: 1 schimb (8 ore).
Pentru alegerea lotului corect de producţie, trebuie să fie consideraţi
timpul de setare şi costul materiei prime.
definirea magaziilor
fig.16, fig.17

13.1.4. Crearea unei noi liste de piese

Crearea listei de piese presupune ca pentru fiecare articol de
producţie să fie stabilită o listă ce cuprinde articolul de materie primă
folosit pentru realizarea sa precum şi consumul acestuia.
Pentru aceasta se selecţionează iconiţa ”Neue Stckliste einfgen” şi se
alege articolul de vânzare dorit (acesta trebuie să fie creat ı̂nainte).
fig.18
fig.19
Completează câmpurile (bold=obligatoriu):
fig.20
Analog cu alegerea articolului de vânzare pentru care se vrea să se
creeze lista de piese, vor fi importate automat datele articolului care se
vrea să se insereze ı̂n poziţia din lista de piese:
fig.21
Completează câmpurile (bold=obligatoriu):
fig.22
Capitolul 13. Optimizarea stocurilor la SC SYSMEC 190

13.1.5. Crearea unui nou plan de lucru

Articolul de producţie este caracterizat de un plan de lucru (o succe-
siune de faze de producţie). Evident fiecare fază de lucru are distribuită o
resursă (umană sau maşină-unealtă), caracterizată de un cost (tarif orar)
precum şi un timp de realizare a unei piese conform ofertei făcute clien-
tului. Astfel, ı̂n baza planului de lucru coroborat cu celelalte informaţii
legate de articolul de producţie şi cel de aprovizionare, sistemul va putea:
• face propuneri referitoare la aprovizionare ı̂ntr-un timp optim;
• determină gradul de ocupare al fiecărei resurse;
• planifică realizarea produsului ı̂n funcţie de termenul solicitat de
client;
• prezintă informaţii referitoare la câştigul sau pierderea ı̂nregistrată
pe fiecare comandă de producţie ı̂n parte;
• stabili valoarea producţiei ı̂n curs la cost de producţie.
Pentru crearea planului de lucru se intră ı̂n fereastra Stammdaten,
Arbeitsplne şi se alege articolul de vânzare dorit.
fig.23
Stammdaten, Arbeitsplne, Operationen, Neue Standardoperation
Einfgen
Fiecare operaţie are atribuită o resursă (care poate fi internă, de
producţie sau externă, transport tratament). Kurz 1 / Kurz 2 arată
descrierea operaţiei: transport, debitare, strunjire, frezare, debavurare,
transport, tratament.
fig.24
Se completează câmpurile (bold=obligatoriu):
fig.25

13.1.6. Înregistrare comenzi clienţi

Auftragsbearbeiteung, iconiţa Auftrag einfgen, alege ı̂ntre Neuer
Einzelauftrag şi Neuer Rahmenauftrag
Modul de introducere a datelor diferă dacă ne referim la cazul unei
comenzi punctuale client sau a unui contract cadru. De notat ca o co-
mandă client poate avea una sau mai multe poziţii de articole la acelaşi
termen sau la termene diferite, iar ele se introduc astfel ı̂n sistem.
191 13.1. Programul de gestiune Copal

fig.26
Neuer Einzelauftrag - noua comandă client
fig.27
Completează câmpurile (bold=obligatoriu):
fig.28
Salvaţi datele. Se deschide automat fereastra Neue Auftragspositiuon
einfgen:
fig.29
Completează câmpurile (bold=obligatoriu):
fig.30
Neuer Rahmenauftrag - nou contract cadru
fig.31
Completează câmpurile (bold=obligatoriu):
fig.32
fig.33
Completează câmpurile (bold=obligatoriu):
fig.34

13.1.7. Procesul de gestionare a comenzilor ı̂n CO-

PAL
Vom descrie modul ı̂n care Sysmec Romnia realizează procesul de
gestionare a comenzilor primite de la client, a comenzilor de materiale şi
a comenzilor de producţie ı̂n programul COPAL. De asemenea prin acest
proces se urmăreşte evitarea apariţiei de propuneri duble de materiale şi
producţie. Vom folosi următoarele termene:

PA - comandă internă de producţie;

LT - Liefertermin;

ST - Solltermin;

ET - End Termin.

fig.35
Observaţii:

1. În situaţia ı̂n care nu există pe stoc materiale necesare sau produse
finite, propunerile se fac de către COPAL ı̂ncepând de la zero, dacă
Capitolul 13. Optimizarea stocurilor la SC SYSMEC 192

ı̂nsă există materiale sau produse finite pe stoc, COPAL calculează

diferenţa dintre necesar şi cantitatea existentă pe stoc, şi face prop-
uneri ı̂n consecinţă.;
2. Se studiază posibilitatea de realizare a produsului ı̂n termenul cerut
de client. Durata de analiză nu trebuie să depăşească 2-3 zile;
3. Excepţie VAT (la acest client nu se trimite confirmarea comenzii);
4. Aceste propuneri notate cu 2 sunt de fapt propunerile 1 la care s-au
modificat termenele;
5. Este vorba de clientul pentru care s-a deschis comanda care face
obiectului prezentului flux, nu despre clienţii de la care s-a solicitat
ulterior acceptarea modificării termenelor odată confirmate;
6. Prin acest punct ”D” se face referire la fluxul referitor la apariţia
unei situaţii neprevăzute şi se referă la clienţii implicaţi şi cu care s-a
ajuns la o ı̂nţelegere referitoare la schimbarea termenelor de livrare
ale acestora, odată confirmate. Pentru aceşti clienţi se urmăreşte
fluxul ı̂ncepând de la punctul ”D”, cu observaţia că se trece peste
căsuţele de informare a clientului şi de obţinere a acordului aces-
tuia, deoarece acest client este deja informat şi a fost de acord cu
schimbarea termenului de livrare;
7. Este singurul caz ı̂n cadrul acestui proces, ı̂n care apar propuneri
duble.

13.1.8. Întocmirea / modificarea comenzilor de

producţie ı̂n COPAL
Programul COPAL se poate deschide după conectarea la server.
Prima fereastră din COPAL ilustrează toate secţiunile disponibile, fiecare
secţiune având mai multe foi. La o nouă secţiune se poate ajunge prin
apăsarea butonului de sub ”datei” ı̂n formă de rachetă.
fig.36

Întocmirea comenzilor de producţie pe baza propunerii de

producţie afişată
Scurte explicaţii privind funcţionarea programului COPAL:
193 13.1. Programul de gestiune Copal

1. În situaţia inserării datelor unei comenzi client: - COPAL face au-
tomat o propunere de producţie, cu data de terminare a producţiei
ca fiind termenul clientului, considerând termenul de transport =0,
iar cantitatea ce trebuie produsă ca fiind diferenţa dintre cantitatea
comandată si cantitatea din acelaşi reper existentă ı̂ntr-o magazie
de produse finite (ch1 sau ro1);

2. În situaţia reperelor pentru care este ı̂ncheiat un contract cadru: -

Copal face propunerile de producţie ı̂n funcţie de ”punctul de co-
mandă” care reprezintă cantitatea minimă de produse finite ce tre-
buie să existe ı̂ntr-o magazie, date ce sunt inserate de către respon-
sabilii de clienţi. Propunerea poate fi făcută şi dacă clientul solicită
o cantitate mai mare dintr-un reper decât cantitatea minimă cerută
prin contractul cadru pentru acel reper, caz ı̂n care funcţionează ca
la primul punct.

Întocmirea comenzii de producţie urmăreşte următorii paşi:

• se alege secţiunea ”Werkstat” şi apoi foaia ”Produktionsauslosung”

care cuprinde ferestrele ”Vorschlag”, ”Auftrage” (fiind cele folosite)

• se selectează poziţiei dorite din lista de propuneri - fereastra

”Vorschlag”

fig.37
După aceasta se accesează semnul ”pagină nouă” - neu.
fig.38
Se alege opţiunea ”neuer auftrag”, ı̂n fereastra deschisă apărând
toate comenzile de producţie aflate ı̂n lucru (deschise).
Se deschide o nouă fereastră corespunzătoare unei comenzi de
producţie (PA0X-000ABC) ı̂n care se completează termenul ”endtermin”
cu data ı̂n care produsele la care se referă noua comandă vor ajunge la
Sysmec ch - Quartino şi cu cantitatea de produse dorită după care se
salvează (butonul dischetă).
fig.39
Comanda odată creată se trimite prin e-mail pentru a fi ı̂nregistrată
ı̂n sistemul Sysmec RO.
Capitolul 13. Optimizarea stocurilor la SC SYSMEC 194

Întocmirea comenzii de producţie fără existenţa unei propuneri

de producţie
Această soluţie se adoptă numai ı̂n cazul ı̂n care se doreşte crearea
unui stoc, altfel este de evitat.Pe pagina ”Auftrage” se alege ”neu”
apărând o fereastră ı̂n care ı̂nsă este completat doar numărul comenzii
de producţie. Se introduce numărul articolului pentru care se doreşte
crearea comenzii, termenul ”endtermin” şi cantitatea dorită a se produce,
după care se ı̂nchide fereastra salvând datele introduse.
Comanda astfel creată se va trimite prin e-mail accesând butonul
imprimantă după care se alege poziţia 2 ”Werkstattauftrag SYS-ROM(mit
Ref.KndMat)
fig.40
Se deschide automat o fereastră şi se alege opţiunea ”druken” după
care ı̂n fereastra următoare se introduce adresa de e-mail la care se doreste
trimiterea comenzii ı̂n format pdf. şi prin accesarea optiunii ”invia”
aceasta se trimite.
fig.41
fig.42

Ştergerea unei comenzi ı̂n cazul ı̂n care a fost creată greşit şi
datele nu pot fi corectate (nu se mai doreşte producerea acelui
articol sau trebuie să conţină date care nu pot apărea decât dacă
se creează o altă comanda)
Se selectează comanda care se doreşte a fi ştearsă din foaia ”auftrage”
şi se accesează butonul din stânga celui reprezentând un binoclu. Apare
o casetă de dialog ı̂n care se alege opţiunea ”si”. Astfel comanda este
ştearsă.
fig.43
fig.44

13.1.9. Aprovizionarea cu materiale (materia primă)

Aprovizionarea se face ı̂n baza propunerilor făcute de sistem ”bestel-
lvorschlage” care se prezintă după cum urmează:
fig.45
Aici găsim tot necesarul de materiale generate de planificare. Per-
soana responsabilă cu comandarea materialului trebuie să rezolve prop-
195 13.1. Programul de gestiune Copal

unerile ı̂n baza ”Ausl.Termin” care este termenul până ı̂n care comanda
trebuie să fie eliberată şi trimisă la furnizor pentru a putea menţine ter-
menul livrarii ”Soll Termin”. Această procedură de lansare a comenzilor
de aprovizionare, cum am spus deja, trebuie să fie zilnică şi vor trebui să
fie lansate doar comenzile care au termenul ”Ausl.Termin” egal cu ziua
verificării, şi bineı̂nţeles cele ı̂n ı̂ntârziere.
Dacă luăm exemplul din tabel, trebuie lansate comenzile de la primul
rând până la ultima poziţie raportată la termenul de 17.06.04. Singurele
poziţii din tabelul Copal mai sus menţionat, nu trebuie să devină ı̂n
roşu pentru că aceasta ar semnifica o ı̂ntârziere a emiterii comenzii cu
consecinţe de ı̂ntârziere a livrării produsului finit.
Cum se lucrează ı̂n tabelul Bestellvorschlge şi cum se eliberează prop-
unerile de aprovizionare.
Eliberarea propunerilor se face cu tasta ”Neue einfgen”. Aici apare o
fereastră cu toate informaţiile despre articol, şi deci furnizorul, comenzile
deschise, etc. În cazul ı̂n care ar fi fost o ”Rahmen” acord cadru, poziţia
este ı̂n albastru.
fig.46
De aici se crează două clase de comenzi, fereastra arată dacă va fi o
comandă punctuală sau o rechemare de comandă cadru.
Dacă articolul eliberat pentru comandă este un articol cu Rahmen,
responsabilul cu comenzile de material. Trebuie să admită că cantitatea
ı̂n ”Noch offen” să fie egală sau mai mare ca şi două loturi de rechemare,
dacă aceasta nu este cazul, deci cantitatea este mică, trebuie să incerce să
relanseze un contract cadru cu cantitatea corectă şi condiţiile corecte.
Dacă articolul eliberat pentru comandă este un articol punctual
şi deci nu are un contract cadru, trebuie verificat ultimul preţ de
aprovizionare, uitându-se prima dată ı̂n ”Artikelstamm” sub ”Standard
Eink. Preis” şi ulterior controlează printarea ”Artikel in Bestellungen”
care se găseşte pe aceeaşi fereastră din Copal, sub iconiţa de printare. Cu
această printare se poate uşor citi data ultimului preţ de aprovizionare
şi ultimul preţ de aprovizionare, acesta trebuie să fie ı̂ntotdeauna egal cu
preţul din Artikelstamm ”Standard Eink.Preis” dacă nu este cazul, se va
corecta imediat.
Pentru acest tip de comandă, nu se poate accepta nici un tip de
creştere a preţului, dar dacă acesta se ı̂ntâmplă ı̂n unele cazuri, trebuie
prima dată să se asigure că preţul care l-a primit să fie un preţ real pe
piaţă, iar pentru a face aceasta, trebuie să contacteze rapid alţi 2-3 furni-
Capitolul 13. Optimizarea stocurilor la SC SYSMEC 196

zori şi să ceară o ofertă (telefonic, sau prin e-mail, dar ı̂n maxim o zi).
Dacă s-a clarificat situaţia cu preţul, se elibereaza comanda.
Exemplul de mai jos prezintă o situaţie conformă, deci ultimul preţ
de aprovizionare este egal cu ”Standard Eink.Preis”:
fig.47 fig.48
Gestionarea confirmărilor şi verificarea termenelor de furnizare.
De la emiterea comenzii până la primirea confirmărilor trebuie să
treacă maxim 3 zile. După aceasta furnizorul trebuie să fie solicitat, pentru
a monitoriza poziţiile pentru care nu s-au primit ı̂ncă o confirmare folosind
printarea propunerii din Copal, ”Unbesttigte Bestellungen”.
fig.49
Această printare permite achizitorului să verifice pentu care comandă
emisă nu are ı̂ncă o confirmare. Pentru urmărirea termenelor de livrare,
se selecţionează sub acelaşi meniu ”Erinnerungs und Mahnliste”. Această
ultimă printare trebuie să fie controlată constant pentru a evita ca furni-
zorii fă fie prea ı̂n ı̂ntârziere cu livrarile.
Achiziţionarea uni nou articol
Prin aceasta se ı̂nţelege un articol, creat special pentru o ofertă
la client, dar niciodată achiziţionat. Aceasta se poate vedea imediat,
urmărind că pe printarea ”Artikel in Bestellungen” exemplificată mai sus
nu există nici o comandă şi nici un preţ. În acest caz se va avea un
preţ de aprovizionare ı̂n Artikelstamm ”Standard Eink. Preis” primit ı̂n
momentul cererii de ofertă făcută la furnizor. Acest preţ, din diverse mo-
tive, ar putea să nu fie prea actual (cantitate diversă, ofertă prea veche şi
deci depăşită, etc) pentru acest motiv achizitorul va analiza dacă ı̂ncheie
contract cu furnizorii şi ı̂n ce condiţii.

13.1.10. Miscarile de magazii materiale si produse

finite
În cele ce urmează vom descrie modul ı̂n care se ı̂ncarcă/descarcă
magaziile de materiale şi produse finite folosindu-se programul ”Copal”
pe baza fluxului de mai jos.
fig.50
fig.51
fig.52
fig.53
fig.54
197 13.1. Programul de gestiune Copal

fig.55

13.1.11. Operare Copal - gestionarea comenzilor de

producţie şi magazii
Vom descrie modul ı̂n care Sysmec România gestionează comenzile
PA şi magaziile definite de sistem cu scopul de a oferi o situaţie clară
asupra costurilor din magaziile firmei şi a situaţiei WIP(work in progress)-
valoarea productiei ı̂n curs.
În primul rând trebuie făcute unele precizări. La Sysmec sunt definite
următoarele magazii:

• CH1 - magazia de produse finite din Elveţia;

• CH2 - magazia de produse cumpărate, materii prime din Elveţia;

• CHext - magazia de produse finite Vetch;

• CH3 - magazia de produse neconforme remediabile din Elveţia;

• RO1 - magazia de produse finite din Romania;

• RO2 - magazia de produse cumpărate, materii prime din Romania;

• RO3 - magazia de produse neconforme remediabile din Romania;

• PA - comanda de producţie;

• WIP - Work In Progress (produse ı̂n curs de execuţie)

• Warenausgang Produktion - ieşire din magazia de materiale sau

componente montaj;

• Wareneingang Produktion - ieşire din producţie şi intrarea ı̂n mag-

azie;

• Lagerumbuchung - scoatere dintr-o magazie şi intrare ı̂n altă maga-

zie;

• TimeAs - program de ı̂nregistrare timpi. productie

Capitolul 13. Optimizarea stocurilor la SC SYSMEC 198

Precizări: Referitor la WIP:

Pentru orice mişcare Warenausgang Produktion, costurile materialu-
lui sunt ı̂ncărcate pe PA. Fiecare timp de producţie este ı̂nmulţit cu costul
postului de lucru şi ı̂ncărcat pe PA. Valorile din WIP corespund cu valorile
care se văd ı̂n PA.
Considerarea timpilor (costurilor) de producţie ı̂n WIP nu depinde
de faptul că faza de lucru este terminată sau nu. Costurile sunt ı̂ncărcate
ı̂n WIP ı̂n mod continuu, pe baza timbrărilor de timpi. Costurile de
materiale vor apărea ı̂n WIP imediat ce se face mişcarea de materiale.
Costurile de producţie sunt ı̂ntotdeauna calculate din timpii efectivi de
lucru. Dacă facem o Wareneingang Produktion de un PA ı̂ntr-o magazie,
valoarea mărfii rămâne ı̂ntotdeauna ı̂n WIP până ı̂n momentul ı̂n care PA
este terminată şi inchisă.
Alte precizări:

La debitarea materialului pentru o anumită comandă, se ţine cont şi

de eventualele rebuturi care se vor face pe fluxul de producţie, din
această cauză există diferenţe ı̂ntre nr. de piese comandate de client
şi nr. de piese debitate de Sysmec. Nr. de piese debitate depinde
de fiecare tip de piesă la care se referă comanda, de complexitatea
piesei, de experienţa anterioară, dar ı̂n medie se debitează e, din
această cauză există diferenţe ı̂ntre numărul de piese comandate de
client şi numărul de piese debitate de Sysmec. Numărul de piese
debitate depinde de fiecare tip de piesă la care se referă comanda,
de complı̂n medie se debitează cu 10% mai mult, cu condiţia ca
valoarea materialului debitat să nu depăşească 300 Chf.
PA se modifică ı̂n funcţie de numărul de bucăţi de material debitate
pentru o comandă, deci PA nu corespunde cu comanda clientului,
din punct de vedere cantitativ.
La livrarea cantităţii cerute de client, sau multiplii de loturi de livrare ı̂n
cazul unui contract cadru, se ı̂nchide comanda.
Diferenţa de piese bune realizate pe ultima maşină unealtă (dacă piesele
respective nu au tratament termic) se ı̂ncarcă ı̂n RO1 pe comanda
respectivă, ı̂nainte de ı̂nchiderea acestei comenzi.

Avansarea pe faze se face după cum urmează: - transport CH RO se

operează de responsabilul Time As ı̂n momentul ı̂n care avansează operaţia
199 13.1. Programul de gestiune Copal

de debitare. - Fazele de prelucrări mecanice pnă la transport se avansează

de responsabilul Time As astfel: ZILNIC: o Se asigură de corectitudinea
timbrărilor de către operatori, mergându-se până la numărarea pieselor
bune şi a rebuturilor o Trebuie să pregătească datele şi să le importe din
Time As ı̂n COPAL. o Trebuie să se asigure ı̂nchiderea fazelor ı̂n COPAL,
de ı̂ndată ce ele s-au finalizat. o Asigurarea ı̂n COPAL a corespondenţei
ı̂ntre termenele de pe PA din COPAL cu cele din Produktionsreporting.
Modificările sunt marcate cu roşu de către responsabilul planificare. o
Verificarea şi ı̂ntocmirea noilor comenzi apărute - consultă Produktion-
sreporting şi trebuie create ı̂n COPAL ” Se verifică şi se corectează dacă
este cazul Arbeitsplane ı̂n funcţie de calculaţia ofertată (făcută de respon-
sabilul cu ı̂ntocmirea ofertelor), introduce timpii pentru fiecare fază din
COPAL. ” Crează PA o Întocmeşte un Raport din Time As cu comenzile
deschise ı̂nainte de data de 01.01.2006 care s-au produs ı̂n ziua precedentă
şi trimite acest raport la responsabilul cu magazia şi cu livrările. Comen-
zile create după data de 01.01.2006 (PA06-00XXXX), nu se cuprind ı̂n
raport.
Responsabilul cu magazia şi cu livrările efectuează următoarele
operaţii: ZILNIC - scade materialul pe comandă pentru ceea ce s-a tăiat
cu o zi ı̂nainte. Acest lucru se face manual ı̂n COPAL, ı̂n modulul Lager
ı̂n Lagerbuchungen. În Warrenausgang Produktion se scade materialul pe
comandă. Informaţia despre ceea ce s-a tăiat şi ct material a mai rămas
ı̂n magazie o ia din formularul de ı̂nregistrare a timpilor de producţie aflat
la debitare.
În acest moment avem două situaţii: a) Pentru PA cu avansările
corecte, emise ı̂nainte de 01.01.2006, ı̂ncarcă intermediar ı̂n RO1 ceea ce
s-a produs la ultima maşină din fluxul de producţie. Această informaţie
o primeşte sub formă tabelară din Time As, tabel pe care-l primeşte de la
responsabilul Time As. Operaţia se execută ı̂n COPAL, ı̂n Lagerbuchun-
gen - Wareneingang Produktion. În acest caz valoarea WIP+produse
finite este valoarea care se găseşte ı̂n RO1+valoarea materialului prele-
vat deja pe comandă (operat manual). b) Pentru PA emise după data de
01.01.2006 (de tipul PA06-00XXXX), nu se vor mai ı̂ncărca piesele ı̂n mag-
azia Ro1 după ultima operaţie mecanică executată pe maşină. În acest caz
valoarea WIP+produse finite este valoarea din WIP+ valoarea din RO1
totală (WIP+produse finite). (COPAL calculează doar PA din 2006).
Valoarea totală pentru cazurile ı̂n care avem ambele situaţii prezentate
mai sus, va fi suma celor două valori (PA emise ı̂nainte de 01.01.2006, şi
Capitolul 13. Optimizarea stocurilor la SC SYSMEC 200

PA emise după această dată).

Pe măsura trecerii timpului, comenzile PA emise ı̂nainte de
01.01.2006 vor fi ı̂nchise şi se va lucra doar cu cazul b).
- La fiecare export avansează faza de transport RO-CH pentru arti-
colele ce urmează a fi exportate, pe baza listei primite de la responsabilul
planificare. - Se ı̂ntocmeşte factura ı̂n mod automat. Pentru o mai bună
ı̂nţelegere a procedurii considerăm următorul exemplu: clientul a coman-
dat 100 buc., au fost debitate 110 buc, au fost executate 106 produse
finite bune şi 4 rebuturi. - Pentru cazul comenzilor emise ı̂nainte de data
de 01.01.2006, după efectuarea exportului, dacă este posibil ı̂n aceeaşi zi
sau dacă nu ı̂n ziua lucrătoare următoare, responsabilul cu magazia trans-
feră produsele exportate din RO1 ı̂n CHext sau CH1 (după caz). Această
operaţie se face ı̂n Lagerbuchungen, ı̂n Lagerumbuchung. În cazul comen-
zilor emise după data de 01.01.2006 (PA06-00XXXX), după ı̂ntocmirea
facturii introduce manual numărul de piese ı̂n plus (cele 6 din ex. nostru)
ı̂n magazia RO1 şi apoi ı̂nchide faza de transport. Automat se va deschide
fereastra Wareneingang Produktion, introduce apoi numărul de piese ex-
portate ı̂n magazia CH 1 sau Chext şi ı̂nchide astfel comanda. În cazul
ı̂n care se face doar o livrare parţială, va proceda manual la ı̂ncărcarea
magaziei CH1 sau CHext, urmnd a se ı̂nchide comanda la livrarea ı̂ntregii
cantităţi comandate. Atenţie: piesele ı̂n plus (ı̂n ex: 6), vor fi ı̂ncărcate
ı̂n RO1 ı̂n momentul ı̂nchiderii comenzii (nu la livrările parţiale). - Con-
siderăm cazul următor: primim o nouă comandă de 20 buc. pentru pro-
dusul luat ca exemplu. Propunerea făcută de sistem este de a produce 14
buc. (6 avnd deja ı̂n magazie). Se poate ı̂ntocmi o comandă de 16 buc.,
considernd că 2 piese sunt rezervate pentru rebut. În această situaţie,
considernd că s-au obţinut ı̂n final 16 piese bune, faza de transport se va
ı̂nchide cu 20 piese (16 produse + 4 luate din cele 6 din magazie). În
această situaţie, ı̂n momentul ı̂nchiderii comenzii se vor ı̂ncărca ı̂n mag-
azie CH1 (sau Chext) doar 16 bucăţi, chiar dacă ı̂n faza de transport
s-au avansat 20 buc. Apoi, celelalte 4 buc. se vor transfera din magazia
RO1 unde au fost ı̂ncărcate pe comanda anterioară (6 buc) ı̂n magazia
CH1 (sau Chext), folosind COPAL - Lagerumbuchung. Astfel, la sfrşitul
comenzii vom avea ı̂n CH - 20 buc şi ı̂n RO 2 buc. - Pe măsură ce se
transportă ultima cantitate, responsabilul cu livrarea ı̂nchide comanda
PA - ATENŢIE: cu nr. de bucăţi din comanda clientului (ı̂n ex. nostru
comanda PA se ı̂nchide cu 100 buc). Restul de piese conforme produse ı̂n
plus (ı̂n exemplul nostru 6) sunt ı̂ncărcate de responsabilul cu magazia ı̂n
201 13.1. Programul de gestiune Copal

RO1, ı̂n baza raportului datelor din COPAL - cantitatea avansată la faza
anterioară a PA. Aceste produse rămn ı̂n RO1 ca produse finite rezultate
din comanda PA respectivă. Închiderea comenzii trebuie să se facă după
ce s-a făcut factura, deoarece dacă ı̂nchide comanda ı̂nainte de emiterea
facturii, nu apare poziţia respectivă pe factură.
Bibliografie

202