Professional Documents
Culture Documents
,,Istoria Angliei este istoria uneia dintre cele mai remarcabile biruinţe ale speţei umană.
Cateva triburi saxone şi daneze, rătăcite pe o insulă din marginea Europei, amestecate cu caţiva
supravieţuitori celţi şi romani,organizate de aventurieri normanzi, au devenit in cateva secole stăpane
pe o treime din planetă. E interesant de aflat secretul unui destin tot atat de uimitor ca, odinioară,
acela al Romei.”1
Rebeliuni, război civil, tronuri pierdute şi castigate - secolul XVII s-a numărat printre cele
mai dramatice perioade din istoria Marii Britanii. Mişcările politice şi religioase au continuat până
când Revoluţia Glorioasă din 1688 a adus o soluţie de lungă durată.
Descoperirea Lumii Noi şi a unui nou drum spre India a avut consecinţe uriaşe asupra
dezvoltării economice a Europei. Totodată, încetarea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a
războaielor care au răvăşit până atunci Europa a avut efecte pozitive asupra dezvoltării economice.
În mod normal au apărut meserii noi, s-a diversificat piaţa şi schimburile economice, s-a dezvoltat
comerţul, au apărut instituţii noi (bursa, societăţile pe acţiuni, companiile comerciale), s-au produs
importante mutaţii asupra claselor sociale.
Transformările survenite în viaţa economică şi socială au avut repercursiuni şi asupra vieţii
politice. De creşterea rolului burgheziei şi slăbirea nobilimii a profitat monarhia care şi-a întărit
autoritatea şi a devenit monarhie absolută.
Iată cum s-au constituit principalele monarhii absolute în Europa în secolul al XVI-lea care
au costituit principalii poli ai puterii vremii. Cel care instaurează monarhia absolutistă în Anglia este
Henric al VII-lea (1485-1509), întemeietorul dinastiei Tudorilor, care pune capăt războiului celor
Două Roze (1455-1485).
Inaugurată de doctorul în teologie John Wiclif( ce avea să moară la 31 decembrie a anului
1384),tradiţia revoluţionară şi influenţa pe care a exercita-to,mai apoi Erasmus (Desiderius) din
Rotterdam (n. 27 octombrie ca. 1466, Rotterdam/Olanda - d. 12 iulie 1536, Basel/Elveţia),fost un
teolog şi erudit olandez, unul din cei mai însemnaţi umanişti din perioada Renaşterii şi Reformei din
secolele al XV-lea şi al XVI-lea, "primul european conştient" (Stefan Zweig) şi a altor umanişti
englezi de a critica abuzurile bisericii au creat un climat benefic producerii rupturii.
Prilejul s-a ivit atunci când, în 1509, când i-a urmat la tron tatălui său, Henric al VIII-lea
(1509-1547). Avea optsprezece ani,era un tânăr frumos, foarte mulţumit de sine, excelent arcaş,
capabil să se ia la întrecere cu cei mai buni pădurari ai regatului, campion de tenis şi un călăreţ atât
de bun, încât obosea zece cai într-o singură zi de vânătoare.În plus, noul rege avea gust literar, fiind
hrănit în acelaşi timp cu lucrări teologice şi literatură romantică,compunea poeme, punea pe muzică
propriile sale imnuri şi cînta cam la toate instrumentele cunoscute în epocă.Despre curtea lui Henric
se spunea că avea un număr mai mare de învăţaţi decît orice universitate. Aceştia i-au sădit în minte
regelui o antipatie faţă de călugări,de cultul icoanelor,de cultul relicvelor şi un respect pentru studiul
Bibliei.
Cu toate că si-a dus până la capăt opţiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea papală,
Henric al VIII-lea al Angliei, regele care a „inventat” anglicanismul, a păstrat dogma catolică, fără a
accepta principiile luteranismului şi calvinismului, menţinând ierarhia bazată pe episcopi, doar că
1
Maurois André ,, Istoria Angliei’’ vol.2 , Editura Orizonturi, Bucureşti.1967
Moraru Tudor - Istorie anul II FR 1
De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
aceştia erau numiţi direct de către rege. Influenţele calviniste în anglicanism s-au accentuat abia în
timpul domniei lui Eduard al II-lea.
Tânărul rege era caracterizat ca fiind „domnitorul ideal şi totodată patronul tuturor
adevăraţilor sportivi englezi şi al oamenilor ,,Noii Învăţături”. Prima „balanţă a puterii” în Europa.2
La începutul domniei, Henric nu a guvernat singur, aproape întreaga autoritate în stat
revenindu-i ministrului pe care şi l-a ales: Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich, pe care papa,
la cererea lui Henric, l-a făcut cardinal.În 1511,regele a intrat în Liga Sfântă împotriva regelui
Ludovic al XII-lea al Franţei, pe care l-a învins,împreună cu împăratul Maximilian I,în bătălia de la
Guinegatte.În timpul absenţei sale din Anglia, cumnatul său, regele Scoţiei, a invadat Anglia, dar a
fost învins şi ucis la Flodden.
Henric a încercat să păstreze o poziţie de echilibru în luptele dintre Imperiul german şi
Franţa, pentru a stopa consolidarea unor periculoase hegemonii în Europa.Regele trebuia să răspundă
unei întrebari dificile: dacă una dintre marile puteri şi-ar impune hegemonia în Europa, care ar fi
situaţia Angliei?
Rolul firesc al acesteia trebuia să fie menţinerea echilibrului de forţe pe continent. Poate
pentru prima dată se poate vorbi în politica internaţională de existenţa unei „balanţe a puterii”.Ca
urmare, politica externă a Angliei în vremea lui Henric al VIII-lea a fost una mobilă, chiar
inconstantă prin esenţa ei şi care putea să pară perfidă.
În timpul domniei sale s-a realizat unirea Angliei cu Ţara Galilor (1536) şi s-a finalizat
supunerea Irlandei,Henric declarându-se rege al acesteia (1541). Un rege cu şase neveste,Henric al
VIII-lea a devenit rege prin moartea fratelui său Arthur, cu a carui vaduvă,Caterina de Aragon, s-a
căsătorit.Un text din Levitic interzicea căsătoria dintre un cumnat şi o cumnată;a trebuit să se obţină
o bulă papală şi să se facă dovada că prima căsătorie a Caterinei n-a fost consumată.S-au găsit
martori care să jure că aşa stau lucrurile şi,în ziua căsătoriei sale cu Henric,Caterina a purtat cosiţele
despletite, ca fecioarele.Începând din 1527,în urma refuzului papei Clement al VII-lea de a anula
căsătoria sa cu Caterina (care nu-i dăduse moştenitori băieţi),regele a intrat în conflict cu Roma. Unii
istorici consideră că i se face o nedreptate lui Henric al VIII-lea explicând divorţul sau şi ruptura cu
Roma prin dragostea lui pentru ochii albaştri-închişi ai Annei Boleyn.
Regele ar fi putut uşor câştiga graţiile acesteia fără a-i promite că se va căsători cu ea, dar
problema de rezolvat era mult mai complexă.Interesul dinastiei şi al ţării cerea ca regele să aibă un
fiu,ori Caterina nu mai putea naşte.Curtea ar fi dat dispensa necesară, dar a întâlnit o rezistenţă care
n-avea nimic religios: voinţa lui Carol Quintul, suveranul Spaniei,Germaniei,Italiei şi al Ţărilor de
Jos.
Caterina era matuşa lui Carol Quintul.Cu sprijinul lui Th. Cranmer, viitorul arhiepiscop de
Canterbury, Henric a pus să-i fie declarată nulă căsătoria şi să-i fie confirmată cea cu Anna Boleyn,
care fusese celebrată în secret, în 1533.În urma acestei acţiuni, Henric al VIII-lea a fost excomunicat
de papa Clement al VII-lea,dar regele a refuzat să recunoască autoritatea papei printr-un act emis de
Parlament (Actul de supremaţie) care recunoştea în suveran pe şeful suprem al Bisericii anglicane.
Această decizie şi-a găsit sprijin în nemulţumirea Bisericii engleze provocată de taxa impusă
în favoarea papei şi a imbogăţirii ordinelor monastice.Grija sa obsedantă pentru succesiune a dus la
alte noi tentative matrimoniale.
Nici căsătoria cu Anna Boleyn nu a durat mult.În 1536, regele a pus să fie condamnată la
moarte, pentru adulter, după care s-a căsătorit cu Jane Seymour.
2
Chatterje, 1972, p. 51.
Moraru Tudor - Istorie anul II FR 2
De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
Aceasta i-a dăruit un fiu, pe viitorul Eduard al VI-lea, dar regina a murit la naştere.Regele s-a
mai căsătorit cu Anna de Cleve,o prinţesă germană,Caterina Howard, care a avut aceeaşi soartă ca şi
Anna Boleyn şi Caterina Parr, singura care i-a supravieţuit regelui, nu fără a fi trecut prin mari
spaime. Sfârşitul domniei lui Henric al VIII-lea a fost unul sângeros,pentru că puterea absolută
dezlănţuie în om instinctele cele mai rele. Asasinatele s-au succedat într-un ameţitor carusel al
morţii, iar printre victime s-au numărat în egală măsură catolici şi protestanţi.
În timpul rupturii cu Roma,Parlamentul Reformei,care a ţinut şapte ani (1529-1536) şi a votat
toate măsurile extraordinare propuse de coroană,a dus la spolierea Bisericii ,,făcută în formă legală’’.
Clerul a trebuit să plătească o amendă de două milioane de livre,să acorde regelui titlul de
protector şi de şef suprem al bisericii şi să desfiinţeze anatele, sau „primul venit” al beneficiilor
ecleziastice, care până atunci fuseseră plătite papei.
Existau în Anglia o mie două sute de mănăstiri, posesoare ale unor imense domenii.
Funcţionari superiori religioşi şi fiscali au început să controleze mănăstirile.Lichidarea bunurilor
mănăstireşti a fost realizată în cinci ani. Ea nu a adus mare lucru tezaurului regal, dar a creat o clasă
de noi îmbogăţiţi,care a asigurat un sprijin necondiţionat noului regim religios.
Un mare număr de călugări fură spânzuraţi,goliţi de maţe şi tăiaţi în bucăţi. Catolicii din
câteva comitate s-au revoltat, dar au fost repede învinşi. „Nemaiavând să se teamă de papă din cauza
disensiunilor regilor catolici, venerat de parlamentul său,adulat de biserica sa naţională,Henric al
VIII-lea a putut continua nepedepsit să aducă ofense umanităţii”,afirma André Maurois. Fără a
încuraja aventuri peste ocean în faţa precumpănitoarei puteri spaniole,Henric al VIII-lea a făcut
posibilă eliberarea în viitor a energiilor ţării sale printr-un singur mijloc – înfiinţarea unei Marine
Regale.
În acest domeniu, politica sa a fost înţeleaptă şi energică.Henric al VIII-lea a fost cel care a
construit o flotă regală efectivă, formată din nave de luptă,cu şantiere regale la Woolwich şi
Deptford. De asemenea, el a înfiinţat corporaţia marinarilor de la „Trinity House”.
Arhitecţii regelui au creat noi nave, după un model îmbunătăţit.Mai bine adaptate pentru
manevrele pe ocean, acestea erau mai suple şi mai rapide decât marile galioane spaniole.
Regele personal a insistat ca arhitecţii navali să aşeze tunuri grele chiar în corpul corabiei,
gata să elibereze „bordeea” zdrobitoare, operaţie de război căreia puterea maritimă şi colonială a
Angliei îşi datorează existenţa.În 1545,o flotă franceză a încercat să invadeze Anglia, dar a fost
înfrântă de Marina Regală.
„Chipeşul atlet tânăr şi iubitor al tuturor lucrurilor nobile s-a transformat în treizeci de ani de
putere şi adoraţie într-un egoist monstruos, călcând fără remuşcare peste trupurile unor vechi prieteni
şi ale unor noi duşmani, către o politică religioasă de mijloc clar concepută,substituind puterea regală
celei papale”, afirma Trevelyan, în vreme ce Maurois, concluzionează: „E greu, când studiezi
domnia lui Henric al VIII-lea,să te fereşti de un sentiment de oroare.În zadar ni se spune că a
reorganizat flota, a construit arsenale,a fondat şcoala de cârmaci, a anexat Ţara Galilor, a potolit
Irlanda. Nici un succes lumesc nu poate justifica eşafoadele din Turn şi rugurile de la Smithfield”.
La moartea lui Henric al VIII-lea statul era greu îndatorat, moneda fusese devalorizată şi
certurile religioase, pe care se părea că le suprimase prin violenţă, erau gata să izbucnească din nou
cu o furie sporită.
Cea care restabileşte echilibrul economic şi politic în Anglia este fiica lui Henric al VIII-lea,
Elisabeta I (1558-1603).Ea susţinea lupta de eliberare a Ţărilor de Jos şi pe hughenoţi, spre
deosebire de Filip al II-lea care îi susţinea pe catolici.
3
Stewart, p 47; Croft, p 16; Willson, pp 29–31.
4
Pretenţiile lui Iacob la tronul englez, ca stră strănepot al lui Henric al VII-lea, au fost de departe cele mai justificate. Cu
toate acestea, în testamentul său, Henric al VIII-lea al Angliei renunţase la dinastia scoţiană a sorei sale Margareta
Tudor, în favoarea celei a sorei lor mai mici, Maria Tudor, Regină a Franţei. Dar testamentul lui Henric a fost combătut
cu succes. Stewart, pp 159–161; Willson, pp 138–141.
5
După uniunea personală a celor trei coroane, Iacob a fost primul monarh care a folosit titlul de „Rege al Marii Britanii”,
dar titlul a fost respins de parlamentul englez şi era lipsit de susţinere legală. Şi Parlamentul Scoţiei s-a opus. Croft, p 67;
Willson, pp 249–52.
6
Pentru un rezumat al diferitelor interpretări ale domniilor lui Iacob oferite de istorici, vezi introducerea la cartea lui
Pauline Croft „Regele Iacob”. Majoritatea investigatorilor recenţi au pus accentul pe succesul lui Iacob în Scoţia (deşi au
existat şi unele opinii în contra, precum cea a lui Michael Lynch), şi au început să se ia în considerare şi succesele de la
începutul domniei lui Iacob în Anglia. Croft, pp 1–9.
Moraru Tudor - Istorie anul II FR 5
De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
În Anglia se naşte separaţia puterilor în stat şi nicăieri în Europa nu vom întâlnii această
situaţie,Parlamentul devine singurul emitent de legi şi de aici se naşte lupta pentru prerogativele
monarhului.
Relaţia între rege pe deoparte şi parlament pe de alta va fi mereu una tensionată,asta datorată
şi faptului că avem acum,pe cineva care se va opune,astfel că atribuţiile regelui sunt limitate.
Legat de ideea separaţiei puterilor în stat,regăsim principalele instituţii;Monarhul,
Parlamentul bicameral (Camera Lorzilor formata din lorzii laici-marea nobilime şi lorzii
ecleziastici,ale căror locuri erau obţinute prin numirea pe viaţă si Camera comunelor formată din
mica nobilime,burghezia de tot felul care îşi obţineau locurile numai prin vot),Biserica Ecleziastică,
Puterea Judecătorească aceste fiind bine delimitate între ele, astfel că pot afirma,că există ,,graniţe”
între acestea ce delimitează clar atribuţiile fiecăreia dintre ele.
Conform unei tradiţii care începe cu istoricii de la mijlocul secolului XVII, înclinaţia lui
Iacob către absolutism politic, iresponsabilitatea sa financiară, şi menţinerea unor favoriţi impopulari
au furnizat premisele Războiului Civil Englez7.
Istoricii recenţi, cu toate acestea, au revăzut reputaţia lui Iacob, şi l-au tratat ca pe un monarh
serios şi preocupat de responsabilităţile sale8.Pe parcursul domniei lui Iacob, „Epoca de aur” a
literaturii şi dramei elizabetane a continuat, cu scriitori precum William Shakespeare, John Donne,
Ben Jonson, sau Sir Francis Bacon, care au contribuit la o cultură literară înfloritoare9.Iacob însuşi a
fost un erudit, autorul unor opere precum Daemonologie (1597) sau Basilikon Doron (1599)10. Sir
Anthony Weldon a pretins că Iacob a fost numit „cel mai înţelept nebun din creştinătate”, un epitet
atribuit caracterului său până astăzi11.
Ca şi tatăl său, Carol I al Angliei (Charles I of England n.19 noiembrie 1600 - d. 30 ianuarie
1649,a fost rege al Angliei, Scoţiei şi Irlandei din 27 martie 1625 până la moarte), a fost un tenace
susţinător al dreptului divin al regelui (şi în general, al casei regale). În prima fază a domniei sale, a
dus o luptă dură pentru putere împotriva Parlamentului, pe care de altfel l-a şi suprimat pe 10 martie
1629. Văzând tendiţele sale absolutiste, mai ales în modul de a impune taxe fără aprobarea acestuia,
Parlamentul s-a opus regelui Carol I al Angliei .
7
De-a lungul ultimilor trei sute de ani, reputaţia regelui a avut de suferit de pe urma descrierii acide realizată de Sir
Anthony Weldon, pe care Iacob îl concediase, şi care a scris tratate despre rege în anii '1650. De multe ori spirituali şi
pătrunzători, dar şi cu prejudicăţi şi abuzivi, statutul lor de martori oculari şi lectura atrăgătoare a determinat prea mulţi
istorici să le atribuie operelor lor o valoare istorică de necontestat." Croft, pp 3–4. Alte istorii nefavorabile regelui Iacob
din anii '1650 includ : Sir Edward Peyton, Divine Catastrophe of the Kingly Family of the House of Stuarts (1652);
Arthur Wilson, History of Great Britain, Being the Life and Reign of King James I (1658); şi Francis Osborne, Historical
Memoirs of the Reigns of Queen Elizabeth and King James (1658). Vezi Lindley, p.44, pentru mai multe detalii privind
influenţa istoricilor din Commonwealth pentru răspândirea ideii că greşelile lui Carol I al Angliei au fost o continuare a
domniei tatălui său.
8
Istoricii „au început să-l considere pe Iacob un conducător serios şi inteligent”. Croft, p 6; „În contrast cu istoricii
anteriori, investigatorii recenţi au început să pună accentul pe înţelepciunea sa, nebunia trecând pe planul secund”.
Smith, p 238.
9
Milling, p 155.
10
Iacob al VI-lea şi I a fost cel mai prolific scriitor dintre monarhii britanici. A scris poezie originală, precum şi un tratat
şi o traducere a unor studii poetice; a scris despre vrăjitorie şi tabac; meditaţii şi comentarii legate de Scripturi; un
manual legat de condiţia de rege; lucrări de teorie politică; şi, desigur, discursuri către parlament... A fost mecena pentru
Shakespeare, Jonson, Donne, şi al traducăturilor „Versiunii autorizate” a Bibliei, cu siguranţă cea mai importantă
concentraţie de talent literar sponsorizată de un monarh englez. Rhodes et al, p 1.
11
„Se referea că a fost înţelept în lucrurile mărunte, dar un nebun în ceea ce priveşte problemele importante”. Sir
Anthony Weldon (1651), The Court and Character of King James I, citat de Stroud, p 27; „Sintagma «cel mai înţelept
nebun din creştinătate», de multe ori atribuită lui Henric al IV-lea al Franţei dar posibil introdusă de Anthony Weldon,
surprinde foarte bine însuşirile paradoxale ale lui Iacob”. Smith, p 238.
Moraru Tudor - Istorie anul II FR 6
De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
O altă cauză de conflict cu societatea engleză a fost politica lui religioasă: ostil atât
fundamentalismului cât şi tendinţelor reformatoare, şi adoptând calea de mijloc, regele Carol I al
Angliei a fost acuzat de supuşii săi că ar fi filo-catolic, favorizează catolicismul şi se opune reformei
Bisericii Anglicane. Mai ameninţătoare însă erau conflictele din ce în ce mai ample dintre rege şi
parlamentarii englezi. Membrii parlamentului puteau să se opună voinţei regelui, deoarece Coroana
sărăcise şi nu se mai putea baza doar pe sursele de venit tradiţionale.Aceasta era adesea nevoită să
ceară fonduri parlamentului (impozite), ceea ce însemna că membrii parlamentului puteau dezbate
politica regală şi cere "soluţionarea revendicărilor" lor (reforme sau concesii) în schimbul acordării
de fonduri.
Dispute şi mai severe s-au iscat în jurul stabilirii prerogativelor regale - puterile ce îi
reveneau numai regelui - şi care puteau fi analizate sau criticate de parlament. Asemenea dispute au
început în ultimii ani de domnie ai reginei Elizabeta, când războiul de lungă durată împotriva Spaniei
a secat resursele coroanei. Prestigiul reginei Elizabeta a ajutat-o să menţină situaţia sub control, însă
James a fost mai ghinionist şi lipsit de tactică.
El a pretins că "dreptul divin al regilor" le conferea monarhilor o autoritate divină, dar era
imposibil să impună aceasta autoritate deoarece coroana era slabită, iar aceasta convingere nu facea
altceva decât să-i irite pe parlamentari. Mai mult,atât James cât şi fiul său Carol I (1625-1649) îşi
întărâtau supuşii, în special prin faptul că se bazau pe favoriţi înstăriţi, dar antipatici, ca de exemplu
ducele de Buckingham (care a fost asasinat in 1628).
Prin urmare, Carol şi liderii parlamentului erau suspicioşi unii faţă de ceilaiţi încă de la
început. Acest lucru a fost evident încă de la începutul domniei, când parlamentul i-a acordat regelui
dreptul de a colecta taxe vamale timp de un singur an, în loc de toată viaţa cum era obiceiul.
Conflictele s-au intensificat şi s-au afirmat noi lideri din ce in ce mai intransigenţi, ca Sir
John Eliot. Diferenţele religioase şi-au spus cuvântul, existând numeroase grupări ostile în cadrul
bisericii engleze. Carol I favoriza anumite doctrine şi o formă relativ complexă de adoraţie
(denumită uneori laudism după numele consilierului său William Laud, arhiepiscop de Canterbury),
pe care criticii săi o considerau o îndreptare sinistră spre catolicismul roman; suspiciunile au fost
întărite şi de faptul că soţia de naţionalitate franceză a lui Carol, pe nume Henrietta Maria, era
catolică.
Numeroşi protestanţi doreau să adopte întocmai calea opusă, pentru a "purifica" Biserica (de
aici denumirea de puritani). "Purificarea" însemna de obicei simplificarea formelor de cult şi
adoptarea doctrinelor strict calviniste; dar existau şi grupuri mai radicale de protestanţi, atât în cadrul
bisericii engleze cât şi în afara acesteia.
Conflictele dintre rege şi parlament au atins prima dată apogeul în 1629, când membrii
Camerei Comunelor au imobilizat pe speaker (pentru a nu se suspenda şedinţa) în timp ce Sir John
Eliot a ţinut un discurs anti-regal. Carol a dizolvat imediat parlamentul, l-a întemnitat pe Eliot şi a
decis să guverneze în viitor fără parlament. Acest lucru era perfect legal, cu condiţia ca regele să
poată supravieţui fără subvenţiile pe care doar parlamentul i le putea acorda.
11 ani de tiranie Carol a reuşit să facă acest lucru, în perioada pe care duşmanii săi au numit-
o Tirania de 11 ani (1629-1640), sfătuit de Contele de Strafford şi arhiepiscopul Laud. În ciuda
faptului că făcea economii, coroana a reuşit să supravieţuiască doar prin punerea în aplicare a
vechilor drepturi regale şi prin încălcarea legii în diverse moduri. Cea mai celebră a fost colectarea
taxelor navale, destinate sprijinului marinei.Suportată la început doar de locuitorii ţinuturilor
învecinate cu marea, această taxă a fost ulterior colectată de la întreaga populaţie din regat. Unul