You are on page 1of 150

1 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX

-

Prof. univ. dr. Constantin HLIHOR

ISTORIA SECOLULUI XX

Bucureşti - 2000
2 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

- CUPRINS -

Prefaţă …………………………………………………………………………... 5

I. Mutaţii şi evoluţii în lume la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului XX ................................................................... 7
II. Prima mare conflagraţie a secolului XX .............................................................. 16
III. Consecinţele primei conflagraţii mondiale .......................................................... 23
IV. Arhitectura de securitate a lumii în anii 1919-1939 ............................................. 33
V. Economia mondială între crize şi dezvoltare în
perioada interbelică .............................................................................................. 43
VI. Democraţia şi totalitarismul în lume (1920 – 1939) ............................................ 53
VII. A doua mare conflagraţie a secolului XX ............................................................ 67
VIII. Arhitectura de securitate a lumii după
cel de al doilea război mondial ............................................................................ 82
IX. Expansiunea comunismului în lume .................................................................... 94
X. Decolonizarea şi evoluţia lumii postcoloniale
în secolul XX .......................................................................................................107
XI. Lumea occidentală după cea de-a doua
conflagraţie mondială ..........................................................................................117
XII. Prăbuşirea comunismului în URSS şi în ţările
blocului răsăritean ................................................................................................133
XIII. Evoluţii culturale şi spirituale în secolul XX .......................................................144
3 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

PREFAŢĂ

Secolul XX este, poate, perioada cea mai densă şi accelerată, ca derulare a faptelor
istorice, contradictorie şi complexă, fericită dar şi dramatică prin consecinţele unor procese şi
fenomene istorice desfăşurate în plan spiritual, politico-militar sau social.
Este secolul în care omenirea a inventat/produs cele mai spectaculoase lucruri încât i-au
permis omului să "comprime" timpul şi să, "scurteze" distanţe pentru a putea păşi pe Lună dar
este şi secolul în care sute de milioane de oameni au fost victimele războaielor, revoluţiilor,
epurărilor etnice sau religioase şi a intoleranţelor ideologice.
Despre secolul XX Yehudi Menuhin afirma că "a trezit cele mai mari speranţe
concepute vreodată de omenire şi a distrus toate iluziile şi idealurile".
Începutul dar în egală măsură finele acestui veac au marcat profund conştiinţa
contemporanietăţii. Nu puţini au fost aceia care, în jurul anului 1900, vorbeau de sfârşitul unei
perioade numită Belle Ėpoque şi trăiau angoasa unui timp ce li se părea ostil. Astăzi, celebrul
istoric britanic Eric Hobsbawn nu are "nici o îndoială cu privire la faptul că la sfârşitul anilor
’80 şi începutul anilor ’90 s-a încheiat o epocă din istoria omenirii şi a început alta". Francis
Fukuyama este mai categoric decât istoricul englez şi afirmă că "nu suntem numai martorii
sfârşitului războiului rece sau al încheierii unei anumite perioade a istoriei postbelice ci şi ai
sfârşitului istoriei ca atare". Am putea conchide că fascinaţia şi angoasa secolului XX
continuă.
Iată doar câteva elemente care conduc nu numai la nevoia de a cunoaşte istoria secolului
XX ci mai ales la înţelegerea cauzelor care au determinat o evoluţie sau alta din acest veac, la
descifrarea mecanismelor sociale, politice, ideologice, spirituale care să permită oamenilor să
nu mai repete erorile "de parcurs" în evoluţia societăţii.
Cartea de faţă destinată studenţilor care nu şi-au făcut din istorie o profesie, nu-şi
propune să dea răspuns la toate întrebările pe care evoluţiile veacului XX le generează şi nici
să prezinte toate evenimentele care au avut loc în acest timp. Nici nu ar fi posibil. Încearcă să
aducă în faţa studentului/cititorului pasionat de istorie evenimentele cruciale care au marcat
destinul omenirii în această perioadă şi să prezinte consecinţele/impactul acestora asupra
individului şi a colectivităţii. Se impune o precizare. Ne-am raliat la punctul de vedere al
acelor istorici care consideră crizele, războaiele, revoluţiile care au avut loc în toate
domeniile, de la domeniile economic şi politic până la tehnic şi ştiinţific momente de răscruce
în evoluţia omenirii. Acest lucru nu înseamnă că nu există şi alte perspective de a vedea şi
studia istoria tot atât de valoroase sau poate mai acceptabile.
Volumul se deschide cu mutaţiile care au avut loc în evoluţia societăţii la finele
secolului XIX şi în primii ani ai veacului şi cu prezentarea primului război mondial. Deceniile
de la izbucnirea primei conflagraţii mondiale până la cea de-a doua mare conflagraţie sunt
abordate în liniile sale esenţiale prin trasarea evoluţiilor din plan politic, economic şi cultural-
spiritual. Evenimentul cel mai spectaculos a fost victoria revoluţiei bolşevice din octombrie
1917 când părea că regimul liberal se află în mare criză şi sistemul economic şi politic
improvizat pe ruinele rurale euro-asiatice ale fostului imperiu ţarist sub numele de socialism
4 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

era o soluţie. Prăbuşirea socialismului sovietic şi consecinţele sale enorme au arătat că acesta
nu numai că n-a fost o soluţie, dar a şi generat o uriaşă zonă de incertitudine politică, de
instabilitate, haos şi război civil.
Evenimentele de la jumătatea secolului XX au fost marcate de o alianţă temporară şi
bizară a comunismului cu liberalismul în lupta cu fascismul. Sistemul politic liberal a fost
salvat de comunism adică tocmai de regimul pe care dorea să-l "îngroape". Sunt prezentate în
liniile lor esenţiale războiul rece, natura, limitele şi deficienţele fatale ale "socialismului real",
confruntarea sa cu "lumea liberă". Nu au fost eludate evoluţiile din domeniul culturiişi a
civilizaţiei universale în acest secol. Dacă această carte va contribui la cunoaşterea şi
înţelegerea liniilor de continuitate dar şi de discontinuitate care au marcat acest veac scopul ei
va fi îndeplinit.

Prof. univ. dr. Constantin Hlihor
Bucureşti, iulie 1999
5 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

MUTAŢII ŞI EVOLUŢII ÎN LUME LA SFÂRŞITUL SECOLULUI
AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

1. IMPACTUL REVOLUŢIEI INDUSTRIALE ASUPRA EVOLUŢIEI STATATELOR

Lumea de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor a fost marcată de
apogeul celei de-a doua revoluţi industriale. Progresul industrial s-a reflectat, în primul rând,
în apariţia unor noi surse de energie - petrolul şi electricitatea - care au condus la dezvoltarea
transporturilor şi telecomunicaţiilor, electricitatea - care au susţinut dezvoltarea transporturilor
şi telecomunicaţiilor şi au comprimat, practic, timpul şi distanţele.
Metalurgia şi industria chimică au cunoscut o largă diversificare a produselor. Oţelul şi
aluminiul au activizat construcţiile de maşini. Aeronautica şi construcţiile navale,
îngrăşămintele şi materialele plastice, mătasea artificială, farmacia etc. au transformat radical
modul de viaţă al oamenilor (7;8). Acest fapt a determinat pe unii analişti "ai duratei lungi a
secolului al XIX-lea" să afirme că omenirea intrase pe deplin într-o nouă fază a dezvoltarii
sale - cea specifică, celui de-al doilea val" (l4;33-35).
Concomitent cu procesul de modernizare, economiile statelor au cunoscut şi un fenomen
de globalizare sub presiunea accelerării diviziunii sociale a muncii şi creşterea reţelelor de
schimb care legau diferite zone ale lumii (5;110-111). Pentru prima dată comerţul mondial a
crescut mai repede decât producţia, iar investiţiile şi plasamentele de capital în afara ţării de
origine au cunoscut o adevărată "vârstă de aur". Instituţiile economice şi financiare şi-au
modificat în mod esenţial structura şi funcţiile ca urmare a progresului tehnic, creşterii
producţiei şi deschiderii pieţelor spre exterior. Apariţia trusturilor susţinute de bănci puternice
au dinamizat producţia şi piaţa, dar a şi falsificat în mod radical jocul concurenţei libere şi
egale care constituia unul din fundamentele capitalismului liberal.
Organizarea şi planificarea producţiei pe de-o parte, standardizarea pe de alta au
impulsionat specialiştii şi analiştii economici să caute şi să găsească noi modele de dezvoltare
economică. Altfel spus, caracterul tot mai dinamic al economiilor naţionale care reclamau nu
trudă cu orice preţ, ci muncă individuală inteligentă a cerut continua sporire a cunoştinţelor de
teorie şi practică economică (12;15).
Transformările şi evoluţiile din economie au produs mutaţii spectaculoase în plan social.
În ţarile avansate industrial ţaranimea a pierdut teren în favoarea fermierului care a căpătat
alura unui conducător de întreprindere. Bazându-se pe o formaţie tehnică şi făcând apel la
cuceririle revoluţiei industriale acesta a putut să înfrunte cu succes piaţa a cărui orizont a
6 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

devenit tot mai internaţional. Acest proces a condus la masive dezlocări din mediul rural şi
migrări către cel urban, care împreună cu industrializarea accelerată vor determina creşterea
numerică a lucrătorilor industriali. Aceştia s-au constituit progresiv într-o "clasă" socială
conştientă de specificul şi interesele proprii. (7;11) O altă consecinţă socială majoră a
revoluţiei industriale în "societatea coşului de fum"* a fost şi apariţia "gulerelor albe" -
angajaţii din serviciile publice şi private - care au constituit, pentru majoritatea ţărilor
avansate, baza apariţiei clasei de mijloc.
În plan politic revoluţia industrială a facut ca Europa să atingă apogeul hegemonic.
Dominaţia europeană s-a exprimat, în primul rând, cantitativ dacă avem în vedere că Marea
Britanie, Germania şi Franţa aveau o pondere de aproape 50% în comerţul mondial, în timp ce
procentul Statelor Unite era de 11%, adică mai puţin de jumătate din cel britanic.
Analizând modificările în raporturile de putere la scară planetară Pierre Milza şi Serge
Berstein au ajuns la concluzia că supremaţia europeană poate fi caracterizată, pentru această
perioadă, prin patru trăsături:
- principalele ţari industrializate europene importau 90% din totalul comerţului sau
produse primare ieftine şi exportau 90% produse manufacturate a căror valoare a crescut prin
prelucrare industrială;
- preţurile comerţului mondial se fixau la bursele de comerţ ale bătrânului continent;
- stapânirea mijloacelor de transport, mai ales maritime, a asigurat ţărilor industrializate
europene un control exclusiv al căilor comerciale implicându-se direct în distribuirea şi
redistribuirea materiilor prime şi a celor industriale;
- reţeaua bancară europeană a dirijat şi controlat fluxurile de capital; Lira sterlină a fost
un instrument eficace pentru plăţile internaţionale şi pentru plasamentul de capital pe diferite
pieţe ale lumii (7;l3).
Supremaţia Europei în raport cu alte zone ale lumii a fost dată de o forţă demografică
remarcabilă (populaţia s-a multiplicat de 2,5 ori în decursul sec.XIX), de un avans intelectual
şi tehnologic (din 1901 până în 1913 toate premiile Nobel pentru ştiinţă au aparţinut ţărilor
europene), un ritm înalt de industrializare (Europa Occidentală realiza 44% din producţia
mondială industrială) şi de o supremaţie monetară indiscutabilă.
De remarcat faptul că în interiorul Europei au avut loc reaşezări majore în ecuaţia de
putere. Deşi Marea Britanie rămâne polul financiar al lumii iar Franţa cunoşte în "la Belle
Epoque" o reală prosperitate, aceste două puteri n-au putut să facă faţă ascensiunii germane.
În timp ce creşterea economică britanică a încetinit, începând cu 1880, dinamismul economiei
germane a crescut şi a întrecut net şi Franţa, care în 1913, de exemplu, nu realiza decât 8% din
schimburile internaţionale.
În lumea extraeuropeană impactul revoluţiei industriale de la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul celui următor a fost inegal şi cu efecte diferite. În cele două Americi şi în zona
Asia Pacific doar două state cunosc ritmuri spectaculoase: SUA şi Japonia. Forţa economiei
americane s-a exprimat, fără îndoială, în toate ramurile, însă creşterile spectaculoase s-au
înregistrat în domeniul agricol unde s-a realizat: o pătrime din producţia de grâu, jumătate din
bumbac şi trei sferturi la porumb; Saltul a fost şi în domeniul industrial care a produs: 76%
din producţia mondială de cărbune şi 7% la petrol şi de 12 % din producţia de automobile a
Franţei care ocupa locul secund în lume. Revoluţia Meiji în Japonia a captat dinamismele
latente ale societăţii tradiţionale şi le-a transpus în lumea industrială modernă astfel încât
paternalismulşi ierarhiile de tip agricol şi feudal au fost asimilate în organizarea şi conducerea
întreprinderilor. Marile fabrici şi întreprinderi japoneze au fost create de marile familii:

*
Expresie folosită de Alvin Toffler pentru societatea industrială a celui de-al "doilea val" din evoluţia omenirii.
7 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Mitsui, Mutsubischi, Sumitomo sau Yasuda. În preajma primului război mondial economia
japoneză prezenta trăsături de modernizare. (7;16-18)
America latină şi Africa neagră erau zonele în care nu numai că revoluţia industrială nu
a pătruns ci s-a accentuat dezechilibrul dintre resurse, populaţie şi structurile economice.
Africa neagră prezenta o economie specifică structurilor coloniale în care au predominat
mono producţia şi mono exportul. Aceeaşi situaţie a fost caracteristică şi pentru America
latină cu toate că ea s-a eliberat, până la jumătatea sec.XIX, de sub dominaţia colonială. Astfel
cauciucul şi cafeaua reprezenta 20% din exportul Braziliei. Zahărul 75% din cel al Cubei în
timp ce Argentina era un important grânar pentru Europa. Un sfert din teritoriul Egiptului era
cultivat cu bumbac, iar tutunul era principala plantă de cultură în Turcia.
Asia, cu toate eforturile de modernizare întreprinse de India şi China, n-a reuşit să iasă
din înapoierea economică. Imperiul rus, în contact cu Asia şi Europa a cunoscut o evoluţie
ambiguă. Plasată pe unul din primele cinci locuri între puterile europene, Rusia nu s-a
încadrat ferm pe calea modernizării. Ea avea toate caracteristicile unei societăţi de tip arhaic a
cărei dezvoltare industrială depindea, la cumpăna secolelor XIX şi XX, de împovorâtoare
împrumuturi externe.

2. VIAŢA POLITICĂ ÎNTRE DOMOCRAŢIA LIBERALĂ ŞI REGIM AUTORITAR

Către sfârşitul veacului al XIX-lea şi, mai ales, la începutul celui următor, până în ajunul
primului război mondial, Europa a fost marcată mai mult de revendicările economice ale
maselor. Această predominare a economicului în mişcările sociale arată că în principalele
state europene - avem în vedere Franţa şi Marea Britanie - revendicările şi aspiraţiile cu
caracter politic fuseseră satisfăcute în limitele esenţiale. Votul universal era introdus în Franţa
şi SUA dar numai pentru bărbaţi. În Marea Britanie erau excluse de la sufragiu păturile sărace,
servitorii şi tinerii adulţi care locuiau cu părinţi. În nici unul din aceste state democratice
femeile nu aveau drept de vot, cu excepţia câtorva state americane. (9;72-73)
Democraţia în aceste state a fost, în această perioadă, una liberală pentru că a avut drept
scop menţinerea şi apărarea libertăţilor individuale cucerite în secolele XVII - XIX. Acesta
este concretizată în:
- libertatea politică ce presupunea libertatea presei, întrunirilor, libertatea de conştiinţă,
dreptul de a-şi exprima în libertate opiniile, siguranţa de a nu fi arestat fără motiv. Aceste
libertăţi erau garantate de un sistem politic reprezentativ. (7;23)
- libertatea economică, fondată pe ideea că economia se supune unor legi naturale şi că
statul nu trebuie să le perturbe prin intervenţii care ar risca să le denatureze funcţionarea.
Liberalismul economic proclamă şi apără două postulate de bază: iniţiativa individuală şi
proprietatea privată. (8;193)
- libertatea socială, strâns legată de cea economică era fondată pe ideea că statul nu
trebuie să intervină în raporturile dintre patroni şi salariaţi, raporturile sociale se reglau printr-
o armonie naturală.
În ţările în care revoluţia industrială a putut să se manifeste plenar şi dezvoltarea
economiei şi progresul social s-au afirmat nivelul de instruire a populaţiei a crescut încât a
fost posibil ca aceasta să-şi facă propriile opinii şi să voteze. Votul universal şi ideea
democratică au fost expresia aspiraţiei spre democraţia parlamentară în ţarile Europei
Occidentale, Statele Unite şi dominioanele britanice.(9;136-137)
8 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Ideea democratică refuză disfuncţiile, discriminările, restricţiile pe care liberalii le
justificau invocând lipsa de experienţă, imposibilitatea aplicării "imediate" a principiilor, într-
un cuvânt "circumstanţele". Democraţii din aceste ţări afirmau că un principiu ca să fie aplicat
nu era suficient ca el să fie înscris în lege. Trebuia vegheat în aplicarea lui.
Forma concretă în care s-a manifestat regimul democrat liberal a fost diferit de la o ţară
la alta, funcţie de unele particularităţi de evoluţie culturală şi spirituală. În Franţa, Anglia şi
diminioanele britanice regimul a fost parlamentar. Puterea legislativă era expresia voinţei
celor care şi-au trimis reprezentanţii pentru a le satisface interesele. Harold Laski, cunoscut
profesor al Universităţii din Londra, în primele decenii ale secolului XX, releva utilitatea unor
alegeri periodice a celor chemaţi să guverneze. Acesta afirma că "Un popor trebuie să poată
alege periodic pe cei ce îi guvernează, pur şi simplu fiindcă nu există alt mijloc pentru ca
revendicările sale să fie luate în considerare. Este indispensabil ca puterea conferită astfel să
nu poată fi permanentă. Dacă ar fi altfel cei ce ar deţine-o ar uita repede scopurile pentru care
ea le-a fost conferită, şi guvernul nu s-ar mai ocupa decît de buna stare a celor ce îl
exercită".(9;138)
În Statele Unite a triumfat principiul separaţiei puterilor în stat. În afara câtorva cazuri
cu totul excepţionale puterea executivă şi cea legislativă sunt lipsite de acţiune una împotriva
celeilalte. Atributele cu care este investită fiecare dintre ele erau în mod automat echilibrate de
celelalte două. Fiecare parte are rolul de a controla excesele potenţiale ale celorlalte.
"Documentele federaliste" scrise între octombrie 1787 şi mai 1788 au influenţat opinia
publică şi mai ales oamenii politici în a acţiona permanent asupra Constituţiei pentru a se
aduce amendamente în sensul îmbunătăţirii funcţionării puterilor în stat (l3;22-23;36-43).
Într-un mare număr de ţari ale lumii, condiţiile pentru apariţia democraţiei nu s-au
realizat. Este cazul unor mari zone ale Africii şi Asiei care se găseau sub dominaţie colonială.
Absenţa oricărei suveranităţi la aceste popoare a făcut imposibilă introducerea unor forme de
organizare politică care le-ar fi permis participarea la gestionarea puterii politice.
De remarcat faptul că într-o mare parte a Europei de Est inclusiv în România, deşi
instituţiile regimului democratic erau prezente, funcţionarea acestuia era departe de
standardele occidentale. Economia în aceste ţari avea o structură arhaică, fondată pe o
agricultură tradiţională şi puţin productivă. Societatea era dominată de o aristocraţie funciară
care domnea peste o masă de ţărani analfabeţi. De subliniat şi efortul făcut de elitele politice şi
intelectuale din aceste ţări de sincronizare a Orientului european cu Occidentul. Lovinescu şi-
a pus tulburătoarea întrebare, care a frământat toate minţile româneşti ale epocii: "cum este
posibil ceva nou în "periferie"?" Rezolvarea au găsit-o oamenii politici începând cu Al.I.Cuza,
Carol I, Brătienii etc. prin potrivirea ritmurilor noastre şi de orientare a socităţii româneşti cu
ritmul şi direcţia Occidentului (1;245-263).
În ţarile cu tradiţie autoritară în care revoluţia industrială a antrenat dezvoltarea socială,
parlamentele capătă, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, o tot mai mare
importanţă şi este tot mai mult contestată autoritatea suveranilor. În Germania în cadrul
Reichstag-ului, ales prin vot universal, grupări tot mai numeroase au reclamat instaurarea unui
veritabil regim parlamentar care să pună capăt autorităţi totale de care se bucura împăratul în
materie de putere executivă şi să fie introdusă răspunderea cancelarului în faţa legislativului.
La începutul deceniului al doilea opoziţia liberală a învins în alegeri blocul conservator care
susţinea supremaţia puterii împăratului. În l9l2 Partidul Social-Democrat a devenit majoritar
în parlament şi în alianţă cu alţi mari adepţi ai democratizării - naţionalii radicali, Centrul
catolic, progresiştii - a încercat impunerea unor reforme în acest sens (7;27).
O situaţie, oarecum, similară se întâlnea şi în Imperiul austro-ungar. În zona
industrializată - Cisleithania - liberalii au făcut mari presiuni pentru impunerea unui regim
9 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

parlamentar în sânul unui stat centralizat şi birocratic. Aceştia vor obţine unele revendicări
cum a fost, de exemplu, proclamarea votului universal, în 1906, dar, ca şi în Germania,
împăratul nu a acceptat să se meargă până la a introduce răspunderea guvernului în faţa
parlamentului. Acest lucru ar fi însemnat deposedarea împăratului de esenţa puterii sale. În
partea rurală a dublei monarhii, dominată de aristocraţia maghiară, sistemul a rămas cel
parlamentar aristocratic, mult îndepărtat de democraţia liberală.
În Rusia lupta pentru reînnoirea sistemului politic a căpătat forme dramatice, violente
după moartea lui Alexandru al II-lea. Acesta a iniţiat o serie de măsuri reformatoare dar
urmaşii lui, Alexandru al III-lea şi Nicolae al II-lea, au restabilit o autocraţie fără fisuri ce a
contrastat puternic cu aspiraţiile unor categorii sociale apărute în Rusia în urma
industrializării. Liberalii şi social-democraţii au apărut ca purtători de cuvânt ai celor care, pe
fondul crizelor din anii 1901-1905, au cerut proclamarea libertăţilor fundamentale şi crearea
unei Dume* alese. Istoricul Miliukov a mers şi mai departe cerând un regim politic de tip
Occidental.
Respingerea cererilor, pe fondul crizei şi a marilor nemulţumiri a condus la revoluţia din
1905. Aceasta a debutat pe 22 ianuarie 1905 ca urmare a masacrării mulţimii din Sankt-
Petersburg care cerea în faţa Palatului imperial pîine şi reforme (9;235). Această acţiune de
forţă a autorităţilor imperiale a transformat Rusia într-un "vulcan gata să irumpă". Pentru a
stopa valul revoluţionar Nicolae al II-lea, sfătuit de ministrul său, Witte, a decis să dea
Manifestul din octombrie care a dat satisfacţie celor care cereau reforme. Libertăţile
fundamentale au fost acordate şi a fost aleasă o nouă Dumă imperială.
După înăbuşirea insurecţiei de la Moscova, în ianuarie 1906, ţarul a revenit asupra
reformelor liberale proclamate în 1905. Duma aleasă în 1907, pe baza legii electorale
conservatoare propuse de ministrul Stolipin, era total supusă ţarului. Pentru că n-a ştiut să
răspundă nevoilor de democratizare reală a ţării, ţarul Nicolae al II-lea va pierde orice control
asupra mişcărilor reformatoare care se vor radicaliza spre o extremă stângă care ulterior va
prelua puterea şi va instaura primul regim comunist din istoria lumii.
În Japonia, spre deosebire de Rusia, monarhul şi-a dat acordul pentru introducerea unor
reforme politice de tip occidental în paralel cu dezvoltarea revoluţiei industriale în ţară. În
1882, Împăratul Mutsu-Hito a însărcinat pe contele Ito să elaboreze un proiect de Constituţie.
Acesta a făcut o călătorie de un an şi jumătate în Europa unde a examinat diverse regimuri
europene, oprindu-se asupra celui german. Constituţia elaborată în 1889, după modelul cele
prusace a permis constituirea unei Diete însă cu puteri reduse. Ea a constituit statul major al
partidelor care compuneau Dieta. Cum aceste partide reprezentau, în fapt, marile familiii
aristocratice, Japonia n-a putut să devină o ţară de democraţie liberală.
Impactul revoluţiei industriale asupra socialului nu numai în ţarile Occidentale ci şi în
SUA a provocat apariţia unor grupuri sociale de nemulţumiţi. Acestea sub înriurirea ideilor şi
curentelor care dădeau importanţă raţionalismului, utopismului şi a normalismului, vor fi
suportul unor curente şi partide politice radicale şi sindicale.(4;17-36) Acestea considerau că
sufragiul universal nu era suficient pentru a rezolva problemele sociale. S-a observat că există
o anumită contradicţie între liberalism şi democraţie.
Constrângerile impuse pentru a se lăsa libere mecanismele naturale în plan politic,
economic şi social au favorizaţi pe cei mai puternici şi mai bogaţi, în dauna celor săraci, slabi
şi mici care se trezeau striviţi. În acest context, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
celui următor s-a produs un fenomen nou: intrarea maselor în jocul politic. Ele au încetat de a

*
Duma - denumirea parlamentului rus
10 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

mai fi "turmele inconştiente" de altă dată care nu-şi cunoşteau interesele şi nu erau în stare să
le apere. (6;188)
În toate ţarile industrializate s-au dezvoltat curente şi partide politice sprijinite pe clasa
de mijloc, pe lumea celor mici, dar şi pe marea masă a lucrătorilor industriali (2;20-23) În
1901, în Franţa, radicalii s-au unit şi au format Partidul Republican Radical şi Partidul
Radical-Socialist, care vor influenţa scena politică şi guvernările până la primul război
mondial. În Marea Britanie aripa stângă a Partidului Liberal în frunte cu Lloyd George a
câştigat puterea în 1906 şi a luat o serie de măsuri în favoarea păturilor defavorizate. În SUA
s-a dezvoltat un curent "progresist" care a cunoscut un mare succes în categoriile mijlocii sau
defavorizate - fermieri, funcţionari, negri, etc. Presiunea acestora a determinat Administraţia
SUA să ia unele măsuri şi să adopte o serie de reforme, ca impozitul pe venit sau alegerea
senatorilor prin vot universal. Spre deosebire de mişcarea socialistă, curentele şi partidele
politice enumerate mai sus n-au militat pentru înlăturarea democraţiei liberale. Ele doreau ca
statul să intervină în domeniul economic şi social şi să protejeze pe cei slabi. (9;188-189)
Mişcarea socialistă şi mai ales radicalii din sânul ei, considerând că sufragiul universal
este o ficţiune democratică a proclamat desfiinţarea statului democrat liberal, prin intermediul
revoluţiei şi al luptei de clasă, ca unic scop politic. (4;81) Pentru acest război social deschis,
radicalii socialişti aveau ca mijloace de acţiune demonstraţiile de stradă, greva parţială sau
totală. Ideea grevei generale a lansat-o F.Pellantier, în 1892. Însă adevăratul teoretician a fost
Georges Sorel, în lucrarea "Reflexions sur la violence". Această lucrare a exercitat o influenţă
mare şi asupra părintelui spiritual al bolşevismului rus, V.I.Lenin. (4;83)
Numărul şi influenţa unor asemenea grupări şi partide politice în ţarile industrializate au
fost însă mici. “Secolul al XX-lea nu poate fi înţeles, după cum afirmă Eric Hobsbawm, fără
cunoaşterea rolului şi locul acestora în societate.” (5;94)

3.PENETRAREA ECONOMICĂ ŞI DISPUTA DINTRE MARILE PUTERI PENTRU
COLONII

Prin avansul lor economic, tehnic şi ştiinţific, prin puterea lor industrială şi comercială
statele Occidentale, la care se vor adăuga SUA şi Japonia, au exercitat o influenţă şi dominaţie
covârşitoare asupra restului lumii. Întinsă pe cea mai mare parte a planetei, hegemonia marilor
puteri a îmbrăcat mai multe forme:
- imperialismul economic care a vizat, în principal, asigurarea de "spaţii" pentru
obţinerea de materii prime şi alte resurse ieftine pentru industria proprie, piaţă de desfacere a
mărfurilor industriale şi plasamente de capital.
- imperialismul politic şi militar care a vizat constituirea unor vaste domenii coloniale
controlate direct de metropolă. (7;44)
- imperialismul cultural şi spiritual ca expresie a exportului de modele culturale,
ideologii şi religii.
Stăpânirea unor puncte şi zone strategice a fost un alt element care a stimulat lupta
marilor puteri pentru colonii. Lordul Lamington declara, în 1903, că pentru Marea Britanie
"Golful Persic (...) ne este necesar întrucât constituie o apărare a graniţei Indiei". (10;35)
Strategii Rusiei ţariste afirmau că pentru Rusia esenţial era să aibă "ieşire" la mările "calde".
Italia, la rândul ei, calcula avantajele pe care le-ar aduce stăpânirea unor baze navale în Marea
Roşie şi pe ţărmul african al Mediteranei. (ll;40) Germania considera că pentru dezvoltarea sa
11 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

economică, controlul unui "drum" spre Persia şi India era vital. Tânăra mare putere asiatică,
Japonia, îşi dorea o zonă de "protecţie strategică" până pe coastele Coreei pentru a bara
expansiunea bazelor militare ruse.
Expansiunea colonială a fost justificată prin nevoia de a diminua presiunea demografică
din "bătrânul" continent, de refacerea unui prestigiu "şifonat" de înfrângeri cum a fost cazul
Franţei (3;86) şi Italiei. Omul politic italian afirma: "La ce bun unitatea, dacă ea nu poate să
ne asigure forţă şi grandoare?" (11;39).Nu de puţine ori expansiunea colonială a fost pusă pe
seama "misiunii civilizatoare a omului alb". (7;48)
În anul 1914, împărţirea lumii între principalele mari puteri era încheiată. Anglia, Franţa
şi Rusia stăpâneau 46% din suprafaţa Terrei şi aproximativ 43% din populaţia sa. Marea
Britanie stăpânea 30 milioane km2 şi 400 milioane de locuitori care cuprindea mare parte din
Africa australă şi orientală, Antilele, Ceylonul şi India. Franţa stăpânea lo milioane km2 şi
aproximativ 48 milioane de locuitori cuprinzând un "bloc african" (Maghrebul, Africa
Orientală Franceză, Africa Ecuatorială Franceză) şi un ansamblu "extrem oriental" constituit
din Uniunea indochinează. Din Europa mai posedau colonii Germania, Olanda, Portugalia,
Italia şi Belgia. Pe lângă aceste colonii aceste state mai controlau alte teritorii - semicoloniile -
din care făceau parte printre alte teritorii cele aparţinând Imperiului Otoman, China şi Persia.
Apariţia noilor puteri industriale - SUA şi Japonia - cu o economie în plină expansiune a
influenţat lupta pentru controlul diferitelor spaţii extraeuropene. Fidelitatea SUA faţă de
"doctrina Monroe" (1823) le face iniţial să se întoarcă spre America Latină şi zonele maritime
ale "emisferei occidentale". SUA îşi făuresc un imperiu în Caraibe şi în Oceanul Pacific. Din
1898, americanii au anexat Insulele Hawai, au eliberat Cuba la cererea locuitorilor revoltaţi
contra Spaniei, au anexat Porto Rico şi Insula Guam apoi au cucerit Filipinele. Statele Unite
au intervenit, în anul 1909, în Nicaragua şi Santa Domingo.
După revoluţia Meiji, Japonia a intrat şi ea în era expansiunii teritoriale. Imperiul
japonez a vizat China în special teritoriile bogate din Nord-Est. În anul 1894 japonezii au
distrus flota chineză. În urma acestei acţiuni au ocupat sudul Manciuriei şi au obţinut
recunoaşterea posesiunii asupra Insulei Formosa. După o scurtă confruntare cu Imperiul Rus
(1904 - 1905) Japonia a obţinut jumătatea de sud a insulei Sahalin şi concesiunea Guangdong-
ului. În 1910 Japonia a anexat Coreea.
Sistemul internaţional a fost marcat la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor
de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În Europa, Germania
devine principala putere şi comportamentul ei pe continent a determinat o extraordinară
destrămare şi recompunere a alianţelor în raport cu deceniile anterioare (6;151). Prima
mişcare diplomatică a lui Wilhelm al II-lea a fost făcută în 1890, la scurt timp după ce-l
concediase pe Bismarck, când a respins propunerea diplomaţiei ruse de a renegocia Tratatul
de Reasigurare pentru încă trei ani. Acest fapt a condus la pierderea de către Germania a
controlului asupra Austro-Ungariei şi a împins Rusia către o apropiere de Franţa.
Tendinţa Rusiei de a se apropia de Franţa a fost întărită de un acord colonial încheiat
între Germania şi Marea Britanie semnat la foarte scurt timp după refuzul Kaizerului de a
reînnoi Tratatul de Reasigurare. Marea Britanie a primit de la Germania izvoarele Nilului şi
insula Zanzibar, iar Germania insula Helgoland din Marea Nordului şi o fâşie de teritoriu ce
lega fluviul Zambezi de Africa de Sud-Vest.
O eroare geopolitica de proporţii a făcut Wilhelm al II-lea când a apreciat că Rusia şi
Franţa n-au interese fundamentale care să le apropie şi din clipa în care Germania a trecut
irevocabil de partea imperiului dualist. Franţa şi Rusia au avut de fapt nevoie una de alta,
indiferent de cât de diferite le-ar fi fost aspiraţiile, fiindcă nici una dintre ele nu-şi putea
12 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

îndeplini obiectivele de politică externă fără o înfrângere / slăbire a Germaniei. Franţa era
convinsă că nu poate recăpăta Alsacia şi Lorena fără război în timp ce Rusia n-avea nici o
şansă în Balcani fără sprijinul Franţei unde se va ciocni de Austro-Ungaria care era ferm
sprijinită de Germania. La mai puţin de un an de la refuzul germanilor de a reînnoi Tratatul de
Reasigurare Franţa şi Anglia au semnat un tratat iar în august 1892 a fost semnată şi convenţia
militară franco-rusă care a însemnat pentru Franţa sfârşitul politicii de izolare pe continent şi
apariţia blocului politico-militar cunoscut sub numele de Antanta.
Dacă Franţa ieşea din izolare, Germania prin lansarea programului Weltpolitik a reuşit
să-şi adune adversari. În primul rând pe Marea Britanie când a formulat şi direcţiile strategice
pentru înfăptuirea acesteia: "Politica mondială ca misiune, puterea mondială ca ţel şi
construcţia flotei ca instrument" (10;78). În 1902, Imperiul britanic a semnat o alianţă cu
Japonia prin care se puneau de acord asupra intereselor reciproce în China şi Coreea. În 1904
Marea Britanie a acceptat un tratat de cooperare cu Franţa în urma realizării unui "troc"
colonial: Egipt contra Maroc, trecându-se astfel în plan secundar vechile rivalităţi coloniale
franco-britanice în Africa.
Apropierea ruso-britanică, la jumătatea primului deceniu al secolului XX a fost facilitată
pe de o parte de slăbirea Rusiei în relaţiile internaţionale prin înfrângerile suferite în Asia
(1904 - 1905) cât şi de nevoia Angliei de a-şi consolida poziţiile faţă de rivalul german. În
aceste condiţii a fost semnată la Petesburg, la 18/31 august 1907, Convenţia între Regatul Unit
şi Rusia privind Persia, Afganistanul şi Tibetul. Cele două părţi semnatare şi-au delimitat
sferele de influenţă şi interes în zona asiatică dând undă verde formării Triplei Alianţe.
Pe continentul european începând cu primele decenii ale secolului XX apar două forţe:
Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere. Acestea se vor confrunta pentru întâietate în lumea
extraeuropeană.
Prima ciocnire a fost generată de "criza bosniacă" din 1908 izbucnită ca urmare a
anexării de către Viena a provinciei Bosnia-Herţegovina. Germania a sprijinit actul de forţă al
Dublei monarhii astfel că protestele Rusiei şi revolta Serbiei, au rămas fără ecou. Viena a
refuzat să părăsească teritoriile ocupate. Tripla Alianţă nu era încă pregătită din punct de
vedere militar pentru o confruntare şi în consecinţă Anglia şi Franţa au sfătuit Rusia
"ofensată" să propună Serbiei recunoaşterea faptului împlinit (10;97-98).
În 1911 a fost rândul Germaniei să provoace Franţa în cea de-a doua criză marocană*. În
martie 1911 triburile marocane s-au răsculat împotriva sultanului şi au asediat oraşul Fes.
Trupele franceze au intervenit înfrângând pe răsculaţi sub pretextul apărării rezidenţilor
francezi din oraşul Fes. Germania a considerat că Franţa a încălcăt acordul care a pus capăt
primei crize marocane şi a ocupat porturile Agadir şi Magador. Dacă Marea Britanie şi-a
susţinut foarte puternic aliatul francez nu acelaşi lucru l-a făcut Austro-Ungaria care n-a dorit
să-şi rişte supravieţuirea ca stat de dragul unei aventuri africane. Câştigurile germane au fost
modeste din încheierea "afacerii marocane" având în vedere că au obţinut doar 275.000 km2
din Congo-ul francez, iar imperiul avea pretenţii mondiale. Ziarul german "Berliner
Tageblatt" scria în 3 noiembrie 1911: "Practic am riscat un război mondial pentru câteva
mlaştini din Congo" (6;176).
În următorii ani pe măsură ce se vor întări din punct de vedere militar marile puteri din
cele două blocuri politico-militare îşi vor asuma niveluri de risc nefireşti în raport cu
interesele lor naţionale şi strategice astfel ca în 1914 razboiul mondial n-a mai putut fi evitat,
cu toate că cele două tabere au stat "departe" de războaiele balcanice (1912-1913).

*
Prima a avut loc în 1905.
13 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

BIBLIOGRAFIE

1. Bădescu Ilie, Timp şi cultură, Bucureşti, 1988.
2. Broué Pierre, Histoire de l'Internaţionale Comuniste, 1919-1943, Paris,1997.
3. Girardet R., L'Idee coloniale en France de 1871 á 1962, Paris, 1972.
4. Gusti D., Comunism, socialism anarhism, sindicalism şi bolşevism, Bucureşti, l993.
5. Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider,
Bucureşti, 1998.
6. Kissinger Henry, Diplomaţia, traducere din limba engleză Mircea Ştefănescu, Radu
Paraschivescu, Bucureşti, 1998.
7. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene, (1900-
1945), vol.I, Editura All, Bucureşti, 1998.
8. Măgureanu Virgil, Studii de sociologie politică, Albatros, Bucureşti, 1997.
9. Negulescu P.P., Destinul omenirii, Nemira, Bucureşti, 1994.
10. Popa N.Mircea, Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, 1979.
11. Renouvin Pierre, Histoire des relations internationales, tome VI, deuxième partie,
Paris, 1955.
12. Saizu I., Tacu Al., Europa economică interbelică, Institutul European, Iaşi, 1997.
13. Schroeder Richard C., Glick Nathan, Scurtă descriere a sistemului american de
guvernământ, United States Information Agency, 1991.
14. Toffler Heidi şi Alvin, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI,
traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 1995.
14 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

PRIMA MARE CONFLAGRAŢIE A SECOLULUI XX

"Lămpile s-au stins în întreaga Europă" a spus un înalt funcţionar al Foreign Office-ului
britanic în momentul izbucnirii primului război mondial. La Viena scriitorul Karl Kraus a
început să strângă documente pentru o dramă-reportaj pe care şi-a intitulat-o "Ultimele zile ale
umanităţii". Alexandru D. Xenopol scria în acele momente dramatice: "Europa, şi prin ea
omenirea întreagă, trece printr-o clipă dintre cele mai grave ale existenţei ei seculare.
Popoarele şi statele se prăbuşesc unele asupra celorlalte; toate trag sabia, toate încearcă tunul,
toate fac chemarea la puterile distrugerii; pare că s-ar grăbi să răstoarne, în puţin timp, toată
clădirea ridicată cu încetul prin lungi veacuri de muncă" (5; 37).
Deşi aparţineau celor două "tabere" ostile niciunul dintre iluştrii oameni citaţi nu vedea
la sfârşitul războiului victoria ţării lui ci sfârşitul lumii şi nu erau singurii (1; 36). Până în
1914 nu mai fusese în Europa un război important care să fi angajat toate marile puteri şi toate
ţările europene cu excepţia Spaniei, Olandei, Elveţiei şi a celor trei ţări scandinave. Mai mult
chiar au fost trimise trupe de peste Ocean pentru a lupta în afara ţării lor. Canadienii au luptat
în Franţa, australienii şi neo-zeelandezii în Marea Egee şi Gallipoli. Indienii au fost trimişi în
Orientul Mijlociu şi Europa. Batalioanele de muncă ale chinezilor au venit în Europa, africanii
au luptat în rândurile armatei franceze. Statele Unite au "încălcat" doctrina Maonroe şi au
intervenit în "afacerile europene".
Deşi acţiunile militare din afara Europei n-au fost de amploare războiul naval între cele
două tabere a fost total şi global: prima luptă s-a dat în Insulele Falkland iar confruntările
decisive s-au dat şi în adâncurile sau la suprafaţa Oceanului Atlantic şi Marea Nordului.
Războiul a fost total şi global pentru că a angajat aproape toate resursele planetei iar
confruntarea economică dintre tabere a luat forma unui război economic total.

1. DECLANŞAREA OSTILITĂŢILOR

Creşterea gradului de neîncredere, multiplicarea crizelor în diferite părţi ale globului,
accelerarea cursei înarmărilor şi creşterea efectivelor militare au creat în Europa o psihoză
războinică. La începutul anului 1914 generalul Conrad von Hotzendorf, şeful Statului Major
Imperial austro-ungar scria omologului său german că Franţa şi Rusia nefiind pregătite pentru
o confruntare majoră un "război preventiv" împotriva Serbiei era extrem de necesar (2; 151).
În iunie 1914 Ballplatz-ul s-a străduit să demonstreze diplomaţiei germane că situaţia dublei
15 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

monarhii în Balcani a devenit intolerabilă şi un război preventiv impotriva Serbiei şi a Rusiei
era oportun. (3; 183)
De remarcat faptul că au existat în ambele tabere oameni politici lucizi care au "văzut"
consecinţele nefaste ale implicării într-un război generalizat. În Rusia fostul ministru de
externe Piotr Durnovo a trimis, cu şase luni de izbucnirea războiului, un raport ţarului în care
arată că "principala povară a războiului va cădea pe umerii noştri, dat fiind faptul că Anglia -
practic - nu e în stare să joace un rol considerabil într-un război continental, în vreme ce
Franţa, cu efectivele înpuţinate, probabil va adopta o tactică defensivă". A demonstrat cu
argumente politice, militare şi strategice că în raport cu câştigurile pe care le-ar obţine Rusia
pierderile vor fi incalculabile. Chiar dacă ar obţine controlul Dardanelelor, realizarea ar fi fost
inutilă din perspectivă strategică deoarece Rusia n-ar obţine o ieşire la mare. Din punct de
vedere economic, arată Durnovo, războiul va costa Rusia mai mult decât ar obţine. O victorie
a Germaniei ar distruge economia rusă, în timp ce o victorie a Rusiei ar secătui economia
germană, nemailăsând nimic pentru reparaţii. A prevăzut că "în ţara care va pierde războiul va
izbucni o revoluţie socială care, prin însăşi natura lucrurilor, se va extinde şi în ţara ce va ieşi
învingătoare" (4; 186).
În Germania cancelarul Bethmann-Hollweg, cel care avea să ducă ţara în război scria, în
1913, că "Trebuie să ţinem Franţa în şah printr-o politică prudentă faţă de Rusia şi Anglia.
Fireşte că nu asta este pe placul şovinilor şi are un caracter nepopular. Dar zău că nu văd altă
soluţie pentru Germania în viitorul apropiat" (4; 187). Dacă ar fi pus în aplicare o asemenea
strategie şi-ar fi salvat ţara de la dezastrul care a urmat războiului.
Referindu-se la tensiunea de pe continentul european în perioada premergătoare
izbucnirii războiului, analistul şi politologul american Henry Kessinger scria: "Aspectul cu
adevărat uluitor al izbucnirii primului război mondial nu este faptul că o criză mai simplă
decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din urmă la declanşarea unei catastrofe
planetare, ci că a durat atât de mult până s-a aprins scânteia" (4; 180).
Scânteia care a aprins "butoiul cu pulbere" a fost asasinarea arhiducelui Franz-
Ferdinand, moştenitorul tronului austro-maghiar, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo de către
bosniacul Gavrilo Princip, membru al unei organizaţii teroriste secrete. Atentatul a produs o
vie emoţie în întreaga Europă. El a oferit Austro - Ungariei prilejul de a "regla conturile" cu
Serbia. Împăratul Franz-Iosef a trimis împăratului Wilhelm al II-lea o scrisoare prin care se
cerea ajutorul Germaniei în rezolvarea "problemei Balcanilor". La 5 iulie monarhul german a
răspuns fără echivoc: "Nici o tărăgănare în această acţiune împotriva Serbiei." Încurajări i-au
fost date ambasadorului austriac trimisului special, contele Hoyos, de către cancelarul
Germaniei Bethmann-Hollweg. (2; 153).
La 10/23 iulie 1914 Viena a dat Serbiei un ultimatum. Aceasta a răspuns pozitiv la toate
cererile mai puţin la cele de la punctul 6 care cerea participarea funcţionarilor austrieci la
ancheta desfăşurată în Serbia pentru a determina responsabilităţile asupra atentatului. A doua
zi o circulară a guvernului german către ambasadorii săi din străinătate dezvolta o teză care să
influenţeze poziţia Franţei şi Rusiei în Balcani: "conflictul serbo-austro-ungar este o afacere
locală care trebuie reglată exclusiv între Austro-Ungaria şi Serbia. Orice intervenţie a unei alte
puteri dată fiind diversitatea obligaţiilor de alianţă, va antrena consecinţe incalculabile" (2;
156).
Confirmându-şi palmaresul de ţară care a înţeles de fiecare dată pe dos psihologia
potenţialilor adversari, Germania a crezut că Franţa şi Rusia vor proceda şi de data aceasta că
la "criza bosniacă" din 1908. Analizând situaţia, oamenii politici din cele două capitale
europene au spus cu prea multă uşurinţă: "De această dată este război". Antanta a acceptat
confruntarea "cu o promptitudine de care însuşi adversarul a fost surprins" (6; 37). A urmat o
16 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

avalanşă de declaraţii reciproce de război: Germania a declarat război Rusiei (19 iulie/1
august) Franţei ( 2 iulie/3 august), Belgiei (22 iulie/4 august); Marea Britanie şi dominioanele
sale Germanei (22 iulie/4 august); Muntenegruli Austro-Ungariei (22 iulie/4 august); Franţa şi
Marea Britanie, Austro-Ungariei (29 iulie/11 august şi 30 iulie/12 august); Japonia, Germaniei
(10/23 august).
Cine are responsabilitatea declanşării conflictului? În mediile politice din preajma şi din
timpul conflictului, vinovăţiile au fost aruncate dintr-o tabără în alta iar acuzaţiile reciproce.
Istoriografia primei conflagraţii mondiale este şi ea nuanţată în funcţie de poziţia şi blocul
politico-militar din care a făcut parte ţara în care au apărut lucrările respective. Opinia potrivit
căreia responsabilitatea revine în egală măsură celor două blocuri politico-militare pare să fie
cea mai plausibilă şi mai acceptată astăzi (7; 67-68).
În ceea ce priveşte responsabilitatea Puterilor Centrale de remarcat că nu incumbă
acelaşi grad de vinovăţie sau nevinovăţie pentru fiecare din statele componente. S-a pus
accentul, cel mai adesea, pe rolul Germaniei - s-a pretins că a existat o incontestabilă legătură
între tendinţele imperialiste ale Reich-ului şi setea de putere a mediilor de afaceri germane pe
de-o parte (5; 36) şi declanşarea războiului pe de altă parte. Simţindu-se vinovat de a fi
"abandonat" Viena cu ocazia celui de-al doilea război balcanic (1913) Wilhelm al II-lea a
plusat în sprijinirea împăratului Fran-Iosef în rezolvarea crizei sârbeşti acceptând un risc mult
prea mare în raport cu interesele Germaniei în Balcani. A fost influenţat în decizia sa de doi
factori. Mai întâi existenţa unor ambiguităţi şi a lipsei de clarviziune în diplomaţia germană
după ce a obţinut de pe scena politică părintele "realpolitic-ului", cancelarul Bismarak. În al
doilea rând, gândirea militară germană era dominată, sub impactul revoluţiei industriale
asupra armatei, de ideea războiului fulger. Statul Major german a considerat că momentul
este favorabil Reich-ului atât din punct de vedere politico-diplomatic cât şi militar.
Elementul predominant în dezvoltarea crizei l-a avut, fără îndoială, Austro-Ungaria care
a dorit să elimine cu orice preţ un obstacol major în calea expansiunii sale în Balcani:
aspiraţiile la unitate a slavilor de sud. Viena a cântărit riscurile: război local în mod sigur,
război european posibil dacă nu probabil. Asigutată de sprijinul fără rezerve al Germaniei şi
convinsă că problema "iugoslavă" se va pune oricum, chiar dacă s-ar fi găsit o soluţie
provizorie, Austro-Ungaria a ales deliberat o soluţie de forţă (7; 68). Soluţia a fost în acord cu
mentalitatea epocii dar i-a fost fatală. Ea va dispare în timp ce unitatea slavilor de sud va
izbuti.
Pentru a judeca responsabilităţile de partea Antantei trebuiesc analizate atitudinile şi
politicile statelor care o compuneau. Atitudinea Rusiei a fost hotărâtoare. Umilită şi aproape
izgonită din Balcani în răstimpul 1878-1914 Rusia era hotărâtă să-şi asume riscurile unui
război generalizat pentru a-şi salvă protejata Serbie de la anexare. Dacă ar fi acţionat altfel ar
fi însemnat să piardă definitiv influenţa în sud-estul Europei. Un eşec suferit în această zonă a
lumii după cel provocat de Japonia în Asia (1904-1905) ar fi însemnat o gravă lovitură dată
regimului aristocratic al ţarului, slăbit după revoluţia din 1905 şi confruntat cu tensiuni
interne.
Franţa convinsă că nu poate recupera provinciile Alsacia şi Lorena fără ajutorul unei
mari puteri a acţionat energic pentru a susţine aliatul rus în Balcani. Ezitările şi poliitca
ambiguă a Marii Britanii după declararea crizei au încurajat Puterile Centrale în politica lor de
intimidare. Marile puteri au reuşit să transforme o criză balcanică minoră într-un război
mondial. Interesele erau prea mari şi prea divergente, iar diplomaţia nu era încă un mijloc de
rezolvare a crizelor.
17 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

2. DESFĂŞURAREA OSTILITĂŢILOR PE PRINCIPALELE TEATRE DE ACŢIUNI
MILITARE

În momentul în care au început ostilităţile militare beligeranţii ambelor tabere au trăit
iluzia războiului scurt. Statele majore ale principalilor actori, - Franţa, Germania şi Rusia -, au
acţionat în conformitate cu planurile elaborate din timp de pace sub zodia "blitz-krieg-ului".
Planul german "Schlieffen" prevedea înfrângerea Franţei prin bătălii nimicitoare în 6
săptămâni, înainte ca Rusia să-şi fi putut mobiliza potenţialul ca apoi armata germană să
zdrobească armatele ţariste. Planul de campanie francez prevedea şi el o ofensivă fulger în
Alsacia şi Lorena şi ruperea armatei germane în două şi nimicirea pe părţi. Planul de
campanie rus avea în vedere operaţii militare simultane împotriva Germaniei şi Austro-
Ungariei (5; 126-127).
În pofida calculelor statelor majore, a iluziilor nutrite, în general, că războiul în epoca
industrială se va termina repede, războiul din 1914 s-a dovedit a fi o succesiune de campanii
pustiitoare, pline de neprevăzut, cu uriaşe sforţări materiale şi umane: după campania
surprizelor din 1914, au urmat cele din 1915 şi 1916 dominate de "strategia epuizării" (8;203).
Ostilităţile militare s-au derulat în principal pe uscat dar şi pe apă unde s-a purtat un
adevărat război naval. În august 1914 au fost deschise în Europa trei mari teatre de operaţiuni
militare: Frontul de vest de la frontiera elveţiană până la Marea Nordului pe care s-au înfruntat
armatele germane cu cele franceze, belgiene şi britanice; Frontul de est între Carpaţi şi Marea
Baltică pe care au luptat trupele ruse împotriva celor germane şi austro-ungare, şi Frontul
balcanic de la Dunăre şi Sava unde forţele serbo-muntenegrene au înfruntat pe cele austro-
ungare.
Pe Frontul de Vest armata germană a declanşat o ofensivă puternică şi a intrat în Belgia,
invadează Nordul Franţei pentru ca ulterior să se îndrepte spre Paris. După 37 de zile de
ofensivă trupele germane au fost oprite şi apoi obligate să se retragă până la l’Aisne.
Miracolul de pe Marna (august-septembrie 1914) a salvat Franţa. Neputând nici unul
străpunge frontul cei doi adversari au încercat fiecare o încercuire prin vest. A rezultat ceea ce
în literatura militară s-a numit "cursa spre mare". O succesiune de operaţiuni militare
încheiată cu bătălia din Champagne (decembrie 1914). Nici unul din adversari n-a obţinut însă
decizia. Frontul s-a stabilizat de la Marea Nordului la frontiera elveţiană. Odată cu aceasta a
murit şi iluzia războiului fulger.
Pe Frontul de est, ruşii au declanşat, ofensiva la 4/7 august 1914, însă a fost oprită de
trupele germane în două mari bătălii: Tannenberg (13/20 - 17/30 august) şi lacurile Mazuriene
(24 august/6 septembrie - 2/15 septembrie). Armatele germane conduse de generalii
Hindenburg şi Ludendorff au trecut la contraofensivă producând mari înfrângeri trupelor
ruseşti în Galiţia care au fost şi obligate şă se retragă. La sfârşitul anului 1914 şi pe acest front
se instalase "războiul de poziţie".
Pe Frontul balcanic s-au desfăşurat o suită de acţiuni ofensive şi defensive care au
demonstrat că Austro-Ungaria era incapabilă, singură, să înfrângă Serbia care va rezista până
în anul 1915. Aşadar, desfăşurările militare din vara şi toamna anului 1914, cum remarca în
amintirile sale generalul Erich Ludendorff, "au făcut complet incertă data terminării
războiului" (9; 100).
Anul 1915 a fost marcat de intrarea în război a Italiei (10/23 mai) alături de Antantă şi a
Bulgariei (23 septembrie - 11 octombrie) de partea Puterilor Centrale. Stabilitatea fronturilor a
18 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

determinat căutarea de noi soluţii pentru obţinerea victoriei. Încercările trupelor anglo-
franceze de a obţine avantaj strategic au eşuat în Artois şi Champagne.
Modificarea concepţiilor strategice de la bătălia de "ruptură" la cea de "uzură" nu numai
că n-a adus beligeranţilor victoria, dar războiul a devenit un adevărat mecanism de masacrare
a milioane de vieţi. Bătălia de la Verdun (ianuarie-iunie 1916) care a durat şase luni a "podus"
un milion de morţi în ambele tabere. Ofensiva rusă din Orient ca şi intrarea României în
război n-au modificat datele problemei.
Anii 1914-1916 au fost marcaţi şi de importante confruntări în afara Europei. În Africa,
până în 1916, forţele franco-britanice au înfrânt pe cele germane în Togo Camerun, Africa
Germană de Sud-Vest şi Africa Germană de Est. Acţiuni importante s-au desfăşurat în nordul
Africii şi Caucaz.
Pe mare în acest timp confruntările au fost la fel de înverşunate. În august 1914 flota
britanică a înfrânt la Helgoland pe cea germană. La sfârşitul anului 1914 flota germană din
Pacific a fost distrusă de britanici la Falkland. La începutul anului 1915 Germania a declanşat
războiul total submarin cu unele rezultate însă pe ansamblu forţele navale ale Antantei
rămâneau superioare (5; 143-144).
Anul 1917 este cel "al oboselii popoarelor" în faţa unui conflict ce părea înterminabil.
Această stare va cuprinde atât soldaţii cât şi spatele frontului. Mizeria şi foamea erau la fel de
mari şi pe front şi în spatele său. Impasul militar şi deteriorarea condiţiilor sociale au condus
la creşterea curentului pacifist. Toate ţările aflate în război au cunoscut crize. Cea mai
profundă s-a produs în Rusia unde sub presiunea nemulţumirilor sociale, regimul ţarist s-a
prăbuşit. Manifestări de indisciplină a trupei se produc şi în Franţa şi Germania. A fost şi o
tentativă "de marş" către Paris a două regimente din Soisson. Flota germană a fost cuprinsă de
un val de agitaţie datorită hranei proaste şi a privaţiunilor. Pe lângă aceste manifestări de
indisciplină pe front, în spate, ţările beligerante au fost cuprinse de mişcări sociale.
Evenimentul cel mai important al anului "marii crize" - 1917 l-a constituit intrarea
S.U.A., în război alături de Antantă. Aceasta a modificat radical raportul de forţe pe uscat şi
mare în favoarea Antantei. Eşuarea ofensivei franceze dintre l’Oise şi Reinnes condusă de
generalul Nivelle a făcut ca centrul de greutate al operaţiunilor militare în vest să cadă pe
seama britanicilor. Germanii şi-au schimbat planul şi au mutat centrul de greutate pe frontul
de est. Acţiunile şi planurile lor au fost date peste cap de armata română în "triunghiul morţii"
- Mărăşti - Mărăşti-Oituz - din vara anului 1917.
În sfârşit, criza a culminat cu un puternic val pacifist. La cererea preşedintelui american,
Wilson, din ianuarie 1917 pentru a se pune capăt războiului au răspuns Carol I, succesor al
împăratului Franz-Joseph la coroana austro-ungară iar cancelarul german Bethmann-Hollweg
a însărcinat pe consilieri să studieze clauzele unui eventual Tratat. În august papa Benedict al
XV-lea lansează un apel de compromis între beligeranţi. Toate încercările au fost sortite
eşecului deoarece nici una din marile puteri n-au renunţat la obiectivele pentru care au intrat
în război. O situaţie aparte a fost cu Rusia. Datorită radicalizării revoluţiei, guvernul sovietic a
semnat armistiţiul în decembie 1917 (2; 392-394).

3. SFÂRŞITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ŞI ÎNCHEIEREA PĂCII

La începutul anului 1918 ambele tabere beligerante nutreau speranţe în privinţa obţinerii
victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat pe modificarea raportului de forţe în Est prin
19 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

ieşirea Rusiei din război. Se părea că până la 1918 germanii n-au avut "... condiţii atât de
favorabile unei mari ofensive pe frontul Occidental" (10; 534). Germanii aveau superioritate
în numărul diviziilor pe frontul occidental. Însă până la sfârşitul anului superioritatea va fi
anulată datorită aportului de efective ale coloniilor franco-britanice (2; 397) şi a superiorităţii
Antantei în tancuri, aviaţie şi alte materiale de luptă.
Desfăşurarea operaţiunilor militare ale Reichului pe frontul occidental în anul 1918 va
demonstra însă încă odată că avertismentul generalului Vernois, potrivit căruia în război doi
plus doi nu fac întotdeauna patru, era justificat. În fapt, proiectele germane pentru campania
din anul 1918 au fost "calcule de aventurieri" (2; 404), deoarece Anatanta, cu ajutorul S.U.A.,
era capabilă să obţină victoria, iar germanii şi-au supraevaluat capacitatea militară. Timp de
trei luni Puterile Centrale au câştigat numeroase bătălii de ordin tactic, dar nu şi războiul. În
martie a început "bătălia Kaizerului" de la Amiens care, potrivit planurilor germane, trebuia să
fie ultima pe frontul de vest, însă a fost stopată la 5 aprilie 1918 şi a costat armata germană nu
mai puţin de 160.000 morţi. A doua ofensivă declanşată imediat în sectorul trupelor britanice
n-a avut nici ea mai mult succes.
Pe Frontul de est datorită ieşirii Rusiei din război situaţia era sub controlul armatelor
Puterilor Centrale. Acestea vor avansa adânc pe teritoriul Imperiului Ţarist în descompunere
şi păreau că se îndreaptă spre victorie.
Evenimentele din martie-aprilie 1918 de pe frontul Occidental au arătat Antantei că
problema unui comandament unic era de importanţă vitală pentru coordonarea acţiunilor
militare. Preşedintele Clemenceau a reuşit să-l impună, la conferinţa anglo-franceză din 25
martie 1918 pe generalul Ferdinand Foch comandant suprem al frontului aliat (11; 31-34). Pe
de altă parte, participarea americanilor la război a devenit efectivă şi, în iulie 1918, 20 de
divizii - ce însumau peste milion de oameni - comandate de generalul Pershing au fost gata să
intre în acţiune. În aceste condiţii, a doua bătălie de pe Marna (iulie 1918) marchează o
cotitură în desfăşurarea războiului. Ofensiva comandată de Foch a fost prima mare întâmplare
"urâtă" care, aşa cum recunoştea şi Ludendorff a deschis drumul înfrângerilor germanilor şi a
victoriilor pentru Antantă (9;164). Începând cu 8 august 1918 Foch - devenit între timp
mareşal - a declanşat o serie de atacuri care au respins trupele germane până pe "linia
Siegfried".
La sfârşitul lunii septembrie pe Frontul balcanic se produce o catastrofă pentru germani.
Bulgaria a semnat armistiţiul şi trupele aliate ajung la Dunăre. Acest eveniment a ridicat
probleme grave germanilor şi aliaţilor pentru că punea sub semnul întrebării şi perspectiva pe
celelalte fronturi. Totuşi în luna octombrie trupele germane au reuşit să evite o catastrofă
militară rezistând atacurilor aliate mai ales în Flandra şi Aragonne dar nu pot, totuşi, să
păstreze "linia Seigfried" şi se retrag pe poziţii pe linia fluviului Meuse. Lucru pe care nu l-a
putut evita armata austro-ungară pe frontul italian unde a suferit o gravă înfrângere la Piave
din partea armatelor comandate de generalul Diaz (octombrie 1918). Austro-Ungaria îşi trăia
ultimele zile. Peste puţin timp, ca şi Turcia de altfel, urmând exemplul Bulgariei, Austro-
Ungaria a semnat armistiţiul.
La 5 noiembrie germanii, la capătul puterilor, s-au retras pe un front care trecea prin
Antuerpen-Bruxelles-Charleroi-Mezieres. Aliaţii erau pe cale de a declanşa noi atacuri, printre
care o ofensivă în Lorena. Germanii însă îşi epuizaseră resursele umane şi materiale, nu mai
aveau forţe capabile să opună o rezistenţa serioasă inamicilor lor (2; 412). În acest timp
Germania se găsea şi în pragul prăbuşirii economice datorită lipsurilor şi dezorganizării
producţiei. Germania, lipsită de aliaţi, nu mai avea alternativă fiind imperios necesar să ceară
Antantei armistiţiul şi să accepte condiţiile acesteia.
20 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias Erzberger
s-a deplasat "înarmat" cu un steag alb, la Compiègne, pentru a semna armistiţiul. Împăratul
Wilhelm II se adresează preşedintelui SUA Wilson cerând un acord pe baza celor Paisprezece
puncte. Însă preşedintele american a cerut Kaiserului să constituie mai întâi un guvern pe baze
parlamentare. În faţa acestei situaţii Wilhelm l-a însărcinat pe prinţul Max de Bade să formeze
un guvern compus din reprezentanţii tuturor partidelor. Două zile mai târziu (9 noiembrie) a
izbucnit revoluţia la Berlin care proclamă republica. Prinţul Max de Bade predă puterea
socialistului Ebert. Pe 11 noiembrie 1918, în timp ce Kaiserul se refugiază în Olanda,
guvernul noii Republici germane a semnat armistiţiul. Obţine, totuşi, din partea aliaţilor
permisiunea ca armata germană să se retragă în Germania pentru a luptă împotriva ameninţării
revoluţiei comuniste. Pentru a parcurge drumul până la Marna şi înapoi armatei germane i-au
fost necesare 51 de luni de zile.

BIBLIOGRAFIE

1. Holbsbawm, Eric, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Bucureşti,
1994.
2. Popa, N. Mircea, Primul război mondial. 1914-1918. Bucureşti, 1979.
3. Poincarè, R., Au service de la France. Neuf annees dessauvenirs, vol.IV, Paris, 1926.
4. Kissenger, Henry, Diplomaţia, traducere din limba engleză: Mircea Ştefancu, Radu
Paraschivescu, Bucureşti, 1998.
5. România în anii primului război mondial. vol.I, Bucureşti, 1987.
6. Jacqnes, Droz, Les causes de la premiéere querre mondiale. Essai d’historiographie,
Paris, 1973.
7. Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. (1900-
1945), traducere Marius Ioan, Bucureşti,1998.
8. Hard Lidell B.H., Stratégie, Wiesbaden (f.a.).
9. Ludendorff. Erich, Conduite de la guerre et politique, Paris, 1922.
10. Renouvin Pierre, La crise européenne et la premiere guerre mondiale. (1904-1918).
Paris.
11. G. Clemenceau, Măreţia şi amărăciunile unei victorii. Memorii. Bucureşti (f.a.).
21 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

CONSECINŢELE PRIMEI CONFLAGRAŢII MONDIALE

Prima conflagraţie mondială a marcat profund societatea începutului de secol XX.
Consecinţele războiului s-au făcut simţite în toate domeniile de la mentalul individual şi
colectiv până la evoluţia economică şi politică a statelor beligerante. Dintre acestea două s-au
manifestat cu forţă şi au influenţat evoluţia omenirii pentru multe decenii: fluxul şi refluxul
revoluţionar şi declinul Europei.
Chiar dacă nu este împărtăşită unanim ideea că "Revoluţia a fost copilul războiului din
secolul XX" (1;73) cert este că Europa n-ar fi fost marcată de fluxul şi refluxul revoluţionar
din anii 1917-1920, dacă n-ar fi trecut prin cataclismul primului război mondial.
Tensiunea socială şi economică indusă de primul război total cunoscut vreodată de
omenire a fost atât de mare, copleşitoare şi fără precedent, încât statele au fost împinse până la
limita cea mai îndepărtată posibil, ajungând chiar până la prăbuşire. Numai Statele Unite au
ieşit din război aşa cum au intrat şi chiar mai bogate. Pentru toţi ceilalţi, în special pentru
Europa sfârşitul războiului a însemnat un val de revoluţii şi începutul declinului în competiţia
cu Lumea Nouă.

1. VALUL REVOLUŢIONAR ÎN EUROPA

Triumful revoluţiei bolşevice în Rusia a pus în faţa lumii o întrebare fundamentală.
Modelul de societate dat Europei şi Americii de Revoluţia franceză din 1789 nu mai era
viabil? Lenin şi adepţii săi au crezut că în situaţia în care aduseseră războiul societăţile
europene nu mai era nevoie decât de un semnal pentru ca popoarele să se ridice şi să
înlocuiască capitalismul cu socialismul, să transforme astfel suferinţele fără sens ale
războiului în ceva pozitiv. Timp de trei ani acesta a aşteptat războiul ca muncitorii europeni să
i se alăture pentru a extinde statul sovietelor de la Urali la Atlantic (2;10).
Impactul pe care l-a avut revoluţia bolşevică asupra mentalului colectiv în Europa a fost
atât de puternic şi a produs o impresie atât de mare încât un fenomen la fel de important,
revoluţiile naţionale, a trecut, nejustificat în plan secund. Triumful mişcărilor naţional-
democratice din fostele imperii austro-ungar, ţarist şi otoman a încheiat un proces început în
Europa cu câteva secole în urmă.
Valul revoluţionar care a cuprins bătrânul continent şi nu numai, din această perspectivă
a avut două componente şi mişcări profund antagonice. Una de esenţă socială (bolşevismul)
22 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

şi alta de esenţă naţională. Deşi secolul al XIX-lea a fost numit secolul naţionalităţilor (3;61),
Europa a devenit cu adevărat una a naţiunilor după Primul Război mondial când revoluţia şi
principiul naţionalităţilor au învins şi în Europa centrală, de est şi sud-est. În 1918, acea
"singură chestiune care exista în Europa" - în viziunea lui Metternich (3;146) s-a rezolvat prin
voinţa şi exprimarea naţionalităţilor oprimate de a trăi în cadrul unor state ale căror frontiere
politice să fie pe cât posibil suprapuse pe cele etnice.
REVOLUŢIA NAŢIONALĂ. Când a izbucnit războiul mondial, în vara anului 1914,
cele două tabere aflate în conflict n-au avut un program şi o viziune coerentă asupra viitoarei
arhitecturi a graniţelor şi nici problema statului la polonezi, cehoslovaci, români, estonieni,
finlandezi, etc. şi alte naţiuni asuprite din cadrul unor imperii devenite anacronice în evoluţia
istorică a societăţii.
Semnalul luptei popoarelor pentru autodeterminare şi afirmare naţională a fost dat de
Conferinţa pe întreaga Rusie a partidului bolşevic care a cerut, la 14 noiembrie 1917, "pentru
toate popoarele care fac parte din Rusia, dreptul la autodeterminare şi la constituirea de state
independente (4;37) şi de mesajul preşedintelui Wilson, prezentat la 8 ianuarie 1918
Congresului S.U.A, în care se cerea, dezvoltarea autonomiei popoarelor din Austro-Ungaria şi
Imperiul Otoman, retrocedarea Alsaciei şi Lorenei, crearea unei Polonii libere..." (5;79;94).
La 11 februarie 1918 Wilson arăta că, în viitor, "popoarele şi provinciile nu trebuie să mai fie
obiect de vânzare sau de schimb, sau să fi tratate ca un simplu şeptel ori ca pionii unui joc de
şah (...), toate aspiraţiile naţionale clar definite, trebuie să fie satisfăcute, evitându-se crearea
de noi elemente de discordie şi antagonism şi perpetuarea celor vechi" (6;35). În octombrie
1918, Administraţia americană s-a referit şi la necesitatea recunoaşterii dreptului la
autodeterminare a popoarelor cotropite de ţarism - ucrainieni, polonezi, finlandezi, români,
estonieni, lituanieni, armeni, etc. (6;36)
După pacea de la Brest-Litovsk (martie 1918) când guvernul rus a renunţat la
suveranitatea sa asupra Finlandei, Poloniei, Ţărilor Baltice, Ucrainei, Basarabiei etc.,
populaţia din aceste teritorii, prin adunări reprezentative au hotărât să-şi organizeze viaţa de
stat pe bazele principiilor naţionalităţilor. La 29 septembrie 1917, un consiliu de stat lituanian
numit Taryba, a fost creat sub preşedenţia lui Antonas Taryba. La 11 decembrie 1917 acesta a
proclamat independenţa statului lituanian sub protecţie germană. În ziua de 18 noiembrie 1918
a fost proclamată independenţa Lituaniei. La puţin timp Estonia s-a proclamat şi ea stat
independent.
În ziua de 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării - adunarea naţională a Basarabiei a declarat
constituirea Republicii Democratice Moldoveneşti. La 24 ianuarie 1918 aceasta aceasta s-a
proclamat independentă. La 27 martie/9aprilie 1918 Sfatul Ţării întrunit la Chişinău a hotărât
în numele populaţiei majoritare Unirea Basarabiei cu România. Hotărâre care a fost
sancţionată ulterior şi de Parlamentul ţării.
Finlanda şi-a obţinut dreptul la existenţă în urma unui război civil între adepţii baronului
Mannerheim şi cei ai bolşevicilor care reprezentau interesele imperialiste ale noului stat care
se năştea pe ruinele fostului imperiu.
Ucraina şi-a proclamat autonomia în iunie 1917 şi s-a considerat practic, independentă
de Rusia. A fost constituit şi un parlament naţional - Rada*. La 20 noiembrie 1918 Rada a
hotărât crearea unei republici naţionale, recunoscute de Franţa şi Marea Britanie. Dacă Rusia
sovietelor putea în cel mai rău caz să se împace cu existenţa unei Finlande total independente,
nici nu putea fi vorba de aşa ceva în cazul Ucrainei, care era, înainte de toate, grânarul şi
bazinul ei carbonifer. Invazia armatelor bolşevice şi războiul civil purtat în Ucraina au făcut

*
Parlamentul ucrainean
23 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

ca revoluţia naţională în această ţară să nu aibă sorţi de izbândă ca şi în cazul altor popoare
din zona Extremului Orient al fostului imperiu ţarist.
Georgia, Armenia şi Azerbaidjan s-au proclamat şi ele republici independente, dar
sovietele ruseşti n-au respectat voinţa naţionalităţilor respective şi le-au supus dominaţiei lor.
Ele s-au convins repede că faimosul cuvânt de ordine al federaţiei lansat de soviete n-a fost
decât o simplă manevră de propagandă comunistă (3;243).
Prăbuşirea militară a Puterilor Centrale şi Mesajul preşedintelui Wilson au constituit
suportul declanşării revoluţiilor naţionale din cadrul dublei monarhii. Începutul a fost marcat
de constituirea, la sfârşitul lunii septembrie 1918, a Consiliului Naţional maghiar care a dorit
constituirea unui stat maghiar dar în graniţele lui medievale. La 30 octombrie 1918 muncitorii
din Viena au organizat o grevă generală, însoţită de mari demonstraţii sub lozinci republicane.
Valul revoluţionar s-a întins în întreaga Austrie. În această atmosferă la 12 noiembrie 1918,
Adunarea Naţională a proclamat Republica Austria, după ce ultimul împărat habsburg, Carol
I, abdicase şi părăsise (11 noiembrie 1918) Austria.
În luna octombrie Consiliul Naţional Român a luat decizia de a consulta populaţia
românească din Transilvania pentru a se pronunţa cu privire la unirea cu România. La 1
decembrie 1918 la Alba Iulia prin hotărârea reprezentanţilor lor îndrituiţi românii au cerut
unirea pentru vecie cu Patria mamă. În ziua de 28 noiembrie 1918 marea adunare naţională a
românilor din Bucovina, cu care au fost reprezentate toate păturile sociale a hotărât unirea
Bucovinei, în hotarele ei istorice, cu România.
La sfârşitul lunii octombrie 1918 a izbucnit la Praga revoluţia naţională cehă. Comitetul
Naţional Ceh a proclamat, la 28 octombrie, crearea statului independent şi trecerea puterii în
mâinile sale. Două zile mai târziu, la 30 octombrie, Consiliul Naţional a adoptat declaraţia
privind încadrarea Slovaciei în Statul Cehoslovac Unitar. În Balcani, armatele franco-sârbeşti
au eliberat Belgradul la 1 noiembrie 1918. Eliberarea Serbiei şi a Muntenegrului, conjugată cu
formarea de comitete naţionale revoluţionare în Croaţia, Slovenia, Dalmaţia şi Vojevodina, în
procesul de dezagregare a monarhiei Habsburgice a dus la construirea regatului sârbo-croato-
sloven, (1 decembrie 1918) la care a aderat Muntenegru, Vojevodina, Macedonia, Bosnia şi
Herţegovina (7;371).
Mişcări cu caracter social şi naţional s-au înregistrat în acest timp şi în teritoriile
poloneze. La 7 noiembrie1918 s-a format la Liublin, un guvern popular, care a proclamat
Republica Polonia, realizând astfel aspiraţiile naţionale ale poporului polonez.
Sfârşitul Imperiului Otoman a condus, sub impactul condiţiilor foarte grele impuse la
Conferinţa Păcii, la izbucnirea revoluţiei naţionale turce care a pus bazele Statutului naţional
modern turc.
După triumful principiului naţionalităţilor ca fundament al construcţiei de stat în Europa
acesta a fost adoptat şi de alte naţionalităţi şi popoare din Asia, Africa şi cele două Americi.
După încheierea războiului mondial majoritatea populaţiunilor asiatice şi africane care aveau
o elită intelectuală progresistă au declanşat mişcările de eliberare naţională. Popoarele
egiptean, marocan, algerian şi tunisian au reuşit, în urma luptei desfăşurate în anii 1919-1926,
să smulgă coloniştilor englezi, francezi şi spanioli unele concesii politice care vor facilita
organizarea luptei viitoare. În Golful Persic, în 1926, Ibn Fuad a pus bazele unui regat islamic,
Arabia Saudită. În India s-a intensificat lupta de eliberare naţională. Conducerea o avea
Partidului Congresului Naţional în frunte cu Mahatma Gandhi.
REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ a constituit cea de-a doua componentă a valului
revoluţionar mondial apărut în finele primei conflagraţii mondiale. Pentru lumea occidentală
aceasta a fost un cataclism care a produs "o impresie, mult mai mare decât războiul mondial"
(6;56). Regimul ţarist s-a prăbuşit în momentul în care trupele au refuzat să reprime o
24 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

manifestaţie a mulţimii nemulţumite ce cerea, în esenţă, pâine, şi a fraternizat cu aceasta.
Patru zile de manifestaţii stradale haotice au pus capăt imperiului care a fost substituit cu un
"guvern provizoriu" şi o mulţime de "consilii" - soviete care au fost, rapid, transformate de
Lenin în instrumente. Pe 15 martie, pentru a-şi salva dinastia Nicolae al II-lea a abdicat în
favoarea fratelui său, marele duce Mihail. Acesta a renunţat, la rândul său, la tron pe 16 martie
şi astfel a luat sfârşit dinastia Romanov.
Căderea ţarismului a condus la o situaţie confuză în ceea ce priveşte gestionarea puterii
în ţară. Pe de-o parte exista guvernul provizoriu dominat de "partidele burgheze" grupate în
blocul constituţional-democrat, reformator, liberal şi moderat care voia să conducă Rusia spre
un regim parlamentar de tip occidental iar pe de altă parte Sovietul din Petersburg care grupa
pe socialist-revoluţionari şi cele două aripi ale social-democraţilor: menşevicii şi bolşevicii
care doreau instaurarea unui regim revoluţionar.
În aceste condiţii guvernul provizoriu a cunoscut o rapidă uzură cu toate că a luat o serie
de măsuri liberale - libertatea presei, a opiniei, a întrunirilor - şi sociale: drepturi revendicate,
ziua de lucru de opt ore, egalitatea în faţa legii. Păturile cele mai defavorizate, ţăranii şi
muncitorii - au cerut soluţionarea problemei agrare şi încheierea păcii. Guvernul a cerut
înţelegere şi răgaz pentru rezolvarea acestor cerinţe în cadrul viitoarei Adunări Constituante
care trebuia să se pronunţe şi asupra noului regim în Rusia. (5;85)
Divergenţele din martie-aprilie 1917 dintre Soviet şi guvern pe marginea condiţiilor pe
care Rusia trebuia să le accepte pentru o pace separată cu Puterile Centrale au provocat o
gravă criză politică şi căderea guvernului. Guvernele care i-au succedat lui Miliukov, conduse
de prinţul Lvov şi de Kerenskei, - n-au satisfăcut nici ele aşteptările majorităţii ruşilor. Acest
lucru a permis ascensiunea la putere a bolşevicilor de sub conducerea lui Lenin, care a revenit
în Rusia în aprilie 1917. (8;33)
În septembrie, bolşevicii au cucerit majoritatea în Sovietele din Petrograd (unde
preşedinte era Troţki). Lenin ajunge la concluzia că a sosit momentul pentru a prelua întreaga
putere. Acesta a trecut din Finlanda - unde s-a refugiat în august din cauza eşecului insurecţiei
din iulie 1917 – şi a expediat o scrisoare Comitetului Central al Partidului Bolşevic în care
explica necesitatea preluării puterii şi a propunerii maselor ceea ce ele aşteptau: pacea şi
împărţirea pământului.
L.Troţki a pregătit cu minuţiozitate insurecţia care trebuia să reuşească la deschiderea
congresului sovietelor din întraga Rusie, prevăzută pentru 7 noiembrie seara. Cu o seară
înainte, comisarii politici bolşevici au luat în stăpânire punctele strategice ale Capitalei.
Operaţiunile de preluare a puterii s-au derulat fără vărsare de sânge. Sediul guvernului a fost
cucerit în dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1917 iar seara Congresul panrus al sovietelor (unde
bolşevicii erau majoritari) a aprobat "revoluţia din Octombrie" şi a destituit guvernul
Kerenski. Bolşevicii au devenit stăpâni pe întreaga Rusie. A doua zi acelaşi Congres a numit
un nou guvern, numit Consiliul Comisarilor poporului care avea în fruntea sa pe Lenin, pe L.
Troţki la externe şi pe I.V. Stalin la "naţionalităţi".
În câteva săptămâni de la instaurarea sa la putere Lenin a redactat şi dat două decrete -
decretul asupra păcii şi cel asupra pământului, prin care s-a abolit marea proprietate funciară
şi o serie de reforme în privinţa naţionalităţilor, separării bisericii de stat, controlulului
muncitorilor asupra fabricilor şi apoi a naţionalizării. În martie 1918 Moscova a devenit
capitală Rusiei Sovietice.
Ostilităţile militare au încetat pe frontul de est la 1 decembrie 1917, iar patru zile mai
târziu s-a semnat armistiţiul cu Puterile Centrale. La 3 martie 1918 a fost încheiată pacea.
Lenin şi Stalin au înţeles că în situaţia dramatică în care se găsea Rusia numai pacea separată
putea salva revoluţia bolşevică. În urma păcii de la Brest-Litovsk ruşii au abandonat un
25 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

teritoriu de mărime cam o dată şi jumătate cât Franţa şi aproximativ un sfert din populaţia
imperiului şi trei sferturi din resursele sale de materii prime.
Aceste reforme şi acţiuni au determinat pe opozanţi să declanşeze o ofensivă împotriva
Capitalei care a fost respinsă, în cele din urmă, de garda roşie comunistă. Economia şi situaţia
socială au ajuns în situaţii extrem de critice. Lenin ia măsuri extreme. În iulie 1918 Congresul
al V-lea al sovietelor a adoptat o Constituţie care a consacrat rolul de unic conducător al
partidului bolşevic în Rusia. Acesta, datorită realităţilor complexe din Rusia, nu-şi exercita
puterea decât asupra unui teritoriu restrâns. Sovietele, însă, sunt confruntate cu o situaţie
internă şi externă gravă. În plan intern socialiştii-revoluţionari nu le-au iertat bolşevicilor
"Brest-Litovskul" şi şi-au înmulţit răzmeriţele şi atentatele, inclusiv asupra lui Lenin. Pe plan
extern erau ameninţati cu o intervenţie din partea Aliaţilor care au reproşat Rusiei încheierea
păcii separate şi nerespectarea obligaţiilor asumate prin tratate. Aceştia şi-au împărţit zonele
de intervenţie: Anglia în Caucaz, Asia Centrală, Marea Albă; Franţa în Marea Neagră,
Ucraina, Polonia; Japonia şi SUA în Siberia. Prizonierii cehi eliberaţi au constituit o armată
care a ocupat Siberia. Aliaţii au trimis corpuri expediţionare în Rusia pentru a stopa avansul
revoluţiei bolşevice.
În aceste condiţii, noul regim de la Moscova a luat o serie de măsuri dure, botezate
"comunism de război". În iulie a fost constituită organizaţia teroristă CEKA (comisia
extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei şi a sabotajului) condusă de revoluţionarul
polonez Felix E. Dzerjinski, care a primit misiunea de a elimina burghezia şi ca clasă. (8;51)
La 2 septembrie 1918 Republica Sovietelor a fost declarată tabără militară şi a început
teroarea roşie. Armata Roşie condusă de Troţki a fost reorganizată şi instruită, fiind capabilă
să lupte cu armatele alb gardiste. Teroarea politică va fi dublată de una economică. Pentru a
combate foametea Lenin a organizat "comitetele ţăranilor săraci" pentru a-i supraveghea pe
cei bogaţi şi să-i judece pe cei ce nu voiau să "predea" surplusul de cereale. A instituit munca
obligatorie în uzinele şi fabricile naţionalizate.
Înfrângerea Puterilor Centrale a venit la timp şi a ajutat ameliorarea situaţiei grave în
care se găsea puterea bolşevică, iar confruntarea dintre "alb gardişti" şi roşii se desfăşura în
favoarea ultimilor a căror armată a ajuns aproape la 5,5 milioane de oameni. (8;76) Graţie
acestei armate, L. Troţki va învinge în războiul civil cu "alb gardiştii".
Între timp s-a dezvoltat o stare de agitaţie printre soldaţii aliaţi debarcaţi în Rusia, care,
după ani de război împotriva Puterilor Centrale, doreau să se întoarcă la căminele lor. A
izbucnit, la 3 aprilie 1919, o revoltă pe vasele franceze din Marea Neagră şi Parisul a fost
nevoit să-şi retragă Corpul expediţionar staţionat la Odessa. În luna următoare englezii au
evacuat oraşele Baku, Arhanghelsk şi Murmansk (4;55). Singura putere care mai putea să
intervină au fost S.U.A. însă forţele trimise de acestea n-au fost suficiente pentru a rezolva
ceea ce n-au reuşit Anglia şi Franţa.
Neputând să extirpeze comunismul în Rusia, Occidentul a încercat să se apere de acesta
cu ajutorul unui cordon sanitar, lăsând, după afirmaţia lui Wilson, ca "bolşevicii să fiarbă în
suc propriu până când circumstanţele aveau să-i facă pe ruşi mai înţelepţi" (9;121).
Un val de revoluţii a străbătut Europa şi alte părţi ale lumii după triumful bolşevismului
în Rusia. Primul ministru britanic David Lloyd George declara în 1919 că "Europa întreagă
este cuprinsă de un spirit revoluţionar. Există un profund sentiment de revoltă şi nemulţumire
al muncitorilor datorită stării sociale. Ordinea socială în aspectele ei politice, economice şi
sociale este pusă sub semnul întrebării de la un capăt la celălalt al Europei de către masele
largi ale populaţiei" (8;97).
Revoluţia care a străbătut astfel toate ţinuturile cuprinse între Vladivostok şi Valea
Rinului a fost, în cea mai mare parte, o revoltă împotriva războiului, iar semnarea păcii a
26 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

dezamorsat o mare parte din cantitatea de explozibil pe care o cuprindea. Prima explozie
socialistă are loc în Germania unde umilinţa înfrângerii s-a adăugat celorlalte nemulţumiri.
Izbucnită în portul Kiel ca urmare a revoltei marinarilor, revoluţia s-a extins rapid în interior,
la 9 noiembrie 1918 declanşându-se la Berlin. Peste tot se formau, după modelul rusesc,
consilii ale muncitorilor şi soldaţilor, care au preluat puterea civilă şi militară. Conduşi de
Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht, revoluţionarii de stânga, "Spartak-iştii", au avut o
influenţă mai mare în porturile de la Marea Nordului, în Ruhr, Saxonia, în Bavaria.
La începutul lunii ianuarie 1919, s-a produs la Berlin o mişcare de mare amploare
condusă de "Spartak-işti". Făcând uz de o autoritate feroce social-democratul Noske a zdrobit
revolta spartakiştilor. Conducătorii comunişti ai revoltei Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht
au fost ucişi la 15 ianuarie 1919. Înfrângerea revoluţiei de la Berlin n-a însemnat şi sfârşitul
mişcărilor de stânga în Germania. În Bavaria a fost proclamată, în cursul lunii aprilie 1919,
Republica Sovietică Bavareză. Intervenţia armatei şi asasinarea şefului acestei "republici
sovietice", Kurt Eisner, au făcut ca această creaţie politică să nu dureze mai mult de două
săptămâni.
În Ungaria, revoluţia bolşevică a izbucnit cu ajutor financiar rusesc. Conducătorul
bolşevicilor maghiari Béla Kun a recunoscut că a primit în patru luni cât a guvernat Ungaria
două milioane de ruble de la Lenin. Misiunile revoluţiei maghiare erau atât de importante
pentru Lenin - el credea că de la Budapesta revoluţia se poate răspândi în Occident şi poate
deveni mondială - încât a trimis un membru marcant al comunismului internaţional la
Budapesta, pe Cristian Rakovski, pentru a-l ajuta pe Béla Kun. Pe 21 martie Adunarea
membrilor sovietelor de soldaţi şi muncitori a anunţat întronarea dictaturii proletariatului
maghiar şi formarea unui guvern condus de un personaj obscur Sandor Gorbai. Béla Kun
păstra postul de ministru de externe, în fapt, el conducea guvernul bolşevic ungar. Acest
guvern a comunicat maghiarilor şi întregii Europe alianţa sa cu Rusia Sovietică, ca şi intenţia
sa de a declara război republicilor burgheze pentru a impune dictatura proletariatului.
Rusia Sovietică a înregistrat în acel moment primul său succes internaţional. Primul stat
ameninţat a fost cel român care se afla sub o dublă ameninţare bolşevică. La graniţa de est,
Rusia sovietică nu se putea împăca să accepte pierderea Basarabiei care se unise cu România.
Béla Kun a ordonat în grabă mobilizarea pentru a-i ataca pe români şi pe cehoslovaci. După o
serie de victorii împotriva armatei cehoslovace Consiliul Suprem Aliat de la Paris a cerut
ultimativ Republicii Maghiare a Sfaturilor să încheie armistiţiul. Pe 20 iulie 1919, Béla Kun a
declanşat atacul asupra României (10;271). În zorii zilei de 24 iulie 1919 s-a declanşat
contraatacul armatei române care a distrus armata maghiară bolşevică. Pe 2 august Bela Kun a
părăsit Ungaria iar a doua zi Capitala a fost ocupată de armata română. În locul regimului
comunist s-a instaurat un regim de dictatură sub conducerea lui Horthy.

2. DECLINUL EUROPEI ÎN ECUAŢIA MONDIALĂ DE PUTERE.

Războiul mondial (1914-1918) a costat foarte scump pe beligeranţi în special statele
europene care au suferit pierderi umane, materiale şi financiare neînchipuit de mari. Prin
urmare, prima mare conflagraţie a secolului XX a "produs" peste opt milioane de morţi şi
aproximativ 6 milioane de invalizi şi a condus la un deficit al natalităţii, bărbaţii adulţi
aflându-se pe front. Rata natalităţii în principalele ţări europene a scăzut dramatic ceea ce va
afecta în principal sectorul economic prin micşorarea volumului forţei de muncă. (11;488)
27 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Pierderile materiale au fost şi ele considerabile. Distrugerile au afectat toate statele, însă,
ele au avut cu precădere o influenţă deosebită asupra celor pe teritoriul cărora s-au desfăşurat
operaţiunile de război. Pe aceste teatre de operaţiuni militare totul trebuia reconstruit: poduri,
şosele, uzine, terenuri devenite necultivabile. Geograful francez Albert Demangeau, analizând
efectul produs de desfăşurarea operaţiunilor militare asupra nordului Franţei, ajunge la
concluzia că "o zonă a morţii lungă de 500 Km, largă de 10 până la 25 Km, care urma linia
frontului a fost transformată în deşert". (5;105) Franţa şi Marea Britanie au pierdut 30%,
respectiv 20%, din flota lor comercială. Restul navelor utilizate în condiţii de război trebuiau
supuse renovării, astfel că transporturile pe apă au fost grav diminuate în primii ani postbelici.
Marea zonă de înfrângeri şi convulsii cuprinsă între Germania, în vest şi Rusia, în est, a
fost martora unei prăbuşiri spectaculoase a sistemului monetar. Europa, în războiul mondial, a
trebuit să cumpere tot ceea ce-i lipsea pentru a putea continua lupta: cărbune, oţel, petrol,
arme, etc. În 1916, S.U.A. i-au livrat în fiecare lună arme şi muniţie în valoare de 300 de
milioane franci. Europa care, în perioada antebelică, vindea lumii produsele sale industriale, a
trebuit să recurgă la importuri costisitoare.
În timpul războiului, dependenţa Germaniei de pieţele extraeuropene pentru a-şi asigura
necesarul de consum a fost de 58%, a Franţei de 60%, iar a Marii Britanii a fost de peste
80%. (5;107) Europenii au fost nevoiţi, pentru a-şi finanţa aprovizionarea cu material de
război, să renunţe la o parte din rezervele lor de aur pentru că producţia de export a dispărut ca
urmare a trecerii la economia de război. Dar şi acest mijloc de finanţare s-a dovedit insuficient
aşa că majoritatea statelor europene a recurs la împrumuturi. Datoria publică internă a crescut
considerabil în principalele ţări europene beligerante. În Franţa de la 33,5 miliarde franci-aur
în anul 1914 la 219 în anul 1919. În aceeaşi perioadă în Anglia, datoria publică a crescut de la
17,6 la 196,6 miliarde lire iar în Germania de la 6 la 169 miliarde mărci. (5;106) Şi datoria
publică externă a avut salturi spectaculoase. Aceleaşi state europene au împrumutat mai ales
din S.U.A. Datoria externă a Franţei s-a ridicat, în anul 1919, la 33 miliarde franci-aur, cea a
Marii Britanii la 32 miliarde, a Italiei la 20 miliarde franci-aur.
Un alt element cu consecinţe negative asupra sistemului financiar european a fost
inflaţia generată de cheltuielile de finanţare a războiului, de dezechilibrele grave între cererea
ridicată de produse industriale şi de consum şi producţia insuficientă. În Franţa, de exemplu,
preţurile în timpul războiului, în raport cu perioada antebelică, au crescut de patru ori. Inflaţia
a afectat moneda naţională în aceste ţări care au suferit deprecieri serioase în raport cu dolarul
iar unele nu au mai putut fi sunt convertibile în aur. În raport cu dolarul, în anul 1919, francul
francez s-a depreciat cu 50% din valoarea sa, lira sterlină cu 10%, iar marca germană cu
aproape 90%. Aceste bulversări financiare vor duce la modificări ale poziţiilor antebelice în
ecuaţia de putere financiară. Europa, cândva bancherul lumii, a fost obligată după război să se
împrumute din exterior. S.U.A. şi-au rambursat datoria externă antebelică către Europa şi mai
mult, deţinând acum jumătate din stocurile mondiale de aur, au devenit principalul ei creditor.
Peste foarte puţin timp S.U.A. au înlocuit Europa în rolul de bancher mondial, împrumutând
noile state care aveau nevoie de capital în dezvoltarea economică şi care în trecut apelau la
băncile europene.
Războiul din 1914-1919 a rupt legăturile comerciale, fireşti, dintre statele europene în
raport cu perioada antebelică. Dintre cele ce se găseau în tabere opuse, în mod total; dintre
cele ce s-au găsit în aceleaşi tabere, în mod relativ, din cauza dificulţăţii transporturilor sau
chiar a imposibilităţii lor. De exemplu, furniturile de război venite din Franţa şi Anglia pentru
România treceau prin mările nordice, spaţiul Rusiei Ţariste şi apoi intrau în ţară. Multe
garnituri de tren din Rusia pentru România n-au mai ajuns niciodată la destinaţie.
28 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Aşa stând lucrurile, statele industriale din Europa care îşi procurau înainte de război
produsele alimentare şi unele materii prime din estul şi sud-estul continentului au fost silite să
şi le procure din S.U.A., America Latină, Canada. Ca să poată răspunde cererilor, neobişnuit
de mari din Europa, aceste ţări şi-au sporit considerabil producţia. Când războiul s-a terminat
şi relaţiile comerciale au putut redeveni normale, statele europene n-au mai avut aceeaşi
cerere pentru lumea de peste Ocean pentru că au început să-şi normalizeze şi ele economia.
De aici s-a produs un grav dezechilibru al pieţei europene ca urmare a scăderilor dramatice de
preţuri pentru toate produsele, fie ele agricole, fie industriale. Acestea au afectat curentul
normal financiar prin falimentele din industrie şi agricultură.
Ceea ce a agravat şi mai mult situţia economiei europene în raport cu cele extraeuropene
a fost şi faptul că după război Europa industrială nu a mai putut conta la fel de mult pe piaţa
de desfacere a coloniilor. Germania şi-a pierdut coloniile şi odată cu acestea şi posibilitatea de
a le alimenta cu produsele sale industriale. Şi pentru Anglia s-a restrâns, în bună măsură, piaţa
în colonii. Nu pentru că şi-a pierdut din domeniile coloniale ci pentru că o parte din colonii şi
diminioane au început să-şi înfiripe industria, mai ales cea uşoară. Pe de altă parte, Japonia
devenea un foarte serios concurent în Asia. Europa conştientizează faptul că lumea
extraeuropeană n-avea să accepte la infinit situaţia de inferioritate economică ce le-a fost
impusă în secolele anterioare. Economistul şi statisticianul german A. Reithinger scria în 1937
că " inevitabilul s-a produs acum, şi, pe când ţările de peste mări se industrializează... vechiul
sistem al schimbului de produse brute extra-europene cu produse manufacturate europene,
este perimat" (12;7)
Un alt element care a influenţat evoluţia ulterioară a Europei în ecuaţia de putere a fost
rezolvarea "problemei reparaţiilor" la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Învinşilor,
în special Germaniei, i-au fost impuse sume drept plată pentru daunele provocate puterilor
victorioase foarte mari, disproporţionate în raport cu puterea lor reală economică: aproximativ
83 miliarde mărci-aur. Acest lucru n-a afectat doar evoluţia economiei germane ci însăşi a
continentului european. John Maynard Keynes, participant ca expert economic în delegaţia
britanică la Conferinţa de Pace, a sesizat acest aspect. Întrucât vocea sa n-a influenţat
Conferinţa de Pace, a dezvoltat ideea sa într-o lucrare apărută în 1920: Consecinţele
economice ale păcii în care explica de ce nu este posibilă refacerea economiei europene fără
o refacere a economiei germane (1;123).
Declinul economic al Europei în raport cu lumea industrială europeană a fost prompt
sancţionat de S.U.A şi Japonia. În ceea ce priveşte S.U.A., acestea au fost printre marile
beneficiare. De acum înainte, foarte puţine domenii industriale vor scăpa concurenţei
americane. Oamenii de afaceri americani au pus la punct un program de cucerire a pieţelor
externe asociind industria, comerţul şi băncile. S.U.A şi-au dezvoltat flota comercială pentru a
efectua transporturile pe care flota britanică nu le mai putea asigura. Ajunsă în doi ani pe locul
doi în lume, ea a devenit un factor de expansiune comercială ameninţând serios rolul de
"angrosist"pe care-l "juca" încă Marea Britanie. Curând New Yorkul va lua locul Londrei pe
piaţa financiară a lumii.
Asimetria dintre dezvoltarea S.U.A şi restul lumii a produs în primii ani postbelici şi un
dezechilibru în economia internaţională. Sistemul economic mondial n-a funcţionat optim,
pentru că, spre deosebire de Marea Britanie, care fusese centrul lui înainte de 1914, S.U.A nu
aveau prea mare nevoie de restul lumii şi, în consecinţă, din nou spre deosebire de Anglia care
a avut grijă de stabilitatea lirei sterline pentru că pe ea se baza sistemul mondial de plăţi,
S.U.A nu s-au preocupat pentru ca dolarul să fie stabilizator mondial. A acţionat aşa din
raţiuni practice. S.U.A nu aveau nevoie de restul lumii pentru că aveau capital şi forţă de
muncă.
29 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Cea de-a doua mare putere care va profita de declinul Europei în ecuaţia de putere a fost
Japonia. Din client al continentului în perioada antebelică ea a devenit un serios concurent la
pieţele pe care le aveau în lumea extraeuropeană trusturile şi companiile europene. Japonia,
graţie dezvoltării flotei sale, a dus o politică de expansiune comercială în sud-estul Asiei, în
China şi în zona Pacificului, în detrimentul europenilor. Exporturile sale au crescut de la 700
milioane de yeni în 1913, la peste două miliarde în 1918. Având o balanţă excedentară şi o
creştere însemnată a rezervelor de aur, Japonia a devenit după primul război mondial o ţară
creditoare care a plasat capitaluri pe piaţa europeană.
Aceste fenomene negative din istoria imediat postbelică a continentului european au fost
sesizate în epocă de elitele politice şi spirituale. Unii au perceput această evoluţie ca o
alunecare a Europei, mai ales a părţii ei apusene, pe panta prăbuşirii, a crizei totale. Filozoful
Oswald Spengler a încercat să arate în lucrarea Declinul Occidentului că întreaga Europă se
afla în pragul fălimentului. (13;22-23) Mihai Ralea, care şi-a făcut studiile în Franţa chiar în
acei ani, arăta că Europa părea, cel puţin în partea sa occidentală, după diagnozele lui
Spengler ori Keyserling, "în situaţia unui muribund ce are nevoie de transfuzie de sânge"
(13;23)
Aşadar, născând speranţa într-o lume mai bună şi "forţând" realinieri drastice în relaţiile
dintre state, primul război mondial poate fi apreciat, prin consecinţele sale, ca "un semn de
punctuaţie pus istoriei", ca "o piatră de hotar în istoria omenirii" (13;28), care a pus
umanităţii, Europei în primul rând, probleme majore spre rezolvare, chiar dacă climatul post
versailles a fost complex, pe alocuri chiar dramatic.
30 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

BIBLIOGRAFIE

1. Habsbawm Eric, Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1994.
2. Carrére d’Encausse, Hélene, Imperiul Spulberat. Revolta naţiunilor în URSS, în
româneşte de Alina Ungureanu, Bucureşti, 1993.
3. Seişanu Romulus, Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele
constitutive ale naţionalităţii, Bucureşti, 1996.
4. Fontaine André, Istoria războiului rece. De la Revoluţia din Octombrie la războiul din
Coreea. 1917-1950. vol I, Bucureşti, 1992.
5. Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul <<Lumii Europene>>.
(1900-1945). vol.I, Bucureşti, 1998.
6. Iacobescu Mihai, România şi Societatea Naţiunilor, Bucureşti, 1988.
7. Ciachir Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă,
Bucureşti, 1987.
8. Broué Pierre, Histoire de l’Internationale Comuniste 1919-1943. Paris, 1997.
9. Duroselle J.R., De Wilson à Roosevelt, Paris, 1960.
10. Preda Dumitru, Alexandrescu Vasile, Prodan Costică, În apărarea României Mari.
Campania armatei romane din 1918-1919, Bucureşti, 1994.
11. Reinhard Marcel R., Armengand André, Dupaquier Jacques, Histoire générale de la
population mondiale, Paris, 1968.
12. Reithinger, A, Le visage economique de l’Europe, 1937.
13. Saizu I., Tacu Al., Europa economică interbelică, Iaşi, 1997.
31 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

ARHITECTURA DE SECURITATE A LUMII ÎN ANII 1919-1939

După fiecare conflict major, de regulă, învingătorii au imaginat şi au impus lumii o
formulă de organizare a păcii care la rândul ei a determinat o arhitectură a graniţelor şi a
generat o suită de instituţii politice şi politico-militare care să asigure securitatea.
Analizând acest aspect istoricul Gh. I. Brătianu ajungea la concluzia că în istoria
universală "două sunt formulele pe care le vom întâlni din timpurile cele mai vechi până în
pragul actualităţii" (1;9). Acestea au alternat în funcţie de filozofia care a dominat la un
moment dat principiile şi normele care erau acceptate pentru comportamentul statelor în
relaţiile internaţionale. Definind cele două formule, Gh.I.Brătianu aprecia că "una este
formula organizării păcii prin ierarhie, prin precumpănirea mai mult sau mai puţin
accentuată, mai mult sau mai puţin radicală a unei puteri, a unui stat, cealaltă este formula
organizării păcii prin federaţiune, prin înţelegere între mai multe state, între mai multe
puteri care caută pe un principiu de paritate să organizeze viaţa popoarelor" (1;9). Înfrângerea
Puterilor Centrale în toamna anului 1919 a pus forţelor Antantei şi puterilor asociate adaptarea
unei formule de organizare a păcii în Europa şi în lume.

1. SECURITATEA COLECTIVĂ ŞI LIGA NAŢIUNILOR ÎN ORGANIZAREA
PĂCII

Încă înainte ca războiul să înceteze pe teatrele de operaţiuni militare, preşedintele
american Wilson a anunţat lumii intenţia S.U.A de a propune o formulă de securitate pentru "a
face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să
se ridice contra alteia. (2;32). America dispreţuia conceptul de echilibru de forţe şi considera
imorală practica aşa-numitului Realpolitik. Criteriile ei pentru ordinea mondială erau
democraţia, securitatea colectivă şi autodeterminarea, nici unul dintre ele nestând la baza
vreunuia dintre acordurile europene anterioare. SUA propuneau prin urmare: asocierea tuturor
naţiunilor, fără nici o discriminare, recunoaşterea şi impunerea dreptului internaţional
"deasupra tuturor intereselor particulare", instituirea unei forţe colective, care "să nu mai fie în
serviciul ambiţiilor politice sau al egoismelor în complot şi al ordinii şi păcii universale.
La 11 februarie 1918 Wilson arăta că, în viitor, "popoarele şi provinciile nu trebuie să
mai fie obiect de vânzare sau de schimb sau să fie tratate ca un simplu şeptel ori ca pionii unui
joc de şah". El respingea doctrina echilibrului puterilor şi precizia că orice modificări
32 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

teritoriale să se facă "numai în interesul şi profitul populaţiei interesate"; reafirmând principiul
drepturilor popoarelor la autodeterminare, el declara că toate aspiraţiile naţionale, clar
definite, trebuie să fie satisfăcute, evitându-se crearea de noi elemente de discordie şi
antagonisme şi perpetuarea celor vechi". (2;35)
Proclamând o distanţare radicală de perceptele şi experienţele Lumii Vechi, ideea lui
Wilson despre ordinea mondială pornea din credinţa americanilor în natura umană
esenţialmente paşnică şi în fundamentală armonie a lumii. De aici reieşea că naţiunile
democratice erau, prin definiţie, paşnice; popoarele cărora li se garanta autodeterminarea nu
vor mai avea motive să intre în război sau să asuprească alte popoare.
Conducătorii europeni, pe de altă parte, nu dispuneau de nici un fel de categorii ale
gândirii în care să includă asemenea vederi. Nici instituţiile lor interne şi nici ordinea
internaţională nu avuseseră la bază teorii politice în care să se proclame bunătatea funciară a
fiinţei omeneşti. Diplomaţia europeană nu s-a articulat pe caracterul iubitor de pace al statelor,
ci pe înclinaţia lor spre război, care trebuia să fie descurajată sau contrabalansată. Alianţele se
formau pentru urmărirea unor obiective specifice şi definibile şi nu în apărarea unui concept
abstract al păcii. (3;199) Aceste viziuni diferite asupra viitoarei arhitecturi de securitate pentru
lumea postbelică au afectat forţa şi credibilitatea edificiului propus pentru întronarea şi
menţinerea păcii încă de la începuturile existenţei sale.
Instrumentul menit a realiza şi a menţine securitatea colectivă a fost în opinia
fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor. Acesta a funcţionat pe baza unui Pact
negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace, la 28 aprilie
1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace. Pactul
conţinea 26 de articole şi o anexă cu lista celor 32 de state fondatoare şi alte 13 ţări invitate să
adere la el. Prin acest document se definea scopul Scietăţii Naţiunilor care în esenţă era
dezvoltarea cooperării între naţiuni, garantarea păcii şi siguranţei precum şi eliminarea
războiului (4;58) şi modul ei de funcţionare. Art.8 prevedea că, în scopul menţinerii păcii,
statele membre recunoşteau necesitatea reducerii armamentelor naţionale, în funcţie de
"situaţia geografică şi codiţiile speciale ale fiecărei ţări până la minimul necesar apărării
ordinii interne".
Prin art.10, statele membre îşi luau "îndatorirea să respecte şi să păstreze împotriva
oricăror agresiuni externe integritatea şi independenţa politică existentă". În art. 11-17 se
indicau mijloacele şi procedeele aplicabile în cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului,
respectarea unui termen de 3 luni după pronunţarea sentinţei date de instanţa de arbitraj sau de
către Consiliu, ruperea legăturilor economice, financiare şi a oricăror raporturi cu statul
vinovat de încălcarea dreptului internaţional.
Contradicţiile din Sistemul relaţiilor internaţionale din anii imediat următori încheierii
primei conflagraţii mondiale ca şi viziunea diferită asupra arhitecturii de securitate a
principalilor actori care au fundamentat Liga Naţiunilor au făcut ca aceasta să întâmpine
dificultăţi în a-şi îndeplini rolul şi misiunile. În primul rând S.U.A n-au ratificat actul fondator
şi au încheiat separat tratate de pace cu ţările învinse din care lipseau clauzele privitoare la
Ligă şi au promovat, prin Conferinţa de la Washington, propriile interese. În al doilea rând, în
organizarea Ligii Naţiunilor n-au fost luate în considerare interesele statelor învinse şi a
Rusiei. Germania şi Rusia care împreună însemnau mai mult de jumătate din populaţia
Europei şi deţineau un important potenţial de putere. În problema primirii Germaniei în Ligă
poziţia învingătorilor a fost diferită. Franţa a fost categoric ostilă admiterii statului german şi
susţinea că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile
asumate prin tratatul de pace. S.U.A şi Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă deoarece
33 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

percepeau Franţa ca unica putere continentală în stare să-şi impună hegemonia în Europa şi
astfel echilibrau raportul de forţe.
Germania dorea să fie primită în Ligă pe picior de egalitate cu Franţa şi Anglia.
Neprimind acest statut Republica de la Weimar a denunţat şi atacat sistemul de securitate
Versailles ca un "dictat" iar Societatea Naţiunilor ca un "complot ipocrit al inamicilor
Germaniei " şi "un instrument iscusit pentru promovarea intenţiilor engleze în Europa". (2;70)
În momentul în care Europa îşi edifica sistemul de securitate bazat pe existenţa statelor
naţionale şi principiul naţionalităţii ca element fundamental al dreptului internaţional, în
spaţiul fostului Imperiu Ţarist revoluţia bolşevică propunea o altă viziune care avea la bază
teoria statului social al proletariatului. Lenin a ignorat recunoaşterea la Versailles a acestor
principii ca şi dreptul popoarelor oprimate din fostele imperii ţarist şi habsburgic de a-şi
afirma statalitatea şi vocea în cadrul Societăţii Naţiunilor. Din această perspectivă a considerat
forumul păcii drept o Internaţională Neagră destinată a conserva orânduirea burgheză.
Conducătorii statului sovietic au dat o interpretare proprie principiului naţional-revoluţionar al
dreptului popoarelor la autodeterminare, favorabilă exclusiv intereselor statului sovietic.
Aceştia n-au putut să se împace cu ideea că noul imperiu care se năştea a trebuit să piardă
877.000 Km2 cu o populaţie de 26 milioane de locuitori neruşi. Aşa se explică şi declaraţia pe
care Lenin a făcut-o la 15 octombrie 1920: "Când Rusia Sovietică se va întări praf şi pulbere
se va alege din Tratatele da le Versailles". (6;356) Statul sovietic n-a recunoscut tratatele de
pace care consfinţeau apariţia statelor naţionale la frontierele sale şi a acţionat în permanenţă
pentru revizuirea graniţelor şi a tratatelor.
Formula rezultată după Conferinţa Păcii n-a mai putut să semene în nici un fel cu cea
care a asigurat pacea continentului după Congresul de la Viena (1815) deoarece au fost
eliminate din ecuaţia de securitate a continentului două mari state: Germania şi Rusia
Sovietică. Secolul de pace asigurat de Congresul de la Viena s-a fundamentat pe trei piloni în
egală măsură indispensabili: o pace conciliatoare cu ţara învinsă - Franţa, un echilibru de forţe
şi un sentiment comun al legitimităţii. Tratatul de la Versailles nu a îndeplinit nici una din
aceste condiţii. Termenii lui au fost prea împovărători pentru conciliere, dar totodată
insuficient de severi pentru o subjugare permanentă. Paradoxal, vulnerabilitatea Franţei şi
avansul strategic al Germaniei au fost amplificate de Tratatul de la Versailles în ciuda
clauzelor lui punitive.
Înainte de războiul mondial Germania avusese vecini puternici atât în vest cât şi în est.
Ea nu se putea extinde în nici o direcţie fără a da peste un stat important - Franţa, Austro-
Ungaria sau Rusia. Însă după tratatul de la Versailles, n-a mai existat nici o contrapondere a
Germaniei în est. Franţa slăbită, Austro-Ungaria dispărută ca actor al vieţii internaţionale iar
Rusia confruntată cu frământări şi slăbiciuni interne făceau ca estul european să nu poată oferi
un potenţial credibil pentru reechilibrarea balanţei de putere.
În aceste condiţii colaborarea dintre Germania înfrântă în război şi Rusia Sovietică
izolată printr-un cordon sanitar a devenit necesară pentru ambele state şi a fost oficializată
prin tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922). Se restabileau relaţiile diplomatice sovieto-
germane şi se aplica principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate în schimburile economice.
Ambele state renunţau reciproc la datoriile şi reparaţiile de război. Germania a făcut din
relaţiile cu URSS un instrument de presiune asupra Angliei şi a Franţei pentru a revizui
tratatul de la Versailles. Ameninţând Anglia şi Franţa cu o posibilă alianţă militară cu Rusia
Sovietică, Germania promitea să intre în Liga Naţiunilor numai dacă i se acorda statutul de
mare putere, un loc permanent în Consiliu, conducerea şi controlul unor secţii ale acesteia şi
dacă li se acordă dreptul la colonii.
34 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Elaborarea Pactului şi disputele în jurul modului de organizare şi funcţionare a Societăţii
Naţiunilor în anii 1919-1923, au fost urmate de intrarea în scena vieţii politicii internaţionale a
acestui actor major în care lumea şi mai ales ţările mici şi mijlocii şi-au pus atâtea speranţe. În
prima fază Liga a rezolvat probleme organizatorice şi tehnice pentru buna sa funcţionare.
Între anii 1924 şi 1929 Societatea Naţiunilor a desfăşurat o activitate laborioasă pe
multiple planuri. Au fost adoptate măsuri colective pentru reconstrucţia economico-financiară
a Austriei, Ungariei, Bulgariei, Albaniei şi a altor ţări. Sub egida noului organism cu vocaţie
universală s-a deschis la 4 mai 1927 Conferinţa Economică Internaţională la care au participat
reprezentanţii a 50 de state şi care a propus un amplu proiect de colaborare economică între
ţări. Sub egida Ligii au fost depăşite şi rezolvate circa 18-20.000 de conflicte şi litigii între
state referitoare la delimitarea frontierelor, interpretarea tratatelor, diferende comerciale,
economice, naţionale, militare etc. (2;98) Prestigiul Societăţii Naţiunilor a fost întărit şi de
intervenţia sa în lichidarea unor conflicte militare - între Italia şi Grecia (1925); Turcia şi
Grecia (1926); Grecia şi Albania (1928); de participarea unor observatori ai statelor
nemembre la probleme de interes major pentru întreaga lume ca şi prin democratizarea
instituţiei ca atare. Conferinţa de la Locarno (1925) desfăşurată sub egida Societăţii Naţiunilor
a oferit o perioadă de pace şi speranţă. Germania a putut fi primită, după Locarno, în
Societatea Naţiunilor. De acum încolo Geneva părea să fie centrul Europei renăscute:
"Concertul" era în sfârşit cu adevărat, "în ton", iar chestiunile internaţionale erau reglementate
prin discuţii şi nu prin zăngănitul armelor (7;54).
În această etapă, la Geneva, în afară de măsurile şi acţiunile cu un larg ecou în lumea
politică şi diplomatică s-au comis şi o serie de erori de calcul şi poziţie care au dus la eşecuri.
Proiectul Pactului de garanţie mutuală din 1923 nu a întrunit decât 18 voturi pentru că n-a fost
semnat, datorită contradicţiilor de interese, decât de 17 din cele 50 de delegaţii care au fost
prezente la dezbateri. Crearea, în anul 1924, a unui organism special pentru controlul
armamentului, a comerţului cu arme şi a producţiei de muniţie n-a condus şi la stoparea cursei
înarmărilor. Acesta nu avea dreptul de a efectua inspecţii, ea putea doar să ceară guvernelor
informaţii despre încălcările în ceea ce priveşte armamentele, efectivele şi dotarea armatei.
Comisia a fost desfinţată în anul 1927 iar sarcinile ei au fost preluate de Liga Naţiunilor, care
însă n-avea nici un mijloc de verificare a modului cum erau respectate clauzele de dezarmare.
(3;252)
Prezenţa unui stat fascist -Italia- într-un concert de state democratice a fost o eroare şi a
arătat unor state mici şi mijlocii că organizarea Societăţii Naţiunilor este lipsită de realism. La
fel de lipsită de realism politic a fost şi înţelegerea miniştrilor de externe francez şi american -
Briand şi Kellog - pentru semnarea unui tratat prin care războiul a fost scos în afara legii. Pe
28 august 1928 a fost semnat de către 15 naţiuni, cu surle şi trâmbiţe, Pactul de la Paris
(cunoscut ca Pactul Briand-Kellog), prin care s-a denunţat războiul ca instrument al politicii
naţionale. Americanii, britanicii şi chiar francezii i-au adus ulterior atâtea amendamente încât
"tratatul a fost redus la o simplă tautologie potrivit căreia Pactul de la Paris ajuta la menţinerea
păcii atâta timp cât pacea era menţinută". (3;254)
Contradicţiile anglo-franceze au constituit şi ele unul din factorii care au arătat în mod
evident că Liga Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii colective n-au şansa de a
se impune în arhitectura de securitate a Europei. Anglia a dus, la Geneva, o politică inversă
celei franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu
privire la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce Franţa nu accepta. Anglia a angajat
tratative cu Roma şi Berlinul impunând Franţei diferite sacrificii în favoarea Germaniei şi a
ţărilor revizioniste.
35 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Slăbiciunile Societăţii Naţiunilor s-au datorat şi slăbiciunilor pe care Franţa le-a avut în
politica internă generate de criza politică, de dificultăţile financiare interne, de luptele dintre
forţele politice de stânga, partizane ale cooperării cu URSS pentru realizarea securităţii
colective şi forţele de dreapta, înclinate să aprobe ascensiunea lui Hitler în Germania ca
"pavăză împotriva bolşevismului" (2;100)

2. DECLINUL LIGII NAŢIUNILOR ŞI EŞECUL SECURITĂŢII COLECTIVE

În anul 1929 sistemul de securitate european rezultat după cel primul război mondial era
încă o speranţă pentru pacea şi liniştea continentului şi a lumii. Germania era dezarmată, zona
renană demilitarizată, învingătorii erau aparent uniţi, iar propunerea lui Briand, în cadrul celei
de-a zecea Adunari a Societăţii Naţiunilor, la 5 septembrie 1929, pentru a se crea o Uniune
Europeană, părea să fie acceptată de majoritatea spiritelor europene. Însă guvernele europene,
în afara Bulgariei şi Iugoslaviei, care au aderat fără condiţii la proiectul francez, au manifestat
serioase reţineri. (8;135)
După un deceniu în care diplomaţia se concentrase asupra Europei, Japonia a fost aceea
care a demonstrat într-un mod surprinzător cât de şubrede erau securitatea colectivă şi
Societatea Naţiunilor, transformând anii ‘30 într-un deceniu al violenţelor din ce în ce mai
mari. La 18 septembrie 1931, forţele japoneze au atacat Manciuria, provincie a Chinei. China
a făcut apel la Societatea Naţiunilor, însă aceasta n-avea un mecanism de constrângere, nici
măcar pentru sancţiunile economice precizate la art. 16 din Pact. În ezitările sale Societatea
Naţiunilor a ilustrat dilema fundamentală a securităţii colective: agresiunea trebuia sancţionată
dar nu aveau cum să se aplice sancţiunile. Nici o ţară nu era pregătită pentru a intra în război
cu Japonia şi nimeni n-a dorit să întrerupă fluxul comercial cu Japonia care era şi în avantajul
Europei. (8;142-148)
În cele din urmă s-a ajuns la o "rezolvare" care a luat forma unei comisii de cercetare
(Comisia Lytton). Aceasta a demonstrat că Japonia a avut pretenţii justificate asupra
Manciuriei dar a greşit fiindcă nu a epuizat toate mijloacele paşnice de rezolvare a problemei.
Japonia s-a retras din Liga Naţiunilor în semn de protest. A fost primul pas spre declinul
securităţii colective. În anul 1932, Japonia a ocupat China la nord de Marele Zid şi a debarcat
la Shanghai.
Eşecul Conferinţei pentru dezarmare, desfăşurată sub egida Societăţii Naţiunilor a fost
pecetluit de retragerea Germaniei de la negocieri la 14 octombrie 1933. Hitler a folosit acest
prilej pentru a se lansa într-un plan general de înarmare. Pretextul pentru a legitima un
asemenea act a fost declaraţia ministrului de externe francez care afirma, pe 19 aprilie 1934,
că "de acum încolo, Franţa îşi va asigura securitate prin mijloace proprii". (7;69). Guvernul
francez a declanşat startul în cursa înarmărilor dar nu va reuşi s-o parcurgă. Eşecul conferinţei
pentru dezarmare ca şi părăsirea Ligii Naţiunilor de către Germania nu presupunea în mod
necesar război. Marele puteri europene s-au gândit că o corectare a securităţii colective cu
metodele realpolitik-ului ar rezolva problemele tensionate din Europa.
La iniţiativa Italiei, Germania, Franţa şi Marea Britanie au încercat să constituie un fel
de directorat european ce trebuia să stabilească "regulile jocului" pentru statele mici şi să fie
rezolvate pe cale paşnică problemele litigioase din Europa. Simţindu-se însă dezavantajată,
Franţa a boicotat proiectul spre mulţumirea URSS.
36 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

O asociere a patru mari puteri europene a fost întodeauna coşmarul liderilor de la
Kremlin care considerau că o asemenea alianţă ar fi preludiul unei noi intervenţii împotriva
statului sovietic.
O încercare de a repune în termeni reali ecuaţia de securitate pe continent instituită după
prima mare conflagraţie s-a făcut la Stressa în aprilie 1935. Marea Britanie, Franţa şi Italia,
prin reprezentanţii lor la nivelul cel mai înalt, şi-au promis solemn să menţină sistemul de
tratate existent în Europa şi să reziste oricăror încercări de a-l schimba prin forţă. A fost o
etalare de vorbe mari fără suport deoarece, în raportul de forţe, Germania începuse marşul
pentru schimbarea ierarhiilor. Ulterior Hitler a repudiat ultimele clauze referitoare la
dezarmare rămase din Tratatul de la Versailles. Sistemul de securitate practic nu mai
reacţiona.
Franţa a căutat atunci să reechilibreze balanţa şi raportul de putere printr-o apropiere de
Uniunea Sovietică. Tratatul încheiat la 2 mai 1935 între Paris şi Moscova prevedea că dacă
una dintre semnatare va fi atacată cele două ţări se vor consulta în baza art. 10 din Pactul
Societăţii Naţiunilor şi îşi vor acorda ajutor reciproc. (8;177).
Când Italia a atacat Abisinia, Marea Britanie a făcut cea mai vibrantă declaraţie în
favoarea securităţii colective şi a cerut ca Liga Naţiunilor să hotărască sancţiuni contra
agresorului. Mussolini şi-a continuat agresiunea în ciuda unor propuneri britanice care ar fi
redus profitul Italiei la jumătate. La 1 mai 1936 împăratul Abisiniei, Haile Selassie a părăsit
ţara şi o săptămână mai târziu Mussolini a proclamat întemeierea unui nou Imperiu Roman. A
fost o lovitură de moarte dată Abisiniei dar mai ales securităţii colective. Cincizeci şi două de
naţiuni s-au reunit în cadrul Ligii Naţiunilor pentru a rezista agresiunii şi toate au consimţit ca
Abisinia să fie cucerită.
Afacerea abisiniană a avut urmări imediate. Hitler a urmărit cu atenţie încordată
conflictul, temător că o Ligă triumfătoare ar putea fi folosită împotriva Germaniei. Hitler a
ordonat, la 7 martie 1936, armatei germane să intre în Renania demilitarizată, marcând astfel
răsturnarea ultimului bastion al acordului de la Versailles. Potrivit tratatului, forţele militare
germane n-aveau dreptul să pătrundă în Renania sau mai aproape de 50 Km est de această
zonă. Germania confirmase această clauză la Locarno. Liga Naţiunilor aprobase acest tratat
iar Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Italia îl garantaseră. (3;273) Nici de data aceasta
democraţiile occidentale care puseseră bazele sistemului de securitate colectivă n-au ştiut cum
să reacţioneze la acţiunile Germaniei. Franţa era pusă în situaţia de a acţiona. Britanicii au
insistat asupra folosirii mijloacelor diplomaţiei în locul forţei. În consecinţă a fost convocat
Consiliul Ligii la Londra.
Consiliul Ligii Naţiunilor a constatat, deşi nu în unanimitate, că tratatele de la Versailles
şi Locarna au fost încălcate. Hitler a fost invitat să negocieze un nou aranjament pentru
securitatea europeană, să-l înlocuiască pe cel pe care îl distrusese. El a răspuns invitaţiei: nu
avea, "nici un fel de pretenţii teritoriale în Europa", dorea pacea şi a propus un pact de
neagresiune pe 25 de ani cu Puterile Occidentale. Britanicii au dorit să obţină de la acesta mai
multe precizări şi au înaintat Berlinului o listă de probleme precise. Hitler n-a mai răspuns. S-
a instalat tăcerea. Ultimele rămăşiţe ale sistemului securităţii colective dispăruseră. Era
sfârşitul unei epoci. Ordinea în ierarhia ecuaţiei de putere stabilită la sfârşitul primului război
mondial între învingători şi învinşi se răsturnase.
S-a afirmat, în momentul reocupării cu trupe a Renaniei demilitarizate, că 7 martie 1936
a fost un punct de cotitură în istorie. S-a repetat de către istorici apoi că atunci, Franţa a ratat
ocazia de a opri Germania şi de a împiedica ororile şi sacrificiile făcute de omenire în cea de-a
doua conflagraţie mondială.
37 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Din punct de vedere tehnic, pe hârtie, acest lucru a fost adevărat: francezii posedau o
mare armată iar germanii încă nu-şi puseseră la punct maşina de război. Din punct de vedere
psihologic situaţia era exact inversă. Popoarele occidentale n-au putut da un răspuns coerent la
întrebarea: ce puteau face? Armata franceză ar fi putut să înainteze în Germania şi să obţină
promisiuni de bună purtare din partea germanilor, iar apoi ar fi trebuit să plece. Situaţia ar fi
rămas ca înainte şi resentimentele germanilor ar fi crescut, ca şi dorinţa de revanşă. A. J. P.
Taylor susţine că "în realitate n-avea nici un sens atacarea Germaniei până când aceasta nu era
capabilă să se opună", până când înţelegerea de la Versailles nu era eliminată şi Germania
reânarmată. Numai o ţară care îşi propune victoria poate fi ameninţată cu înfrângerea. (7;87)
Din această perspectivă ziua de 7 martie 1936 are o dublă semnificaţie. Ea a deschis calea
pentru un succes temporar al Germaniei, dar şi pentru eşecul ei final.
Pentru Hitler, reocuparea Renaniei a deschis drumul spre Europa Centrală, atât din
punct de vedere militar cât mai ales psihologic. Odată ce democraţiile au acceptat această
manevră ca pe un "fait accompli", baza strategică a opoziţiei faţă de Hitler în Europa de est a
dispărut. "Dacă pe 7 martie nu v-aţi putut apăra pe voi?"- l-a întrebat ministrul român de
externe, Nicolae Titulescu, pe omologul său francez "cum o să ne apăraţi pe noi în faţa
agresorului? (3;278). Răspunsul a fost mai greu de dat mai ales că marile democraţii intraseră
în frenezia pacifismului.
Politica conciliatoare pe care Franţa o aplica a fost urmată şi de Anglia în relaţiile cu
Germania. În 1937, anul ce-a urmat remilitarizării Renaniei, lordul Halifax, pe atunci
preşedinte al Consiliului Privat, a ilustrat demisia morală a democraţiilor vizitându-l pe Hitler
în fortăreaţa lui de la Berchtegaden. Acesta a elogiat Germania nazistă pe care a numit-o
"reduta europeană împotriva bolşevismului" şi a enumerat o serie de chestiuni, de care
Germania era vital interesată, la care "s-ar putea ajunge la modificări pe măsura trecerii
timpului": (7;137) Danzigul, Austria şi Cehoslovacia şi retrocedarea coloniilor. Singura
obiecţie a lui Halifax a fost metoda prin care s-ar rezolva aceste "chestiuni".

3. SECURITATE CU ARMA LA PICIOR

Reocuparea zonei demilitarizate Renane a marcat finalul arhitecturii de securitate
concepută după primul război mondial. Instrumentul conceput a o materializa - Societatea
Naţiunilor - deşi, formal exista, ea practic nu mai avea credibilitate şi nici forţă. Lumea şi în
special Europa s-a întors la sistemul de securitate în care important pentru fiecare stat era
locul pe care-l ocupa în ecuaţia de putere.
Fiecare stat suveran, mare sau mic, a trebuit să se bazeze din nou pe forţa armată,
diplomaţie şi alianţe pentru a-şi asigura propria securitate. Prima mare criză a relaţiilor
internaţionale a fost provocată de un conflict al ideologiilor izbucnit în Spania - războiul civil.
În 1936 Spania devenise republică. Alegerile din februarie 1936 au adus la putere o coaliţie
formată din republicani, socialişti şi comunişti. În iulie opoziţia fascistă şi conservatoare a
declanşat o revoltă armată. Taberele au fost apărate în funcţie de natura regimului cu care se
solidarizau: Frontul Popular - Franţa, Marea Britanie, Uniunea Sovietică; conservatorii şi
fasciştii de Italia, Germania şi alte ţări cu regimuri de dictatură. (8;190-191) Italia şi Germania
au acordat un sprijin masiv adepţilor lor, pe când Frontul Popular, datorită acordului de non
intervenţie semnat de 25 de ţări dar nerespectat de statele fasciste, a primit ajutor doar în
material de război şi foarte puţini combatanţi în raport cu trupele trimise de germani şi italieni.
38 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Războiul civil din Spania a fost o veritabilă cotitură în relaţiile internaţionale. A distras
atenţia de la problemele grave determinate de renaşterea puterii germane şi a pecetluit
apropierea dintre Hitler şi Mussolini. A inaugurat, pentru marile democraţii occidentale, un
anumit tip de atitudine - non intervenţia - care va netezi calea puterilor fasciste în aplicarea
politicii de expansiune teritorială. Războiul civil din Spania a adăugat o nouă "falie" între
Rusia Sovietică şi Puterile Occidentale. Moscova gândea că politica britanică i-a permis lui
Hitler să se reânarmeze, l-a ajutat indirect pe Franco să învingă în Spania şi, ulterior, va
aproba atacul lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Aceste suspiciuni vor influenţa viitorul
securităţii pe continent în următorii 2-3 ani.
În iulie 1937, Japonia transformă conflictul cu China în război deschis. Din nou chinezii
au făcut apel la Societatea Naţiunilor, însă, această instituţie muribundă a putut doar să
transfere apelul către o Conferinţă a Marilor Puteri care s-a desfăşurat la Bruxelles. Aceasta n-
a putut să facă nimic pentru China, datorită contradicţiilor dintre marile puteri în zonă ca şi
divergenţelor de opinie privind modul de soluţionare a crizelor. Marea Britanie, care a
încercat să fie în acelaşi timp şi o mare putere europeană şi una mondială, a dorit să se
implice. S.U.A care nu erau pregătite să intervină şi Roosevelt putea oferi doar certitudine
morală. Acest lucru nu-l doreau Franţa şi Marea Britanie pentru că le-ar fi legat mâinile în
negocierile cu Hitler şi Mussolini şi le-ar fi blocat concesiile pe care, dealtfel, le-au făcut în
1938-1939.
Luna noiembrie 1937 a fost una crucială pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor în
Europa şi în lume. În două capitale mari ale lumii s-a discutat arhitectura graniţelor şi
perspectiva de securitate în aii următori. (7;132-133) La Berlin, Hitler şi principalii săi
colaboratori discută "Memorandumul Hossbach" prin care se indicau oportunităţile, căile şi
modalităţile prin care Germania putea obţine Lebensbraum-ul* şi să transforme ţara într-o
putere dominantă în Europa. Momentele de criză anticipate de documentul dezbătut şi în care
Germania ar fi putut intra în război cu succes nu s-au produs. Evoluţiile din sistemul de
interese şi contradicţii european au contrazis previziunile lui Hossbach. Hitler a folosit cu
abilitate alte momente de criză şi aranjamente politico-diplomatice pentru a-şi atinge ţelurile.
La Londra, primul ministru englez Neville Chamberlain a gândit şi el un plan pentru a
evita războiul şi a pacifica Europa. Deşi nu a crezut în idealismul Societăţii Naţiunilor
premisele de la care a plecat în schiţarea programului omul politic britanic erau la fel de
nerealiste ca şi cele gândite la Berlin. Neville Chamberlain a pornit de la ideea că puterile
învinse - în special Germania - aveau nemulţumiri justificate şi că acestea trebuiau să-şi
găsească rezolvarea. Existau şase milioane de germani în Austria, a căror reunificare naţională
era încă interzisă de tratatele de pace din 1919, trei milioane de germani în Cehoslovacia, ale
căror dorinţe nu fuseseră consultate niciodată, 350.000 germani şi Danzigul în Polonia care
voiau drepturi naţionale. Primul ministru englez credea că odată satisfăcute aceste
nemulţumiri ale Germaniei, Hitler nu va fi numai mulţumit ci şi recunoscător. De aici s-a
născut politica de conciliere promovată de Londra şi Paris faţă de Berlin în ceea ce priveşte
criza austriacă şi mai ales cehoslovacă.
"Rezolvarea" crizei austriece de către Hitler a fost favorizată şi de atitudinea Italiei
fasciste. Mussolini era preocupat de a-şi consolida influenţa în nordul Africii şi de a o câştiga
în Mediterana. În acest context el declară în noiembrie 1937 că "Italia a obosit să mai
păzească independenţa Austriei" (9;351), ceea ce însemna pentru Hitler calea deschisă pentru
anexarea Austriei. Cancelarul austriac Schuschnigg a încercat să se opună proiectului nazist şi
să organizeze un plebiscit pentru a tranşa problema independenţei sau anschluss-ului. Hitler a

*
spaţiul vital
39 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

cerut telefonic, prin miniştrii săi, cancelarului să anuleze desfăşurarea plebiscitului. Disperat,
acesta a cerut ajutor puterilor occidentale care altă dată au protejat independenţa Austriei. A
primit răspunsuri glaciale. Deşi autorităţile de la Viena acceptaseră, sub presiunile germane,
anularea plebiscitului Goring, prin telefon, a cerut înlocuirea lui Schuschnigg cu nazistul Syss
Inguart. În noaptea de 11-12 martie armata germană a invadat Austria. Pe 12 martie din
balconul primăriei din Linz, Hitler a anunţat încorporarea Austriei la Germania. Anschluss-ul
a fost ratificat de 97% din populaţia celor două ţări. (9;351) Democraţiile s-au mulţumit doar
să protesteze.
După rezolvarea crizei "austriece" Hitler s-a întors către Cehoslovacia. Acest stat apărut
ca urmare a sistemului de tratate de la Paris în noul context de securitate era dezavantajat în
raport cu Germania de realităţi geografice dar şi politice. Geografice pentru că dispunerea ei o
separa de aliaţii care i-au garantat existenţa. Germania o separa de Franţa, iar Polonia şi
România de Rusia Sovietică. Dintre vecini doar România nu-i era ostilă. Politice pentru că
Cehoslovacia, deşi declarat stat naţional, era în fapt unul al naţionalităţilor. Dintre acestea
germanii sudeţi erau cei mai activi în a se uni cu Germania.
Pe 12 septembrie, într-un violent discurs pronunţat la Nurnberg, Hitler a revendicat
oficial sudeţii. A doua zi, germanii din Sudeţi s-au revoltat, însă ordinea a fost restabilită
rapid. Premierul britanic a încercat să depăşească starea de criză prin două întâlniri cu Hitler.
Acesta din urmă plusează şi cere ocuparea imediată a sudeţilor deoarece populaţia este
complet masacrată. Fapt neadevărat, însă Hitler a dorit să sondeze reacţia militară a puterilor
occidentale. Războiul părea iminent. În ultimul moment, Chamberlain a sperat organizarea
unei conferinţe internaţionale, iar Mussolini l-a determinat pe Hitler să accepte.
Cei patru lideri s-au întâlnit la Munchen pe 29 septembrie 1938 şi au "negociat", însă
termenii au fost cei doriţi de Hitler. La ora 2 în noaptea de 30 septembrie reprezentanţii
Cehoslovaciei au fost convocaţi de premierii britanic şi farncez şi li s-a comunicat că "era o
sentinţă fără drept de apel şi fără o posibilitate de modificare". A doua zi Neville Chamberlain
s-a întâlnit cu Hitler din nou şi i-a spus: " Sunt foarte mulţumit de rezultatele obţinute ieri"
(7;147) Apoi, după o discuţie confuză despre dezarmare, a propus semnarea unei declaraţii
"care să arate că s-a convenit asupra dorinţei de îmbunătăţire a relaţiilor anglo-germane, ceea
ce-ar fi în favoarea unei mai mari stabilităţi europene".
La Paris şi Londra s-a instaurat iluzia păcii. Primii-miniştri francez şi britanic au fost
primiţi cu mare entuziasm ca salvatori ai păcii. Franţa şi Anglia s-au discreditat în ochii
aliaţilor est-europeni ca şi în ochii unor politicieni realişti care au prezis că această pace va
dispărea în trei luni. Conferinţa de la Munchen a părut unor oameni politici un nou sistem de
securitate bazat pe egalitate şi încredere reciprocă a celor patru mari puteri care dominau
Europa. Dar pentru Hitler anexarea sudeţilor n-a fost decât o etapă pentru cucerirea întregii
Cehoslovacii. Acesta a încurajat Polonia pentru a încorpora regiunea Teachen. Pe 2
octombrie, 1938 colonelul Beck, ministrul de externe polonez, în ciuda protestelor sovietice şi
franceze ocupă regiunea dorită. La rândul său Ungaria obţine prin "arbitrajul de la Viena" din
2 noiembrie 1938 sudul Slovaciei populat de unguri.
Lovitura de graţie care a pus capăt definitiv Cehoslovaciei a fost dată în 15 martie 1939,
Preşedintele cehoslovac Emil Hacha care se opunea secesiunii Slovaciei a fost chemat la
Berlin şi obligat să "accepte" intervenţia germană care a avut loc în aceeaşi zi. Ulterior ţara a
fost transformată în "protectorat al Boemiei şi Moraviei" satelit al Reich-ului. Distrugerea
Cehoslovaciei n-a avut efecte geopolitice ci mai mult psihologice. N-a modificat raportul de
putere în Europa. Dar, din punct de vedere al principiilor stabilite la Versailles, ocuparea şi
dezmembrarea statului cehoslovac era un punct de cotitură pentru că demonstra că Hitler nu
40 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

ţintea transpunerea în practică a principiului autodeterminării naţionale ci dominaţia
continentului.
El a înglobat în Reich populaţii negermane încălcând principiul autodeterminării, în
numele căruia îi fuseseră tolerate toate abuzurile unilaterale anterioare. După ocuparea
Cehoslovaciei şi revendicarea Coridorului Polonez, opinia publică occidentală nu mai era
dispusă să tolereze noi concesii. Din acel moment, izbucnirea celui de-al doilea război
mondial a devenit doar o chestiune de timp. Noua ordine şi securitate internaţională avea să se
plămădească în focul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

BIBLIOGRAFIE

1. Brătianu Gheorghe I, Formule de organizare a păcii în istoria universală, curs ţinut la
Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii Bucureşti, 1943-1947.
2. Iacobescu Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929. Bucureşti, 1988.
3. Kissinger Henry, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
4. Duroselle J.B., Histoire diplomatique de 1919 a nos jours. Cinquiéme édition, Paris,
1971.
5. Bendiner Elmer, A time for Angels. The Tragicomic History of League of Nations,
New York, 1975
6. Lenin V.I., Opere complete, ed. a 2-a, vol. 41, Bucureşti, 1965.
7. Taylor A.J.P., Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, 1999.
8. Milza Pierre, Berstein Serge. Istoria secolului XX. Sfârşitul "Lumii Europene". (1900-
1915), vol.I, Bucureşti, 1998.
41 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

ECONOMIA MONDIALĂ ÎNTRE CRIZE ŞI DEZVOLTARE ÎN
PERIOADA INTERBELICĂ

Prima conflagraţie mondială ca şi pacea care i-a urmat au pus în faţa popoarelor
probleme dificile în ceea ce priveşte refacerea şi readaptarea economiilor naţionale la
realităţile postbelice. Europa nu numai că a pierdut monopolul economic pe care l-a avut
asupra întregii lumi dar şi multe din noile state apărute pe scena politică s-au transformat din
clienţi în concurenţi. Sistemul de tratate de la Versailles a eliminat războiul din perspectiva
operaţiunilor militare, confruntările în plan economic au continuat confirmând parcă
aserţiunea că popoarele "aleargă zadarnic după un echilibru care niciodată nu este ajuns".
(1;6)
Refacerea şi reconstrucţia economiilor naţionale în principalele state europene au
necesitat rezolvarea mai multor probleme dintre care cele mai importante erau cele referitoare
la alegerea modelului optim de dezvoltare economică şi refacerea fluxurilor comercial-
financiare intra şi extraeuropene din perioada antebelică.

1.REMODELAREA ŞI REFACEREA ECONOMICĂ DUPĂ PRIMA MARE
CONFLAGRAŢIE MONDIALĂ

După terminarea războiului pentru toate statele angajate în conflict, problema
fundamentală a fost găsirea soluţiilor optime pentru trecerea economiilor la starea de pace.
Multe dintre acestea vor suferi o severă criză a reconversiunii care va dura un timp mai lung
sau mai scurt, funcţie de nivelul de dezvoltare economică al fiecărei ţări în parte.
Refacerea postbelică, prefacerile adânci de restaurare pe baze moderne a economiilor
noilor state europene, care trebuiau să le asigure demnitatea în lume şi succesul în competiţia
pe piaţa mondială cu ţările industrializate din centrul şi apusul continentului, deveneau
posibile numai prin promovarea progresului tehnic, prin sporirea investiţiilor de capital, prin
accelerarea şi diversificarea producţiei de fabrică şi a întregii economii, prin creşterea ponderii
produsului social şi a venitului naţional, prin acordarea unei importanţe mai mari factorilor
autohtoni - mijloace băneşti, forţă de muncă şi de conducere - şi restrângerea penetraţiei
finanţei străine, prin sporirea rolului intervenţionist al statului şi a contribuţiei învăţământului,
ştiinţei şi culturii şi activitatea economică. Doar în acest mod se putea ajunge la administrarea
şi valorificarea optimă a resurselor de materii prime şi de energie umană şi materială în
42 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

condiţiile în care întreaga lume a intrat în cursa de refacere şi de dezvoltare economică. (1;39-
40)
Faptul că Europa a pierdut competiţia economică în faţa "Lumii Noi"- în special S.U.A
şi Japonia - iar efortul de reechilibrare s-a produs în folosul acestora din urmă a impus nu
numai factorilor de decizie politică şi capitaliştilor din principalele ţări europene ci şi elitei
intelectuale din domeniul economicului să se aplece asupra studierii şi găsirii unor noi modele
economice de dezvoltare pentru ţările lor.
Teoreticienii, dar şi analiştii economici au atras atenţia încă de la finele conflagraţiei
(1918) că viaţa economică a statelor se îndreaptă spre organizări unitare, înţelegând prin
aceasta formarea de carteluri, trusturi, etc., ceea ce implica principiul solidarităţii între stat şi
întreprinderea economică particulară. Această solidaritate era cerută de faptul că lupta
economică nu se mai desfăşura "de la persoană la persoană ci de la organizare la oraganizare"
(2;3).
Modelul spre care s-au îndreptat principalele state europene a fost cel american.
Aspiraţia spre americanizarea economică a Europei a fost, în mare parte, legitimă căci nicăieri
în lume nu s-a experimentat mai mult ca în SUA. în ceea ce priveşte restructurarea raţională a
activităţilor de producţie, schimb şi de consum, gestionarea administrativ ştiinţifică a
întreprinderii etc.
Europa avea nevoie de creşterea valorii utile a forţei de muncă mai ales în condiţiile
unei accentuate crize a braţelor de muncă determinată de pierderea atâtor vieţi omeneşti în
anii conflagraţiei. Prin introducerea pe continentul european a principiilor taylerismului s-a
rezolvat această problemă deoarece şi economiile europene au început să raţionalizeze
raporturile dintre folosirea optimă a utilajului, divizarea lucrului după criteriul eficienţei
optime, şi consumul de materii prime, combustibil, finanţe şi forţă de muncă. (3;512)
Nevoia de noi modele pentru economia europeană era justificată de Max Weber prin
necesitatea organizării raţionale a muncii şi restabilizării activităţilor economice (4 ; 13-15).
În România o serie de mari spirite ale timpului cereau remodelarea şi regândirea economiei.
Nicolae Iorga vorbea la începutul deceniului patru de adaptarea "ritmului american în Europa"
(5;194) iar Mihail Manoilescu cerea în Parlamentul României măsuri pentru organizarea
muncii, care, inevitabil conducea la ordonarea societăţii (1;43).
În confruntarea de modele şi doctrine în plan teoretic la diferite congrese şi reuniuni ale
specialiştilor dar şi în plan aplicativ, cea mai mare şansă a avut-o liberalismul care a dominat
nestingherit în economie toată epoca modernă, deşi gravele consecinţe ale războiului i-au
deschis perspective sumbre dar pe care le-a depăşit după grava criză economică din anii 1929-
1933.
Modelul liberal a reprezentat vectorul principal al gândirii economice, în confruntarea
cu alte doctrine şi modele economice chiar dacă după Versailles el a trebuit să-şi adauge la
paradigmele de bază unele particularităţi cum au fost sporirea interveţionismului etatist în
economie, sublinierea scopului de utilitate publică, organizarea producţiei industriale,
impunerea principiului individualismului în folosul statului şi al colectivităţii, stabilirea unui
regim de circulaţie şi de distribuţie apropiat de idealul de dreptate. Prin acestea liberalismul s-
a regenerat şi s-a transformat în neoliberalism. Modelul se deplasează de la clasic la neoclasic
în organizarea economiei, de la faza atotputerniciei întreprinzătorului particular la aceea a
implicării statului. (6;86)
Neoliberalismul, deci, a reprimit bagajul teoretic al liberalismului, renunţând la tezele
circumstanţiale depăşite şi a menţinut tot ceea ce era peren. Acest model, în noile realităţi
apărute în primii ani postbelici, era mai apropiat de cerinţele economiei moderne şi dinamice,
şi a dovedit că ridicarea prestigiului material şi spiritual al Europei nu putea avea loc decât
43 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

prin valorificarea maximă a bogăţiilor naturale şi a resurselor umane. Intervenţia statului în
economie a fost dictată de noile practici din relaţiile economice mondiale - protecţionismul în
primul rând, dar şi de atenuarea arbitrariului pieţei, de corelările fiscalităţii cu inflaţia etc.
Formele concrete de intervenţie a statului în economie au diferit de la un stat la altul, în raport
de condiţiile şi tradiţiile social-economice din fiecare ţară.
Modelul de economie dirijată a fost inspirat de ideologiile totalitare de stânga -
bolşevismul - şi de dreapta - fascismul şi nazismul. Noţiunea şi sensurile economiei dirijate,
ca nou model economic s-au impus în Est prin consolidarea statului sovietic şi în vest în
condiţiile apariţiei şi declanşării crizei economice mondiale. (1;64)
Penetraţia modelului planificării, influenţată, în parte, de efectele aplicării lui în URSS
şi de eficienţa şi rapiditatea cu care fascismul a acţionat în timpul crizei economice (1929-
1933), va determina acumularea de argumente pro şi contra între adepţii economiei de piaţă şi
cei ai economiei planificate.
Printre alte modele care au circulat în teoria şi practica economică europeană a fost şi
corporatismul. Acesta preconiza asocierea muncitorilor în corporaţii în opoziţie cu sindicatele
şi conducerea economiei prin metode dirijiste. Corporatismul, deşi teoretic a fost studiat şi în
alte ţări decât cea în care a apărut- Italia, n-a avut o coerenţă suficientă pentru a constitui calea
ideologică intermediară între liberalism şi etatism. (3;157)
Din punct de vedere al evoluţiei principalelor economii în primii ani după încheierea
conflagraţiei mondiale dezvoltarea a fost inegală şi cu efecte diferite de la o ţară la alta.
Dovadă că, în anul 1925, faţă de 1913, indicele producţiei a fost de 121,6 la global, de 103,5
în Europa şi de 148,o în S.U.A. (1;74). Succesul economiei americane s-a datorat "abundenţei
capitalurilor", creşterii puterii de cumpărare şi procesului de concentrare a producţiei şi
capitalurilor sub raportul progresului tehnic şi ştiinţific. Abundenţa capitalurilor americane a
facilitat plasamentul dolarilor în afara ţării, bancherii americani dorind să devină şi bancherii
lumii. Edificator este creşterea de la 7 miliarde de dolari plasaţi în străinătate în 1919 la 17
miliarde în anul 1929. În afară de beneficiile pe care le-au adus aceste capitaluri americanilor,
ele le-au permis acestora să controleze sursele de materii prime indispensabile ţării: petrol,
cauciuc, cupru, nitraţi. În Mexic, de exemplu, jumătate din întreprinderile economice
aparţineau, în acest timp, americanilor. (7;132)
Economia S.U.A a intrat în faza "capitalismului bunăstării". Toate sectoarele economiei
cunosc o dezvoltare importantă. Cea mai dinamică a fost industria automobilului. De la 4000
de vehicule care se produceau în 1900, ea ajunge la 1.500.000 în 1921 şi la peste 4.800.000 în
1929. Industria construcţiilor s-a dinamizat în perioada prosperităţii şi a apariţiei blocurilor
"zgârie nori".
Automobilele, industria electronică şi aviaţia au stimulat dezvoltarea noilor surse de
energie, electricitatea şi petrolul. Producţia de petrol creşte de la 33 milioane tone în 1913 la
138 milioane tone în 1929.
Economia statelor europene cunoaşte o perioadă de prosperitate însă sprijinită pe o
fundaţie nepermanentă şi precară care s-a prăbuşit brusc. (1;73) Ea n-a putut să ţină pasul cu
economia americană şi pentru că o mare parte a producţiei a fost orientată spre reconstrucţia a
tot ceea ce războiul a distrus sau ruinat. Avansul economiei europene luată ca întreg a fost
întârziat cu opt ani, aceasta însemnând că volumul producţiei din 1929 a totalizat ceea ce s-ar
fi realizat în 1921 dacă n-ar fi fost războiul şi dacă ritmul de creştere anterioar anului 1914 s-
ar fi menţinut.
Luate însă separat, unele state de pe continent au fost mult mai sever afectate, ceea ce-a
determinat ca însăşi opera de refacere şi de dezvoltare să difere prin rezultate. În Marea
Britanie, de exemplu, dificultăţile economice s-au prelungit aproape un deceniu. Aici,
44 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

cerinţele de război au impus accentuarea intervenţionismului de stat ilustrat prin protejarea,
prin măsuri vamale, unor industrii şi pentru control deplin asupra căilor ferate şi asupra
sectorului minier. După război, până la apariţia crizei mondiale, economia engleză, trecută în
regim de pace, a avut de înfruntat mari dificultăţi în folosirea braţelor de muncă demobilizate,
restabilirea progresului în producţia de cărbune şi metalurgie. Urmarea, producţia de cărbune
a scăzut de la 240 milioane tone în 1920-1924 la 227. milioane tone în etapa 1925-1929.
Producţia în metalurgie a scăzut de la 9,2 milioane tone la 6,3 milioane la fontă şi de la 9,7 la
7,4 milioane tone la oţel pentru aceeaşi perioadă. Din această pricină valoarea exportului
britanic a reprezentat doar 37% în anul 1929 din nivelul anului 1913. Ponderea de 14% pe
care o avea Anglia în comerţul mondial în 1928 era sub nivelul antebelic cu două procente.
(9;30)
La rândul ei, Franţa, dominată de ideea că, după marea revoluţie din 1789, destinul
Europei era legat de destinul ei, a arătat interes pentru dezvoltarea economică. Criza de
readaptare la economia de pace a fost depăşită până în anul 1924. După această dată unele
ramuri - metalurgia, construcţia de maşini, aeronautica etc. - au cunoscut creşteri
semnificative. Producţia de cărbune a crescut de la 34 milioane tone în anii 1920-1924 la 52
milioane în perioada 1925-1929, cea de oţel pentru aceeaşi perioadă, de la 1,8 la 9,4 milioane
tone.
Pentru Germania, primii ani de după conflagraţie au fost deosebit de dificili. Redresarea
financiară din 1924 şi "ghiftuirea" cu capitaluri străine a economiei germane (9;10) au
determinat creşteri importante în sectoare ale economiei germane. În intervalul 1925-1929,
Germania a produs mai mult cărbune şi oţel decât Franţa şi Anglia la un loc. Flota comercială
a urcat rapid pe locul patru în lume.
Ţările mijlocii şi mici din Europa au cunoscut evoluţii diferite din punct de vedere
economic. Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, au cunoscut un boom economic, iar în alte
ţări cu situaţii mai dificile fiind necesară intervenţia Ligii Naţiunilor pentru a se redresa , cum
a fost cazul în Austria şi Ungaria. În România, politica liberală "prin noi înşine", a condus la o
creştere economică evidentă şi la apariţia de mari unităţi industriale: I.A.R. - Braşov; Malaxa -
Bucureşti; Uzinele Copşa Mică şi Cugir etc.
Dezvoltarea economică a lumii în primul deceniu postbelic a fost brusc stopată de criza
economică declanşată de marele crah financiar de pe Wall Street.

2. CRIZA ŞI DEPRESIUNEA ECONOMICĂ DIN 1929-1933.

Al doilea deceniu interbelic a început cu o puternică criză, care a avut un impact şi
consecinţe nemaiîntâlnite până atunci în economia mondială. Aşa numitele cicluri de avânt şi
de declin erau cunoscute încă din secolul al-XX-lea. La începutul anilor '20, un economist rus,
N.D. Kondratiev, ulterior una din victimele epurărilor staliniste, a descoperit un model de
dezvoltare economică începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea printr-o serie de "valuri
lungi". Prin teoria sa, el a precizat că "valul lung" al economiei mondiale trebuia să ajungă în
punctul cel mai de jos la sfârşitul primului deceniu interbelic. (10;109)
Criza din 1929-1933 a provocat un adevărat şoc psihologic. Nedumerirea şi pesimismul
au pus stăpânire chiar pe cele mai limpezi şi mai optimiste cugetări. Credinţa într-un progres
nesfârşit, socotită odinioară intangibilă şi indiscutabilă, scria René Guénon în anul 1931 - nu
mai era admisă unanim. Unii au început să întrevadă, vag sau nu, confuz sau nu, că civilizaţia
45 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

occidentală, în loc să-şi continue neântrerupt dezvoltarea, risca să ajungă la un punct mort,
însăşi bazele ordinii economice şi sociale fiind ameninţate. Toate componentele fundamentale
ale liberalismului - individualismul, libera iniţiativă, determinarea preţurilor prin jocul
concurenţei - au intrat în derută. (1;106)
Cauzele crizei au fost multiple şi variate ca surse. Dezbaterea teoretică asupra cauzelor
şi interpretărilor celei mai mari crize a capitalismului modern încă nu s-a încheiat. Cel mai
adesea, criza a fost explicată prin dislocarea comerţului mondial şi a economiilor naţionale în
timpul primei conflagraţii mondiale. Alţi specialişti au explicat criza printr-un accident de
parcurs al liberalismului sau prin excesul de raţionalizare economică, îndeosebi în S.U.A şi
Germania, unde maximumul de organizare a producţiei şi a muncii a fost însoţit de
maximumul de şomaj. Pierre Milza şi Serge Berstein consideră că trei factori destabilizatori
au fost în principal vinovaţi de apariţia crizei: un consum înfrânat de permanenţa
comportamentului de austeritate şi economisire, moşteniri ale unei civilizaţii rurale ce privea
cu suspiciune şi chiar revoltător facilităţile de satisfacţii materiale oferite de producţia
industrială de masă;efortul de investiţii din anii ‘20 a fost însoţit de riscuri şi dezechilibre ca şi
derapaje financiare; abuzul de credite de consum şi de speculaţii bursiere care s-a practicat în
S.U.A în anii primului deceniu interbelic.
Criza s-a manifestat în principal prin scăderea dramatică a preţurilor care la rândul ei a
antrenat o puternică contracţie a valorii producţiei, creştere bruscă a şomajului şi a
falimentelor comerciale şi industriale. Cu excepţia URSS, lumea întreagă a fost atinsă, cu atât
mai uşor cu cât nu regăsise după un deceniu de la sfârşitul conflagraţiei, un echilibru
economic satisfăcător. În această lume nerefăcută după război, cele trei puncte slabe ce
caracterizau prosperitatea anilor ‘20 au fost pretutindeni prezente: criza agricolă de
supraproducţie însoţită de scăderea preţurilor şi a veniturilor ţărănimii; criza de suprainvestiţii
speculative în sectoarele pilot ale economiei şi criza financiară. (7;232)
Criza a atins iniţial economia germanică mai fragilă dar mai ales dependentă de creditul
american. În primăvara anului 1931, falimentul băncii Kredit Anstalt din Viena a antrenat
prăbuşirea întregului sistem bancar austriac. Prin ricoşeu, băncile germane, foarte implicate în
economia austriacă, au intrat în rândul lor în criză. Cancelarul german Bruning a decretat
închiderea tuturor băncilor şi izolarea mărcii de lumea exterioară. Dar Germania în criză va
cuceri sistemul bancar englez. Odată cu Londra principalul releu financiar între S.U.A şi
restul lumii a fost atins. Speranţele asupra lirei au obligat guvernul britanic să abandoneze
Gold Exchange Standard∗ în septembrie 1931. Această decizie va afecta grav Banca Franţei şi
Banca Japoniei care deţineau depozite de lire în calitate de monedă de schimb. Ţările
subdezvoltate şi în curs de industrializare au fost cele mai lovite, deoarece economia lor
depindea de comerţul cu produse agricole şi materii prime. În cinci ani, din 1929 şi până în
1933, depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei mondiale: producţia; circulaţia
internaţională de mărfuri şi capital, sistemul monetar internaţional.
Toate statele, datorită profunzimii şi amplorii pe care a avut-o criza, au căutat soluţii
pentru relansarea economică şi depăşirea dificultăţilor sociale. Au fost aplicate, experimental,
mai multe soluţii însă două s-au particularizat în mod deosebit. Deflaţia a fost soluţia
practicată în Germania şi Franţa. Aceasta avea ca pârghie principală menţinerea echilibrului
bugetar prin reducerea cheltuielilor publice şi stabilirea balanţei comerciale printr-o scădere a
preţurilor de revenire favorabilă exportului, însă obţinută printr-o scădere drastică a salariilor.
Experimentul aplicat n-a fost viabil şi în 1935 a eşuat. Efectele n-au fost cele dorite deoarece
indicele exportului produselor industriale a coborât dramatic. În Germania, de exemplu,

convertibilitatea lirei în aur
46 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

maximumul de raţionalizare a fost însoţit, aşa cum s-a mai spus, de maximum de şomaj.
Deflaţia, acolo unde a fost aplicată, nu numai că nu a reuşit să producă efecte pozitive ci a
adâncit depresiunea economică deja generată de insuficienţa monedei şi a creditului.
Acceptarea deficitului bugetar - inflaţia - a fost cea de-a doua cale preconizată şi care a
condus în cele din urmă şi la scoaterea economiei mondiale din criză. Această soluţie a apărut
pe terenul unor ample dispute teoretice în generaţia specialiştilor deceniului al patrulea care l-
a avut în fruntea sa, indiscutabil, pe economistul şi gânditorul J.M.Keynes. (6;49)
Laturile esenţiale ale modelului Keynesist au fost temeinic studiate aşa încât o abordare
sintetică este legitimă. Vom reţine aici doar esenţa demonstraţiilor sale şi aceasta pentru că s-
au produs când eşecul provocat de marea depresiune a determinat o revoluţionare a
concepţiilor privind politica economică, cele mai importante expresii ale acesteia fiind
naţional-socialismul german al lui Hitler şi New Deal-ul lui Roosevelt.
Mai întâi, analizând producţia într-o altă manieră, Keynes a conchis că pentru stabilirea
echilibrului economic şi utilizarea deplină a forţei de muncă, era imperioasă intervenţia
statului. Cunoscând mecanismul de funcţionare a producţiei materiale, J.M.Keynes a oferit
puterii centrale un îndreptar legitim de intervenţie într-o viaţă economică în continuă
schimbare, fără de care nu puteau avea loc urmări favorabile pe toate planurile.
Esenţa politicii economice dirijiste preconizate de J.M. Keynes a constat în luarea şi
aplicarea unor măsuri de control menite a determina o concordanţă între înclinaţia spre
consum şi imboldul la investiţii, pentru a statornici un volum global de producţie cât mai
apropiat de nivelul corespunzător ocupării depline a forţei de muncă.
Peste teorii şi principii multe state au apelat la modelul keynesist ca la singura
alternativă care ar fi putut evita cutremurele sociale şi înlocuirea integrală a liberalismului cu
o economie sub regim politic autoritar. Gradul, formele şi denumirea dirijismului, ca expresii
ale interveţionismului etatist, au diferit de la un stat la altul în raport de contextul istoric, de
stadiul de dezvoltare şi de puterea de înţelegere a conceptului. (1;133)
În Germania, implicarea statului în economie s-a făcut în numele naţional-socialismului
exprimând dirijismul de natură totalitară, mai ales în timpul lui A.Hitler, ridicat până la
aberante metode de exterminare a unor categorii de cetăţeni după criterii etnice, rasiale.
În Italia, intervenţionismul etatist s-a manifestat în varianta dirijismului corporativ cu
grave încălcări ale democraţiei. Modelul dirijismului a fost folosit autoritar în Germania,
România şi Ungaria.
În URSS, intervenţia statului în economie s-a bazat pe mecanismul planificării
economice. Aici planificarea a fost dusă până la extrem prin înlocuirea mecanismelor normale
de piaţă şi preţurile variabile cu un set arbitrar de preţuri.
În statele cu tradiţii democratice, încercările extreme de control politic în economie nu
au dat rezultate, întrucât au continuat să practice, chiar în condiţiile aplicării modelului dirijist,
o politică derivată din constituţionalismul liberal. În plus, dacă noua orientare a cerut statului
să dirijeze economia, nu a pretins câtuşi de puţin să substituie regimul capitalist cu unul de
socializare tip marxist sau cu unul totalitar.
Expresia cea mai elocventă a dirijismului liberal a fost New-Deal-ul american lansat de
preşedintele Fr. D. Roosevelt. În discursul pronunţat de acesta la Convenţia democrată de la
Chicago, pe 2 iulie 1932, lansând ieea New-Deal-ului afirma: "Vă chem, şi mă angajez eu
însumi, să realizăm o nouă împărţire a cărţilor pentru poporul american. Ca toţi cei de faţă să
fim noi înşine profeţii unei noi ordini, a competenţei şi curajului. Este mai mult decât o
campanie politică, este o chemare sub arme". (7;239)
În concepţia preşedintelui american fenomenele de criză nu puteau fi înlăturate decât
prin stoparea scăderii preţurilor şi creşterea profiturilor. O primă măsură a fost luată la 19
47 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

aprilie 1933 când şi S.U.A abandonează etalonul aur, convertibilitatea dolarului în aur este
suspendată, şi a devalorizat dolarul cu până la 50%. Alte măsuri cuprinse în New-Deal:
controlul preţurilor, al creditului, al puterii de cumpărare, remonetizarea parţială a capitalului.
Totodată, statul a concentrat uriaşe fonduri pe calea împrumuturilor bancare în vederea
subvenţionării industriei şi finanţarea de lucrări publice, pentru redresarea şomajului.
Programul lui Roosevelt a fost apreciat drept "unul din proiectele cele mai revoluţionare şi
cele mai importante în vederea controlului industriei ce-a fost vreodată elaborat în Statele
Unite". (1;145)
Reţinem aici, în concluzie, că, pe poziţie de placă turnantă, criza din 1929-1933 a
orientat societatea spre alte alte modele economice decât cel liberal, că după părerea multor
specialişti, criza economică a fost de conjunctură în apusul Europei, acolo unde societatea a
înregistrat progrese evidente, şi de repercursiune în estul şi sud-estul Europei, zone în care
procesul respectiv s-a aflat pe alte coordonate. Prin aceasta s-a produs o mutaţie decisivă în
istoria omenirii. Dacă omenirea a scăpat până astăzi de repetarea crizei de tip 1929-1933,
meritul revine, fără îndoială, funcţiei noi pe care statul o îndeplineşte, responsabil principal al
bunului mers al maşinii economice. (3;516)
Pe de altă parte, trebuie subliniat că urmările politice ale crizei din 1929-1933 au fost
mai puternice şi mai nefaste pentru omenire decât consecinţele ei economice. Impactul crizei
cu politica a fost deosebit de dur în Occident şi Europa centrală. În Germania ea a dus la
dictatura nazistă, în Franţa şi Anglia a dus la dezagregarea executivului şi instabilitate
ministerială (Paris) şi la un reflux electoral în favoarea conservatorilor (Londra). Temerile
politice au împiedicat cooperarea economică, esenţială în redresarea şi restaurarea încrederii.
Preocupările pentru îndepărtarea dificultăţilor materiale şi financiare au distras atenţia
oamenilor de stat de la pericolele politice iminente - revizionismul şi revanşismul - şi au izolat
naţiunile, prejudiciind speranţa de securitate.
Perioada 1929-1933 reprezintă, pentru omenire, eşecul tentativei şi al efortului de a
restabili componentele esenţiale ale doctrinei liberale în economie. Criza a reânviat
dificultăţile apărute după Versailles, determinând domolirea valului de idealism Wilsonian, de
fraternitate umană, învederând că resortul moral al colectivităţii a fost prea slab pentru a
rezista adversarilor şi perspectivei plumburii care apărea la orizont.

3. ECONOMIA ÎN PERIOADA PREMERGĂTOARE CELEI DE-A DOUA
CONFLAGRAŢII MONDIALE

Soluţionarea marii crize n-a dus cu sine şi restabilirea factorilor care au contribuit,
anterior declanşării ei, la extinderea cooperării internaţionale şi la o conlucrare normală a
economiilor naţionale. Va fi de acum înainte imposibil de împiedicat creşterea
protecţionismului şi disoluţia sistemului cooperării internaţionale, fiecare stat înţelegând să
ducă numai politica propriilor interese.
În opinia istoricilor Pierre Milza şi Serge Berstein două grupe de ţări se opun, în plan
economic, din ce în ce mai făţiş:
- "ţările bogate" - S.U.A, Marea Britanie, Franţa, care deţin 80% din stocurile mondiale
de aur şi controlul pieţelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale;
48 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

- "ţările sărace" - Italia, Japonia, Germania, greu îndatorate, lipsite de stocuri de aur dar
mai ales fără posesiuni coloniale, se aflau în situaţia folosirii propriilor resurse care au fost
insuficiente pentru a combate depresiunea şi a se relansa economic. (7;235)
De partea "ţărilor bogate" S.U.A, care proteja vasta lor piaţă internă şi-au înmulţit
acordurile cu statele continentului american ale căror monede au urmat în 1934, politica de
devalorizare a dolarului. Marea Britanie s-a aflat în fruntea zonei lirei sterline constituită din
ţările care au decis să-şi alinieze cursul monedei cu cel al devizelor britanice (Commonwealth,
ţările iberice şi scandinave). Marea Britanie, prin acordul de la Ottawa, din 1932, a instituit un
sistem de taxe vamale preferenţiale între centrul şi periferia imperiului său. Franţa, la rândul
ei, a luat, în 1935, iniţiativa formării unui "bloc al aurului" cu ţările ce refuzaseră să-şi
devalorizeze moneda. Eşecul în politica deflaţionistă a determinat Franţa să se replieze către
imperiul său colonial în care va constitui o zonă a francului sudată prin legături comerciale şi
financiare.
În ceea ce priveşte "ţările sărace", acestea au fost supuse unor puternice tensiuni care au
dus la modele dirijiste autoritare şi totalitar-corporatiste. Soluţia autarhică rezultată dintr-un
dirijism exacerbat, un protecţionism şi un control al schimburilor fără fisuri n-a fost suficientă
pentru a depăşi criza. Ea a cerut o bază teritorială lărgită care, în opinia dictatorilor din aceste
ţări, nu se putea abţine decât prin război. Aceste ţări au pus, în 1938, baza unei zone a mărcii
în Europa întreţinea relaţii privilegiate cu Japonia care avea şi ea un obiectiv expansionist la
fel de precis ca Italia şi Germania.
Cum, pe de altă parte, Uniunea Sovietică n-a reuşit să rupă izolarea economică în care s-
a zbătut după prima mare conflagraţie mondială, lumea s-a aflat la sfârşitul anilor ‘30
compartimentată în zone monetare şi comerciale care au devenit în scurt timp blocuri rivale ce
se vor confrunta peste foarte puţin timp.
Redimensionarea economiilor naţionale de la starea de pace la starea de război a fost la
fel de grea şi costisitoare ca şi reconversia economiilor de război. Faţă de primul deceniu
interbelic, când 64 de state au cheltuit pentru înnarmare 400 milioane de dolari, în următorii
10 ani s-a făcut saltul la imensa sumă de 12,5 miliarde, din care 7,5 miliarde cheltuite de
marile puteri. Din 1938, Reich-ul german s-a instalat în fruntea cursei pentru înnarmare cu un
ritm de peste 16 ori mai mare decât în 1932. El a fost întrecut doar de Uniunea Sovietică a
cărei dinamică raportată la acelaşi an a fost de aproape 20 de ori mai mare. (11;359)
Munca productivă a fost deturnată de la scopurile consumului la cel de război, făcându-
se o mare risipă de materiale şi energie. Pentru întreţinerea unui militar aflat în luptă era
necesar să muncească 15 muncitori în spatele frontului. Într-un crucişător era încorporată
munca a 18.000 de oameni pe timp de un an, iar într-un distrugător efortul a peste 540.00 de
oameni. Într-o altă variantă de calcul o zi de război, în 1939, a costat tot atât cât bugetul
României pe întregul an financiar. (11;300-361)
Privind global şi în comparaţie rezultatele, fizionomia economică a planetei arăta în
preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale profund schimbată faţă de 1913. S.U.A, prima
putere industrială, asigurau o treime din producţia totală. Urmau , în ordine URSS cu 19% faţă
de 6% cât era ponderea Rusiei înainte de primul război mondial; Germania cu 11%; Marea
Britanie cu 9%. (1;211)
Sentimentul pierderii întâietăţii în viaţa economică a lumii de către Europa, exprimată
după terminarea primei conflagraţii mondiale, s-a dovedit a fi veridic. Statistic se constată că,
în preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale, Europa deţinea 44% din producţia
industrială mondială faţă de 16% cât avea în anul 1913. În agricultură producţia a crescut în
Europa cu 20-30% în comparaţie cu nivelul antebelic, iar în S.U.A cu 30-38%. În planul
49 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

comerţului exterior mondial "bătrânul continent" mai avea ca pondere doar 47% faţă de 64%
în anul 1913. (1;213)
Situaţia nu doar globală, ci şi la nivelul statelor indică diferenţele de dezvoltare
economică. Vom reţine numai câteva exemple. După ieşirea din impas, economia americană a
atins în 1938 nivelul din 1929. Politica marilor investiţii publice practicată din 1933 a
ameliorat infrastructura ţării şi a condus în cele din urmă şi la creşterea productivităţii cu 22%
în cei zece ani. Venitul naţional a crescut de la 42,5% la 72,8% deşi nu a mai atins nivelul
anului 1929 când a fost de 87,6%. (7;250)
Economia japoneză a cunoscut o redresare şi apoi o creştere rapidă după adaptarea unei
politici inflaţioniste care a dus la dezvoltare industrială şi la favorizarea exporturilor.
Redresarea a fost spectaculoasă în domeniul industrial. Comenzile militare au impulsionat
industria chimică, metalurgică şi a construcţiilor de maşini, aeronautica şi industria navală.
Statistic aceasta a crescut în 1937 cu 173% faţă de anul 1929. Numărul muncitorilor a crescut,
de la 1,8 milioane la peste trei milioane. (7;358)
În Europa economia Marii Britanii a luat avânt până în 1937, când producţia a
reprezentat 123,9% faţă de 1929. După un scurt declin ea s-a redresat în contextul angajării în
conflagraţie. Pericolul pe care l-a perceput Franţa dinspre militarismul german a făcut ca
economiea să fie îndreptată spre producţia de război fără ca aceasta să poată depăşi cu
adevărat declinul crizei. În 1939, nivelul economiei franceze nu atinsese încă nivelul din
1929. Această stare economică s-a manifestat printr-o insuficienţă a investiţiilor, care a
antrenat învechirea tehnologică şi a frânat capacitatea de producţie. Fenomenul a fost mai
accentuat în uzinele de armament şi tehnică militară. La momentul declanşării celei de-a doua
conflagraţii mondiale Franţa nu era economic pregătită pentru război. Acest lucru va
determina şi capitularea ei deosebit de rapidă în faţa maşinii de război germane.
În Germania, militarizarea economiei pentru a putea duce un război fulger ("blitzkrieg")
a impus un ansamblu de măsuri care să facă posibilă îndeplinirea obiectivelor de politică
externă. S-au luat măsuri pentru creşterea producţiei agricole şi industriale şi limitarea
importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de înlocuire pentru
benzină, cauciuc, fibre din bumbac ("ersatz-uri"). Aceste măsuri au fost dublate de o uriaşă
mobilizare a forţei de muncă prin intermediul corporatismului. Din 1935, prestarea unei
munci a fost obligatorie pentru toţi tinerii de ambele sexe şi şi s-a realizat eradicarea
eradicarea şomajului. În 1939, Germania a devenit, după S.U.A, a doua putere industrială a
lumii. (1;214)
În URSS, politica planurilor cincinale a determinat o creştere a producţiei industriale de
2,2 ori în 1937 faţă de 1932 şi de 5,9 ori faţă de 1913. Interesant că, 80% din întreaga
producţie, în 1937, era realizată în întreprinderi noi sau total reconstruite, asigurând ţării un
loc alături de Germania ca dinamică şi locul doi în lume ca volum al producţiei industriale.
Decalajele de evoluţie economică ca ritm şi producţie pe de-o parte şi autarhia
economică promovată pe de altă parte au incitat la "extinderea"teritorială pentru acces şi
control la baze de materii prime şi pieţe de desfacere. În momentul punerii problemei
reâmpărţirii zonelor de influenţă, din suprafaţa de uscat a globului, şapte mari puteri deţineau
aproape 62%.
Faţă de poziţia ocupată în această reâmpărţire a sferelor de influenţă şi cea în ierarhia
ecuaţiei de putere Germania, Japonia şi Italia se considerau nedreptăţite. Germania a căutat să-
şi asigure accesul la solul şi subsolul unor state din Europa Centrală şi de Sud Est. Rezultatele
obţinute la început prin penetraţie pot fi cotate ca apreciabile, dar, totodată, estimate şi ca
precare, căci au fost dobândite în cadrul acordurilor de scurtă durată. Lucrurile s-au agravat de
îndată ce în vara anului 1939 cercurile conducătoare engleze s-au arătat înclinate spre a
50 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

recunoaşte Reich-ului german o zonă de influenţă economică preferenţială în Europa de Sud-
Est dacă Germania se angaja pe viitor să nu mai recurgă la forţă, ofertă pe care A. Hitler a
refuzat-o. (1;220) Conducătorul celui de-al treilea Reich a dorit ca războiul să decidă asupra
locului şi rolului pe care fiecare dintre marile puteri industriale îl aveau în ierarhia raportului
de forţe şi cât revenea fiecăruia în procente din zonele de influenţă.

BIBLIOGRAFIE

1. Saizu I., Tacu Al., Europa economică interbelică. Institutul european, Iaşi, 1997.
2. Leon N. G., Noile îndrumări în organizările economice, în "Analele statistice şi
economice", I, 1918, nr. 3.
3. Chatelet Francois, Pisier Evelyne, Concepţiile politice ale secolului XX, Bucureşti,
1994
4. Weber Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti,1994.
5. Iorga Nicolae, Factorii materiali ai epocii contemporane, Bucureşti, 1931.
6. Carpinski Anton, Doctrine politice contemporane, Iaşi, 1992.
7. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. 1900-
1905. Bucureşti, 1998.
8. Ropke Wilhelm, L’Economie mondiale aux XIX-e et XX-e siècles, Paris, Genéve,
1959.
9. Badia Gilbert, La fin de la Republique Allemande (1929-1933). Paris, 1958.
10. Habsbawm, Eric. Secolul extremelor. Traducere Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1994.
11. Dandara Livia, România în vâltoarea anului 1939, Bucureşti, 1985.
51 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

DEMOCRAŢIA ŞI TOTALITARISMUL DE DREAPTA ÎN LUME
(1920-1939)

În 1918, democraţia liberală, ieşită victorioasă din război părea să triumfe. Într-adevăr,
imperiile austro-ungar, german, rus şi otoman, simboluri ale permanenţei puterilor autoritare
s-au prăbuşit, lăsând loc unor regimuri parlamentare şi unor guverne constituţionale. Însă în
realitate, democraţia liberală se va arăta fragilă. Ameninţată pe două fronturi, de la stânga, de
bolşevism, de la dreapta, de mişcările de tendinţă autoritară, aceasta se va prăbuşi, în 1933, în
unele ţări mai ales după ce Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei.
În ţările cu tradiţie democratică s-a urmărit restaurarea integrală a democraţiei liberale
deoarece războiul mondial a permis denaturări ale liberalismului (intervenţia statului in
economie şi în raporturile sociale, slăbirea controlului parlamentar, etc.). În Franţa, de
exemplu, populaţia nu mai tolera autoritarismul lui Clemeneau, iar în Marea Britanie tot mai
mulţi cetaţeni se pronunţau pentru întoarcerea la procedurile clasice ale vieţii parlamentare
anterioare războiului.

I. DEMOCRAŢIA ÎNTRE TRANSFORMĂRILE LIBERALISMULUI ŞI
ADOPTAREA CONSERVATORISMULUI DUPĂ PRIMA MARE CONFLAGRAŢIE
MONDIALĂ

Societatea industrială a intrat, după terminarea primului război mondial, nu numai într-o
fază de profunde transformări politice care au schimbat radical viaţa Europei şi într-o oarecare
măsură şi a lumii extraeuropene, ci şi arena în care s-au înfruntat cele mai diverse curente şi
opinii privind organizarea şi funţionarea statului şi a societăţii din punct de vedere politic
(6;142). Această situaţie s-a datorat faptului că în principalele state europene funcţiona un
regim constituţional care exercita un real prestigiu şi influenţă asupra celorlalte state inclusiv a
celor care au rezultat după prăbuşirea imperiilor austro-ungar şi ţarist (8;15).
Noul context politico-juridic rezultat în urma primului război mondial impune în analiză
precizări despre statele (din zona geografică analizată) implicate în această conflagraţie,
deoarece unele au fost învinse (Austro-Ungaria, Germania, Turcia, Bulgaria) iar altele
învingătoare (Anglia, Franţa, S.U.A., Rusia, România, Italia, Grecia, Japonia, etc.). În ţările
învinse, precum Germania, Austro-Ungaria, Turcia vechiul regim monarhic a fost abolit fiind
înlocuit cu cel republican, excepţie făcând noul stat Ungaria ce-şi menţinea monarhia. Pe
52 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

ruinele fostului Împeriu Austro-Ungar s-au creat state noi precum Polonia, Austria,
Cehoslovacia, Ungaria. Croaţia, Bosnia şi Herţegovian (foste provincii ale Austro-Ungariei)
se vor unifica cu Serbia, Slovenia, Macedonia, Muntenegru, Dalmaţia şi Voivodina formând
Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, din 1929 statul denumindu-se Iugoslavia. Acest stat
şi-a păstrat regimul democrat până în 1929. Ea şi-a reîntregit hotarele în 1918, prin unirea
Basarabiei şi a Bucovinei la patria mamă. România şi-a menţinut sistemul democrat până la
10 februarie 1938. (8;14).
Unele din statele nou create au trecut de la absolutism la democraţie cum este cazul
Poloniei (până în 1926), Austriei (până în 1934, deşi tendinţele autoritare se afirmaseră din
1927), Cehoslovacia (în toată perioada intrbelică). În alte ţări acest proces n-a mai avut loc.
Ungaria trecuse din 1920 la dictatura horthystă, iar Turcia după 1924 la autoritarism. Bulgaria
(ţară învinsă) şi-a menţinut forma de guvernământ monarhică, inclusiv sistemul democrat
până în 1935 cu întreruperile produse de regimurile autoritare ale lui Stamboliiski şi Ţankov.
Grecia, făcând parte din categoria ţărilor învingătoare, şi-a păstrat forma de
guvernământ monarhică până în 1924 când a fost proclamată republică, a cărei existenţă a
durat până în 1935, când s-a revenit la monarhie, sistemul politic pendulând între democraţie
şi dictatură.
Albania care a ieşit de sub dominaţia Imperiului Otoman şi-a obţinut independenţa în
1912 (recunoscută pe plan internaţional în 1913). În timpul primului război mondial a fost
ocupată de trupele Puterilor Centrale, astfel că şi-a redobândit independenţa în 1920. Forma
de guvernământ după această dată s-a schimbat de la republică (1924) la monarhie (1928). Ca
regim politic, din 1924 Albania a avut un sistem autoritar prezidenţial transformat ulterior în
unul de tip monarhic.
O anumită experienţă democratică anterioară primului război mondial, dintre statele
beligerante ale Europei centrale şi de sud-est o aveau doar România, Bulgaria, Italia, Grecia.
Însă acestea vor avea evoluţii diferite în ceea ce priveşte forma de guvernământ sau sistemul
politic, în funcţie de raportul forţelor politice interne, de rezistenţa instituţiilor statului precum
şi de rolul unor personalităţi în viaţa politică. Pentru aceste ţări credem că este valabilă
aprecierea lui Joseph Barthélemy, cunoscut jurist francez, potrivit căreia “războiul este proba
instituţiilor, aşa cum focul este proba aurului”.
Victoria marilor puteri democratice asupra monarhiilor absolutiste în primul război
mondial a adus regimului democratic şi a constituţiilor ce-l fundamentau un prestigiu. Un
curent puternic în favoarea acestei forme de viaţă politică s-a dezlănţuit în opinia publică din
ţările europene.
Pretutindeni se preconizau şi s-au şi înfăptuit reforme democratice înaintate. Cu toate
acestea, după nici un deceniu de la încheierea păcii, democraţia a intrat in criză şi sub
presiunea unor evenimente şi fenomene economice şi sociale în unele ţări a şi fost înlocuită
cu regimuri autoritare şi de dictatură.
Evoluţiile politice, economice şi sociale care au marcat Europa imediat după încheierea
primului război mondial au determinat o efeverscenţă a teoriilor cu privire la sistemul politic
şi fundamentele sale constituţionale.
S-au înfruntat între ele teoria bolşevică din U.R.S.S. care legitimiza statul sovietic, cu
teoria fascistă care fundamenta statul corporatist italian, teoria nazistă pe care era croit statul
naţional-socialist german şi nu în ultimul rând teoria care legitimiza statul democrat.
Dezbaterile cu privire la viabilitatea organizării şi funcţionării statului şi a societăţii din
punct de vedere politic a avut un spectru larg. Au apărut în jurul programelor şi doctrinelor
politice, a discursurilor pronunţate de diferite personalităţi politice, dar şi în lucrările unor
istorici, sociologi, jurişti sau oameni de litere.
53 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Constituţia era concepută de ideologi, jurişti, istorici şi oameni politici ca o bază a
tuturor legilor unei societăţi, ca o “lege a legilor”. “Legile în înţelesul lor cel mai larg – afirma
Montesquieu – sunt raporturile necesare care derivă din natura lucrurilor (9;11). Această
perspectivă era acceptată de majoritatea teoreticienilor şi oamenilor politici indiferent de
convingerile politice pe care le aveau şi le promovau. În România, de exemplu, Paul
Negulescu definea Constituţia ca “o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea
statului şi la raporturile de echilibru între diferitele puteri ale statului (6;368). În Franţa
constituţia era “legea supremă din care trebuie să se inspire toate celelalte legi. Ea se află mai
presus de toate autorităţile publice şi numai pe ea se întemeiază puterea acestora” (10;6).
Pentru înţelegerea şi aprecierea corectă a locului şi rolului pe care l-au avut constituţiile
în articularea şi funcţionarea sistemului politic în aceste state esenţial este cunoaşterea
spiritului, a ideilor care au stat la baza fundamentării constituţiilor din aceste state, deci ce tip
de constituţie a avut o ţară sau alta în această perioadă, în numele cui a propus şi cum a fost
adoptată legea fundamentală în statul respectiv, instituţiile pe care aceasta le-a generat şi mai
ales sistemul de norme şi principii în baza cărora ele funcţionează şi nu în ultimul rând
sistemul de norme şi principii care reglementează relaţia dintre individul-cetăţean cu
instituţiile statului şi ale societăţii civile.
La alegerile din 1919 francezii au luptat pentru o alianţă de centru dreapta realizată într-
un “Bloc naţional”. Din 1919 până în 1924 aceasta a guvernat în spiritul unei democraţii
liberale şi a dus o politică de reconciliere cu catolicii, de reprimare a mişcărilor muncitoreşti,
care au abuzat de principiile liberalimului încercând să introducă un regim de tip bolşevic,.
Blocul naţional va pierde alegerile din 1924 şi Franţa va fi guvernată de un Cartel al stângii
care nu includea în rândurile sale pe comunişti. Acesta va duce atât pe plan intern cât şi extern
o politică de stânga însă dificultăţile financiare şi ostilitatea mediilor de afaceri vor duce la
eşecul cartelului. În perioada 1926-1932 va guverna o coaliţie de partide care vor cuprinde de
la radicali până la partide de dreapta. Măsurile luate în plan economic şi social n-au fost în
măsură să satisfacă aşteptările francezilor. Ataşamentul faţă de Republica parlamentară a
suferit consecinţele acestei dezamăgiri. Regimul parlamentar a început să fie considerat
neputincios şi apare o criză a ideologiei republicane. În acest context o alinaţă a partidelor de
stânga ajunge la putere în 1936. Nici ea nu va reuşi să rezolve criza ideologiei republicane.
Aceasta va afecta toate partidele, de la dreapta la socialişti, trecând pe la radicali şi catolici.
Apar noi concepte care promovează limitarea puterilor parlamentului pentru a întări
executivul. Guvernul Daladier instalat la putere, în anul 1938, va ilustra perfect această
tendinţă. Parlamentul a autorizat guvernul să ia decizii cu putere de lege, acceptând, astfel, să
renunţe la o parte din puterile sale pentru a redresa Franţa. Regimul va eşua lamentabil după
ocuparea Franţei de către Germania.
Marea Britanie şi-a consolidat, după război, caracterul de stat democratic cu toate că
sistemul rotativei guvernamentale a bipartidismului a fost afectat de sciziunea partidului
liberal. Declinul liberarilor care au asigurat rotativa cu conservatorii, va aduce în prim planul
vieţii politice pe laburişti. Alegerile din 1923 vor aduce primul cabinet laburist din istoria
Marii Britanii. Deşi vor pierde alegerile din 1924 laburiştii vor fi mai mereu o alternativă la
putere.
Criza economică din anii 1929-1933 va afecta serios doctrina şi bazele regimului liberal
clasic. Ieşirea din criză se va face prin alte metode decât cele tradiţionale şi apare doctrina
neoliberalismului. Astfel criza nu va afecta structurile politice tradiţionale ale Marii Britanii.
Aceasta nu va cunoaşte, ca alte ţări europene, extremismul politic şi intaurarea regimului de
dictatură. În 1932 a apărut organizaţia New Party în British Union of Fascist după modelul
mussolinian, însă metodele brutale ale cămăşilor negre o fac să fie repede desconsiderată de
54 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

opinia publică. La extrema stângă, partidul comunist şi laburişti disidenţi, reuniţi în 1937-
1938 într-un efemer “Front popular”, nu se vor bucura niciodată de o audienţă prea mare.
În faţa crizei regimului parlamentar din unele ţări europene, Regatul Unit a făcut dovada
unei remarcabile stabilităţi politice (5;260). Marea Britanie va avea resurse suficiente pentru a
depăşi rapid o criză politică provocată de regele Eduard al VII – lea şi s-au salvat bazele
monarhiei parlamentare britanice.
Germania a devenit după război o republică federală, cu instituţii democratice, dar care
a rămas supusă unui executiv puternic. Confruntat cu grave dificultăţi noul regim a trebuit să
facă faţă traumatismului înfrângerii şi opoziţiei forţelor sociale şi politice ostile
parlamentarismului. Până în 1923 tânăra Republică de la Weimar a traversat o criză
economică care va pune regimul democratic în pericol. Redresarea economică relativă, după
1924 până în 1929, a întârziat pentru un timp regimul de dictatură.
S.U.A. au fost guvernate de partidul democrat, partidul tradiţional al minorităţilor
naţionale şi religioase, al muncitorilor, fermierilor inglodaţi in datorii, imigranţilor de dată
recentă. Acesta era privit cu ostilitate de America “aşezată”, cea a anglo-saxonilor, a
protestanţilor, a marilor industriaşi şi bancheri care votau în general pentru partidul
republican. La sfârşitul războiului acestor motive de opoziţie la adresa democraţilor li s-a
adăugat reproşurile adresate preşedintelui W. Wilson. Acesta a fost acuzat de măsurile de
intervenţionism economic luate în timpul conflictului mondial, ce au nesocotit principiile
liberale, de ruperea echilibrului constituţional al Statelor Unite prin limitarea puterilor statelor
componente în favoarea celor federale, de puterilor exorbitante pe care preşedintele şi le-a
arogat în detrimentul congresului. Astfel S.U.A. vor avea o lungă guvernare liberală (1921-
1933) care va readuce economia pe baza principiilor liberale clasice.
Criza din anii 1929-1933 a provocat un eşec usturător administraţiei republicane în
alegerile din 1932. Noul preşedinte Franklin D. Roosevelt, fire voluntară şi pragmatică, a ştiut
să inspire încredere americanilor, angajându-se sa combată criza prin aplicarea moderată a
principiilor neoliberalismului Keynes-ist. Prin trei mari pachete de măsuri în domeniul
economic şi social între anii 1933-1938 preşedintele a reuşit să reconcilieze o societate
americană destrămată de criză şi a definit un nou echilibru al puterilor în stat. Prin aceste
măsuri Franklin D. Roosevelt a prefigurat o redefinire a democraţiei americane.
În Asia, Japonia, conform constituţiei, avea un regim democratic. În realitate structurile
politice nu funcţionau, iar Japonia va încerca să-şi găsească echilibrul politic din lupta mai
multor curente: naţionalism, democraţie şi comunism.
Japonia, în aparenţă, avea un regim democratic, cu un parlament (Dieta) compus din
două camere, însă împăratul deţinea puterea executivă şi miniştrii nu erau responsabili decât
în faţa lui. Veritabile puteri în ţară nu erau în fapt nici împăratul, nici consiliul său privat
(genro), nici parlamentul, ci două grupuri de presiune foarte puternice: Zaibatzu şi armata.
Zaibatzu era alcătuit din partidele conservator şi liberal, însă, în realitate erau două mari
familii: Mitsui (conservatori) şi Mitsubishi (liberal). Astfel, în viaţa politică a Japoniei
alegerile falsificate, corupţia şi asasinatele politice au fost, în perioada interbelică, frecvente.
Începând cu anul 1931, armata a căpătat o influenţă determinantă în viaţa politică japoneză, în
ciuda eşecurilor numeroaselor lovituri de stat (1931, 1932, 1933, 19336). Divizate în facţiuni
rivale adeseori legate de grupuri ultranaţionaliste, armata nu va “lua puterea” la propriu
niciodată, însă va face constante presiuni asupra guvernelor prin diverse mijloace.
Ascensiunea militarismului a fost însoţită de o orientare totalitară a regimului: restrângerea
libertăţilor individuale, sindicale şi culturale; utilizarea masivă a propagandei pentru
dezvoltarea ideologiei rasiste şi a unui anticomunism virulent. Însă ceea ce a fost denumit
“fascismul nipon” n-a cunoscut nici cultul liderului, nici partidul unic ca în Europa.
55 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

În ţările care şi-au desăvârşit unitatea naţională sau au apărut pe ruinele fostelor
imperii absolutiste, constituţiile s-au constituit într-un mediu în care ideile şi teoriile cu privire
la regimul democratic erau predominante. Edificator în acest sens este pentru Cehoslovacia
concepţia omului de stat dar şi teorietician politic Thomas Masaryk. Pentru el democraţia nu
era numai un regim politic ci şi o concepţie despre lume. Din punct de vedere social ea “nu
este altceva decât triumful repurtat asupra mizeriei degradante. În republică, în democraţie, nu
trebuie să fie îngăduit nici unui particular, nici unei clase, să trăiască pe socoteala şi în dauna
cetăţenilor. Căci într-o democraţie, omul nu poate să fie, pentru om, um simplu mijloc”. În
Cehoslovacia, în anul 1920, a fost adoptată o constituţie democratică în care pluralismul
politic era garantat, cunoscându-se faptul că partidele politice contribuie la definirea şi
exprimarea voinţei cetăţenilor. Constituţii asemănătoare au fot adoptate şi în celelalte ţări din
centrul şi estul Europei în care domnea spiritul democratic: Austria în 1920, Iugoslavia şi
Polonia în 1921, România în 1923, Albania în 1925 (după acest an autoritarismul incipient
afirmat în acţiunea şi practica politică determină schimbarea ulterioară a constituţiei), Turcia
în 1921 (prin conţinut constituţia era democrată dar în acţiunea şi practica politică ea aparţinea
unui sistem politic autoritar evident din 1927), în Bulgaria funcţiona constituţia din 1879 cu
amendamentele aduse ulterior, iar în Grecia se guverna potrivit constituţiei din 1911, iar în
1927, datorită schimbării formei de guvernământ, s-a adoptat o nouă lege fundamentală.
În statele în care existau curente de idei ostile democraţiei au apărut mişcări mai mult
sau mai puţin violente care au dus la înlocuirea regimului de drepturi individuale şi libertăţi
cetăţeneşti cu unul autoritar sau de dictatură. În aceste state au apărut constituţii în care un
dictator concentra întreaga putere – legislativă, executivă, judecătorească – şi în care se statua
de regulă existenţa doar a unui singur partid.
În ţările care au cunoscut regimuri autoritare din centrul şi sud-estul continentului
european în realizarea şi aplicarea constituţiilor au apărut şi o serie de particularităţi. În unele
dintre acestea – cum a fost cazul Poloniei, Ungariei, Iugoslaviei – constituţiile prevedeau
sistemul pluripartidist dar în esenţă ele statuau un regim politic autoritar şi nu democratic. În
altele – Bulgaria din 1934 şi Iugoslavia din 1929 până în 1931 – regimul politic autoritar n-a
avut ca suport o constituţie. În Grecia ca şi în Ungaria se păstrează constituţiile din perioada
regimurilor de democraţie însă prin sistemul decretelor-legi emise de executiv, normele şi
principiile constituţiei au fost ocolite, încălcate sau asimilate şi adaptate, ca să fie în acord cu
realitatea politică din ţăra respectivă. În esenţă acestea ar putea fi clasificate în: 1. Ţări care au
adoptat noi constituţii specifice noului regim politic (Turcia 1924, Albania 1928, Iugoslavia
1931, Austria 1934, Polonia 1935); 2. Ţări care au guvernat fără constituţie (Bulgaria,
Iugoslavia numai între 1929-1931); 3. Ţări care au menţinut constituţii mai vechi (Grecia care
din 1936 a anulat o multitudine de articole din constituţia din 1911 şi Ungaria ce-a menţinut
statutul din 1848, dar a adoptat noi legi cu valoare constituţională începând cu 1920).
Aceste particularităţi au fost generate de condiţii politico-sociale, culturale şi
psihosociale specifice unei ţări sau alteia dar şi de ideile fundamentale din programele
partidelor politice dominante în ţara respectivă. Analiza problemei constituţionale în ţările din
centrul şi sud-estul Europei în perioada interbelică, deci şi în România, conduce la concluzia
că ea s-a derulat ca un proces sinuos, cuprinzând elemente funcţionale, sincronice, evolutive
care au contribuit la statuarea regimurilor democrat parlamentare, dar şi elemente
disfunctionale, diacronice, involutive care au dus la autodesfiinţarea pe parcurs a unor
instituţii parlamentar-democratice spre a se ajunge la crearea unor instituţii specifice
regimurilor autoritare sau de dictatură.
56 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

II. CRIZA DEMOCRAŢIEI ŞI APARIŢIA STATULUI TOTALITAR DE DREAPTA

Cu toate progresele înregistrate, încet-încet, regimurile electorale reprezentative au
cedat, în unele ţări, locul celor dictatoriale. În anii 1918-1920, adunările legislative au fost
dizolvate sau au devenit ineficiente în două state europene, în anii ‘20 în şase, în anii ‘30 în
nouă, în timp ce ocupaţia germană a distrus puterile constituţionale în alte cinci state în timpul
celui de-al doilea război mondial. Singurele state europene cu instituţii democratice adecvate
care au funcţionat fără întrerupere în toată perioada interbelică au fost Anglia, Finlanda, statul
liber Irlanda, Suedia, Franţa şi Elveţia.
În cele două Americi, situaţia a fost mai complexă şi nu a înregistrat un progres al
instituţiilor democratice în afară de S.U.A. Numărul ţărilor cu adevărat constituţionale se
ridica la cinci: Canada, Columbia, Costa Rica, SUA şi Uruguay.
Thailanda a făcut câţiva paşi timizi către un guvern constituţional, ca şi Turcia, prin
regimul modern instaurat de Kemal Ataturk, la începutul anilor ‘20. Australia şi Noua
Zeelandă erau democratice. Cât despre restul globului (Africa, parte din Asia), care consta în
mare parte, la acea dată, din colonii ce nu puteau fi prin definiţie liberale, acesta s-a îndepărtat
tot mai mult de principiile democratice, în măsura în care a avut aşa ceva.
Democraţia a bătut în retragere pe tot parcursul perioadei interbelice, retragere care s-a
accelerat după ce Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei în 1933. Dacă în 1920 existau
aproximativ 35 de guverne constituţionale şi alese, până în 1944 au rămas numai 12. De ce a
bătut în retragere democraţia în perioada interbelică ?
Sistemele democratice nu funcţionează decât dacă există un consens fundamental printre
cetăţeni în legătură cu acceptarea sistemului lor de stat şi social sau, cel puţin, disponibilitatea
de a se negocia pentru a se ajunge la înţelegeri de compromis. Acestea, la rândul lor, sunt mult
facilitate de prosperitate. Apariţia crizelor economice de la sfârşitul primului război mondial şi
din anii 1929-1933 a făcut ca această condiţie să fie în mare parte absentă în multe ţări. Ca
urmare, multe regimuri democratice nu au putut supravieţui marii recesiuni. Confruntate cu
probleme economice insolubile şi/sau cu o clasă muncitoare tot mai revoluţionară, burghezia a
trebuit să recurgă la măsuri de forţă şi coerciţie, incompatibile cu principiile democratice de
organizare şi conducere a societăţii.
O consecinţă a primului război a fost apariţia unor noi state, în locul marilor imperii
autoritare, care, toate, vor adopta regimuri parlamentare bazate pe votul universal. Lipsa unor
tradiţii, a exerciţiului democratic, existenţa unor mase de cetăţeni, adesea analfabeţi, a făcut ca
acestea să nu poată participa într-o măsură eficientă şi conştientă la viaţa politică, fiind o
jucărie în mâinile demagogilor şi notabilităţilor locale care le dirijau voturile. (5;110)
Ameninţarea la adresa democraţiei a venit şi din partea unor curente ideologice, mai ales
dinspre dreapta politică, cu precădere a dreptei radicale. Ascensiunea dreptei radicale, după
primul război mondial, a fost şi o reacţie la pericolul, ba chiar la realitatea revoluţiei sociale şi
la puterea clasei muncitoare, în general, la Revoluţia din Octombrie şi la leninism în
particular. Fără ele nu ar fi existat fascismul.
Trebuie făcute totuşi două precizări importante în legătură cu afirmaţia că teroarea
dreptei a fost, în esenţă, o reacţie la acţiunea stângii revoluţionare. În primul rând, se
subestimează impactul primului război mondial asupra unei pături importante a clasei de
mijloc şi a tinerilor soldaţi demobilizaţi. Cincizeci şi şapte la sută din fasciştii italieni din
perioada de început erau foşti militari. Primul război mondial a fost un fenomen care a
brutalizat lumea şi oamenii aceştia doreau să dea frâu liber brutalităţii lor latente. A doua
57 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

precizare este aceea că dezlănţuirea deciziei radicale nu a fost o reacţie împotriva
bolşevismului ca atare, ci împotriva tuturor mişcărilor şi mai ales a celor organizate de clasa
muncitoare, care ameninţau ordinea existentă în societate.
Şansa fascismului a fost colapsul vechilor regimuri şi, o dată cu ele, al vechilor clase
conducătoare şi al mecanismelor de putere ale acestora, al influenţei şi al hegemaniei lor.
Acolo unde acestea au rămas în ordine, fascismul nu a avut succes. În Anglia, fascismul nu a
putut progresa deoarece dreapta tradiţională conservatoare a continuat să menţină situaţia sub
control. Nu a avut succes nici în Franţa, decât după înfrângerea din 1940, în faţa Germaniei.
Fascismul n-a izbutit nici acolo unde o nouă clasă naţionalistă conducătoare sau un grup
a preluat conducerea în noile ţări independente. În Polonia, de exemplu, ţara fiind condusă de
militari autoritari, nu au existat mişcări foarte importante, nici în regiunea cehă a
Cehoslovaciei care era democratică, nici în nucleul (dominant) sârb din noua Iugoslavie.
Acolo unde s-au manifestat mişcări fasciste sau similare în sens strict, cea a dictatorului
(Ungaria, Finlanda, România, Spania), nu au existat probleme referitoare la menţinerea lor
sub control până când n-au primit sprijin german. Aceasta nu înseamnă că mişcările
naţionaliste minoritare din vechile sau noile state nu au considerat fascismul atrăgător, fie şi
numai pentru faptul că puteau spera la un ajutor politic şi financiar din partea Italiei şi, după
1933, din partea Germaniei. Acesta a fost cazul în Flandra belgiană, în Slovacia şi în Croaţia.
Condiţiile pentru triumful extremei drepte au fost: existenţa în stat a unor mecanisme de
conducere care nu mai erau în stare de funcţionare; o masă de cetăţeni dezamăgiţi,
dezorientaţi şi nemulţumiţi; mişcări sociale puternice care ameninţau sau păreau să ameninţe
cu o revoluţie socială, dar care nu erau, de fapt, capabile să o realizeze şi o atitudine de
nemulţumire naţionalistă faţă de tratatele de pace din anii 1919- 1920. În această situaţie o
serie de elite vechi, neajutorate au recurs la sprijinul ultraradicalilor, aşa cum au făcut italienii
liberali cu fasciştii lui Musolinii în anii 1920-1922 şi conservatorii germani cu naţional-
socialiştii lui Hitler în 1932-1933. În ambele situaţii fascismul a venit la putere prin bună
înţelegere cu o parte a vechii elite politice.
Fascismul, o dată ajuns la putere, a refuzat să mai facă vechiul joc politic şi a preluat
controlul asupra societăţii. Transferul total al puterii sau eliminarea tuturor rivalilor a durat
mai mult în Italia (1927-1928) decât în Germania (1933-1934), dar, o dată realizat, n-au mai
existat nici un fel de obstacole politice interne în faţa dictaturii unui "lider" populist suprem
(Ducefuhrer). La baza celor două totalitarisme au stat doctrina fascistă şi cea nazistă.
Naşterea regimului totalitar de dreapta s-a produs în Italia care, după război, a traversat
o criză economică şi morală care s-a transformat în vara lui 1920 într-o adevărată ameninţare
revoluţionară. Mişcarea fascistă a fost fondată în martie 1919 de fostul socialist Benito
Mussolini. La început ea n-a fost decât o formaţiune extremistă, fără influenţă reală. (5;185).
Dotat cu mijloace financiare importante, fascismul a înregistrat o creştere rapidă de
efective de la 200.000 în anul 1921 la peste 700.000 în anul următor. Alegerile din 1921 au
fost un eşec pentru fascişti însă situaţia explozivă creată de stânga le-a permis cucerirea
puterii politice prin forţă. Acest lucru a fost posibil şi datorită faptului că o parte din
guvernanţi au crezut că pot utiliza temporar fascismul pentru a “însănătoşi statul liberal în
descompunere”, a îndepărta ameninţarea revoluţionară şi a-şi restaura privilegiile.
În aceste condiţii, Mussolini a organizat, la sfârşitul lui octombrie 1922, un congres
fascist care a decis “Marşul asupra Romei”. În faţa a aproximativ 30.000 de adepţi ai lui B.
Mussolini forţele de apărare a Romei ar fi putut rezista cu uşurinţă. Însă regele Victor-
Emanuel al III – lea a refuzat să proclame starea de asediu pentru “a evita curgerea de sânge”
(5;190) şi a făcut apel la Mussolini pentru a forma guvernul în 29 octombrie 1922.
58 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Devenit şef al guvernului prin forţă şi încălcând principiile democraţiei, Mussolini a
încercat să atragă populaţia de partea sa şi să guverneze potrivit doctrinei fasciste.
Doctrina fascistă a fost, în sens strict, cea a dictatorului Benito Mussolini. Cuvântul
"fascism" este o aluzie la fascia romană, mănunchi de nuiele în mijlocul cărora se punea o
secure, însemn rezervat unor magistraţi ai Imperiului Roman şi din care Mussolini a făcut
simbolul mişcării sale. Fenomenul "fascism" a sfârşit prin a desemna un întreg grup de
doctrine analoge. Anti-invidualist şi anti-raţionalist, fascismul condamna deopotrivă curentul
libertăţii "individuale" şi pe cel al valorilor "universale" (dreptate, adevăr).
Doctrina fascistă se poate rezuma în concepţia supremaţiei statului asupra societăţii.
Acest "primat" nu numai morfologic, ci şi ontologic, a determinat, până în cele mai mici
amănunte, structura vieţii politice şi, în bună parte, şi pe a celei private, sub toate aspectele pe
care le poate lua, afară de cel confesional. Deci doctrina fascistă a luat ca punct de plecare
primatul societăţii faţă de individ. Statul trebuia să domine totul, iar individul, mărginit în
libertatea manifestărilor lui, care putea deveni primejdioasă, ţinut în frâu ca să nu devină
anarhic. (6;308)
Într-un studiu intitulat "Prelude au Machiavel", publicat în <<Revue de Geneve>>, în
septembrie 1924, Mussolini scria: "Individul tinde inevitabil la atomismul social, căutând să
evadeze necontenit, să nu se supună legilor, să nu plătească impozitele, să nu facă războiul.
Puţin numeroşi sunt aceia -eroi sau sfinţi- care îşi sacrifică eul lor pe altarul statului. Toţi
ceilalţi sunt, virtual sau de fapt, în revoltă contra statului". De aceea, instrumentul prin care
"autoritatea statului trebuia să se exercite asupra individului nu putea fi decât forţa.
Colectivitatea nu mai este în slujba individului: dimpotrivă, individul este servitorul
colectivităţii. Nu mai există, prin urmare, drepturi, ci numai datorii individuale". Doctrina
fascistă expulzează individul de pe scena dreptului public şi, în acelaşi timp, desfinţează
noţiunea drepturilor individuale. (7;107)
Într-o astfel de societate totul interesează statul şi statul se interesează de tot. Marcel
Prélot sublinia: "Indiscreţia statului fascist este completă. El pătrunde înlăuntrul familiilor, în
mijlocul întreprinderilor, în tainele conştiinţelor. El judecă până şi intenţiile şi abţinerile.(...)
El este marele, singurul, unicul animator al întregii vieţi. (7; 112-114) Statul dirijează munca,
dar se ocupă şi de aşa- numitul timp liber; el prescrie unele spectacole, dar prescrie altele, pe
care le comandă; el duce copii în colonii de vacanţă şi pe tinerii căsătoriţi în călătorii de nuntă;
el porunceşte să se poarte pălării de paie şi să se lungească rochiile". (7;114)
Pornind de la concepţia fascistă asupra naţiunii, prin care aceasta este creată de stat,
rezultă o nouă concepţie asupra desfăşurării vieţii publice. Dacă naţiunea nu este o existenţă
autonomă şi nu are o personalitate proprie, atunci, ea nu mai poate îndeplini, prin ea însăşi,
nici un act juridic. În primul rând, nu mai poate îndeplini actul fundamental în regimul
democratic, al alegerii corpurilor legiuitoare. În regimul totalitar, forul parlamentar şi
parlamentarii nu mai au nici un sens şi ar trebui să dispară cu totul. Fascismul n-a mers totuşi
atât de departe. El a modificat regimul electoral şi compunerea parlamentului aşa încât să
repună statul în drepturile lui, fără să conducă prea brusc, naţiunea la o sclavie politică prea
evidentă.
Camera Rreprezentanţilor în Italia nu mai trebuie să reunească reprezentanţii unor
abstracţii care sunt partidele politice, ci să grupeze, clerul, corpurile de profesiuni cu delegaţi
muncitoreşti şi patronali, agricultori. Aşa se înfăţişa camera mussoliniană a "fasciilor şi
corporaţiilor".
În fapt, în experienţa mussoliniană corporaţiile n-au fost niciodată decât instrumentul
dictatorului şi al atotputernicului său partid fascist. Fascismul s-a dovedit a fi o reântoarcere
pur şi simplu la absolutism. Adevăratul său fundament a fost o înţelegere eronată a filozofiei
59 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

lui Hegel, care tinde să divinizeze Statul însuşi. Statul în concepţia sa nu este un simplu
"agregat de intrigi", un simplu mijloc menit să asigure securitatea fiecăruia, ci este o realitate
mai înaltă şi mai esenţială decât indivizii. El este ca un organism, iar indivizii simple organe
ale statului. El îi smulge pe indivizi din egoismul lor, introducându-i într-o existenţă de
devotament şi sacrificii. Statul nu este altceva decât încarnarea Spiritului în realitate,
"Dumnezeul real", "divinul pământesc". (8;286)
Mussolini va menţine vechile cadre instituţionale, lipisdu-le însă treptat de autoritate.
Monarhia a fost menţinută însă, slabul rege Victor-Emanuel, care a acceptat regimul atâta
timp cât coroana nu i-a fost ameninţată, a rămas într-un rol pur decorativ. Senatul ca şi
Camera deputaţilor vor fi menţinute însă fără putere de decizie. În 1938 Camera Deputaţilor
va fi înlocuită de o adunare pur consultativă – camera fasciilor şi a corporaţiilor sub controlul
direct al ducelui Mussolini.
Adevăratele pârghii ale puterii s-au găsit în mâinile Ducelui (conducătorul). Ministru al
corporaţiilor şi şef suprem al armatei, el concentra întreaga putere, numea şi revoca miniştri
care erau de fapt simpli mandatari şi legifera prin decrete legi fără nici un control al
parlamentului. Mussolini era asistat în conducere de Marele Consiliu Fascist care cuprindea
pe foştii lui camarazi, miniştri şi câţiva înalţi funcţionari.
Criza din anii '30 a consolidat bazele totalitarismului în Italia. Epuizarea instituţiilor
statului şi a administraţiei de persoanele neagreate de regim şi înlocuirea lor cu fideli ai
fascismului va fi desăvârşită. Inspirat de nazismul german, Mussolini va stabili drept obiectiv
al fascismului făurirea “omului nou” şi opunându-se stilului “decadent al vieţii burgheze”
(5;316). Începând cu anul 1938 regimul fascist va deveni pur şi simplu o imitaţie a nazismului
german, anchilozat şi măcinat de grave contradicţii.
Nazismul în Germania s-a instaurat pe fondul crizei economice şi financiare de la
începutul anilor '30. Criza a luat o amploare neaşteptată în iunie-iulie 1931. Pentru a încerca
să stopeze criza, guvernul Brüning apoi cel al lui Van Papen au practicat o severă politică
deflaţionistă: scăderea salariilor, reducerea alocaţiilor pentru şomaj, creşterea impozitelor.
În acest context printre nenumăratele formaţiuni naţionaliste se impune Partidul
naţional-socialist (N.S.D.A.P). Dacă la alegerile din 1930 N.S.D.A.P-ul a obţinut 6,5 milioane
de voturi şi 107 mandate în Parlament, cele din iulie 1932 îi vor aduce 14 milioane de voturi
şi 230 mandate din 607. Cu toate acestea în guvernul constituit în 30 ianuarie 1933 condus de
Hitler naziştii erau minoritari. Pentru a-şi atinge scopul – cucerirea întregii puteri politice – la
început naziştii s-au străduit să cucerească încrederea forţelor traditionale şi să dea aliaţilor –
dreapta conservatoare, armata, mediile de afaceri, anturajul preşedintelui – iluzia unei reveniri
rapide la vechiul regim.
În realitate, Hitler pregătea meticulos eliminarea adversarilor săi şi instaurarea dictaturii
personale. Prima etapă a fost eliminarea comuniştilor, puşi în afara legii după incendierea
Reichstag-ului la 27 februarie 1933. Această înscenare de incendiu îi va permite lui Hitler să
emită decretul “Pentru protejarea poporului german” (28 februarie 1933) care a devenit primul
suport legal al dictaturii. Libertăţile publice au fost suspendate, 4000 de militanţi de extremă
stângă au fost arestaţi şi partidul comunist interzis.
Alegerile din martie 1933 sau desfăşurat într-un climat de teroare politică însă naziştii
tot n-au obţinut majoritatea absolută. Totuşi, în câteva luni Hliter a cucerit întreaga putere
politică. Partidele au fost suprimate sau autodizolvate, iar pe 14 iulie 1933 N.S.D.A.P a fost
proclamat partid unic. Administraţia a fost supusă epurărilor, iar puterile statului au fost
transferate Fuhrer-ului. Acesta numea în fruntea fiecărui Land un Staathalter care depindea
doar de el. În vara anului 1934 Hitler a eliminat opoziţia şi concurenţii sau aspiranţii la şefia
supremă. În noaptea de 29/30 iunie – "noaptea cuţitelor lungi" – au fost eliminate circa 20 de
60 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

persoane. După moartea preşedintelui Hindenburg (2 august 1934) Hitler va cumula funcţiile
de preşedinte al Reich-ului, de cancelar şi de şef al forţelor armate. Această lovitură de stat a
fost aprobată de Reichswehr şi "ratificată" în cadrul plebiscitului din 19 august 1934 de 90%
din alegători. Deţinător al tuturor puterilor, Fuhrer-ul avea de acum încolo mână liberă să
pună bazele statului totalitar şi rasial şi să guverneze în conformitate cu doctrina nazistă.
Baza ideologică a nazismului a fost fundamentată pe o serie de idei ale doctrinelor:
social-darwinismului politic (Otto Ammon, Vacher de Laponge), rasismului (Joseph-Arthur
de Gobineau, Houston Stewart Chamberlain), ale elitismului politic şi iraţionalismului.
Temele majore ale nazismului au fost: rasismul, antisemitismul, exaltarea misticului, teoria
spaţiului vital, cultul violenţei etc. Nazismul nega drepturile şi libertăţile sociale şi
individuale, cultura umanistă, definită drept "cultură iudeo-creştină", distruge statul
parlamentar, partidele politice, democraţia. Un loc important îl ocupa cultul şefului
charismatic, fundamental rasial. Fuhrerul era sufletul rasei, dreptul său şi statul, este legea, în
afara istoriei.
Dreptul în viziunea nazistă îşi avea izvorul în rasă. Rasa superioară, ariană, era rasa
germană. De aici aberaţia că dreptul rasei germane era singurul drept, care ducea la negarea
suveranităţii tuturor celorlalte popoare şi legitimea politica de genocid.
Concepţia despre lume a nazismului, aşa cum a fost formulată de Hitler în "Mein
Kampf" şi de alţi doctrinari nazişti (Rosemberg, E. Krieck) se baza pe ideea că, comunitatea
rasială - germană (Volk) fondată pe "sânge şi pământ, limbă şi cultură", era superioară tuturor
celorlalte. Aplicând teoriile darwiniste ale "luptei pentru viaţă" şi ale "selecţiei speciilor" la
istoria omenirii, Hitler o explica pe aceasta prin lupta raselor, dominaţia lumii trebuind să
revină celei mai dotate dintre rase: aceea a arienilor blonzi, ai căror singuri reprezentanţi puri
erau germanii.
Din aceste postulate nebuloase decurgea toată doctrina. Un stat fondat pe "principiile
aristocratice ale naturii" şi căruia îi revenea sarcina de a asigura dominaţia "rasei de stăpâni",
păstrându-i acesteia puritatea. O societate ierarhizată, ce selecţionează pe "cei mai buni"
pentru a-i plasa în posturile de comandă, şi în întregime unită în jurul şefului său. O politică
externă vizând să integreze în Reich toate popoarele de "cultură germanică", apoi să
cucerească un "spaţiu vital", necesar dezvoltării rasei superioare şi, în sfârşit să domine
durabil lumea (tema "Reichului pentru o mie de ani"). (5;310)
Pentru a atinge aceste obiective, în concepţia lui Hitler Germania trebuia să poarte un
război, ceea ce implica o populaţie numeroasă, o tânără generaţie sănătoasă şi puternică, călită
prin exerciţii fizice şi gata oricând la orice sacrificiu şi, mai ales, o coeziune "rasială" obţinută
prin eliminarea forţelor "dizolvante" ale societăţii germane, în primul rând a evreilor.
Politica rasială a celui de-al III-lea Reich comporta în primul rând măsuri aşa-zise de
"protejare a rasei": încurajarea natalităţii la germani şi scăderea ei în rândul "adversarilor
arienilor", dar, de asemenea, măsuri aberante, justificate de cercetările biologilor şi
antropologilor devotaţi regimului care au deschis calea genocidului: sterilizarea indivizilor
"taraţi", eliminarea fizică a bolnavilor incurabili şi bătrânilor neputincioşi. A fost pusă în
aplicare o legislaţie rasială, dirijată în principal împotriva israeliţilor, acuzaţi pentru toate
relele naţiunii germane şi, mai ales, de a-i distruge substanţa şi coeziunea prin
"intelectualismul"lor, "internaţionalismul" lor şi "individualismul" lor.
Trei ani după cucerirea puterii, totalitarismul hitlerist -"noua ordine"- a fost deja mai
avansat şi mai bine pus în practică decât omologul său italian. Peste guvernatori atotputernici,
Fuhrerul deţinea toată puterea. Membrii guvernului, prieteni personali şi înalţi demnitari ai
partidului, nu aveau decât un rol de executanţi, iar Reichstag-ul a trebuit să se mulţumească cu
a-i asculta discursurile şi a-i aclama deciziile. N.S.D.A.P, partidul unic plasat din 1934 sub
61 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

conducerea lui Rudolf Hess, dublează şi controlează administraţia locală. Mobilizarea
ideologică a operat prin intermediul unei propagande omniprezente. Presa, radioul,
cinematografia, tipăriturile erau strict supravegheate. Bibliotecile erau supuse epurărilor. A
fost împiedicată orice opoziţie intelectuală.
Regimul a folosit marile mijloace de informare în masă şi importantele parade de la
Nurnberg sau Berlin, pentru a mobiliza şi fanatiza masele germane. Naziştii au procedat la o
strictă epurare a personalului didactic, au revizuit manualele şcolare şi exercitând asupra
studenţilor şi profesorilor un control riguros. Căutau să formeze "corpuri şi suflete
disciplinate" decât inteligenţe cultivate. Hitler a pus accentul pe organizarea tineretului
dependent de partid creind în acest scop organizaţii specifice.
Aparatul represiv a fost de o eficienţă redutabilă. Alături de SA, Gestapo şi SS - sub
ordinele lui Hitler, Himmler - a creiat un corp de poliţie, însărcinat cu afacerile murdare ale
regimului şi creuzet al unei noi aristocraţii războinice - constituiau instrumentele unei
represiuni de teroare. Metodele au fost de o brutalitate şi sălbăticie rare: asasinate, torturi,
"sinucideri" organizate, deportări în lagăre de concentrare. În aceste condiţii, opoziţia
împotriva regimului a fost treptat eliminată. Singurele forţe rămase după 1936 au fost cea din
armata (supusă frecvent epurărilor) şi cea din sânul Bisericii catolice. Nazismul a fost un
fenomen care nu a stat pe baze raţionale.

III. APARIŢIA DICTATURILOR ÎN ALTE ŢĂRI

Politica expansionismului militarist agresiv promovată cu succes de Italia şi Germania -
consolidată şi de cea a Japoniei - a dominat politica internaţională a deceniului patru. A fost
firesc ca anumite state sau mişcări să se simtă atrase şi să se lase influenţate de fascism dacă
doreau să obţină sprijinul acestor state.
În cea mai mare parte a ţărilor Europei centrale, răsăritene şi mediteraneene, criza
economică a acutizat tensiunile sociale şi a favorizat ascensiunea mişcărilor profasciste sau
pronaziste. Adeseori, tocmai pentru a împiedica accesul acestor organizaţii la putere au fost
instaurate sau consolidate regimuri excepţionale puse sub controlul claselor conducătoare.
Astfel s-a întâmplat în Lituania lui Woldemarras şi a succesorilor săi, în Letonia, unde şeful
Uniunii Ţărăneşti, Karlis Ulmaris, a instaurat în 1934 un regim autoritar, în Polonia, unde
regimul coloneilor i-a succedat celui al lui Pilsudski, în 1935, în Ungaria, unde regimul
corporatist şi autoritar instalat de Gombos se confruntă după 1935 cu "crucile cu săgeţi" ale
fascistului Szalasi.
S-a ajuns deseori la veritabile conflicte meschine între dictaturile exercitate de forţele
conservatoare şi partidele fasciste, care se sprijineau pe ţărănime şi pe mica burghezie. În
România, în faţa ascensiunii fascismului reprezentat de mişcarea Garda de fier, regele Carol al
II lea a recurs, în 1938, la o lovitură de stat, urmată de dizolvarea tuturor partidelor şi
asasinarea ulterioară a lui Codreanu, liderul Gărzii de fier. În Bulgaria, generalul Gheorghiev
a dizolvat, în 1934, partidele tradiţionale şi a instaurat o dictatură monarho-militaristă,
comparabilă cu cea instaurată de generalul Metaxa, doi ani mai târziu, în Grecia. În Austria,
cancelarul Dolfus conducea de asemenea, din 1934, un Stat reacţionar şi tradiţionalist. În
1936, succesorul lui, Schuschnigg a eliminat Heimwehr-ul, pe care până atunci regimul se
sprijinise.
62 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Pretutindeni, sau aproape, scenariul este acelaşi. Blocul conducător reuşeşte să-şi
menţină şi să-şi consolideze dominaţia, mai întâi zdrobind forţele stângii cu ajutorul
mişcărilor fasciste, apoi absorbindu-le sau eliminându-le pe acestea din urmă şi adoptând,
pentru a spori eficacitatea acţiunii sale, o parte din metodele de guvernare ale fascismului.
Problema franchismului şi a raporturilor sale cu veritabilul fascism spaniol, cel al
Falangei (fondată în 1933) se pune în termeni identici. În timpul celor trei ani cât a durat
războiul civil, Franco s-a servit de mişcarea condusă de Jose Antonio Prima de Rivera (fiul
fostului dictator), Falanga, a cărei ideologie este apropiată aceleia a "primului fascism", pentru
a ralia taberei sale masele mic-burgheze. Însă, o dată victoria cucerită, regimul pe care îl
stabileşte vizează mai puţin instaurarea unei noi ordini, cum o reclamă falangiştii, ci un sistem
autoritar şi corporatist ce face trimiteri mai degrabă la Portugalia lui Salazar decât la Italia lui
Mussolini. Partidul unic se vede astfel redus la rolul de simplă curea de transmisie a
directivelor lui Caudillo.(5;324)
În ţările Europei de Nord sau de Vest unde democraţia se baza pe tradiţii vechi şi pe
sprijinul unei fracţiuni importante a maselor şi a clasei de mijloc, partidele fasciste şi
fascizante nu reuşesc să cucerească puterea. În Belgia, mişcarea rasistă a lui Leon Degrelle,
susţinută financiar de Mussolini, obţine un succes ce nu poate fi neglijat la alegerile din 1936
(11% din voturi şi 26 de deputaţi). La fel şi în Olanda, mişcarea naţional-socialistă a lui Anton
Mussert, mai apropiată de modelul hitlerist, îşi vede efectivele (40.000 de aderenţi în 1933) şi
electoratul (8% din voturi în 1935) crescând odată cu criza. Toate aceste organizaţii au atins
apogeul între 1934-1936. În schimb cele din Elveţia, Danemarca, Norvegia, Irlanda, cunosc
un reflux rapid după 1936, consecinţă a unei relative îmbunătăţiri a situaţiei economice.
Fireşte, în afara Europei, condiţiile care au creat mişcările fasciste de pe bătrânul
continent nu existau. Anumite caracteristici ale fascismului european au găsit, însă, ecou şi în
celelalte continente. Ar fi fost de mirare ca muftiul de la Ierusalim sau arabii care se opuneau
colonizării evreieşti din Palestina să nu fi găsit antisemitismul lui Hitler pe placul lor, deşi nu
avea nici o legătură cu modul tradiţional de coexistenţă a islamului cu necredincioşi de
diverse tipuri.
Anumiţi hinduşi din castele superioare ale Indiei, cum ar fi extremiştii sinhalezi sau din
Sri Lanka, erau conştienţi de superioritatea lor de "arieni"- de astă dată, chiar originală- faţă
de rasele mai negre de pe propriul lor subcontinent. Şi militanţii buri, care fuseseră internaţi
de germani în timpul celui de-al doilea război mondial, aveau şi ei anumite afinităţi ideologice
cu Hitler, atât ca nazişti convinşi, cât şi prin intermediul influenţei teologice a curentelor
calviniste elitiste de extremă dreaptă din Olanda.
Japonezii, în marea lor majoritate, erau şi ei cât se poate de convinşi de superioritatea
rasei lor şi de necesitatea purităţii etnice, credeau cu convingere în virtuţile militare şi în
sacrificiul de sine, în ascultarea fără crâcnire a ordinelor, în obligaţie şi stoicism. Orice
samurai ar fi subscris fără ezitare la motto-ul organizaţiei hitleriste SS: "Meine Ehre ist
Treice", care se traduce: "Onoarea înseamnă supunere oarbă" (3;161). Societatea japoneză era
o societate cu o ierarhie rigidă, începând cu supunerea totală a individului faţă de naţiune şi de
împăratul ei divin şi terminând cu respingerea făţişă a libertăţii şi fraternităţii. Printre
diplomaţii acreditaţi pe lângă puterile europene fasciste, mai ales printre grupurile teroriste
ultranaţionaliste destinate să-i asasineze pe politicienii insuficient de patrioţi, în armata de la
Kwantung care cucerea, stăpânea şi înrobea Manciuria şi China, japonezii erau aceeia care
recunoşteau aceste afinităţi şi se luptau pentru a fi identificaţi mai clar cu puterile fasciste
europene.
În America de Nord, oamenii şi mişcările totalitare de inspiraţie europeană nu au avut
prea mare importanţă în afara comunităţilor particulare de imigranţi, ai căror membri au adus
63 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

cu ei ideologiile din vechia lor ţară sau care mai păstrau anumite sentimente faţă de ţara lor de
origine. Astfel, sentimentele americanilor de origine germană - mai puţin ale italienilor
americani - au contribuit la izolaţionismul SUA, deşi nu există nici o dovadă că ar fi devenit
fascişti în număr mare. Zorzoanele miliţiei, cămăşile colorate şi braţele ridicate înainte în
salutul hitlerist nu făceau parte din elementele specifice aripii de dreapta locale, cu care era
foarte familiarizat Ku-Klux-Klanul. Antisemitismul era, evident, foarte puternic, deşi
versiunea americană contemporană a aripii de dreapta probabil că datora mai mult
corporatismului aripii drepte de inspiraţie catolică europeană.
Influenţa fascismului european a fost prezentă în America de Sud, atât în rândul unor
politicieni individuali ca Jorge Elizer Gaitan (1898-1948) din Columbia şi Juan Domingo
Peron (1895-1974) din Argentina, cât şi asupra unor regimuri ca cel al lui Getulio Vargas,
Estado Novo (Statul Nou) din Brazilia (1937-1945). În pofida temerilor SUA că nazismul va
ataca dinspre sud, efectul principal al influenţei fascismului în America Latină a rămas pe loc.
În afară de Argentina, care s-a declarat deschis în favoarea Axei- dar asta chiar şi înainte ca
Peron să preia puterea în 1943, ca şi după aceea - guvernele din emisfera occidentală au intrat
în război de partea SUA. Este totuşi adevărat că, în anumite ţări sud-americane, armatele au
fost modelate după sistemul german fiind pregătite de militari germani ori chiar de cadre
naziste.
O oarecare influenţă a nazismului la sud de Rio Grande poate fi explicată uşor. Văzut de
dincolo de Atlantic, fascismul arăta pentru unii politicieni fără îndoială ca povestea de mare
succes a deceniului. Dacă în lume exista un model care să poată fi imitat de politicienii unui
continent care se inspirase întodeauna de la ţările ce deţineau hegemonia culturală, cu
potenţiali lideri ai unor ţări gata întodeauna să caute o reţetă pentru a deveni moderni, bogaţi
şi măreţi, un astfel de model putea fi găsit credeau ei, la Berlin şi la Roma, întrucât Londra şi
Parisul nu mai ofereau inspiraţie politică şi Washingtonul era scos din discuţie. Ceea ce au
luat liderii latino-americani de la facsismul european a fost zeificarea liderilor populişti cu
reputaţie de oameni de acţiune. Masele pe care voiau să le mobilizeze şi pe care le şi
mobilizau nu erau cele care se temeau pentru ceea ce ar fi putut pierde, ci cele care nu aveau
nimic de pierdut. Şi duşmanii împotriva cărora le mobilizau nu erau străini sau grupări
externe, ci "oligarhia"- cei bogaţi, clasa conducătoare locală. Peron şi-a găsit principalul
sprijin în clasa muncitoare din Argentina şi maşina politică fundamentală într-un fel de partid
muncitoresc ridicat din principala mişcare sindicală de masă. Getulio Vargas din Brazilia a
făcut aceeaşi descoperire. Clasa muncitoare urbană, căreia el i-a acordat o protecţie specială în
schimbul sprijinului politic, a fost cea care l-a "jelit", numindu-l părintele poporului.
Regimurile fasciste din Europa au distrus mişcările muncitoreşti, în timp ce liderii latino-
americani le-au inspirat şi le-au creat. (3;163-164)
Ar fi devenit fascismul foarte important în istoria omenirii dacă nu ar fi existat marea
criză din perioada interbelică ? Probabil că nu. Italia, de una singură, nu era o bază
promiţătoare de pe care să se poată zgudui omenirea. După prosperitatea fragilă şi criza
politică a anilor ‘20, în octombrie 1929, crahul bursier de pe Wall Strett a provocat o criză
economică mondială de durată. Consecinţa politică a acestor fenomene a fost declanşarea unor
crize a regimurilor politice de factură democratică şi instaurarea unor regimuri totalitare,
dictatoriale. Formele extreme de manifestare a acestora au fost: Italia fascistă, Germania
nazistă, Japonia militaristă, şi Rusia sovietică, la care se puteau adăuga alte ţări mici şi
mijlocii din Europa şi din lume care au copiat sau mimat esenţa acestor regimuri.
64 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

BIBLIOGRAFIE

1. Dumitru Popovici, Politologie, Bucureşti, 1996.
2. Maurice Duverger, Modelul democratic, Bucureşti, 1991.
3. Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
4. Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.I, Bucureşti, 1999.
5. Pierre Milza; Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.I, Bucureşti 1998.
6. P.P.Negulescu, Declinul omenirii, Bucureşti 1994.
7. Marcel Prelot, L’empire fasciste, 1936.
8. Diana Fotescu, România, Mitteleuropa şi Balcanii, Bucureşti, 1999.
9. Montesquieu, Despre spiritul legilor, Bucureşti, 1964
10. Alain Monchablon, Cartea cetăţeanului, Bucureşti, 1991
65 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

A DOUA MARE CONFLAGRAŢIE A SECOLULUI XX

Cel de-al doilea război mondial, început în zorii zilei de 1 septembrie 1939, a fost unul
din cele mai mari şi mai importante evenimente care şi-au pus amprenta în mod decisiv pe a
doua jumătate a secolului XX. Războiul a durat aproape şase ani şi în momentul în care s-a
sfârşit o mare parte a lumii civilizate a rămas în ruină, peste 30 de milioane de oameni au fost
omorâţi, mari imperii au fost distruse, Coaliţia Naţiunilor Unite a obţinut victoria dar n-a
câştigat pacea.

I. ORIGINILE ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Scânteia care a aprins vâlvătăile celui de-al doilea război mondial a fost un "incident" la
frontiera germano-polonă petrecut în toamna anului 1939. Cauzele, însă, se găsesc în
evoluţiile politice, economice şi în frustrările care au traversat începutul de secol XX în istoria
Europei. Asupra locului, rolului şi a importanţei unora dintre aceste cauze în declanşarea
conflictului istoricii şi specialiştii în polemologie n-au căzut de acord, istoriografia oferind din
această cauză mai multe puncte de vedere.
Pentru generaţia de după război, marcată profund de traumele luptelor şi sacrificiilor de
tot felul, cea mai simplă explicaţie asupra genezei celei de-a doua conflagraţii a fost tendinţa
spre revanşă şi expansiune a Germaniei naţional-socialiste conduse de Adolf Hitler. Tratatul
de pace de la Paris-Versailles, dictat Germaniei la sfârşitul primului război mondial de către
puterile învingătoare, conţinea elemente de răzbunare şi umilire pe care germanii n-au putut să
le accepte. Păcii de la Paris i-a lipsit de la început validitatea morală (1;34). Nu numai pentru
învinşi dar chiar şi pentru minţile lucide din tabăra învingătorilor condiţiile impuse Germaniei
conţineau sâmburele revanşei. Potrivit afirmaţiilor fostului premier britanic Winston
Churchill, mareşalul francez F. Foch, când a auzit că s-a semnat Tratatul de Pace şi a luat
cunoştinţă de clauzele acestuia, ar fi exclamat: "Asta nu e pace. E un armistiţiu pe douăzeci de
ani." (2;17)
În aceste condiţii în Germania au luat naştere, în anii imediat următori încheierii
primului război mondial, numeroase formaţiuni animate de spiritul revanşard. Printre acestea,
"prin pretenţiile sale expansioniste, s-a evidenţiat Partidul Naţional-Socialist". Obiectivele
politicii externe ale naziştilor au fost expuse de liderul partidului Adolf Hitler în lucrarea
"Mein Kampf" (Lupta mea), devenită ulterior carte de căpătâi a nazismului. Din aceste
66 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

considerente unii oameni politici şi istorici au atribuit întreaga responsabilitate- sau aproape-
pentru declanşarea războiului Germaniei hitleriste.
A.J.P. Taylor constată că şi în această "tabără" sunt două curente. Unii consideră că
Hitler "a dorit un mare război, de dragul războiului. A dorit un război pentru a face din
Germania o Mare Putere şi el să devină un cuceritor de felul lui Alexandru cel Mare sau
Napoleon. A fost un nihilist, un maniac, un al doilea Atila. Alţii l-au considerat pe Hitler mai
raţional. El a acţionat după un plan care prevedea instaurarea unui imperiu pentru o mie de ani
în Europa Centrală şi de Sud-Est." (1; 39)
În anii ‘60 au apărut lucrări şi studii care au adus schimbări considerabile şi revizuirea
acestei teze. Se aduc în prim planul analizei şi erorile săvârşite de marile democraţii
occidentale cum ar fi: împăciuitorismul britanic, spiritul "munchenez" în Franţa etc.
Schimbarea s-a produs cu apariţia unei cărţi, care a iscat foarte multe polemici la apariţia ei
"Originile celui de-al doilea război mondial" (1961). Argumentul principal a lui Taylor a
fost acela că Hitler a făcut ceea ce politicienii au presupus că va face, respectiv a apărat
drepturile statului său. Nemulţumindu-se să găsească în tratatul de pace de la Versailles cauza
majoră a declanşării războiului, el va adăuga că, în fond, Hitler nu era mai "ticălos ca alţi
oameni de stat europeni ai epocii şi că raţionamentele şi calculele sale erau la fel de logice ca
acelea ale celorlalţi lideri occidentali". Autorul britanic consideră că despre originile celui de-
al doilea război mondial sunt destule legende. "Distrugerea legendelor - apreciază AJP.
Taylor- nu înseamnă justificarea lui Hitler". (1;6)

1. DECLANŞAREA OSTILITĂŢILOR

La ora 4.45 în ziua de 1 septembrie 1939, trupele germane (54 de divizii sprijinite de
peste 1500 de avioane şi de 2800 de tancuri) au trecut la ofensivă împotriva Poloniei conform
planului de invazie elaborat încă din luna martie a aceluiaşi an. Comandamentul polonez a
reuşit să mobilizeze în grabă 24 de divizii de infanterie şi 8 de cavalerie. În aceste condiţii
trupele poloneze n-au reuşit să oprească forţele germane care se îndreptau vertiginos spre
Varşovia (3;61).
Anglia şi Franţa, în conformitate cu garanţiile de securitate acordate statului polonez, au
declarat la 3 septembrie 1939 război Germaniei. SUA se declara în afara conflictului, iar o
serie de state din Europa printre care şi România îşi proclamă starea de neutralitate.
În urma victoriilor fulger trupele Wehrmachtului au ocupat Cracovia (6 septembrie) iar
guvernul s-a retras la Liublin. Tancurile germane au ajuns în câteva zile la periferia Varşoviei.
La 12 septembrie la Paris, Anglia şi Franţa au stabilit o strategie comună de acţiune şi
constituie Consiliul Interaliat de Război.(4;15) La 17 septembrie 1939 guvernul polonez şi
înalţii demnitari politici părăsesc Varşovia asediată şi se refugiază în România.
Din Est, trupele Armatei Roşii au trecut la agresiune depăşind frontiera polono-
sovietică. După lupte înverşunate trupele poloneze au capitulat în faţa forţelor Werhmachtului
la 28 septembrie 1939. În aceeaşi zi, la Moscova, miniştrii de externe german şi sovietic au
semnat tratatul prin care au împărţit statul polonez şi stabileau frontiera pe cursul râurilor San
şi Bug. La Paris s-a constituit guvernul polonez în exil.
Pe frontul de vest francezii au trecut la ofensivă. Deşi deţineau superioritatea în forţe şi
armament au fost opriţi în faţa liniei fortificate Westwall (5;38). Faptele par să demonstreze că
nici Anglia şi nici Franţa nu s-au angajat în mod serios în conflict şi astfel a început un război
67 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

pe care gazetarii l-au denumit "război straniu". Expresia a fost lansată de presa americană
pentru a marca o perioadă din istoria celui de-al doilea război mondial care a ţinut de la
căderea Poloniei până la ofensiva Werhmachtului în Est contra URSS. După căderea Franţei,
germanii au capturat arhivele şi au publicat o serie de documente considerate senzaţionale în
care se putea observa că aliaţii au consumat o mare cantitate de timp cu elaborarea unor
planuri nerealiste de ofensivă împotriva Reich-ului german (7;37).
În Est URSS a trecut la materializarea înţelegerilor convenite cu partenerul german prin
pactul Ribbentrop-Molotov şi a atacat la 30 noiembrie 1939 Finlanda. Pretextul a fost refuzul
statului finlandez de a da curs ultimatumului sovietic prin care Moscova a cerut câteva insule
din Marea Baltică, o parte din peninsula Hanco. Moscova a mobilizat şi aruncat asupra
statului finlandez 960.000 de ostaşi, 11.266 tunuri şi aruncătoare de mine şi peste 3000 de
avioane. Finlanda cu doar 400.000 de ostaşi, 900 de tancuri, 150 de avioane şi 280 de tunuri
n-a putut să reziste decât 105 zile. La 12 martie 1940 guvernul finlandez a capitulat şi a
semnat tratatul de pace prin care a satisfăcut cererile Kremlinului (6;10).
Finlanda n-a putut să fie efectiv apărată de marile puteri occidentale deoarece ţările
nordice (Norvegia şi Suedia) fiind neutre n-au riscat să-şi ofere teritoriul pentru tranzitul
trupelor pentru a nu da vreun pretext ruşilor sau germanilr de a fi atacate.
Hitler n-a ţinut cont de dorinţele statelor nordice şi a ordonat în martie 1940 elaborarea
planului "Weserubung" ce prevedea cucerirea Danemarcei şi Norvegiei. La 9 aprilie 1940,
Germania a declarat că "ia sub ocrotirea sa" cele două ţări pentru ca ele să nu devină bază de
atac asupra Reich-ului. În fapt Hitler, avea nevoie de controlul rutelor care-i asigurau
transportul minereurilor de fier din Suedia pentru economia germană de război. În dimineaţa
zilei de 9 aprilie 1940 Germania a dat un ultimatum Danemarcei pe care regele Kristian al X-
lea l-a acceptat după o şedinţă dramatică a Consiliului de Coroană. Fratele acestuia, Haakon al
VII-lea regele Norvegiei, susţinut de guvern şi armată n-a cedat şi a respins cererile de
capitulare remise de Germania. Forţele de invazie au fost modeste în raport cu scopul ce le era
fixat de Comandamentul German dar au surprins ţara total nepregătită. Norvegia a decretat
mobilizarea doar cu o zi înainte de a se produce agresiunea. (7;64) Trupele franceze şi
britanice venite în ajutorul norvegienilor au fost insuficiente şi n-au putut să reziste trupelor
germane de invazie. Lupte dârze s-au desfăşurat în zona oraşului Narvic. Între timp raportul
de forţe s-a schimbat în favoarea invadatorului şi forţele expediţionare au fost obligate să se
retragă (7 iunie 1940). Regele şi guvernul se refugiază în Anglia unde vor forma un guvern în
exil. Pe 10 mai la Londra în locul lui Neville Chamberlain a venit în fruntea cabinetului
Winston Churchill.
Reuşita "blitz-krieg"-ului german în Norvegia şi Danemarca a zdruncinat aliaţii din
letargia lor. Cucerind ţările nordice, Germania a luat sub control importante baze maritime şi
aeriene. Au obţinut nu numai importante avantaje strategice ci şi baze de materii prime cu
care şi-au asigurat industria de război.

2. INVADAREA EUROPEI OCCIDENTALE

În dimineaţa zilei de 10 mai 1940 Înaltul Comandament German a ordonat aplicarea
Directivei nr.6 "Fall Gelb" (Planul Galben) semnată încă din octombrie 1940 de către A.Hitler
şi care conţinea planul de invazie a Europei Occidentale. Trupele germane împărţite în trei
grupuri de armată (95 de divizii), 2600 de tancuri, 3600 avioane de luptă au atacat pe trei
68 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

direcţii spre Olanda şi Nordul Belgiei; direcţia Luxemburg şi către linia fortificată de apărare
a Franţei - Maginot. Raportul de forţe era net superior de partea apărătorului dar
Comandamentul German şi-a surprins adversarii prin manevră şi folosirea trupelor aeropurtate
(7;72).
După o scurtă împotrivire armata olandeză a capitulat în ziua de 1/5 mai 1940. Regina
Wilhelmina, cu consimţământul guvernului, a emigrat în Anglia. Două săptămâni de lupte n-
au fost suficiente pentru a fi salvată Belgia şi a bara drumul spre Paris pentru trupele germane.
La 27 mai 1940 regele Leopold al II-lea a capitulat. Guvernul belgian n-a acceptat opinia
regelui s-a retras în Franţa şi apoi în Anglia de unde va organiza lupta de rezistenţă.
Trupele germane au continuat ofensiva către Paris ocolind linia Maginot prin Ardenne
pe unde francezii se aşteptau cel mai puţin. La 19 mai 1940 a fost ocupat oraşul Abbeville iar
două zile mai târziu şi Calais, izolând în Flandra aproximativ 45 de divizii aliate. Până la 24
mai forţele aliate sunt înfrânte sistematic şi împinse spre Atlantic. În aceste condiţii Marea
Britanie pune în aplicare operaţia "Dynamo" pentru a-şi salva forţele trimise în ajutorul
Franţei. De la 27 mai până în 4 iunie au fost evacuaţi 337.000 militari dintre care peste
112.000 francezi. N-au putut fi salvate 2400 tunuri, 700 de tancuri şi peste 130.000
autocamioane care au fost capturate de armata germană. Succesul operaţiunii a fost facilitat şi
de câteva erori de comandament germane dar şi de o "temperare" de către Hitler a forţelor
sale. Acesta, potrivit însemnărilor unor apropiaţi, ar fi dorit o pace onorabilă cu Franţa şi un
acord cu Marea Britanie (7;88) A fost o gravă eroare de percepţie din partea lui Hitler
deoarece în Anglia nimeni nu mai era dispus să cedeze.
În ziua de 10 iunie 1940 guvernul francez s-a refugiat la Tours, ca urmare a înfrângerilor
suferite de armatele sale. În după amiaza aceleiaşi zile Italia declară război Franţei neţinând
cont de avertismentele SUA. Spania se declară neutră faţă de conflictul european. Trupele
germane pătrund fără să întâmpine rezistenţă în Paris pe 14 iunie 1940. A doua zi guvernul
francez se stabileşte la Bordeaux. Aici primeşte răspunsul guvernului american la cererea de
ajutor că SUA vor trimite Franţei mari cantităţi de armament şi alte materiale dar îşi păstrează
neutralitatea.
În acestă situaţie disperată, guvernul Reynaud a demisionat şi a fost înlocuit la 17 iunie
cu unul condus de mareşalul Ph. Pétain. A doua zi generalul Ch. de Gaulle, aflat la Londra, se
adresează francezilor la posturile de radio engleze pentru a continua rezistenţa şi constituie
Comitetul Naţional Francez (4;46). În după amiaza zilei de 22 iunie 1940 la Réthondes în
pădurea Compiègne, acolo unde mareşalul Foch impusese capitularea trupelor germane în
primul război mondial, este semnată convenţia de armistiţiu. Franţa era împărţită în două:
partea de nord, nord-est şi vest ocupată, restul zonă liberă. Armata franceză demobilizată şi
redusă la 100.000 de oameni pentru ordinea internă. În teritoriul neocupat se instalează
guvernul colaboraţionist al mareşalului Petain. La Londra, Winston Churchill respinge orice
propunere făcută de Hitler şi critică sever încheierea armistiţiului de către guvernul Petain.

3. ANEXAREA BASARABIEI, NORDULUI BUCOVINEI ŞI A ŢINUTULUI
HERŢA ŞI A ŢĂRILOR BALTICE.

În condiţiile capitulării Franţei, România intra într-o "splendidă" izolare şi într-o zodie a
nenorocirilor. Imediat după dispariţia statului francez, ministrul sovietic de externe V.
Molotov i-a declarat ministrului german la Moscova, von Schulemburg, că "soluţionarea
69 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

chestiunii Basarabiei nu mai suferă nici o amânare. Guvernul sovietic caută, deocamdată să
soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar el intenţionează să utilizeze forţa în cazul în care
guvernul român va respinge un acord paşnic" (6;12).
La 28 iunie 1940, URSS a adresat prima notă afirmativă care a fost luată în discuţie de
guvernul român. Răspunsul la această notă ultimativă n-a mulţumit guvernul sovietic care a
dat o nouă notă ultimativă. România, fără nici un sprijin din partea marilor democraţii, a cedat
forţei şi a ordonat evacuarea Barasabiei şi nordului Bucovinei revendicate de Moscova. În
teritoriile anexate prin forţă, URSS a instaurat un regim de teroare politică şi exterminare
etnică prin deportări ale românilor în teritoriul URSS. Până la eliberarea acestor teritorii, în
iulie 1941, au fost deportaţi peste 200.000 de români în Siberia.
După "rezolvarea litigiului" teritorial cu România, Stalin a ordonat transpunerea în
practică a înţelegerilor sovieto-germane din Protocolul Molotov-Ribbentrop cu privire la
Ţările Baltice. Anterior însă, prin puternice presiuni din partea Kremlinului, Ţările Baltice au
fost nevoite să semneze tratate de ajutor mutual cu URSS: Estonia la 28 septembrie; Letonia
la 5 octombrie; Lituania la 10 octombrie 1939. În iunie 1940 guvernul sovietic a înmânat
conducătorilor Statelor Baltice note ultimative în care se cerea înlăturarea guvernelor legitime,
deferirea justiţiei a unor miniştri, şi consimţământul lor de a mări nelimitat contingentul
militar sovietic. Notele ultimative sovietice au facilitat realizarea loviturilor de stat sub
controlul unor înalţi funcţionari sovietici: V. Dekonozov (în Lituania), A. Vasînski (în
Letonia) şi A. Jdanov (în Estonia). Stalin a ordonat ulterior desfăşurarea de alegeri şi,
parlamentele, astfel rezultate au "cerut" şi la 3-5 august 1949. Sovietul Suprem al URSS a
decis includerea Lituaniei, Letoniei şi Estoniei în Componenţa URSS ca republici unionale.
Astfel au dispărut de pe harta politică a Europei cele trei state.
În aceeaşi lună, Germania şi Italia au impus României Dictatul de la Viena dând
satisfacţie Ungariei fasciste. Lipsită de posibilitatea de a purta un război de apărare în Vest dar
şi în Est unde era iminent un atac din partea Sovietelor în cazul declanşării ostilităţilor cu
Ungaria, România a trebuit să cedeze şi să accepte "arbitrajul" lui Hitler. I-a fost răpită o
suprafaţă de 43.492 Km2 cu o populaţie de 2.609.007 locuitori din care numai 37 % erau
maghiari.

4. BĂTĂLIA PENTRU ANGLIA

Hitler a considerat că după capitularea Franţei, Marea Britanie va cere pace. Potenţialul
militar al Angliei era inferior celui german la acea dată însă conducerea germană n-a luat în
calcul voinţa politică a guvernului englez şi nici posibilitatea asocierii la potenţialul militar
propriu cel al dominioanelor cu imensele lor resurse de materii prime. Anglia mai dispunea de
o considerabilă flotă aeriană pe lângă cea navală şi era singura ţară care poseda sistemul de
radiolocaţie "Radar". (8;311)
La 16 iulie Fuhrer-ul a semnat Directiva nr.16 ce prevedea elaborarea şi executarea
operaţiunii "Seelowe"( Leul de mare). Se preconiza debarcarea trupelor germane în Anglia
pentru ziua de 15 septembrie 1940 şi distrugerea aviaţiei britanice. După respingerea, din nou,
de către guvernul britanic, la 8 august 1940, a "ofertei" de pace, Hitler a ordonat începerea
operaţiunilor prin bombardarea masivă a oraşelor Londra, Liverpool, Manchester, Bristol, etc.
însă n-a obţinut mult râvnita supremaţie aeriană. A fost nevoit astfel la 17 septembrie 1940 să
70 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

amâne executarea planului de invadare terestră pentru a continua bombardamentele aeriene.
Aceste operaţiuni au produs mari pierderi în rândul populaţiei civile şi uriaşe pagube materiale
însă n-au putut să schimbe situaţia strategică în favoarea Germaniei. Aviaţia germană s-a
dovedit eficace în operaţiuni tactice şi nu strategice, iar descoperirea şi aplicarea radarului a
fost decisivă. La 19 octombrie 1940, Hitler a amânat reluarea operaţiunii "Seelowe".

5. OPERAŢIUNILE MILITARE DIN AFRICA ŞI BALCANI. DIPLOMAŢIA
RĂZBOIULUI ÎN ANII 1940-1941.

Italia dorea să redevină o mare putere şi să-şi formeze propriul imperiu colonial. Benito
Mussolini, nemulţumit că Führerul german n-a fost de acord cu pretenţiile sale faţă de Franţa
a declanşat la 10 iunie 1940 operaţiunea de invadare a Somaliei britanice. În ziua de 14
septembrie 1940 forţele italiene aflate în Libia au declanşat o amplă ofensivă pentru a ocupa
Egiptul. După câteva luni de ofensivă italienii au reuşit să ocupe câteva puncte strategice din
nordul şi estul Africii. În luna decembrie ofensiva italiană a fost oprită, trupele britanice
trecând la contraofensivă. După câteva săptămâni italienii au fost izgoniţi relativ uşor din
Libia (Tobruk, Bardia, Bengazi, etc.) şi erau pe punctul de a fi eliminaţi complet din Africa. În
ianuarie 1941 englezii au trecut la ofensivă în Africa Orientală şi la 4 aprilie au eliberat
Addis-Abeba, iar în luna mai 1941 trupele italiene dislocate în Africa de Est au capitulat
sfârşindu-se astfel şi visul "imperiului italian" în Etiopia.
În aceste condiţii, B.Mussolini s-a văzut obligat să ceară ajutorul lui Hitler. Scopurile
strategice ale celui de-al treilea Reich - eliminarea englezilor din Africa şi controlul resurselor
petroliere din Orient - l-au determinat pe Hitler să fie de acord cu cererea italiană. A fost creat
şi pus sub comanda experimentatului general E. Rommel corpul expediţional "das Deutsche
Afrikakorps" pentru a restabili situaţia. Luate prin surprindere trupele engleze n-au făcut faţă
ofensivei germane declanşate în 15 martie 1941 şi s-au retras din teritoriile ocupate, mai puţin
din oraşul Tobruk. Trupele conduse de Rommel au înaintat spre Egipt însă au primit ordin să
se oprească. Frontul s-a stabilizat în Africa de Nord, germanii nu aveau suficiente forţe pentru
a cuceri Africa mai ales că în Europa lucrurile se precipitau.
Ofensiva italiană în Balcani n-a avut mai mult succes ca cea din Africa. La cererea de
intervenţie a Italiei, Germania a trimis în Balcani o impresionantă forţă de invazie (70 divizii,
2000 de tancuri şi circa 2000 avioane). În primele zile ale lunii aprilie 1941 Iugoslavia şi
Grecia au fost atacate succesiv de pe mai multe direcţii de trupe italiene, germane, maghiare şi
bulgare. România deşi făcea parte din Axă a refuzat să participe la acţiuni militare.
La 13 aprilie Belgradul a fost ocupat de trupele germane şi părţi din Iugoslavia au fost
anexate de Ungaria, Bulgaria şi Italia, sau ocupate de Germania. După scoaterea din luptă a
Iugoslaviei, forţele Axei s-au năpustit asupra Greciei. La 24 aprilie armata elenă din Epir a
capitulat, alte unităţi greceşti s-au retras în insule şi nordul Africii. Până la sfârşitul lunii mai
nemţii au luat sub control bazinul mediteranean, flota engleză suferind pierderi grele.
Campania din Balcani a fost o reuşită pentru Wehrmacht însă pe termen lung ea a influenţat
negativ soarta războiului pentru că a întârziat cu peste 5 săptămâni aplicarea planului
"Barbarossa" pentru cucerirea imensului spaţiu sovietic. (8;320)
Victoriile militare obţinute în Europa şi în afara ei de Germania, Italia şi Japonia le-au
determinat să-şi împartă sferele de influenţă în lume şi să colaboreze în vederea instaurării
unei "noi ordini" internaţionale. Înţelegerile s-au materializat în Pactul Tripartit (27 sept.1940)
71 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

care în esenţă prevedea: "dreptul" Germaniei şi Italiei de a instaura noua ordine în Europa, al
Japoniei în Asia. La pact au aderat sateliţii Germaniei printre care şi România (23 noiembrie
1940) însă fără ca acestea să poată influenţa în vreun fel situaţia politică.
Germania, prin conducătorul ei a invitat şi URSS să adere la Pactul tripartit. Răspunsul
guvernului sovietic a fost dat la 25 noiembrie şi era condiţionat de retragerea trupelor germane
din Finlanda, acceptul Germaniei ca URSS să construiască baze militare în Balcani şi să
controleze strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Hitler nu s-a grăbit să răspundă cererilor sovietice
deşi colaborarea economică şi chiar politico-ideologică a "funcţionat" bine până în preajma
declanşării ostilităţilor în Est.

II. EXTINDEREA RĂZBOIULUI ŞI MONDIALIZAREA LUI

1. OFENSIVA TRUPELOR GERMANE ÎN EST - 1941

După capitularea Franţei şi reducerea capacităţii de ripostă a Marii Britanii, Hitler a avut
iluzia că a obţinut "libertatea" de acţiune în est şi evitarea unui război pe două fronturi. Ca
urmare, la 18 septembrie 1940, OKW a aprobat planul "Barbarossa" de acţiune în Est. Acesta
prevedea distrugerea forţelor sovietice din zonele apusene ale URSS şi cucerirea centrelor
vitale pentru economia şi apărarea ţării. Iniţial, invazia a fost planificată pentru "primăvara
anului 1941" însă cel care "a încurcat socotelile" a fost Mussolini care a determinat Germania
să intervină în Balcani şi să întârzie aplicarea planului Barbarossa.
La 22 iunie 1941, la orele 3.30 s-a declanşat atacul asupra URSS. Dacă Germania
comitea, prin prisma dreptului internaţional public, valabil în epocă, o agresiune clară,
urmărind anexarea unor teritorii ce nu-i aparţinuseră niciodată, România şi Finlanda au intrat
în război pentru a elibera teritoriile anexate de URSS cu un an în urmă.
Forţele germane deţineau nu numai superioritatea în oameni şi tehnică (8,5 milioane
oameni la 4,2 milioane) ci şi o experienţă de război de aproximativ doi ani care a contat în
economia luptei în prima parte a războiului. O parte a aviaţiei sovietice a fost distrusă la sol
sau în lupte aeriene. În extremitatea nordică unde au acţionat forţe germane şi finlandeze sub
comanda feldmareşalului von Lech şi aripa stângă a grupării "Centru" comandate de
feldmareşalul von Bock au înaintat fulgerător şi în 18 zile au ajuns aproape de Leningrad.
Lovitura principală a fost dată de forţele comandate de von Bock în Bielorusia care până
la 9 iulie au reuşit să cucerească Minskul şi cea mai mare parte a teritoriului bielorus. Grupul
de armate "Sud" sub comanda feldmareşalului von Rundstedt a acţionat în direcţia Kiev. La
aripa de sud a acestui grup au acţionat trupele române sub comanda directă a generalului Ion
Antonescu cu misiunea de a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei.
Cauzele care au dus la răsunătoarele înfrângeri suferite de armata sovietică în vara şi
toamna anului 1941 au fost multiple. Principala cauză, în opinia unor analişti, a fost că URSS
nu era pregătită pentru un război de apărare ci pentru unul ofensiv. În anul 1993 a fost dat
publicităţii Planul operativ de război al URSS elaborat în mai 1941 de generalul A.
Vasilevski care urma să fie semnat de Gh. Jukov, Şeful de Stat Major al Armetei Roşii şi de S.
Timoşenko ministrul apărării al URSS şi prezentat lui Stalin. Acesta prevedea atacarea
armatei germane înainte de mobilizarea acesteia. Termenul limită pentru începerea
operaţiunilor trebuia să fie 2 iulie 1941. Prin declanşarea planului "Barbarossa" la 22 iunie
72 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Hitler şi-a surprins "tovarăşul" cu care împărţise Europa la 23 august 1939 şi i-a pricinuit
grave înfrângeri. (6;24)
Dacă pe plan militar în vara anului 1941 URSS a fost la un pas de catastrofă pe "frontul
diplomatic" a repurtat primele succese. La 22 iunie 1941 premierul britanic W.Churchill a
condamnat atacul asupra URSS şi a declarat că o va sprijini în lupta cu Germania. Două zile
mai târziu SUA au făcut o declaraţie asemănătoare. Prin negocieri şi tratate bilaterale se vor
pune bazele Coaliţiei Naţiunilor Unite. La 12 iulie 1941 la Moscova a fost semnat Acordul
sovieto-britanic care prevedea ajutorul reciproc şi obligaţia că nici una din părţi să nu încheie
pace separată cu Germania (4;97). La 14 august 1941 W. Churchill şi F. Roosevelt au semnat
la Washington Cartă Atlanticului care prevedea nimicirea tiraniei fasciste şi dezarmarea
agresorilor, instaurarea păcii şi securităţii după nimicirea fascismului. La 24 septembrie
acelaşi an la Carta aderă şi URSS.
Un rol important în consolidarea alianţei celor trei mari puteri l-a avut Conferinţa de la
Moscova, 29 sept. - 1 oct. 1941 a reprezentanţilor SUA, Marii Britanii şi URSS care a avut loc
în momentul în care se afla în plină desfăşurare "Operaţiunea Taifun" pentru ocuparea
Moscovei. S-a semnat un acord prin care SUA şi Marea Britanie livrau URSS materiale de
război şi mărfuri industriale pentru a face faţă ofensivei germane. Ulterior alianţa dintre cele
trei mari puteri a fost completată cu alte acorduri şi înţelegeri stabilite în conferinţe
internaţionale.
Bătălia pentru Moscova a început în ultimele zile ale lunii septembrie 1941 iar la 7
octombrie trupele sovietice sau retras pe linia Mojask pe care n-au putut-o menţine şi trupele
germane ajung în a doua jumătate a lunii noiembrie la numai 25-30 Km de Moscova. La 1
decembrie a început ofensiva generală şi după o zi parte din trupele germane au ajuns până în
suburbiile Moscovei unde au fost oprite.
În zilele de 5-6 decembrie 1941, trupele sovietice au trecut la contraofensivă zdrobind
forţele de şoc ale grupului de armate "Centru" şi au înaintat spre vest pe o distanţă de 100-200
Km. Au fost distruse 11 divizii germane de tancuri, 4 motorizate şi 22 divizii de infanterie. În
urma acestor înfrângeri a fost destituit comandantul Grupului de Armate Centru,
feldmareşalul von Bock şi înlocuit cu feldmareşalul von Kluge iar Hitler a preluat funcţia de
comandant suprem al forţelor terestre. În faţa Moscovei mitul invinciabilităţii armatelor
germane a fost spulberat şi abandonat "blitz-krieg"-ul.

2. OFENSIVA TRUPELOR GERMANE ÎN 1942 ŞI CONTRAOFENSIVA
SOVIETICĂ.

Planurile germane pentru anul 1942 erau ambiţioase. Se preconiza ca în patru etape să
se ajungă pe Don şi Volga pentru a se încercui Stalingradul şi apoi să coboare spre Caucaz
pentru a fi luate în stăpânire câmpiile petrolifere ruseşti. Pentru reuşita acestor operaţiuni
Germania dispunea de un efectiv de aproximativ 6 milioane de oameni, 3229 tancuri, 3395
avioane, 5700 de tunuri. (6;29)
În primele zile ale lunii iulie, trupele germane şi române cuceresc Sevastopolul şi
continuă ofensiva spre Stalingrad şi Rostov pe Don. Trupele sovietice iau măsuri pentru
apărarea Stalingradului. La 17 septembrie au început luptele de apărare a Stalingradului.
73 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Autorităţile sovietice n-au luat măsuri pentru evacuarea oraşului şi au adoptat soluţia apărării
lui în prezenţa populaţiei acestui mare centru urban.
În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942 trupele sovietice declanşează o vastă pregătire
de artilerie. În ziua următoare Frontul Stalingrad a dezlănţuit contraofensiva. Apărarea
Armatei 4 române a fost străpunsă. În ziua de 20 noiembrie 1942 ruşii au forţat spre sudul
oraşului şi au reuşit să realizeze încercuirea trupelor germane conduse de von Paulus. La 30
decembrie Comandamentul Suprem Sovietic a ordonat lichidarea forţelor germane încercuite.
La 2 februarie 1943 se termină una din cele mai mari bătălii din istoria celui de-al doilea
război mondial. Germania a pierdut iniţiativa strategică pe uscat după ce o pierduse anterior
pe cea aeriană: Comandamentul sovietic a preluat iniţiativa strategică şi a menţinut-o până la
sfârşitul războiului.
În cursul aceluiaşi an, aliaţii au pregătit un plan minuţios de distrugere a forţelor
germane şi italiene în nordul Africii şi de preluare a iniţiativei strategice în Pacific. La
sfârşitul lunii mai 1942 italienii şi germanii au declanşat luptele care aveau să se încheie,
pentru ei, cu dezastrul de la El Alamein, din actombrie 1942.
Bătălia de la El Alamein a fost preludiul unei serii de victorii ale aliaţilor în Africa de
nord şi care s-au încheiat cu alungarea trupelor germano-italiene de pe continentul negru
(9;251). Astfel că, la jumătatea lunii mai 1943, peste un sfert de milion de ostaşi germani şi
italieni au fost făcuţi prizonieri, printre care 20 de generali.
Expansiunea niponă în Indochina, a provocat o reală şi vie indignare la Washington.
Guvernul SUA a ripostat prompt şi a blocat bunurile japoneze în Statele Unite. Japonia
reacţionează şi în 7 decembrie 1941 a atacat baza aero-navală de la Pearl Harbor.
În primăvara anului 1942 încep confruntările în Pacific cunoscute ca "marile bătălii de
pe teatrul de operaţii al Pacificului de Sud-Vest. (Australia, Filipine, Noua Guinee,
arhipelagul Solomon, Bismarck şi Indonezia). Între 26 mai - 6 iunie 1942 s-a desfăşurat
bătălia aero-navală din zona atolului Midway şi a insulelor Aleutine dintre flotele japoneză şi
americană. Iniţiativa strategică a trecut decisiv de partea SUA şi a aliaţilor săi.

III. SPRE O VICTORIE A ALIAŢILOR (1943-1945)

1. SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI ÎN EUROPA

Pierderea iniţiativei strategice de către armatele germane şi coordonarea mai eficientă a
acţiunilor politico-militare în cadrul Coaliţiei Naţiunilor Unite (Conferinţa de la Casablanca
din 14-16 ianuarie 1943) au condus la obţinerea altor victorii decisive pe teatrele de operaţiuni
din Europa şi Pacific.
Pe frontul sovieto-german s-a desfăşurat cea mai mare bătălie de tancuri din istorie.
Comandamentul german prin aplicarea planului "Citadela" a urmărit să reia iniţiativa
strategică, cu înaintarea concomitentă a armatelor germane către oraşele Orel şi Belgorod şi
încercuirea trupelor sovietice în apropierea oraşului Kursk. Sovieticii au aflat direcţia şi data
loviturii şi au organizat o apărare solidă. Înaintarea germană declanşată la 5 iulie 1943 a fost
oprită, iar la 12 iulie sovieticii au declanşat contraofensiva care se va încheia peste 10 zile cu
o gravă înfrângere pentru germani.
74 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Dacă bătălia de la Kursk n-a epuizat ultimele rezerve ale Germaniei ea a reuşit să le
slăbească definitiv pentru bătăliile ce urmau să vină. Ruşii erau acum liberi să atace deoarece
ei au ales şi au alternat lovituri de la un capăt la altul al frontului. Înspre nord ei se aflau pe
punctul de a da înapoi spre Statele Baltice şi în cele din urmă spre Prusia de Est. În centrul ei
se putea îndrepta spre Polonia şi Germania, la sud ei se puteau îndrepta spre Balcani şi
realizarea vechiului vis rusesc de închidere a Dardanelelor. Au optat pentru toate aceste trei
variante.
În toamna lui 1943 au atacat Grupul de armate Sud de sub comanda lui von Manstein.
Germanii au sperat să treacă frontul de la râul Nipru în jos pentru a menţine Crimeea. Ruşii,
însă, i-au împins înapoi de-a lungul întregii lungimi a Niprului şi la sfârşitul lunii noiembrie
1943 au izolat Armata 17 germană în Crimeea.
În partea de nord ruşii au eliberat Kievul. Încercarea trupelor germane de a-l recupera
printr-o contralovitură executată la 15 noiembrie 1943 a eşuat. La jumătatea lunii decembrie
1943 Comandamentul suprem sovietic a hotărât ca în anul 1944 să execute zece operaţii
ofensive care să ducă la înfrângerea trupelor germane şi eliberarea completă a URSS precum
şi a altor popoare europene.
În Marea Mediterană forţele aliate au declanşat operaţia "Husky". Armata 7 americană
şi Armata 8 britanică, susţinute de puternice forţe blindate, aviaţie şi marină, pornesc de pe
coasta africană spre sudul Italiei. Se dau lupte grele între forţele aliate şi italo-germane pentru
Sicilia.
În urma victoriilor obţinute de forţele aliate, regele Victor-Emanuel hotărăşte la sfârşitul
lunii iulie să-l înlocuiască pe Bennito Mussolini cu mareşalul Badaglio. Pe 25 iulie acesta este
demis şi apoi arestat. Adolf Hitler a definitivat planul "Alaric" privind acţiunile din Italia în
care se preconizau eliberarea lui Mussolini, ocuparea Romei şi restabilirea ducelui în fruntea
Statului.
La 5 august 1943 noua conducere a Italiei a angajat negocieri secrete cu anglo-
americanii în Sicilia. Pe 3 septembrie 1943 s-a semnat armistiţiul însă va fi anunţat pe 8
septembrie iar aliaţii au început operaţia de debarcare în Italia continentală. Până la mijlocul
lunii octombrie trupele anglo-americane eliberaseră jumătate din Italia.
Un grup de paraşutişti germani a reuşit la 12 septembrie 1943 să-l elibereze pe
Mussolini. Patru zile mai târziu are loc întâlnirea dintre Mussolini şi Hitler la Rastenburg. Pe
23 septembrie dictatorul italian se reîntoarce la reşedinţa sa de la Rocca delle Caminatte. Se
deplasează la Salo unde va proclama "Republica Socială italiană".
Pe 13 octombrie 1943 guvernul italian condus de mareşalul Bodaglio a declarat război
Germaniei. Aliaţii au luat act de poziţia de cobeligeranţă a Italiei în războiul contra Germaniei
naziste. În perioada 19-30 octombrie 1943 a avut loc Conferinţa de la Moscova care a adoptat
"Declaraţia cu privire la Italia" şi a discutat problema deschiderii celui de-al doilea front în
Europa. S-a hotărât înfinţarea unei Comisii europene consultative cu sediul la Londra.
La aproximativ o lună de la Conferinţa de la Moscova are loc întâlnirea la vârf de la
Teheran. La conferinţa s-a discutat coordonarea eforturilor de luptă împotriva Germaniei şi a
sateliţilor ei, colaborarea postbelică şi asigurarea unei păci trainice. Conferinţa a spulberat
speranţele diplomaţiei Axei cu privire la neînţelegerile dintre marile puteri ale Coaliţiei şi
eventuala dizolvare a ei.
Operaţiunile militare ale aliaţilor occidentali au fost susţinute de ample operaţiuni
militare ale Armatei Roşii în estul continentului. În luna ianuarie 1944 ruşii au declanşat o
ofensivă de amploare în nordul ţării eliberând mai multe localităţi în aşa fel încât la începutul
lunii februarie mari unităţi sovietice pătrund pe teritoriul Estoniei. La începutul lunii martie
trupele sovietice primesc misiuni care depăşesc în mod constant limitele graniţelor sovietice.
75 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

La 29 martie este ocupat oraşul Cernăuţi ajungând pe Prut şi pantele estice ale Carpaţilor,
intrând pe teritoriul românesc.
Hitler aduce importante modificări în organizarea armatei germane pe frontul de est
pentru a le face mai eficiente însă nu poate să modifice raportul de forţe. La 7 aprilie 1944
trupele sovietice ocupă Botoşaniul iar trei zile mai târziu ocupă şi oraşul port Odessa. Situaţia
trupelor germano-române în Crimeea este critică. Trupele sovietice se aflau la jumătatea lunii
aprilie pe aliniamentul Verba, Kolomeea, nord Iaşi, Orhei, Dubăsari, Marea Neagră. În
conformitate cu înţelegerile de la Teheran, la 23 iunie, Armata Roşie a declanşat la sfârşitul
lunii iunie o amplă ofensivă care a împins trupele germane pe o adâncime de aproximativ 600
Km fiind ocupate Bielorusia, Ucraina de vest, părţi din Lituania, Letonia şi Polonia.
În vest, Roma a fost eliberată la 4 iunie 1944. Două zile mai târziu pe plajele
Normandiei o uriaşă grupare de forţe s-a revărsat asupra "inexpugnabilului zid al Atlanticului"
desantată din aproximativ 11.000 de avioane şi 5000 de nave. Acestea au trecut ulterior la
ofensivă deschizând astfel cel de-al doilea front în Europa. La 15 august, în nordul Franţei s-a
operat a doua debarcare aliată.
Debarcările din vestul şi sudul Franţei au înrăutăţit considerabil situaţia trupelor
germane. Trupele aliate au înregistrat succese importante. După eliberarea Parisului (24
august) au fost curăţate de trupele germane oraşele Rouen şi Dieppe, Soissons, Reims şi
Verdun. La 3 septembrie unităţi britanice au intrat în Bruxelles, Belgia fiind eliberată la
începutul lunii noiembrie 1944.
Pe frontul de Est, România a ieşit din Axă la 23 august 1944 producând cea mai mare
catastrofă militară armatei germane după cea de la Stalingrad. La câteva săptămâni (9
septembrie) Bulgaria s-a alăturat forţelor Naţiunilor Unite declarând război Germaniei.
Trupele sovietice vor înainta rapid spre centrul Europai, forţele germane fiind în această parte
a Europei incapabile de o rezistenţă care să stăvilească ritmul Armatei Roşii.
În Vest, Germania a încercat fără succes o contra ofensivă de mari proporţii- cunoscută
ca Bătălia din Ardeni (16 decembrie 1944 - 30 ianuarie 1945) - prin care să determine
"cercurile conducătoare anglo-americane - să recurgă la o înţelegere" (6;45). Eşecul german s-
a datorat printre altele şi ofensivei de proporţii pe care au declanşat-o Armata Roşie şi trupele
române. Mijlocul lunii decembrie 1944 a însemnat intrarea trupelor sovietice pe teritoriul
german.
Cartierul General Suprem al Corpului Expediţionar al Aliaţilor cu sediul la Paris a
planificat următoarele operaţii în Europa în trei faze. În prima, aliaţii urmau să se apropie de
Rin, în a doua să cucerească capete de pod de-a lungul fluviului, iar cea de-a treia să se
apropie de interiorul Germaniei.
Pentru germani situaţia era deosebit de grea. Statele satelit părăsiseră Axa, Reich-ul era
bombardat ziua şi noaptea, iar forţele umane erau epuizate. Armata germană era formată din
copii de 14 ani şi bătrâni de peste 60 de ani. Speranţele lui Hitler legate de noile armamente şi
bomba nucleară au fost, până la armă, simple iluzii.
La sfârşitul lunii februarie ruşii cuceriseră Danzig-ul şi o parte a Pomeraniei. Viena a
căzut în luna aprilie 1944. Germania, la această dată mai era ca stat doar o fâşie lungă şi
îngustă de aproximativ 100 km lărgime, mergând de la coasta Balticii în jos spre Iugoslavia şi
nordul Italiei. La începutul lunii martie armatele americane erau la Rin. Între aliaţi a început
cursa pentru cucerirea Berlinului. Moartea preşedintelui Roosevelt a constituit poate ultima
iluzie a lui Hitler. Credea că se poate salva făcând o paralelă cu moartea ţarinei Elisabeta a
Rusiei care l-a salvat pa Frederic cel Mare de la invazie.
Atacul final al ruşilor asupra Berlinului s-a dat la 12 aprilie 1945. Au încercuit Capitala
celui de-al treilea Reich pe 25 aprilie. Pe 2 mai rezistenţa a fost zdrobită. La 8 mai 1945
76 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

reprezentanţii Germaniei, în frunte cu amiralul Donitz, care preluaseră conducerea după
sinuciderea lui Hitler şi a fidelilor săi, au semnat capitularea. Războiul mondial se termina
pentru Europa.

2. OPERAŢIILE DIN PACIFIC ŞI COLAPSUL JAPONIEI.

Derularea operaţiunilor din Pacific a însemnat, în fapt, terminarea celui de-al doilea
război mondial. Presiunea contra Japoniei, din anul 1942 s-a amplificat în mod inexorabil în
perioada imediat următoarelor optsprezece luni. Lungile şi costisitoarele bătălii din insulele
Solomon şi de-a lungul Coastei Noii Guinee au subminat în mod continuu vitalitatea
imperiului nipon. Pierderile suferite în ceea ce priveşte avioanele şi piloţii au fost foarte grele.
Devenea evident că toate premisele iniţiale ale planului de război japonez au fost incorecte.
La începutul anului 1944 SUA dispuneau de un potenţial industrial net superior celui
japonez. După ce-au cucerit arhipelagul Gilbert în noiembrie 1943 americanii au distrus
bazele japoneze de pe insulele Caroline şi din arhipelagul Marshall. În vara anului 1944 aliaţii
au pus stăpânire pe Noua Guinee. La 15 iunie 1944, bombardierele B-29 reuşesc, pentru prima
dată, să bombardeze Japonia. În ultima parte a lunii octombrie 1944 au început luptele pentru
cucerirea Filipinelor. În ianuarie 1945 trupele americane de sub comanda lui Mac Arthur
ocupă Filipinele după ce-au câştigat cea mai mare bătălie aero-navală din cel de-al doilea
război mondial. Aceasta a însemnat sfârşitul marinei japoneze.
În vara anului 1945 întregul Imperiu Japonez a început să se clatine. Trupele japoneze
erau presate şi silite să se retragă din Indiile de Est şi Birmania. Pe la mijlocul lunii mai 1945
acestea sau retras şi din sudul Chinei. În următoarele două luni sub presiunea
bombardamentelor au fost distruse primele cinci oraşe japoneze. Mai rămăseseră patru oraşe
care nu suferiseră prejudicii importante.
La începutul lunii august americanii au luat o decizie de o gravitate extremă: lansarea
primei bombe atomice. Pe data de 6 august ora 9.15 a fost lansată prima bombă atomică
asupra oraşului Hiroşima. 80.000 de oameni au murit în câteva secunde. La 8 august URSS a
declarat război Japoniei. A doua zi a fost lansată cea de-a doua bombă nucleară asupra
oraşului Nagasaki. Pe data de 14 august 1945 Japonia a capitulat. Cel de-al doilea război se
încheiase.

IV. "RĂZBOAIELE" DIN INTERIORUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI
MONDIAL

Al doilea război mondial, în comparaţie cu prima conflagraţie mondială, a avut unele
particularităţi şi trăsături care au făcut ca el să nu se încadreze în desfăşurarea clasică a
conflictelor militare. Se poate aprecia că în "interiorul" acestui fenomen s-au derulat cu mai
mare sau mai mică intensitate un "război economic", un "război psihologic şi propagandistic"
şi un "război al informaţiilor".
"Războiul economic" trebuie înţeles din două perspective: prima face trimitere la
eforturile protagoniştilor de a utiliza arma economică (blocada şi bombardarea obiectivelor
77 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

economice) în sprijinul acţiunilor clasice şi a doua la strategiile interne utilizate de naţiunile
angajate în război pentru a putea face faţă costurilor enorme cerute de efortul militar (10;396).
Fiecare ţară implicată a încercat să promoveze, încă de la începutul războiului, o
economie de război bazată pe posibilităţile sale iniţiale şi pe concepţia sa teoretică asupra
derulării operaţiunilor. Confruntaţi cu realitatea şefii politici şi militari ai statelor respective au
trebuit să-şi modifice planurile şi să le aplice în conformitate cu schimbările survenite în
derularea operaţiilor militare.
Astfel, Germania a trebuit să treacă de la o economie gândită pentru un "blitz-Krieg" la
o economie a războiului total. N-a reuşit să facă acest lucru în timp optim. Eşecul militar al
Germaniei se explică şi "prin improvizarea tardivă a unei economii de război total, în timp ce
ruşii şi occidentalii şi-au demonstrat mai marea adaptabilitate la constrângerile unui război
prelungit." (10;399) URSS, din iulie până în noiembrie 1941, a reuşit să demonteze din partea
europeană şi să monteze 1500 de unităţi de producţie în partea asiatică a URSS. Cu această
ocazie 10 milioane de muncitori sunt deplasaţi în noile zone de producţie. Statelor Unite le-a
trebuit puţin timp pentru a deveni "arsenalul democraţiilor". După Pearl Harbor o mare
industrie de război a fost pusă în funcţiune cu ajutorul unui dirijism suplu. S-au înfinţat
"agenţii speciale" pentru repartiţia materialelor prime şi un "Consiliu al resurselor de război"
pentru organizarea producţiei. Acest "Victory Program" va conduce SUA la o netă supremaţie
în raportul de putere în confruntarea cu Axa.
"Războiul psihologic" capăta noi dimensiuni şi exploatează progresele considerabile în
materie de psihologie socială. Germania dispunea de o organizare şi doctrină elaborate înainte
de declanşarea ostilităţilor. Serviciul de propagandă dispunea de posturi de radio, presă şi
studiouri cinematografice. Rol important l-au avut aşa zisele posturi de radio clandestine din
interiorul ţărilor inamice. Au fost lansate pe "piaţa de consum" lozinci şi "teme"care urmăreau
să zdruncine moralul adversarului.
Propaganda britanică şi ulterior cea americană au "jucat" cartea realismului şi
sincerităţii mizând pe forţa "radio-ului". La sfârşitul războiului, serviciile BBC lucrau zi şi
noapte şi transmiteau în 23 de limbi. În partea a doua a confruntării a fost înfinţată o divizie a
războiului psihologic ataşată cartierului general a lui D. Eisenhower. Operând în Africa de
Nord apoi pe continent, sarcina sa esenţială era de a prepara manifeste vizând slăbirea
moralului armatelor germane. Un exemplu concludent îl avem pentru România. De la postul
de radio BBC a fost lansată pentru "consumatorul român" lozinca opririi armatelor române la
Nistru. Această idee a fost obsesiv folosită de opoziţia română în memoriile şi protestele
adresate mareşalului Ion Antonescu. Dacă, în ansamblu, "războiul psihologic" n-a câştigat
confruntarea, el prin acţiunea sa raţională sau iraţională asupra spiritelor i-a accelerat sau
încetinit deznodământul. El a suscitat sau a subminat voinţa de a lupta şi învinge pentru o
tabără sau alta.
"Războiul din umbră" s-a caracterizat prin determinarea şi apariţia unor mişcări
clandestine de rezistenţă. Născute spontan sau organizate ca urmare a acţiunii psihologice
exercitate de emisiunile radiofonice emise de staţiile aliate (BBC Londra, Boston, Moscova),
s-au înfiinţat grupe de membri activi care au folosit o gamă foarte largă de metode şi procedee
de luptă. Acţiunea lor a generat mişcări de masă cum a fost mişcarea de partizani în Iugoslavia
şi alte ţări europene şi reţele de presă clandestine deseori foarte dinamice.
În iulie 1940 englezii au creat Serviciul de Operaţiuni Speciale (S.O.E.) însărcinat să
promoveze subversiunile şi sabotajele în Europa ocupată. Trimişi în diferite ţări de pe
continent emisarii săi au constituit grupe de rezistenţă care organizau acţiuni de sabotaj şi au
expediat informaţii cu caracter militar în tabăra Aliaţilor.
78 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

În Germania, rezistenţa a luat forma unei opoziţii aristrocratice în sânul armatei. Ea
culminează pe 20 iulie 1944 în timpul atentatului ratat al colonelului von Stauffenberg
împotriva lui Hitler. În Italia, lupta de rezistenţă a debutat în 1943 cu grevele de la Torino
organizate de comunişti.
Acestea sunt doar câteva elemente care arată nu numai particularităţile celui de-al doilea
război mondial ci şi de ce acest conflict a avut urmări cu totul deosebite. În plan politic polii
de putere şi decizie s-au găsit total inversaţi faţă de perioada antebelică: puteri uriaşe şi
economii ale marilor spaţii în mare parte extraeuropene iau locul statelor mijlocii europene.
Astfel încă de la sfârşitul războiului, această grandoare pierdută conduce la ideea uniunii
europene (10;467), însă din păcate prezenţa Armatei Roşii a condus la dezmembrarea
spirituală a continentului. Lumea va evolua sub semnul bipolarismului şi hegemoniei a două
superputeri SUA şi URSS.
Strategia terorii aplicată în desfăşurarea conflictelor a generat un şir lung de tragedii şi
orori şi un veritabil şoc moral în anii postbelici. Sub dominaţia nazistă Europa a fost
transformată într-un imens lagăr de concentrare deoarece în "Spaţiul vital" germanic unele
popoare trebuiau să fie exterminate. Soluţia finală aplicată în cazul evreilor a făcut milioane
de victime. Inaugurată de germani (Blitz-ul londonez) bombardarea sistematică a oraşelor a
culminat cu distrugerea Dresdei şi apocalipsa de la Hiroşima şi Nagasaki. În 1945 lumea
apărea profund bulversată. Pe ansamblu zeci de milioane de morţi a fost costul uman al
conflictului şi, spre deosebire de prima mare conflagraţie, o mare parte din victime au fost
civili. Distrugerile materiale au fost enorme. Războiul a înghiţit peste o mie de miliarde de
dolari. Faţă de SUA şi URSS preţul cel mai mare l-a plătit Europa . Statele Unite s-au
îmbogăţit, ele au cunoscut un adevărat "boom" economic, iar URSS a putut să-şi impună
sistemul politic până în inima Europei.
79 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

BIBLIOGRAFIE

1. A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1999.
2. Winston Churchill, Al doilea război mondial, vol I, Bucureşti, 1996.
3. James L. Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial. Bucureşti,
1993.
4. Leonida Loghin, Al doilea război mondial, Bucureşti, 1988.
5. Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial. 1939-1942, vol
I, Bucureşti, 1988.
6. Anatol Petrencu, Istorie universală. Epoca contemporană, Chişinău, 1995.
7. Lidell Hart, Histoire de la seconde guerre mondiale, traduit de l’anglais par
J.P.Constantin, Fayard, 1973.
8. Prof. univ. dr. Zarin Zamfir. Istoria universală contemporană, Bucureşti, 1999.
9. Marea Conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial. Bucureşti, 1974.
10. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. 1900-
1945. vol.I, Bucureşti, 1998.
80 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

ARHITECTURA DE SECURITATE A LUMII DUPĂ CEL DE-AL
DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Discutată în marile conferinţe interaliate, începând cu anul 1943 la Teheran, ideea
creării unei organizaţii internaţionale pentru pace va duce, în anul 1945, la crearea O.N.U. La
această dată erau mulţi aceia, atât în est cât şi în vest, care nutreau speranţa că o pace durabilă
va urma celui de-al doilea război mondial. Marii aliaţi erau înzestraţi, la terminarea
confruntărilor militare, cu prognoze, programe şi strategii pentru a putea face faţă crizelor pe
care le trăiseră: criza existenţială a tânărului stat socialist, criza economică mondială,
ameninţarea venită din partea naţional-socialismului. Erau însă insuficient pregătite pentru a
afla răspunsuri la noile probleme apărute în urma înfrângerii Germaniei. Prăbuşirea Germaniei
naziste şi nevoia de umplere a vidului de putere rezultat au condus la dezintegrarea
parteneriatului din timpul războiului. Aliaţii au câştigat războiul dar vor pierde pacea.
Obiectivele strategice ale Marilor aliaţi erau divergente şi greu de armonizat.

I. ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE

La prima întâlnire dintre cei "trei mari", Roosevelt, Stalin şi Churchill, la sfârşitul lui
noiembrie 1943, s-au purtat convorbiri mai mult informative în legătură cu ordinea de după
război. S-a conturat ideea de "Design" a lui Roosevelt: lui Stalin i se asigura revenirea asupra
graniţei de vest a U.R.S.S. din 1941 (reânglobarea Poloniei de est, la ţările baltice, Basarabia
şi nordul Bucovinei) şi renunţarea Occidentului la cordonul sanitar care să-l separe de
Uniunea Sovietică. În schimb guvernul sovietic nu numai că aderase la "Declaraţia asupra
Europei eliberate" dar se şi obligase, fapt extrem de important pentru partea americană, ca să
conlucreze la crearea ONU. Se părea că Marii aliaţi au ajuns la o înţelegere asupra
problemelor majore.
Însă înţelegerile de la Yalta şi Potsdam au fost doar aparente, fiecare parte a interpretat
rezultatele acestor conferinţe în alt fel. Partea americană trecea la visul ei despre "o lume
unitară" a principiilor liberale şi democratice, fără a fi luat vreodată în serios interesele de
securitate sovietice. Conducerea sovietică dorea ca în sfera sa de interese democraţia să capete
forma şi expresia viziunii sale politico-ideologice. Stalin i-a explicat, în aprilie 1945,
locţiitorului lui Tito, Milovan Djilas, această preocupare a sa: "Acest război nu mai e acela din
81 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social. Fiecare impune
propriul său sistem social, până unde înaintează armata lui" (1;8).
La această dată, protagoniştii vieţii internaţionale, în curs de structurare, păreau că îşi
înţeleg bine intenţiile şi îşi descifrează corect mesajele din timpul convorbirilor bi şi
multilaterale. După vizita la Moscova, din octombrie 1944, Winston Churchill i-a transmis
liderului de la Kremlin o scrisoare de mulţumire în care afirma: "N-am fost niciodată mai
optimist ca acum în privinţa viitoarei alianţe a popoarelor noastre. Sper să trăiţi încă mult timp
ca să înlăturaţi ravagiile făcute de război şi să-i conduceţi pe toţi ruşii prin anii de furtună în
lumina glorioasă a soarelui strălucitor. Al dumneavoastră prieten şi tovarăş de arme din timpul
războiului, Winston Churchill".(2;392). La rândul său, preşedintele american, F.D.Roosevelt
afirma după Yalta că "... ar trebui să se pronunţe sfârşitul sistemului acţiunilor unilaterale, al
alianţelor exclusive, al sferelor de influenţă, al echilibrului puterii şi al tuturor celorlalte
experienţe care au dovada concretă a faptului că au fost încercate vreme de secole şi-au dat
întodeauna greş". (3;379)
Pentru un timp, acordurile şi înţelegerile au funcţionat cel puţin pentru evoluţiile politice
din România şi Grecia. Churchill a ordonat trupelor britanice să suprime rezistenţa armată a
stângii împotriva Casei Regale de la Atena, iar Stalin a lăsat ca fidelii lui discipoli greci -
comuniştii - să fie masacraţi de soldaţii generalului Scobie. Când Stalin a intervenit, prin
Vîşinski, la Bucureşti, pentru a impune un guvern total aservit Moscovei, Churchill era "foarte
preocupat ca nu cumva U.J.∗ să ne reproşeze încălcarea înţelegerii noastre" şi transmitea
reprezentanţilor britanici în România instrucţiuni "să nu se dezvolte acolo un front politic
antirus." (1;124)
Analiza evenimentelor demonstrează că între Londra, Washington şi Moscova n-au
existat în acest moment crize de comunicare. Criza de comunicare s-a produs pe fondul
neânţelegerii mesajelor transmise prin mijloacele de informare în masă în ţările căzute în sfera
de dominaţie a URSS. Iată cum Declaraţia de la Potsdam a preşedintelui american făcută la
postul de radio Vocea Americii la 25 iulie 1945 a determinat în România o anumită conduită
politică din partea regelui Mihai I deşi SUA n-aveu de gând să-şi depăşească înţelegerile
convenite cu URSS în ceea ce priveşte această ţară.
Această declaraţie a fost interpretată greşit de tânărul rege Mihai I care a luat-o ca pe un
îndemn pentru înlocuirea guvernului adus la putere de Stalin, la 6 martie 1945, şi a acţionat în
consecinţă. Pentru partidele istorice, potrivit unei note a S.S.I. din 10 august 1945, această
declaraţie a însemnat o creştere a optimismului şi a speranţelor în revenirea la regulile
democratice.
Pentru guvernul dr. Petru Groza declaraţia preşedintelui american a avut o altă
semnificaţie, deoarece de la "stăpânii de la Kremlin" a primit prin generalul Susaikov,
membru al Comisiei Aliate de Control (Sovietice) din România, "cheia" mesajului şi a fost
asigurat că "nu i se poate întâmpla nimic". Prin urmare, la cererea de demisie, primul ministru
dr. Petru Groza i-a răspuns şefului statului, regele Mihai I, că "guvernul său nu a fost
niciodată mai puternic ca acum şi se bucură de tot sprijinul din partea sovieticilor" (4;21) şi că
nu demisionează.
Un an mai târziu, Molotov atacă într-un discurs public pe "imperialiştii nesăţioşi şi
grupul de aventurieri ce instigă la război" aparţinând claselor dominante "din străinătate care
favorizează" trăncăneala periculoasă despre un al "treilea război mondial". La 9 februarie
1946 într-un discurs radiodifuzat Stalin afirma: "Acum victoria înseamnă, înainte de orice, că


U.J. = I.V.Stalin, Uncle Joe
82 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

sistemul nostru social sovietic a învins, că sistemul social sovietic a rezistat cu succes
încercării în focul războiului şi şi-a dovedit vitalitatea totală (...) Marxiştii noştri declară că
sistemul capitalist al economiei mondiale ascunde în el elemente de criză şi de război".(3;124)
Analiza de conţinut, prin comparaţie cu tematica altor discursuri rostite de liderii
comunişti de la Kremlin cu diferite prilejuri, arată că acestea se încadrează în "limbajul de
lemn" obişnuit şi nu exprimă în fapt o schimbare de atitudine sau revenirea URSS la politica
antebelică "de confruntare cu Occidentul" aşa cum a fost percepută la Washington şi Londra.
(5;115-116)
Uniunea Sovietică a ieşit din război stoarsă şi vlăguită, economia ei de pace era la
pământ. Ea avea nevoie de tot ajutorul pe care îl putea găsi şi, prin urmare, nu avea nici un
interes imediat de a rivaliza cu singura putere care îi putea oferi acest ajutor, şi anume SUA.
Guvernul nu mai avea aceeaşi încredere în populaţie. Soldaţii sovietici traversând, în
lupta cu germanii, teritoriile naţiunilor europene au putut vedea că viaţa de aici nu era aşa de
urâtă cum o înfăţişa propaganda sovietică şi că oamenii, în general, o duceau mai bine decât
cei din Uniunea Sovietică. Şi mai avea un motiv de îngrijorare. Războiul îi elibera pe oameni
de complexul supunerii şi de frică, elemente fundamentale pe care se sprijinea regimul lui
Stalin. "De aceea, afirma Valentin Berejkov, însăşi sistemul era în primejdie şi trebuiau luate
măsuri pentru salvarea lui". (2;233)
Fără îndoială că Stalin, a fost convins că, până la urmă, capitalismul va fi înlocuit cu
socialismul, şi coexistenţa celor două sisteme nu putea să fie veşnică, dar era la fel de convins
că procesul de înlocuire nu era iminent. Roosevelt şi Churchill l-au auzit pe Stalin spunând că
nu era deloc simplu să impună lumii regimuri comuniste şi că, de fapt, are alte probleme. (6;
240-281) Atitudinea fundamentală a URSS în primii ani de după încheierea celui de-al doilea
război mondial n-a fost, în opinia unor istorici, agresivă, ci una defensivă.
Percepţia eronată şi interpretarea greşită a unor teme din discursul şi propaganda oficială
sovietică au condus pe unii oameni politici şi analişti politici la concluzia că politica de
securitate a URSS are la bază un expansionism nelimitat şi că sovieticii vor profita de
avantajul strategic pe care-l aveau în raportul de putere pe continent după încheierea celui de-
al doilea război mondial. Că vor exploata dificultăţile social-economice din ţările occidentale
pentru a-şi impune supremaţia până la Atlantic. Averell Hariman, ministrul american la
Moscova, a trimis, la 4 aprilie 1945, Departamentului de Stat, un lung raport în care - după ce
constata că partidul comunist şi acoliţii săi se folosesc pretutindeni de dificultăţile economice
întâmpinate în ţările plasate sub responsabilitatea noastră pentru a face reclamă concepţiilor şi
politicii Sovietelor, subliniind în acelaşi timp influenţa aliaţilor occidentali - avea să se
manifeste grijă doar pentru aliaţii noştri occidentali şi pentru regiunile plasate sub
responsabilitatea noastră...(7; 91)
La 22 februarie un tânăr diplomat din cadrul ambasadei SUA la Moscova, George F.
Kenan, trimite faimoasa "Long Telegram" (Telegramă Lungă) în care a descris politica
externă sovietică ca având sursele adânci în însuşi sistemul sovietic. În esenţă, el argumenta
că politica sovietică era un amalgam de ideologie comunistă şi expansionism ţarist de modă
veche. La câteva zile, fostul premier britanic şi "camarad de arme" al lui Stalin a lansat un dur
rechizitoriu la adresa politicii sovietice, în cadrul unei conferinţe ţinute în campusul
universitar din orăşelul Fulton, Missouri.
Churchill a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic, exprimându-
şi convingerea "că nu există nimic care să fie atât de admirat de către ei (ruşii - n.C.H.) ca
forţă şi că nimic nu respectă mai puţin decât slăbiciunea militară" şi considera că "ar trebui ca
popoarele de limbă engleză să se unească de urgenţă pentru a înlătura orice ambiţie sau
aventură".(7;27)
83 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Presa şi alte mijloace de informare vor începe să reacţioneze în analiza relaţiilor
internaţionale în conformitate cu "sindromul Telegramei Lungi". "Times" a publicat în aprilie
1946 unele aricole arătând că Iranul, Turcia şi Manciuria "erau infectate de virusul comunist,
iar Arabia Saudită, Egiptul, Afganistanul şi India erau şi ele "ameninţate" de acelaşi virus.
Revista "Life" publică în iunie 1946, sub semnătura lui J. F. Dulles o serie de articole în care
se atrăgea atenţia asupra ameninţărilor pe care le ascundea "Pax Sovietica" şi a cerut
concetăţenilor săi să trimită forţe militare şi ajutoare materiale spre regiunile ameninţate de
URSS.
Din acest moment "dialogul" Est-Vest va fi virusat de o parte şi de alta de expresii
ideologice, idei preconcepute, suspiciuni şi erori de percepţie a mesajelor. Acest fapt va
conduce la declanşarea unui proces al dublelor erori de percepţie care la rândul lui va genera
dilema de securitate a cărei expresie materială în sistemul relaţiilor internaţionale va fi o
aberantă cursă a înarmărilor clasice şi nucleare. Vom ilustra acest fapt cu câteva exemple într-
o succesiune de momente/secvenţe care poate căpăta o exprimare de tipul următor:
Momentul 1: Liderii de la Kremlin, în discursul lor ca şi propaganda oficială sovietică
reiau aşa cum am văzut anterior, unele din temele tradiţionale privind superioritatea sistemului
comunist şi necesitatea obiectivă a înlăturării capitalismului ca fiind perimat în evoluţia
umanităţii etc. Concomitent, iau măsuri pentru a-şi consolida sfera de influenţă rezultată în
urma înţelegerilor anterioare. Occidentul percepe acest lucru ca o depăşire a înţelegerilor şi ca
o revenire la politica de expansiune promovată şi dusă în perioada interbelică.
Momentul 2: Percepţiile şi interpretările date discursurilor şi propagandei comuniste
devin "cadrul conceptual pentru a justifica opunerea practică la expansionismul sovietic" (3;
409). În plan politic, Administraţia SUA lansează doctrina Truman (11 martie 1947) care în
esenţă prevedea "susţinerea popoarelor libere care rezistă încercărilor de aservire din partea
unor minorităţi înarmete sau presiunilor venite din exterior". La 22 mai 1947, preşedintele
Truman a semnat legea prin care SUA deveneau lider în cruciada anticomunistă. În baza
acesteia ajutoare materiale şi militare au sosit în Grecia pentru forţele regale în lupta cu
gherila comunistă. În plan geopolitic şi geostrategic, a fost lansat planul Marshall şi strategia
CONTEINMENT- ului.
La mai puţin de trei luni de la lansarea doctrinei Truman, secretarul de stat G.Marshall,
într-un discurs rostit la Harvard, a lansat un plan economic pentru a ajuta Europa să-şi
redobândească sănătatea economică, scoţând-o astfel din criza de care ar fi putut să profite
mişcarea comunistă în interesul Moscovei. Subsecretarul de stat în Ministerul Economiei
avertiza Administraţia, printr-o notă din 5 martie 1947, că "pentru Franţa şi Grecia, se putea
prevedea că, după căderea economică avea să urmeze preluarea puterii de către comunişti;
fără un ajutor american de proporţii starea se va înrăutăţi atât de fără speranţe încât se va
ajunge la un al treilea război mondial". (8;135)
Nu putem şti cu siguranţă dacă Stalin sesizase ceea ce era în curs să se întâmple, sau
făcea un joc viclean, însă după optsprezece luni de impas şi întâlniri tot mai tensionate şi pline
de suspiciuni de o parte şi de alta, l-a invitat pe secretarul de stat G.Marshall la o întâlnire (25
aprilie 1947), în cursul căreia a subliniat că el dădea o marea importanţă unui acord general cu
Statele Unite. Şi întrucât interlocutorul său îşi exprima pesimismul în legătură cu
perspectivele relaţiilor internaţionale - după eşecul foarte probabil la acea dată al Conferinţei
miniştrilor de externe ai celor Patru Mari asupra Tratatului cu Germania, desfăşurată la
Moscova în perioada 10 martie - 24 aprilie 1947 - Stalin a afirmat că ar fi greşit să se
interpreteze într-un mod tragic divergenţele noastre actuale. Momentele de impas şi
confruntările, susţinea liderul sovietic, "nu erau decât împingerile şi îmbrâncelile de început
ale forţelor de recunoaştere". Stalin a spus interlocutorului său că se mai putea ajunge la un
84 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

compromis în "toate chestiunile principale" şi a insistat că "era nevoie să avem răbdare şi să
nu devenim pesimişti." (3;403)
La întoarcerea sa de la Moscova, Marshall a declarat, într-o alocuţiune radiofonică
adresată naţiunii, că "devin evidente forţele dizolvante. Pacientul este tot mai slăbit, în timp ce
medicii se sfătuiesc. De aceea nu cred că avem voie să aşteptăm un compromis datorat
epuizării." (3;403) Toate forţele Administraţiei Truman au ajuns la înţelegerea că noul
program de întrajutorare economică trebuia lansat imediat. Calculul politic sau eroare de
percepere în comunicarea la vârf între Moscova şi Washington?
La o conferinţă de presă, din 12 iunie 1947, Marshall a daclarat că oferta este valabilă
pentru "toate ţările la vest de Asia". Sovieticii au perceput acest mesaj, prin care se invitau şi
ţările din sfera lor de influenţă, ca pe o penetrare economică a SUA în spaţiul de interes
propriu, recunoscut anterior prin înţelegeri bi şi multilaterale.
Momentul 3: Reacţia Moscovei nu a întârziat să apară mai întâi pe canalele mass-media
şi discursuri politice. Într-un comentariu apărut în ziarul moscovit, "Pravda" în ziua de 16
iunie propunerea americană era calificată ca fiind în fapt "identică cu planul Truman de
amestec în treburile interne ale altor state." Agenţia TASS respingea, printr-o declaraţie din
ziua de 29 iunie 1947, orice idee a unui plan de ansamblu, afirmând că problemele economice
interne sunt de competenţa popoarelor suverane înseşi. Câteva zile mai târziu, ministrul de
externe sovietic Molotov afirma că ţările care vor accepta planul Marshall vor fi plasate sub
control şi vor pierde - pentru a satisface nevoile şi dorinţele unor mari puteri - independenţa
lor economică şi naţională.(7;100)
În planul acţiunii politice, în sfera de interes a URSS, reacţia a fost dură şi brutală. În
primul rând Moscova a cerut guvernelor est-europene, sub presiuni, să-şi retragă acordurile
sau să refuze de a participa la Planul Marshall. Pe 9 iulie 1947, guvernele iugoslav şi bulgar
au refuzat participarea. Ultimul, după ce radio Moscova o anunţase deja. A doua zi au făcut
declaraţii asemănătoare Cehoslovacia şi Ungaria, Polonia şi Finlanda. Guvernul român, prin
declaraţia ministrului afacerilor străine, Gh. Tătărescu, refuza invitaţia precizând că aplicarea
Planului Marshall "va duce fatal la rezultate care vor însemna, pe de-o parte, o ştirbire a
independenţei pe care ţările Europei vor şi trebuie să o păstreze cu privire la politica lor
economică, iar pe de altă parte o imixtiune în afacerile interne ale acestor ţări."(9;473)
Moscova nu mai este acum interesată nici măcar să mai salveze aparenţele în ceea ce
priveşte comunicarea cu Occidentul şi măreşte presiunea asupra ţărilor din sfera sa de
dominaţie. Prin urmare, a hotărât să creeze "blocul ţărilor din est", ceea ce avea să devină
foarte curând ţările din "lagărul socialist". Unul dintre cei mai apropiaţi lideri ai lui Stalin, la
aceea dată, Andrei Jdanov a formulat o strategie de luptă împotriva imperialismului occidental
care a fost impusă liderilor comunişti est-europeni reuniţi, la jumătatea lunii septembrie 1947,
la Szklarska Poreba, în Polonia.
Cu acea ocazie s-a constituit şi un centru de coordonare a activităţii acestor partide -
Cominform-ul. Viziunea lui A. Jdanov a accelerat procesul de stalinizare în Europa de
răsărit. De aici încolo modelul societăţii sovietice şi interpretarea lui a devenit singura linie
directoare pentru toate "democraţiile populare". Cum ispitele de tip "Marshall" erau
ademenitoare, Stalin a apreciat că a sosit momentul să nu mai accepte nici o iniţiativă politică
din partea comuniştilor locali. Partidele şi grupurile de opoziţie care mai existau în aceste ţări
au fost eliminate cu totul, partidele social-democrate au fuzionat, după epurări masive, cu
comuniştii, toate instituţiile statului au fost subordonate partidului comunist, iar conducerile
acestuia au fost epurate de liderii care nu prezentau garanţii totale pentru Kremlin. După
modelul sovietic au fost organizate viaţa economică, socială şi spirituală.
85 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Ataşamentul faţă de URSS, - Patria Socialismului , combaterea hotărâtă a oricărei
manifestări antisovietice - cum se sublinia într-un document de epocă al Partidului
Muncitoresc Român- este piatra de încercare, criteriul internaţionalismului proletar, chezăşia
principală a prosperităţii şi înfloririi ţărilor de democraţie populară, a consolidării libertăţii şi
independenţei lor naţionale. Aceste acţiuni, dublate de o propagandă extrem de violentă
dirijată de Cominform şi desfăşurată de toate partidele comuniste la adresa Occidentului, i-au
determinat pe mulţi oameni politici şi analişti din SUA şi Europa să creadă că propriile
percepţii privind tendinţele de evoluţie a politicii URSS în sistemul relaţiilor internaţionale au
fost corecte şi coerente.
Momentul 4: Brutalitatea cu care Moscova a acţionat în sfera sa de influenţă a
determinat întărirea politicii de CONTEINMENT. Impunerea unor regiuni nedemocratice,
reprimarea mişcărilor de opoziţie reală, violarea drepturilor omului, a libertăţilor civice în
multe din ţările Europei Centrale şi de Est au fost percepute ca pericole de moarte pentru
sistemul democraţiilor occidentale. Statele vest-europene şi apoi împreună cu SUA au
reacţionat în plan geostrategic şi au creat structuri militare de apărare împotriva
expansionismului sovietic. Astfel, în martie 1948, mai multe ţări vest-europene au format
Pactul de la Bruxelles.
Au urmat negocieri cu SUA şi Canada cu scopul de a crea o Alianţă unică a Atlanticului
de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de
Nord. Reacţia Moscovei la semnarea pactului de la Washington (4 aprilie 1949) a fost,
desigur, de o extremă violenţă verbală şi urmată de alte acţiuni concrete în sfera sa de
influenţă.
Lumea se îndrepta către bipolarism în sistemul relaţiilor internaţionale: SUA, care,
împinse de împrejurări, au fost determinate să-şi exercite "leader ship"-ul asupra "lumii
libere" şi şi-au asumat responsabilităţile majore în sânul Alianţei Atlantice. URSS, care,
înainte de crearea pactului de la Varşovia, în 1955, a semnat tratate militare cu sateliţii săi şi
s-a străduit, din 1949, să-i integreze economic pe aceştia puterii Sovietice prin intermediul
CAER. Confruntarea indirectă în lumea extraeuropeană a celor două superputeri se va
intensifica. Acordurile de la Geneva din 1954 prevedeau unificarea Vietnamului, însă ele n-au
fost semnate de americani şi de vietnamezii de sud. De o parte şi de alta paralelei 17º s-a
instalat o linie de separaţie între Vietnamul de Nord comunist, condus de Ho-Şi-Min şi cel de
Sud, condus de dictatorul Ngo Dinh-Diem. Începând cu 1956 "consilierii militari",
armamentul şi dolarii americani s-au îndreptat spre sud, iar iar spre Vietcong consilierii
militari şi armamentul sovietic. Vietnamul se împarte în două state: unul socialist, în sfera de
influenţă a Moscovei şi altul democrat, în sfera de influenţă a Washingtonului.

II. DE LA ECHILIBRUL TEORII LA CONFRUNTAREA PERIFERICĂ

Prima fază a războiului rece s-a încheiat odată cu moartea liderului comunist Stalin. A
urmat un relativ "dezgheţ" al relaţiilor internaţionale. De partea sovietică, ascensiunea unei
noi echipe conducătoare dominată de Nichita Hruşciov, a coincis cu adoptarea unei linii mai
suple faţă de Occident. Noul "număr" sovietic şi-a dezvoltat propria doctrină a "coexistenţei
paşnice" în care victoria socialismului în toate ţările a rămas, pe termen lung, obiectivul
suprem, dar pe termen scurt competiţia cu ţările capitaliste trebuia să se limiteze la domeniile
ideologic şi economic.
86 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Această schimbare în politica Kremlinului a fost determinată de conştientizarea
consecinţelor posibile ale unui război nuclear. SUA şi URSS aveau fiecare în parte suficiente
mijloace de a se distruge reciproc şi de a duce la dispariţia unei mari părţi din omenire.
Hruşciov a sperat că dacă va obţine o perioadă mare de linişte va reuşi să-şi materializeze
ambiţioasele proiecte economice şi sociale şi va ajunge din urmă şi apoi va depăşi "lumea
capitalistă".
De partea americană ca şi la sovietici nu a avut loc o veritabilă ruptură cu prima
perioadă a războiului rece, însă se constată că Washingtonul a adoptat un "New look"
diplomatic. Acesta a constat în continuarea politicii de "containment" şi adaptarea unei noi
doctrine strategice care în esenţă prevedea că un atac comunist asupra oricărei ţări nu antrena
o ripostă nucleară americană care ar putea surveni în orice punct al lagărului socialist.
(10;232)
Ca o consecinţă a acestei relative moderaţii apărute în poziţiile celor două superputeri,
climatul internaţional s-a detensionat în următorii ani şi a culminat cu intâlnirea celor Patru
Mari de la Geneva în iulie 1955 unde s-a încercat reglementarea postbelică în Europa. De o
parte şi de alta, în ciuda acestor uşoare semne de destindere, neîncrederea a rămas puternică.
Anii 1956-1962 au alternat în perioade "de dezgheţ" cu cele de tensiuni şi crize. Acum s-a
încheiat procesul de creare a celor două blocuri politico-militare prin apariţia Tratatului de la
Varşovia (mai 1955) care a regrupat în jurul URSS toate "democraţiile populare" din Europa
cu excepţia Iugoslaviei.
Destinderea a supravieţuit celor două mari crize din toamna anului 1956: Ungaria în
"lagărul socialist" şi Suezul în lumea capitalistă. Prima se va încheia printr-o demonstraţie de
forţă a Moscovei care a pus capăt încercărilor conducerii comuniste de la Budapesta de a
reforma sistemul politic socialist. Moscova nu putea să lase să evolueze în altă direcţie
lucrurile în ţările din sfera ei de influenţă pentru că îi punea sub semnul întrebării nu numai
siguranţa strategică dar şi obiectivul fundamental- extinderea comunismului. Avea nevoie, în
continuare de sateliţi pentru că în cazul unei ofensive strategice asupra lumii capitaliste
teritoriile Ungariei, Poloniei, Germaniei de Est, României, Bulgariei îi erau indispensabile.
(11;18) Cea de-a doua criză şi-a găsit soluţia într-o acţiune paralelă, dacă nu chiar concertată,
a celor două mari puteri- SUA, URSS- pentru a obţine retragerea fostelor puterii coloniale din
Egipt. Criza Suezului a marcat ascensiunea Americii până la poziţia de conducător al lumii.
Ea a folosit ocazia pentru a scoate Franţa şi Marea Britanie din rolurile lor istorice din
Orientul Mijlociu şi de a prelua "gestiunea" securităţii în această parte a lumii.
Relaţiile sovieto-americane la sfârşitul anilor '50 s-au ameliorat. Dificultăţi apar în
Extremul Orient unde China comunistă a bombardat insulele Quemay şi Matsu ocupate de
forţele naţionaliste ale generalului Tchang Kai-Chec. Uniunea Sovietică n-a dorit să piardă
teren în favoarea Chinei în Asia şi a înăsprit relaţiile cu aceasta. Pekinul îi reproşa lui N.
Hruşciov, politica sa de coexistenţă paşnică. Acesta a vizitat în septembrie 1959 SUA.
Întâlnirea lui Nichita Hrusciov cu preşedintele D. Eisenhower la Camp David nu s-a
materializat cu tratate concrete, dar a contribuit la destinderea climatului dintre cele două
Superputeri (11;233)
Începutul deceniului şapte a însemnat o întoarcere la războiul rece. Hrusciov, care
trebuia să facă faţă criticilor conjugate ale liderilor chinezi pentru politica sa de destindere şi
ale adversarilor politicii sale din interior dă drept pretext afacerea U2∗ şi a boicotat
"Conferinţa la vârf" de la Paris din iunie 1960 care trebuia să reglementeze "problema"
germană. În iunie 1961 liderul sovietic s-a întâlnit la Viena cu noul preşedinte american

Un avion spion "U2" american a intrat în spaţiul aerian al URSS şi a fost doborât de sovietici.
87 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

J.F.Kennedy şi îl avertizează că URSS consideră semnarea unui tratat de pace cu Germania
imperios necesar. Acesta dorea o reglementare a "problemei Berlinului" care să întărească
poziţiile în Europa. URSS a reacţionat şi în noaptea de 12/13 august 1961 a determinat
guvernul RDG să construiască un zid de-a lungul zonei de demarcaţie stabilite de către
învingători la sfârşitul războiului. URSS şi-a reluat experienţele nucleare în septembrie 1961,
însă criza cea mai gravă se va petrece în, "coasta" SUA, în Cuba.
În urma venirii la putere în Cuba a forţelor revoluţionare în frunte cu Fidel Castro,
relaţiile acestei ţări cu SUA s-au agravat. Administraţia SUA n-a putut să tolereze un regim
ostil la graniţele sale. În aprilie 1961 forţe anticastriste sprijinite de CIA au debarcat în Cuba
prin Golful Porcilor. S-a mizat pe o ridicare generală a adversarilor lui Castro, care însă nu s-a
produs, iar invadatorii au fost răpuşi sau făcuţi prizonieri. Acest fapt a condus la o apropiere a
Cubei faţă de URSS. Pe 11 septembrie 1962 o notă a guvernului sovietic anunţa că orice atac
împotriva Cubei ar provoca un conflict mondial.
La 12 octombrie 1962 avioanele americane de cercetare au descoperit pe teritoriul
cubanez rampe de lansare pentru rachete care puteau să transporte încărcătură nucleară. La 22
octombrie preşedintele J.F.Kennedy s-a adresat poporului american, iar o zi mai târziu a
semnat decretul cu privire la instituirea blocadei maritime în jurul Cubei. S-a instaurat starea
de alertă şi au fost trimise forţe militare şi maritime în apropierea Cubei. Lumea se găsea la un
pas de o catastrofă nucleară.
URSS a convocat Consiliul de Securitate al ONU şi s-au intensificat contactele
diplomatice. Preocupat să obţină succesul fără să declanşeze războiul, Kennedy a avut grijă să
îi lase lui Hrusciov posibilitatea de a da înapoi fără a-şi pierde prestanţa. Pe 28 octombrie
1962 Hrusciov a decis să ordone retragerea rachetelor din Cuba. În schimb a obţinut
permisiunea că americanii nu vor invada Cuba şi totodată vor ridica blocada. La 20 noiembrie
1962, SUA au ridicat blocada, iar a doua zi URSS a ordonat încetarea stării de alarmă pentru
trupele sale. Unul din cele mai dramatice evenimente ale războiului rece era depăşit.
Confruntarea URSS cu SUA în Asia n-a avut aspecte atât de dramatice ca în Cuba dar n-
a fost lipsită de asperităţi. Administraţia SUA considera că eficienţa politicii de "îndiguire" a
comunismului în Asia era intim legată de controlul american în Loas şi Vietnam. Într-o
declaraţie de presă făcută la 23 martie 1961 Kennedy avertiza "securitatea întregii Asii de
Sud-Est va fi pusă în pericol dacă Laosul îşi pierde independenţa şi neutralitatea. Propria sa
securitate înseamnă securitatea noastră, a tuturor" (3;585)
La 11 mai 1967 Consiliul Naţional de Securitate a dat o directivă prin care stabilea că
împiedicarea dominaţiei comuniste asupra Vietnamului de Sud era obiectivul naţional al
Americii. (3;588) Comuniştii vietnamezi controlau aproape trei sferturi din ţară. După venirea
la putere a generalului Dhiem americanii îşi sporesc prezenţa militară în zonă. În urma
incidentului din august 1964 când o navă de război americană este atacată în golful Tonkin,
succesorul lui Kennedy, Lyndon Jonson cere şi obţine aprobarea Congresului pentru
bombardarea Vietnamului de nord de către avioane B.52.
Criza din Cuba ca şi celelalte din lumea extra europeană au demonstrat superputerilor că
pacea poate fi menţinută fără o confruntare directă. Urmarea a fost că ele s-au străduit să
promoveze un fel de armistiţiu, fără să renunţe la cursa înarmărilor nucleare. Se vor strădui să
limiteze răspândirea armelor nucleare şi să reducă riscurile unui "derapaj nuclear". În acest
sens ia fiinţă, în iunie 1963, un sistem de comunicare faimosul "telefon roşu" care să permită
liderilor de la Moscova şi de la Washington să ia legătura direct în cazul unei crize majore.
Ulterior s-au semnat şi o serie de documente care limitau folosirea energiei nucleare. Pe
5 august 1963 s-a semnat la Moscova un tratat care interzicea experienţele nucleare de alt tip
decât cele subterane. Tratatul de neprofeliferare a armelor nucleare semnat la 1 iulie 1968
88 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

prevedea ca nici una din părţi să nu ajute un terţ stat la fabricarea bombei nucleare. Franţa şi
Marea Britanie care tocmai realizau primele lor bombe cu hidrogen au refuzat să se asocieze
la acest tratat.
Destinderea în relaţiile internaţionale a fost posibilă după realizarea echilibrului militar
strategic între URSS şi SUA, dar şi datorită noilor viziuni ale conducătorilor celor două
superputeri. De partea sovietică Leonid Brejnev s-a preocupat mai ales de consolidarea
poziţiilor URSS în sfera sa de influenţă şi în lume. Sub conducerea sa Kremlinul a dus o
politică prudentă, vizând să obţină de partea adversă a avantajelor necesare şi situarea URSS-
ului în postură de superputere mondială. De partea cealaltă, preşedintele Richard Nixon ales
preşedinte în noiembrie 1968 şi principalul său consilier Hernry Kissinger, conştienţi de
"pierderile de imagine" ale SUA în Vietnam, au adoptat o linie mai suplă în raporturile cu
Moscova. Confruntărilor cu Estul le-au luat locul negocierile purtate de o asemenea manieră
încât să se instaureze o "structură de pace" în Europa asemănătoare secolului XIX.
Acest lucru a presupus ca sovieticii să "accepte" unele reţineri în politica externă iar
americanii să promoveze politica de containment folosind tactica "linkage"-ului. Să multiplice
legăturile cu URSS până când o va face solidară cu interesele taberei occidentale. În acest
mod s-a ajuns la veritabile târguieli la scară planetară: li se propune sovieticilor să li se dea
satisfacţie într-o anumită problemă la care aceştia ţin, în schimbul unei compensări cu valoare
corespondentă. În cele două tabere se părea că s-a ajuns la un joc care elimina "cruciada" însă
fiecare din tabere îşi urmărea obiectivul final. Acet fapt a făcut posibilă şi politica de
"neutralitate" adoptată de SUA în august 1968 faţă de invazia trupelor Tratatului de la
Varşovia (mai puţin cele româneşti) în Cehoslovacia pentru a stopa politica de liberalizare a
regimului comunist.
Noua politică va consolida status quo-ul în Europa. În 1969 noul cancelar german Willi
Brandt a iniţiat, cu acordul Washingtonului, o politică de deschidere spre Est, care în trei ani
va duce la încheierea unor acorduri de mare importanţă. În anul 1970 au fost semnate tratatele
germano-rus (august) şi germano-polonez (decembrie) prin care se recunoştea inviolabilitatea
frontierelor europene. Un an mai târziu a fost semnat tratatul cu privire la Berlin prin care
URSS a permis tranzitarea mărfurilor şi persoanelor între zona Berlinului controlat de
occidentali spre RDG. În decembrie 1972 s-a semnat un tratat de mare importanţă prin care se
normalizau relaţiile dintre cele două state germane admise la ONU în septembrie 1973. În
acelaşi an s-a deschis Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care se va încheia
doi ani mai târziu prin acordurile de la Helsinki, confirmând, spre marea satisfacţie a
sovieticilor starea de fapt şi frontierele în Europa rezultate după cel de-al doilea război
mondial.
Venirea la putere a lui R.Nixon în S.U.A. a însemnat şi o schimbare a politicii
americane în Asia de Sud-Est. Lipsa de popularitate a războiului din Vietnam a dus la un
sentiment de izolare a Americii iar acesta, la rândul său, a generat în SUA un slogan de genul
"Întoarce-te acasă, America". Noul preşedinte, în cursul unei călătorii în Pacific (iulie 1969), a
anunţat condiţiile în care ar putea înceta războiul din Vietnam. Un acord provizoriu şi precar a
intervenit la începutul anului 1973 în urma unor lungi şi dificile negocieri. Încetarea focului a
fost încă mult timp violată astfel că războiul a mai continuat încă doi ani, atât în Vietnam cât
şi în Cambodgia şi Loos.
"Pierderile" diplomatice suferite de SUA în raport cu Moscova au fost strălucit
compensate de Administraţia Nixon prin stabilirea de relaţii directe cu China. Acest fapt a
modificat contextul strategic dar nu a încetinit ofensiva globală sovietică din a doua jumătate
a anilor ‘70. (12;226). Nemaifiind descurajaţi politic de puterea strategică americană,
89 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

sovieticii şi-au amplasat trupe în Vietnam, Etiopia, Yemen, Orientul Mijlociu, Mozambic,
Anglia.
Acumulările de armamente strategice au atins apogeul prin înlocuirea rachetelor cu rază
medie de acţiune "S.S.4 şi "S.S.5" din zona europeană a URSS cu altele perfecţionate "SS-
20". Părea că sosise momentul pentru o cotitură istorică pentru sovietici. Situaţia se va
schimba rapid în defavoarea sovieticilor datorită erorilor de calcul pe care le-au făcut în
politica internă şi internaţională.
Judecând greşit situaţia istorică, ei au forţat ofensiva dincolo de limitele acceptabile
chiar şi pentru cei mai toleranţi dintre liderii occidentali. În plan intern această înarmare a
supus resursele sovietice unor solicitări atât de mari, încât slăbiciunile şi corupţia inerente din
sistemul sovietic, au luat forme incontrolabile. Conduita lor se poate încadra perfect în
conceptul de "supraîntindere imperială" lansat de Paul Kennedy (12;227) Aceasta a însemnat
şi intrarea confruntării Est-Vest în faza sa finală, consumată, în mare parte, între anii 1989-
1991.

III. SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI RECE

Această răsturnare spectaculoasă intervenită în relaţiile internaţionale a avut ca punct de
plecare trei cazuri critice de supraîntindere sovietică. În primul rând invazia sovietică în
Afganistan (dec. 1979) a fost hotărâtă pe baza unui calcul greşit al Moscovei în raport cu
reacţia SUA. Aceasta a pornit de la premiza că Washingtonul nu va reacţiona, ceea ce s-a
dovedit fals. Administraţia Carter nu numai că i-a sprijinit imediat pe mujahedini ∗ dar a şi pus
la cale, discret, o coaliţie- cuprinzând Pakistanul, China, Arabia Saudită, Egiptul şi Marea
Britanie- situată de partea rezistenţei afgane. Amploarea şi calitatea sprijinului american au
crescut constant în timpul administraţiei Reagan. SUA au reuşit să înfunde URSS în ceea ce-a
fost echivalentul unui alt Vietnam. Sovieticii n-au ştiut să contracareze strângerea relaţiilor
chino-americane şi s-au văzut confruntaţi şi cu ameninţarea unei "contra încercuiri".
În al doilea rând, Moscova n-a avut "soluţii" pentru contramăsurile luate de SUA şi
principalii săi aliaţi de a instala rachete cu rază medie de acţiune în Europa capabile să
anihileze rachetele "SS-20". Uriaşul sistem defensiv pus la punct de americani la începutul
anilor ‘80- inclusiv de a promova S.D.I** nu numai că i-a şocat pe sovietici dar le-a epuizat şi
resursele. Încă înainte de 1985, la Kremlin s-a instalat o adevărată spaimă de un război
considerându-se că nu poate fi anihilat avantajul primei lovituri pe care o avea Washingtonul
datorită sistemului S.D.I.
Înţelegerea acestui fapt s-a conjugat cu cea de-a treia răsturnare, survenită în plan social
şi imagologic (10;230). În partea a doua a anilor ‘70 preşedintele Jimmy Carter a declanşat
campania sa pentru drepturile omului, mai întâi în ţările satelite Moscovei şi apoi şi în
URSS. Lupta pentru drepturile omului s-a extins în Polonia, stimulată de alegerea, la Roma, a
primului papă de origine polonez. Spre sfârşitul anilor ‘70 mişcarea de masă Solidaritatea a
început să ameninţe regimul comunist al celui mai important satelit sovietic- Polonia.
Sovieticii au fost pe cale de a interveni militar în Polonia în decembrie 1980 şi martie 1981,


Forţele care s-au opus invaziei sovietice.
**
Sistemul de apărare Strategică cunoscut opiniei publice ca "Războiul Stelelor" deoarece acesta se baza pe un
sistem de supraveghere şi ripostă organizat în ajutorul sateliţilor.
90 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

însă mesajele venite fără echivoc de la Washington care arătau că SUA nu va mai avea
aceeaşi reacţie ca la invazia din Cehoslovacia i-au determinat să renunţe. Drept urmare criza
poloneză s-a extins pe întreg deceniul opt şi a contaminat şi ţările comuniste din vecinătate.
Ronald Regan a considerat că drepturile omului trebuie să fie nu numai un instrument şi
mijloc de stăvilire a comunismului ci/şi de înlăturare a sa, de democratizare a societăţilor
supuse regimului comunist. Pentru aceasta Regan a ales şi o strategie adecvată: recompensa
pentru statele care promovau democraţia şi idealurile sociale specific lumii anglo-saxone şi
pedepsirea celor care nu reuşeau chiar dacă acestea nu reprezentau nici o provocare sau
ameninţare vizibilă la adresa Americii. Echipa lui Regan a întors pe dos propaganda sovietică:
valorile democratice, nu cele cuprinse în Manifestul comunist aveau să fie curentul viitorului.
Şi echipa Reagan a fost consecventă. Ea a făcut presiuni în direcţia reformei atât asupra
guvernului conservator a lui A. Pinochet din Chile cât şi asupra celui autoritar a lui F. Marcos
din Filipine. Primul a fost obligat să accepte alegeri libere care l-au înlocuit, cel de-al doilea a
fost răsturnat cu ajutor american. (3;699)
Preşedintele american R.Reagan a îmbinat optim presiunile militare cu cele umanitare
care au domolit ofensiva sovietică şi au provocat adâncirea crizei sistemului comunist. Cele
mai multe din cuceririle sovietice ale anilor ‘70 au fost anulate. În 1980 a fost pus capăt
ocupării Cambodgiei de către Vietnam. Până la sfârşitul anului 1991 trupele cubaneze s-au
retras din Angola. Guvernul sprijinit de comunişti în Etiopia s-a prăbuşit în 1995. În
Nicaragua, sandiniştii au fost obligaţi să accepte alegeri libere, un risc pe care nici un partid
comunist nu fusese vreodată dispus să şi-l asume. În 1989 au fost retrase trupele din
Afganistan. Toate acestea au contribuit la declinul sistemului comunist şi la afirmarea
prestigiului SUA.
Observând scăderea influenţei sovietice în Lumea a Treia, dar şi declinul ideologiei
comuniste, noua echipă de la Moscova în frunte cu Mihail Gorbaciov a hotărât că este
imperios necesară renovarea sistemului comunist cu ajutorul unor reforme politice şi
economice. Gorbaciov a fixat acţiunii sale o dublă direcţie pe care a definit-o prin noţiunile
Glasnosti şi Perestroika. Prima definită prin Glasnosti avea ca obiectiv să trezească pe
sovietici din letargie printr-un limbaj şi metode ale adevărului. A doua cerea un efort de
restructurare printr-un set de reforme pentru a se corela socialismul cu democraţia.
Pentru a reforma sistemul comunist şi a aşeza relaţiile cu ţările satelite, conducerea de la
Moscova avea nevoie de timp. Astfel că M.Gorbaciov şi echipa sa au primit cu bucurie
ramura de măslin întinsă de R. Reagan la Conferinţa de la Geneva din decembrie 1985.
Reformele interne, conduse haotic nu au revitalizat sistemul sovietic ci au adus la lumină
slăbiciunile acestuia. Cursa înarmărilor a epuizat economia sovietică în aşa fel încât acesta n-a
mai avut resurse să se autoreformeze în sensul dorit de Gorbaciov. Disponibilitatea lui
Gorbaciov de a tolera ceea ce îşi imagina că vor fi nişte schimbări în ţările comuniste satelite
nu a condus la apariţia unor conduceri reformiste în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia ci a
unora care au prăbuşit regimul comunist.
În această situaţie Moscova nu a avut de ales decât între a-şi impune cu un ultim efort şi
cu preţul unor masive vărsări de sânge propria imagine despre reformă sau a accepta
reformele în curs. Pentru prima variantă M. Gorbaciov nu numai că era nepotrivit pentru
asemenea rol dar nici nu-l putea juca fără să se discrediteze. Era confruntat tot mai mult cu
alegerea între sinuciderea politică şi erodarea lentă a puterii sale politice.
Conducerea reformistă din jurul lui Gorbaciov- flatată, curtată, "chiar mituită de
Occident, iar în faza finală, manipulată abil de preşedintele Bush şi cancelarul german
Helmuth Kohl" (12; 232)- a ales varianta a doua. Rezultatul a fost haosul din Europa Centrală
şi de Est şi, apoi, capitularea. Gorbaciov a jucat totul pe două presupuneri: că liberalizarea
91 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

avea să modernizeze Uniunea Sovietică şi că aceasta va fi atunci în stare să se menţină ca
mare putere pe plan internaţional. Niciuna din aceste aşteptări nu s-au realizat şi baza internă a
lui Gorbaciov s-a prăbuşit la fel de repede ca şi orbita sateliţilor. În 1991 democraţiile au
câştigat războiul rece şi confruntarea cu sistemul comunist.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-
americane. Bucureşti,1993.
2. Valentin Berejkov, În umbra lui Stalin. Traducere, Anca Irina Ionescu, Bucureşti,
1994.
3. Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 1999.
4. Constantin Hlihor, Percepţii româneşti asupra confruntării Est-Vest la începutul
războiului rece. în "Dosarele istoriei", nr. 1(6) 1997.
5. Joseph Rethschild, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de
Est după al doilea război mondial, traducere N. Columbescu, Bucureşti, 1997.
6. Herbert Feis, Churchill, Roosevelt, Stalin, Princetown 1957.
7. André Fontaine, Istoria războiului rece, vol II, Bucureşti, 1992.
8. Wilfried Loth, Istoria războiului rece, Bucureşti, 1998.
9. Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947. Bucureşti, 1996.
10. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace. vol.II,
Bucureşti, 1998.
11. 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din
Polonia şi Ungaria, Bucureşti, 1996.
12. Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în Ciclonul tranziţiei, Bucureşti,
1995.
13. Constantin Hlihor, Geopolitică şi istorie în Europa secolului XX. Bucureşti, 1999.
92 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

EXPANSIUNEA COMUNISMULUI ÎN LUME

După consumarea parteneriatului strategic necesar învingerii Germaniei şi trecerea
anilor în care sovieticii afirmau că nu intenţionează să schimbe regimul politic în ţările pe care
le va "elibera", lucrurile au început să se schimbe în ţările din Europa centrală şi de sud-est. În
Asia comuniştii după ce câştigă războiul civil instaurează un regim marxist în China.

I. INSTAURAREA "DEMOCRAŢIEI POPULARE" ÎN DIFERITE STATE ALE
LUMII.

Începutul războiului rece a însemnat sfârşitul iluziilor oamenilor politici democraţi din
ţările eliberate de Armata Roşie de a se instaura un regim democratic după încheierea celei de-
a doua conflagraţii mondiale. Stalin ajunge la concluzia că "a sosit momentul să abandoneze
orice retorică liniştitoare privind <<fronturile populare şi coaliţiile naţionale>>(1;45) ce-au
funcţionat atâta timp cât i-au adus un spor de imagine în perioada când dorea să dovedească
partenerilor săi apuseni că URSS este străină de "exportul de revoluţie".
Pentru Moscova, angajamentul anglo-americanilor de a sprijini forţele anticomuniste din
Grecia şi apoi decizia de refacere economică a întregii Europe prin planul Marshall erau
semne clare că trecuse timpul înţelegerii cu foştii aliaţi burghezi şi "căile naţionale spre
socialism trebuiau definitiv părasite" (1;45)
Modelul impus Europei răsăritene şi de sud-est a constat într-o extrem de violentă
distrugere, socială, economică şi politică a vechii orânduiri "burgheze", eliminarea tuturor
duşmanilor potenţiali sau reali şi completa înregimentare a culturii. În zona sa de ocupaţie
diplomaţii şi militarii sovietici au instaurat guverne total aservite Moscovei. Cucerirea puterii
de către comunişti - principalele instrumente de presiune şi control ale Moscovei în sfera sa de
influenţă - s-a făcut cu anumite particularităţi de la o ţară la alta.
În IUGOSLAVIA partizanii conduşi de Tito au ieşit din războiul împotriva Germaniei
cu un prestigiu imens în societate. Astfel în alegerile din noiembrie 1945 Frontul naţional a lui
Tito a obţinut 96% din sufragii. Adunarea Constituantă s-a reunit la Belgrad pe data de 29
noiembrie 1945 şi a adoptat Decretul privind abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii
Federative Iugoslavia. În ziua de 31 ianuarie 1946 Adunarea Constituantă a adoptat
Constituţia prin care Statul Iugoslav devenea un stat federativ.
93 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

În ALBANIA, comuniştii s-au folosit cu multă abilitate de înfrângerile catastrofale
suferite de forţele naziste în Balcani şi la 23-24 octombrie 1944, la Barat, se hotărăşte
instaurarea unui guvern condus de liderul lor Enver Hodja. La 1 decembrie 1944 au avut loc
alegeri pentru Adunarea Constituantă, fără adversari, comuniştii au obţinut 93,88% din totalul
sufragiilor. Noul for a proclamat, la 11 februarie 1946, Albania Republică Populară cu o
constituţie împrumutată de la Iugoslavia. (2;90)
În toate celelalte ţări ale Europei de Est trecerea la o democraţie populară s-a făcut pe
etape şi sub presiunea sovieticilor. Într-o primă fază "partidele comuniste, încă slabe, au
trebuit să accepte să colaboreze cu celelalte partide şi mişcări politice a căror influenţă diferea
de la ţară la ţară dar care era puternică în Cehoslovacia şi Ungaria unde transformarea
regimului a fost mai dificilă şi a avut loc mai târziu.
În UNGARIA s-a constituit, în decembrie 1944 Frontul Naţional Ungar al
Independenţei în care alături de comunişti, au intrat social-democraţii, ţărăniştii, micii
gospodari şi alţii, care a organizat alegeri. La 21 decembrie 1944, la Debrecen, s-a întrunit
Adunarea Naţională Provizorie în care comuniştii deţineau majoritatea. La 1 februarie 1946,
Ungaria a fost proclamată republică având pe Tildi Zoltan preşedinte şi pe agrarianul Nagy
Ferenc şef al guvernului. La alegerile generale din 31 august 1947, prin falsuri şi înşelăciuni,
comuniştii, grupaţi în Frontul Independenţei, au obţinut majoritatea parlamentară. S-a
constituit un guvern de coaliţie în care comuniştii erau predominau.
În POLONIA, încă din decembrie 1944 activa un guvern democrat-popular adus de
tancurile sovietice, dar care nu era recunoscut de puterile occidentale. În iunie 1945 a fost
alcătuit guvernul de uniune naţională prin intrarea în componenţa sa a unei părţi din guvernul
de la Londra. Însă preponderenţa au avut-o comuniştii. În ianuarie 1947 au avut loc alegeri în
care a învins Blocul Partidelor Democratice, dominat de comunişti. Preşedinte al "noului"
parlament (Seimul) a fost ales liderul comunist Boleslaw Beirut, iar guvernul "democrat
popular" era condus de Josef Cyrankiewicz.
În CEHOSLOVACIA, guvernul cu care s-a întors preşedintele Edward Bens, în luna
mai 1945, fusese modelat la Moscova cu toate că avea în componenţa sa miniştri necomunişti.
Rezultatele alegerilor desfăşurate pe data de 26 mai 1946 au dat câştig de cauză comuniştilor,
dar insuficient pentru a guverna singuri.Postul de premier va fi ocupat de comunistul Clement
Gottwald. Conştienţi de modesta lor influenţă în societatea cehoslovacă, în toamna anului
1947, pe fondul unor lipsuri alimentare în ţară şi a unor tensiuni internaţionale Est-Vest,
comuniştii au declanşat un atac asupra tuturor celor suspectaţi de a nu fi de acord cu calea
comunistă de evoluţie. Alegerile urmau să se desfăşoare în luna mai 1948. Toată lumea se
aştepta la un recul a extremei stângi. Comuniştii ajutaţi de Moscova, au trecut la ofensivă. Pe
fondul unor tulburări sociale dirijate de Kremlin, premierul Gottwald l-a somat pe preşedintele
Benes să accepte demisia miniştrilor necomunişti şi să formeze "un guvern fără reacţionari"
(2;122). La 30 mai au avut loc alegeri după sistemul listei unice. La 8 iunie 1947, Beneş, a
cărui sănătate fragilă fusese definitiv marcată de dramă va demisiona. Va muri în luna
septembrie a aceluiaşi an. Astfel "comuniştii cehoslovaci, care păruseră să fie cei mai "blânzi"
din Europa Centrală şi de Est, aveau să se releve în anii '50 ca partidul cel mai stalinist,
probabil din zonă" (5;144).
În ROMÂNIA, coaliţia forţelor politice care a răsturnat regimul mareşalului Ion
Antonescu n-a putut să supravieţuiască mai mult de câteva luni de zile. În octombrie 1944 s-a
creat Frontul Naţional Democrat, o trambulină de pe care comuniştii vor prelua puterea cu
ajutorul Moscovei. După scenariile care au funcţionat şi în alte ţări de sub tutela Moscovei, la
sfârşitul lunii februarie 1945 comuniştii au trecut la asaltul asupra puterii, organizând violente
manifestaţii de stradă.
94 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Lovitura împotriva guvernului N. Rădescu a fost dirijată de A.I. Vâşinski care a sosit, pe
27 februarie, pe neaşteptate, la Bucureşti. La începutul lunii martie, A. I. Vâşinski a obligat pe
regele Mihai I să "accepte" formarea unui guvern condus de Petru Groza dominat de F.N.D.
"Constituirea guvernului Groza a adus după sine totala subordonare a forţelor de ordine faţă
de comunişti" (6;53) fapt ce-a uşurat acţiunea de eliminare a opozanţilor din viaţa politică,
mai ales după ce acesta a fost recunoscut şi de occidentali. Alegerile desfăşurate la 19
noiembrie 1946, prin fraudă, au fost câştigate de comunişti. La 30 decembrie 1947 prin
abolirea monarhiei a fost înlăturat şi ultimul obstacol în calea desăvârşirii dominaţiei sovietice
în România.
În BULGARIA, a doua zi după pătrunderea Armatei Roşii, a avut loc o "insurecţie" cu
un caracter comunist. În urma acestor evenimente s-a format un cabinet în care, alături de
comunişti, au intrat şi membri ai altor formaţiuni politice. Pentru a-şi consolida poziţiile în
vederea instaurării unui regim totalitarist stalinist, comuniştii s-au grăbit să organizeze alegeri
(18 noiembrie 1945), pe care le-au câştigat. După aceea, a urmat un lung şir de activităţi
iniţiate de Partidul Comunist Bulgar (P.C.B.) menite a da substanţă regimului instituit. La 8
septembrie, în urma unui referendum, a fost abolită monarhia şi Bulgaria proclamată
Republică populară. La 22 noiembrie 1946, după alte "alegeri", se formează un cabinet
condus de liderul comunist Gheorghi Dimitrov, iar la 4 decembrie 1947 a fost adoptată o
"constituţie" care a legiferat instituirea regimului dictaturii proletariatului.
În CHINA, pe fondul luptei împotriva ocupantului japonez, se declanşează conflictul
dintre partidul comunist şi partidul naţional datorită diferenţelor esenţiale în strategia
elaborată de cele două partide privind evoluţia Chinei după eliberare. Acordurile dintre
conducătorii celor două mari forţe politice din octombrie 1945, Mao şi Chiang, n-au condus la
apariţia unui guvern central cum ar fi dorit atât SUA cât şi URSS. Au fost doar un paravan şi
o amânare a marii confruntări ce avea să sfâşie China câţiva ani. Problema războiului civil a
fost discutată în decembrie 1945 şi în Conferinţa miniştrilor de externe ai SUA, URSS şi
Marii Britanii. S-a decis retragerea trupelor sovietice şi americane din China până în
primăvara anului 1946 pentru a se putea unifica ţara. La 10 ianuarie 1946 cei doi lideri Mao şi
Jiang Jieshi au dat publicităţii un ordin de încetare a luptalor. Însă ambele tabere se pregăteau
de război fiind practic fiecare sprijinite de URSS şi respectiv SUA.
Astfel în iulie s-a declanşat al treilea război civil în China. În vara anului 1947 forţele
armate ale comuniştilor au declanşat o ofensivă strategică. Au eliberat rând pe rând Manciuria
(începutul 1948) şi au ocupat Beijingul şi Tianjinul. Până în vara anului 1949 comuniştii
controlau cea mai mare parte a Chinei.
La 21 septembrie 1949, Mao Zhedong a convocat, la Beijing, prima sesiune a
Consiliului politic consultativ popular al Chinei. La 1 octombrie 1949 în Piaţa Tienanmen din
Beijing, Mao a proclamat Republica Populară Chineză. A doua zi, Uniunea Sovietică a
recunoscut noul regim ai căror conducători declaraseră, cu diverse prilejuri, "totala lor
apartenenţă la lagărul socialist, contra imperialismului" (4;180). Ulterior, regimul a fost
recunoscut de "democraţiile populare" din Europa de Est şi alte ţări din Asia. În 1950,
guvernul laburist britanic a făcut acelaşi lucru. Ulterior ţările scandinave, Elveţia, Olanda îi
vor urma exemplul.
Nu numai China, ci şi Asia de Est şi de Sud-Est în totalitatea ei aveau să iasă complet
transformate din cel de-al doilea război mondial. În Indonezia, revolta comuniştilor a fost
înnecată în sânge. Liderul Partidului Naţional Indonezian, dr. Ahmed Sukarno, a proclamat la
17 august 1945 independenţa.
Comunizarea Vietnamului a fost un proces lung şi extrem de complex care se va încadra
în tiparele confruntărilor din perioada războiului rece. Situaţia din Coreea a fost la fel de
95 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

complexă. În Coreea, paralela 38º a devenit, în toamna anului 1945, o adevărată frontieră între
zona de nord controlată de Uniunea Sovietică şi cea de sud controlată de SUA. Evoluţiile din
Coreea vor duce la instaurarea Republicii democrate în nord sub dominaţia comuniştilor şi a
Republicii Coreea, în Sud.
Transformările social-economice au fost creionate în ţările "de democraţie populară în
programele "Fronturilor" sau coaliţiilor impuse sau inspirate de Moscova. Unicul principiu de
legitimizare a partidelor comuniste din blocul sovietic a fost ataşamentul faţă de Uniunea
Sovietică şi predispoziţia de a îndeplini fără şovăire ordinele lui Stalin. El investise partidele
comuniste din Europa de Răsărit cu deplină putere şi datorită lui acestea îşi câştigaseră
poziţiile conducătoare. Nu erau permise iniţiative şi măsuri proprii.
Încercarea lui Tito de a face acest lucru a determinat o reacţie violentă din partea lui
Stalin. Din acel moment naţionalismul a fost definit ca opus loialităţii faţă de Uniunea
Sovietică şi faţă de liderul ei, diagnosticat ca o trădare a principiilor sacre ale marxism-
leninismului. Conflictul cu Iugoslavia şi excomunicarea lui Tito din Cominform, în iunie
1948, au dat semnalul unor epurări dramatice în rândul partidelor comuniste din Europa de
Răsărit.
Mecanismul epurării, tehnica de bază a reprimării staliniste a fost echivalentul modern
al vânătorii de vrăjitoare în Evul Mediu. Procesul a început "moale" în Polonia unde liderul
comunist Wladislaw Gomulka a fost acuzat în cadrul unei plenare a partidului "de multiple
devieri naţionaliste şi dreptiste" (5;196) şi înlăturat de la conducere. Va fi reabilitat în 1956.
Opozanţii lui Gottwald în Cehoslovacia, ai lui Dej în România, ai lui M. Rokosi în Ungaria
sau ai lui Dimitrov în Bulgaria, au fost judecaţi ca sionişti, spioni ai imperialismului şi
condamnaţi la moarte sau închisoare pe viaţă. Au fost lichidaţi Lucreţiu Pătrăşcanu
(România), Rajk (Ungaria), Kostov (Bulgaria) şi alţii.
În domeniul economic, comuniştii au promovat o politică de naţionalizări şi
industrializare forţată creîndu-se multe ramuri noi: construcţia de nave (Polonia), industria
chimică (România) etc. În agricultură, în 1949, a început colectivizarea gospodăriilor
individuale. Războiul total împotriva ţărănimii a fost esenţial pentru regimul stalinist. Din
punct de vedere social, stalinizarea Europei răsăritene a însemnat distrugerea societăţii civile
şi depersonalizarea individului.
În scopul ţinerii sub control a economiilor ţărilor satelizate din ordinul lui Stalin s-a
înfiinţat, în ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Membri fondatori
au fost Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi URSS. Ulterior au devenit
membri Albania (aprilie 1949), R.D.Germană (1951), Mongolia (1962), Cuba (1972) şi
Vietnamul (1978).
Din ansamblul evoluţiilor politice sociale şi economice din ţările satelite Moscovei se
poate trage concluzia că procesul de sovietizare a acestora a fost încheiat în primii ani ai
deceniului şase. Înainte de moartea lui Stalin partidele comuniste guvernau dictatorial şi cu
excepţia partidului comunist iugoslav, toate erau supuse Moscovei.

II. DE LA "DEMOCRAŢIILE POPULARE" LA "SOCIALISMUL DEZVOLTAT".

Această fază începe cu procesul distrugerii sau aservirii celorlalte partide sau formaţiuni
politice membre ale coaliţiilor, în special partidele socialiste, social democrate şi agrare. În
96 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

România, Ungaria, Bulgaria au loc congrese de unificare a partidelor muncitoreşti şi crearea
partidelor unice, "condiţie" esenţială pentru funcţionarea regimului totalitar comunist.
Toate aceste partide comuniste aveau o concepţie comună despre internaţionalism şi o
filozofie similară a disciplinei de partid. Membrii de partid trebuiau să se supună orbeşte
ordinelor sosite de la conducerea comunistă. Această logică militaristă a fost denumită
centralism-democratic. Partidele aveau în fruntea lor revoluţionari de profesie majoritatea
formaţi la şcoala Comintermului. Educaţi "în gândirea stalinistă credeau cu toţii în teoria
intensificării permanente a luptei de clasă şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a creia un
sistem represiv prin care toate tendinţele critice să poată fi imediat eradicate" (1;69).
Aceşti lideri au condus "democraţiile populare" în menghina stalinismului matur. Acesta
era caracterizat prin imitarea forţată a instituţiilor politice, administrative şi culturale
sovietice, arbitrariul politic şi birocratic, teroarea poliţiei, privaţiuni economice pentru a se
realiza programe ambiţioase de investiţii, dependenţă de tip colonial faţă de URSS, izolarea
faţă de lumea liberă, etc.
Moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, a provocat o mare nelinişte în URSS. Urmaşii
acestuia, au încercat să găsească soluţiile pentru a evita o nouă dictatură personală. Încă din
primele zile şi-au propus să "restbilească legalitatea socialistă". Distinderea economică şi
socială este însoţită în URSS de o anumită destindere politică. În politica externă N.Hruşciov
insistă pentru realizarea unei politici de destindere care are la bază trei principii "coexistenţa
paşnică, caracterul evitabil al războaielor între state cu sisteme politice diferite şi pluralitatea
căilor spre socialism" (2;387). În Uniunea Sovietică procesul destalinizării nu va pune deloc
sub semnul întrebării principiile planificării şi conducerii centralizate ale economiei. El
diminuează rolul Comitetului Central, însă nu reduce drastic privilegiile nomenclaturii
partidului.
Imediat după moartea lui Stalin, conducerea sovietică a început o reevaluare a relaţiilor
ei cu ţările satelit deoarece în, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est au avut loc revolte
provocate de condiţiile de viaţă şi muncă. Tancurile sovietice au reprimat demonstraţiile est-
germane iar conducerea comunistă a ţării le-a interpretat drept "insurecţie fascistă" (7; 233).
Aceste evenimente vor determina pe sovietici ca, în mai 1955, să întreprindă un nou pas spre
instituţionalizarea hegemoniei lor în Europa de Est, creând Pactul de la Varşovia, ca o alianţă
militară bazată pe afinitate ideologică. În compunerea acestuia au intrat Albania, (care o
părăseşte în 1968), Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, România, Ungaria şi
URSS.
Totuşi şocul creat de campaniile de destalinizare duse de Hruşciov a afectat ţările est-
europene. Demolarea mitului lui Stalin şi apelurile lui Hrusciov pentru abordarea creatoare a
doctrinei revoluţionare au dat gânditorilor neortodocşi curajul să pună la îndoială chiar
fundamentele ordinii existente. De la sfârşitul anilor ‘50 până la începutul anilor’60 toate
ţările est-europene au cunoscut, în grade diferite, apariţia unor tendinţe revizioniste în ceea ce
priveşte ideologia marxistă. Acestea au fost mai pregnante în Polonia şi Ungaria, unde politica
de socializare a fost nu numai accelerată şi prost privită de populaţie, dar provocase şi efecte
economice catastrofale.
În aceste condiţii secretarul general al partidului, M. Rakosi, stalinist înveterat a fost
nevoit să cedeze guvernarea unui comunist moderat, Imre Nagy. Acesta a format un guvern de
coaliţie (27 octombrie 1956) care şi-a propus să lichideze monopolul unui singur partid. La 1
noiembrie Ungaria a anunţat că se retrage din Tratatul de la Varşovia şi că va promova o
politică de neutralitate. La 4 noiembrie 1956 Ianoş Kadar a constituit un guvern opus lui Nagy
şi a făcut apel la Armata Roşie pentru a învinge "Contrarevoluţia".
97 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Trupele sovietice au intervenit brutal. Cinci zile mai târziu, insurecţia era zdrobită şi
visul unguresc de libertate terminat fără ca Vestul, încurcat în "afacerea" Suezului, şi care
oricum nu era în stare să reacţioneze, să fi putut interveni altfel decât prin discursuri în
favoarea Ungariei.
Următoarea "democraţie populară" care a pus la încercare parametrii flexibilităţii
sovietice poststaliniste în şi peste Europa Centrală şi de Est a fost România. Câtă vreme în
Polonia decompresiunea poststalinistă fusese facilitată de moartea lui Beirut, iar în Ungaria
fusese sabotată de dogmaticul Rakosi, în România ea a fost orchestrată de către Gheorghe
Ghiorghiu-Dej însuşi, care, la o plenară a C.C. al partidului, în zilele de 19 şi 20 august 1953,
a dat tonul autocriticii politice, iniţiind conducerea colectivă şi recunoscând fixaţia excesivă
din trecut asupra industriei grele în detrimentul agriculturii şi al consumului. Liderii români au
navigat cu abilitate şi pricepere pe "mările furtunoase" ale anului 1956. Au parat atacul lui
Hruşciov asupra lui Stalin, cu afirmaţia că în România problema stalinismului s-a rezolvat
încă din anul 1952, prin debarcarea trio-ului Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu
consideraţi deviaţionişti.
Baza tensiunilor româno-sovietice din anii 1960 a fost refuzul comuniştilor români de a
accepta aşa zisul proiect de modernizare a CAER,prin care România devenea ţară furnizoare
de materii prime şi agricole pentru ţările socialiste dezvoltate din bloc. Acest fapt i-au
îndreptat pe conducătorii români către China, în disputa ideologică cu URSS dar şi către Vest
de unde au obţinut tehnologia necesară procesului de industrializare. La începutul anului 1963
România a încetat să mai bruieze emisiunile radio ale Vestului şi aprobase publicarea unor
opere declarate până atunci inacceptabile ideologic pentru cultura socialistă.
În Cehoslovacia, singura revizuire a stalinismului, pe care Antonin Novotny a permis-o,
a fost măsura de a exclude imputarea de titoism din acuzaţiile contra lui Rudolf Slansky şi a
co-inculpaţilor acestuia. Unele dintre victimele supravieţuitoare ale epurărilor au fost eliberate
discret din închisori. Inflexibilitatea lui Novotny a fost facilitată de stabilitatea economică şi
dezvoltarea de care beneficiase Cehoslovacia în anii ‘50.
Angajamentele lui Hrusciov de reconciliere cu Tito şi denunţare a lui Stalin de la
jumătatea anilor '50 au fost profund tulburătoare pentru conducătorii albanezi. Făcându-i curte
lui Tito, sovieticii păreau dispuşi să sacrifice securitatea şi independenţa Albaniei lăsând-o la
discreţia Iugoslaviei. Relaţiile dintre URSS şi Albania au devenit extrem de tensionate,
Hrusciov încercând şi o lovitură de stat camuflată împotriva lor, în anul 1960. După eşecul
puciului, URSS a trecut la un atac public împotriva conducerii comuniste albaneze. China
maoistă a compensat prompt Albania faţă de ostracizarea sovietică ajutând-o ideologic,
material şi politic.
Iugoslavia, între anii 1950-1970, a avut o evoluţie contradictorie. După ce fusese prima
ţară "aliat clientelară" care sfidase Moscova şi experimentase un stil diferit de comunism, a
trecut la o politică dogmatică, încetând să fie singura ţară care făcea valuri în lumea
comunistă. (5;260) După întâlnirea Tito-Hrusciov din august 1957, de la Bucureşti, Iugoslavia
a devenit prima ţară din afara sferei de influenţă sovietică care a recunoscut R.D.Germană, iar
Tito a început să laude internaţionalismul proletar şi să critice vehement NATO.
Aceste evenimente păreau să semnifice stoparea tendinţelor de căutare a unor căi
naţionale spre socialism. Acest lucru este ilustrat şi de susţinerea guvernelor staliniste de către
China care urmărea să se substituie URSS la conducerea lumii comuniste. Ca o dovadă a
acestor ambiţii, Mao Zedong a obţinut, în noiembrie 1957, în timp ce la Moscova se
sărbătorea cea de-a 40-a aniversare a revoluţiei din octombrie, redactarea unei Declaraţii
Comune elaborate de toate partidele comuniste de la putere în care se afirma unitatea
lagărului socialist, adică monolitismul. Tito refuză să semneze declaraţia şi elaborează o alta
98 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

în care insistă pe egalitate, independenţa partidelor şi neamestecul în treburile lor interne.
Dezacordurile între partidele comuniste din URSS şi China au devenit foarte mari şi ruptura
este făcută publică la Congresul al XXII-lea al PCUS din 1961. De aici înainte va exista şi o
"cale chineză" către socialism (2;299).
China până la acest moment s-a inspirat în mare măsură din modelul stalinist. Ea a
adoptat un plan cincinal, a naţionalizat întreprinderile, a colectivizat pământurile. În anul 1953
considerând opera de reconstrucţie încheiată liderii comunişti chinezi au decis să treacă la o
nouă etapă de dezvoltare şi abandonează modelul sovietic. La iniţiativa lui Mao Zedong a fost
lansată o nouă strategie "Marele salt înainte" pentru "a ajunge din urmă Anglia în
cincisprezece ani". Iniţial se părea că strategia va da roade dar criza economică din anii 1959
şi 1961 a făcut ca eşecul să fie total. Acest eşec a "marelui salt înainte" a scos la rampă
contradicţiile latente din sânul conducerii partidului comunist chinez. Deşi Mao a trebuit să-şi
facă "autocritica" în faţa partidului cu privire la "marele salt înainte" el nu şi-a pierdut
influenţa şi rolul decisiv în conducerea partidului. În luna mai 1963 a lansat o campanie
pentru a "ridica" spiritul revoluţionar şi a combate revizionismul în sânul partidului.
În continuarea "mişcării de educaţie socialistă" Mao a lansat, în octombrie 1965
revoluţia culturală. Aceasta a fost pe punctul de a arunca China în plină anarhie datorită luptei
deschise între adepţii lui Mao şi revizionişti. Victoria lui Mao a fost marcată de eliminarea din
partid al adversarului cel mai puternic a lui Mao, Lin Shaogi.
Dezvoltarea economică şi socială a ţărilor comuniste în a doua jumătate a anilor ‘50 şi
începutul anilor '60 a fost inegală deşi au promovat majoritatea cam aceeaşi politică
economică. Una din explicaţii a fost şi ajutorul preferenţial al sovieticilor pentru unele ţări
frăţeşti. Iată, de exemplu, vânzările de petrol sovietic subvenţionat au protejat economia
cehoslovacă pentru un lung răstimp de impactul escaladării preţurilor mondiale la energie. În
industrie s-a promovat în continuare, dezvoltarea ramurilor aşa zise "grele". În agricultură
partidele comuniste nu s-au dezis de metoda cooperativizării compacte a agriculturii. Către
începutul anilor '60 conducătorii ţărilor est europene, cu excepţia Poloniei, au declarat că în
ţările lor agricultura a fost pusă pe baze socialiste. În virtutea faptului că atât în industrie cât şi
în agricultură poziţiile dominante erau ocupate de sectoarele de stat, liderii comunişti au
afirmat că au încheiat, în ţările lor, construirea bazelor socialismului.
Pornind de la aceste afirmaţii la Congresul al XXII-lea al PCUS liderii sovietici au
declarat că este posibilă trecerea concomitentă a statelor est-europene la comunism. Această
teză a fost susţinută de majoritatea partidelor comuniste est-europene. T. Jivkov, de exemplu,
declara că Bulgaria "la răscrucea anilor '70-'80 va începe trecerea treptată spre comunism".
Conducătorii cehoslovaci au afirmat că "generaţia noastră va trăi în comunism" (7; 241).
Liderii altor partide au fost mai rezervaţi în ceea ce priveşte posibilitatea aplicării principiului
comunist "De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi". Era evident încă de la
începutul anilor '60 că metodele comuniste de gestionare a economiei vor pune piedici
serioase în dezvoltarea ei.
Iugoslavia a înţeles că este necesară o reformă economică însă ea n-a fost dusă până la
capăt. Totuşi în anul 1965 o serie de măsuri au fost luate şi ele au fost benefice pe termen
scurt. Statul n-a mai acordat bani întreprinderilor aflate în dificultate. Băncile au devenit
independente şi Republicile au captat o mai mare autonomie în gestiunea economică, dar acest
lucru n-a condus la eliminarea disproporţiilor de dezoltare dintre ele.
Dificultăţile economiei poloneze din anii '60 au declanşat o serie de greve şi
demonstraţii de stradă. A fost demis din postul de conducător al partidului W. Gomulka găsit
vinovat şi a fost ales, în decembrie 1970, E. Gereg.
99 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Ungaria a încercat şi ea să ia o serie de măsuri care să conducă la o revigorare
economică. Cea mai importantă a fost cea prin care o parte din funcţiile îndeplinite de
ministere au fost cedate întreprinderilor însă fără să fie afectată planificarea centralizată.
Economia românească a cunoscut un ritm impresionant de dezvoltare în această
perioadă. Apar ramuri industriale noi şi se consolidează cele vechi. Însă ea a continuat să fie
subminată de "tradiţionalul călcâi al lui Ahile"- slaba productivitate agricolă. "Victoria" totală
a colectivizării din primăvara anului 1962 - deşi a fost considerată un real succes de partid -
n-a făcut decât să agraveze problema economică întrucât fermele colective erau notorii pentru
eficienţa şi productivitatea scăzută în raport cu cele particulare.
Cu toate că şi în România au existat greve ocazionale, în probleme muncitoreşti de
rutină acestea nu au catalizat genul de alianţă între muncitori şi "inteligenţe" care să preseze
spre reforme social politice ca în Polonia sau în Cehoslovacia. "Inteligenţei" româneşti i-a
lipsit aura de conştiinţă a naţiunii pe care o posedaseră intelectualitatea maghiară şi cea
poloneză sau cehoslovacă, ea rămânând destul de departe de suferinţele muncitorilor şi
ţăranilor.
Nicolae Ceauşescu i-a succedat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la cârma partidului după
decesul acestuia. Aceasta a continuat linia politică a predecesorului său, care îl definise drept
un "naţional-comunist", de industrializare rapidă, însoţită de o autonomie în politica externă.
"Urmărind o politică externă autonomă, Ceauşescu a reuşit nu numai să ofere Occidentului
prilejul să exploateze o breşă aparentă în blocul comunist, dar să şi stimuleze antipatia
poporului faţă de stăpânul sovietic" (6;127). România a fost prima ţară din blocul răsăritean
care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul după "războiul de 6 zile" aşa cum a dictat
Moscova.
Deşi beneficiar al moştenirii răposatului sau mentor, Ceauşescu s-a distanţat de nimbul
lui Gehorghe Gheorghiu-Dej prin denunţarea crimelor şi abuzurilor săvârşite de securitate în
timpul conducerii acestuia. În acelaşi timp, românii începuseră să se bucure de o îmbunătăţire
a nivelului de trai, pe care a simţit-o, cu excepţia Albaniei, întreaga Europă Răsăriteană la
începutul anilor '70.
Politica externă a României în anii '60 şi '70, sub Nicolae Ceauşescu, a dovedit o
continuitate care a lipsit în politica internă. În politica externă, N.Ceauşescu a dovedit aceeaşi
îndemânare şi ingeniozitate pe care le-au dovedit Gheorghiu-Dej, însă în politica internă a
dovedit opusul acestei atitudini, devenind tiranic şi insensibil la nevoile populaţiei.
Viciile sistemului economic centralizat au ieşit în evidenţă mai mult în Cehoslovacia,
ţară industrializată, unde stagnarea era evidentă. Nevoia de reforme a fost înţeleasă şi de o
parte a conducerii partidului comunist care a reuşit să-l înlăture din vârful ierarhiei pe A.
Novotny, în ianuarie 1968. Lider al P.C.Cehoslovac a devenit A.Dubcek activist vechi dar cu
idei reformatoare, care a dorit să construiască un "socialism cu faţa umană". Au fost înlăturate
cenzura şi şi-au reluat activitatea o serie de partide printre care şi P.Social-Democrat. În
aprilie 1968 conducerea PCC a elaborat un plan care propunea un nou model de societate
pentru Cehoslovacia. Moscova şi-a exprimat dezacordul şi a devenit alarmată în vara anului
1968 când intelectualii cehoslovaci au dat la 27 iunie 1968 declaraţia "Două mii de cuvinte".
La 3 august, liderul sovietic Leonid Brejnev a avertizat că "nu putem rămâne indiferenţi
faţă de soarta socialismului într-o altă ţară". (5;247) La mijlocul lunii iulie a avut loc o
consfătuire a cinci state membre ale O.T.Varşovia, la care România nu a participat, care a
cerut cehoslovacilor să restabilească cenzura, să dizolve organizaţiile necomuniste şi să
iniţieze o ofensivă împotriva forţelor antisocialiste. Conducerea cehoslovacă a respins aceste
cerer, considerându-le un amestec în treburile interne şi a declarat că P.C.C nu va reveni la
modelul birocratico-poliţienesc de conducere.
100 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Sovieticii au "găsit" cinci membri din conducerea P.C.C care au "expediat" o scrisoare
prin care cereau ajutorul "frăţesc" şi restabilirea "ordinii socialiste". În noaptea de 20/21
august 1968 trupele Tratatului de la Varşovia - mai puţin cele româneşti - au invadat
Cehoslovacia. Au fost arestaţi conducătorii cehoslovaci şi expediaţi la Moscova unde au fost
supuşi la presiuni pentru a schimba cursul evenimentelor.
Zdrobiţi psihologic şi incapabili de a mai găsi o soluţie de a se ieşi din dezastrul creat
prin ocuparea ţării, Dubcek şi tovarăşii lui au cedat presiunilor sovietice. Invazia a declanşat o
furtună de proteste în lumea liberă inclusiv din partea partidelor comuniste.
În blocul sovietic România a adoptat o atitudine şi poziţie curajoasă care a stârnit
entuziasmul Occidentului. Nicolae Ceauşescu a criticat vehement invazia şi a cerut retragerea
trupelor invadatoare. Folosindu-se de prezenţa masivă a trupelor sovietice de ocupaţie,
adversarii reformelor au trecut la ofensivă în aprilie 1969. A. Dubcek a fost destituit din
funcţie şi înlocuit cu Gustav Husak. Acesta a insistat ca hotărârile Congresului al XIV-lea al
partidului să fie calificate ca ilegale iar agresiunea sovietică drept "ajutor internaţionalist".

III. DE LA INSTABILITATE LA CRIZE ÎN STATELE SOCIALISTE

În toamna anului 1964, Nichita Hrusciov a fost înlăturat de la conducere printr-o
lovitură organizată de forţele neostaliniste birocratice nemulţumite de metodele sale de
conducere, etichetate ca "scheme nechibzuite" (1;97). Noii lideri de la Kremlin în frunte cu
L.Brejnev au luat decizia de a restaura uniformitatea ideologică. Aceasta a fost primită de toţi
conducătorii comunişti est-europeni, cu excepţia României, cu simpatie şi interes.
Intensificarea conflictului chino-sovietic şi intervenţia americană în Vietnam au fost
folosite de propaganda sovietică pentru strângerea legăturilor dintre partidele comuniste.
Uniunea Sovietică nu înţelegea să renunţe cu nimic la dominarea acestor ţări europene
"interesată fiind, cu întâietate, în pătratul Varşovia, Berlin, Praga, Budapesta, care era şi un
poligon militar cu divizii sovietice în plin centrul Europei"(8;91). Devenise clar că Uniunea
Sovietică nu va mai permite nici un experiment cu subversiva idee a "socialismului cu faţă
umană". Liderii sovietici şi-au menţinut monopolul interpretării marxism-leninismului şi au
condamnat orice formă de deviaţie de la viziunea lor.
URSS a intrat într-o perioadă de stagnare numită în istoriografie şi "brejnevistă" care a
durat aproape 20 de ani. Sistemul instituţional instaurat prin Constituţia din 1977 a pus accent
pe unitatea URSS. Repartizarea puterii care era prevăzută a fi gestionată între popor, stat şi
partidul comunist era de fapt un monopol al partidului comunist dominat de nomenklatură.
Leonid Brejnev s-a impus progresiv în fruntea partidului păstrând un delicat echilibru între
diferite clanuri ale aparatului de partid. În acest răstimp economia a continuat să fie
hipercentralizată şi neperformantă, cu excepţia complexului militar industrial. Aparatul
birocratic a devenit foarte numeros şi neeficient. Acesta s-a transformat într-o castă
privilegiată în timp ce nivelul de trai se deteriora tot mai mult. Economia sovietică prezenta
un bilanţ extrem de decepţionant. În industrie creşterea economică regresează de la 7,4% în
1971 la 3,4% în 1979, în domeniul agricol URSS a trebuit să importe grâu din SUA (până la
25 milioane tone/an între 1973-1980), iar aprovizionarea populaţiei se făcea anevoie. Raportat
la indicatorii statistici, ca nivel de trai sau asistenţă medicală, URSS ocupa locul 60 în lume şi
în multe privinţe "se afla pe aceeaşi treaptă cu Burkina Faso, stat în Africa de Vest" (7;247).
101 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Fiecare lider sovietic, de după Stalin, a căutat să găsească o formulă viabilă pentru a
menţine URSS în condiţia de superputere nu numai militară ci şi economică. Toţi au eşuat.
L.Brejnev a elaborat o doctrină care statua principiile colaborării cu ţările socialiste, în
principal cele din blocul răsăritean. Aceasta justifica, în absenţa unei baze juridice
internaţionale, introducerea de trupe pe teritoriul altui stat suveran împotriva voinţei
conducerii legitime a statului respectiv. Argumentul era simplist: responsabilitatea colectivă a
ţărilor socialiste pentru soarta comunismului. Suveranitatea statelor în concepţia lui Brejnev şi
ai adepţilor săi trecea pe planul doi. După înăbuşirea "Primăverii de la Praga", Moscova a
dezlănţuit o campanie acerbă de suprimare a tendinţelor reformiste atât în URSS cât şi în ţările
est-europene. Diversitatea devenise din nou o erezie, iar îngheţul politic şi economic
reprezenta semnul distinctiv al culturii politice neostaliniste.
În raport cu evoluţiile politice şi economice din URSS, conducătorii statelor socialiste
şi-au definit teoretic "noua etapă" în care ţările lor au intrat după anii ‘70. Au fost elaborate
planuri de construire, într-o perioadă scurtă, a "socialismului dezvoltat" sau "multilateral
dezvoltat" şi de trecere la comunism. Viaţă a demonstat că atingerea acestor obiective în
condiţiile păstrării sistemului existent era o utopie.
Monopolul puterii partidelor comuniste a fost legiferat prin constituţie. Contopirea
aparatului de partid cu cel de Stat, libertatea de acţiune a poliţiei politice împotriva oricărei
forme de opoziţie politică, rezolvarea problemelor sociale pe calea violenţei etc., erau
elemente ce caracterizau "societăţile socialiste".
Totuşi au fost şi unele particularităţi. Reformele începute la sfârşitul anilor ‘60 în
Iugoslavia au fost oficializate într-o nouă constituţie promulgată la 21 februarie 1974. Prin
aceasta s-a realizat o stabilitate instituţională, însă n-a vindecat ţara de cele două boli ale sale
înrudite şi recalcitrante: inegalitatea interregională şi tensiunile interetnice. După moartea lui
Tito, problema musulmană din Bosnia-Herţegovina şi mai ales a albanezilor din Kosovo au
înlocuit beligeranţa croată în calitate de cea mai fierbinte expresie a bolii cronice etno-
naţionale a Iugoslaviei. Între anii '40 şi '80 proporţia musulmană a populaţiei din Bosnia-
Herţegovina a crescut de la aproximativ 30% la peste 40% restul fiind sârbi şi croaţi într-un
raport de 2/1 dar ce a fost mai important, musulmanii au început să conştientizeze faptul că
reprezintă o entitate separată care are nevoie de un statut aparte.
Provocarea cea mai serioasă la adresa politicii naţionale iugoslave a fost ridicată de
noua emancipare a albanezilor din Kosovo care nu numai că au clătinat delicata balanţă
interrepublicană a sistemului federal, ci au pus sub semnul întrebării sloganul comunist
potrivit căruia progresul economic calmează nemulţumirile etno-naţionale. În urma gravelor
rebeliuni din noiembrie 1968, Belgradul a acţionat cu toată fermitatea pentru a îmbunătăţi
situaţia economică din Kosovo şi a-i promova în poziţii de autoritate pe albanezi. Aceste
măsuri au potolit tensiunile pentru aproximativ un deceniu pentru a izbucni şi mai violent în
primăvara anului 1981 când a fost necesară intervenţia armatei federale pentru a stăpâni
situaţia. Albanezii nu cereau secesiunea, ci doar provincia să devină republică şi nu provincie
autonomă. S-a ajuns la o înţelegere care a rezolvat doar aparent problema, datorită
schimbărilor în raportul demografic unde albanezii aveau o rată a natalităţii mult superioară
sârbilor care, în declin, îşi părăseau gospodăriile din Kosovo pentru a migra în centrul Serbiei
"unde povestirile lor stârneau valuri de furie".(5;273). Această problemă nerezolvată va fi
"fitilul" gravelor incidente interetnice de mai târziu.
Polonia, în timpul "domniei" lui E. Gierek va declanşa o sarabandă a împrumuturilor
externe din Vest şi Est, fără consecinţe în evoluţia economică a ţării. Practic, masivele
împrumuturi sovietice şi occidentale care s-au revărsat în Polonia de-a lungul anilor '70 au
fost în mare parte irosite, ele subvenţionând "doar o orgie de consumatorism, corupţie şi
102 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

investiţii hiperoptimiste, grandioase, necoordonate şi în consecinţă, aberante"(5;283). Între
1975 şi 1980 datoria publică s-a triplat de la 7,4 miliarde dolari la peste 21 miliarde, rata de
credit a Poloniei se apropia de epuizare. Efortul tardiv de retranşare internă a provocat
confuzie şi frustrare, directorii unităţilor productive pomenindu-se prinşi între obiectivele de
la centru şi nemulţumirile populaţiei. Întregul sistem tindea spre anarhie.
Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor (K.O.R) a devenit vârful de lance al
nemulţumirilor sociale sprijinit şi de biserica catolică. Valul de greve din vara anului 1980 a
adus nu numai o victorie istorică a societăţii civile asupra partidului comunist, prin semnarea,
la 31 august a unui acord între muncitori şi guvern, ci anunţa şi sfârşitul erei comuniste în
Europa.
Lech Walesa, liderul greviştilor de la Gdansk, a obţinut din partea conducerii nu numai
creşteri salariale ci şi dreptul legal la grevă, dreptul de a organiza sindicate independente,
scutite de controlul partidului, eliberarea deţinuţilor politici etc. La 6 septembrie partidul l-a
înlocuit pe Gerek cu S. Kania care n-a reuşit nici el să amelioreze situaţia. Soluţia pentru
câţiva ani a fost o dictatură militară mascată, cu generalul Jaruzelski în fruntea statului şi a
partidului.
Dacă marasmul economic al Poloniei din anii ‘70 ajutase la sfidarea regimului comunist
de către populaţie, în Ungaria aceluiaşi deceniu progresul şi refacerea economiei au servit la
stabilizarea şi mărirea acceptibilităţii regimului comunist. Kadar a căutat să obţină acceptarea
pragmatică a guvernului lui de către societatea ungară, pe calea progresului economic şi
ştiinţific, abţinându-se să insiste pentru legitimarea ideologică a sistemului comunist. Logica
lui Kadar a dus la o serie de reforme care n-au afectat rolul de conducător al partidului şi locul
şi rolul ţării în blocul comunist. A luat măsuri decentralizatoare, inovaţii orientate spre piaţă,
adaptări ale întreprinderilor în spiritul privatizării şi concesii în domeniul libertăţilor civile
care au adus Ungariei aprecieri pe plan internaţional.
Cehoslovacia, sub Gustav Husak, contrasta cu energica Ungarie a lui Kadar. Deşi cei
doi lideri aveau acreditări iniţiale similare - amândoi comunişti din "ilegalitatea locală care
căzuseră victime ale terorii staliniste din anii ‘50 şi ulterior amândoi au accedat la putere sub
auspicii sovietice - atitudinile şi politicile lor s-au caracterizat printr-o acută divergenţă. Rigid
unde Kadar se arăta flexibil, G.Husak a preferat cu consecvenţă reţetele dogmatice în locul
riscurilor experimentale.
Astfel că în anii '70 societatea cehoslovacă a intrat într-o perioadă de stagnare.
Regimului Husak îi lipsea atât "vigoarea adevăratului totalitarism, cât şi elanul reformismului
real". Din acest motiv, s-a simţit foarte ameninţat de efervescenţa Solidarităţii din Polonia
învecinată în anii 1980-1981, când, inversând rolurile din 1968, Praga a îndemnat Moscova să
înăbuşe aşa zisa "Contrarevoluţie de la Varşovia"(5;299).
Strategia internă a regimului Husak a fost caracterizată printr-un înalt grad de stabilitate.
Cu excepţia câtorva decese naturale, echipa care a preluat puterea în 1968, sub egida
Moscovei, a rămas aceeaşi până la sfârşitul anilor optzeci, devenind o oligarhie osificată.
Totuşi, pe la sfârşitul anilor’70 apare în societatea civilă o reacţie la conservatorismul politic:
Carta ‘77 (fondată în ianuarie 1977) şi Comisia pentru Apărarea celor Persecutaţi pe Nedrept
(întemeiată în 1978). Acestea cereau respectarea drepturilor omului şi cele civile, şi rezolvarea
unor grave probleme economice etc.
Bulgaria a fost singura ţară comunistă din blocul sovietic al cărei regim n-a căzut
niciodată în ispita de a sfida hegemonia sovietică sau de a devia de la dogmele marxiste. În
1971 liderul comunist bulgar T.Jivkov s-a simţit îndeajuns de încrezător şi sigur pe sine pentru
a înlocui aşa-zisa Constituţie Dimitrov din decembrie 1947 cu una nouă care a ridicat statutul
ideologic al ţării la acela de "stat socialist", identifica explicit partidul comunist ca autoritate
103 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

de guvernare şi cita prietenia cu URSS ca principiu călăuzitor. Cu acest prilej T. Jivkov a
devenit şi şef al statului. În 1979 liderul bulgar a introdus o imitaţie a noului mecanism
economic unguresc favorizând loturile ţărăneşti private şi invitând investiţiile apusene,
anterior refuzate cu dispreţ. Bulgaria a obţinut o rată bună de dezvoltare, însă acestea n-au
putut să atenueze racilele de sistem ale comunismului.
Marele paradox al evoluţiei regimului de la Bucureşti după anii '70 a fost că proasta
administrare a treburilor interne ale României contrasta foarte puternic cu modul în care a dus
politica externă. La începutul anilor '70 N.Ceauşescu se bucura de respectul pe care
comunitatea internaţională i le acordase în 1967, iar el le-a exploatat la maximum. Faptul că
România era folositoare Occidentului din punct de vedere politic ca "ghimpe" în "coasta
Moscovei" l-a determinat pe acesta să-i facă liderului român tot mai insistent curte. Edificator
este gestul politic al preşedintelui Nixon de a vizita România în august 1969, iar preşedintele
Ceauşescu a vizitat SUA în octombrie 1970. Anterior, în 1968, preşedintele Franţei, De
Gaulle, vizitase şi el România. Au urmat o serie de favoruri economice. În 1971, România a
fost primită în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), iar în 1972 a fost acceptată
în FMI şi BIRD.
Deziluzia românilor în politica internă a fost legată de "minirevoluţia culturală"
declanşată după vizita liderului comunist în Coreea de Nord şi China (1971) şi eşecul
economiei româneşti prinsă pe picior greşit din punct de vedere al strategiilor de dezvoltare de
şocurile petroliere de la mijlocul anilor ‘70 şi începutul deceniului nouă. Intervenţia directă a
liderului român în organizarea şi conducerea economiei prin "vizitele de lucru" periodice a
dus la perpetue ajustări ale politicii şi practicii economice care-i năuceau pe conducătorii de
intreprinderi şi pe muncitori, având un efect opus celui dorit şi a sfârşit prin ineficienţă. La
acesta s-a adăugat şi hotărârea preşedintelui român de a "sfida Occidentul în decembrie 1982
prin declaraţia că va plăti datoria externă până în 1990" (6;151).
Pentru a realiza acest lucru a introdus un regim de austeritate fără egal în istoria
regimurilor comuniste est-europene, cu cartelarea şi raţionalizarea produselor alimentare şi a
energiei electrice. Opoziţia faţă de măsurile şi ineficienţa regimului au condus la o serie de
greve la începutul anilor ‘80. Minerii din şapte mine metalifere din zona Maramureşului au
declanşat o grevă în septembrie 1983, în semn de protest faţă de noua lege a salarizării. Trei
ani mai târziu o grevă au făcut şi muncitorii de la Fabrica de maşini grele din Cluj-Napoca. La
16 februarie 1987 o mie de angajaţi de la uzinele "Nicolina" din Iaşi au protestat împotriva
scăderii salariale. Tulburări semnificative au fost semnalate şi în alte zone ale ţării. Regimul
comunist intrase şi în România în faza sa finală.
Sfârşitul "erei maoiste" în China a fost marcat de o luptă acerbă pentru putere între o
tehnocraţie încarnată de Zhou Enlai şi apoi de Deng Xiaoping şi o tendinţă extremistă
reprezentată de "banda celor patru". Împotriva lui Zhou Enlai şi a curentului reformator care
domnea al X-lea Congres al partidului din august 1973, radicalii maoişti au decis să lupte
împotriva "curentului". Victoria lui Zhou Enlai este concretizată la cea de-a patra Adunare
Naţională Populară reunită în 1975 care decide să ia măsuri pentru "modernizarea atât a
agriculturii, industriei şi apărării naţionale cât şi a ştiinţei şi tehnicii de o manieră care să ducă
economia chineză pe primul loc în lume".(9;205)
Lupta pentru putere s-a reluat, în China, după moartea lui Zhou Enlai în ianuarie 1976.
În anul 1978 linia pragmaticului Deng Xiaoping a câştigat definitiv, iar China s-a lansat într-o
eră de profunde reforme economice care vor conduce ţara la schimbări fundamentale. Au fost
abandonate o serie de principii marxiste şi s-a operat o deschidere treptată către capitalurile şi
tehnicile Occidentale.
104 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Aceste reforme pragmatice - cum a fost de exemplu decolectivizarea agriculturii - au
pus în mare măsură chestiunea fundamentală a caracterului socialist al economiei. Această
societate chineză, mai preocupată de modernizare şi de îmbunătăţiri de ordin material decât de
ideologie, a rămas oficial socialistă. Reformele politice ale erei Deng Xiaoping au fost
moderate şi s-au limitat la o restructurare a aparatului administrativ al ţării cu scopul de a-l
face mai eficient (1980) şi la o reechilibrare a raporturilor partid-stat în 1982. Relativa
liberalizare a regimului nu va merge până la acceptarea unei veritabile schimbări: -
democratizarea -.

BIBLIOGRAFIE

1. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la
Havel, Iaşi, 1997.
2. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace. 1945-
1973. Bucureşti, 1988.
3. Prof. univ. dr. Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.II, Bucureşti, 1999.
4. Andre Fontaine, Istoria războiului rece. vol. II, Bucureşti. 1992.
5. Joseph Rothschild, Istoria politică a Europei centrale şi de Est după al doilea război
mondial, Bucureşti, 1997.
6. Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, 1997.
7. Anatol Petrencu, Istoria universală. Epoca contemporană, Chişinău, 1955.
8. Titu Georgescu, România în istoria Europei secolului XX 1945-1990. Bucureşti, 1992.
9. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, după 1973. Bucureşti, 1998.
105 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

DECOLONIZAREA ŞI EVOLUŢIA LUMII POSTCOLONIALE ÎN
SECOLUL XX

1.CRIZA DOMINAŢIEI COLONIALE

Între cele două războaie mondiale, evoluţia colonialismului era acceptată fără prea mari
probleme de majoritatea populaţiei. Ascensiunea şi creşterea popularităţii forţelor politice
naţionale din cadrul dominioanelor au condus la punerea sub semnul întrebării a sistemului
colonial.
Evoluţia imperiului britanic spre formarea "Commanwealth-ului naţiunilor" a fost
marcată de slăbirea relaţiilor politice cu dominioanele şi de o tentativă de restrîngere a
legăturilor economice în cea mai mare colonie a Coroanei britanice, India. Însă, Londra a
întîmpinat rezistenţa unui puternic curent naţionalist condus de Gandhi.
Franţa a fost mai preocupată să-şi menţină autoritatea asupra imperiului fără să
întreprindă reforme care să vină în întîmpinarea revendicărilor naţionaliste. Primul război
mondial nu a provocat o declanşare a discuţiilor pe marginea temeiurilor dominaţiei coloniale
asupra popoarelor de peste mări. Acestea erau convinse că sunt însărcinate cu o misiune
umanitară şi civilizatoare. Aspiraţiile naţionale ale popoarelor colonizate erau puse sub
semnul îndoielii şi negate. Pentru omul politic britanic, de exemplu, militantul naţionalist
indian Gandhi nu era decît un “fachir pe jumătate dezbrăcat” (2;288). În această perioadă prin
scrierile politice, sociologice şi chiar literare s-a elaborat o adevărată doctrină a colonizării
care justifica, pe temeiuri economice, istorice şi morale, dominaţia europeană asupra altor
continente.
Dacă aceasta a fost dominanţa gîndirii europene la nivelul elitelor trebuie arătat totuşi că
după încheierea primei conflagraţii mondiale apar voci care pun în discuţie termenele
dominaţiei coloniale. Andre Gidé denunţă abuzurile coloniale în cartea sa “Călătorie în
Cango” (1928). Ideile lansate de preşedintele american W. Wilson, crearea Societăţii
Naţiunilor care a înscris în Charta sa principii generoase, destrămarea imperiilor austro ungar,
otoman, ţarist şi deservirea procesului de afirmare naţională în Europa au favorizat apariţia
mişcărilor de eliberare naţională în colonii.
La originea acestor mişcări s-au aflat intelectuali, funcţionari şi oameni de afaceri
formaţi cu universităţi europene: Gandhi, Nehru în India; Bourguiba în Tunisia; Seokarno în
Indonezia, Ferhat Abbas în Algeria. În prima fază, aceste mişcări nu şi-au propus să rupă total
legăturile cu metropola ci doar reforme de esenţă în domeniul economic şi social.
106 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Supunând împeriul britanic la un efort de război căruia i-a făcut cu greu faţă, prima
mare conflagraţie a secolului XX a subminat coeziunea acestuia. Metropola a fost obligată să-
şi asocieze dominioanele la efortul de război. Pentru a obţine participarea lor, cu aproape două
milioane de combatabţi, Londra a trebuit să efectueze o reajustare a relaţiilor constituţionale
între părţile componente ale imperiului (2;290). Asfel că, la Conferinţa de Pace dominioanele
vor face figură de state aproape independente. Unele dintre ele vor lua atitudini care făceau
notă aparte faţă de Foreign Office. La Conferinţa imperială din 1926, lordul Balfour a găsit o
formulă acceptabilă - British Commonwealth of Nations - prin care se stabilesc noi raporturi
între Metropola şi Canada, Noua Zeelandă, Australia, Irlanda şi Uniunea Sud Africană.
Legăturile care se vor menţine vor fi aproape simbolice. Nu acelaşi statut îl va primi India.
Prin "India Act" din 1919 aceasta a primit o mică autonomie la nivelul provinciilor deşi, în
1917, s-au promis instituţii capabile să realizeze o guvernare responsabilă. De aceea, indienii
care participaseră la efortul de război cu aproape un milion de oameni, vor intensifica
mişcarea de eliberare naţională, marcată prin acţiuni de nesupunere civică şi de protest.
În Franţa, tema imperială, după încheierea primului război mondial, este exaltată
constant în mass media. Dealtfel, imperiul colonial francez atinge extinderea maximă acum:
12 milioane de km² şi peste 70 de milioane de locuitori. Metropola a stabilit peste tot un regim
de administrare decentă ce putea să ţină în adormire naţionalismele din imperiul său. Totuşi,
între cele două războaie mişcări naţionaliste apar şi se dezvoltă în imperiul colonial francez.
Ideile liderului naţionalist chinex Sun Yat- Sen au o mare influenţă în Indochina. În 1927 a
fost creat un partid naţional vietnamez după modelul celui chinez. În 1930 Nguyen Al Quae
(viitorul lider comunist cunoscut sub numele Ho Si Min) a fondat partidul comunist
vietnamez care avea ca obiectiv lupta pentru eliberare de sub dominaţia franceză şi obţinerea
independenţei.
În Maroc, în 1919, mişcarea naţionalistă îşi va lua simbolic denumirea de Destour
(Constituţia). Naţionaliştii vor intreprinde o serie de revolte împotriva dominaţiei coloniale:
contra spaniolilor (1920-1926) şi apoi împotriva francezilor (1925-1926). La fel de activă va
fi şi mişcarea naţionalistă condusă de Ferhat Abbas în Algeria.
Nemulţumirile din Liban şi Siria au îmbrăcat forme violente. În august 1925 au avut loc
revolte care au fost reprimate sever de către generalul Sarrail şi ordinea a fost restabilită abia
în anul 1927 (4;121). Siria şi Libanul vor primi, în urma acestor mişcări, constituţii care vor
reglementa viaţa publică şi politică în aceste ţări şi promisiunea că vor obţine independenţa în
următorii ani. Căderea Frontului popular de la putere în Franţa a făcut ca aceste promisiuni să
nu se materializeze.
Dacă în perioada interbelică imperiul colonial francez pare bine articulat în alcătuirea sa
şi aparent calm, nu aceaşi situaţie s-a întîmplat cu imperiul britanic care a fost obligat să
accepte, în cele din urmă, independenţa unor colonii. După evenimentele din 1919 cînd
Afganistanul a atacat India Britanică, Londra pierde controlul asupra acestei ţări. În urma unei
mişcări naţionale puternice şi a unor negocieri foarte dificile, Londra face o declaraţie prin
care proclamă sfîrşitul protectoratului britanic asupra Egiptului (febr.1922). Acesta nu a
însemnat şi independenţa ţării dar s-au pus bazele unui acord care va reglementa viaţa politică
a Egiptului şi natura raporturilor cu Marea Britanie. Aceasta va fi obţinută în 1936 prin
tratatul semnat la Londra în schimbul prezenţei trupelor britanice de-a lungul Canalului de
Suez , punct strategic de interes vital pentru Marea Britanie.
Arabia Saudită, în schimb, şi-a obţinut independenţa prin tratatele semnate la 20 mai
1927.
În ceea ce priveşte Irakul, englezii s-au confruntat cu o mare răscoală în regiunea
Eufratului, izbucnită ca urmare a impunerii pe tronul ţării a regelui Faisal, alungat de francezi
107 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

din Siria. În urma negocierilor guvernul irakian a acceptat pe Faisal în schimbul creării unui
regat ereditar. În 1929 înaltul comisar britanic pentru Irak, Sir Gilbert, a propus guvernului
irakian un tratat prin care ţara devenea independentă şi putea să adere la Liga Naţiunilor.
Tratatul a fost semnat în 1930, însă prin acesta Anglia îşi menţinea controlul şi influenţa,
deoarece avea permisiunea de a menţine baze militare, iar în timp de război putea folosi
teritoriul irakian. În plus, avea şi controlul asupra exploatării petrolului irakian.
Transiordania regiune cu aproximativ 200.000 de locuitori, detaşată de Palestina de
guvernul britanic în anul 1922, obţine independenţa prin acordul semnat la 20 februarie 1928,
cu condiţia de a instaura un regim politic constituţional şi de a urma Londra în politica externă
şi economică. Interesele petroliere cunosc în perioada interbelică o creştere rapidă în orientul
Mijlociu. Lungii dominaţii turceşti şi mai scurtei tutele franco-britanice le va succede o nouă
formă de imperialism: cel al marilor companii petroliere engleze şi americane care îşi vor
împărţi prospectarea şi exploatarea aurului negru din regiune. Acest fapt va cunoaşte o
intensitate şi mai mare după cel de-al doilea război mondial cînd, practic, forma clasică a
colonialismului dispare dar este înlocuită cu una nouă.

2. MIŞCAREA DE ELIBERARE ÎN PRIMII ANI DUPĂ ÎNCHEIEREA CELUI DE-
AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Apariţia procesului de decolonizare după încheierea celei de-a doua conflagraţii
mondiale a fost unul din fenomenele care au marcat pe termen lung istoria secolului XX.
Decolonizarea şi revoluţia au modificat spectaculos harta politică a globului. Numărul de state
independente din Asia, recunoscute pe plan internaţional a crescut de cinci ori . În Africa,
unde în 1939 era un singur stat liber, acum erau cincizeci. Chiar şi în America, unde
decolonizarea timpurie din secolul al XIX-lea avusese drept rezultat apariţia a vreo douăzeci
de state libere, acum s-au mai adăungat vreo zece. (1;400)
Decolonizarea, înţelegînd prin aceasta prăbuşireaea dominaţiei coloniale, a fost în
primul rînd o consecinţă majoră a celui de-al doilea război mondial, dar şi rezultatul luptei de
eliberare a popoarelor asuprite şi al afirmării în sistemul relaţiilor internaţionale a unor
principii morale şi democratice. În acest sens, un rol de maximă importanţă l-au avut
principiile lansate prin Carta Atlanticului.
Articolul 3 al Cartei menţiona: "Ei (Roosevelt şi Churchill - n.a) respectă dreptul ce are
fiecare popor de a alege forma de guvernămînt sub care vrea să trăiască; ei doresc să fie redate
drepturile suverane şi liberul execiţiu de guvernare celor care au fost privaţi de ele prin forţă"
(2; 323). Astfel, Marea Britanie este nevoită să propună, din 1944, un statut de independenţă
Indiei. În Africa de Nord intransigenţa metropolei radicalizează şi consolidează curentele
naţionaliste ostile prezentei franceze. Africa neagră, care a contribuit masiv la efortul de
război, s-a arătat sensibilă la discursurile eliberatoare ale ONU. Anticolonialismul a progresat
din 1945, impulsionat din motive diferite de cele două superputeri: SUA şi URSS. Treptat,
edificiul colonial britanic s-a surpat, chiar dacă Londra a reuşit să menţină cea mai mare parte
a fostelor sale posesiuni în cadrul Commonwealth-ului. Franţa n-a reuşit să evite
decolonizarea Indochinei fără vărsări de sînge, Indonezia s-a eliberat de sub dominaţia
olandeză, într-un mod mai asemănător.
Primele seisme care vor anunţa destructurarea sistemului colonial sînt percepute de
opinia publică şi lumea politică, în special, încă din perioada de sfîrşit a războiului mondial. În
108 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Asia de Sud – Est, după înfrîngerea Japoniei, europenii nu mai reuşesc să restabilească
ordinea anterioară ocupării statelor din zonă de către militarismul japonez. India, dintre toate
coloniile Asiei, cerea drepturi de consultare şi reprezentare în deciziile care o priveau încă de
la izbucnirea conflictului. Partidul Congresului din India a reproşat Marii Britanii de a fi tîrît
ţara în război fără ca reprezentanţii acesteia să fi fost consultaţi.
În Africa de Nord şi orientul Apropiat războiul a reactivat mişcările naţionaliste ai căror
lideri se impun tot mai pregnant în fruntea luptei de eliberare naţională. În Africa neagră apar
elite capabile să impună puterilor coloniale reconsiderarea raporturilor metropolă - colonie.
În Asia, aşa cum s-a menţionat, procesul de eliberare naţională s-a consolidat. În India
în timpul conflictului mondial s-au format două curente: cel al lui Gandhi, favorabil
proclamării imediate a independenţei şi cel care avea în fruntea sa pe Nehru, partizan al luptei
antijaponeze şi al amînării chestiunii independenţei pînă după sfîrşitul războiului. În
noiembrie 1945, în India au avut loc alegeri care au divizat lumea politică însă acestea n-au
afectat lupta antibritanică. În aceste condiţii, guvernul de la Londra a dat publicităţii, după
conferinţa de la Simla (iulie 1945), o declaraţie în care se precizau condiţiile trecerii Indiei de
la situaţia de colonie la cea de dominion. Un moment semnificativ privind viitorul Indiei l-a
reprezentat declaraţia făcută de J. Nehru în Adunarea Constituantă, rezultată în urma
alegerilor din iunie 1946, prin care a subliniat necesitatea independenţei pentru India. La 3
iulie 1947 parlamentul englez a votat Actul de independenţă a Indiei.
La 15 august India şi Pakistanul au fost declarate state independente în cadrul
Commonweath-ului. În 1948 s-a publicat proiectul de Constituţie ce va fi votat în anul
următor. Adunarea Constituantă a hotărît ca India să rămînă în cadrul Imperiului Britanic. În
1950 India s-a proclamat republică şi primul preşedinte al a fost ales Sri Rajendra Prasad.
Unul din obiectivele cele mai importante ale noului stat independent a fost înlăturarea
dominaţiei străine din unele teritorii indiene (3;327). Astfel, printr-un acord cu Franţa, semnat
la 28 mai 1956, au reintrat în componenţa statului Indian Pondicherry, Karikal, Jenan şi Mahe.
Deşi Portugalia s-a opus, în cele din urmă o parte din teritoriile aflate sub dominaţie au fost
eliberate.
Populaţia musulmană din fosta colonie India s-a constituit în într-un stat nou, Pakistanul
(15 august 1947). După separarea de Uniunea Indiană, evoluţia Pakistanului a fost
contradictorie şi complexă. După mai mulţi ani de frămîntări politice interne s-a reuşit
adoptarea unei Constituţii ( 2 martie 1956) care a pus bazele unui stat musulman federativ în
frunte cu generalul Iskander Mîrza. Pe fondul luptei pentru autonomia Bengalului şi a
intervenţiei Indiei in dispută se ajunge la războiul de 13 zile în urma căruia pe harta Asiei mai
apărea, la 16 decembrie 1971, un stat independent - Republica Populară Bangladesh -.
În Asia de Sud, Marea Britanie a încercat să rezolve problemele cerute de populaţiile
aflate sub dominaţia ei dar fără să meagră pînă la capăt. Deşi în decembrie 1946 guvernul
britanic a reuşit să impună un statut de autonomie Birmaniei, elitele politice din această ţară
continuă lupta şi la 17 octombrie 1947 acesta este obligat să recunoască independenţa noului
stat: Republica Uniunea Birmană. Acest fapt agită spiritele în Ceylon care repune în discuţie
planul Sanslbury din 1945, care introducea, de fapt, Constituţia Britanică în insulă. Pentru a
evita tensiunile, Londra a proclamat autoguvenarea completă (dec.1947) pentru Ceylon în
cadrul Commonwalth-ului. Datorită resurselor materiale pe care Malayezia le deţinea, (staniu,
cauciuc) guvernul britanic a făcut tot ce-a fost posibil pentru a-şi menţine controlul în această
ţară. Astfel, de abia în anul 1957 a luat naştere, în urma unui lumg conflict dintre naţionalişti
şi administraţia britanică, federaţia Malayezei. Un an mai tîrziu Singapore obţine autonomia.
Mai greu s-a obţinut independenţa Indoneziei. După capitularea Japoniei, şeful
partidului naţional din Indonezia a proclamat independenţa ţării (17 august 1945). Preocupată
109 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

de a-şi menţine interesele în arhipelag, Olanda a organizat două “operaţiuni de poliţie”
împotriva tinerei republici (3;136). Prin acordurile din 16 noiembrie 1946 olandezii au
recunoscut noul regim din insule (Java şi Sumatra) şi au admis constituirea Statelor Unite ale
Indoneziei, asociate Olandei. Nemulţumită de regimul din ţară, Olanda va interveni succesiv
în Java şi Sumatra (iulie 1947 şi ianuarie 1948). Intervenţia ONU, dar şi a celor două
superputeri URSS şi SUA, obligă Olanda să accepte în decembrie 1949 independenţa Statelor
Unite ale Indoneziei (4;530) .
Statele din Indochina şi-au obţinut independenţa în urma unor războaie dure şi de lungă
durată. La Hanoi, pe 2 septembrie 1945, a fost proclamată - Republica Democratică Vietnam.
Un guvern sub preşedenţia lui Ho-Si-Min, sub protecţie americană, îl sileşte pe împăratul Bao
Dai să abdice. Peste puţin timp englezii au ocupat sudul ţării, iar trupele generalului Chiang
Kai Shi - nordul. Franţa intervine şi ea şi propune o soluţie politică crearea unui stat alcătuit
din Cochiachina, Cambodgia şi Laosul sub suveranitate franceză. Guvernul Vietmin-ului nu
acceptă compromisul, decid independenţa. Se declanşază un război de decolonizare. Francezii
deţineau oraşele şi cea mai mare parte a regiunilor vitale ale ţării. Vietnamul duce un război
de guerilă obţinînd, în cele din urmă, controlul asupra unor importante regiuni (5;40).
Franţa a căutat să găsească o personalitate non comunistă în Vietnam capabilă să atragă
în jurul ei majoritatea populaţiei şi care să accepte "Compromisul". Acesta s-a găsit în
persoana fostului împărat Bao Dai. Prin acordurile de la d’Along, Franţa acorda independenţa
(5 iunie 1948). Acordurile similare s-au semnat şi cu Laosul şi Combodgia, recunoscute ca
asociate (4;532).
Începînd cu 1950, conflictul s-a internaţionalizat. China intervine în ajutorul guvernului
vietnamez. Acesta declanşează operaţiuni ofensive de mare amploare. În 1952 generalul Giap
înfrînge trupele franceze din Tonkin, Annam şi Lass. În aprilie 1953 este încercuită delta
Tonkineză. Trupele franceze, chiar şi cu ajutorul acordat de SUA, nu pot rezista. Înfrîngerea şi
dezintegrarea “ Uniunii Franceze” din Indochina nu poate fi evitată. Acordurile semnate în
iulie 1954 la Geneva de preşedintele Consiliului Pierre Mendes France pun capăt războiului.
Vietnamul a fost împărţit în două state: la Nord de paralela de 17 “ Republica
Democratică Vietnam; la sud un guvern prooccidental condus de Ngo - Dinh Diem. Au fost
prevăzute alegeri pentru 1956 care să permită populaţiei să se pronunţe în legătură cu
unificarea ţării. Laosul şi Combodgia au devenit independente. În anii următori, începînd cu
1957 între cele două Vietnam-uri ca şi în Laos şi Cambodgia a început un război civil între
comunişti susţinuţi de URSS şi naţionalişti prooccidentali.
Cînd au debarcat în insula Luzon, în ianuarie 1945, trupele americane au găsit vaste
teritorii eliberate de sub ocupaţia japoneză, de forţele filipineze. Ţara era scindată în două
curente: comunist şi naţionalist. După ce Congresul SUA a stabilit relaţii economice, a
proclamat independenţa Filipinelor (aprilie 1946), parlamentul dominat de liberali a proclamat
independenţa alegînd în fruntea statului pe Manuel Roxas. Forţele controlate de comunişti şi
nemulţumite de tratamentul acordat ţării de către SUA (tratament egal cu al filipinezilor în
exploatare a resurselor, baze militare pe timp de 9 ani, etc.) au declanşat lupte împotriva
guvernului. Acesta a desfăşurat, cu succes o ofensivă, "Operaţia celor patru trandafiri" care
s-a încheiat în 1953 cu înfrîngerea comuniştilor.
În AFRICA prăbuşirea sistemului colonial a îmbrăcat forme diferite şi s-a caracterizat
prin complexitate. Egiptul, după înfrîngerea forţelor conservatoare a cunoscut creştere
furtunoasă a luptei pentru cucerirea independenţei.Conducerea luptei o avea Frontul Naţional.
În perioada 1945 - 1951 au avut loc ample demonstraţii împotriva englezilor.
Tensiunile au crescut considerabil în timpul războiului ci Israelul (mai 1948 - februarie
1949) cînd au loc mari manifestaţii care au continuat şi ulterior. În aceste condiţii parlamentul
110 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

egiptean a pus în discuţie la 8 octombrie 1951 clauzele Tratatului din 1936 şi acordurile din
1899 privind condominiumul asupra Sudanului.
Această acţiune a declanşat o veritabilă criză. Anglia a declarat că refuză să ia în
considerare o denunţare unilaterală a acordurilor şi a trimis întăriri în Egipt. SUA, Franţa ,
Anglia şi Turcia au propus crearea unei forţe comune pentru apărarea Suezului. Egiptul a
refuzat planul şi situaţia părea fără ieşire (4;513). Egiptul a denunţat pe 15 octombrie 1951
tratatul din 1936 şi acordurile din 1899, iar Faruk s-a intitulat rege al Egiptului şi al Libanului.
Anglia a intervenit în forţă. Proteste şi ciocniri de stradă care au culminat cu o luptă
înverşunată desfăşurată la Ismailia (25 ian 1952) soldată cu morţi şi răniţi. Regele Faruk a
încercat să tempereze situaţia demiţînd guvernul. Încercările următoarelor şase guverne de a “
normaliza” situaţia au eşuat.
În aceste împrejurări organizaţia “Ofiţerii liberi” a dat o lovitură de stat (26 iulie 1952)
şi a preluat puterea. La 18 iunie a fost abolită monarhia şi s-a proclamat republica în frunte cu
generalul Mahomed Naguib, însă adevărata conducere o avea Gamal Aldel Nasser. La 19
octombrie 1954 s-a semnat acordul egipteano-englez prin care se anula Tratatul din 1936 şi se
hotăra retragerea forţelor britanice pînă în 1956.
După eliberarea Tunisiei de sub ocupaţia trupelor italo-germane, Franţa încercat să o
readucă la statutul anterior cedînd doar la unele reforme minore. În această situaţie, la
începutul anului 1952 s-a declanşat o puternică grevă generală cu caracter insurecţional. În
faţa rezistenţei tunisiene Franţa a semnat un acord cu guvernul tunisian prin care i se acordă
autonomie, Parisul exercitînd în continuare controlul asupra problemelor apărării naţionale şi
a politicii externe. Populaţia n-a fost mulţumită cu oferta Franţei şi demonstraţiile au
continuat. În urma unor noi tratative cu Parisul, la 20 martie 1956 s-a semnat protocolul cu
privire la independenţa Tunisiei. Tratatul din 1881 şi 1883 privind protectoratul francez
asupra ţării au fost anulate Tunisia devenind un stat independent. La 12 noiembrie acelaşi an
Tunisia a fost primită în ONU.
În Maroc lupta pentru eliberare naţională s-a declanşat încă din perioada ocupaţiei
hitleriste cînd patrioţii marocani au luptat cot la cot cu francezii împotriva Axei. Însă cînd
Partidul Independenţei din Maroc a cerut la 11 ianuarie 1944 lichidarea protectoratului
francez, instaurarea unei monarhii constituţionale şi intrarea ţării în ONU, francezii au
declanşat represiunea.
În aprilie 1951 s-a creat Frontul Naţional Marocan, care a condus la amplificarea luptei
anticoloniale. Rezidentul Francez în Maroc a luat măsuri energice. A detronat pe regele
Mahomed al V lea, exilîndu-l şi a dizolvat guvernul înlocuindu-l cu unul docil. Lupta
împotriva francezilor a continuat şi Parisul a fost obligat să încheie la 2 noiembrie 1955 unele
acorduri cu Marocul pe baza formulei “ independenţă în interdependenţă”. Tratativele
ulterioare au condus la semnarea declaraţiei de independenţă a Marocului (2 martie 1956).
Peste cîteva săptămîni Spania a fost nevoită să recunoască şi ea independenţa Marocului.
La 1 ianuarie 1957 oraşul Tanger a fost inclus în componenţa Marocului, încheindu-se
lupta pentru independenţă şi unificare.
În Algeria, lupta de eliberare naţională a cunoscut o intensificare după 1942 cînd 56 de
naţionalişti algerieni în frunte cu Ferhat Abbas au publicat Manifestul poporului algerian
prin care se cerea lichidarea regimului colonial. Instalarea la Alger a Comitetului Francez de
Eliberare Naţională condus de generalul Ch. de Gaulle a spulberat iluziile algerienilor.
Guvernul provizoriu francez a promis şi s-a angajat la o serie de reforme cu caracter limitat
(1944), însă algerienii doreau reforme radicale. În primăvara anului 1945 manifestaţiile
antifranceze şi naţionaliste au căpătat caracterul unor revolte armate. Franţa a intervenit şi
pînă la 12 mai acestea au fost înăbuşite cu pierderi grele din partea algerienilor.
111 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

În primăvara anului 1946 lupta s-a intensificat prin crearea "Uniunii Democratice a
Manifestului Algerian” şi a “Mişcării pentru Triumful Libertăţilor Democratice”, care s-au
angajat plenar în obţinerea independenţei. Constituţia adoptată în toamna anului 1946, potrivit
căreia Algeria rămînea unitate administrativă a Uniunii Franceze, iar puterea aparţinea
guvernatorului francez, a nemulţumit şi mai tare populaţia. În decembrie 1947 în munţii
Kabyliei şi Aures s-au constituit primele grupe de rezistenţă armată. La 10 octombrie 1954 s-
a creat Frontul de Eliberare Naţională condus de un Consiliu Naţional al Revoluţiei Algeriene.
Răscoala armată se transformă în război de eliberare naţională. În toamna anului 1955 ia fiinţă
Armata de Eliberare Naţională care va număra, un an mai tîrziu, peste 60.000 de oameni şi va
controla circa o treime din teritorul algerian.
Eşuarea forţelor franceze în acţiunea declanşată în toamna anului 1957 va produce o
criză politică în Franţa şi deteriorează poziţia internaţională a statului. Incapacitatea elitei
publice franceze de a soluţiona conflictul va produce paralizia instituţiilor, căderea celei de-a
IVa Republici Franceze (13 mai 1958) şi riscul unui război civil în Franţa (3;317). În această
situaţie generalul de Gaulle revine în viaţa politică. După victoria în alegeri gaullistilor, el este
ales preşedinte al celei de-a V a Republici. Sarcina sa principală a fost de a pune capăt
conflictelor din Algeria. În septembrie 1959 generalul de Gaulle recunoaşte Algeriei dreptul la
autodeterminare, iar în iunie anul următor s-a pronunţat pentru deschiderea tratativelor cu
guvernul provizoriu al Republicii Algeria.
Primele negocieri au eşuat. Deteriorarea poziţiei internaţionale a Franţei ca şi
intensificarea luptei desfăşurate de A.E.N. au determinat Parisul să reia negocierile la 20 mai
1961. La 18 martie 1962 Algeriei i s-a recunoscut independenţa. La 8 octombrie 1962 tînăra
republică a devenit membru al ONU.

2. LUMEA A TREIA ÎN ANII RĂZBOIULUI RECE

Începînd cu epoca războiului rece ţările care şi-au căpătat independenţa după primul şi
cel de-al doilea război mondial îşi fac tot mai simţită prezenţa pe scena vieţii internaţionale.
Preocupate de a trece de la independenţă politică la cea economică şi la dezvoltare autonomă
statele scăpate de dominaţia colonială s-au organizat în grupuri de solidaritate. Încă din
primăvara anului 1947 o conferinţă a naţiunilor asiatice întrunită la iniţiativa Indiei a dezbătut
problemele subdezvoltării şi consecinţele decolonizării din aproximativ 25 de ţări. Numeroşi
oratori au acuzat occidentul şi au denunţat pericolele unui ajutor economic care riscă să
înlocuiască fosta dominaţie prin imperialismul dolarului (3;410)
Intervenţia Olandei în Indonezia a declanşat nu numai un val de proteste ci şi
organizarea unei Conferinţe Internaţionale la New Delhi (ianuarie 1949) care a condamnat
politica de opresiune colonială. În aceea epocă, la ONU ţările recent eliberate au alcătuit un
bloc compact denumit iniţial afroasiatic în care îşi coordonau poziţia faţă de problemele
luate în dezbatere de formul mondial.
Coordonarea şi colaborarea ţărilor afroasiatice în problemele majore cu care erau
implicate au condus la organizarea unei importante Conferinţe internaţionale care s-a
desfăşurat în Capitala Indoneziei Bandung, (18 - 25 aprilie 1955). Au participat 29 de naţiuni,
reprezentînd mai mult de jumătate din populaţia globului dar cu numai 8% din bogăţiile
acestuia. Rezoluţia finală a Conferinţei afirmă dreptul popoarelor de a dispune de ele însele,
suveranitatea şi egalitatea între toate naţiunile, refuzul ingerinţei în treburile interne ale altor
112 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

state. Ea cerea în mod hotărît reglementarea, pe cale paşnică, a tuturor conflictelor,
dezarmarea, interzicerea armelor de nimicire în masă. Comunicatul final al Conferinţei afirmă
ca ţările semnatare s-au pus de acord pentru a declara colonialismul, sub toate manifestările
sale, un rău căruia trebuie să i se pună capăt rapid, că problema popoarelor supuse asupririi
străine, dominării şi exploatării constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului, este
contrară Cartei Naţiunilor Unite şi împiedică realizarea păcii şi cooperarii mondiale (3;412).
Conferinţa a avut un imens impact psihologic asupra lumii. Ea a determinat apariţia
iluziei că în luarea marilor decizii internaţionale Lumea a Treia va avea propriul cuvînt şi că
în raport cu cele două superputeri care se confruntau în timpul războiului rece ea va putea să
aibă propria cale. Astfel se va naşte Mişcarea de nealiniere.
După mai multe întîlniri premergătoare, în zilele de 1 - 6 septembrie 1961 la Belgrad s-a
desfăşurat Conferinţa care a pus bazele Mişcării de nealiniere. La iniţiativa lui I.B.Tito,
Nasser şi Nerhu au participat 25 de state de pe continentul african, asiatic şi America Latină.
Au fost adoptate poziţii comune cu privire la securitatea internaţională şi la condiţiile de
menţinere a păcii. Tema nealinierii a respins logica războiului rece.
După această dată, ţările nealiniate, deşi n-au putut să-şi creeze o adevărată unitate
datorită divergenţelor ideologice şi nu numai , au fost capabile să genereze organizaţii şi
instituţii regionale adeseori dinamice . În Asia cele mai cunoscute sunt ASEAN (Asociaţia
Naţională Asiei de Sud-Est) şi CEAEO (Comisia Economică pentru Asia şi Extremul
Orient). În Africa, pe lîngă OUA (Organizaţia Unităţii Africane) mai funcţionează
UVAC(Uniunea Vamală a Africii Centrale) CEAV (Comunitatea Economică a Africii de
Vest) etc. Pe continentul latino-american, pe lîngă OSA (Organizaţia Statelor Americane) mai
funcţionează şi o serie de asociaţii regionale: PCCA (Piaţa Comună Centro-Americană);
SELA (Sistemul Economic Latino American) etc.
O problemă care a frămîntat “inteligenţele” din lumea postcolonială a fost şi aceea a
regimului politic intern pe care trebuia să îl adopte. Multe din ele au fost tentate să adopte
sisteme politice derivate de la vechii stăpîni imperiali sau de la cei care i-au cucerit. Alte state
au fost înclinate să-şi însuşească modelul sovietic. Aşadar, teoretic, lumea postcolonială era
dominată de ceea ce păreau a fi republici parlamentare cu alegeri contestate plus o minoritate
de republici de democraţie populară sub conducerea unui singur partid. În practică, asemenea
etichete indicau cel mult unde doreau aceste state să se situeze pe plan internaţional. În
general, erau la fel de nerealiste ca şi constituţiile republicilor din America Latină şi din
acelaşi motiv în cele mai multe cazuri erau lipsite de condiţiile materiale şi politice necesare
pentru susţinerea lor (6;403)
În realitate preponderenţa regimurilor militare şi autoritare a fost o trăsătură comună a
statelor Lumii a Treia indiferent de afilierea lor politică sau constituţională. Condiţiile pentru
o intervenţie militară în aceste state au fost întotdeauna prezente şi favorabile datorită
existenţei unor guverne instabile, incapabile, corupţiei şi a unor stări de haos şi sărăcie.
Lumea a Treia s-a confruntat cu un fenomen căruia n-a putut, în perioada războiului rece, să-i
facă faţă: subdezvoltarea economică şi socială. Populaţia acestor ţări, în majoritatea ei trăia în
mediul rural şi era strîns legată de agricultură. Reforma agrară n-a adus rezultatele scontate în
ţările recent eliberate. Eric Hobsbanm ajunge la concluzia că “Niciodată nu au fost probabil
mai multe reforme în istoria omenirii decît după sfîrşitul celui de-al doilea război mondial,
căci reforma intra în platforma tuturor partidelor din spectrul politic”. Între 1945 şi 1950,
aproape jumătate din masa umană trăia în ţări în care se făcea un experiment agrar de tip
comunist în Europa răsăriteană şi după 1949, în China. Producţia agricolă a scăzut brusc după
asemenea "reforme" şi ele n-au putut să rezolve problemele grele ale economiei aşa cum s-au
aşteptat unii oameni politici.
113 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Explozia demografică care a caracterizat lumea a Treia s-a aflat şi ea la originea
dezechilibrelor. Ritmul de creştere demografică a ţărilor în curs de dezvoltare a antrenat o
dublare a populaţiei în mai puţin de treizeci de ani în timp ce înainte au fost necesare patru
secole pentru a se realiza o astfel de creştere.
Nu mai puţin vinovate de starea de înapoiere a Lumii a Treia au fost şi dezechilibrele
structurale ale economiei care s-au tradus prin “dualism” şi “dezarticulare” care le agravează
efectele. Dualismul este dat de coexistenţa formelor moderne cu cele arhaice în economie, iar
“dezarticularea” este generată de insuficienţa sau uneori inexistenţa relaţiilor care să pună în
corelare diferite sectoare din economia naţională. Acestea s-au manifestat şi datorită
eşecurilor suferite de unele ţări în politica lor de industrializare. Pentru o serie de analişti care
s-au ocupat cu studiul lumii postcoloniale sub dezvoltarea “ar fi în mod esenţial rezultatul
unei inserţii nefavorabile a economiilor Lumiii a treia într-o reţea planetară de schimburi
bazate pe inegalitate şi generatoare de dependenţe aflate în contradicţie cu exigenţele
dezvoltării”. (3;429)
Acest lucru s-ar datora deschiderii mai mari a acestor ţări către exterior decît ţările
industrializate. Valoarea absolută a importurilor este mai mare decît a exporturilor şi acest
fapt conduce la apariţia unor mari deficite comerciale. Dacă în 1963 Lumea a Treia avea un
deficit de 4,5 miliarde de dolari, în 1970, în mai puţin de un deceniu, acesta a ajuns la 37
miliarde dolari. Dezechilibrele integrării internaţionale a lumii postcolonialiste au fost
amplificate în plan financiar, fie că este vorba de investiţii directe sau de credite
internaţionale. Ţările în curs de dezvolare au primit, în cursul anilor '70 , un sfert din stocul
mondial al investiţiilor directe în străinătate, însă propriile lor capitaluri nu controlează decît
5% din acest stoc, iar propriile lor plasamente nu reprezintă adeseori decît simple reţele ale
firmelor multinaţionale ale economiilor dominante. Acestea au investit în aceste ţări pentru a
prelua controlul serviciilor publice rentabile (telefoanele de exemplu), fie pentru a-şi procura
în condiţii avantajoase materiile prime indispensabile activităţii lor. Urmărind propriul avantaj
ele repatriază adeseori pe termen mediu şi scurt profituri mai mari decît sumele investite ceea
ce conduce la noi prevalări asupra economiilor în curs de dezvoltare.
Lipsa ajutorului financiar a obligat Luma a Treia să recurgă la credite internaţionale cu
dobînzi şi în condiţii politice sau economice ce nu le-au ajutat prea mult în depăşirea
subdezvoltării. Crizele economice care au zguduit lumea după anii '70 au agravat starea
Lumii a Treia. Unele din aceste ţări au făcut faţă şocurilor crizei, altele nu. Pînă în 1980,
recurgerea la un credit internaţional abundent alimentat a permis pentru numeroase state în
curs de dezvoltare să amortizeze efectele crizelor. Condiţia Lumii a Treia s-a înrăutăţit net în
decursul anilor '80, în special ca urmare a excesului de datorii care a determinat pe creditori
să-şi impună în faţa debitorilor (ţările subdezvoltate) politici de ajustare structurală. Acestea,
în loc să o favorizeze, aruncă economia lor într-o gravă recesiune înainte de a genera fragila
reînoire.
114 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

BIBLIOGRAFIE

1. Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1998.
2. Prof. univ.dr. Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.2, 1999.
3. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, Lumea între război şi pace; vol.2,
(1945 -1973). Bucureşti, 1998.
4. J.B. Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 à nos jours, Cinquième édition, Paris,
1971.
5. Raymond Cartier, Histoire Mondiale de l’ápres guerre, tome second, 1953 - 1969,
Paris, f.a.
6. Alexandru Vianu, Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Gheorghe Bădescu, Relaţii
internaţionale în acte şi documente vol.II (1939 - 1945), Bucureşti, 1976.
115 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

LUMEA OCCIDENTALĂ DUPĂ CEA DE-A DOUA
CONFLAGRAŢIE MONDIALĂ

Sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondială a adus cu sine nu numai pacea ci şi un
lung şir de schimbări în viaţa economică, socială, politică şi spirituală care vor face ca lumea
de după război să nu mai semene cu cea de dinainte. Marile puteri europene, spre deosebire de
SUA, au ieşit din această uriaşă încercare serios afectate. Germania, Italia şi Japonia înfrânte
în război, ruinate economic nu mai reprezentau aproape nimic în ecuaţia de putere. Franţa şi
Anglia au devenit puteri de categoria a doua şi erau neputincioase în efortul de reechilibrare a
raportului de putere pe continentul european având în vedere că URSS a ieşit victorioasă şi
relativ întărită din conflagraţia mondială. Intervenţia SUA pe continentul european a constituit
o imperioasă necesitate. Civilizaţia euro-atlantică nu era numai o comunitate de valori
spirituale şi culturale ci va deveni în scurt timp un sumum economic, politic şi militar.

I. RECONSTRUCŢIE ECONOMICĂ ŞI EVOLUŢIA SA POSTBELICĂ.

1.1. O NOUĂ ORDINE ECONOMICĂ MONDIALĂ

Economia şi finanţele apăreau la sfârşitul războiului complet dezorganizate. Distrugerile
de tot felul au antrenat în mod incontestabil o paralizie a activităţii economice. Într-o Europă
distrusă, învingătorii şi învinşii în egală măsură trebuiau să-şi reconstruiască economiile, să-şi
restabilească soliditatea monedelor distruse de inflaţie şi să-şi restabilească fluxurile
financiare şi comerciale.
Europa a suferit un recul puternic în economia mondială. Nu mai este un pol dominant
al comerţului mondial (în 1947 mai reprezenta doar 37%, faţă de 46% cât era ponderea în anul
1937), moneda forte - lira - care domina economia antebelică nu mai reprezenta aproape nimic
în raport cu dolarul. Japonia, ocupată de SUA ("proconsulatul" generalului Mac Arthur) nu
mai conta industrial în primii ani de după război pentru piaţa asiatică. Economia URSS nu a
fost capabilă să joace un rol similar celui politico-militar în zonă datorită structurii ei.
Singura economie care a ieşit întărită din război a fost cea americană. SUA concentrau
la sfârşitul conflagraţiei o forţă productivă care reprezenta jumătate din capacitatea mondială.
116 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Dolarul domina piaţa mondială deoarece reprezenta două-treimi din stocul monetar
internaţional. (1;9)
Pentru a se ieşi din dezordinea economică generată de război trebuiau puse la punct
instituţii capabile să restabilească ordinea economică. Aceasta a fost făcută cu sprijinul SUA,
URSS neputând, din dogmatism, să-şi dea acordul la o reconstrucţie conformă cu canoanele
liberalismului.
Sistemul Monetar Internaţional (SMI) definit, în iulie 1944, la Bretton Woods, statua
următoarele principii: libertatea în materie de navigaţie şi tranzacţii internaţionale şi liberul
acces la sursele de materii prime. Din această perspectivă se preconiza întoarcerea cât mai
rapidă la libera convertibilitate a tuturor monedelor între ele şi faţă de dolar, deviză cheie a
noului sistem.
Pentru a gira noul sistem şi a se veghea la respectarea regulilor stabilite la Bretton
Woods s-a creat un Fond Monetar Internaţional (FMI) prin cotizarea tuturor ţărilor semnatare
în raport cu importanţa lor economică. Mărimea cotelor a determinat gradul de influenţă a
fiecărui participant. Acest fond monetar era destinat ajutorării ţărilor în dificultate cu condiţia
unei restabiliri rapide a echilibrelor lor structurale printr-o gestiune sănătoasă.
Al doilea pilon al liberalizării relaţiilor economice l-a constituit Acordul General pentru
Tarife şi Comerţ (GATT), semnat la Geneva în anul 1947 de 23 de ţări. Acesta preconiza
renunţarea la pârghiile vamale protecţioniste şi respectul reciprocităţii avantajelor constituite
după principiul deja vechi al clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Alte organisme care au condus la apariţia noii ordini economice au apărut sub egida sau
în strânsă colaborare cu ONU. Organismul Naţiunilor Unite pentru Reconstrucţie şi Asistenţă
(UNRRA) a acordat peste un miliard de dolari şi peste 20 milioane tone produse de primă
necesitate populaţiilor sinistrate. România a beneficiat de un asemenea ajutor în urma secetei
din 1946. Sub egida ONU a fost creiat şi funcţionează Consiliul Economic şi Social
(ECOSOC) care în legătură cu mai multe organisme specializate are drept scop să promoveze
dezvoltarea economică şi socială.
În această ordine economică apare un actor central în sistemul relaţiilor internaţionale:
Marile întreprinderi care, prin cifra de afaceri, prin masa capitalurilor se manifestă ca centre
de putere ce influenţează de o manieră decisivă investiţiile, producţia, viaţă socială şi uneori
deciziile politice nu numai în ţara de origine ci şi în afara ei. Domnia societăţilor
multinaţionale se anunţă încă din anii ‘50.
Noua ordine economică va avea ca protagonist şi principal agent SUA. Era singurul stat
care a ieşit din război mai bogat decât intrase. Venitul naţional a crescut de peste două ori.
Capitalurile investite în afară au adus SUA dividende care au făcut balanţa lor de conturi
puternic excedentară. Ajutorul pe care SUA îl putea da Europei a fost indispensabil pentru
refacerea economiei continentului. Industria americană serveşte lumii drept model prin preţuri
de revenire scăzute, graţie unei productivităţi mai mari de patru ori ca în Europa. SUA au
intrat către 1950 într-o eră a producţiei de masă a bunurilor de consum prin industria
automobilului şi produse electrocasnice şi electrice.

1.2 RECONSTRUCŢIA ECONOMICĂ

Favorizată de înnoirea sistemelor de producţie, susţinută prin eforturile unei mâini de
lucru diminuate de război, însă puternic mobilizate în serviciul unei cereri uriaşe şi stimulată
117 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

de o manieră decisivă în Europa de ajutorul american, reconstrucţia s-a înfăptuit mai rapid
decât ar fi lăsat să se întrevadă situaţia dezastruoasă de după 1945. Totuşi ea s-a realizat
diferit, funcţie de potenţialul economic şi politica adoptată de un stat sau altul.
În tabăra învingătorilor, SUA au reuşit reconversia economiei lor dar cu preţul unei
uşoare slăbiri a creşterii economice între 1946-1949. URSS şi-a refăcut infrastructura până în
1948 şi cu ajutorul uriaşelor prevalări din economia statelor învinse sau "aliate" (2;126), însă
va trebui să aştepte până în anul 1952 pentru a se atinge din nou nivelul antebelic în
economie.
Reconstrucţia Europei s-a făcut cu un maxim ajutor american. De fapt acesta n-a încetat
după terminarea războiului. Ţările europene au continuat să obţină credite, condiţionat de la
SUA. În august 1945 Marea Britanie a luat un împrumut de 3,75 miliarde dolari cu condiţia să
renunţe la sistemul imperial de preferinţe şi să restabilească convertibilitatea lirei sterline.
Franţa a obţinut 2 iar Italia 1,75 miliarde cu condiţia de a importa şi proiecta anual numeroase
filme americane cu scop politic şi comercial. Politic, deoarece se propaga ideologia şi modul
de viaţă american în rândurile unor societăţi care ar fi trebuit să fie influenţate de socialism.
Tot SUA au furnizat în Germania controlată de Aliaţi gratuit materii prime şi alte bunuri
pentru relansarea economică. Lucru posibil după fuziunile economice dintre zonele de
ocupaţie engleză şi americană ("bi-zonia") la 1 ianuarie 1947.
Odată cu votul Congresului în favoarea creditelor destinate Greciei şi Turciei, căzute
pradă subversiunii comuniste, raţiunile politice ale ajutorului american au trecut pe primul
plan. La 12 martie 1947 preşedintele american Truman afirma: "Seminţele regimurilor
totalitare sunt hrănite de mizerie şi lipsuri. Ele cresc şi se înmulţesc în solul arid al sărăciei şi
dezordinii. Ele îşi ating maxima dezvoltare atunci când speranţa poporului într-o viaţă mai
bună s-a stins. Această speranţă, trebuie ca noi să o mai întreţinem în viaţă" (3;67). În acest
context puţin după înlăturarea miniştrilor comunişti din guvernele italian şi francez (mai
1947) a fost lansat planul Marshall.
Într-un discurs ţinut, la 5 iunie, la Universitatea Harvard, secretarul de stat George C.
Marshall constata că dislocarea structurilor economice ale Europei de război a fost totală şi
sunt ameninţate bazele civilizaţiei moderne. Europa are nevoie de un ajutor exterior
substanţial fără de care ea va cunoaşte o deteriorare economică, socială şi politică extrem de
gravă (4;185). Propunerea de ajutorare a vizat întreaga Europă însă a fost respinsă de URSS
pe motiv că aduce atingere suveranităţii naţionale. La presiunea Moscovei ţările satelit au
făcut acelaşi lucru. Însă 16 ţări din Europa Occidentală în timpul celei de-a doua Conferinţe
de la Paris (12-15 iulie) au decis să-i dea curs şi au constituit "Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică" (OECE). Aceasta va lua naştere oficial pe 16 aprilie 1948 cu scopul
repartizării planului Marshall. Derulat pe o perioadă de peste trei ani acesta va fi de peste 10
miliarde de dolari, principalii beneficiari fiind Marea Britanie - 26%, Franţa - 20%, Germania
de Vest - 11% şi Italia - 10%. Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică va facilita
în mare măsură schimburile lor comerciale şi finanţarea reciprocă în diferite sectoare. În anii
1959-1961 OECE se va transforma într-o "Organizaţie pentru Coordonare şi Dezvoltare
Economică" (OECD) căreia i se vor alătura SUA şi Canada. După admiterea Japoniei (1964),
Finlandei (1969) şi Australiei (1971) OECD a devenit un loc de concentrare a politicilor
economice ale ţărilor dezvoltate din lumea capitalistă.
Ţările europene, după ce-au depăşit criza economică din anii imediat încheierii celui de-
al doilea război mondial, au cunoscut o perioadă de "boom" economic. Marea Britanie în cei
treisprezece ani ai guvernării conservatoare a obţinut creşteri constante în producţia
industrială atingând indici impresionanţi în raport cu anul 1938 şi anume: 1951- 130%, 1958-
118 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

152%, 1964- 179%. Cu toate acestea ea n-a reuşit să-şi menţină locul 2 în ierarhia mondială
pe care l-a cedat la începutul anilor ‘60 Germaniei (5;122).
Franţa a încheiat reconstrucţia economică în jurul anului 1950. Această rapidă
reconstrucţie a lăsat să subziste grave dezechilibre sociale şi financiare care vor afecta mult
timp economia franceză. Germania de sub ocupaţia Aliaţilor a cunoscut o redresare
economică rapidă după ce la 20 iunie 1948 a fost înfăptuită reforma monetară ca urmare a
planului Marshall. De altfel, până la finele lui septembrie 1951, Germania Occidentală a
primit alocaţii americane de stat de circa 9 miliarde de dolari. Ca urmare, în anul 1956
volumul producţiei industriale s-a dublat faţă de 1950, iar în 1962 s-a triplat. Statisticienii
perioadei au constatat că în anul 1962 R.F. Germania se înscria pe locul doi în clasamentul
marilor puteri industriale (5;147).
În Japonia, la finele războiului, activitatea economică, urmare a pierderilor, era aproape
nulă. La sfârşitul anului 1945 producţia industrială niponă reprezenta doar 13,4% în raport cu
cea a anului 1939. În ţară erau aproximativ 10 milioane de şomeri iar venitul naţional era de
doar 17 dolari. Ajutorul american a fost nesemnificativ astfel că până în 1947 producţia
industrială era refăcută doar în proporţie de 30%. În martie 1945, sub supravegherea
americană a avut loc reforma monetară, iar la 21 octombrie 1946 reforma agrară care a lărgit
relaţiile marfă-bani, a dus la creşterea cererii de mărfuri industriale şi a stimulat producţia
economică. După anul 1950, Japonia s-a înscris cu ritmurile cele mai înalte de dezvoltare
economică din lume, (între 5-12%). În perioada 1953-1968 producţia industrială a crescut cu
21% iar exportul cu 32%. Acest lucru a făcut ca Japonia să ocupe primul loc în lume la
construcţia de nave, aparatură electronică şi maşini.

1.3 ECONOMIA ÎNTRE CREŞTERE ŞI CRIZĂ.

Din anii ’50 până la mijlocul deceniului opt economia mondială a cunoscut o creştere
puternică şi regulată, încetinită în câteva rânduri de scurte recesiuni. Acest ritm a permis ca
producţia să se dubleze în numai 30 de ani. Această creştere a fost determinată de o serie de
factori cum ar fi: un avânt demografic atât cantitativ dar mai ales calitativ; un enorm efort de
învestire (între 16,9% Marea Britanie, până la 29,9% Japonia); liberalizarea schimburilor
comerciale şi financiare şi intervenţia moderată a statului în viaţa economică.
Lunga perioadă de creştere economică s-a caracterizat printr-o regularitate excepţională.
Societăţile dezvoltate s-au obişnuit să dispună în fiecare an de o cantitate de bunuri şi servicii
superioare acelora din anul precedent. Ele au intrat într-o epocă a abundenţei, din moment ce
în 30 de ani (1950-1980) ţările capitaliste industrializate au oferit cetăţenilor lor mai mult
decât o dublare a produsului anual pe cap de locuitor: 3841 dolari în 1959, 9684 de dolari în
1980, deci o creştere de 5845 de dolari (1;200). Dincolo de această creştere generală se poate
observa că au existat şi unele particularităţi ale principalelor state industrializate.
Statele Unite ale Americii au avut o creştere economică moderată şi neuniformă în
raport cu ţările din OECD. Ritmul de creştere al economiei americane s-a situat sub cel mediu
al ţărilor OECD, care a fost în jur de 5% pe an între 1950-1973. Acest fapt s-a datorat şi
plasamentului foarte mare de capital în afara pieţei americane. În 20 de ani SUA au investit
115 miliarde de dolari în străinătate şi au asigurat între două treimi şi trei sferturi din
producţia mondială a majorităţii bunurilor industriale. În două decenii PNB american a crescut
119 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

de 2,3 ori iar în 1971 a depăşit cifra de 1000 miliarde de dolari deci jumătate din PNB
cumulate ale ţărilor OECD.
Economia britanică care a fost pionieră a primei revoluţii industriale a apărut incapabilă
să ţină ritmul impus de celelalte economii ale lumii libere. Volumul muncii depuse şi al
capitalurilor investite au fost punctele slabe care n-au putut fi contracarate prin politicile
economice ale guvernelor. Expresia acestei căderi din "top" a fost reculul dramatic al
exporturilor britanice. În anul 1948 Marea Britanie reprezenta 11% în comerţul mondial
pentru ca în 1972 să ajungă la doar 5,9%.
Prin puternica lor dezvoltare economiile ţărilor învinse în cel de-al doilea război
mondial au trecut drept "miracole" în deceniile şase şi şapte. Japonia şi-a regăsit avântul
industrial odată cu războiul din Coreea. Marile întreprinderi, grupate în carteluri care
concentrau puterea economică s-au reconstituit rapid, sprijinindu-se pe un vast sector de
subantepriză pe care îl dominau în întregime. Munca şi economisirea au fost favorizate de o
puternică disciplină socială. Acestea au fost principala sursă de investiţii care se ridicau până
la 30% din venitul naţional. Un alt element favorizant a fost şi nivelul foarte scăzut al
cheltuielilor militare. Astfel că din 1970 Japonia a devenit a treia putere economică mondială,
având o eficacitate industrială şi comercială redutabilă.
Germania a beneficiat de un ajutor american substanţial dar şi-a creat şi o serie de atuuri
decisive prin politici-economice coerente şi realiste: o reţea bancară legată eficient de cea
productivă, o monedă competitivă şi suficient de solidă pentru a atrage capitalurile străine, şi
o situaţie privilegiată în Piaţa Comună. Astfel, în aceşti ani Germania care practic la sfârşitul
războiului dispăruse din exporturile mondiale (1,4% în 1948) a ajuns să secondeze în 1972
SUA (11,2%) şi să îşi impună moneda naţională (Deutsche marck) ca una din valutele
esenţiale ale S.I.M.∗
Franţa şi Italia cunosc în această perioadă creşteri substanţiale şi reuşesc în destule
sectoare industriale să ţină pasul cu ritmurile economiilor cele mai performante. De remarcat,
totuşi, că mecanismele care au susţinut creşterea şi expansiunea economică a ţărilor dezvoltate
au agravat în bună măsură înapoierea economică şi sărăcia celei mai mari părţi a regiunilor
subdezvoltate. În 30 de ani creşterea producţiei şi a veniturilor ţărilor celor mai bogate a fost
de 70 de ori mai mare decât a ţărilor celor mai sărace. În timp ce la primele ţări venitul pe cap
de locuitor a crescut cu 5843 de dolari, la ultimele cu doar 81 de dolari (1;208).
În a doua jumătate a anilor ‘60 au apărut semne premonitorii la criza care urma să vină
începând cu apariţia unui şomaj moderat şi tendinţa de creştere a preţurilor în ţările
industrializate. Încă din 1967 SIM intră într-o fază de criză acută datorită unei puternice
devalorizări a lirei sterline şi a incapacităţii SUA de a finanţa simultan războiul din Vietnam şi
cucerirea cosmosului. Pentru a restabili situaţia SUA recurg la mărirea cu de cinci ori (1971) a
cantităţii de dolari pe piaţă faţă de necesar (10 miliarde). Aceştia au "migrat" pe piaţa
internaţională mai ales în Europa sub forma de "eurodolari". Crearea în 1969 a unui nou
instrument de plăţi sub forma Drepturilor Speciale de Tragere (DST) emise de FMI şi sub
controlul acestuia n-a reuşit să îndiguiască "mareea" eurodolarilor.
Pentru a stopa acest mecanism de criză, preşedintele R. Nixon a anunţat, pe 15 august
1971, suprimarea convertibilităţii dolarului în aur şi instituirea unei suprataxe provizorii de
10% pe importurile americane. Negocierea ce-a urmat acestei decizii a condus la o ajustare
monetară ratificată pe 18 decembrie 1971 prin acordul de la Washington. Acesta prevedea ca
în timp ce dolarul era devalorizat, marca germană şi yenul japonez să fie reevaluate, iar
francul şi lira să păstreze vechea paritate; marjele de fluctuaţie erau autorizate de la 1 la 2,25%

Sistemul Internaţional Monetar.
120 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

în plus şi în minus faţă de noile parităţi. Această reformă a fost insuficientă pentru stoparea
crizei. În aceste condiţii în 1973, SUA decid încă o devalorizare cu 10% a dolarului însă
statele din CCE nu mai recurg la negocieri şi reevaluări ale principalelor monede deoarece au
elaborat un mecanism al fluctuaţiilor limitate cunoscut sub numele de "şarpele monetar
european" (6;7). A urmat o dezordine generalizată a monedelor care anunţă sfârşitul SIM
instituit după cel de-al doilea război mondial.
"Primul şoc petrolier" şi criza din 1975 au fost generate de nemulţumirea principalilor
exportatori asupra câştigurilor. Acestea se organizează într-un cartel OPEC (Organizaţia
ţărilor exportatoare de petrol) în scopul opririi degradării veniturilor lor. Războiul arabo-
israelian oferă cartelului OPEC pretextul de a folosi petrolul ca armă politică şi măresc în 4
luni preţul petrolului de 4 ori provocând un "şoc petrolier". Acest şoc declanşează efectiv un
mecanism de criză printr-un dublu efect în aparenţă contradictoriu. Ţările industriale care
adoptaseră deja măsuri de austeritate pentru a stopa puseul inflaţionist din 1972-1973 se văd
constrânse, în 1974, să reducă importurile de petrol devenit prea scump. Aceasta duce la o
severă recesiune, creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai.
Mecanismul crizei se autoîntreţinea. Această contracţie a activităţii industriale mondiale
a avut drept efect logic reducerea puternică a cererii de materii prime ale căror preţuri erau în
scădere amputând veniturile deja modeste ale ţărilor exportatoare din lumea a treia. Ţările
sărace au fost obligate fie să-şi reducă importurile de bunuri industriale, provocând o
diminuare suplimentară a cererii mondiale, fie să recurgă la datorii pentru a-şi menţine nivelul
cumpărăturilor. De aici înainte vom avea de-a face în acelaşi timp şi cu scăderea cererii şi cu
creşterea datoriilor.
După consumarea "şocului", preţul petrolului s-a temperat ajungând în jurul cifrei de 15
dolari/baril ceea ce a permis "locomotivelor" economiei mondiale (SUA, Germania, Japonia)
să cunoască o oarecare relansare economică. Până la cel de-al doilea "şoc petrolier" preţurile
materiilor prime, în special al petrolului, au evoluat în "dinţi de fierăstrău" cu creşteri dar şi cu
scăderi, este drept nesemnificative.
Revoluţia islamică din Iran a declanşat cel de-al doilea "şoc petrolier" care a provocat o
criză economică gravă deoarece a fost însoţită de o politică financiară restrictivă. Întreruperea
livrărilor de petrol de către Iran a condus la dublarea preţului în numai un an. La sfârşitul lui
1980 preţul barilului era de aproximativ 32 de dolari. Acest fapt a dus la o încetinire a creşterii
economice în 1980- 1981 şi a devenit negativ în 1982. Inflaţia atinge 10% ca şi şomajul la
acelaşi nivel de 10% din populaţia activă. SUA au adoptat o politică economică ultraliberală
însoţită de o politică monetară restrictivă însoţită de dobânzi foarte ridicate. Acest fapt a dus
la atragerea majorităţii capitalurilor disponibile în SUA şi creşterea cursului dolarului, cu
efecte asupra ţărilor Lumii a Treia nevoite să-şi diminueze cumpărăturile în detrimentul
activităţilor economice. Pentru că au făcut enorm de multe datorii în anii ‘70 când creditul era
mai ieftin şocul petrolier din 1981-1982 a pus Statele din "Lumea a Treia" într-o criză dificilă
şi de durată pentru că nu aveau cu ce să returneze datoriile dar nici posibilitatea de a contracta
altele pentru a plăti datoriile scadente.
Aşa după cum s-a anticipat, statele n-au fost afectate în acelaşi mod de efectele celor
două şocuri petroliere. Ţările mari producătoare de petrol devin principale beneficiare.
Acestea au acumulat rezerve globale de "petro-dolari" estimate la 400 miliarde în 1981 şi s-au
implicat în creditul internaţional , jocul reînvestirii petrodolarilor. SUA şi principalele ţări
industrializate chiar dacă n-au mai obţinut ritmuri mari au cunoscut o reală dezvoltare prin
aplicarea în forţă a politicilor liberale.
Reluarea creşterii economice a fost antrenată, începând cu 1983, de riguroasa relansare
americană şi a fost instituită de o stăpânire durabilă a inflaţiei în ţările industrializate, de o
121 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

modernizare a structurilor de producţie şi de comunicaţie odată cu generalizarea revoluţiei
informatice. După vara lui 1990 o nouă recesiune a venit să întrerupă lunga creştere a ţărilor
industrializate. Declanşată printr-o creştere a ratei dobânzilor în ţările anglo-saxone, ea s-a
generalizat ulterior în ţările dezvoltate, apoi în cele ale Lumii a Treia. Manifestările acestei
crize au fost clasice: recul al PNB, rată anuală mică de creştere, în principalele ţări
industrializate, creşterea şomajului etc. Aceasta arată că înnoirile şi politicile economice
lansate la nivelul anilor ‘80 au avut limite şi carenţe. Prosperitatea fără precedent a
activităţilor financiare se bazează în realitate pe grave dezechilibre în special pe o creştere
generală a datoriilor care vor duce ulterior la frânarea creşterii economice.

II. TENDINŢE ŞI EVOLUŢII POLITICE ÎN "LUMEA LIBERĂ"

2.1. VIAŢA POLITICĂ ÎN PRIMII ANI DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI
MONDIAL ÎN PRINCIPALELE ŢĂRI ALE LUMII LIBERE

Dacă în ţările învingătoare în cel de-al doilea război mondial mutaţiile în viaţa politică
internă şi externă n-au fost spectaculoase în cele învinse ele au fost de esenţă. Regimurile
totalitare au dispărut în Germania, Japonia, Italia şi ţările satelite Axei. Din păcate în Europa
centrală şi de sud regimurile de dictatură şi autoritare de dreapta au fost înlocuite cu dictatura
comunistă impusă de Uniunea Sovietică.
În SUA, după moartea lui F.D. Roosevelt (12 aprilie 1945), Harry Truman a fost instalat
preşedinte. De la început acesta a încercat să se prezinte în faţa americanilor drept un
continuator al marelui său înaintaş. În acest scop şi-a prezentat programul de guvernare numit
Fair Deal ∗ cuprins în mesajul adresat Congresului, la 6 septembrie 1945, în care propune, în
afara garantării folosirii integrale a forţei de muncă, un lung şir de măsuri sociale pentru
categoriile defavorizate. Era o poziţie curajoasă într-un moment în care liberalii doreau o
întoarcere rapidă şi completă la liberalismul economic, dorinţă împărtăşită şi de aripa
conservatoare a partidului democrat. Anii 1946-1947 au fost dificili pentru preşedintele
Truman deoarece n-a putut să-şi impună politica socială. Cu toate acestea el câştigă alegerile
din 1948.
După alegeri preşedintele H.Truman a luat iniţiativa luptei anticomuniste şi împotriva
expansiunii acestei ideologii. În exterior el adoptă cum am arătat, politica de "containment",
în interior a ordonat o anchetă asupra loialităţii funcţionarilor al cărui rezultat a fost
"curăţarea" aparatului de stat de simpatizanţii ideilor socialiste. Senatorul de Wisconsin
Joseph Mac Carthy a pornit o campanie pentru denunţarea unei aşa zise "conspiraţii"
comuniste în sânul departamentului de stat. Campania sa are rezultate şi o veritabilă psihoză
de teamă şi suspiciune se dezvoltă în SUA. Însuşi preşedintele va fi acuzat de extremiştii
anticomunişti datorită caracterului social al politicii sale şi moderaţiei pe care o păstrează în
faţa acestui fenomen. Se deschide o adevărată vânătoare de vrăjitoare de la cele mai
neânsemnate locuri de muncă până la Studiourile Hollywood-ului. Charles Chaplin, îngrijorat
de această psihoză se autoexilează în Elveţia şi va denunţa "maccarthysm"-ul printr-un film
intitulat "Un rege la New York".

Învoială cinstită
122 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

În această atmosferă moderatul preşedinte a luat o serie de decizii de importanţă vitală
în lupta SUA cu regimurile comuniste. Prin Legea din 1947 a fost înfiinţat Consiliul Naţional
pentru Securitate şi Agenţia Centrală de Informaţii (CIA). (7;16) Opinia publică americană se
va calma odată cu alegerea ca preşedinte, în 1953, a lui D. Eisenhower şi întoarcerea
republicanilor la putere. Mai puţin autoritar şi mai puţin preocupat de a apăra priorităţile
prezidenţiale decât predecesorul său el s-a considerat un arbitru între diferite curente şi a
adoptat politica "căii de mijloc".
După moartea lui Stalin, D.Eisenhower a decis să încerce o normalizare a relaţiilor cu
URSS. A participat la Conferinţa la nivel înalt de la Geneva, din iulie 1955, alături de A.Eden,
Edgar Fauré, N. Bulganin şi N.S. Hrusciov care a pus bazele destinderii internaţionale.
Politica internă dusă de Eisenhower a avut la bază doctrina "noului republicanism". Au fost
rezolvate o serie de probleme dificile cum a fost problema rasială. În 1954 segregaţia rasială a
fost declarată ilegală. Au fost luate măsuri pentru dezvoltarea învăţământului şi cercetării
ştiinţifice mai ales după ce URSS a lansat, în 1957, primul satelit artificial al pământului.
Marea Britanie, după câştigarea alegerilor de către laburişti şi desemnarea lui C. Atlee
ca prim-ministru, va parcurge o perioadă de transformări în plan politic şi economic pe care
istoricii o vor denumi "revoluţia silenţioasă"(1;41) În domeniul economic ei vor proceda la
toate naţionalizările înscrise în programul lor: Banca Angliei şi industria minieră (1946),
transporturile şi telecomunicaţiile (1946-1947), gazul şi electricitatea (1947-1948), siderurgia
(1949). Statul englez a devenit astfel cel mai mare utilizator al forţei de muncă deoarece
controla un număr mare de sectoare cheie ale economiei.
În anii 1945-1948 guvernul C. Atlee a pus în practică şi un important program de
reforme sociale cum ar fi organizarea de asigurări sociale (1946) care excludea sistemul girat
de stat asupra adulţilor. De asemenea, a înfiinţat Serviciul Naţional al Sănătăţii asigurând
gratuitatea integrală a îngrijirilor medicale, un program de construcţii de locuinţe şi
amenajarea teritoriului etc.
În politica sa colonială, înţelegând schimbările produse în lume, guvernul laburist a
trecut la crearea unui Commonwealth nou, o "asociaţie liberă a unor popoare libere" (5;121).
Afectat de mişcarea de decolonizare (India îşi capătă independenţa în 1947), slăbit de costul
reformelor, Regatul Unit nu mai are mijloace să mai joace un rol de prim plan pe scena
internaţională. În condiţiile înăspririi "războiului rece" Anglia aderă la Pactul Atlanticului de
Nord (4 aprilie 1949). Alegerile din 1949, deşi câştigate tot de laburişti, au evidenţiat o
scădere de popularitate a acestora şi o şubrezire a poziţiilor politice în lupta cu partidul
conservator. În octombrie 1951 conservatorii preiau puterea pe care o vor păstra o perioadă
lungă de timp (13 ani).
Terminarea conflictului mondial găseşte Franţa condusă de un guvern provizoriu
prezidat de generalul Ch. de Gaulle care şi-a desfăşurat activitatea pe baza programului
adoptat de Consiliul Naţional al Rezistenţei. Programul prevedea printre altele: judecarea şi
pedepsirea trădătorilor şi colaboraţioniştilor, restabilirea legalităţii republicane, naţionalizarea
băncilor, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă etc. În politica externă Franţa s-a dorit a fi la acea
dată "veriga de legătură între cele două lumi"(5; 126) şi milita pentru legături de alianţă atât
cu URSS cât şi cu Marea Britanie şi SUA.
În toamna anului 1945 au avut loc alegeri şi un referendum la care francezii trebuiau să
se pronunţe asupra elaborării unei noi Constituţii. Aşa cum a prevăzut şi generalul de Gaulle
96% dintre alegători s-au pronunţat pentru o nouă constituţie ceea ce a însemnat şi naşterea
celei de-a IV Republici Franceze. Partidele dominante din cea de-a III-a Republică, radicalii şi
moderaţii au fost strivite şi alegerile au fost câştigate de trei partide născute din Rezistenţă sau
123 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

reînnoite prin ea: partidul socialist, partidul comunist şi Mişcarea Republicană Populară
(M.R.P.).
În curând conflictul dintre partide şi generalul de Gaulle va duce la demisia acestuia din
urmă şi la constituirea unei alianţe tripartite (socialiştii, comuniştii şi MRP) ce va guverna
Franţa între ianuarie 1946 şi mai 1947. Instituţiile create ca urmare a guvernării tripartite îşi
încep activitatea în noiembrie 1946 încheind astfel domnia provizoratului inaugurată odată cu
eliberarea. Moartea tripartidismului a fost generată de poziţiile diferite în rezolvarea unor
probleme de politică internă, dar mai ales de politică externă: problemele decolonizării în
Indochina şi Vietnam dar mai ales izbucnirea războiului rece. Franţa trebuia să aleagă între
URSS şi SUA şi evident că această alegere nu putea fi decât cea a democraţiei occidentale.
Însă această alegere a fost incompatibilă cu menţinerea comuniştilor în guvern care nu
ascundeau faptul că erau pentru modelul sovietic de societate.
În 1947 şi 1948 agitaţia comunistă făcea să domnească în Franţa o veritabilă atmosferă
de război civil. Sub impresia "loviturii de stat de la Praga" din februarie 1948 se părea că şi
comuniştii francezi se pregătesc de un lucru similar. Instituţiile celei de-a IV-a Republici oferă
rolul preponderent Adunării Naţionale şi instituie un regim în care forţa partidelor politice este
determinantă. Dubla ameninţare pe care a executat-o asupra regimului partidul comunist şi
Uniunea pentru Noua Republică (R.P.F.) a generalului de Gaulle a determinat celălalte partide
să se unească într-o coaliţie care a luat denumirea de "A Treia Forţă" care a guvernat Franţa
între 1947-1950 în mijlocul unor contradicţii care vor duce la dezmembrarea acestei coaliţii.
Dacă în plan intern A Treia Forţă n-a putut guverna Franţa decât prin imobilism şi
instabilitate, în plan extern forţele ce o compuneau au căzut de acord. Franţa este cea care va
iniţia un acord de apărare împreună cu Anglia, la Dunkerque (iulie 1947), care se va extinde
un an mai târziu prin aderarea altor state. În aprilie 1949 va fi la baza creări NATO. În lupta sa
pentru menţinerea coloniilor, Franţa se va afunda tot mai mult în războiul din Indochina. Din
anii 1949-1950 lupta cu vietnamezii lui Ho Şi Min este tot mai dificilă cu tot sprijinul dat de
americani, deoarece şi vietnamezii au primit ajutor substanţial de la China.
O mare influenţă asupra mersului evenimentelor a avut-o războiul din Algeria.
Evenimentele din acestă colonie franceză îl vor propulsa pe generalul de Gaulle în fruntea
statului şi odată cu aceasta cea de-a IV Republică a încetat să mai existe. La 4 septembrie
1958 generalul de Gaulle a dat publicităţii un nou proiect de constituţie care va fi votat în
aceeaşi lună. Preşedintele republicii avea prerogative sporite şi era ales pe 7 ani. Adoptarea
noii constituţii a atras după sine noi alegeri care s-au desfăşurat în noiembrie 1958. Acestea au
fost câştigate de partidul generalului de Gaulle - Uniunea pentru Noua Republică.
În ţările învinse în cel de-al doilea război mondial transformările politice după
încheierea conflictului au fost radicale. După capitularea necondiţionată a celui de-al III-lea
Reich, pe 8 mai 1945, Germania a dispărut ca stat: suveranitatea ţării a trecut în mâinile
Aliaţilor care au constituit patru zone de ocupaţie care au fost administrate în conformitate cu
înţelegerile de la Potsdam. Anglo-americanii au dorit renaşterea politică a Germaniei într-un
cadru federal şi redresarea economică, lucru pe care URSS nu l-a acceptat. Pe 1 ianuarie 1947
zonele de ocupaţie engleză şi americană au fost unite (Bi-zonia) la care, pe 3 iunie, se alătură
şi Franţa (Tri-Zonia). Câteva săptămâni mai târziu, o importantă reformă monetară în zonele
occidentale, urmate de blocada Berlinului Occidental instituită de sovietici (23 iunie 1948- 12
mai 1949) au accelerat ruperea Germaniei în două state. (4;241-260)
Viaţa politică a început să renască puţin câte puţin în zon occidentală prin organizarea
de alegeri locale în 1946. Potrivit hotărârilor luate la Londra, pe 1 septembrie 1948, la Bonn s-
a întrunit Consiliul Parlamentar format din 65 de reprezentanţi ai partidelor politice (27
democraţi creştini, 27 social - democraţi, 5 liber democraţi, 2 comunişti, 2 ai centrului şi 2
124 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

reprezentanţi ai partidului german) care a luat ulterior în dezbatere proiectul Legii
Fundamentale vest-germane. Aceasta a fost votată pe 8 mai 1949. Legea Fundamentală
instituia un stat federal reunind 10 landuri fiecare cu parlamentul şi guvernul său cu o largă
autonomie în administrare şi conducere. Puterea legislativă era deţinută de două adunări:
Bundesrat-ul (alcătuit din delegaţi ai guvernulor landurilor) şi Bundestag-ul, ales pe patru ani
prin vot universal. Cancelarul, şeful puterii executive, era ales de Bundestag. Primul
Bundestag a fost ales în august 1949 care, la rândul său, a ales primul cancelar în persoana lui
Konrad Adenauer. În declaraţia făcută în aceeaşi zi cancelarul federal făgăduia apărarea
drepturilor şi libertăţilor democratice, legislaţie socială, dezvoltarea economiei etc.
În planul politicii externe guvernul nu recunoştea linia Oder-Neise ca graniţă cu Polonia
şi nici legalitatea constituirii R.D.Germane. Pe linia normalizării situaţiei Germaniei în lume,
la 9 iulie 1950 guvernele american, englez şi francez au notificat guvernului vest-german,
încetarea stării de război cu Germania, iar la 14 septembrie acelaşi an a fost invitat să ia parte
la opera de construire a "Comunităţii europene". La 26 mai 1952 a fost semnat la Bonn
Tratatul General prin care a fost remisă guvernului german suveranitatea teritorială. La 23
octombrie 1954 s-au semnat la Paris tratatele prin care Germania a aderat la Pactul de la
Bruxelles (1948) şi s-a constituit astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO). În acelaşi an
NATO a invitat Germania să adere la acest organism de apărare colectivă. Urmând
normalizarea situaţiei pe plan internaţional în 1955 Germania a stabilit relaţii diplomatice cu
URSS.
Încă înainte de sfârşitul războiului administraţia americană a elaborat un document
intitulat "Orientări pentru o politică americană aplicabilă după capitularea Japoniei", în baza
Declaraţiei de la Potsdam. Prin aceasta se spera să fie atrasă populaţia şi liderii ei politici la
instituirea unui regim nou. Preşedintele H. Truman a numit pe generalul Mc Arthur în funcţia
de Comandant Suprem pentru puterile Aliate în Japonia. Acesta, cu prestigiul său, a câştigat
foarte curând încrederea autorităţilor şi a populaţiei japoneze printr-o atitudine corectă şi
decentă.
Din octombrie 1945 americanii au restabilit drepturile politice ale poporului japonez. În
aceste condiţii au reapărut pe scena politică partidele politice. Dintre acestea vor participa la
alegerile parlamentare din 10 aprilie 1946 Partidul progresist (Shimpoto), Partidul liberal
(Jiynto), Partidul socialist (Shakaito) şi Partidul comunist (Kyosanto). Partidul liberal, care a
câştigat alături de progresişti şi socialişti primele alegeri, va conduce, cu mici intermitenţe,
Japonia ani în şir.
Din 1946 Mc Arthur a impus Japoniei instituţii noi. Mai întâi a înlocuit Constituţia
Meiji cu un proiect elaborat de serviciile sale care, supus Parlamentulu, a fost adoptat cu mici
retuşuri în mai 1947. Conform cu aceasta Japonia era proclamată monarhie constituţională,
împăratul rămânând un simbol al statului expresie a "voinţei poporului" şi nu de esenţă divină.
Organul suprem al puterii de stat era Parlamentul (Dieta), unicul organ legislativ al ţării.
Foarte important era art.9 care interzicea războiul şi menţinerea forţelor armate (5; 159). În
baza noii constituţii au fost adoptate noile coduri: penal, civil, comercial etc.
În ziua de 8 septembrie 1951 guvernul american a iniţiat Conferinţa de Pace cu Japonia
la care a invitat să participe, la San Francisco, 53 de state la care n-au participat URSS, China
şi India. Tratatul semnat în San Francisco a permis Japoniei să-şi cucerească în mod oficial
independenţa sa politică dar nu şi pe cea militară, căci în aceeaşi zi un pact de securitate
încheiat cu SUA (confirmat în februarie 1952) garanta menţinerea bazelor şi trupelor
americane în arhipelag.
În această perioadă Japonia şi-a consolidat situaţia sa internaţională ca stat suveran, ţara
devenind membru ONU la 18 decembrie 1956. De asemenea, au fost restabilite relaţiile cu
125 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

URSS la 19 oct. 1956, urmate de normalizarea relaţiilor cu Polonia şi Cehoslovacia (1957) şi
cu România şi Ungaria (1960). Pe fondul manifestaţiilor pacifiste desfăşurate în semn de
protest faţă de experienţele nucleare, Japonia cere revizuirea Tratatului de securitate japono-
american. La 18 ianuarie, a fost semnat un nou tratat de colaborare şi securitate reciprocă,
trupele americane rămân, pe încă 10 ani, însă se introduce o clauză prin care guvernul
american trebuie să-l consulte pe cel japonez înainte de a folosi bazele militare din Japonia în
operaţiuni în Asia.
Italia iese din război nu numai ruinată economic dar şi zdruncinată din punct de vedere
politic. Monarhia este contestată şi pe 2 iunie 1946, 54% dintre italieni s-au pronunţat prin
referendum pentru republică. Adunarea Constituantă aleasă în aceeaşi zi confirmă audienţa
celor trei mari partide ale coaliţiei antifasciste: democraţi-creştini, socialişti şi comunişti. O
nouă constituţie a pus bazele unui regim parlamentar clasic, cu un preşedinte al Consiliului
răspunzător în faţa parlamentului. În mai 1947 miniştrii comunişti şi socialişti au fost demişi
din guvernul democrat-creştinului Alcide de Gasperi şi ţara se aliniază la principiile
atlantismului şi la construcţia europeană, două opţiuni care vor facilita renaşterea economică
şi politică a ţării în deceniile următoare.

2.2. LUMEA LIBERĂ PÂNĂ LA SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI RECE

Anii de maximă prosperitate în lumea liberă au coincis pentru majoritatea statelor cu
căutări şi reorientări în politica internă, dar mai ales externă. Odată cu alegerea celui mai tânăr
preşedinte din istoria sa - John Fitzgerald Kennedy - "America realizează o schimbare de
generaţie" şi se lansează în cucerirea a ceea ce se va numi "noua frontieră", adică a tuturor
obstacolelor care împiedică SUA să-şi afirme superioritatea economică şi tehnică şi să fie
recunoscute ca lider al lumii occidentale. Kennedy, convins de superioritatea absolută a
valorilor apărate de ţara sa, libertatea şi democraţia, a dorit să consolideze puterea americană
atât pe plan intern cât şi extern. A implicat şi mai mult SUA în Vietnamul de sud. Au fost
destui care au gândit că America a suferit un semieşec în politica externă. Dar firul vieţii
preşedintelui a fost curmat la 22 noiembrie 1963 la Dallas. Vicepreşedintele Lyndon Johnson
i-a urmat la Casa Albă şi a urmat politica predecesorului său. Însă războiul din Vietnam îi
devizează pe americani. Tot mai mulţi cetăţeni doresc oprirea intervenţiei în Vietnam.
Studenţimea americană începe să conteste valoarea lui "American Way of Life" care este
propus ca model. Prima revoltă este la Universitatea din Berkely dar se extinde şi în alte
centre universitare.
În acest climat tensionat au loc alegerile din 1968 câştigate de republicanul Nixon,
graţie sprijinului dat de clasa de mijloc. Preşedintele Nixon va întoarce SUA la pragmatism
bazat pe obiectivele clasei de mijloc. În această optică preşedintele va aborda problemele cele
mai importante: războiul din Vietnam, lupta împotriva inflaţiei şi criza dolarului. Va încheia
angajarea în Vietnam (1973) şi cu ajutorul consilierului său, Henry Kissinger va elabora
"doctrina Nixon" în materie de apărare a SUA. În acelaşi an americanii suportă şocul primului
scandal politic: afacerea “Watergate” datorită implicării Administraţiei într-un scandal
provocat de o înregistrare ilegală a convorbirilor telefonice. Preşedintele este constrâns de
Senat să-şi dea demisia pe 9 august 1974 şi înlocuit cu Gerald Ford.
În alegerile din 1976 este propulsat în fruntea Administraţiei un fost ofiţer de marină
Jimmy Carter care a promis regenerarea politicii americane şi că va lupta pentru apărarea
126 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

drepturilor omului şi împotriva rasismului. Pe plan extern SUA sufereau un recul. Este "ora
pasivităţii", atât în Asia unde kmerii roşii iau puterea în Cambodgia (aprilie 1975) fără ca
SUA să reacţioneze, cât şi în Africa unde criza etiopiană şi decolonizarea Angolei au permis o
extindere a influenţei Moscovei. Dacă se compara harta mondială a zonelor de influenţă
sovietică şi americană în 1950 cu aceea din 1980 se poate lesne constata reculul SUA în faţa
ascensiunii URSS.
O cotitură în politica americană se va înregistra odată cu alegerea ca preşedinte în
noiembrie 1980 a candidatului republican Ronald Reagan. În plan intern el optează pentru o
cât mai mare libertate în funcţionarea mecanismelor pieţei şi pentru aplicarea "teoriei ofertei"
(6;79). În plan extern adoptă o politică opusă predecesorilor săi în raporturile cu lumea
comunistă. El denunţa URSS ca "imperiul răului" şi aprobă un plan strategic îndrăzneţ şi de
anvergură "Iniţiativa Apărării Strategice (S.D.I.) pentru a restaura o marjă de securitate faţă de
URSS" convins că aceasta nu i se va opune. Triumfal reales în 1984, fără ca democraţii să-i
poată opune un adversar pe măsura sa, el va încheia, în noiembrie 1988, un al doilea mandat
păstrându-şi o reală popularitate. Inflaţia este controlată, şomajul a scăzut de la 9,5% la 5,4%
din totalul populaţiei active. La sfârşitul anilor '80 America "a trăit mai bine decât îşi putea
permite" (6;80).
Popularitatea lui Ronald Reagan l-a propulsat în funcţia supremă pe vice-preşedintele
din timpul mandatului său: George Bush. Pe plan intern noul preşedinte trebuia să "gestioneze
nota de plată" a cheltuielilor pe credit făcute de administraţia R.Reagan. Problemă cu atât mai
dificilă de rezolvat cu cât se confrunta cu un Congres democrat hotărât să nu-l ajute pe
preşedinte. Pe plan extern criza URSS, prăbuşirea comunismului şi politica de conciliere
promovată de Mihail Gorbaciov au făcut din G.Bush omul care a făcut din SUA singura
superputere mondială.
Astfel, jucând rolul de "jandarm" al lumii, ele obţin o condamnare din partea ONU a
agresiunii Irakului împotriva Kuweitului în august 1990 şi preiau conducerea unei coaliţii
internaţionale care va obliga Irakul să evacueze Kuweitul. Popularitatea preşedintelui este la
zenit. Însă dificultăţile economice, - în 1991 SUA cunosc, după o lungă perioadă de progres o
"creştere negativă", produc efecte sociale negative. În momentul în care începe campania
electorală popularitatea lui G.Bush se afla la cota cea mai de jos deşi era învingătorul în
războiul rece şi pierde campania în favoarea lui Bill Clinton. Supranumit "cel mai bun
guvernator din Statele Unite" Bill Clinton a ales ca model în acţiunea sa politică pe John F.
Kennedy.
Franţa în anii celei de-a V-a Republici s-a confruntat cu o serie de urgenţe în plan intern
dar mai ales extern. Cea mai urgentă sarcină pentru generalul de Gaulle a fost să pună capăt
războiului din Algeria. Sătui de război şi speriaţi de riscurile unei lovituri de stat militare cu
caracter fascist francezii au manifestat o încredere deplină în şeful statului. Sprijinit de opinia
publică, generalul de Gaulle a impus "o interpretare" a instituţiilor statului în favoarea sa. El
face din instituţia prezidenţială singura putere reală în Stat, guvernul este redus la rol de
execuţie, iar Parlamentul la acela al unei camere de înregistrare.
Semnarea acordurilor de la Evian, în martie 1962, a fost momentul în care s-a declanşat
în Franţa lupta dintre preşedinte şi partide. Aceasta va conduce la o gravă criză care se va
rezolva printr-un referendum desfăşurat la 28 octombrie 1962 prin care se modifică
Constituţia pentru a se schimba procedura de alegere a preşedintelui. Generalul de Gaulle a
obţinut un strălucit succes în lupta cu partidele politice. Partidul gaullist a câştigat alegerile
din noiembrie 1962 şi astfel de Gaulle a modelat instituţiile celei de-a V-a Republici conform
intenţiilor sale.
127 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Gaullismul şi-a trecut la activ o remarcabilă expansiune economică şi decolonizarea
Africii negre. În locul fostului imperiu din Africa a apărut un ansamblu francofon african în
care legăturile economice, tehnice, culturale şi militare au înlocuit vechile raporturi de
dependenţă politică. Preocupat de a oferi Franţei rangul de mare putere, de Gaulle a respins cu
ostentaţie "protectoratul american". Şi-a retras forţa militară din Alianţa Nord Atlantică în
1966 şi a criticat politica americană în Indochina, a contestat Sistemul Monetar Internaţional
bazat pe primatul dolarului. Gesturile Franţei de independenţă la adresa SUA n-au pus în
discuţie Alianţa Atlantică: În timpul crizei rachetelor din Cuba, Franţa a făcut cunoscut
sprijinul său total într-o eventuală confruntare cu URSS. În ceea ce priveşte Europa, generalul
contrapunea ideii unei Europe supranaţionale cea a unei "Europe a patriilor".
Generalul de Gaulle a făcut faţă cu succes crizei din 1968 însă în primăvara anului 1969
a dorit să impună Franţei un plan de reforme care urmăreau instituirea unui sistem corporatist
sau al "participării" care nu poate fi confundat cu cel italian (5;140). Respingerea planului prin
referendumul din martie 1969 a dus la demisia lui de Gaulle care a fost înlocuit cu Georges
Pompidou. Începând cu 1974, Franţa a trecut printr-o criză economică peste care s-a suprapus
una politică.
Ales preşedinte al Republicii în 1974, Valéry Giscard d’Estaing a fost prins între stânga
dominată de Partidul Socialist şi concurenţa gaulliştilor condusă de Jacques Chirac. Tentativa
de a rezolva criza prin mecanisme liberale au condus la agravarea şomajului şi prin cucerirea
postului de preşedinte de F. Mitterand şi a majorităţii în Parlament de socialişti. Venită la
putere după un sfert de veac, stânga a anunţat un vast program de reforme. Neîndeplinirea
acestui program va fi sancţionată prin câştigarea alegerilor din 1986 de către "dreapta" şi
obligarea lui F. Mitterand de a coabita cu ea. Soluţia "coabitării" va mai funcţiona şi sub
actualul preşedinte Jacque Chirac datorită supleţei celei de-a V-a Republici Franceze.
În plin marş către "societatea abundenţei" începând cu anii '50, britanicii s-au confruntat
cu numeroase dificultăţi care îi vor coborî de la statutul de "Mare putere" pe care-l mai aveau
la Yalta, la rangul de simplă putere europeană constrânsă să-şi lege soarta de cea a ţărilor
Pieţei Comune. După 13 ani de guvernare conservatoare, laburiştii ajung din nou la putere şi
aveau de îndeplinit ambiţiosul program de măsuri: schimbări de esenţă în politica economică
şi fiscală, asigurarea unei dezvoltări economice neântrerupte şi abandonarea politicii
conservatoare "Stop and Go", modernizarea industriei etc. Incapacitatea guvernului laburist de
a-şi respecta promisiunile electorale a dat câştig de cauză conservatorilor în alegerile din
1970. Dacă în plan intern noul guvern conservator a dus aceeaşi politică oscilantă şi
contradictorie în plan extern obţine intrarea Marii Britanii în Piaţa Comună după ce ani de-a
rândul Franţa se opusese.
Reveniţi la putere în februarie 1974 cu un avans foarte strâns de voturi într-un context
de gravă criză socială, laburiştii au reuşit să relanseze activitatea economică pe jumătate
paralizată amorsând o politică de "contract social" cu sindicatele asupra preţurilor şi salariilor.
Conservatorii victorioşi în alegerile din 1979 vor renunţa total la dirijismul laburist şi vor
impune în plan intern, prin şeful partidului şi prim ministru în exerciţiu, Margaret Thatcher,
un neoliberalism cvasiabsolut, acţiunea guvernului reducându-se doar la controlul monedei.
Această schimbare de orientare a politicii economice s-a manifestat mai ales printr-o tentativă
de restructurare industrială (privatizări, închiderea de întreprinderi nerentabile şi mine...) şi
printr-o atitudine fermă faţă de sindicate (Union Trade). Neoliberalismul thatcherist a
reprezentat câteva succese: scăderea inflaţiei, a şomajului, însă per ansamblu această
"revoluţie conservatoare" a sporit disparităţile sociale şi regionale. Marilor profitori ai
restructurărilor din City li s-au opus dezavantajaţii, victime ale măsurilor care au afectat
drepturile dobândite pe timpul guvernărilor laburiste.
128 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Pe plan extern "Doamna de fier" a obţinut câteva incontestabile succese. Prin ea Marea
Britanie a jucat un rol important în reglementarea problemei rodesiene care va duce la
întemeierea unui nou stat independent, în aprilie 1980, Zimbabwe. Nu a ezitat să răspundă
prin forţă ocupării insulelor Malvine (Folkland) de către armata argentiniană pe 2 aprilie
1982. Victoria militară a Regatului Unit, după două luni şi jumătate de război ultramodern şi
anacronic totodată a sporit popularitatea premierului M. Thatcher şi succesul în alegerile din
1983.
În iunie 1989 cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul european conservatorii şi d-na
Thatcher au suferit un eşec care au antrenat dispute în sânul partidului de guvernământ.
Aceste dispute vor culmina cu demisia doamnei M.Thatcher şi formarea unui nou cabinet
condus de John Major. Acesta a continuat în linii mari politica guvernului Thatcher în plan
economic (continuarea privatizărilor) şi extern (alinierea la politica SUA în războiul din Golf).
În ciuda uzurii puterii conservatoare John Major a câştigat şi alegerile din aprilie 1992.
În contrast cu evoluţiile contradictorii ale economiei Marii Britanii, Germania Federală
apărea la începutul anilor ‘70 în plin avânt. Miracolul economic german a fost, fără îndoială
legat de o politică internă realistă şi echilibrată. Din 1962 până în 1966 Partidul Creştin
Democrat a cunoscut o perioadă de mari frământări care a culminat cu plecarea de la putere a
lui K. Adenauer în 1963 şi apoi a succesorului său L.Erhard în 1966.
Pentru a ieşi din criză creştin democraţii au format atunci un cabinet de coaliţie cu
socialiştii până în 1969. La alegerile din 1969, creştin- democraţii au rămas partidul cel mai
puternic în Bundestag dar socialiştii au format guvernul cu liberalii care acced pentru pentru
prima dată la putere. Noul cancelar Willy Brandlt, fostul primar socialist al Berlinului, s-a
remarcat mai ales în plan extern prin iniţiative curajoase. A recunoscut linia Oder-Neisse ca
graniţă cu Polonia (1970) şi a lansat o politică de deschidere spre est (Ostpolitik): stabilirea de
relaţii diplomatice cu Polonia şi mai ales normalizarea relaţiilor cu RDG (1972) care va
deschide "poarta" intrării RFG în ONU. (1973)
Primul şoc petrolier afectează într-o oarecare măsură Germania, însă guvernul social-
democrat al lui Helmut Schimdt, care i-a succedat lui W.Brandt în mai 1974, a reuşit să
depăşească faza critică a crizei încă din 1976 printr-o politică bugetară favorabilă relansării
investiţiilor şi consumului. Divergenţele dintre socialişti şi liberali i-au determinat pe ultimii
să facă o coaliţie cu creştin democraţii. Liderul noii coaliţii, creştin-democratul Helmut Kohl
va inaugura etapa unei foarte lungi perioade de guvernare a ţării în care Germania se va
impune prin dinamism economic - moneda germană va fi cea de-a doua monedă de rezervă a
lumii - şi printr-un rol foarte activ în dinamica relaţiilor Est-Vest şi criza din Europa de Sud-
Est în 1989-1990.
Căderea zidului Berlinului şi prăbuşirea Republicii Democrate Germane vor permite
cancelarului H. Kohl să pună în aplicare cu aprobarea celor 4 mari puteri victorioase în cel de-
al doilea război mondial un plan de unificare a Germaniei în 10 puncte, începând cu februarie
1990. De la 1 iulie a intrat în vigoare uniunea economică şi monetară a celor două Germanii,
în fapt o veritabilă înghiţire a RDG de către RFG care a plătit costul unificării. Unificarea a
intrat oficial în vigoare în 3 octombrie 1990. În decembrie 1990 primele alegeri legislative ale
Germaniei reunificate au fost un adevărat triumf pentru Coaliţia lui Helmut Kohl. Însă, după
climatul euforic din prima perioadă a reunificării au apărut şi unele dificultăţi rezultate din
restructurarea şi privatizarea economiei est-germane. Acestea au fost relativ repede depăşite,
Germania unificată devenind, astfel, un lider necontestat al Uniunii Europene.
Printr-o politică constantă de creştere economică Japonia s-a ridicat din 1968 la rangul
de cea de-a treia mare putere.(1;375) Viaţa politică japoneză a rămas dominată de un curent
conservator aflat în mod constant la putere în perioada postbelică cu mici intermitenţe. Ea s-a
129 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

caracterizat prin absenţa pasiunilor ideologice, majoritatea populaţiei fiind mai interesată de
dezvoltarea economică a ţării decât de dezbateri ideologice. Ea nu este animată decât de
probleme legate de apărarea şi mai ales de prezenţa americană în arhipelag. După anii ‘60
diplomaţia niponă a fost din ce în ce mai condiţionată de problemele economice fie că a fost
vorba de raporturile cu SUA, fie că avea problemele din "Sfera" Asia- Pacific care este într-o
anumită măsură replica pacifistă şi economică a "sferei de coprosperitate asiatică" pe care
voiau să o construiască prin forţa armelor militarii japonezi. Faţă de China, Japonia a utilizat
din ce în ce mai mult formula "separării politicului de economic". Încă din 1996 ea a devenit
principalul partener comercial al Chinei comuniste, iar în 1972 s-au restabilit oficial relaţiile
diplomatice între Tokio şi Pekin.
Restructurarea economiei japoneze în anii ‘70 a antrenat anumite schimbări în societatea
niponă, însă viaţa politică "pare a rămâne imuabilă şi prea puţin morală: scandaluri financiare,
malversaţiuni, corupţie ritmează o viaţă parlamentară destul de fermă din moment ce partidul
liberal este la putere din 1948" (6;200). Divizată în formaţiuni antagoniste (partidul socialist,
komeito, partidul comunist), opoziţia nu a fost capabilă să ofere o alternativă credibilă
societăţii pentru a avea acces la guvernare.
În planul politicii externe Japonia a rămas multă vreme condiţionată de slăbiciunea
potenţialului său militar. În anii ‘70, în inima unei zone în care se întâlneau interesele a trei
mari puteri - URSS, SUA şi China - Japonia a încercat să rămână în relaţii bune cu toţi centrii
de putere. În august 1978 Japonia a semnat un tratat de pace şi prietenie cu China punând
capăt stării de război dintre cele două ţări. Dezangajarea progresivă a SUA în sud-estul asiatic
a permis Japoniei să joace un rol mai important în această parte a lumii. Absentă de la marile
decizii diplomatice (nu este membră a Consiliului de Securitate ONU) a fost constrânsă să
urmeze pe occidentali în deciziile acestora: astfel, în ciuda absenţei angajamentului militar, ea
şi-a adus o puternică contribuţie financiară la războiul din Golf din 1991.
130 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

BIBLIOGRAFIE

1. Pierre Milza, Serge Berstein. Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace. 1945-
1973, vol. II, Bucureşti, 1998.
2. Constantin Hlihor, Armata Roşie în România. Adversar. Aliat. Ocupant. 1940-1948.
vol.I, Bucureşti, 1996.
3. André Fontaine, Istoria războiului rece, vol II, Bucureşti, 1992.
4. Raymond Cartier, Histoire mondiale de l’ápres guerre tome premier, 1945-1953,
Paris, f.a.
5. Prof. univ. dr. Zarin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.II, Bucureşti, 1999.
6. Pierre Milza, Serge Berstein, op.cit.,vol.III, Bucureşti, 1998.
7. John Padros, Războaiele secrete ale preşedinţilor, traducere Junona Tuturea,
Bucureşti, 1999.
131 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

PRĂBUŞIREA COMUNISMULUI ÎN URSS ŞI ÎN ŢĂRILE
BLOCULUI RĂSĂRITEAN

Prăbuşirea ca şi naşterea comunismului ca formă de organizare politică a unei societăţi
au fost în opinia politologilor, istoricilor dar şi a opiniei publice evenimentele care au marcat
în mod deosebit istoria secolului al XX-lea. Artizanul uneia dintre cele mai semnificative
revoluţii ale timpului său a fost Mihail S.Gorbaciov. El a distrus Partidul Comunist, care
fusese organizat cu scopul precis de a acapara puterea şi de a o menţine şi care controlase de
fapt fiecare aspect al vieţii sovietice. În urma acestuia, Gorbaciov a lăsat sfărâmăturile unui
imperiu care fusese asamblat cu mare efort, de-a lungul a secole întregi. (7;711).
Cauzele prăbuşirii comunismului nu pot fi reduse la un factor unic. Pentru că un astfel
de proces de dimensiuni istorice să se producă, a trebuit ca o mulţime de cauze să
interacţioneze şi să creeze un set de circumstanţe ce-au făcut schimbarea să fie urgentă şi de
neevitat.

I. CRIZA COMUNISMULUI ÎN URSS. EŞECUL REFORMELOR
GORBACIOVISTE.

Criza economică ce-a cuprins URSS ca şi majoritatea statelor socialiste în anii ‘70 s-a
perpetuat şi în deceniul următor. Surogatele de reformă introduse succesiv de liderii comunişti
n-au avut nici un efect asupra eficientizării economiei şi a detensionării relaţiilor sociale.
Cauza principală a nereuşitei a constat în sistemul economic socialist falimentar şi în lipsa de
democraţie politică a modelului socialismului autoritar-birocratic.
Modelul socialismului de tip sovietic s-a dovedit complet inadecvat în condiţiile în care
lumea intra în a treia revoluţie industrială. Dar la fel de important a fost şi rolul Occidentului
în "anvergura şi repeziciunea schimbărilor din Europa de Răsărit" (2;163) şi din Uniunea
Sovietică. Occidentul a încurajat apariţia forţelor pluraliste democratice, interesate într-o
schimbare sistemică, iar Kremlinul şi-a pus speranţele în reformiştii care aveau în program nu
distrugerea ci raţionalizarea mecanismelor economice şi politice existente.
Mihail Gorbaciov a venit la putere, în martie 1985, după ce timp de câţiva ani (1982-
1985) succesorii lui L.Brejnev n-au reuşit să modifice structurile de conducere şi organizare a
economiei, deşi criza era evidentă. Iuri Andropov (1982-1984) părea a voi să pună în practică
o politică de reforme, însă s-a confruntat cu imobilismul structurilor şi rezistenţa sistemului
132 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

birocratic instaurat de L.Brejnev. Noul secretar general M.Gorbaciov s-a arătat la început de o
mare prudenţă plasându-se într-o aparentă poziţie continuatoare a predecesorilor săi. Foarte
curând însă a procedat cu mare rapiditate la consolidarea puterii sale, schimbând în câteva
săptămâni echipa conducătoare şi îndepărtându-i pe principalii săi rivali. Din acest moment,
Gorbaciov a rupt imobilismul erijat în principii de guvernare.
M.Gorbaciov a fixat acţiunii sale o dublă direcţie pe care a definit-o prin două concepte:
Glasnosti şi Perestroika. Glasnosti-ul avea drept scop să trezească societatea sovietică din
letargie printr-un limbaj şi metode ale adevărului. Prin perestroika societatea trebuia
încurajată pentru un ansamblu de reforme prin care se urmărea reconcilierea socialismului cu
democraţia. El a încercat să salveze sistemul comunist printr-un proces lent de liberalizare
care să ducă la eliminarea trăsăturilor sale cele mai odioase însă fără a aboli fundamentele sale
ideologice.
Iniţiind această campanie, M.Gorbaciov a exprimat interesele politice ale birocraţiei
sovietice între două vârste şi ale unui anumit grup de intelectuali din preajma partidului, care
ajunseseră să se împotrivească corupţiei şi incompetenţei din vremea lui Brejnev. El a militat
pentru valorile unei generaţii care îşi asumase ideile celui de-al XX-lea Congres al PCUS,
inclusiv cele privind reformele politice şi economice, coexistenţa paşnică cu Occidentul şi
revizuirea generală a modelului utopic comunist în sensul umanizării lui.
Punerea în aplicare a conceptului de perestroika a depins total de sprijinul societăţii faţă
de care nu se putea spera că economia sovietică ar putea face progrese. Însă conştient de
obstacolele ce i se ridicau, Gorbaciov a luat o serie de măsuri pentru a împiedica
nomenklatura care ar fi dorit să stopeze procesul reformelor. Astfel el şi adepţii reformelor se
vor decide pentru modificarea instituţiilor. În primăvara anului 1989 a fost ales, la capătul
unei campanii electorale animate, un Congres al deputaţilor poporului, dintre care o parte a
membrilor a fost desemnată pe baza canditaturilor multiple şi câteodată chiar împotriva
candidaţilor oficiali ai partidului.
Acest organism a desemnat Parlamentul (Sovietul Suprem) care trebuia să-şi desfăşoare
activitatea în intervalul dintre sesiunile Congresului. În fruntea Sovietului Suprem a fost ales
Mihail Gorbaciov pe 28 mai 1989. Astfel el s-a pus la adăpost în eventualitatea unei tentative
de a fi înlăturat din funcţia de secretar general al partidului. În fruntea armatei, a KGB-ului şi
la ministerul de externe au fost numiţi fideli ai procesului de perestroika, concomitent cu
modificarea structurilor unor organe de administrare şi conducere începând cu Consiliul de
Miniştrii (guvernul) până la conducerea unităţilor social-economice.
În vara anului 1987 a fost elaborată o hotărâre prin care s-a trecut la autonomia
financiară. Letargiei brejneviste i-a succedat schimbarea . Liberalizarea intelectuală a permis
mijloacelor de informare în masă să se exprime, iar sovieticii au descoperit progresiv
"paginile albe" ale istoriei lor. Destalinizarea, pornită odinioară de Hrusciov, a fost reluată şi
dusă până la consecinţele sale logice, reabilitarea victimelor lui Stalin. Au fost reabilitaţi
Buharin, Zinoviev, Kamenev, Piatakov şi Radek. Troţki a ieşit din uitare şi a fost lăudat
pentru că i s-a opus lui Stalin etc.
Consecinţe importante a avut perestroika şi în domeniul politicii externe a URSS. În
această privinţă M.Gorbaciov era convins că programul său nu va putea fi realizat dacă
relaţiile externe ale ţării nu se vor schimba în mod radical. Pentru aceasta "trebuie să ne
schimbăm poziţia şi să propunem lumii o nouă politică internaţională" (3;247-248). Într-
adevăr URSS-ul şi-a schimbat liniile esenţiale ale politicii externe. În octombrie 1988 a
intervenit un acord între China şi URSS asupra traseului frontierei orientale. Propunerile de
limitare a armamentelor nucleare şi convenţionale avansate de Gorbaciov, retragerea în 1989 a
trupelor sovietice din Afganistan au făcut din acesta un om care oferă garanţii de pace.
133 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

În vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului European
de la Strasbourg. Cu acea ocazie el a mers mai departe în repudierea doctrinei Brejnev privind
suveranitatea limitată. A admis că nu exista un sistem social imuabil şi a sugerat că astfel de
transformări ar putea avea loc şi în Europa de Răsărit. Declaraţia lui Gorbaciov de la
Strasbourg a fost larg interpretată ca o lumină verde dată reformatorilor din Europa de Răsărit
în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartrinic şi la o economie de piaţă, dar mai ales
a înlăturat teama de intervenţie a "fratelui mai mare" pentru a pune capăt reformelor.
Contradicţiile şi limitele perestroicii au făcut ca sistemul politic să nu poată fi reformat.
Astfel că, între ceea ce şi-a dorit iniţiatorul reformelor în URSS şi ceea ce a rezultat în final a
fost o mare diferenţă. Voinţa de a permite o reală libertate de exprimare în mass-media a
antrenat nu numai o sporire a aspiraţiilor pentru libertate şi democraţie, ci şi formularea de
critici care n-au vizat numai birocraţia ci şi sistemul comunist însuşi, exprimând preferinţa
unui părţi a societăţii sovietice pentru o democratizare de tip occidental. Or, M.Gorbaciov n-a
avut în vedere modelul occidental, atunci când a lansat conceptele de "Glasnost" şi
"Perestroika". Pentru el acestea vizau o perfecţionare a mecanismului social-economic
comunist, şi nicidecum răsturnarea regimului politic. Până în anul 1990, atât demersurile cât şi
acţiunile politice ale lui Gorbaciov, pendulau între hotărârea pentru reforme radicale şi teama
că astfel de reforme vor prăbuşi sistemul comunist.
Pe măsură ce lupta politică între reformatori şi nomenclaturişti s-a intensificat
Gorbaciov a înţeles că trebuie să meargă mai departe. La 2 iulie 1990 el afirma că "însăşi
logica perestroicii, dificultăţile din domeniul economic şi social ne obligă să schimbăm în
mod fundamental sistemul economic. Este vorba de elaborarea unui nou model economic
diversificat, cu forme diferite de gestiune şi proprietate, dotat cu o infrastructură modernă"
(3;243).
Întreaga filozofie a comunismului, aşa cum existase ea de şapte decenii a suferit un
declin rapid, ca rezultat al recunoaşterii oficiale a eşecului istoric al sistemului existent.
Triumful filozofiei revizioniste a declanşat un proces de eliberare a naţionalismului şi a
confruntărilor interetnice. A spulberat mitul poporului sovietic. Discursul optimist consacrat
poporului sovietic, internaţionalismului şi progreselor lui, s-a frânt, în 1986, sub lozinca:
Kazahstanul pentru Kazahi" (4;55).
Anul 1990 a fost anul în care creşterea frământărilor păreau să ducă la punerea în
discuţie a Perestroicii ca urmare a resurgenţei sentimentelor naţionale fapt pe care M.
Gorbaciov nu l-a prevăzut în planul său de redresare a URSS. Confruntări interetnice au
izbucnit în Azerbadjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naţionale
ameninţau coeziunea URSS. Lituania s-a declarat independentă în martie 1990. I-au urmat
imediat Estonia, Letonia, Georgia şi Armenia. Alte republici s-au proclamat suverane:
Federaţia Rusă, Azerbadjan, Uzbekistan, Turkmenia, Tadjikistan, Moldova, Bielorusia,
Ucraina. Legile URSS nu mai erau respectate, conducătorii republicilor cereau ca recruţii să
nu mai fie încorporaţi în armata URSS.
Conştient de pericol, Mihail Gorbaciov a propus în februarie 1990 un nou tratat
stabilind o confederaţie pentru a evita secesiunile. Congresul delegaţilor poporului acceptă
proiectul unui referendum cu privire la apartenenţa la Uniune, care ar fi trebiut să aibă loc în
primăvara lui 1991. Instaurarea unei puteri prezidenţiale a cântărit foarte mult în evoluţia
rapidă a problemei naţionale. Preşedintele Uniunii Sovietice concentra toate puterile
Sovietului Suprem şi ale preşedintelui său şi acest lucru a însemnat deposedarea republicilor
de autoritatea lor în favoarea puterii centrale şi va duce la o şi mai mare contradicţie între
puterea centrală şi republici.
134 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Economia Sovietică a continuat să-şi înrăutăţească starea. Toate reformele preconizate
până atunci de Gorbaciov nu au reuşit decât să sporească lipsurile dezorganizând angrenajele
tradiţionale fără a fi înlocuite cu noi circuite. Această situaţie a generat frământări sociale şi
greve. Acest lucru îl va determina pe Gorbaciov să treacă la măsuri radicale care anunţau
moartea sistemului economic socialist. Plenara din februarie 1990 a aprobat abandonarea
rolului conducător al partidului introducând astfel multipartidismul şi trecerea la un regim
prezidenţial democratic. În momentul în care M.Gorbaciov şi-a sporit prerogativele o parte
din radicalii reformişti se vor distanţa şi apoi îl vor părăsi.
În decembrie 1990, E.Şevarnadze şi-a dat demisia din funcţia de ministru de externe
pentru a protesta împotriva avansării către dictatură în URSS. (5; 168). La rândul lui, B.Elţîn a
criticat în Parlament sporirea prerogativelor preşedintelui URSS. Imperiul sovietic ajunsese la
o răscruce. Noul proiect de Uniune era menit să evite dezintegrarea URSS, însă imperiul era
în descompunere. Puciul conservator (18-21 august 1991) nu va putea schimba destinul istoric
al ultimului imperiu de tip clasic din lume.
Anunţarea trecerii la economia de piaţă şi abandonarea principiului luptei de clasă au
precipitat lucrurile. Nomenklatura n-a mai suportat să vadă atingerile aduse principiilor
fundamentale ale marxismului. Îl consideră pe M.Gorbaciov personal responsabil de
prăbuşirea regimului şi destrămarea statului sovietic. Considerând că acesta nu mai este demn
de a fi şeful statului sovietic, ea consideră că trebuie înlăturat. Adepţii menţinerii regimului
comunist şi a imperiului sovietic au început prin a-l izola pe M.Gorbaciov de principalii săi
sprijinitori în reformarea sistemului.
Lovitura de stat se pregăteşte aproape pe faţă. Aceasta are loc efectiv pe 19 august 1991
cu o zi înainte de ziua în care trebuia semnat noul tratat asupra Uniunii. Autorii loviturii de
Stat l-au reţinut pe Gorbaciov în reşedinţa sa de vacanţă de la Foros (Crimeea) şi "l-au
declarat incapabil să-şi asume funcţiunile din motive de sănătate" (5; 165). Au numit în
fruntea statului pe vicepreşedintele URSS Ghenadi Ianaev şi au organizat un "Comitet de stat
pentru starea de urgenţă" format din miniştri conservatori (apărare, interne, economie, etc) şi
şeful KGB. Puciştii sperau ca populaţia să-i urmeaze şi au mizat pe fragilitatea ataşamentului
acestuia faţă de democraţie. Ori, imediat după anunţarea publică a puciului preşedintele
Federaţiei Ruse, Boris Elţîn, a făcut apel la rezistenţă şi a cerut armetei să se alieze cu
populaţia pentru a face să eşueze "lovitura de stat reacţionară".
Rezistenţa condusă de B.Elţîn a descumpănit pe pucişti care au fost incapabili să
controleze situaţia. Ciocnirile dintre forţele de ordine şi populaţia ieşită în stradă pentru a
lupta contra restauraţiei dominaţiei regimului totalitar au condus la descompunerea puterii
puciştilor care vor fi arestaţi iar Gorbaciov în noaptea de 22 august 1991 a revenit la Moscova
şi şi-a reluat funcţiile. Nomenklatura care a sperat că prin această acţiune poate să redea
partidului comunist poziţia sa predominantă în societate a ajuns la alte rezultate: Puciul a dat
ultima lovitură regimului comunist şi a împins statul sovietic spre implozie.
Ca un gest simbolic al victoriei forţelor reformatoare, pe 23 august mulţimea a dărâmat
statuia lui Dzerjinski, fondatorul poliţiei politice secrete (strămoaşa KGB-ului) şi a cerut
retragerea portretului lui Lenin din edificiile publice. Discreditarea partidului comunist,
vinovat de a fi încercat a da lovitura de forţă împotriva forţelor reformatoare a fost totală.
Câteva zile mai târziu M.Gorbaciov şi-a dat demisia din funcţia de secretar general al
P.C.U.S. după care a invitat C.C să se autodizolve. Partidul comunist a fost interzis în armată
şi în organismele statului. Pe 28 august 1991, Sovietul Suprem a suspendat activităţile
partidului comunist în întreaga Uniune Sovietică şi a decis să se autodizolve.
S-a ajuns la un vid instituţional după dispariţia partidului comunist care deţinea efectiv
puterea. Pentru a-l umple a fost necesară elaborarea unei noi Constituţii. Până la apariţia
135 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

acesteia, trei noi instituţii au condus URSS-ul. Un Consiliu de Stat format din conducătorii
republicilor - coordona politica externă şi problemele interne comune; un Comitet
interrepublican compus din reprezentanţi ai tuturor republicilor cu scopul de a coordona
gestiunea şi reforma economiei şi un Consiliu al reprezentanţilor poporului însărcinat cu
elaborarea noii Constituţii a Uniunii. KGB-ul a fost reformat în octombrie 1991 când a fost
dizolvat, însă practic a fost transformat pe trei servicii în viitor autonome: Serviciul Central
independent de servicii, Serviciul interrepublican de contraspionaj şi un Comitet de stat,
pentru apărarea frontierelor. Sfârşitul comunismului în istoria Rusiei a fost marcat de
dizolvarea, în noiembrie 1991, a partidului comunist al Federaţiei Ruse. În toamna anului
1991 n-au mai existat partide comuniste în URSS.
Moartea URSS a survenit nu mult timp după decesul partidului comunist. Puciul ca şi în
cazul regimului comunist a avut pentru Uniune aceleaşi efecte dizolvante. În săptămânile care
i-au urmat, toate republicile, şi-au afirmat dorinţa desfacerii legăturilor care le uneau cu
puterea federală. Pe 17 septembrie 1991 cele trei republici baltice au fost admise la ONU.
În contextul afirmării tot mai accentuate a autorităţii republicilor a fost elaborat acordul
care a dat naştere unei Comunităţi economice. Acordul s-a semnat la 18 octombrie 1991 de
opt republici, mai puţin ţările baltice, Ucraina, Moldova, Georgia şi Azerbadjan. În acest timp
Consiliul de Stat a pregătit un proiect de tratat pentru o Uniune politică pe baze federale.
Puterea centrală în acest proiect nu mai exercita decât funcţiile delegate de Statele membre,
iar aceste funcţii s-ar reduce la diplomaţie şi apărare.
Cel care a dat lovitura de graţie URSS-ului definitivând prăbuşirea ei a fost preşedintele
Federaţiei Ruse, Boris Elţîn care la 8 decembrie 1991 împreună cu preşedintele Ucrainei şi a
Belarusului, a decis să creeze o "Comunitate a Statelor Independente (CSI) la care vor putea
adera şi alte republici şi în cadrul căruia ele îşi coordonau politica monetară şi economică. Pe
14 decembrie alte cinci republici din Asia Centrală s-au raliat la CSI, curând imitate de
Moldova şi Armenia. Pe 17 decembrie 1991 Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov au anunţat
dizolvarea oficială a URSS, începând cu 31 decembrie 1991. URSS-ul a fost înlocuit de CSI
dominată de Rusia. Luând act de pierderea puterii sale, Mihail Gorbaciov şi-a anunţat demisia
la televiziune pe 25 decembrie 1991. El recunoştea oficial moartea URSS. În fapt atât
comunismul cât şi imperiul nu mai existau de câteva luni, iar ultimele sale vestigii erau pe
cale de dispariţie.

II. SFÂRŞITUL COMUNISMULUI ÎN EUROPA DE EST

Triumful filozofiei revizioniste la Kremlin a afectat nu numai imperiul ci şi întreaga
comunitate a "naţiunilor socialiste"care alcătuiau blocul sovietic. Noua poziţie sovietică a avut
un impact uriaş în Europa răsăriteană prin slăbirea forţelor conservatoare în conducerile unor
ţări ai căror lideri respingeau până şi ideea de reformă. Când Gorbaciov a lansat conceptele de
perestroika şi glasnosti ţările din blocul răsăritean n-au reacţionat în aceeaşi manieră. Gustav
Husak în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu în România, Erich Honeker în R.D.Germană au
fost ostili oricărei schimbări. În Bulgaria, Tudor Jivkov a acceptat o parte din reformele din
domeniul economic însă le-a considerat foarte periculoase pe cele din domeniul politicii. În
Ungaria şi Polonia, perestroika a fost depăşită constant prin interpretare şi manieră de acţiune.
Polonia a fost prima ţară din Europa de răsărit unde perestroika şi glasnosti-ul
gorbaciovist s-a transformat într-o revoluţie anticomunistă. Ieşirea nonviolentă a Poloniei
136 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

dintr-un regim totalitar bazat pe dictatura ideologică a partidului comunist a fost posibilă
datorită existenţei unor grupări atât printre elitele de la putere cât şi din opoziţie, care au
înţeles necesitatea compromisului. Adepţii reformelor din cadrul partidului comunist polonez
au reuşit la plenara din decembrie 1988 - ianuarie 1989 să schimbe cursul politic al partidului
de guvernământ.
A fost luată hotărârea de a introduce pluralismul politic, de a iniţia un dialog cu toate
forţele din societate pentru a depăşi criza. În februarie 1989 liderul comunist W.Jaruzelski a
iniţiat un dialog cu liderul mişcării Solidaritatea şi au convenit să se organizeze alegeri
parlamentare în care opoziţia putea dispune de 35% din locurile în Dietă, iar în Senat alegerile
vor fi libere. Se mai prevedea alegerea unui preşedinte al Republicii de către cele două camere
ale Parlamentului.
După o campanie electorală pasionantă dominată de candidaţii Solidarităţii alegerile de
la 4 şi 18 iunie 1989 se vor încheia cu o strivitoare victorie a opoziţiei. Comuniştii au câştigat
doar un singur fotoliu în Senat şi numai unul dintre cele 35% din locurile Senatului. A fost
nevoie de ajutorul Solidarităţii în al doilea tur de scrutin pentru a se evita o criză majoră. Cele
două camere îl aleg (cu o majoritate de un singur vot) pe generalul W.Jaruzelski preşedinte al
Republicii şi acesta este obligat să încredinţeze conducerea guvernului unui membru al
Solidarităţii, Tadeusz Mazowiecki. S-a format astfel primul guvern necomunist al ţării după
cel de-al doilea război mondial.
La următorul (şi ultimul) său Congres, în ianuarie 1990, partidul comunist din Polonia s-
a scindat, ambele formaţiuni nou apărute s-au botezat cu apelative de "Social-
Democrat"(6;330). Însă acestea la un loc nu mai aveau decât 67.000 de membri în raport cu
cele mai mult de două milioane de membrii cât număra partidul comunist. Se poate spune din
această perspectivă că în Polonia, comunismul a luat sfârşit printr-o discreditare totală morală
şi politică.
Într-o succesiune destul de rapidă, iniţierea revoluţiei radicale, paşnice, politice şi legale
spre democraţie şi drepturile omului a fost urmată şi apoi însoţită de o remarcabilă
convalescenţă a economiei poloneze. În vara anului 1990 guvernul polonez a trecut la
aplicarea "terapiei de şoc" o trecere bruscă de la planificarea socialistă la deschiderea pieţelor,
impusă de ministrul de finanţe L.Belcerowicz. Costul imediat al "terapiei de şoc" a fost
suportat de populaţie care a fost silită să se adapteze la o ambianţă cu "preţuri din Lumea Întâi
şi salarii din Lumea a Treia". (6;332)
În decembrie 1990 generalul Jaruzelski a demisionat. Alegerile prezidenţiale i-au dat
câştig de cauză lui Lech Walesa, după un al doilea tur de scrutin. Aceste alegeri şi
deznodământul lor au închis definitiv era comunistă din istoria Poloniei postbelice.
Deschiderea poloneză din anii 1988-1989 a avut un impact substanţial în întreaga regiune.
Speranţele au renăscut în Ungaria şi Cehoslovacia.
Abandonul comunismului în Ungaria s-a făcut sub presiunea a o parte din tinerii
comunişti maghiari. În mai 1988 a fost înlocuit J.Kadar din fruntea partidului comunist cu o
conducere colectivă în frunte cu Reszo Nyers. Secretar general al partidului a fost numit K.
Grosz o personalitate ştearsă curând contestată şi pusă în plan secund de aripa reformatoare în
frunte cu Imre Pozsgay. Ca şi Gorbaciov, Pozsgay şi-a menţinut convingerile comuniste însă a
tras o linie de demarcaţie clară între socialismul "uman" şi totalitarismul stalinist. Nyers,
specialist în problemele economice, a pregătit un ansamblu de măsuri care să ducă la
economia de piaţă în Ungaria. În octombrie 1989 partidul comunist a hotărât să-şi schimbe
denumirea în Partidul Socialist Maghiar, renunţând la ideologia lui bolşevică.
În anii 1988-1989, în Ungaria au apărut câteva partide politice importante: Federaţia
Tinerilor Democraţi (FIDESZ); Forumul Democratic; Alianţa Democraţilor Liberi; Partidul
137 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Social-Democrat, Partidul Popular Creştin Democrat etc. Acestea au organizat, în vara anului
1989 discuţii cu guvernul şi s-a ajuns la înţelegerea cu privire la organizarea de alegeri în
1990. În primăvara anului 1990 au loc alegerile în Ungaria câştigate de Forumul Democratic
şi astfel comuniştii au fost răsturnaţi de la putere prin voinţa societăţii. Acesta s-a pronunţat
pentru construirea unui stat de drept, autoconducere democratică, privatizarea întreprinderilor
falimentare şi pentru trecerea mai rapidă la economia de piaţă. Liderul Forumului Democratic,
J.Antall a devenit prim-ministru şi a format un guvern de coaliţie în care au mai intrat Partidul
Independent al Micilor Proprietari. În august a fost ales preşedinte al Republicii Ungaria
Arpad Goncz, lider al Alianţei Democraţilor Liberi. Astfel în Ungaria s-a pus capăt dictaturii
comuniste. Reformele economice promovate în anii ‘70-’80 au pregătit, în mare măsură,
trecerea accelerată la economia de piaţă. Din primele luni ale anului 1900 statul a sistat
investiţiile în agricultură. Întreprinderile industriale au trecut la un rapid proces de privatizare.
În Cehoslovacia prăbuşirea regimului comunist s-a făcut prin ceea ce istoricii şi opinia
publică au denumit "revoluţia de catifea". Radicalizarea opoziţiei faţă de regimul comunist a
devenit vizibilă încă din ianuarie 1989 când au fost organizate demonstraţii pentru
comemorarea liderului studenţesc Jan Palach, care îşi dăduse foc, în semn de protest, cu
douăzeci de ani în urmă. În iunie un grup de intelectuali, în frunte cu V.Havel, a redactat un
memoriu intitulat - Doar câteva propoziţii - prin care cereau democratizarea imediată a ţării.
În tot timpul verii anului 1989 demonstraţiile din pieţele şi de pe străzile oraşelor din
Ceho-Slovacia au continuat. Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere a constituit intervenţia
în forţă a poliţiei la 17 noiembrie 1989, pentru a înlătura o manifestaţie a studenţească
neviolentă. Grevele şi mitingurile s-au generalizat în Cehoslovacia. La 25 noiembrie 1989
conducerea comunistă a demisionat în bloc însă schimbările cosmetice n-au convins pe
nimeni. Sute de mii de oameni s-au adunat iar în Piaţa Wenceslav(...) ca să-i asculte pe
Vaklav Havel şi Alexandru Dubcek denunţând încercările neostaliniştilor de a rămâne la
putere. (2;192) În zilele următoare opoziţia s-a cristalizat în două alianţe: Forumul Civic la
Praga şi Publicul Slovac Împotriva Violenţei la Bratislava. Într-un document elaborat de
Forumul Civic se insista pe separarea puterilor în stat, dezvoltarea unei economii de piaţă fără
intervenţie birocratică.
Greva generală din 27 noiembrie 1989 a paralizat conducerea politică şi a obligat
guvernul să accepte cererile opoziţiei. La 29 noiembrie Adunarea Federală a abolit prevederea
constituţională ce asigura partidului comunist rolul conducător în societate. După două
remanieri, sub presiunea străzii s-a format, la 10 decembrie 1989, o coaliţie guvernamentală
cu o majoritate necomunistă. La 29 decembrie fondatorul Forumului Civic a fost ales
preşedinte al Cehoslovaciei.
La 4 decembrie 1989 la Moscova a avut loc o întâlnire a Pactului de la Varşovia.
Kremlinul a recunoscut oficial că invadarea Cehoslovaciei în august 1968 a fost ilegală şi a
repudiat doctrina Brejnev. S-a dat lumină verde forţelor revoluţionare pentru a înlocui
comunismul nu numai în Cehoslovacia ci şi în celelalte ţări satelit.
Prăbuşirea comunismului în Germania de Est a venit ca o consecinţă logică a
evenimentelor care se succedau cu repeziciune în blocul sovietic dar mai ales ca urmare a
hotărârii Moscovei de a nu mai ajuta regimurile comuniste neostaliniste aflate în profundă
criză de sistem. În ciuda marşurilor şi mitingurilor cu grijă orchestrate de liderii comunişti est-
germani în frunte cu Erich Honecker nemulţumirea faţă de regim creştea, începând cu vara
anului 1989, pe zi ce trecea. În Berlinul de Est, Dresda, Leipzig protestatarii s-au încăierat cu
forţele de ordine.
Liderul comuniştilor est-germani a respins mişcarea de reformă iniţiată de M.Gorbaciov
subliniind pe de o parte diferenţele de situaţie dintre URSS şi RDG, iar pe de alta imposibila
138 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

corelaţie dintre liberalizarea sistemului şi reuşita economică. Pentru a scăpa de presiunea lui
M.Gorbaciov, Honecker a adoptat tactica "paşilor mărunţi". Aceasta nu mai era adecvată în
împrejurările descătuşării energiilor unor societăţi ţinute, decenii în şir, sub presiuni şi teroare.
Ca şi în Cehoslovacia, liderii est-germani şi-au dat seama că de vreme ce sovieticii nu numai
că nu mai agreau folosirea violenţei pentru înnăbuşirea nemulţumirilor ci chiar o descurajau,
ei vor trebui să sacrifice pe duri şi să promită lansarea imediată a unor reforme generale.
La 18 octombrie 1989, la doar câteva zile după "sărbătorirea celei de-a 40-a aniversări a
creării R.D.G", CC al P.S.Unit German l-a eliberat din funcţie pe Erich Honecker şi l-a ales pe
Egor Krenz. Noul secretar general s-a angajat la o serie de reforme. Însă pentru el, ca pentru
întreaga conducere a PSUG, era clar că mergerea cu reformele până la organizarea de alegeri
libere şi la reformarea sistemului politic, acestea ar fi dus imediat la dispariţia regimului
comunist şi la RDG ca stat. În această privinţă un jurnalist vest-german scria: "Doar
socialismul prusac sprijină pretenţia Berlinului de Est la un stat separat. Renunţând la aceasta,
nu mai exista nici o raţiune de a fi a Germaniei Răsăritene. Să permitem astăzi alegeri libere şi
mâine vom putea la fel de bine să sărbătorim anschluss-ul∗ cu Germania de Vest.(2;188)
La sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie sute de mii de protestatari
cereau, în principalele oraşe est-germane, legalizarea mişcărilor de opoziţie, separarea
puterilor între stat şi partidul comunist, libertatea cuvântului, alegeri libere şi desfinţarea
STASI∗∗. La 7 noiembrie 1989 întregul Birou Politic al PSUG a demisionat, iar la 9 noiembrie
"Zidul Berlinului" - expresia materială a războiului rece, a fost dărâmat. În faţa unei
impresionante mulţimi de est şi vest-berlinezi, adunată la primăria Berlinului de Vest,
cancelarul H.Kohl a afirmat: "Vreau să le spun tuturor celor din Republica Democrată
Germană: suntem cu voi, suntem şi rămânem o singură naţiune. Suntem un singur
popor".(2;189)
La jumătatea lunii noiembrie 1989 un Congres extraordinar al PSUG a recunoscut
falimentul partidului. În încercarea de a se salva, aripa reformistă a schimbat denumirea
partidului în Partidul Socialismului Democratic şi l-a ales în fruntea sa pe avocatul Gregor
Gyse. Acesta considera că partidul trebuia să rupă cu moştenirea stalinistă şi să se angajeze
spre valorile pluralismului şi a democraţiei. Nemulţumirea populaţiei era atât de mare încât, în
decurs de câteva luni, chemarea la unificarea germană a căpătat o dimensiune naţională,
partidele de opoziţie fiind de acord cu accelerarea acestui proces. În lipsa sprijinului extern în
Germania de Est "comunismul s-a prăbuşit jalnic şi neplâns de nimeni".(2;191)
În Bulgaria, pentru început, liderul comunist Todor Jivkov a reuşit, prin manevre abile,
să lase impresia că va imita politica de reforme iniţiată de Mihail Gorbaciov. În vara anului
1987 a declarat că atotputernicia unui singur partid va lua sfârşit şi că este nevoie de "un
model nou al socialismului" de reforme economice şi administrativ-teritoriale. Printr-o
rezoluţie a Biroului Politic al partidului comunist au fost îndepărtate portretele lui T.Jivkov
din locurile publice.
În 1988 s-a lansat un grup neoficial pentru drepturile omului. Deşi liderii acestuia au
fost arestaţi sau exilaţi în primăvara anului 1989, grupul a căpătat o audienţă mai mare, din el
desprinzându-se un sindicat independent şi alte nouă organizaţii dizidente. În vara anului 1989
situaţia din Bulgaria s-a înrăutăţit şi poziţia liderului comunist bulgar este în pericol sub
presiunea populaţiei nemulţumite. Pe 10 noiembrie 1989 Tudor Jivkov, a fost înlocuit cu un
grup de "aparatnici" în frunte cu Petar Mladenov. Noul lider, agreat de Moscova, a anunţat


Unire în limba germană.
∗∗
Securitatea est-germană, una din cele mai nepopulare poliţii politice secrete.
139 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

începerea de reforme pentru ca Bulgaria să devină, în scurt timp, "o ţară modernă, democrată
şi de drept" (2;196).
După căderea lui T.Jivkov la Sofia şi alte oraşe au avut loc mari demonstraţii de stradă,
în care se cerea înlăturarea dictaturii şi trecerea la un sistem multipartidic. La 13 decembrie
1989 C.C al partidului comunist a hotărât să-l elimine din rândurile sale pe T.Jivkov iar în
ianuarie 1990 acesta a fost pus sub arest la domiciliu. Ulterior partidul comunist din Bulgaria
şi-a schimbat numele în Partidul Socialist Bulgar, ca o despărţire simbolică de dogmele
leniniste.
La începutul anilor '90 Albania rămăsese singura "pepinieră" a stalinismului în Europa.
Deşi Ramiz Alia i-a succedat în fruntea statului şi a partidului comunist lui E.Hodja în acelaşi
an în care M.Gorbaciov venea la putere la Moscova, acesta a respins ideea de reformă a
regimului, considerând-o nerelevantă pentru Albania. Forţată de împrejurări, conducerea
comunistă a procedat la o serie de deschideri. În ianuarie 1990 s-a hotărât o relaxare în
domeniul conducerii economice, mai ales în agricultură şi în ceea ce priveşte drepturile
omului. A permis cetăţenilor să călătorească în afară şi s-a abrogat interzicerea religiei.
Albania a restabilit relaţiile diplomatice cu Moscova, Bonn-ul şi capitalele est-europene,
ieşind, astfel, din autoizolare.
Conducerea albaneză a renunţat la stalinism, însă nu şi la marxism-leninism şi a acceptat
sistemul multipartidic. Partidele politice şi ziarele de opoziţie s-au impus în societate rapid.
Lider al opoziţiei a devenit Sali Berisha. Primele alegeri libere se desfăşoară în primăvara
anului 1991, iar în iunie s-a constituit primul guvern de coaliţie care-i cuprindea şi pe
comuniştii botezaţi acum socialişti.(2;196)
În România, spre deosebire de alte ţări ale blocului sovietic, comunismul a fost înlăturat
printr-o luptă deschisă, violentă. Lipsa unei opoziţii reale în interiorul partidului comunist a
făcut ca în România să nu poată avea loc o tranziţie paşnică de la comunism la democraţie.
După venirea lui Gorbaciov la putere în URSS, Nicolae Ceauşescu a început să fie tot
mai izolat în plan extern. După schimbările de politică externă de la Moscova şi adoptarea
unui alt comportament al Kremlinului faţă de ţările din blocul răsăritean, politica de
autonomie şi poziţia de rebel pe care statul român o avea faţă de URSS n-au mai impresionat
Occidentul şi acest lucru a început să se simtă. În 1988 clauza naţiunii celei mai favorizate
care se acorda de SUA României în baza Amendamentului Jackson-Vanick n-a mai operat
datorită politicii regimului de îngrădire a emigrărilor şi a încălcării tot mai mult a drepturilor
omului. Liderul comunist român, cu vanitatea-i cunoscută, a denunţat clauza, înainte de
publicarea oficială a hotărârii SUA şi fără să informeze conducerea partidului sau pe primul
ministru.
Grăitor pentru irealismul cu care Nicolae Ceauşescu acţiona în sistemul relaţiilor
internaţionale la sfârşitul deceniului nouă a fost şi poziţia sa în cadrul ţărilor socialiste. La
jumătatea anului 1989, în consfătuirea statelor participante la tratatul de la Varşovia, liderul
comunist de la Bucureşti a condamnat "rapida alunecare a socialismului din toate ţările
europene pe panta prăbuşirii şi a cerut măsuri urgente pentru salvarea lui în Polonia". (7;292)
Pe plan intern, cu cât situaţia populaţiei se înrăutăţea, cu atât mai mult creştea poziţia
fermă de singur apărător al socialismului pe care o afişa Partidul Comunist din România.
Toată toamna anului 1989 s-au desfăşurat şedinţe la nivel central "cu factorii de răspundere"
din ministere, mari întreprinderi, de la sindicate, pentru "strângerea rândurilor". Scrisoarea
adresată, la începutul lui martie 1989, de şase foste cadre de vârf ale Partidului Comunist din
România lui Nicolae Ceauşescu n-a avut nici un ecou. Nici chiar la cel de-al XIV-lea Congres
al partidului, în ultimul ceas, n-a fost schiţată vreo idee de reformă, o ameliorare în privinţa
140 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

libertăţilor cetăţeneşti, a nivelului de trai. Conducerea partidului a insistat pe ideea de
austeritate, pe construirea de noi şi mari obiective industriale etc.
Pe durata Congresului partidului, izolarea României Socialiste a fost scoasă în evidenţă
de absenţa delegaţiilor partidelor "frăţeşti" din Ungaria, Italia şi spre surprinderea
comuniştilor de la Bucureşti, din RDG. "Cu mai puţin de două luni în urmă, Germania
Răsăriteană fusese susţinătorul cel mai apropiat a lui Ceauşescu în refuzul lui hotărât de a
accepta reforme. Între timp, echipa E.Honecker fusese debarcată şi Germania de Est luase
drumul reformelor.
Revoluţia română a izbucnit la Timişoara. Scânteia a fost aprinsă de pastorul reformat al
Bisericii calviniste L.Tokes şi o parte din credincioşii săi. Actul de nesupunere civică al
pastorului reformat a generat o revoltă a nemulţumiţilor din Timişoara care a fost reprimată, la
17 decembrie 1989, de către forţele de securitate. Nicolae Ceauşescu n-a fost dispus să
urmeze modelul est-german de a se abţine de la utilizarea forţei şi va folosi orice mijloc
pentru a rămâne la putere.
La 18 decembrie, zeci de mii de muncitori timişoreni au organizat proteste paşnice în
curţile fabricilor, iar la 20 decembrie s-au revărsat pe străzi şi au pus efectiv capăt stăpânirii
regimului comunist în oraş. Mulţimea a proclamat Timişoara oraş liber, iar aceasta s-a
întâmplat cu două zile înainte ca Nicolae Ceauşescu să fugă din Bucureşti. (8;198)
Sfidând gravitatea situaţiei, Ceauşescu a făcut o scurtă vizită în Iran. La întoarcere a
făcut o cascadă de greşeli care au grăbit sfârşitul regimului comunist. Necunoscând starea de
spirit din ţară şi crezând că se bucură de asentimentul populaţiei, a condamnat pe manifestanţii
timişoreni, calificând demonstraţiile drept "fasciste", iar pe participanţii la aceasta drept
"huligani"inspiraţi de iredentismul maghiar. Greşelile au culminat cu organizarea unui miting
de sprijin în dimineaţa zilei de 21 decembrie. A fost momentul în care mulţimea a rupt
"bariera psihologică" şi a condamnat politica regimului comunist. Ceauşescu a fost huiduit.
După spargerea mitingului, grupuri masive de manifestanţi au rămas în Piaţa Universităţii
ridicând o baricadă. Forţele de securitate şi miliţie, sprijinite de unităţi ale armatei, au încercat
să spargă baricada şi să împrăştie pe demonstranţi. Acest lucru a fost reuşit după miezul
nopţii, după ce în rândul manifestanţilor au căzut morţi şi răniţi.
A doua zi, mulţimea s-a adunat din nou în Piaţa Universităţii. Sub presiunea mulţimii
Nicolae Ceauşescu, cu o parte din apropiaţii săi, a părăsit sediul C.C al P.C din România la
bordul unui elicopter. În cele din urmă cuplul dictatorial a fost capturat şi ţinut într-o unitate
militară din Târgovişte. Un tribunal improvizat a acuzat pe soţii Ceauşescu de genocid şi
subminarea economiei naţionale, şi executaţi "în ziua de Crăciun a anului 1989". (8;200)
În aceeaşi zi s-a format Frontul Salvării Naţionale care a ales în fruntea sa pe Ion
Iliescu, un opozant al cuplului Ceauşescu. România a încetat să mai fie o democraţie populară
după dispariţia partidului comunist, iar partidele istorice au fost reînfinţate. A început drumul
de tranziţie spre o societate democratică.
141 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

BIBLIOGRAFIE

1. Henry Kissinger, Diplomaţia, Traducere din lb. engleză: Mircea Ştefancu, Radu
Paraschivescu, Bucureşti, 1998.
2. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la
Havel, Polirom, Iaşi, 1997.
3. Mihail Gorbaciov, Memorii, Nemira, Bucureşti, 1994.
4. Hélene Carrere d’Encausse, Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic, în
româneşte de Sofia L.Oprescu, Bucureşti, 1993.
5. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. În căutarea unei noi lumi. (1973
până în zilele noastre). vol. 3, Bucureşti, 1998.
6. Joseph Rothschild, Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după al Doilea Război
Mondial, Bucureşti, ediţia a-II-a, 1997.
7. Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993.
8. Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, 1995.
142 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

EVOLUŢII CULTURALE ŞI SPIRITUALE ÎN SECOLUL XX

Mutaţiile produse în dezvoltarea materială şi ştiinţifică a omenirii "şocurile" pe care le-a
cunoscut lumea în perioada de sfârşit a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a celui următor
- prima conflagraţie mondială, revoluţia bolşevică, fascismul şi nazismul, criza economică din
1929-1933 - au afectat puternic evoluţia culturii, artelor şi a religiei.
Criza generată de aceste mutaţii a afectat, în special, mediile intelectuale şi mai puţin
masele care îşi abandonează puţin câte puţin moştenirea culturală de origine rurală pentru o
cultură a consumului şi divertismentului răspândită prin noile tehnici de comunicare.
În acelaşi timp, conducătorii vieţii religioase ezitau între o atitudine conservatoare,
sprijinită pe tradiţie şi o tentativă de adaptare la lumea modernă.

I. CRIZA CULTURII CLASICE OCCIDENTALE.

Războiul a marcat profund "generaţia focului". Foarte repede intelectualii au devenit
conştienţi că a apărut o adevărată criză a valorilor. Paul Valéry, de exemplu, a exprimat
această percepţie într-o formulare care a devenit, apoi, celebră: "Cât despre noi, civilizaţiile,
acum, ştim că suntem muritoare..."(1;112)
Sentimentul crizei civilizaţiei dă un elan sporit unui curent intelectual născut înainte de
război: mişcarea Dada. Acesta a apărut ca un protest timid şi ironic nihilist împotriva unei
lumi conservatoare şi a societăţii care i-a dat naştere, inclusiv împotriva artei sale. Dadaismul
respingea orice fel de artă, nu a avut nici un fel de caracteristici bine definite , deşi a
împrumutat câteva trucuri de la avangardele cubiste şi futuriste de dinainte de 1914. În esenţă,
tot ceea ce putea provoca apoplexia iubitorilor burghezi de artă convenţională era acceptabil
pentru dadaişti. Scandalul era principiul lui de coeziune. Astfel, expunerea de către Marcel
Duchamps a unui pişoar la expoziţia din 1917 de la New York a fost întrutotul în spiritul
dadaismului.
Acest curent de revoltă intensă se va cuminţi curând, dând naştere suprarealismului, la
fel de preocupat să respingă arta aşa cum fusese cunoscută până atunci. Acesta s-a născut ca
ceea ce s-a numit "o pledoarie pentru reânvierea imaginaţiei, bazată pe subconştient aşa cum a
fost el dezvăluit de psihanaliză, precum şi un nou accent pus pe magie, accidental,
iraţionalitate, simboluri şi vise". (2;215)
143 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

Respingând orice control al raţiunii asupra gândirii, orice preocupare estetică sau
morală, suprarealiştii înţeleg să expună fie verbal, fie scris, fie în orice altă formă,
funcţionarea reală a gândirii, ceea ce ei denumeau "automatismul psihic pur" (1;114).
Suprarealismul a fost o adăugire originală la repertoriul artelor de avangardă şi a influenţat
poeţii şi scriitorii de primă mărime din Franţa (P. Eluard, L. Aragon) Spania (Garcia Lorca) în
Europa răsăriteană şi America Latină (Cesar Vallejo şi Pablo Neruda). Spre deosebire de alte
avangarde Suprarealismul a "fertilizat" principala artă a secolului XX- cinematografia. Nu
este deloc întâmplător că cinematograful îi este îndatorat suprarealismului, nu numai prin Luis
Bunuel (1900-1983) dar şi prin cel mai important scenarist francez al perioadei, Jacques
Prévert (1900-1977), în timp ce fotojurnalismul îi este îndatorat prin Henri-Cartier-
Bresson.(n.1908).
În Germania, imediat după încheierea războiului, Walter Gropius a fondat curentul
Bauhaus care preconiza o estetică funcţională, suprimând orice distincţie între artă şi artizanat,
încurajând artiştii să se adapteze nevoilor societăţii industriale prin stagii în întreprinderi şi
eliberarea de prototipuri şi brevete comerciale. Criticată de conservatorii de la Weimar pentru
ideile sale "socialiste" Şcoala Bauhaus a fost considerată de nazişti drept antigermană şi
închisă în 1933.
Tot în Germania după prima conflagraţie se afirmă plenar expresionismul. Respingând
ca şi futurismul italian conformismul "mic-burghez" al perioadei "Belle Epoque",
expresionismul s-a alăturat "tradiţiei germanice" (Grunewald) influenţând atât cinematografia
cât şi teatrul. Însă marea noutate a epocii a fost crearea teatrului politic de vocaţie populară
căruia regizorul Erwin Piscator i-a fost atât teoretician cât şi promotor. Dramaturgi şi
militanţi, Ernest Toller şi Bertolt Brecht vor multiplica inovaţiile atât prin alegerea
subiectelor, prin tehnică cât şi prin spiritul unei reprezentaţii care asociază publicul acţiunii.
Aceste curente au apărut ca o reacţie la criza valorilor morale pe care o percepeau
oamenii de artă şi literaţii. Înainte să piară în materialitatea ei, lumea a fost anihilată prin forţa
imaginaţiei. Cu ajutorul intuiţiei şi al sensibilităţii, artiştii au fost primii care au pus în
practică, în domeniul lor, distrugerea vechii lumi. De atâtea ori anunţată la începutul secolului,
Apocalipsa în cultură şi civilizaţie s-a materializat odată cu declanşarea războiului. Nimic n-a
mai fost, după 1918, ca înainte: acea Belle Epoque, cu faţada ei burgheză aparent stabilă, era
definitiv încheiată.(3;152)
Conştiinţe care au marcat începutul secolului XX au elaborat sub înrâurirea lui
Nietzsche lucrări şi studii în care erau explicate liniile de evoluţie ale civilizaţiei occidentale.
Oswald Spengler publică la sfârşitul primului război mondial "Declinul Occidentului" în care
pune un diagnostic sever asupra civilizaţiei occidentale: condamnare la dispariţie. Civilizaţia,
ca şi fiinţa umană în accepţiunea lui Spengler, este supusă evoluţiei ciclice. Unei fiinţe
omeneşti ajunsă la vârsta de o sută de ani nu-i mai rămâne nici o speranţă de viaţă. Nici o
speranţă nu mai rămâne unei civilizaţii (sau culturi, pentru a folosi termenul lui Splengler)
care a atins vârsta de o sută de ani. Aceasta era în accepţiunea sa limita biologică a
civilizaţiilor.
Influenţat de Nietzsche şi Spengler, istoricul şi filozoful Olaf Stapledon a elaborat
lucrarea "Ultimii şi primii oameni" în care a încercat să creioneze evoluţia omenirii pe
perioade lungi în care se succed ciclurile istorice, biologice întrerupte uneori de crize, dezastre
naturale sau provocate de om. De fiecare dată, progresul triumfă asupra "sfârşitului lumii".
Tragedia artiştilor moderni, de stânga sau de dreapta, a fost angajarea politică mult mai
eficientă a propriilor mişcări de masă, dar respingerea curentelor lor de către politicieni. Cu
excepţia parţială a fascismului italian de influenţă futuristă, noile regimuri autoritare, atât de
stânga, cât şi de dreapta, au preferat vechile clădiri gigantice monumentale în arhitectură,
144 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

vechile stiluri în pictură şi sculptură, spectacole clasice pe scenă, accectabilitatea ideologică în
literatură. Arta avangardei europene din prima jumătate a secolului XX nu insufla decât
rareori un sentiment de speranţă. Aşadar, a fost o artă creată, cum spunea învăţatul şi poetul
clasic A.E.Housman, "în zilele în care lumea se prăbuşea, la ora la care temeliile pământului
se scufundau" (4;138).
Progresul ştiinţific, dar şi războaiele care au bulversat liniile tradiţionale ale societăţii au
repus în discuţie vechiul sistem de valori. Are loc o eliberare tot mai puternică de tabu-uri, de
constrângeri morale sau sociale, o deschidere spre inconştient, sunt exaltate instinctul, forţa
etc. Apar, aşa cum am arătat, o serie de curente de avangardă. Alături de aceste curente,
puternice individualităţi şi-au confirmat în operele lor detaşarea, scepticismul sau îndoiala faţă
de valorile tradiţionale: germanul Spengler, francezul Gide, italianul Pirandello, austriacul
Kafka. Reacţia împotriva raţionalismului, care triumfă în filozofie cu Bergson şi Heidegger,
poate genera o reînoire a sentimentului religios (Miquel de Unamuno, Mauriac, Bernanos).
Refuzul lumii prezente poate, de asemenea, conduce spre căutarea evaziunii în analiza
subiectivă (Marcel Proust, James Joyce), în căutările estetice (Paul Valéry) sau într-un
oarecare clasicism (Jean Giraudoux).
În opoziţie cu acest refuz al lumii actuale, numeroşi intelectuali nu au ezitat să se
angajeze în operele lor în faţa marilor probleme ale vremii. În Italia, mişcarea futuristă a fost
una din componentele fascismului în faza sa incipientă, în timp ce în Franţa mişcarea
suprarealistă avea legături politice foarte strânse cu partidul comunist între 1925 şi 1934. În
Uniunea Sovietică, scriitori (Gorki, Şoholov), artişti cineaşti (Eisenstein) se pun în serviciul
Revoluţiei. În Germania, instalarea naziştilor la putere constrânge la exil pe arhitecţii mişcării
Bauhaus, ca şi numeroşi scriitori (Brecht), muzicieni, cineaşti. La sfârşitul anilor '30, de la
Steinbeck, Hemingway, Aragon sau Habrause la Celine, Drieu La Rochelle sau Brasilach,
scriitorii au încercat să găsească în angajarea politică un răspuns la problemele lor.
În pictură, după revoluţia impresionistă de la sfârşitul secolului XIX, Van Gogh,
Gauguin şi Cezanne deschid calea unor revoluţii picturale ce vor da naştere picturii
contemporane. Prima este cea a exaltării senzaţiei şi culorii - şcoala botezată "fauves"
(Matisse, Dufy, Derain). A doua a fost cubismul (Picasso, Braque...). Influenţa acestor două
şcoli o regăsim în expresionismul german, care caută într-o culoare exuberantă mijlocul de
expresie al frământărilor interioare (Molde, Mundi) şi în pictura abstractă. Influenţele
cubismului, futurismului, expresionismului se manifestă, atât în sculprtură, cât şi în
arhitectură.
În muzică, îndrăznelile unor Stravinski, Schönberg, Milhani sau Honegger marchează
ruptura cu tradiţia, o reacţie împotriva moştenirii lui Wagner sau Debussy. Marea revoluţie
muzicală din prima jumătate a secolului XX este fără îndoială apariţia şi dezvoltarea jazz-ului,
originar din America. (1;369)
Cultura de avangardă era, la mijlocul secolului XX, un concept limitat în Europa.
Privirile se îndreptau cu nostalgie spre Paris şi Londra. Încă nu se privea spre New York.
Pentru cea mai mare parte a talentelor creatoare din lumea neeuropeană - care nu erau limitate
la tradiţiile lor, nici nu imitau pur şi simplu Occidentul, sarcina principală părea să fie
descoperirea realităţii contemporane a propriilor popoare. Aşa s-a născut o mişcare care a fost
realismul.
Din a doua jumătate a secolului XX, lucrul cel mai evident, în legătură cu dezvoltarea
culturii, a fost mutarea centrelor tradiţionale de manifestare ale acesteia din Europa în
America. New York-ul se mândrea că înlocuise Parisul ca centru al artelor vizuale, prin care
înţelegea piaţa operelor de artă sau locul în care artiştii în viaţă deveneau mărfuri apreciate la
cele mai înalte preţuri. Mai mult chiar, juriul premiului Nobel pentru literatură a început să ia
145 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

în serios literatura neeuropeană începând cu anii ‘60, după ce mai înainte o neglijase complet.
(2;574)
O dată cu începutul deceniului şapte, epicentrul mişcării literare inovatoare se mută din
nou în Europa, în special în Franţa unde influenţa valului existenţialist a afectat tineri literaţi
al căror succes provine din practica de a exprima noile valori eliberate de constrângerile
morale şi formale impuse de tradiţie şi mai ales de şcoala "noului roman". Autorii care aparţin
acestui curent, Alain Rabbe-Grillet, Michel Butor, Jean Ricardon, Claude Simon, Phillipe
Sollers, Marguerite Duras, pun accentul asupra formelor, figurilor, limbajului în creaţia
romanească, în defavoarea povestirii lineare şi a psihologiei personajelor. Această mişcare cu
caracter de revoluţie în literatură s-a desfăşurat împotriva realismului şi marxismului, care
privilegiaseră acţiunea şi angajarea scriitorului. "Noul roman" şi "teatrul absurdului" care
triumfă în aceeaşi epocă (Samuel Bechett, Eugen Ionescu, Jean Genet) ce dezvoltă pe un
fundal al contestării generale a valorilor colective şi al ruperii legăturilor între opera de cultură
şi ideologie, caracteristice unei perioade de relaxare a tensiunilor sociale şi internaţionale.
Refluxul valului "noul roman" nu a fost urmat de apariţia unor noi şcoli. Marile nume
sunt cele ce caracterizează perioada, începând cu anii ‘80: franceza Marguerite Yourcenar,
elveţianul Albert Cohen, italienii Elsa Morante, Alberto Moravia, Italo Calvino, spaniolul José
Bergamin, sovieticul Mihai Şolohov, columbianul Garcia Marquez, argentinianul Jorge Luis
Borges, cubanezul Alejo Carpenter, egipteanul Maguib Mafouz, algerianul Tahar Bejelloun,
japonezul Yukio-Mishima, etc.
Chiar dacă în ultimii 20 de ani ai secolului existenţa unor şcoli de artă a fost mai puţin
contestată, curentul în care s-au manifestat individualităţile culturale a fost numit
"postmodernism". (2;588)
În anii ‘90 existau artişti, filozofi, sociologi, antropologi, istorici postmodernişti. Toate
"postmodernismele" aveau în comun un scepticism esenţial asupra unei existenţe a realităţii
obiectivelor şi/sau posibilitatea de a ajunge la o înţelegere a acesteia prin mijloace raţionale.
Era o tendinţă de relativism radical. Postmodernismul contestă esenţa unei lumi care se
întemeiază pe presupuneri contrare: pe lumea transformată de ştiinţă şi de tehnologia bazată
pe ea şi ideologia progresului care o reflectă. (2;590)
O privire retrospectivă asupra culturii din a doua jumătate a secolului XX ne duce la
concluzia chiar a unui declin, cel puţin regional, al unor genuri culturale, artistice, care
înfloriseră în prima jumătate a secolul al XX-lea şi au supravieţuit până la jumătatea lui . În
sculptură, de exemplu, expresia principală a acestei arte, monumentul public, s-a stins, practic,
după primul război mondial. Pictura nu mai era ceea ce fusese în perioada dintre războaie. În
orice caz, ar fi greu să se facă o listă a pictorilor dintre anii 1950-1990 care să fie acceptaţi
drept personalităţi de importanţă majoră (adică să fie consideraţi demni de a fi incluşi în
muzeele din altă parte decât din ţara autorului), comparabilă cu una din perioada interbelică
(Picasso, Matisse, Chagall, Ronault, Klee etc). În muzica clasică, declinul vechilor genuri a
fost ascuns de enorma creştere a numărului de spectacole. Cu excepţia unor compozitori din
Anglia şi Germania (Henze, Britteu), foarte puţini au creat opere mari. Americanii (Leonard
Bernstein, de exemplu) au preferat genul musicalului. În afara ruşilor Procofiev, Şostakovici
şi Stravinski, creatori ai unor opere simfonice foarte apreciate, nici un alt nume nu s-a mai
distins în realizarea muzicii instrumentale. Şi nu trebuie uitat că cei trei aparţineau şi se
formaseră în prima parte a secolului.
Un regres similar se constată şi în domeniul literaturii în special în ceea ce priveşte
romanul. Declinul genurilor clasice în cultură nu s-a datorat lipsei de talente. Au existat încă
doi factori care au subminat cultura de tip clasic: moartea modernismului şi, mai ales, triumful
146 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

universal al societăţii de consum. Acest factor va genera "cultura de masă", "populară".
(1;370)

II. DE LA CULTURA ELITISTĂ LA CULTURA DE MASĂ.

Progresele democraţiei, creşterea nivelului de trai, dezvoltarea învăţământului şi apariţia
mass media au dus la naşterea unor forme ale culturii populare: reportajul, romanul poliţist,
benzile desenate, mesajul publicitar, jazzul, radioul şi mai ales cinematograful şi televiziunea.
"Reportajul" - termen folosit din 1929 în dicţionarele franceze şi din 1931 în cele engleze - a
devenit un gen unanim acceptat al literaturii de critică socială şi al reprezentărilor vizuale din
anii ‘20. El s-a răspândit prin intermediul cinematografului, televiziunii, radioului, presei
scrise. Scriitorii, în special cei din SUA, nu numai că se considerau şi reporteri, dar scriau
pentru ziare şi fuseseră ziarişti: Ernest Hemingway (1899-1962), Theodore Dreiser (1871-
1945), Sinclair Lewis (1885-1951).
O interesantă evoluţie a avut romanul poliţist care s-a caracterizat prin creştere
extraordinară şi explozivă. Iniţial, a fost un gen literar englezesc- tributar personajului
Sherlock Holmes al lui Conan Doyle - feminin şi convenţional în mare măsură. Pioniera
acestuia, Agatha Christie (1891-1976), rămâne printre campionii de bestseller-uri. Acestea
tratează aproape exclusiv crime prezentate ca un joc de societate care necesită o anumită
ingeniozitate pentru a-l rezolva. Genul poate fi considerat drept o inovaţie curioasă a unei
ordini sociale aflate în primejdie fără să fi fost încălcate încă. Ordinea este restabilită prin
raţiune. Autorii lui au fost oameni cu merite literare modeste. Singurul scriitor care a
transformat povestirea detectivă în literatură adevărată este belgianul Georges Simenon
(1903-1989) (2;231). Alături de romanul poliţist, cele mai citite genuri sunt romanele de
dragoste pentru femei, "thriller"-ele de diferite genuri pentru bărbaţi şi, probabil, scrierile
erotice şi porno. În ultima parte a secolului, oamenii care citesc cărţi la modul serios din alte
motive decât cele profesionale, de învăţământ sau în scopuri de culturalizare reprezintă o
minoritate. Deşi revoluţia educaţională a mărit mult cifrele absolute, deprinderea cititului este
în declin în ţările în care lumea este alfabetizată.
Moştenitoare a unei tradiţii care coboară în prima parte a secolului XIX, banda desenată
a cunoscut încă de la începutul secolului XX un remarcabil succes, legat de moda ziarelor
ilustrate pentru copii şi adolescenţi. În anii '30 apar serialele americane (Mickey, Tarzan,
Mandrake Magicianul, mai târziu Superman şi Batman), adoptate curând sau imitate de
desenatorii europeni. După al doilea război mondial, un real succes au producţiile şcolii
franco-belgiene, dominată de desenatorii grupaţi în jurul publicaţiilor "Journal de Spirou",
"Journal de Tintin", "Journal de Pif" şi "Pilote". La începutul anilor’60 banda desenată
americană pătrunde în Europa cu o serie de producţie pentru adulţi profitând de interesul unei
părţi a publicului pentru science-fiction şi fantastic. Apetitul pentru banda desenată a fost un
fenomen al civilizaţiei care poate fi explicat alături de un oarecare snobism intelectual, de
declinul cărţii şi de nevoia de a evada din real a multora dintre contemporanii noştri. (5;463)
Dacă universul benzii desenate este în mare măsură cel al visului şi poate vehicula
mesaje politice puternic subversive, iconografia publicitară concură la uniformizarea
societăţilor industriale şi este unul din motoarele economiei de piaţă. Cuvintele care domină
societăţile de consum nu mai sunt cele din cărţile sfinte sau scriitori clasici, ci denumirile
bunurilor care pot fi cumpărate. Acestea sunt imprimate pe tricouri, ataşate la alte obiecte
147 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

vestimentare ca nişte amulete fermecate cu ajutorul cărora purtătorul dobândea apartenenţa
spirituală la un stil de viaţă.
După primul război mondial, dezvoltarea radioului, apoi al discului asigură o difuzare
masivă a informaţiilor, dar şi a culturii populare. Gusturile se uniformizează şi se
internaţionalizează: jazzul invadează Europa în care tangoul, onestepul şi charlestonul concură
valsul şi polka. Nume ca Louis Armstrong, Duke Ellington sau Maurice Chevalier sunt
mondial recunoscute.
Cinematograful devine rapid divertismentul popular prin excelenţă. Franţa domină
producţia cinematografică până la primul război mondial, înainte de a ceda locul SUA
(Hollywood, de unde ies primele westernuri şi marii comici ai filmului mut: Mack Sennet,
Buster Keaton şi Charlot). În Europa, două şcoli marchează anii '20: expresionismul german
cu Murnau (Nosferatu, 1922), Fritz Lang (Metropolis, 1925) şi realismul sovietic cu
Eisenstein (Crucişătorul Potemkin, 1925). După apariţia sonorului (1927), cinematograful
cunoaşte o cotitură decisivă. America domină în continuare producţia, mai ales printr-un gen
nou, de mare succes, comedia muzicală, însă cinematografia franceză, produce în anii '30 - '40
opere de calitate semnate Jean Renoir, Marcel Carné, Rene Clair.
La răscrucea anilor '50 şi '60 se produce o adevărată revoluţie a celei de-a şaptea arte. Ea
a avut loc în Franţa: reacţia împotriva tendinţei de comercializare a producţiei
cinematografice, vizând să înlocuiască printr-un "cinema de autor", realizat cu bugete
modeste, producţiile industrializate, standardizate şi în mod esenţial recreative care păreau să
fi cucerit definitiv piaţa o dată cu trumful societăţii de consum. Opere ca "Le beau Serge"
(Claude Chabrol, 1958) "Les 400 coups" (Francois Truffant, 1959), "A bout de souffle" (Jean-
Luc Godard, 1960), "Hiroshima mon amour" (Alain Resnais, 1959) etc sunt ilustrative pentru
"noul val". Acesta va cuprinde o mare parte a cinematografului mondial: Polonia (Andrezej
Wajda, Roman Polanski), Brazilia (Glauber Rocha şi Guy Guerra), Canada şi Belgia (André
Delvaux), Italia (Visconti, Fellini, Antonioni, Rosi, Bertolucci). Acest curent neo realist
încearcă să exprime, într-o manieră globală, toate problemele vremii noastre. (5;461-462)
Micul ecran cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă şi devine principalul instrument de
comunicare în masă. El concurează puternic la propagarea unei culturi standardizate, hrănite
din universul aseptic al serialelor, al jocurilor televizate şi al emisiunilor de varietăţi. Însă
televiziunea a devenit totodată o fereastră către lume, graţie imaginilor din actualitate.
Mai mult decât "cultura elitistă" (care nu este totuşi cruţată) cultura de masă poate
deveni un instrument în sprijinul unei ideologii. În regimurile democratice presa, radioul,
cinematograful, televiziunea suferea mai mult sau mai puţin influenţa diferitelor forţe politice
şi grupuri de presiune, mai ales financiare. În ţările cu regimuri totalitare, ele devin puternice
instrumente de propagandă folosite pentru manipularea maselor. Subliniem în acelaşi timp
faptul că în aceste regimuri cultura devine un element de exprimare a nevoilor şi aspiraţiilor
sociale. Artistul are sentimentul că oamenii au nevoie de el. Acest sentiment nu a fost limitat
doar la creatorii de cultură din regimurile comuniste, dar şi acolo unde intelectualii erau în
contradicţie cu un sistem politic dominant: Africa de Sud, America Latină în anii ‘50 şi ‘60.
În acest context, atât în lumea socialistă, cât şi în diverse zone ale Lumii a Treia,
producătorii de cultură se bucurau de prestigiu şi de o relativă prosperitate şi privilegii. În
lumea socialistă, ei se puteau număra printre cei mai bogaţi cetăţeni şi se puteau bucura de cea
mai rară dintre libertăţile acestui sistem totalitar, anume faptul de a călători sau chiar de a avea
acces la cultura occidentală. Toate acestea se manifestau în perioadele de relaxare a
regimurilor.
În mare parte regimurile totalitare au încercat reprimarea culturii ca formă de
manifestare a libertăţii de gândire şi de exprimare. Situaţia din China, spre exemplu, până la
148 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

sfârşitul anilor '70 a fost dominată de o represiune nemiloasă. Regimul lui Mao Tzedun a atins
apogeul prin "Revoluţia culturală" din anii 1966-1976, o campanie împotriva culturii, o
educaţie şi o îndoctrinare fără egal în istoria secolului XX. Timp de doi ani, practic,
învăţământul mediu şi superior a fost desfinţat. Interpretarea muzicii clasice (occidentale) a
fost interzisă, iar repertoriul naţional al teatrelor şi al cinematografelor a fost redus la circa
şase piese cuvincioase, judecate de către soţia Marelui Cârmuitor (cândva actriţă de mâna a
doua la Shanghai), care erau repetate la nesfârşit. (2;577)
Sfârşitul "războiului rece" şi perioada de destindere care i-a urmat a permis pătrunderea
şi în aceste spaţii a produselor culturii de masă. Consecinţele acestui fenomen asupra
psihologiei colective şi asupra identităţii culturale a popoarelor sunt considerabile. Ele sunt în
egală măsură contradictorii şi greu de măsurat. Fenomenul favorizează o anumită
uniformizare a mentalităţilor, conformă unui model (occidental). În 1972-1973, SUA
controlau peste 65%, iar în anii '90 procentul a crescut la 80% din fluxul mondial de
informaţii. Acest fapt nu putea rămâne fără consecinţe asupra manierei în care o bună parte a
locuitorilor planetei văd lumea (5;453). Mult mai nesigure sunt efectele obişnuirii oamenilor
cu imaginea reprodusă, fără încetare, a mizeriei, a violenţei şi a morţii. Acestea pot, în acelaţi
timp, să trezească salutare efecte de umanitate, compasiune şi solidaritate, dar şi să transforme
în banalitate aspectele dezolante din lume, sau, şi mai rău, să le transforme într-un spectacol.
De aici şi reacţia, apărută în anii ‘60 în SUA şi în celelalte state dezvoltate, sub forma unei
critici, adeseori virulente, a societăţii de consum şi a modelului productivist.
Desigur că instantaneitatea şi mondializarea informaţiilor sunt fenomene reale, fireşti
într-o lume care merge spre globalizare. Problema care interesează, după opinia noastră, din
punct de vedere cultural, este de a se păstra individualitatea, creativitatea, originalitatea şi
specifitatea actului artistic. Dacă fiecare om este o fiinţă unică, ni se pare firesc ca actul de
cultură să exprime această diversitate infinită, ce dă acestuia frumuseţe, măreţie şi grandoare.

III. DEZVOLTAREA CULTURII TEHNICE ŞI A ŞTIINŢELOR NATURII.

Dacă din punct de vedere al artelor secolului XX este caracterizat de o serie întreagă de
crize, în ceea ce priveşte ştiinţa, situaţia este cu totul alta. Aceasta şi pentru faptul că nici o
perioadă din istoria omenirii nu a fost atât de dependentă de ştiinţele naturii ca secolul XX.
Dacă în 1910, oamenii de ştiinţă din Europa occidentală erau, probabil, în număr de circa opt
mii, la începutul anilor ‘90 numărul lor era estimat la circa cinci milioane de persoane.(2;596)
O caracteristică a ştiinţei secolului XX este faptul că ea a încetat să mai fie eurocentrică.
Din anii ‘30 producându-se un transfer al centrului de gravitate al acesteia în SUA, unde a şi
rămas. Între anii 1900 şi 1933 numai şapte premii pentru ştiinţă fuseseră acordate SUA, iar
între 1933 şi 1970, numărul acestora a fost de şaptezeci şi şapte. După 1945 şi alte centre de
cercetare independente se afirmă: Canada, Australia, Argentina, Noua Zeelandă, Africa de
Sud. În acelaşi timp, afirmarea oamenilor de ştiinţă neeuropeni, mai ales a celor din Asia de
Est şi din subcontinentul indian a fost izbitoare. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului, sunt
încă zone ale globului care au generat puţini oameni de ştiinţă: Africa şi America Latină.
Frapant este faptul că o treime din laureaţii asiatici ai premiilor Nobel pentru ştiinţă nu
apar sub steagul ţării lor de origine, ci sub cel american. (Dintre laureaţii americani douăzeci
şi şapte sunt prima generaţie de imigranţi). Într-o lume tot mai globalizată a avut loc şi are în
continuare loc un proces de concentrare a ştiinţelor în relativ puţine centre, care dispun de
149 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

resurse adecvate pentru dezvoltarea lor, mai ales în SUA şi unele state occidentale: Germania,
Anglia, Franţa.
Creierele lumii au fugit din Europa din motive politice (în perioada anilor ‘30 - ‘90), s-
au scurs din ţările sărace spre cele bogate din motive economice. În anii ‘70 şi ‘80, ţările
dezvoltate au cheltuit aproape trei sferturi din sumele alocate pe plan mondial pentru cercetare
şi dezvoltare, în timp ce statele sărace (în curs de dezvoltare) nu au cheltuit mai mult de 2-3%
(6; 103). Într-o lume democratică şi populistă, oamenii de ştiinţă sunt o elită, concentrată în
relativ puţine centre subvenţionate.
Faptul că secolul XX s-a bizuit foarte mult pe ştiinţă nu trebuie prea mult argumentat.
Tehnologia bazată pe teoria ştiinţifică avansată şi pe cercetare a determinat "boom"-ul
economic din lumea dezvoltată. Fără ştiinţa genetică, India şi Indonezia nu ar fi putut produce
suficientă hrană pentru populaţia lor în plină explozie demografică. La sfârşitul secolului
biotehnologia a devenit un element important atât în agricultură, cât şi în medicină.
Descoperirea fusiunii nucleare, a teoriei moderne a computerelor, a laserului, a structurii
ADN-ului, a transmiţătorului fac din secolul XX o perioadă de maximă înflorire a ştiinţei.
Aceasta a devenit indispensabilă şi omniprezentă - pentru că până şi cele mai uitate colţuri ale
lumii cunosc radioul cu tranzistori şi calculatorul electronic.
O problemă de mare actualitate este aceea a raportului dintre dezvoltarea ştiinţei şi
consecinţele acesteia asupra Pământului ca habitat al organismelor vii. Cu alte cuvinte se pune
problema stabilirii unor limite practice şi morale ale cercetării ştiinţifice. Aceasta datorită unor
pericole reale sesizate şi semnalate opiniei publice în ultimul sfert de veac. Este vorba de
distrugerea stratului de ozon din atmosfera pământului de către fluorcarbon (utilizat în
refrigerare şi la sprayuri), apariţia "efectului de seră" adică încălzirea necontrolabilă a
temperaturii pământului din cauza gazelor produse de om; moralitatea reproducerii umane în
eprubetă şi a clonării umane, etc.
Analiza evoluţiei dezvoltării culturii ştiinţifice ne face să afirmăm că după explozia
primei bombe nucleare din 1945, ştiinţa devine parte componentă a conştiinţei comune şi nu
poate exista nici o îndoială cu privire la faptul că secolul XX a fost un secol în care ştiinţa a
transformat şi lumea şi cunoştinţele noastre despre ea. Vorbind despre ştiinţa secolului XX nu
putem să nu semnalăm faptul că au existat momente de politizare a acesteia. Au existat două
tipuri de regimuri politice care s-au amestecat în cercetarea ştiinţifică, fiind amândouă
interesate la maximum de progresul tehnic nelimitat. Într-unul din cazuri, de o ideologie care
se identifica cu ştiinţa şi saluta cucerirea lumii prin raţiune şi experiment. În modalităţi
diferite, atât naţional-socialismul german, cât şi stalinismul sovietic au respins rolul ştinţei în
societate, deşi au folosit-o în scopuri tehnologice.
Apogeul perioadei ştiinţei politizate a fost atins în timpul celui de-al doilea război
mondial, când savanţii au fost mobilizaţi sistematic în scopuri militare. În mod tragic, războiul
nuclear a fost un produs al antifascismului deoarece au fost convinşi savanţii fizicieni să
accepte să lucreze la elaborarea bombei atomice. În acelaşi timp, războiul a convins în cele
din urmă guvernele că alocarea unor resurse impresionante pentru cercetarea ştiinţifică era
necesară, ba chiar esenţială pentru viitor.
În a doua jumătate a secolului ştiinţa a devenit mai politică în zona de influenţă
sovietică a globului. Oamenii de ştiinţă sovietici erau consideraţi de către elitele comuniste
mai importanţi decât omologii lor occidentali întrucât în concepţia acestora doar ei puteau
face ca o ţară mai puţin dezvoltată ca URSS să poată înfrunta o superputere ca SUA. Aşa se
explică şi faptul că ei au reuşit să facă posibil ca Uniunea Sovietică să depăşească pentru un
timp Occidentul în cea mai înaltă dintre tehnologii, cea a spaţiului cosmic. Primul satelit
artificial (Sputnik, 1957), primul zbor spaţial al unui bărbat şi al unei femei (1961, 1963) şi
150 Constantin Hlihor – ISTORIA SECOLULUI XX -

primele ieşiri în spaţiu au aparţinut, toate, ruşilor. Situaţia s-a schimbat radical în deceniile
următoare în favoarea S.U.A.
Dezvoltarea ştiinţei în secolul XX s-a realizat şi datorită faptului că majoritatea statelor
au sprijinit-o. Dar guvernele nu au fost şi nu sunt interesate de adevărurile ultime, ci de
adevărul instrumental. În cel mai bun caz, ele pot sprijini cercetarea "în sine" fiindcă s-ar
putea ca într-o zi să dea ceva folositor sau din motive care ţin de prestigiul naţional (premiul
Nobel). Acestea au fost fundamentele pe care s-au înălţat şi au înflorit cercetarea şi teoria
ştiinţifică, prin care secolul XX poate fi considerat ca o epocă a progresului uman şi nu în
ultimul rând a tragediei umane.

BIBLIOGRAFIE

1. Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. 1900-
1945, vol. I, Bucureşti, 1998.
2. Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, traducere Anca-Irina Ionescu, Bucureşti, 1944.
3. Boia Lucian, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Bucureşti, 1999.
4. D.E. Housman, Collected Poems and Selected Prose, Londra, 1988.
5. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace (1945-
1973), vol. 2, Bucureşti, 1998.