UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

REFERAT

CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

Coordonator ştiinţific

Prof. Univ. Dr. C. D. POPA Masterandǎ NEMES IOANA-CARMEN Dreptul afacerilor, anul II

2009
1. Introducere. Noţiune. Forme Litigiul arbitral constituie un litigiu patrimonial cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot să tranzacţioneze.1 Încheierea convenţiei arbitrale reprezintă condiţia preliminară a organizării arbitrajului, a înnestirii valabile a tribunalului arbitral cu soluţionarea litigiului atribuit judecăţii. Ea reprezintă temeiul excluderii, cu privire la acest litigiu, a competenţei organelor judecatoreti şide drept comun.Acest act care configurează cadrul şi condiţiile judecaţii, determină regulile aplicabile şi care, dând expresie libertaţii de voinţă a părţilor, conferă instituţiei o puternică amprentă contractuală. Capitolul II al Cărţii a IV-a a Codului de procedură civilă este consacrat în totalitate convenţiei arbitrale. Prevederile lui vor constitui sediul materiei , aplicabil oricărei forme de arbitraj organizate şi pentru orice litigii, deopotrivă interne şi internaţionale. Legiuitorul nu defineşte convenţia arbitrală. Se limitează la a preciza formele în care aceasta se poate realiza, conţinutul şi efectele ei. Se consideră că este acordul de voinţă al părţilor unui raport juridic patrimonial (civil, comercial, de comerţ internaţional), prin care acestea hotărăsc să soluţioneze prin arbitraj litigiile prezente sau viitoare generate de raportul juridic respectiv. Art.343 din Codul de procedura civilă face distincţie între două forme în care poate fi încheiată convenţia arbitrală: clauza compromisorie şi compromis. Prima dintre ele reprezintă o stipulaţie înscrisă în contractul principal sau un act distinct, însă întotdeauna anterioare unui litigiu legat de contractul în care este inserată şi prin care se atribuie arbitrajului competenţa de soluţionare. Compromisul se referă la momentul diferit în care este convenit: acesta coincide în tip cu naşterea diferendului care nu mai este un fapt posibil, ci o certitudine. Ambele au ca efect înlăturarea competenţei organelor jurisdicţionale de drept comun asupra arbitrajului în cauză; ambele oferă arbitrilor puterea de a statua asupra litigiului, deci, sunt atributive de competenţă; validitatea lor este independentă de
1

Revista Dreptul nr.8/1995, Anul VI, Seria III, Bucureşti, 1995, pag.17-19

2

validitatea contractului care a generat litigiul; au o pronunţată autonomie faţă de contractul iniţial şi una faţă de cealaltă, deci existenţa uneia înlătura necesitatea celeilalte; o trăsătură comună a clauzei compromisorii şi a compromisului este caracterul accesoriu, şi anume existeţa lor este justificată de existenţa contractului principal. Caracterele juridice ale clauzei compromisorii si ale compromisului sunt identice, deşi între cele două există trasături distincte: sunt contracte comutative şi consensuale, fiind încheiate, sub sancţiunea nulităţii în formă scrisă. Convenţia arbitrală are forţă obligatorie pentru păţile contractante, obligativitate ce se răsfrânge şi asupra hotărârii arbitrale ce va finaliza procesul; este învestită instanţa arbitrală, artibuind arbitrilor puterea de a soluţiona litigiul; este exclusă competenţa instanţelor statale; este stabilit cadrul organizatoric şi procedura arbitrală care va duce la pronunţarea unei hotărâri susceptibile de executare silită Aceste efecte se produc numai in situaţia în care convenţia s-a încheiat în termeni neechivoci. Se poate observa în practică inserarea de dispoziţii de atribuire a unor competenţe alternative, în favoarea arbitrajului sau a unor instanţe de drept comun. In aceste situaţii tribunalul arbitral îşi poate verifica şi stabili competenţa, dând curs principiului “specialia generalibus derogant”, arbitrajul fiind o instituţie juridcă specială.2 Arbitrul este persoana care, singură sau alături de alte persoane, este însărcinată de către părţi cu tranşarea (soluţionarea cu titlu definitiv şi obligatoriu) unui anumit litigiu concret ivit între ele. Nominalizarea arbitrilor şi constituirea tribunalului arbitral sunt guvernate de convenţia arbitrală, atât în cazul arbirajului ad-hoc, cât şi în cazul arbitrajului instituţional. 2. Numirea arbitrilor Spre deosebire de procedura civilă de drept comun, în arbitraj părţile sunt libere să stabilească dacă litigiul lor va fi soluţionat de un arbitru unic ori de un tribunal arbitral format din două, trei sau mai multe persoane, persoane care vor fi numite în principiu tot de către părţi.
2

Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001; pag.199-201

3

In art.345 al Codului de proicedură civilă se arată că părţile stabilesc, în cuprinsul convenţiei arbitrale, dacă litigiul se judecă de către un arbitru ori de doi sau mai mulţi arbitrii, câte unul numit de fiecare parte, iar al treilea-supraarbitrul- desemnat de comun acord de către cei doi arbitrii.3 Legislaţia procesuală nu impune condiţii cu totul cu totul deosebite pentru desemnarea arbitrilor. Testul legal prevede că poate fi arbitru orice persoană fizică, de cetăţenie română, care are capacitatea deplină a drepturilor. Limitările impuse de lege nu pot fi ignorate, ele fiind în mod expres precizate, astfel, nu poate fi arbitru decât o persoană fizică. Persoanele juridice nu pot dobândi calitatea de arbitru. Legea nu impune persoanei care este desemnată ca arbitru să aibă cunoştinţe juridice, astfel, părţile sunt libere să aleagă arbitri după propriile lor criterii, iar dacă ele apreciază că este necesar pot să recurgă chiar la specialişti în domeniul de activitate legat de obiectul litigiului. Rezultă că principiul care guverneaza numirea arbitrilor este cel al autonomiei de voinţă a părţilor.4 În cazul în care părţile –cu rea credinţă sau nu- nu se înţeleg asupra persoanei arbitrului unic, ori dacă o parte nu-şi numeşte arbitru sau cei doi arbitri numiţi de părţi nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea interesată poate cere instanţei judecătoreşti competente să procedeze la numirea arbitrului, ori, după caz, a supraarbitrului. Instanţa va soluţiona cererea cu citarea părţilor, pronunţând o încheiere dată fără drept de apel sau de recurs. În cazul arbitrajului instituţional autonomia acestuia faţă de instanţele judecătoreşti se relevă şi prin aceea că, pentru înlăturarea posibileleor blocaje la numirea arbitrilor sau constituirea tribunalului arbitral, competentă este autoritatea de nominare prevazută în regulile instituţiei respective. Codul de procedură civilă dispune ca toate atribuţiile ce revin instanţei judecătioreşti cu privire la posibilele incidente referitoare la arbitrii, se exercită de instituţia de arbitraj, conform regulamentului său, afară numai dacă acel regulament prevede altfel. Legea sancţionează cu nulitatea clauza din contractul de arbitraj prin care o parte ar avea dreptul de a numi un arbitru în locul celeilalte părţi ori de a avea mai mulţi arbitrii
3

Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;pag. 70-72 Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003, pag. 29

4

4

decât cealaltă parte. În schimb, atunci când mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, toţi semnatari ai contractului de arbitraj ori acceptaţi ca atare în arbitraj, de către părţile iniţiale, au o poziţie comună în arbitraj, ei îşi vor putea desemna un singur arbitru.5 În sistemul de drept francez, tribunalul arbitral se constituie dintr-un singur arbitru sau din mai mulţi, dar în număr impar. Dacă părţile desemnează totuşi un număr par de arbitri acestea vor desemna şi un supraarbitru, iar în lipsa acordului dintre ele supraarbitrul va fi desemnat de tribunalul de mare instante. Dacă în convenţia arbitrală un este stipulat numărul arbitrilor ce constituie tribunalul arbitral, partea care doreşte să promoveze litigiul şi să învestească un tribunal arbitral, trebuie să invite pe cealaltă parte, în scris, să procedeze la numirea arbitrului. Comunicarea trebuie să cuprindă numele , domiciliul si pe cât posibil, datele personale şi profesionale ale arbitrului unic propus sau ale arbitrului desemnat de partea care vrea să recurgă la arbitraj, precum şi enunţarea pretenţiilor şi temeiul lor. Partea căreia i s-a făcut comunicarea trebuie să comunice raspunsul în termen de 10 zile de la primirea acesteia. Odată desemnaţi, arbitrii trebuie să se pronunţe asupra acceptării sarcinii care li sa încredinţat. Acceptarea trebuie făcută în scris şi comunicata părţilor în 5 zile de la primirea propunerii. După acceptarea funcţiei de arbitru cei doi arbitri desemnaţi, vor proceda în termen de 10 zile la numirea unui supraarbitru. Dacă există neînţelegeri între părţi referitoare la desemnarea arbitrilor, acestea se soluţionează în mod obligatoriu de către instanţa judecătorească. Persoana desempata, poate refuza însărcinarea fără să îşi motiveze aceste gest. Refuzul poate fi tacit. Odată acceptată această misiune ea devine irevocabilă. Tribunalul arbitral se consideră constituit pe data ultimei acceptări a însărcinării de arbitru. Data acceptării este data expedierii prin poştă a comunicării de acceptare.6

5

Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;pag. 74 Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003, pag.30-31

6

5

Speţă. După depunerea întâmpinării şi după primul termen de arbitrare, pârâta ridică excepţia de necompetenţă materială a arbitrajului de a soluţiona litigiul deoarece clauza compromisorie înscrisă în contract este inoperabilă prin faptul că nu se precizează obiectul şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. În contractul principal, părţile au convenit expres să ofere, spre soluţionare, Curţii de arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României orice neînţelegeri care decug din interpretarea şi executarea contractului. Desemnarea instituţiei permanente de arbitraj are semnificaţia acceptării reglementării sale, în afară de cazul în care părţile convin altfel, caz nesurvenit în speţă. Potrivit Regulilor de Procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj, convenţia arbitrală se încheie în scris, fie sub forma unei clauze compramisorii, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare denumită compromis. Clauza compromisorie trebuie să arate numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor, iar compromisul trebuie să arate, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor au modalitatea de numire a lor. Aşadar, eronat pârâta susţine că cele două forme ale convenţiei arbitrale sunt supuse aceloraşi condiţii de validitate, sub sancţiunea nulităţii. Cerinţa arătării obiectului, sub sancţiunea nulităţii, este prevăvută numai pentru compromis. Cât priveşte cerinţa arătării numelui arbitrilor sau modalitatea de numire a lor, aceasta este îndeplinită. De altfel, validitatea clauzei cmpromisorii nici nu mai poate fi pusă în discuţie faţă de faptul că pârâta a acceptat arbitrajul Curţii prin formularea întâmpinării fără a ridica excepţia necompetenţei şi prin alegerea arbitrului său. Pentru considerentele arătate, Tribunalul arbitral, constată ca deplin valabilă clauza compromisorie înscrisă în contract şi operantă. În consecinţă se declară competent să soluţioneze litigiul de faţă. Tribunalul arbitral a mai constatat că a fost alcătuit conform prevederilor Regulamentului de procedură arbitrală.7

7

Revista de Drept Comercial nr. 3/2002, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002; pag.142-144

6

3. Efectele constituirii tribunalului arbitral. Desemnarea arbitrilor este un act de conservare al unui drept procesual al părţii supus unui anumit termen. Constituirea tribunalului arbitral va produce următoarele efecte: • • • • Determină punctul de plecare a termenului de soluţionare şi pronunţare a hotărârii arbitrale; Determină momentul învestirii propriu-zise a tribunalului arbitral; Marchează momentul sesizării tribunalului arbitral cu soluţionarea litigiului cu consecinţa atragerii necompetenţei instanţelor ordinare; Dă dreptul arbitrilor la o remuneraţie pentru activitatea prestată confom convenţiei arbitrale.8 4. Incidenţe cu privire la alcătuirea tribunalului arbitral. La fel ca în cazul litigiilor care se soluţionează pe calea dreptului comun şi în materia litigiilor arbitrale pot apărea incidente legate de alcătuirea tribunalului arbitral. Aceste incidente fac necesară înlocuirea arbitrilor. În principiu, arbitrii pot fi recuzaţi din aceleaşi motive ca şi judecătorii. În plus faţă de motivele prevăzute în codul de procedură civilă, arbitrii mai pot fi revocaţi pentru neîndeplinirea condiţiilor speciale şi suplimentar prevăzute de părţi în convenţia arbitrală. Aceasta este văzută ca şi o şansă suplimentară de verificare şi control a obiectivităţii, probităţii, profesionalismul persoanelor cărora le supun spre soluţionare litigiul, în raport cu circumstanţele concrete ale situaţiei litigioase. Pentru a se putea garanta o prestaţie echilibrată în actul de judecată înfăptuit, părţilor li se recunoaşte dreptul de a-şi hotărî exigenţele a căror neîndeplinire să justifice revocarea. Prevederea unor clauze speciale de revocare nu exclude aplicabilitatea celor generale. O dispoziţie în acest sens ar fi nulă. În arbitrajul ad-hoc, soluţionarea cererii de recuzare intră în competenţa instanţei de drept comun, care va aplica acceaşi procedură ca şi în cazul recuzării judecătorilor. În arbitrajul instituţional este atribuţia respectivei instituţii. In cazul arbitrilor, legiuitorul ţine seama de prezumţia potrivit căreia partea care la numit cunoştea cauzele de recuzare, dar şi-a asumat riscul desemnări. La arbitraj, partea interesată poate introduce cerere de recuzare în 10 zile, fiind un termen de decădere. În
8

Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;pag.75

7

ceea ce priveşte judecătorii, cererea trebuie solicitată “de îndată” ce motivele sunt cunoscute. Din motive de celeritate, abţinerea arbitrilor nu poate fi supusă judecăţii. Arbitrul este obligat să comunice părţilor şi celorlalţi arbitrii, cauzele de recuzare existente cu privire la el, dar va participa în continuare la judecarea litigiului dacă părţile îi comunică în scris că nu intenţionează să ceară recuzarea. Această alternativă nu are echivalent în dreptul comun.9 Abţinerea arbitrului reprezintă un act unilateral de voinţă. 5. Tribunalul arbitral şi instanţele judecătoreşti Atribuţiile instanţelor judecătoreşti în domeniul arbitrajului privat, constau în înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, îndeosebi în legătură cu constituirea tribunalului arbitral (numirea, înlocuirea, recuzarea arbitrilor). Codul de procudură civilă stabileşte atribuţiile ce revin instanţelor judecătoreşti în legătură cu arbitrajul privat. Aceste atribuţii sunt legate de numirea arbitrului, înlocuirea şi recuzarea acestuia. Instanţele au competenţe cu privire la încuviinţarea de măsuri asigirătorii şi vremelnice, constatarea anumitor împrejurări de fapt, luarea de măsuri de constrângere, de aplicare de sancţiuni împotriva martorilor sau experţilor, administrare de probe prin comisie rogatorie şi asistenţă judiciară internaţională. Mult mai evidentă este intervenţia instanţelor judecătoreşti în cazul de exercitare a controlului asupra hotărârilor arbitrale şi de învestire a hotărârilor arbitrale.10 6. Răspunderea arbitrilor În codul de procedură civilă se prevede că arbitrii sunt răspunzători de daune, şi anume: dacă, după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor; dacă, fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea în termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de lege; dacă nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului; dacă încalcă în mod flagrant îndatoriirile ce le revin. În funcţie de natura abaterilor de care se face vinovat în îndeplinirea mandatului său, arbitrul poate fi obligat
9

Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001; pag.203 Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003; pag.31

10

8

la plata de daune-interese compensatorii sau moratorii (de exemplu, când nu a pronunţat hotărârea în termenul convenit de părţi sau stabilit de lege). Unele sancţiuni pot conduce şi la revocarea arbitrului vinovat. În cazul judecătorilor, abaterile de la îndatoriirile profesionale atrag răspunderea lor disciplinară, angajată în condiţiile legii de organizare judecătorească şi derivând din contractul lor de muncă. Calificarea corectă a contractului de mandat dintre arbitru şi parte ca fiind de natură civilă sau comercială are importanţă în determinarea naturii acţiunii judecătoreşti pe care partea interesată ar intenta-o arbitrului în vederea angajării răspunderii sale, şi în stabilirea instanţei competente material să o soluţioneze. În literatura franeză s-a formulat opinia potrivit căreia contractul analizat este unul civil şi nu comercial. Învestirea arbitrilor este una comlexă, unde se înlănţuie mai multe contracte, începând cu convenţia arbitrală şi continuând cu cel dintre arbitrii şi părţi, care presupune desemnarea urmată de acceptarea misiunii de către respectivul arbitru. Spre deosebire de judecători, arbitrii nu au în mod obligatoriu o calificare juridică; ei pot fi specialişti în diferite domenii, cu o conduită morală şi probitate profesională ireproşabile. În arbitrajul internaţional este de preferat indicarea unei persoane cu vastă experienţă în domenii comerciale, de comerţ exterior şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, pentru că ei recurg de mai multe ori la uzanţele comerciale internaţionale decât judecătorii. Ca o sancţiune apare şi revocarea arbitrilor de către partea nemulţumită de modul de îndeplinire a mandatului încredinţat, soluţie oferită de natura juridică a contratului, luată în considerare de legiuitor. 7. Speţă. Magistraţii pot fi arbitri sau supraarbitrii într-un litigiu arbitral, neexistând incompatibiliate între funcţia de magistrat şi calitatea de arbitru. Urmare a inserării clauzei arbitrale în contractul încheiat în 1995 între părţi, litigiul a fost soluţionat prin hotărârea Tribunalului arbitralde pe langă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa. Este de necontestat că părţile au desemnat pe cei doi arbitrii, iar aceştia la rândul lor au desemnat supraarbitrul, un judecător de la Curtea de Apel Constanţa. Cum, până la prima zi de înfăţişare, recurenta

9

nu a invocat excepţii privind constituirea tribunalului arbitral, au fost aplicate dispoziţiile din Codul de procedură civilă, iar supraarbitrul şi-a îndeplinit atribuţiile cu care a fost învestit. Pronunţarea unei hotărâri arbitrale de către un magistrat, în calitate de supraarbitru, nu constituie motiv de nulitate a hotărârii respective intrucât nici o dispoziţie legală nu prevede o asemenea sancţiune, iar în materie procedurală este de principiu că nulităţile absolute sunt totdeauna exprese şi nu virtuale. Recurenta face confuzie între normele juridice care reglementează statutul funcţiei de magistrat şi normele procedurale care se referă la motive care pot duce la desfiinţarea unei hotărâri arbitrale sau judecătoreşti. Examinarea dispoziţiilor legale invocate de către recurentă, evidenţiază faptul că nu există o incompatibilitate între exercitarea funcţiei de magistrat şi desfăşurarea funcţiei de arbitru, inclusiv pronunţarea unei hotărâri arbitrale. Dispoziţiile legale se referă la incompatibilitatea dintre magistrat şi o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământ superior. Calitatea de arbitru şi supraarbitru nu sunt funcţii publice sau private pentru că le lipseşte un element esenţial care defineşte noţiunea de funcţie, şi anume caracterul de continuitate. O activitate sporadică nu trebuie confundată cu îndeplinirea unor obligaţii de serviciu. Prin modificarea Legii nr.92/1992 privind organizarea judecătorească nu se mai face referire la calitatea de expert sau arbitru ca fiind incompatibilă cu ce a de magistrat.11 8. Local arbitrajului Potrivit Codului de procedură civilă, părţile stabilesc locul arbitrajului.Textul îşi are baza în principiul autonomiei de voinţă a părţilor. În lipsa unei stipulaţii exprese cu privire la locul arbitrajului, acesta se stabileşte de tribunalul arbitral. Dacă arbitrajul are un caracter internaţional, prin convenţia arbitrală părţile pot stabili ca acesta să aibă loc în România sau într-o altă ţară.12 9. Tribunalul arbitral este instanţă judecătorească?
11

Revista de Drept Comercial nr.12/1999, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1999; pag.129 Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003; pag.32

12

10

Doctrina în materia procesuală face distincţie între sensul larg al termenului, şi anume “organul împuternicit de lege să rezolve un litigiu intervenit între părţi”. Noţiunea include toate organele de jurisdicţie înfiinţate prin lege. În accepţiunea mai restrânsă, dar cu semnificaţie identică, se au în vedere numai instanţele judecătoreşti, respectiv judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Într-un sens şi mai limitat este desemnat un anumit grad de jurisdicţie, respectiv organul în faţa căruia se află, la un moment dat, un proces oarecare. În sfârşit, în semnificaţia cea mai rigidă, dar nu diferită ca semnificaţie de precedentele, expresia se referă la organul în funcţie, adică judecătorul, completul de judecată. Tribunalul arbitral prezintă diferenţa că nu este împuternicit de lege să rezolve litigiul dintre părţi, ci tocmai de către ele. Sursa puterii arbitrilor este de natură contractuală. În cadrul arbitrajului, chiar în varianta sa comercială, pot fi identificate contracte de natură juridică diferită, în nici un caz doar comerciale. Nici convenţia arbitrală nu este de natură comercială, ci are un regim juridic complex, în care se regăsesc proprietăţi ale actelor procedurale şi ale celor de dispoziţie. Deci, şi contractul dintre părţi poate avea natură civilă şi poate păstra acest regim indiferent de natura proceselor pe care le soluţionează. În plus nu trebuie distorsionate rolurile şi obiectivele părţilor şi arbitrilor din proces. Faptul că au fost numiţi de părţi şi însărcinaţi să aprecieze şi să judece actele şi faptele litigioase, comerciale ale acestora, nu îngăduie confuzia că ar avea vreo legătură cu săvârşirea sau consumarea respectivelor acte sau fapte, că au contribuit în vreun fel la producerea lor ori că au fost participanţi direcţi la ele. Onorariile încasate reprezintă recompensa cuvenită unei munci complexe şi încărcată de responsabilitate. Spre deosebire de judecători, arbitrii nu au în mod obligatoriu o calificare juridică.13 În faţa unui tribunal arbitral nu pot fi invpocate excepţii de neconstituţionalitate. Ca urmare, părţilor le rămâne posibilitatea invocăriilor în cadrul acţiunii în anulare.14 Concluzii
13 14

Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001; pag.203-204 Revista de Drept nr.9/1995, , ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1995; pag11

11

Prin convenţia arbitrală sunt nominalizaţi arbitrii care vor soluţiona litigiul şi este prevăzută modalitatea de constituire a tribunalului arbitral. Procedura arbitrală nu se poate desfăşura în lipsa acordului de voinţă a părţilor. Acordul de voinţă nu este însă suficient, fiind necesară şi acceptarea însărcinării de arbitru. Arbitrii vor soluţiona litigiul în cel mai scurt termen, într-un cadru confidenţial, pronunţând o hotărâre arbitrală supusă contestaţiei în anulare.

CUPRINS

12

1. Introducere. Noţiune. Forme........................................................................................2 2. Numirea arbitrilor………………….............................................................................3 3. Efectele constituirii tribunalului arbitral……............................................................6 4. Incidenţe cu privire la alcătuirea tribunalului arbitral..............................................7 5. Tribunalul arbitral şi instanţele judecătoreşti............................................................7 6. Răspunderea arbitrilor…………………......................................................................8 7. Speţă. Magistraţii pot fi arbitri sau supraarbitrii într-un litigiu arbitral, neexistând incompatibiliate între funcţia de magistrat şi calitatea de arbitru.................................................................................................................................8 8. Local arbitrajului……………………………………………………………………...9 9. Tribunalul arbitral este instante judecătorească?....................................................10 10. Concluzii…..…………...............................................................................................12

BIBLIOGRAFIE

13

1. Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003; 2. Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti, Bucureşti, 2005; 3. Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001; 4. Revista de Drept Comercial nr. 3/2002, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002; 5. Revista de Drept nr.9/1995, , ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1995; 6. Revista de Drept Comercial nr.12/1999, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1999; 8. Revista Dreptul nr.8/1995, Anul VI, Seria III, Bucureşti, 1995

14

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful