Serie nouă • Anul XXVII • Nr.

5 - 6 (303 - 304) • mai - iunie 2016

DIRECTOR:
Carmen-Veronica STEICIUC
REDACTOR-ŞEF:
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
REDACTORI:
Sabina FÎNARU
Isabel VINTILĂ
COLEGIUL REDACŢIONAL:
Acad. Dimitrie VATAMANIUC
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU
Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC
Ion BELDEANU (Preşedinte de onoare al S.S.B.)
Nicolae CÂRLAN
COLABORATORI PERMANENŢI:
Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)
Liviu ANTONESEI (Iaşi)
Leo BUTNARU (Chişinău)
Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)
Ilie LUCEAC (Cernăuţi)
Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)
Matei VIŞNIEC (Paris)

Redacţia şi administraţia:
Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava
E-mail: bucovina.literara@yahoo.com;
ovidius_vintila@yahoo.com.
Puteţi să ne scrieţi şi la adresa:
Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, str. Mitropoliei nr. 4,
720035 Suceava.
Răspunderea pentru opiniile exprimate revine în exclusivitate autorilor.

Revista este membră a Asociaţiei
Revistelor şi Imprimeriilor Literare
din România (A.R.I.E.L.).
Apare cu sprijinul
Consiliului Judeţean Suceava,
sub egida
Bibliotecii Bucovinei
„I. G. Sbiera” Suceava.

Număr ilustrat cu reproduceri
după lucrări ale artistului plastic
Bruce RIMELL (UK).
Coperta 1: The First.
Coperta 4: Tsodilo.

Autograf Nicolae Coande

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

1

Invitatul revistei
„În acea zi, virusul
teatrului mi-a fost
inoculat și niciun vaccin
nu mă va vindeca...”
Paul EMOND
Membru al Academiei Regale de Limba
și Literatura franceză din Belgia (din 2011), Paul
Emond poate fi numit un „autor complet”, deoarece
el practică de mulți ani, cu egală plăcere și forță, genuri literare diferite: roman, teatru, eseu. Autorul s-a
născut în 1944 la Bruxelles, a obținut în 1967 licența în filologie romanică la Universitatea Catolică din
Louvain, unde a devenit asistent în 1973 și a susținut
mai apoi o teză de doctorat referitoare la scriitorul
francez Jean Cayrol. Între 1973 și 1977, Paul Emond
descoperă Cehoslovacia, în perioada respectivă fiind
lector de limba franceză la Bratislava, apoi la Praga,
oraș în care ia parte la viața culturală, în special la cea
teatrală. Tot aici o întâlnește pe viitoarea lui soție, pictorița Maja Polackova, care va construi o interesantă
carieră de artist plastician, alături de Paul Emond.
În 1979 apare primul său roman, La danse du fumiste, inaugurând un stil, un mod de a înțelege personajul și - mai presus de toate - o practică
artistică. Alte romane au urmat: Plein la vue (1981);
Paysage avec homme nu dans la neige (1982); Tête à
tête (1989); La visite du plénipotentiaire culturel à la
basilique des collines (2005). Începând cu anii ‘80 Paul
Emond este interesat mai mult de teatru și devine
unul dintre autorii dramatici belgieni cei mai jucați,
textele sale fiind puse în scenă în Belgia (Théâtre
Rideau de Bruxelles, Théâtre National, Centre Dramatique Hainuyer ), Franța (Théâtre du Gymnase la
Marsilia, Théâtre du Nord în Lille, Théâtre Ouvert și
Théâtre du Rond-Point laParis), în Québec. De asemenea, a fost jucat, în traducere, în diferite alte țări
(SUA, România, Anglia, Bulgaria, etc.). A scris mai
mult de douăzeci de piese, dintre care amintim: Les
pupilles du tigre (1986); Convives (1989); Inaccessibles amours (1994); Malaga (1994); Caprices d’ima2

ges (1998); À l’ombre du vent (1998); Les îles flottantes
(2005); Le sourire du diable  (2007); Il y a des anges
qui dansent sur le lac (2009); Mon chat s’appelle Odilon
(2012); Histoire de l’homme, tomul I (2007) și tomul
II (2016).
O altă direcție în activitatea lui Paul Emond
este constituită de adaptările teatrale ale unor mari texte din literatura universală, dintre care amintim: Neguțătorul din Veneția de Shakespeare (1995); Bachantele de Euripide (1997); Tristan și Isolda (2007); Nous
sommes tous des K., adaptare liberă după Castelul lui
Kafka (2013); Moby Dick de Melville (2014); Madame
Bovary de Flaubert (2015).
– Înainte de a discuta despre creația dumneavoastră, aș dori să evocăm profilul cititorului care
este Paul Emond. Parcurgând eseul pe care l-ați scris
în 1998, în urma unor conferințe pe care le-ați ținut la
Universitatea Catolică din Louvain, eseu intitulat Une
forme du bonheur (dar și făcând o mică incursiune
în blogul www.paulemond.com), ne dăm seama în ce
măsură lectura poate fi considerată parte integrantă a
vieții și operei dumneavoastră. Aveți capacitatea specială de a vă „absorbi” lecturile, de a le transforma în
surse ce îmbogățesc o experiență de viață, dar și o experiență scriitoricească. Cum explicați acest fenomen ?
– Am găsit întrebarea dumneavoastră așezat la biroul meu și nu fac altceva decât să întorc capul spre marea bibliotecă ce acoperă întregul perete
din stânga. Mă gândesc imediat: cât de mulți prieteni!
Sunt mereu prezenți, sunt cu mine în fiecare zi: atâtea cărți și în cărți, atâtea personaje minunate, despre care îmi zic uneori că sunt mai vii decât oamenii
„adevărați”... Atâta viață care abundă în toate aceste

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Invitatul revistei
cărți, venind de pretutindeni, din atât de multe țări,
cu atât de multe limbi, atâtea epoci, câtă fericire! Ați
avut amabilitatea de a aminti titlul eseului meu, pe
care l-am preluat dintr-o frază a lui Borges, o frază
care mă însoțește de multă vreme: „Literatura este o
formă a fericirii” (nu „de fericire”, nota bine, ca și cum
Borges ar fi vrut să spună că literatura nu este numai o
fericire ca oricare alta ci și o modalitate de a da fericirii o formă specifică). Acesta este secretul meu – dar,
bineînțeles, nu e un secret, este o evidență minunată:
am șansa de a avea la îndemână un adevărat dar al zeilor. Da, mare noroc ! Zâmbesc în timp ce scriu acest
lucru, pentru că „Da, mare noroc!” este prima frază
din piesa pe care o termin în acest moment.
– Primul Dvs. roman, La danse du fumiste
(care - din 2015 – poate fi citit și în limba română, grație traducătoarei Carmen Andrei) este în primul rând
un spectacol de limbă care se datorează acelui „flux
incontrolabil de cuvinte, legate printr-o logică proprie”
(Jean-Claude Bologne). Monologul delirant al personajului, „narațiunea” sa și incursiunea în labirintul de
experiențe care se înlănțuie prin jocul de asociații, toate
acestea anunță o concepție foarte modernă a romanului, în acord cu revigorarea genului în cea de-a doua
jumătate a secolului XX. Ați continuat propria Dvs. linie în domeniul romanului prin Plein la vue; Paysage
avec homme nu dans la neige; Tête à tête (cele trei romane fiind tălmăcite în limba română tot de Carmen
Andrei). Din 2005, când v-a apărut romanul Visite
du plénipotentiaire culturel à la basilique des collines
(tradus de către Petruța Spânu), nu ați mai încercat o
astfel de experiență scriitoricească. Ce înseamnă romanul pentru Dvs., Paul Emond, ce a însemnat acest gen
literar mai ales pentru o anumită perioadă din cariera
literară emondiană ? intenționați să vă întoarceți la roman?
– Este adevărat că, de câțiva ani buni teatrul
mă ocupă cu prioritate (se întâmplă prin forța lucrurilor: mi se face o propunere, care duce apoi la alta și
de fapt, asta nu poate decât să mă bucure...). Dar, în
adâncul meu, știu că sunt departe de a o fi terminat cu
romanul. Cum aș putea?
Mă întrebați ce reprezintă romanul pentru
mine ? Un formidabil spațiu al libertății, locul tuturor
posibilităților, al tuturor încercărilor. Modul minunat
de a descoperi alte vieți prin personajele pe care le
inventezi, de a evolua în tovărășia lor, prin cuvinte,
crezând că le duci de mână, până când îți dai seama
că ele, personajele , te duc așa cum vor ele…Romanul
este și șansa de a privi lumea dintr-un punct unde nu
credeai să te afli vreodată, pentru că în acest punct
personajele se instalează, chemându-te și pe tine. Tot

atâtea descoperiri câte surprize, intim unite.
Orice autor are un imaginar propriu, o tematică, o scriitură ușor de recunoscut și, cu siguranță, nici eu nu ies din acest tipar. Dar în același timp
am încercat întotdeauna ca fiecare din romanele și
povestirile mele să rezulte dintr-o strategie a scriiturii de fiecare dată diferită și total nouă pentru mine,
atât în ceea ce privește poziționarea naratorului, cât și
cu privire la dezvoltarea traiectului narativ. Plonjând
în „fluxul cuvintelor”, după cum spuneți, pentru La
danse du fumiste; observator aflat la o distanță în cazul romanului Paysage avec homme nu…; o naratoare
delirantă în Tête à tête; un narator care își bate joc de
protagonist în La visite…; trecere neîncetată de la autobiografia cea mai veridică la ficțiune în Abraham…;
etc., etc. Altfel zis, încerc să am tot atâtea moduri de
a opera câte demersuri ficționale, despre care nu știu,
înainte de a le începe, ce rezultat vor avea. Alteori, este
vorba despre o construcție foarte controlată de la bun
început: șapte părți compuse din șapte capitole pentru La visite…, de exemplu, și planificarea riguroasă a
drumului parcurs de protagonist spre cealaltă față a
oglinzii. Alteori, dimpotrivă, voința de a lăsa în mare
parte mersul operațiilor la întâmplare, privilegiind
hazardul înlănțuirilor de cuvinte, ca în Le fumiste sau
Tête à tête. Aș mai putea aminti și alte diferențe de
registru, activate cu bună știință de la un text la altul.
Am început să practic ficțiunea destul de
târziu, trecând, așa cum ați amintit, prin critica universitară. Voi păstra mereu amintirea momentului în
care, uimit de ceea ce făceam, scriam primele pagini
din La danse du fumiste, cu o jubilație intensă. Simt
această jubilație de fiecare dtaă când mi se pare că
„posed” cu adevărat specificitatea pe care o caut – fie
că este vorba despre un roman, o povestire sau o piesă
de teatru. Mai mult de-atât, acesta este semnalul cel
mai sigur: când nu-l am, când nu apare această evidență, e clar, mai trebuie să aștept…. Este o senzație
de-a dreptul fizică. Nabokov, acest scriitor imens, pe
care-l venerez, vorbea, în ceea ce-l privește, despre un
„frison pe șira spinării”. Dar revin la întrebarea Dvs.:
ce reprezintă pentru mine romanul ? Chiar la modestul meu nivel, romanul este ceea ce produce frisonul,
jubilația . Încă o dată: o formă a fericirii…
– După cum ați declarat, ați ajuns autor dramatic pur și simplu dintr-o...provocare, cu piesa Les
pupilles du tigre. De atunci, ați scris mai bine de douăzeci de piese, jucate în mai multe țări, printre care
și România (amintesc splendidul specatcol cu Iubiri
inaccesibile, la Festivalul Transilvania de la Cluj, în
octombrie 2015, în regia lui Răzvan Popa, cu actorii
Eugen Cristea, Cristina Deleanu și Orodel Olaru, textul fiind tradus de Ion Cristofor). Personajele din piese-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

3

Invitatul revistei
le Dvs. sunt niște „ființe în căutarea iubirii de neatins”,
( Michel Lisse), iar textele sunt un amestec bine dozat
de onirism, nostalgie, ironie... Paul Emond, privind
înapoi, ce înseamnă teatrul pentru Dvs.? În antologia
Dvs. personală, care este cel mai frumos moment din
reprezentările pieselor pe care le-ați scris?
– Îmi revine acum o amintire la fel de intensă ca aceea evocată referitor la romanul La danse
du fumiste. Totul se petrece vreo zece ani mai târziu, într-o sâmbătă după-amiază, într-un teatru din
Bruxelles. Este prima lectură publică a primei mele
piese, ce va fi pusă în scenă după câteva luni. Facem
o încercare, îmi spune regizorul, ca să vedem cum
sună textul. Începe lectura și, după câteva clipe, am
impresia că sunt într-un vis. Pe actori îi cunosc, i-am
văzut pe scenă în multe spectacole, unii îmi sunt chiar
prieteni. Îmi cunosc și personajele, de mult timp se
agită în imaginarul meu, de mult timp fac eforturi ca
să le dau o formă teatrală (diferită de aceea a personajelor de roman, mi-am dat repede seama ca este vorba despre o cu totul altă tehnică scripturală, de alte
coduri, cu mult mai multe constrângeri). Și iată că
sub ochii mei, acești actori devin personajele mele,
personajele mele se transformă în actori, nici unii și
nici alții nu mai sunt ceea ce știam eu despre ei, au
dobândit o personalitate nouă, pe care o descopăr cu
uimire. Personajele mele, ființele acestea de hârtie, au
devenit vii, acolo înaintea mea, au trup, glas, mimică
pe care le observ cu încântare și care vor fi și mai puternice când va fi creat adevăratul spectacol. In acea
zi, virusul teatrului mi-a fost inoculat și nici un vaccin
nu mă va vindeca.
În ziua aceea am înțeles foarte clar că a scrie
pentru teatru înseamnă a scrie pentru alți artiști, care
nu vor face din textul tău ceea ce-ți închipui tu că
vor face. Chiar și la acea simplă lectură, actorii au pus
stăpânire pe piesa Pupilles du tigre, provocând râsul
publicului în momente când eu nu mă așteptam, utilizând tonalități pe care nu le prevăzusem, etc. etc. Pe
scurt (și cu siguranță  !) aceștia recreau piesa pe un
teritoriu ce nu mai era al meu, ci al lor și al meu, împreună. Și dacă așa s-au petrecut lucrurile la o simplă
lectură, ce să mai zici despre o adevărată punere în
scenă !
M-am îndrăgostit imediat de statutul particular al autorului dramatic: peste estetica sa proprie,
aceea a textului, vine să se suprapună estetica regizorului, a scenografului, a creatorului muzicii și – dacă
e cazul – a actorilor, cu interpretarea care e de fiecare
dată personală. A scrie o piesă înseamnă să scrii într-un mod care „lasă loc”, care permite și altora să
se desfășoare. Acest lucru poate fi mai bine înțeles
când ai șansa de a vedea una sau alta din piesele tale
4

în montări consecutive și adesea foarte diferite (cum
este cazul Iubirilor inaccesibile, a căror punere în scenă, la care ați asistat, mi-a plăcut mult). O punere în
scenă reușită te ajută să afli multe despre propria-ți
piesă, îți revelează potențialități pe care nu le-ai distins de la început.
Nu știu dacă există „cel mai frumos moment” din reprezentările pieselor mele, dar cele mai
emoționante sunt acelea la care fiica mea, Suzanne,
participă la reprezentații, ea fiind acum un foarte bun
regizor, actriță și de asemenea autor, spre bucuria tatălui ei. A întruchipat o splendidă Isolda în adaptarea
mea după Tristan și Isolda (prezentându-se la casting
pentru rol, fără ca eu să știu) și a pus remarcabil în
scenă piesa mea Mon chat s’appelle Odilon (interzicând accesul tatălui la repetiții…). Din astfel de momente se naște o bucurie imensă.
– Adaptările dramatice ale marilor texte literare vă ispitesc de două decenii și se pare că acestea
sunt experiențe complexe, cu trupe teatrale din Franța
sau Belgia. Ultima, cea a romanului Madame Bovary
la « Théâtre de poche » de pe Boulevard de Montparnasse (noiembrie 2015) a fost o sărbătoare a literaturii, a muzicii, a jocului, sub toate formele sale. Greu de
imaginat un spectacol atât de complet, atât de ludic,
pornind de la un text care - din cauza statutului său și
a perfecțiunii formale - riscă să producă blocaje, să intimideze. Ca spectator, am savurat rezultatul colaborarii lui Paul Emond cu actorii Sandrine Molaro și Gilles
Vincent Kapps, într-un spectacol care a păstrat toată
frumusețea poetică, nostalgia și ironia textului flaubertian. Din când în când, apare câte un „clin d’oeil” față
de epoca contemporană, prin intermediul muzicii, și
unul dintre momentele mele preferate este Rodolphe
cântând la chitara electrică, cu o voce gen „Johnny
Hallyday”, gata să rupă inima oricărei Emma ... Ce noi
adaptări pregătește Paul Emond și cu ce parteneri?
– Partea cea mai pasionantă în cazul adaptării este faptul că aceasta pornește neapărat dintr-o
dorință comună. Adaptarea există pentru că un regizor de teatru iubește la fel de mult ca mine textul
non-teatral ce va fi adaptat și pe care el dorește să-l
transpună pe scenă. Eu pot scrie o piesă fără a vorbi despre asta cu oricine ar fi, dând-o mai apoi spre
lectură editorului meu sau unor prieteni, regizori sau
actori. Dar n-aș scrie niciodată o adaptare fără a avea
de la bun început un proiect deja pus „pe șine” sau cel
puțin în persectivă, fără ca dorința regizorului să fie
la fel de tare ca a mea, fără ca munca să fie completată
de discuții în ambele sensuri. Eu asum scrisul până la
ultimul cuvânt, dar scrisul acesta nu cere decât să se
hrănească din visul tot mai precis al regizorului, re-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Invitatul revistei
feritor la spectacolul pe care îl construiește. Mai ales
când este vorba despre un spectacol legat de o anumită estetică sau de un dispozitiv anume. Nous sommes
tous des K., adaptarea Castelului lui Kafka, s-a jucat
sub un portic mare, spectatorii stăteau de-o parte și
de alta a unor mese imense, iar actorii jucau pe ele,
trecând, sau mai degrabă sărind, de pe una pe alta. Vă
dați seama că a scrie un text pentru un astfel de spectacol presupune un decupaj secvențial foarte precis,
care nu se poate face decât de comun acord cu regizorul. Am avansat împreună, prin tatonări succesive:
el, cu viziunea asupra spectacolului; eu, cu textul. Ar
fi fost un non-sens să scriu textul înainte și să i-l dau,
spunându-i: „Ia-l, descurcă-te !” La fel s-a întâmplat și
cu Madame Bovary: când am început lucrul nu știam
unde se va juca, dar am hotărât că avea să fie un spectacol pentru o sală mică, cu numai patru actori și că
avea să fie și muzică (deoarece Gilles Vincent Kapps,
minunat actor, este și un excelent compozitor). Cât
despre lucrul la această adaptare, am scris repede cuvintele pentru cântece. Imediat, mi-a venit ideea unui
spectacol în care să alterneze reprezentarea și povestirea (care a funcționat foarte bine, transmițând toată
ironia lui Flaubert față de personajele lui).
În ceea ce privește proiectele, vă voi spune
că de mult timp, pe îndelete, îmi place să mă plimb
prin textele antice. Cum să nu te gândești la unele
dintre acestea când vezi tragediile din lumea de azi ?
Homer și Sofocle sunt mai actuali ca oricând, iar rătăcirile atâtor nefericiți contemporani sau figurile unor
tirani pe care-i știm par să iasă din operele lor, atât de
vechi, totuși. În urmă cu ceva timp am realizat o adaptare a Odiseei, pentru un teatru din Bruxelles (destul
de reușită, în orice caz, spectacolul era foarte bun) și,
câțiva ani mai târziu, o alta a Iliadei (de care sunt mai
puțin mândru, cu același regizor, oricum, mi s-a părut mai puțin reușită decât Odiseea). Cu multă bucurie am adaptat Bachantele lui Euripide. Revin astăzi la
aceste universuri fondatoare. Mai am un proiect care
prinde acum contur, cu un prieten regizor, dar toate
aceste lucruri iau, uneori, mult timp…
– Privind cărțile Dvs. îmi dau seama că
aproape fiecare copertă are imagini realizate de artista
foarte originală care e Maja Polackova, căreia îi sunt
dedicate toate titlurile. Ce reprezintă vizualul pentru
Paul Emond ?
– Este o bucurie permanentă să trăiești alături de o artistă plasticiană. De-a lungul anilor am văzut cum evoluează colajele făcute de Maja, trecând de
la alb-negru la culoare (fiindca materialul ei de bază
este hârtia de ziar, iar culoarea a invadat, puțin câte
puțin, ziarele), am văzut-o meditând la munca ei și

pregătind tot mai multe expoziții interesante. Am
scris deja despre colajele ei. A făcut superbe coperți
pentru cărțile mele (dar și pentru alți autori) și afișe
pentru multe din piese. De puțin timp am publicat
împreună Les aventures de Mordicus, histoires plaisantes et à dormir debout, povestiri scurte pe care le-a ilustrat superb. Dialogul nostru este ceva esențial pentru
mine. Nu aș putea trăi fără muzică, dar și mai puțin
aș putea trăi fără pictură. Anumite personaje ale mele
sau atmosfera anumitor texte sunt direct inspirate de
tablouri ale căror reproduceri stau pe masa mea, sub
ochii mei, atunci când scriu. Și cred că ați remarcat
că în cea mai mare parte a textelor mele – romane,
nuvele sau teatru – există câte un pictor care trece fie
în prim plan, fie mai discret. Nu neapărat pictori de
geniu, cel mai adesea sunt artiști de planul doi, uneori chiar comici sau burlești, asemănători cu celelalte
personaje. Il y a des anges qui dansent sur le lac, piesa
la care țin, poate, cel mai mult, deși nu e neapărat cea
mai bună, are ca personaj central un pictor, un bătrân
care-și face bilanțul vieții, destul de lipsită de glorie. A
pictat toată viața numai persaje marine, dar este și un
falsificator, ce realizează un Turner fals (în alte texte
veți găsi pictori de animale, pictori abstracți, împătimiți ai autoportretului, etc. Am numit chiar „Belgrit-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

5

Invitatul revistei
te” (vă las să ghiciți jocul de cuvinte !) pe un pictor
care apare în mai multe din nuvelele mele. În urmă cu
mulți ani l-am descoperit pe pictorul român Corneliu
Baba, a cărui operă, și mai ales acei „regi nebuni”, nu
încetează să mă pasioneze. Primii regi nebuni pe care
i-am văzut, nu în reproducere, ci în realitate, se găsesc
la muzeul din Sofia. Îmi amintesc cum am rămas nemișcat, mult timp, în fața acestor tablouri, incapabil
să mă mișc de acolo. Un monolog teatral pe care l-am
scris în ultimele luni poartă amprenta lor apăsătoare.
„Uite, ăsta e !”, i-am spus unui prieten regizor care va
pune în scenă piesa, arătându-i reproducerea tabloului lui Baba, din care este inspirat personajul meu.
Am văzut cum I se însuflețește privirea. Și când ne
gândim că Baba este un pictor aproape necunoscut în
Franța sau Belgia…
Ceea ce mă fascinează într-un tablou este
faptul că acesta poate fi privit dintr-o dată în totalitatea lui, pe când descoperirea unui text se face în
timp…Admir puterea tabloului de a arăta esențialul a
ceea ce este în clipa când îl descoperi. De unde și interesul meu pentru munca scenografilor de teatru. Decorul nu trebuie să satureze sensul, el nu face decât să
sugereze, să emită semne care vor trimite la o percepție globală a operei, chiar dacă decorul se transpormă
în cursul reprezentației. Spectacolul începe, lumina se
răspândește pe scenă și o lume întreagă îți e dăruită…

Biblioteca Bucovinei literare

Constantin Abăluţă,
Nu sunt Einstein.
Mic Larousse apocrif,
București, Editura
Muzeul Literaturii
Române, 2016.

Marcel Mureşeanu,
Teama, Cluj-Napoca,
Avalon, 2016.

– La finalul interviului nostru, ați putea dezvălui cititorilor revistei Bucovina literară cele mai importante proiecte din șantierul lui Paul Emond ?
– Cred că sunt puțin superstițios, pentru că
nu-mi prea place să dau detalii despre ce pregătesc, în
lumea mea, atâta timp cât nu pot arăta rezultatul. Sau
poate simt că undele care-mi susțin planurile trebuie
să rămână concentrate, centripete…Am evocat deja
un proiect teatral care pleacă de la texte grecești antice. Voi mai adăuga că sunt foarte atașat de cea mai veche povestire care s-a păstrat, Epopeea lui Ghilgameș.
Într-o bună zi, nu știu peste câți ani, poate doi, poate
zece, nu știu sub ce formă, aș vrea să mă inspire…
– Nu ne rămâne decât să vă urăm ca tot ceea
ce vă propuneți să se transforme în realitate, o realitate
palpabilă… în Belgia, Franța sau România, în rafturile librăriilor sau pe scenă. Multumesc, Paul Emond,
în numele tuturor cititorilor și spectatorilor cărora le
transmiteți încărcătura Dvs. de vis !
Prezentare şi interviu realizate de
Elena-Brînduşa Steiciuc

6

Nicolae Georgescu,
Eminescu după marea
scanare, București,
Scara, 2016.

Iulia Tahasoni,
Treizeci, Iași, Opera
Magna, 2016.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Aforisme
„De fapt îți trebuie
mai mult curaj”

Gheorghe GRIGURCU
A reușit să falsifice pînă și inexistența.
*
De la o vreme îți dai seama că libertatea
nu e decît un pseudonim al inadaptării.
*
Banalitatea: fundamentul existenței. Paradoxul: mansarda acesteia.
*
De fapt îți trebuie mai mult curaj pentru a
minți decît pentru a spune adevărul.
*
Original, „nu ar fi primul care vede ceva
nou, ci a vedea, ca și cum ar fi noi, lucrurile vechi
și cunoscute, văzute și revăzute de toată lumea”
(Nietzsche).
*
Mă tem că maxima performanță a inteligenței nu e cea de-a se adapta realului, ci putința
de-a se debarasa de real.
*
O dificultate care nu-ți alimentează reflecția e o dificultate stearpă.
*
„Scrisul este atît de bizar, funcție atît de
capricioasă că nu putem niciodată hotărî dacă lipsa cutărei condițiuni sau cunoștințe nu-i servește
mai mult decît s-o stînjenească” (Valéry).

*
Încerc să-l citesc pe poetul cutare, care
cultivă nedomolit textul lung, cît mai lung. Nu e
doar plictisitor, e plictisul însuși.
*
Gluma și caricatura: absențe frivole ale realului din sine însuși.
*
Poți tăcea decent și poți tăcea indecent,
poți tăcea politicos și poți tăcea țîfnos, poți tăcea
ca atare și poți tăcea vorbind, chiar îmbelșugat. Necesitatea de a-ți educa tăcerea.
*
Pasărea imaginației în colivia explicației.
*
„Bărbații care se feresc de vin, de jocuri,
de compania femeilor frumoase și de o discuție la
o masă amicală, ascund ceva necurat” (Mihail Bulgakov).
*
Evlavia amintirilor trădează faptul că ești
foarte legat de propria ta ființă. Un egotism sublimat.
*
În poezie, obiectele sînt de fapt antropomorfe.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

7

Jurnal comentat
Avem festivaluri și
recitaluri de poezie,
avem reviste literare,
n-avem auditoriu
și cititori
Liviu Ioan STOICIU
Deși Ministerul Culturii are alocat un
procent insignifiant la bugetul de stat, zero virgulă 1 la sută (abia se atinge 0,1, de regulă e 0,08 la
sută; și acești bani se cheltuiesc, în mare parte, pe
conservarea patrimoniului), se trăiește cu senzația
că — să rămân doar în domeniul literaturii — sunt
manifestări publice „destule” (fiecare județ se laudă cu manifestări culturale, în care e implicată și
literatura) și se alocă bani pentru apariții de reviste de cultură, ba chiar și pentru apariții editoriale
anuale, cărți originale. Descentralizarea „actului
cultural” s-a dovedit benefică (sunt consilii locale responsabile, care sprijină cultura, inclusiv cea
scrisă, cu discernământ). Ai impresia că e o perioadă de înflorire a manifestărilor literare și a apariției de reviste de cultură și cărți în limba română
— poate, 2016 e de vinovat și de „anul electoral”
(alegeri locale și parlamentare), care presupune
și captarea bunăvoinței electoratului de elită. Fiecare județ are bani puși deoparte pentru „centrul
lui cultural” și pentru „direcția de cultură”, pentru
„bibliotecile județene” — ele patronează aceste
manifestări literare. Ele dau bani celor ce editează reviste literare pe plan local (care au acoperire
pe plan național). Că veni vorba: avem teatre, filarmonici, opere cu titulatură națională (finanțate
direct de Ministerul Culturii), dar în plan literar
nu avem nici o instituție națională. Gabriel Chifu,
vicepreședinte al USR are dreptate când susține că
revistele literare reprezentative ar trebui să devină
instituții naționale, cu patalama la mână (sigur,
apariția legii finanțării revistelor reprezentative ale
uniunilor de creație rezolvă această situație, revistele literare reprezentative având statut de instituție
8

bugetată prin Ministerul Finanțelor; atenție, primesc bani anual și revistele de cultură care se înscriu la Ministerul Culturii cu cerere de finanțare;
un juriu face selecția). Apropo, statul român a adus
o contribuție culturii naționale și prin ajutorarea
uniunilor de creație, anume prin impunerea prin
lege a „timbrului cultural”, plătit de „consumatorul de cultură” — timbru care funcționează perfect
la nivelul teatrelor, al produselor muzicale, al arhitecților sau cinematografiei, nu însă și la nivelul
Uniunii Scriitorilor din România (trezită cu contestarea timbrului literar de către editori, în mod
aberant, fiind considerat o taxă în plus)… Las la o
parte faptul că pe lângă Ministerul Culturii a fost
inventată AFCN (Administrația Fondului Cultural
Național), care atrage bani din cât mai multe surse
posibile pentru finanțarea culturii, în toate componentele ei — în principiu existând posibilitatea să
primească bani de aici și revistele literare pentru
plata drepturilor de autor sau pentru editarea unor
cărți originale beletristice, inclusiv pentru punerea
la cale a unor manifestări literare. Din păcate, vicierea concursurilor de selecție, prin jurii tendențioase (care direcționează banii către prieteni; și la
legea finanțării revistelor de cultură, la Ministerul
Culturii, și la AFCN), aduc mai mult ponoase celor
înregistrați — „că așa e la noi, la români, corupția
ne e în sânge, mai ales în rândul intelectualilor”.
Interesant, la nivel național, USR are manifestări de anvergură — care sunt organizate și pe
spezele filialelor USR din țară, în general cu finanțarea autorităților locale. De curiozitate, iată câteva repere din acest an, proiecte finanțate parțial de
USR: Colocviul național al revistelor literare (la

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Jurnal comentat
Arad, 6-7 mai; președinte de filială a USR Vasile
Dan), Colocviul național de proză (la Alba Iulia,
din 7-8 mai; președinte de filială Aurel Pantea),
Festivalul național de literatură „Tudor Arghezi”
(la Tg. Jiu și Tg. Cărbunești, 20-22 mai). Apoi, Premiile USR, la Teatrul Național București în 31 mai.
Iar pe 9 iunie, Gala Poeziei Române Contemporane (la Alba Iulia), urmată de Turnirul de Poezie,
la Neptun, care nu știu ce înseamnă, n-am participat niciodată, e organizat ca o întrecere între filialele USR (6-10 iunie, dacă se respectă data din
programarea apărută la începutul anului). Apoi un
festival literar la Chișinău (organizat de filiala USR
de aici, în 15-18 septembrie). Iar în 2-4 octombrie,
Festivalul Național de Literatură de la Cluj-Napoca
(organizat de Filiala USR Cluj). În fine, din 2016
a apărut și un spectacol la Iași cu Gala „Scriitorului anului” (în 14-16 octombrie). Cine participă ca
invitat la aceste manifestări organizate de USR? Firește, se fac selecții — de regulă se consultă critici
literari care aleg (inclusiv la Gala Poeziei Contemporane; la Gala „Scriitorul anului” e un juriu ales,
ca și la Premiile USR). Dar listele participanților
le definitivează conducerea operativă a USR. Sunt
prezenți la manifestările literare și cei ce au funcții
în USR (redactori-șefi de reviste, în principal).
Cu sprijinul primăriilor și al consiliilor județene, sunt reviste literare care organizează „Zile”
sau festivaluri ale lor, manifestări cu zeci de invitați
(de tip Zilele Familia, la Oradea, sau Festivalul Antares, la Galați, sau Zilele Caiete Silvane, la Zalău,
sau Convorbiri literare la Iași, Poesis la Satu Mare,
Mișcarea literară la Bistrița). La Botoșani, festivalul
„Eminescu” (iarna și vara), la Suceava e festivalul
„Labiș” (e și „Magda Isanos”), la Brăila „Balcanica”, la Bacău „Toamnă bacoviană”, la Sibiu, „Panța”, la Bistrița, „Coșbuc” — din ce-mi vin acum în
minte. Plus festivalurile Blaga la Cluj și la Sighet.
Sunt festivaluri de literatură (necunoscute mie, dar
afișate) la Timișoara și Reșița. În paralel cu cele organizate de membrii USR au apărut și festivaluri
exclusiviste (organizate de tineri) de tip Maratonul
de poezie sau festivaluri internaționale de poezie la
București, la Sibiu și Bistrița!
Avem festivaluri și recitaluri de poezie,
avem reviste literare, dar n-avem auditoriu și cititori. Ne ascultăm și ne citim între noi. E de așteptat,
în viitor, să ieșim din acest regim de circuit închis.
6 iunie 2016. BV

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

9

Poesis

Regele protozoarelor

Constantin ABĂLUŢĂ
AM AJUNS ACOLO...
Am ajuns acolo unde alţii zâmbesc condescendent.
Acolo unde orice maimuţă ştie tabla-nmulţirii.
Acolo unde malul îşi verifică spaima de soare
pe chipul fiecărui trecător. Ştiu că voi fi repede
blamat.
Cred în dreptatea celor ce mă vor blama. Sunt un
miracol
păstrat în congelator, gata să fie uns la momentul
potrivit.
Aveţi cârciumi şi palate unde să mă căutaţi.
Aveţi mii de banchize unde să mă găsiţi.
Câţiva aviatori îmi ştiu numărul de la pantofi, norii
în care mă voi ascunde. Nu vreau să dovedesc nimic.
Am umilinţa să străbat o coală de hârtie
până la marginile ei nesfârşite.
Am o mantie roşie de care veţi învăţa să vă temeţi
clipă de clipă ca de-o naştere iminentă.

UN BRICI CĂLĂTOREŞTE...
Pe strada aceea sau nu. În vremea aceea sau
altcândva.
Odată cu scrisoarea. În pofida avionului dispărut.
Pe raftul cu cărţi împrumutate. Pe aleea
morţilor din ultimul deceniu.
Însoţind filmul de-aseară. Cum deschizi uşa beciului.
Cum apuci pe podul cu statui. Imediat
10

sub ţipătul păunilor. Secunde, minute. Portrete,
holograme. Ciungi ori nenăscuţi.
În spasmele ADN-ului. Pe scala cutremurelor
prietenoase. Printre altruiste constelaţii.
Bine că te-am cunoscut. Orb fericit, vipuşcă aurie.
Balconul e strâmt. Literele prea mari.
Moştenitorii au glugi pe cap. Calota polară graseiază.
Un brici călătoreşte pe-o banchiză.

O LENTILĂ SCUFUNDATĂ ÎN NISIP
Acolo unde urma să mă duc.
În paza ochilor a trei copii muţi.
Gutuile din fereastră m-au dezmoştenit.
Totuşi umbra serii izbândi alaltăieri.
Ca şi când n-aş fi spus nimic. Mereu
chel şi enigmatic. Vocea caldă nu părăseşte insula.
Atât de singur cu trei rânduri de părinţi.
Pagina ruptă leagă noi prietenii.
Poate că-i timpul. Sub fular surâzi.
Neam din neamul omului şchiop.
Spasmul verde îl avantaja.
Pe aceeaşi ulicioară din capătul mării.
Uși la licitaţia vântului. O lentilă
adânc scufundată în nisip.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Poesis
ECHER

REGELE PROTOZOARELOR

Inimă a mea, te-am comparat cândva cu un echer
nici nu mai ştiu de ce. Fără milostenie.
Sub ameninţarea oceanului. În caleaşca
plină cu nuci somnifere.

Câţi semeni mai trebuie să moară?
Câtor statui să li se scoată ochii în numele
măreţei viziuni a unicei minţi pământene?
Am văzut legile cum spintecă oameni.

Oare pentru că eşti perpendiculară pe ceva?
Habar n-am. Despotic unghi marin.
Cochilii cuaternare. Nisip copt
în spuza farului.

Am văzut grâul disperat. Metalele sinucigaşe.
Focul şi ştreangul se scăldau în mare.
Toamne lehuze. Ierni fratricide.
Protozoare plutind peste tot.

Inimă ca un echer de plexiglas pe malul
unei mări respirând încălzirea globală.
Lichid de frână nenăscuţilor.

Câte ţări mai trebuie falimentate? Câtor popoare
să li se extirpeze credinţa ca broaştelor glanda
mamară?
Decret pentru trei degete la mâna dreaptă.

Picioare şi mâini în jilţ de argilă.
Aplauze îngheţate. Stalactite,
sunaţi la soneria palmierului albastru.

Strâmtoarea Gibraltar teleportată la Vatican.
Capitalele lumii, şir nesfârşit de botniţe. Viețuim
în marja de eroare a regelui protozoarelor.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

11

Poesis
DEŞTEPTĂTORUL
Deşteptătorul sună în odaia goală
masa şi cele două scaune nu-l iau în seamă.
Străinul care trece pe străzi departe îşi zice:
Dacă dă gloria peste mine? N-o să mai am timp de
nimic.
Gloria înstrăinează. Case şi copaci te părăsesc.
Gurile de canal te privesc lung
ca pe-o fiinţă de pe altă planetă. Cui mai aparţii?
Ziarelor, cluburilor, avioanelor. Milioanelor
de admiratori care nu-ţi cunosc decât numele.
Devii bun comun, ca pasta de dinţi, ca mentosanul.
Pastă de dinţi, mentosan, ce-oi fi
deşteptătorul te pândeşte şi pe tine
la ora când deturnează atâtea pietre
din drumul lor către mare.

scoate o ţigară din buzunar şi fumează. Câte-o pasăre
se aşează pe capul cu plete cenuşii ciugulindu-l.
Trecătorii se uită, fug boscorodind. Şoferii claxonează.
Ferestrele caselor pulsează cu energia unor găuri
negre.
Agitaţia cetăţenilor geloşi, furioşi că niciun urmaș
nu le va purta capul ca pe-un trofeu.
Prin oraş durerea unei mame, mândria fiului
parcurg stradă după stradă. Pe sub copacii înverziţi
faţa pergamentoasă a bătrânei, mâinile obosite ale
tânărului,
eternele numere pe case, mila cutiilor poştale, brusc
stropii reci
de ploaie pe ridurile moarte, pe ridurile vii, pe
degetele calde,
pe punga de plastic în care-a fost vârât cu grijă capul
cenuşiu.

ÎNTÂLNIRI
Delegat pe lângă acest zid. Cu eul meu ploios
fărâmiţat.
Noroc că n-am tuşit. Bine că n-am plecat în alt oraş.
Că nu mi-am şters mesajele e-mail.
Rafale continuau să mă gireze.
Certurile barcagiilor şubrezesc podul. Un puşti
cu seringă face o injecţie zidului dărăpănat
ca să-l înzdrăvenească. Cine deţine
copyrightul cerului opac?
Martor incredibil, pomenesc de străzi fără capăt.
De cişmele care curg ca râurile.
Trăiesc în devălmăşia ferestrelor şi uşilor zidite.
Visez nori în Andora. Dar zilnic mă-ntorc la vitrina
de ceasornicar unde între două vechi orologii
stă tolănită o pisică albă.
PLIMBAREA
(reportaj pământean)

Angelo Carotenuto, un bărbat de 34 de ani,
şi-a decapitat mama şi s-a plimbat
cu capul ei prin oraşul Santomera.
(ziarele din aprilie 2008)

Aprilie. Angelo se plimbă pe străzi cu capul mamei în
braţe.
Obosește. Stă sub un copac, pune capul alături
12

ZVON MEZOZOIC
Vorbind despre moartea unui îndrăgostit
ascultăm un zvon mezozoic, întrezărim eclipsa
tatuată pe braţul stâng, saliva scursă
din vocalele cu care-a fost înmormântat.
Şi tot nu-i deajuns în beciul plin de hieroglifici
cartofi lăstăriţi, de runice mănătărci
cu care iubirea se hrănea, pe care moartea era
geloasă,
iar veșnicia ciocănind în coaste stârnea
nărodul ecou filosoficesc îndrăgit de oratori.
Ce vină are şirul de ciclişti că pedalează ani întregi
pe serpentine spre nicăieri. Ce unde tainice conving
delfinii
să ţină-n dinţi capul dresorului fără să-l înghită. Ce
instinct
face din moarte o caleaşcă a iubirii. Şi din iubire
un diapazon al morţii. Zvon în oasele frunţii mele.

din volumul în pregătire:
Mai sincer ca Himalaya (poeme politice)

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Cronica literară
Lumina explodează
dinspre dealul Țicăului

Ioan HOLBAN
O carte precum aceea tipărită la sfîrşitul
anului 2015, la Editura Junimea, de poetul Vasile Proca, Por­trete din cuvinte (dialoguri elective),
interesează o categorie lar­gă de cititori, începând
cu istoricul literar care găseşte aici in­formaţii utile despre o epocă şi protagoniştii ei, continuînd
cu criticul care caută profilul interior al scriitorului comentat altădată, apoi, oamenii diverşi, dar
avizaţi, atraşi de anecdotica lumii literaturii şi,
nu în ultimul rînd, autorii înşişi, mereu în căuta­
rea narcisiacă a oglinzii de unde să se ivească faţa
ascunsă, aceea de dincolo de texte; cu o singură
excepţie (Carmen Mihalache, teatrolog, prozator,
redactor-şef al revistei băcăuane „Ateneu”), poetul
Vasile Proca face o serie de interviuri cu poeţi, cu
„megieşii” săi - americanul Stanley H. Barkan, Calistrat Costin, Ovidiu Genaru, Gh. Grigurcu, Cezar
Ivănescu („duhovnicul meu literar”, cum îi spune
au­torul), Arcadie Suceveanu, Vasile Tărîţeanu, Lucian Vasilescu şi Lucian Vasiliu -, explorînd teritoriile poeziei de azi, regăsite chiar şi în atelierul pictorului român din Basarabia, Iurie Matei, care, iată,
îi oferă un Poem ce stă alături, fără nici o concesie,
de textele cele mai bune ale fratelui său, Valeriu
Matei: „Eu sunt o pa­săre cu aripile pe dinăuntru,/
un pom cu rădăcinile pe crengi,/ un peşte condamnat la puşcărie/ de-un pescăruş născut în colivie./
Și de mă strigă cineva, eu nu-s./ Eu sunt un strop
de apă în drumul spre fîntînă,/ un cer uscat lipit
de mînă,/ un rege vagabond întors acasă/ printr-o
năframă albă de mireasă./ Și de mă cheamă cineva,
eu nu-s./ Eu sunt un prunc uitat în cîmp deschis/
de-o mamă ce-a căzut din vis,/ o carte-n care tot

ce-a fost de spus/ au scris nebunii pe ascuns./ Și de
mă ştie cineva, eu nu-s./ Eu sunt un arc întins din
două părţi,/ un rîu adînc ce nu-l găseşti pe hărţi,/
o orgă ruginită în care bate vîntul/ de înfloreşte cerul şi pămîntul./Și de mă vede cineva, eu nu-s./ Eu
sunt un melc urcînd în sus/ ca să cobor din munte
crucea lui Iisus”.
Recente, cum e cazul convorbirii cu Lucian Vasilescu care vorbeşte despre drama petrecută
la Clubul Colectiv („CO­LECTIV este o tragedie
care mi-a confiscat şi-mi rupe cu dinţii bucăţi din
suflet. Am putea-o privi, printre lacrimi, şi ca pe o
jertfă înte­meietoare? Nu ştiu. Știu însă că am ajuns
la destinaţie. Adică la ca­păt”.) sau mai de demult
(pe Gh. Grigurcu îl abordează cu ocazia Festiva­
lului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, în 2006), dialogurile elective ale lui Vasile
Proca sînt sensibil diferite de obişnui­tele interviuri
din obişnuitele cărţi de gen, realizate, mai ales, de
publicişti grăbiţi și, adesea, cu informaţii precare
despre scriitor şi lumea acestuia; astfel, prezentarea
poeţilor e una complexă, fiecare dialog fiind încadrat de un articol de dicţionar, de un portret tot
timpul inspirat, de un grupaj de versuri în secţiunea Atlas liric, dar şi, în beneficiul eleganţei cărţii,
de fotocopia unui manuscris şi de fotografii din
arhiva personală a lui Vasile Proca, grupate sub
titlul Iconografie. Fiecare dialog din carte poartă
cu sine atît informaţiile despre poet şi poezia sa,
pînă la detalii, adesea, spectaculoase, cît şi datele
necesare conturării unui profil al lumii prin care a
trecut și al teritoriilor sale literare. Din dialogul cu
poetul nord-american Stanley H. Barkan, de pildă,

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

13

Cronica literară
aflăm lucruri interesante, neştiute la noi, despre
tribulațiile Ninei Cassian, în „exilul” său american,
despre caracterul său nu tocmai la locul lui şi, mai
ales, despre tipul de reacţie a scriitorului român
proletcultist, apoi, prin anii ‚80, „(post)modernist”,
faţă cu Lumea Liberă. Dar Stanley
H.Barkan este, înainte de toa­
te,
poet şi dă o definiţie a poemului,
care se reține: „Un poem e poem
cu adevărat în măsura în care îl
face pe cititor să rîdă, să plîngă, să
cînte sau, cel puţin, îi luminează
intelectul. Mai important este însă
efectul transformării generînd şocul stării de conştiinţă, care îl face
pe cititor conştient. Deşi oamenii au dintotdeauna cinci sim­ţuri,
aceştia nu văd cu adevărat, nu aud,
nu pipăie, nu gustă, nu simt ce e în
interiorul lor şi dincolo de ei. Poezia produce o stare de înţelegere,
lăsîndu-l pe cititor să conştientizeze cu adevărat ce se află acolo”.
Ţinta predilectă a dialogurilor lui
Vasile Proca este firul biografiei, cum se vede în
convorbirile cu Calistrat Costin, Iurie Matei şi
Ovidiu Genaru, dar, dincolo de aceasta, cititorul va
găsi în fiecare interviu un „ce” special care personalizează protago­nistul; modul de a ajunge acolo,
în acea zonă intimă, reprezintă una dintre calităţile
cele mai importante ale dialogurilor lui Vasile Proca. Pictorul Iurie Matei, iată, povestindu-şi „devenirea”, ajunge la afirmarea explicită a românităţii
sale, care emoţionează la fel cum o face poezia
fratelui său, Valeriu Matei: „Eu nu mă prezint nici
în Olanda, nici în Italia, nici în Germania, ca fiind
pictor moldovean. Eu sunt pictor român. Necesită,
sigur, să dau anumite explicaţii, cînd spun că locuiesc la Chişinău. Nu toţi ştiu istoria noastră comu­
nă şi dramatică, în acelaşi timp. Dar, mie îmi place
şi mă bucur că am expus în România. Eu sunt parte
a culturii române”. Evocînd Bacăul patriarhal, Ovidiu Genaru lămureşte problema pseudonimului
ales în locul numelui adevărat, Bibire: „Numele de
Bibire ducea în cîrcă un frate deţinut politic - l-au
luat din liceu, dintr-a şaptea, cu pantaloni scurţi şi un tată exclus din PMR, vremuri grele, ani salbateci moncher, dictatura proletariatului, cine-şi mai
aminteşte astă­zi de ea? Nu pe mine m-a supărat
Bibire, pe ei, așa că m-am pitit sub Genaru, să mi
14

se piardă urma. Eram naiv, ale tinereţii valuri. Am
semnat poezioare luminoase şi Codrin, un pseudonim cam haiducesc, vezi Eugen Frunză, care
știm că nu era o frunză nici cît negru sub unghie.
O anume Codrina, frumoasă, nu mi-a împărtăşit
dragostea şi am aşezat-o în numele meu. Fireşte, tot degeaba. Am
trecut-o la pierderi. Dacă iubeşti
şi nu ai eşecuri, nu eşti om. Prin
anii şaizeci mulţi se ascundeau
în pseudonime ca-ntr-o peşteră.
Nu mi-a fost uşor să-mi aleg şi eu
unul, cred că m-am perpelit vreo
jumătate de an. Acum nu-mi displace Genaru, l-am încorporat şi
în actele publice, de familie, astfel
că din 29 septembrie 1993 sunt
cetăţeanul Bibire-Genaru Ovidiu,
un cod numeric personal şi, uneori, pe bagajele călătoriilor mele
un cod de bare”. Dar ceea ce îl desparte, totuşi, pe Genaru de Bibire
este literatura însăşi, venind din
nevoia acută de a arhiva biografia,
trăirile, stările, sentimentele, speranţele și surpările
poetului şi prozatorului.
Gh. Grigurcu e „atras” de Vasile Proca
spre poziţiile „tinerilor furioşi” din literatură, spre
contestatarii lui Eminescu, vechii şi noii oportunişti, dar criticul, cu dreaptă măsură, nu-i tratează
în aceeaşi cheie a furiei, ironiei, dispreţului, deși,
se ştie, nu-i lipsesc deloc armele polemicii, dimpotrivă; obser­vaţiilor cumpătate - „Consider că un
clasic trebuie să aibă parte, în mod legitim, de un
regim liber de discuţie”, de exemplu -, li se ală­tură
o evocare instructivă a lui Nicolae Labiş: „Labiş
mi-a fost coleg de internat la Școala de Literatură
şi Critică Literară «Mihai Eminescu» din Bucureşti, unde devenisem student în 1954, în primul
an cînd aceasta fusese echivalată cu o facultate.
Autorul Primelor iubiri absolvise Școala cu un an
înainte, dar, neavînd locuinţă, continua să stea cu
noi, cei din următoarea promoţie. Fireşte, ne întîlneam pe cu­loarele clădirii, în sala de mese, în
curte. Uneori îl însoţeam în scurte plimbări prin
Capitală. Mi-am dat seama că-1 atrăgeau în chip
deosebit anticarii. Datorită lui, mi-am cumpărat,
de la unul dintre aceştia, un om cu totul remarcabil, fost ziarist, Radu A. Sterescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui Că-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Cronica literară
linescu. Școala funcţiona într-o clădire pe care o
cunoaşte acum toată lumea. E vorba de actualul
sediu al Partidului Social Democrat, de pe Kiseleff
nr.10, aşadar locul unde pot fi văzuţi mereu liderii
acestei formaţiuni. După cum se ştie, Labiş ducea
o viaţă boemă. Se întîmpla să se întoarcă la cămin
seara foarte tîrziu sau chiar dimineaţa. Însă mai
totdeauna se retrăgea în zori în sala de curs, care
era încă goa­lă, avînd în faţă cărţi şi foi de hîrtie. E
de presupus că atunci își scria versurile”. Din interviul cu Cezar Ivănescu aflăm date din bio­grafia
lui Virgil Mazilescu, dar şi o judecată de valoare
în felul acelora proprii poetului Baaad-ului: tăioase, abrupte, fără replică: „Eu l-am catalogat
pe Mazilescu într-un anumit fel: am spus că are
geniul prostului sau geniul prostiei. Mi se părea,
în viaţa de toate zilele, un tip prost, dar cînd scria
poezie, era extraordinar. Mă întrebam de unde-i
vine talentul ăla formidabil. Cred că din prostia
lui. Pentru că prostia are și ea geniul ei. Bine, e un
fel de-a spune. Pentru că era destul de mediocru,
prin ce scotea din creier, atunci cînd vorbea liber.
Cînd scria, cum am spus, era extraordinar”. Carmen Mihalache mărturiseşte relaţia aproape de
geneză reciprocă între fiinţa sa interioară și teatru
(„teatrul te face să ieşi din tine, să te eliberezi de
inhibiţii, să te exprimi, să visezi, să te imaginezi
într-o altă epocă, alt loc, să te proiectezi într-un alt
personaj, să-ţi schimbi identitatea. Încercînd să-1
înţelegi pe celălalt de lîngă tine. E un joc fascinant.
Un du-te vino între aparenţă şi esenţă, între adevăr şi convenţie etc. Teatrul înseamnă energie şi
mister, e singura formă de artă vie, de comunicare
directă”), pentru ca, în dialogurile cu Arcadie Suceveanu şi Vasile Tărâţeanu, Vasile Proca să exploreze în adînc românitatea din nordul Bucovinei,
cadrul întunecat al acesteia. Cel mai substanţial
interviu din cartea lui Vasile Proca este, probabil,
acela cu poetul Lucian Vasilescu; mulţime de lucruri preţioase se află în acest dialog: biografia poetului şi spiritul manelei (care „e ma­lign, ne macină vieţile, visele, speranţele. Ne macină viitorul”),
o resetare a lui Candiano Popescu, eroul în deriziune al lui I.L.Caragiale şi al „Republicii de la Ploieşti” fiind, în fond, un erou al Războiului pentru
Independenţă, dar şi un poet sensibil în cartea cu
mirabilul titlu Cînd n-avem ce face, precum şi date
despre fiziologia pro­priei creaţii: „Toate lucrurile
pe care le văd, le aud, le simt, le sper şi le visez sunt
pentru mine resurse poetice. Eu stau (cuminte sau

mai puţin cuminte) în interiorul vieţii mele şi, încet-încet, în mine se scrie cîte o carte. Iar după ce
dînsa se scrie în mine mă apuc s-o transcriu”. În
sfîrşit, Lucian Vasilescu riscă două fraze care conţin un adevăr tulburător: „Acum, în plină şi sinistră epocă a aşa-zisei «globalizări», poezia îmi pare
a fi, mai mult decît oricînd, şi păstrătoare a identităţii naţionale. Poate singura. Pentru că ea şi numai ea ţine în viaţă sufletul unui neam, şi anume
limba acestuia”. Din aceste afirmaţii se poate porni
o carte. Și interviul cu Lucian Vasiliu e substanţial,
doar că răspunsurile sale sînt foarte scurte, eliptice, telegrafice, trebuie citite în subtextul lor, în metafora poetului aflîndu-se o întreagă istorie (şi a
literaturii): „În fieca­re dimineaţă cînd privesc Iaşii
lui Ion Creangă de la fereastra etajului IV, mă bucur să văd lumina explodînd dinspre dealul Țicăului junimist!”, spune poetul Lucianogramelor: şi
cîte nu se pot citi/ vedea/ gîndi/ imagina pe traseul
luminii care explodează sus, în Țicăul lui Creangă
şi Mihai Ursachi pentru a lumina, jos, Junimea lui
Maiorescu, Eminescu, Caragiale...
Remarcabilei cărţi cu dialoguri elective
părea să-i lipsească o convorbire cu autorul de pe
copertă, un autointerviu; numai că, iată, poetul
Vasile Proca, ingenios, se în­treabă (şi) pe sine Să fugim pe mare? - şi îşi răspunde astfel, într-un
poem de antologie: „-Vă scriu dintr-o lume urîtă,
urîtă; din vîrstă/ în vîrstă ea a trecut la instinctul
de supravieţuire,/ un cer orb, o limbă mută şi trupuri scuipate/ anunţă intrarea păcatu­lui în Cetate,/
să fugim pe marea de alcool,/ să fugim/... vă scriu
dintr-un om urît,/ numele lui nu mai este rugăciune,/ trece pe stradă urîţenia lui şi tu te simţi/ cuţit
şi îi decupezi locul în peisaj:/ abandon, depresie
şi teamă era cel rănit/ de o margine a tăcerii,/ să
fugim/... trece pe stradă frigul din anul cu două
ierni/ și tu vezi o margine de mamă: ai fost frigul
ei/ şi cîtă uitare peste uitare,/ şi cîte zile şi nopţi
moarte;/ să fugim pe marea de alcool,/ să fugim
cît mai departe/...prin găurile din somn tu te uiţi
după corăbii/ şi dacă în zare se vede un catarg, tu
crezi/ că este scheletul lunii?/ O, cîte fragmente de
viaţă depărtîndu-se/ şi cîtă taină la mese, şi cîte
inimi aşteptînd,/ şi cît pămînt fără Dumnezeu,/ și
cît cer fără oameni,/ e timpul.../...s-au adunat faptele, să fugim,/ atît de mult ne lipseşte naşterea, să
fugim,/ s-au adunat apele: să fugim pe marea de
alcool,/ să fugim, să fugim”.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

15

Cronica literară

Ratarea prin succes
(Aurel Baranga)

Constantin CUBLEŞAN
Unul dintre reprezentativii autori dramatici ai perioadei socialismului la noi, Aurel Baranga
(1913-1979) este astăzi aproape necunoscut tinerelor generații de spectatori care frecventează sălile teatrelor. Gloria (cuvântul nu este exagerat) de
odinioară, din anii ‚50-’70, când i se reprezentau
piesele pe scenele tuturor instituțiilor profesioniste
de profil din țară (echipele de amatori se întreceau,
de asemenea, în a-i promova textele la căminele
culturale ori la cluburile muncitorești, cucerind
cu montările lor lauri la festivalurile zonale sau
naționale), ține azi de domeniul unui trecut… istoric. Sunt aproape incredibile performanțele de
longevitate cu piesele acestuia (în speță comedii)
– în 1974, de pildă, Opinia publică înregistrase, numai pe scena Teatrului de comedie din București,
de la premiera din 1968, peste 400 de reprezentații, dramaturgul notând, în Jurnalul său de atelier
(Editura Eminescu, București, 1978), încă în 1966,
oarecum sastisit: „sunt atât de «sătul» de succese,
că mi-e dor de un eșec”. Faptul că azi regizorii nu
se interesează de opera lui Aurel Baranga nu înseamnă neaparat că el este ignorat cu premeditare
penitenciară, să zicem, pentru că în aceeași situație
se află aproape toți dramaturgii de notorietate din
anii de dinainte de ‚89. Cu excepții rarisime Paul
Everac, D. R. Popescu, Ion Băieșu, Iosif Naghiu,
Tudor Popescu, Alexandru Voitin, și enumerarea
ar putea continua, apar în repertoriile curente ale
teatrelor. În ce-l privește pe Aurel Baranga, situația este oarecum specială. Nu atât pentru faptul
că tematica pieselor sale ar fi depășită cât că problematica conflictuală atacată se dovedește a fi de
neînțeles publicului tânăr (mai ales) la ora actuală.
16

Replicile care odinioară stârneau hohote de râs și
aplauze furtunoase la scenă deschisă („8 mai 1977
– notează în Jurnal dramaturgul – «Mielul turbat»,
de douăzeci și trei de ani pe scena teatrelor din țară
și străinătate, ajuns la fabuloasa cifră: douăsprezece mii de spectacole”), nu mai comunică nimic
spectatorului de azi, pentru care ele rămân obtuze,
vizând evenimente și situații particulare, cu totul
specifice climatului dintr-un anume moment al istoriei, marcat de măsurile organizatorice aplicate
în virtutea programului ideologic al partidului, de
educare a maselor, de dezvoltare strategică a diferitelor domenii ale activităților sociale. Bunoară,
Siciliana, a cărei premieră a avut loc pe scena Naționalului bucureștean (regia: Sică Alexandrescu)
în 1960, se joacă cu casa închisă: „Joi seara. În fața
teatrului, zeci de oameni așteaptă, fără nădejde, în
stradă, «un bilet în plus», pe o vreme de viscol”, în
timp ce „Sala e în delir”. Piesa atacă o problematică la ordinea zilei, anume eschivarea tinerilor de
a merge să lucreze la țară, căutând a se fofila, prin
diverse compromisuri, pentru a rămâne la oraș pe
posturi, de cele mai multe ori, derizorii, fenomen
sesizat de forurile conducătoare ale partidului care
au și luat măsuri drastice înpotriva unei asemenea
atitudini („ideea inițială – scrie dramaturgul în
Jurnal – refuzul unora dintre tineri să plece, după
absolvirea studiilor, la țară și situația dramatică a
căsătoriei fictive”).
Jurnalul de atelier al lui Aurel Baranga este,
la drept vorbind, un fel de memorialistică, el fiind
ajustat ulterior în mai multe rânduri („11 septembrie 1976. A sosit momentul să pun ordine în hârtiile care m-au năpădit din nou./ Dar, de data asta,

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Cronica literară
metodic /…/ nu mi-a mai rămas decât ce vreau
să-mi rămână /…/ Din cele peste 1.300 de pagini
am scos aproape două sute. Sunt însemnări privind
geneza și procesul de elaborare a pieselor”). Așa se
face că își rememorează, de pildă, cu toate detaliile
de cuviință, procesul înscenat împotriva piesei Siciliana de către cei satirizați în comedie:„Mă aflam
în biroul meu de la «Național», când m-a chemat
la telefon o voce suavă de la minister. - «Luni», mă
întreabă /…/ ai putea organiza un spectacol, dimineața, la unsprezece?»/ - «Evident. Cu ce?»/ - «Cu
Siciliana. Sunt unii tovarăși care țin să vadă piesa.
Ar urma, după aceea, discuții. De acord?»/ - «De
acord». / Îi comunic lui Z.St. (Zaharia Stancu, directorul Naționalului, n.n., Ct.C.) noutatea și-mi
spune:/ - «Nu-mi miroase a bine».// Luni ora unsprezece fără un sfert, în sala «Comedia», cu Z. St.
şi Sică. Teatrul, plin până la ultimul loc /.../ Studenți de la agronomie, de la alte facultăți, profesori,
cadre din Ministerul Agriculturii, ziariști, critici,
academicieni /…/ S-a terminat spectacolul, a căzut cortina, câteva aplauze răzlețe, s-a ridicat iar, pe
scenă o masă solemnă, prezidențială, la care iau loc
Z. St., directorul «Naționalului», președintele Uniunii scriitorilor și V. Fl., din partea ministerului,
care conduce dezbaterile./ Dă cuvântul, după o listă – când a fost alcătuită? – și primul care se ridică
să vorbească e Al. I., dulcele meu confrate, autor al
unei piese jucată de trei ori. / - «Siciliana», spune,
e o «gravă eroare» /…/ V. Fl. Trece cuvântul studenților care își manifestă «indignarea și revolta»:
- «Cum a îndrăznit acest așa-zis tovarăș să insulte
tineretul nostru?” /…/ - «Piesa e o calomnie», strigă un alt tânăr furibund, în vacarmul crescând al
sălii - «un denunț dușmănos, ce nu poate să rămână
fără sancțiuni» /…/ Se ridică falnic T. Cr., secretar
general în Ministerul Agriculturii /…/ El ține «să
demaște» caracterul politic al acestei «producții
dușmănoase»./ Mi se adresează, fulgerător mie: /
- «Stai în picioare! Ești agentul lui Eisenhower!»
/…/ iată că a luat cuvântul duiosul, liricul, hâtrul
fabulist M. Br./…/ - «Nu piesa e o cârpă fetidă»,
spune, «ci autorul» /…/ Marți, a doua zi, la zece dimineața. Telefon de la minister:/…/ - «La Siciliana
nu mai puneți bilete în vânzare» /…/ Marți seara,
Siciliana se joacă scăzut /…/ Duminică, matineu,
la ora trei. Ultimul spectacol cu Siciliana./ Sunt la
teatru cu Z. St. Și Sică /…/ Trei fără cinci minute,
în fața teatrului s-a oprit o mașină din care coboară un tovarăș din conducerea partidului, împreună cu soția./ E cel mai tânăr membru al Biroului
Politic, se bucură însă în rândul colegilor săi și al
întregului partid de o mare autoritate și prestigiu.

Vine des la teatru, nu lipsește de la piesele originale, iar la sfârșitul spectacolului stă de vorbă cu
actorii, regizorii sau principalii interpreți. Ne-a dat
mâna și a trecut în loja unsprezece, din fața scenei./ S-a ridicat cortina, actorii știu că e ultimul
spectacol, au aflat cine e în sală și joacă electrizați.
Iar publicul răspunde prompt: replica și aplauzele./
După ultima cortină – ovații./ A ieșit și rovarășul
din conducerea partidului, împreună cu soția sa,
din lojă, m-a văzut, se apropie de mine:/ - «Spune-mi, B., ce au oamenii cu piesa dumitale?»/ - «Să
vedeți, tovarășe Ceaușescu, s-au supărat studenții
de la agronomie, fiindcă am arătat că unii dintre
ei, după absolvire, încearcă să scape, să nu plece la
țară»./ - «Spun că nu e tipic», adaugă Z. St. / - «Că
asemenea cazuri nu există», precizez eu./ S-a făcut
palid, semn de adâncă mâhnire./ - «Vino mâine la
mine să-ți dau zeci de nume cu adresele lor exacte»./ - «Bună piesă», spune, cu ochii în zâmbet, tovarășa Ceaușescu./ - «Bună, dar păcat», subliniază
tovarășul Ceaușescu: «trebuia să fie și mai tare!»//
A doua zi dimineața, luni, la ora zece, sună telefonul în biroul meu. Ridic: Ministerul, aceeași voce
suavă, cunoscută mie, de mult, din adolescență./ «Când se joacă Siciliana?»/ - «Nu se mai joacă»./
- «Cum asta? De ce?»/ - «Nu mi-ai spus dumneata
să nu mai pun bilete în vânzare?»/ - «Eu? Am zis
eu asta? Bagă imediat piesa în repertoriu» /…/ De
aici înaite, odiseea «Sicilianei» cunoaște câteva finaluri”. Ș.a.m.d.
Piesele lui Aurel Baranga au o consistentă doză de oportunism. El a scris o literatură ce a
reflectat în totul momentul actualității, ceea ce și
recunoaște:„Teatrul n-are obligații didactice (…)
teatrul are altă datorie: să fie o mărturie a vremii,
nu o copie, ci un testimoniu al epocii: fața ascunsă
a lumii”. E aici un crez artistic și un program de
creație pe care dramaturgul l-a urmat cu strășnicie. Sub acest imbold, memoiile sale – căci, la drept
vorbind, Jurnalul de creație se consituie într-o operă memorialistică (prima consemnare: 9 februarie
1951, ultima: 11 septembrie 1976, cu trei ani înainte de a-și încheia viața pământeană), evocând cu un
remarcabil har de povestitor episoade întregi din
viață (întoarcerea la copilărie, anii debutului etc),
frământări în elaborarea pieselor dar mai ales procesul de gestație al acestora, inspirate din realitatea imediată a actualității. E interesant de remarcat
cum transformă faptul brut în reprezentare literară, cum își dobândesc eroii de pe stradă identitate
scenică, cum primesc, în cadrul intrigii, trăsături
de caracter specifice eroilor exemplari conjuncturali – fie pozitivi, fie negativi –, după necesitățile

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

17

Cronica literară
programelor ideologice.
Evocările au farmec dar nu au neaparat și
calitatea sincerității, căci ajustările pe care le face
au în vedere tocmai aspecte ale activității sale pe
care ține să le escamoteaze, în schimb arogându-și
angajamente atidudinale, de
curaj, în diverse împrejurări
evenimențiale, în care de fapt
n-a fost implicat sau nu tocmai așa cum cată să pară. Și-a
mărturisit însă deschis angajamentul de a construi o
„operă lirică, militantă, mobilizatoare”, răspunzând comandamentelor epocii. Așa,
bunăoară, sesizează metoda
de lucru, la diverse grade ale
aparatului de conducere, prin
mijlocirea telefoanelor cu…
indicații prețioase, cu măsuri
și sarcini autoritare etc:„telefonul care schimbă imperii și
destine omenești”, un fenomen generalizat în practica
muncii de conducere, devenită
la un moment dat, obiect de
critică vehementă, la cel mai
înalt nivel al forurilor directoare:„ideea asta a telefonului, a telefonului-zeu și mit,
îmi intră în crier ca un cui.
S-ar putea ca într-o zi să se
transforme într-o piesă”. Iar
piesa n-a întârziat prea mult
ca să apară:„După un an de lucru, fără întrerupere,
în care, de atâtea ori, am fost gata să abandonez
piesa, încredințat că m-am angjat pe un drum greșit, și după ce de tot atâtea ori am luat-o de la capăt, îndârjit încrâncenat de neputință, după sute de
nopți amare, otrăvite, rele, coșmare de veghe, trăite
cu ochii deschiși, după alte nopți, de speranță dezmințită – fiindcă a doua zi rupeam tot ce am scris
în ajun –, după un an, în care n-am văzut culoarea
cerului, am scris, în sfârșit, ultima replică la «Opinia publică»”.
Chestiunea perisabilității dramaturgiei
lui Baranga nu vizează numai tematica pieselor, în
general o tematică universală din punctul de vedere al criteriilor morale, al sancționării prin satiră,
prin comedie, a racileleor general umane (arivism,
lașitate, uzurparea aproapelui pentru a-i lua locul,
adulterul, ș.a.m.d) ci intriga lor, conflictul grevat
pe o factologie foarte precis localizat în momen18

tul epocii, replicile acide, cu subtextualități intuite
atunci de toată lumea, azi devenite, fatalmente, obscure, căci mobilul exprimării lor a dispărut. Dar,
nici dramele nu pot avea altă soartă, atâta vreme cât
dezideratele ideatice erau dacă nu neaparat false,
teziste în orice caz. În această situație se află o întreagă
dramaturgie: Bulevardul împăcării, Mielul turbat, Rețeta
fericirii, Siciliana, Fii cuminte, Cristofor!, Sfântul Mitică
Blajinnu, Opinia publică, Travesti, Interesul general, Viața
unei femei. Iată o operă vastă,
consistentă, devenită vetustă tocmai datorită succesului
de moment, imposibil de reiterat în alte condiții sociale
și istorice. Autorul lor s-a
bucurat însă, datorită lor, de
un statut scriitoricesc, și nu
numai, de excepție, de un triumf literar pe care și l-a dobândit programat, printr-un
oportunism al scrierilor de
cea mai pură speță. El pare a
nu-și aminti că în 1946 a scris
piesa Bal la făgădău, inspirată din campania electorală
desfășurată în toamna acelui
an; că în 1949 a fost pe fază
ilustrând, cu accente patetice,
în piesa Iarbă rea, „lupta de
clasă” în rândul intelectualității; că în 1950, în colaborare cu Nicolae Moraru a
scris Pentru fericirea poporului, devenită mai târziu
Anii negri, elogiind activitatea partidului comunist
în ilegalitate; că în 1954 a scris Arcul de triumf,
evocând atmosfera revoluționară ce a pregătit actul de la 23 august 1944; că în piesa Recolta de aur,
din 1953, devenită în 1957 Într-o noapte de vară,
a elogiat deșănțat procesul colectivizării agriculturii. Sunt piese cu valoare propagandistică evidentă,
fără vreun merit literar-artistic.
Apoi, biografia pe care Aurel Baranga o
înfățișează, ca urmând în general o traiectorie lineară, cu puține meandre, care însă i-au fost, în cele
din urmă, favorabile, trebuie luată și ea cu o anume circumspecție. „În ultimii ani ai vieții – scrie
Alexandru Mirodan în Dicționarul neconvențional
al scriitorilor evrei de limbă română (vol. I., Editura Minimum,Tel Aviv, 1986) – Baranga a avut o
evoluție curioasă: el a început să publice, săptămâ-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Cronica literară
nal, în revistă, amintirile, străduindu-se a arăta că,
departe de a fi fost privilegiat al epocii dogmatice
(sau cum s-a înrădăcinat în expresie – «obsedantul
deceniu»), el a avut multe de pătimit de pe urma
staliniștilor (…) nevoia lui de a stabili un asemenea
acord devenise atât de acută, încât ar fi dat, desigur,
orice pentru a dovedi că a stat în 1953 o lună la Jilava, sub Gheorghiu-Dej și Chișinevschi, cu unghiile
smulse pentru o comedie anti-stalinistă”. Dar, Aurel Baranga a fost, totuși, răsplătit pentru serviciile
făcute regimului, și nu se sfiește să treacă în revistă
deplasările în străinătate, într-o perioadă în care se
circula greu pe alte coordonate geografice: „1946.
Cu P.G. la Sofia: în ultima seară, la masă, într-o vilă
de la marginea orașului, la Gheorghi Dimitrov. Pe
când îl ascultam evocând episoade dramatice ale
procesului de la Lipsca, nu știam că, foarte curând,
voi scrie un poem apărut în «Revista Literară»: «La
Moscova, cetate eternă/ Roșul drapel e în bernă,/
Triste sunt fețele proletarilor/ Nu mai e Gheorghi
Dimitrov/ Fiul bulgarilor…»”; „1950. Pentru prima dată la Moscova, după șase ore de zbor, cu o
aterizare de două ore la Kiev. Întâlnire cu Leonov,
la el acasă, într-o odaie cu scoarțe și icoane”; „1951.
La Praga, la Barandov, unde scriu, cu un sentiment
de osândă, dialogurile unui film” ; „Aprilie 1956.
La Senftenberg, apoi la Berlin, la premiera «Mielului turbat»”; „Noiembrie 1956. În trenul care mă
duce de la Varșovia spre Cracovia o figură cunoscută: Nazim Hikmet. Suntem amândoi cazați la
«Hotelul francez»”; „1961. Cu Z. St. și P. S. și S. I.
la Budapesta, la congresul scriitorilor”; „Mai 1963,
La festivalul de teatru de la Novisad”. Ar mai fi de
adăugat și februarie 1951, în China; în 1957 la New
York, în delegația României la ONU. ș.a.m.d.
Pagini memorabile sunt cele în care își
evocă anii copilăriei într-o mahala bucureșteană,
cu duioșie dar și cu discretă ironie creonând portretele părinților: „Tatăl meu a fost cea mai fericită
ființă care a trăit, vreodată, pe scoarța pământului. «Băutor măreț» și «crai ahtiat» – cum spune,
undeva, Mateiu – cartofor fără noroc, fiindcă nu
știa să joace și-l despuia toată lumea, șuetar impenitent, om de chiolhan, povestitor fermecător, cu
un simț al imitației fără pereche, cântând, frumos,
din gură, romanțe sentimentale, sfâșietoare (…)
mama, femeie frumoasă în tinerețe, cu patru ani
mai în vârstă ca tata – tragedia ei tăinuită – a fost
cea mai tristă femeie din lume. N-am văzut-o râzând niciodată, veșnic înlăcrimată, ofilită, prematur, de tristeți nelămurite (…) Am copilărit într-o
uliță din mahalaua tabacilor, într-un han cu odăițe

de chirpici, lipite de pământ, chircite, ca să nu le ia
vântul, cu câte o magazie în față, ce servea, vara,
de bucătărie, unde iarna erau îngrămădite – când
aveam – lemnele ude (…) Pe mine, copil de cinci
ani, descuț pe maidanele cu scoarță ale tăbăcarilor, respirând un miros de putreziciune, pe care îl
simt și astăzi în cerul gurii, nu spectacolul acesta
mă atrăgea, ci altul, infinit mai dramatic. În fiecare
zi, pe înserat, trecea de la tribunal, spre închisoarea Văcărești, un convoi de pușcăriași (…) În urma
convoiului, ce se târa ca o larvă, venea o liotă de
femei desculțe, în fuste peticite, cu basmale asudate pe cap. Alergau după convoi, gonite de paznici,
lovite cu bastoanele, fiindcă încercau să spună un
cuvânt arestaților”.
Sunt de reținut și crochiurile portretistice făcute unor scriitori sau artiști, pe care i-a cunoscut și cu care s-a întreținut de-a lungul anilor;
scena întlnirii cu Eugen Lovinescu, la cenanclul
căruia s-a prezentat, în adolescență, cu producții
proprii; comportamentul cabotin al lui Victor Eftimiu; portretul actriței D.C. (Dina Cocea, desigur.
Trecerea sub inițiale, uneori false, a diverselor personalități, de altfel recognoscibile, din lumea literară și politică, cu care a venit în contact, e mai degrabă păguboasă decât discretă, pentru pitorescul
memorialistic); vizita, în 1952, la poarta închisorii
unde se afla „doamna L.”, „văduva marelui critic”
(desigur doamna Lovinescu); ședințele de la Ministerul culturii sau de la Uniunea Scriitorilor etc,
etc. Și nu în ultimul rând figura soției, M. (actrița
Marcela Rusu), care i-a fost necontenit un sfătuitor
de nădejde și un om care l-a susținut în toate întreprinderile sale.
E un memorial semnificativ, fără îndoială,
în care se conturează cu proeminență una dintre
personalitățile scriitoricești de primă importanță
pentru deceniile de la mijlocul secolului trecut,
în contextul socialismului victorios; un dramaturg
de reală vocație, Aurel Baranga care, asumându-și
conștient compromisul de a răspunde prezent la
comanda socială, sub imperativul politicii partinice, a produs o opera din care azi nu se poate alege
mai nimic viabil. El ilustrează deplin un destin dramatic, dacă nu cumva chiar tragic, specific pentru
o întreagă galerie de scriitori (mai mult sau mai
puțin veleitari), care în acei ani, amăgiți de autoritatea falsă pe care i-o conferea dictatura momentului, s-au ratat, scriind seduși de mirajul succesului
ocazional propagandistic.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

19

Cronica literară

Performance Critic sau
analistul ţesând
la pânza de Penelopă
a literaturii…
A. G. SECARĂ
Cartea lui Petrişor Militaru (Portretul poemului la tinereţe, Herg Benet, Bucureşti, 2016) nu este
numai o culegere de „portrete” de scriitori tineri (şi
ale scriiturii lor), ci şi o oglindă a societăţii contemporane, a unei anumite părţi a acesteia, ca să nu mai vorbim de excursurile culturale care îi pot viza, de pildă,
pe Shakespeare (şi misterul sonetelor lui, cu care se
închide en fanfare volumul), William Blake (sunt de
fapt scurte recenzii la cărţi scrise de Paul Edmondson
şi Stanley Wells, respectiv Cătălin Ghiţă), teoreticieni
ai suprarealismului ori ai avangardismului, Pessoa,
Ionesco, Virgil Mazilescu, Eminescu şi chiar unii
despre care nu ştiam mare lucru… De pildă, Vicente
Huidobro, inventatorul „Creaţionismului”! Şi alţi poeţi consacraţi, chiar dacă unii, la fel, mai puţin cunoscuţi!
Încă de la primul text, „dedicat” „jocurilor
lirice” ale lui Felix Nicolau, se face referire la „o mare
parte din valorile societăţii contemporane” (cu trimitere directă la o carte şi un film emblematice pentru cultura pop contemporană: „The Hunger Games”;
de altfel, conectarea la „lumea paralelă”, şi cinematografică, este şi o aluzie la „Matrix”, p.15, este şi cea care
îi permite criticului să înţeleagă tinerii poeţi, a căror
imaginaţie se adapă mult din audio-vizual, nu numai
dintr-o cultură generală clasică bogată), precum „balaurul cu şapte capete al audio-vizualului” care „acaparează orizontul de lectură al potenţialului cititor”,
aproape opus „undergroundului care nu ţine cont
de clasamentele oficiale”, revoluţia erotică („sexuală”
în text) şi urmările ei, tot ceea ce ţine de play station ori X-box (la un moment dat se sugerează că este
nevoie şi de o poezie „care le-ar putea plăcea chiar şi
tinerilor ce joacă Mortal Kombat, Counter-Strike sau
Warcraft”), nişte valori câteodată greu digerabile ( ca
20

la Ion Buzu!) ş.a., prin aceste valori… contemporane
înţelegându-se, de pildă, şi cele perene, cum ar fi şi…
„crăpăturile dintre lumi”, pe care le ştiu şamanii unui
Castaneda. Desigur, ruralul, idilic au ba, nu este nici
el uitat, în forme noi de expresie: ca la Silviu Viorel
Păcală („dintre cuvinte mă pândeşte o capră”), rural
basarabean (tot ca la Buzu); evident, Sacralitatea ( ca
în exerciţiile de rafinament ale lui Aleksandar Stoicovici, o sacralitate neconvenţională la Gabriel Nedelea), chiar dacă este vorba de „secunditatea sufletului
şi a apei” (ca în cazul Danielei Micu)!
Printre citate bine alese, inevitabile când este
vorba de poezie, P. Militaru strecoară meditaţii bine
venite: „eroul zilelor noastre nu mai poate fi un învingător în sensul obişnuit al termenului, ci doar într-un
plan estetic.” (p.19), „nu aş fi crezut că elemente semănătoristo-gândiriste (n.n. cu „trimiteri ortodoxe/
angelologice” – să ne reamintim că P. Militaru este şi
autorul unei cărţi numite „Prezenţe angelice în poezia română”, poate cea mai bachelardiană carte de pe
la noi din ultimul timp!) pot coabita cu cele moderno-postmoderne, fără să dea senzaţia de artificial sau
contrafăcut în configurarea texturii poetice.” (p.23).
Plecând de la cartea din 2003 a lui Răzvan Ţupa (care,
după cum spunea Ana Dragu pe facebook, recent, „a
făcut singurul lucru decent care mai rămânea de făcut în literatura română în context.”, un fel de striptis
antisistem), „Fetiş ( o carte românească a plăcerii)”, P.
Militaru poate scrie că „în cabinele de hârtie, putem
să facem schimb de haine, dar nu şi de vise. Respirăm acelaşi aer într-un mod diferit. Şi limbajul poate
fi obiectul plăcerii, poate fi totemul nostru contemporan la care ne închinăm fără să ne dăm seama şi
ale cărui chipuri se multiplică mecanic şi monoton în
laboratoarele gravide ale editurilor. Desigur, şi limba-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Cronica literară
jul poate fi subiectul plăcerii.” Într-un fel, şi P.Militaru
face, când este posibil, şi poezie din cronica literară,
dovedind ceea ce scrie şi într-o dedicaţie, că a construit o carte „despre plăcerea textului poetic.”
Referindu-se la colocviile studenţeşti de critică literară, observă: „În funcţie de eseuri şi de întrebările participanţilor discuţiile pot fi interesante, dinamice, folositoare, amuzante, mimetice sau inutile.”
(p.133)
Cum „vede” că este receptată (şi redată)
„poezia” (literatura în genere de către contemporani, tineri încă!), încercându-se învingerea exhibiţionismului extrem, mizerabilismul şi ostentativul?
În cazul lui Felix Nicolau, „poezia este imaginată ca o formă de pedeapsă, fiindcă ea nu mai
poate fi receptată în mod natural, ambiental, post-romantic.” Poetul „deconstruieşte cu savoare şabloanele
gândirii actuale, neratând ocazia de a trece de la atitudinea americană de political correctness la mireasma
de gogoşari româneşti”, concluzionându-se: „poezia
înghite incomprehensibilul şi, cu toate că, «zei pe la
mijloc nu sunt», «cei mai mişto scriitori sunt contabili la/ microsoft», de unde deducem că, în fond, numai firma lui Bill Gates e în pericol.” Pentru Dominic
Brezianu este „o provocare”, pentru Ion Buzu, dincolo de o aproximativă metafizică a cartofului vizavi de
gândacul de Colorado, totul este trecut prin prisma
unui operator de sondaje, copywriter, software tester,
web manager, evident, cultivator şi culegător de cartofi. Iulian Tănase îşi asumă faptul „de a vorbi despre
lucrurile esenţiale fără a provoca greaţă şi plictis, ci
doar sete de pohezie”, sete în… deşertic, sterp, uscat,
mizând pe un neo-suprarealism (savuros, săţios, zic
şi eu, P.Militaru zice „superrealist”!), Gabriel Nedelea
„îşi asmute anima să calce pe propriile ritmuri într-un
univers oniric traversat de farmecul cotidianului, stimulând memoria fotografică a poemului cu pauze
aproape indicatorii”, Sorin-Mihai Grad este contestatar şi tensionat, cu o prospeţime lexicală specifică
Zeitgeist-ului post-douămiist”, Ştefan Bolea arată că
dionisiacul (nietzschean sau nu), este mereu la modă,
raportându-se critic la realitate (şi la cel de-al doilea
volum de versuri, „Noaptea instinctelor”; P. Militaru
scrie şi despre volumul de debut al acestuia, „Război
civil”), Silviu Gongonea mizează pe discreţie, Stoian
G. Bogdan „se foloseşte de oglinda lui Stendhal şi o
plimbă de-a lungul propriilor evenimente interioare
şi exterioare, psihice şi cotidiene, selectând pe acelea
dintre ele care au un anumit potenţial de expresivitate
prin însăşi natura lor”, gălăţeanca Adina Dabija (născută la Aiud) „vorbeşte”, înainte de a trece la roman
(excelentul „Şaman”, prezentat şi el de către P. Militaru în secţiunea dedicată prozei) „despre subteranele şi cerurile cărnii”, neuitând de suflet. „Poemele

lui Ştefan Manasia sunt un exerciţiu de libertate, de
libertate tensionată crescută din conştiinţa că antecesorii, fie că le spunem poeţi preferaţi, suprarealişti,
generaţia beat… whatever, sunt cei care se hrănesc cu
seva poetică dacă nu sunt ei înşişi digeraţi, devoraţi,
asimilaţi chiar şi la nivelul formal al discursului liric.”
Pe lângă poeţii tineri, sunt adăugaţi şi câţiva
din alte generaţii, unii cu antologii ( Dan Damaschin,
Aurelian Zisu, Ioan Mărginean, George Popescu, Liliana Hinoveanu), chiar antologii sau dicţionare de
poeţi sunt prezentate pe scurt. Un capitol consistent
este rezervat unui „crochiu al epicului”, prozatori precum Vasile Leac, Alexandru Vakulovski, Jean-Lorin
Sterian, Cornel Mihai Ungureanu, Igor Ursenco, Marin Beşteliu, Nicolae Turtureanu ori Andreea Pîrşu
sau menţionata Adina Dabija fiind la fel de atent comentaţi precum poeţii de mai sus.
Şi grila… prozaică are fante către trecut şi
contemporaneitate (inclusiv cultura pop!), umorul parcă nu am spus şi despre asta! - având rolul lui: „Pe
de altă parte, trebuie să recunosc că după ce citeşti
textul lui Leac ( n. n.: despre un paznic de cimitir şi
câinele său, botezat bine – cum altfel? – Dumnezeu!)
îţi aminteşti cât de important este să ai o groapă pusă
bine, deoparte… În plus, dacă v-au plăcut „Strigoii”
de Mihai Eminescu, „Thriller” de Michael Jackson,

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

21

Cronica literară
„Corpse Bride” de Tim Burton, „Addams Family” de
Charles Addams etc. şi asculţi cu detaşare rock gothic, cred că lectura prozei lui Vasile Leac îţi poate îmbogăţi latura plutonică a existenţei…” (p.102)
Portretul prozei (atât cât reiese din cele câteva volume prezentate) ar avea ca atribute „autenticitatea scriiturii” (la „Pizdeţ”, un roman… „al ieşirii”,
unde „firul narativ este liber, defocalizat, spontan şi
dinamic”), „este o artă narativă în care autorul se raportează (n.n.: aici J.L.Sterian) sistematic la cele trei
persoane (I, II şi III, singular şi plural) în încercarea
de a-şi conştientiza relaţia cu sine, cu celălalt şi cu ceilalţi, care îi sunt necunoscuţi. Eul ştie că a scris şi că va
fi citit, aşa că încearcă să scrie despre cum va fi citit. Îşi
imaginează că va fi responsabil sau judecat pentru ce
scrie, pentru frustrarea pe care o produce, pentru plăcerea pe care o lasă să se ascundă în această vânătoare
semantică, ontologică, arbitrară. (…) Scriitorului îi
place să-şi exprime propriile obsesii şi fantasme, dar
fără să le analizeze în proze, ci contemplându-le cu
plăcere şi valorificându-le într-un mod original, fantastic, ludic şi fiind, în acelaşi timp, intertextual, parodic, ironic şi detaşat.” (p.109) „Recreaţiile lui C.M.
Ungureanu cuprind texte cu o nuanţată pronunţat
morală, filosofică, interogativă, dar nu în sensul tare
al acestor concepte”; Igor Ursenco se dovedeşte a fi
un experimentalist, susţinut de prospeţime narativă
şi ludic livresc, de cinism şi ironie critică, neiertătoare şi, totuşi, amuzantă.” Marin Beşteliu se întoarce în
plin regim comunist, cum o face parţial şi Adina Dabija, aceştia doi, ca şi Nicolae Turtureanu dovedind
că bildungsromanul nu este demodat, chiar dacă la
Turtureanu ar fi „bine inversat”, într-un text epistolar
experimental şi el, „o radiografie lucidă a societăţii
româneşti, dinspre trecut spre contemporaneitate, în
care domină tema «identităţii» (personale şi naţionale) şi care continuă tradiţia marilor umorişti din literatura română – Anton Pann şi Ion Creangă.” În ceea
ce priveşte romanul „Iubirea la juma’ de preţ” de Andreea Pîrşu, P. Militaru subliniază că este „emblematic pentru modul în care cea mai tânără generaţie de
scriitori (n.n.: romanul este din 2013) înţeleg şi urmăresc să atingă propriile idealuri. Făcând acum referire
la discuţia de pe Yahoo Messenger dintre Enileda88
şi Sweetlady (aka Medeea) putem spune că proza A,P.
este reprezentativă pentru literatura recentă, pentru
literatura ca emoticon, în sensul că ea ilustrează felul
direct şi firesc în care tânăra generaţie îşi manifestă
şi îşi reprezintă afecţiunea, precum şi toată paleta de
valori ce emană în jurul sentimentelor aflate în plină
expansiune la vârsta tinereţii…” (p.131)
P. Militaru, din Craiova, pentru cei care nu
ştiu să-l localizeze, demonstrează că se poate scrie o
critică bună, lucidă (nu ca unii care „scriu două rân22

duri despre carte şi restul textului despre relaţia” lor
aleatorie cu cartea, cum este cazul unei prefeţe de
Marius Ianuş, p.107,) existând, totuşi, o încântare ca
de pe vremea „când nu scriai despre cărţi”, sic, p.112,
critică nu numai de întâmpinare, oriunde, nu numai
la Bucureşti, Iaşi, Cluj sau Timişoara, sintetizând (era
să spun „consistent”!) experienţele lirice aproape sufocante (raportat la câtă poezie se publică, şi bună, şi
rea, şi genială şi inutilă), într-o ţară unde Poezia este
o dictatură existenţială, ajunsă la putere fără milă,
unde rugăciunea începe în fiecare zi cu celebra sintagmă „românul s-a născut poet, ajută-mă, Doamne,
să scriu o poezie bună”! Lângă Bogdan Creţu, Alexandru Matei, Doru Căstăian, Gabriela Gherghişor,
Nona Rapotan, ca să dăm doar câteva nume dintre
cele apreciate (şi descoperite) mai recent (Emanuela Ilie, Felix Nicolau, Marius Chivu, Daniel Cristea
Enache deja sunt… vechi, mon cher!), Petrişor Militaru poate fi un reper şi de acum încolo, acoperind
destule pete albe de pe harta receptării critice, în special din spaţiul cultural oltenesc, dar nu numai…
O hartă ca o pânză de păianjen, ca să mă
raportez la unul dintre cele mai complexe studii din
volum, „Pânza de păianjen – metaforă, simbol şi matrice compoziţională în „Sărmanul Dionis” de Mihai
Eminescu”, unde avem Durand, Jung ş.a.!. Acolo începe cu un citat din Papini: „Aş vrea să fiu precum
păianjenul care-şi trage din pântece toate firele operei sale. Urăsc albina, iar mierea este pentru mine rezultatul unui furt.” Iar apoi trece la: „Thomas Sebeok
obişnuieşte să compare interacţiunea semiotică cu o
pânză de păianjen. Păianjenul nu-şi foloseşte pânza
doar pentru a-şi asigura mâncarea, ci aceasta este şi
un mijloc de comunicare cu alţi păianjeni. (…) O
persoană, după acelaşi Sebeok, construieşte „pânze
interpretative” care se extind în afara şi în lăuntrul
sferei noastre imediate de influenţă sau chiar în afara şi în lăuntrul sferei noastre de înţelegere. Reţeaua
internet este o astfel de pânză de păianjen, unde noi
căutăm diferite căi sigure de a naviga sau, la fel de
bine, trimitem propriile semnale sau împărtăşim firul gândurilor noastre. Pentru cei imprudenţi există
şi aici anumite capcane, deci navigarea pe internet nu
e doar o simplă experienţă de descoperire.” (p.156)
Cam aşa este şi cu pânza universului literar,
a istoriei literare!
Desigur, Petrişor Militaru, nu este în sine
un om-păianjen, un super-erou, dar cel puţin în acest
volum, a scăpat precum personajul din „celebrul” joc
Mamba… al literaturii!
Precum vedeţi, critica literară poate să nu
fie deloc plictisitoare! Cum sper să nu fie nici critica
criticii!

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Recitiri
G. Călinescu,
un „strateg” iluzionat (II)

Adrian Dinu RACHIERU
Este instructiv să urmărim, pe scurt, comentariul călinescian, într-o petiţie adresată lui
Iorgu Iordan (6 octombrie 1948), prin care se recuză – ca profesor-examinator – de la o „confruntare” (probe parţiale şi de licenţă) cu studentul Vicu
Mândra-Lewis. Respectivul student, „fiziceşte un
necunoscut”, „nesemnalat niciodată la cursuri şi
seminarii” (15, 338), l-a atacat în Flacăra (nr. 15/24
septembrie 1948), invocând „rezistenţa” Universităţii, prin catedra de literatură română veche şi cea
de literatură română modernă, la „ideologia clasei
muncitoare”, preferinţa pentru „gimnastica speculaţiei de idei” (deşarte), prezenţa „babalâcilor tipicari”,
neputincioşi de „a se spăla de rugina trecutului”, plus
perspectiva eliminării, împlinită, se ştie, „o augurare
sumbră”, scria, încă nealertat, Călinescu (15, 340),
refuzând, aşadar, a-l examina, neavând „căderea pedagogică” de a fi obiectiv. Considerând că o critică
„deferentă şi de bună credinţă (ceea ce, evident, nu
era cazul) este admisibilă şi din partea studenţilor”,
Călinescu notează: „Este hotărât că noi care luptăm politiceşte pentru ideea progresistă, care facem
sforţări leale pentru a ne aşeza în pasul vremii (subl.
n.), primim critica celor competenţi şi cerem îndrumări” (15, 338). Un Călinescu permeabil, disponibil, cercetat în rama timpului său, supus presiunilor
contingentului, nu mai pare a profesa „idei eline”,
tratând prezentul „greceşte”, cum declara în decembrie 1944 (16, 16). E gata de a primi îndrumări, face
„greşeli mari şi gesturi mari” (17, 36), în perspectiva
promisiunilor de revenire. Tot Călinescu scria: „Dar
când asupra criticului se exercită o apăsare socială
ce-l împiedică să spună adevărul, o amânare se impune” (17, 48). „Amânarea”, mai presus de voinţa
lui, a venit în cazul fabuloasei Istorii, fixând tabla

de valori, blocată lungă vreme, ţinută sub embargo,
rămasă necunoscută, din care va trage, în 1945, un
Compendiu, contractat deja; prompt, I. Ludo va cere
retragerea lui. „Marele Gim”, cum îi spunea, printre
alţii, Al. Piru, cronicar „prin accident”, urmăreşte –
cât de cât – producţia curentă, produce texte elogioase şi „anexe de documentaţie”, ar vrea, negreşit,
să aducă la zi marea Istorie, revalorificând – sub
paravan ideologic – moştenirea culturală. Dar el,
recunoaşte tacit, nu avea o „noţiune netedă” despre
realismul socialist, filiaţia cu clasicismul provoca dificultăţi chiar unui mare imaginativ, apt de „a ficţionaliza orice temă”, cum preciza Eugen Simion (15,
36). Sinteza sa, apăsat-personală, suspectată că ar
trăi din „adiţiuni”, cu împrumuturi masive din Iorga
şi E. Lovinescu, afirmau răuvoitorii, scapă, aşadar,
„influenţelor de ocazie” (cf. M. Ungheanu), maltratărilor conformiste. Evident, fire explozivă, în plină
forţă de creaţie, se dovedeşte, prin tributul scriptic,
un intelectual „visător de marea existenţă”. Deplânge frica de monumental, „cheltuiala dezordonată de
forţe” într-o ţară care era o „adunătură de bordeie”.
Biruindu-şi ezitările şi obscurităţile, cu un optimism debordant, pledează pentru o lume inevitabilă, devenită un „inepuizabil” şantier, slăvind regimul
de democraţie populară, „drumul urcător spre noul
umanism” (v. Tinereţea cântecului, în Contemporanul, 12 februarie 1960). Şi, în sfârşit, luminat asupra
concepţiei socialiste, recunoaşte că „în primele zile,
realismul socialist n-a fost înţeles cum trebuie” (18,
163). Aspectul artă cade în plan secund, accentul se
mută „în mod hotărât pe eroul pozitiv” (18, 168),
ideologia este esenţială; dar ea trebuie să devină creaţie, zice criticul, predând Puţină estetică socialistă
(v. Contemporanul, 14 august 1959). Şi concluziv:

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

23

Recitiri
„numim realistă literatura ridicată pe adevăr” (18,
167), într-o fatală succesiune istorică: realismul clasic, realismul critic, realismul socialist. Pentru a încheia convins: „De la literatură nu cerem lecţii de
marxism-leninism, ci exemple de viaţă întemeiată
pe marxism-leninism” (18, 165).

confesive, respingând, mefient, indiscreţiile). Şi clamând sigur pe sine: „opera unui scriitor este scriitorul însuşi”. Crezând chiar că are intelectul presbit:
„vede clar numai de la distanţă”. Or, tăvălugul evenimentelor l-a infirmat. G. Călinescu (1899-1965),
adică bietul Ioanide, gândit „în prelungirea simbo-

Observăm că strategia adaptării, căzând
în comportament schizoid, încearcă o reconciliere, vindecând „fractura” călinesciană. În Prefaţa la
Compendiu, G. Călinescu recunoştea franc: „ca om
politic nu poţi fi critic, ca critic nu poţi fi om politic”.
Încearcă a-şi păstra independenţa critică (acuzat, se
ştie, de I. Vitner sau N. Moraru, că ar profesa hulitul
„estetism maiorescian”) şi dovedeşte obedienţă ideologică, inflamat activism civic, respingând, declarativ, agorafobia. Dar rectificările, câte sunt, merg pe
linie factologică, evitând complicaţiile politice; sunt
abundente glosări folclorice, se preocupă, documentaristic, de scriitorii minori (din trecut), densificând referinţele culturale. Laboratorul său, mărturisea Cornelia Ştefănescu, nimeni alta decât agenta
„Maria Săndulescu”, „serioasă ca un mausoleu”, în
ochii criticului, cea care „a stat în preajma lui” (17,
207), copiind multe texte călinesciene (cu adaosuri
şi reformulări pentru ediţia a doua a Istoriei, întocmind şi Dosarul Scrisului negru, cu „documentaţia
materială”), dovedeşte această caznă continuă. N.
Mecu ne-a oferit, recapitulativ, „studii de genetică,
variantistică şi receptare”, probând travaliul unui ins
traumatizat, nu doar din pricini biografice (ocultate,
ca fiu natural al Mariei Vişan, adversar al textelor

licului Şun” (16, 15), dezvoltând simţul comunitar,
a fost, recunoştea criticul în ultimele luni de viaţă,
internat la sanatoriul Otopeni, un „vultur în colivie”. Adică un Călinescu concesiv, pliat dezideratelor, nescutit, însă, de foarfecele cenzurii. Teatral,
grandilocvent în gesticulaţie şi modulaţie, sedus de
plăcerea jocului, el practică hedonismul estetic, cum
suna o sentinţă lovinesciană; şi rămâne o „singularitate extravagantă” (12, 662), deloc pe placul fostului
elev, Adrian Marino, vehement în a denunţa „falsitatea relaţiei” (19, 46). Cândva, apărând alături de
alţi „călinescieni” (Al. Piru, G. Mărgărit) „o carte
mare” (negreşit, Istoria), Marino, dezgustat, iritat, se
desparte de cel pe care-l admirase pentru spiritul de
independenţă, constatând incompatibilitatea, imensa farsă, „marele eşec”. Refuzând condiţia de „satelit
călinescian”, hermeneutul stabilit la Cluj va dezvolta o altă viziune, eticheta călinescianismului fiind o
„tinichea absurdă” (19, 53). Odată cu articolele „subit politice”, penibile, vădind o comunizare accelerată, pentru Marino murea o iluzie. Cinic, cabotin,
megaloman, G. Călinescu produce, prin docilitate şi
febrilitate gazetărească, un „trist document de epocă” (19, 51), respirând aerul ei ideologic, infestat, încolţit de garda politrucilor. Fiindcă, în pofida „tribu-

24

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Recitiri
tului” achitat conştiincios, oferind texte pedagogice,
deşi deputat şi academician, el, ins impulsiv, dificil,
spectacular, „suspect”, cu lacune ideologice, „epurat”, nu poate să se exprime cum ar dori. Vânat, cenzurat, „procustizat”, „izolat”, după vrerea lui Leonte
Răutu, cum informa D. Micu (20, 141), trezind admiraţie şi respect paralizant la Institut (minus D. I.
Suchianu, care, totuşi, va recunoaşte că „avea ceva
de demiurg”), G. Călinescu este, paradoxal, ca figură prestigioasă, de recunoaştere publică, o victimă în
noua orânduire.1
Se înţelege că până a fi „recondiţionat”, devenind o figură legendară, arlechinescă, regizând
„efecte de public” sau un „histrionism de catedră”
(în amfiteatrul „Odobescu”, de pildă, luat cu asalt de
studenţime), Călinescu a traversat o existenţă zbuciumată, plină de privaţiuni şi presiuni. Sinuozităţile
recepţiei au marcat, şi ele, această traiectorie şi a-i
reproşa criticului că n-a retezat capetele balaurului
(dogmatismului) înseamnă a nu cunoaşte / sau a
ignora realităţile epocii. Dacă apariţia Bietului Ioanide a fost „o eroare”, cum suna o sentinţă a vremii,
odiseea tipăririi Scrinului negru, obstrucţionat cu
îndârjire, devine explicabilă; ca şi concesiile făcute.
Totuşi, profesor onorific la Filologie (din 1960), primit în partid (1962), „omologat politic” (21, 350),
criticul era ţinut în rezervă, în pofida genuflexiunilor ideologice şi a oratoriei bombastice. Cine explorează epoca, precum I. Bălu în Viaţa lui G. Călinescu
(1981, 1994), înhămându-se la un teribil efort documentaristic, nu trebuie să oculteze, pudic, acele personalităţi „negativ implicate”, cu înalte responsabilităţi. Sau colportând informaţii „pitice” şi observaţii
meschine, minimalizatoare, satisfăcând curiozitatea
bolnăvicioasă a cafenelei literare. Contează existenţa sublimată în operă şi, categoric, „sensul astral dă
definiţia omului superior” (21, 335); aşa cum, indiscutabil, Călinescu a fost.
Rănit, irascibil, capricios, cu numeroase
descărcări furtunoase, inimitabil, el se ipostaziază în
Ioanide, ştiind că „a construi e necesar”. Obsesiile
lui Ioanide reverberează şi lecţia călinesciană, fără
ecou imediat, activează un „mecanism compensator”. Prin viziunea romanescă a Istoriei sale, o fabuloasă „comedie umană” şi, totodată, „o pacoste” (zic
spiritele „acrite”), prin forţa de creaţie, proteică, ulu1
Însoţit de un Eckerman bucovinean (poetul Constantin
Hrehor), Dimitrie Vatamaniuc, oferind informaţii de
maximă credibilitate, povesteşte (v. Convorbiri sub scara de
îngeri, 2010) despre climatul acelor ani la Institut, cu faimosul
doctorat susţinut în februarie 1957, despre spectacolele,
excursiile documentare şi umorile călinesciene, toleratul
profesor aducând, într-o epocă sufocată de dogmatită, „o
trâmbă de aer proaspăt” (21, 351).

itoare, vindecând complexele noastre de inferioritate, G. Călinescu a impus, dincolo de inconsecvenţe,
extravaganţe şi compromisuri, un „ethos călinescian” (22, 9). Avatarurile călinescianismului indică şi
o posteritate capricioasă, înrolând combatanţi zeloşi, fără putinţa de a-i tăgădui cota, certificată, indirect, şi de zgomotoşii contestatari. Dar şi fără şansa
de a aplica, cu succes, „metoda butăşirii”, observa N.
Mecu. G. Călinescu, în pofida armatei de „călinescieni” (autoproclamaţi, de regulă), nu are urmaşi.
Unii critici din noul val, cercetând „chipul şi măştile” lui Călinescu, văd în autorul Bietului
Ioanide un stâlp al „stalinizării”, îndeosebi prin jurnalismul său euforizant, preluând realismul socialist
ca „ideal succesiv” (după specifism şi clasicism). E
drept, tot Călinescu şi-a adus aportul, „tiptil şi cu
tact”, cum scria George Neagoe, şi la „destalinizare”
(23, 13). Sunt motive să ne îndoim de „sinceritatea
absolută” a criticului (cf. Andrei Terian), „adaptat”,
îmbrăţişând, în noua ipostază, retorica festivistă,
deşi Călinescu, încă din interbelic, dovedea reale
simpatii stângiste. Oricum, „dispărut” la nivel oficial, în noua postură („aleasă”, zice tranşant tot G.
Neagoe, încercând un examen historically correct),
„farsa, dacă ar fi fost, a trecut” (23, 13); rămân, însă,
textele. Fireşte, „postura aleasă”, precizează criticul
menţionat, se raportează strict la intervalul 19441947, când era membrul unui partid asociat cu falanga comunistă şi directorul (onorific) al coditianului Naţiunea.
Adunând, cu pricepere şi devoţiune (nu
îndeajuns lăudată) recolta sa publicistică, plus colecţia de postume şi inedite (Opere, vol XI, XII,
2012), echipa îmboldită de Nicolae Mecu n-a cenzurat nimic, suntem avertizaţi. În ipostaza de „ideolog” literar, Călinescu exploatează din plin ştiutele
şi gustatele răsuciri persuasive, încercând a-şi apropia tezele criticii militante. Politizarea discursului
este evidentă, probată prin puzderia colaborărilor la
numeroase periodice. Capriciosul Călinescu se vrea
„pe linie”, laudă fără economie „patriotismul granitic” al conducătorilor Partidului (suntem în epoca
Dej), dar – ne previne informatul N. Mecu, într-o
convingătoare Postfaţă (vol XII) – el e doar „superficial permeabil”. O demonstraţie în acest sens
a făcut şi I. Oprişan, comentând o carte mai mult
decât „promiţătoare” (prin titlu); Kiev, Moscova, Leningrad (1949). Dealtminteri, sub înaripatul condei
călinescian, chiar şi limbajul de lemn al epocii se
plasticizează. Ca dovadă, în excursia sovietică (întâmplată în 1946, ca „trecere corporală”, alături de
Cezar Petrescu), el propune un eseu (adică „o ipoteză”), încercând „o percepţie verosimilă”; dincolo de
aparenţe (ca posibil reportaj „adulatoriu”) desluşim

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

25

Recitiri
„structura esenţială”: „dilataţia orizontală”, computarea timpului, grandoare. Totul e „balşoi”, incursiunile în istoria artei, admiraţia pentru statuile-cariatide, detaliile arhitecturale, „aerul sacru” etc.,
trădează ochiul lui „Ioanide”, explicând de ce cartea,
ca „document depăşit”, a fost retrasă din librării. În
fond, tumultul călinescian, grefat pe o erudiţie scăpărătoare, aglomerând impresii şi asociaţii, confirmă neostoita aspiraţie spre monumental.
Ceea ce rămâne greu de înţeles, priveşte,
observa Nicoleta Sălcudeanu, „surplusul de partizanat”, împărţind câmpul cultural într-o „polarizare
rudimentar belicoasă” (24, 139), de implacabilă adversitate. Opţiunile (exclusiviste) devin, regretabil,
opoziţii ireconciliabile. Călinescu însuşi aprecia că
această continuare a inimiciţiilor, transferată din planul ideilor în viaţa socială, trebuie repudiată. Ceea
ce nu înseamnă că nu şi-a încălcat, deseori, preceptul, devenind, şi el, un „reporter al oportunităţii”. Iar
publicistica sa, mai puţin frecventată, dovedeşte cu
prisosinţă colaboraţionismul, temă aprig dezbătută
în anii postdecembrişti, suportând, curios, „rezolvări” diferite. În cazul lui Călinescu e coborâtă chiar
în derizoriu, Alex Ştefănescu fiind convins că marele critic „a simulat colaborarea” (v. Contemporanul,
nr. 8/2015), încredinţând „lupta cu regimul comunist” portarului de la Universitate. Pe bună dreptate, G. Andreescu sancţionează o atare hazlie opinie,
avertizând asupra riscurilor de a trata chestiunea
responsabilităţii „într-o notă minoră” (25, 153), minimalizând un rău concret, stimulat de „puterea cuvintelor”. Ion Simuţ, dimpotrivă, cerea „extirparea
părţii maladive”, publicistica fiind lovită de caducitate şi, în consecinţă, ignorabilă în ansamblul creaţiei
călinesciene (26, 8). Abia George Neagoe, în armura
cercetătorului (acreditat de către CNSAS), vădind
„o curiozitate dezinhibată şi neidolatră”, lămureşte problema prin recontextualizare, cercetând, într-un masiv opus, acoperind intervalul 1943-1949,
„reacţiile ilustrului bărbat”, un magister ludic care
s-a dorit util în epocă, angajând, însă, nu omul de
litere, ci politicianul-director de cotidian (27, 59),
în plus membru al unui partid-anexă (PNP). Călinescu evoluează „într-un ansamblu cripto-comunist” (27, 58) şi, în pofida adeziunii, salutând „era
muncii”, apropiindu-se de „apologia politică”, face
figură de doctrinar defazat, pe linia vechilor preocupări educative, ca îndrumător civic, vizând binele
comunitar. El „traduce” într-un limbaj expresiv, de
seducţie stilistică, temele epocii, dar rămâne, ca intelectual vechi, în contratimp, chiar după întâlnirea
cu estetica marxistă. Ca dovadă, ideologul I. Vitner,
în Critica criticii, îl sfătuia să-şi învingă „rădăcinile
potrivnice propriei sale desvoltări”. Învăţăcel stu26

dios, reformulând servil, într-un superior joc intelectual, agenda problematică, serveşte „democraţia
populară”; articolele sale, risipite în Tribuna poporului (ziar al Uniunii Patrioţilor) şi în Naţiuna, oficiosul PNP, pot procura delicii estetice, dar, categoric,
sunt reprobabil etic. E drept, colaborarea în epocă
„era, până la un punct, obligatorie”, va constata N.
Manolescu. Încât, „semeţul cărturar” (cum zice G.
Neagoe), devenit propagandist („original”, sesizează
N. Mecu, un editor şi exeget avizat), transformă pledoaria civică într-o explicită atitudine politică, cu „o
servilitate strigătoare la cer” (cf. A. Terian), vădind
un „devotament înflăcărat” (cf. G. Ivaşcu). Fireşte,
detaşaţi de tumultul acelor ani, putem citi producţia
sa gazetărească în cheie estetică, prin grilă literară;
ignorând, adică, realitatea opresivă şi elogiind limbajul neşablonard, de fabuloase resurse expresive.
Mai mult, acceptând că G. Călinescu „a cântat în falset” (27, 141), G. Neagoe observă că personalitatea
criticului nu s-a manifestat plenar în sectorul politic
(27, 64). Gazetarul asistă, de pildă, la procesul unor
lideri ţărănişti ca „intelectual contemplativ” şi judecă evenimentele cu mijloace filologice (27, 197). În
Mizantropul optimist, carte lăudată de N. Manolescu
(„un studiu informat, aplicat şi util”), tânărul George Neagoe, operând inteligente conjecturi, conchide,
îndreptăţit, că stalinizarea României a fost posibilă şi
prin contribuţiile intelectualităţii aşa-zicând progresiste (27, 367). Iar G. Călinescu, încheindu-şi activitatea politicianistă în 1949, şi-a jucat, la rându-i,
prin „mărturiile gazetăreşti”, şansa politică, „pentru
a-şi salva oportunităţile culturale” (27, 368).
Abordarea istorică pe care o propune G.
Neagoe, despuind colecţiile, ne procură şi alte surprize. Viitorul mizantrop optimist era, în anii de
după apariţia Istoriei, culegând duşmănii, aprig contestat (pentru filosemitism) şi încerca, prin justificări publice, să se apere; pricină pentru care, prins în
menghina „pasiunilor lumii literare”, se va adresa, la
15 iunie 1943, printr-un Memoriu, mareşalului Ion
Antonescu, solicitându-i „înaltul arbitraj”. Or, Memoriul, ca document olograf inedit, scos la lumină
de George Neagoe ar fi „cea mai frumoasă răsplată”
(27, 9) pentru truda sisifică a tânărului critic, coborât în arhive. Unde, scotocind gazetăria marelui
cărturar, o va relaţiona cu evenimentele în cascadă:
desfiinţarea PNP, „lista de teme” impusă de P. Constantinescu-Iaşi gazetei penepiste şi, desigur, dispariţia Naţiunii. Ar fi totalmente inadecvat să ignorăm
contextele în prefacere, avertizează criticul; după
cum, într-o probabilă viitoare carte, va stărui asupra aşa-zisei marginalizări, câtă vreme G. Călinescu
a fost deputat în MAN (din 1946 până la sfârşitul
vieţii) şi directorul Institutului de Istorie literară şi

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Recitiri
folclor (1951-1965). Deocamdată, deşi atacă din varii unghiuri tema democratizării şi comite repetate
gesturi de curtoazie, Călinescu e suspectat de nesinceritate, de naivitate jucată sau chiar de ingenuitate
ideologică. „Gemenii” Călinescu, după norocoasa
formulă a lui George Neagoe, elogiază „simfonia
socialismului” şi denunţă, ca proiect, Ororile comunismului în România, cum circula ipoteza (neadeverită) unei Istorii secrete. Motiv pentru care capriciosul şi fascinantul Călinescu, crezându-se puternic şi
ascultat, va fi umilit şi cercetat; urmărit „informativ”
pentru intenţii duşmănoase (DUI, între 29 septembrie 1959 şi 2 februarie 1961), rămânând un neintegrat, cum mărturisea Gh. Vrabie unei „surse”. Să
adăugăm că de „sinceritatea serviciilor” se îndoia,
printre alţii, şi Perpessicius. Iar Bogdan Creţu, asumându-şi riscurile afirmaţiei, e tranşant: „Călinescu
şi regimul comunist s-au înşelat reciproc” (28, 173).
A fost oare un privilegiat? Cu funcţii decorative, supravegheat, considerat periculos, râvnind ieşirile în
public, la tribună şi condamnat la recluziune, Călinescu a practicat o echilibristică salvatoare, spera,
încercând a îmblânzi cerberii. Dar şi atunci când
se compromite, „Călinescu rămâne Călinescu” (28,
234), conchide criticul.
Disputată cu gelozie, posteritatea călinesciană a stârnit aprige încleştări şi războaie de
„preeminenţă”. Alex Goldiş are, însă, dreptate când
afirmă că „pe scheletul călinescianismului se dezvoltă toată carnaţia criticii de după 1965” (29, 131).
Cu o observaţie peste care nu putem trece; „instrumentat”, G. Călinescu devine referinţa principală în
ofensiva autonomiei esteticului, dar „după moartea
sa” (29, 130). Rezervele lui Alex Goldiş sunt de înţeles. E posibil, raţionează criticul, ca rămas în viaţă,
G. Călinescu să fi infirmat, prin inflexibilitate (cazul
Maiorescu), „virtualităţile operei interbelice”. Oricum, cu rol dilatat prin exagerări pioase, preluând
meritele lui Maiorescu şi Lovinescu (târziu repuşi în
drepturi), divinul critic, prin limbajul antidogmatic
şi ochiul estet, a primenit atmosfera culturală. Sub
faldurile călinescianismului (asistemic) s-au înrolat
noii critici, cei care, în anii ’60, profitând de „mica
liberalizare”, vor schimba faţa literaturii noastre. Cu
un itinerar dramatic, G. Călinescu ne-a dăruit o Istorie devenită obiect de cult; citind, el „traducea”
cărţile, fixând în pagină idei „pictate”. Inimitabil,
evident, nu are urmaşi.
NOTE
1. Mircea Iorgulescu, Momentul Călinescu, în
Ceara şi sigiliul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii
române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
3. Vladimir Streinu, Spectacolul de personalitate,

în G. Călinescu interpretat de..., Editura Eminescu, „Biblioteca
critică”, Bucureşti, 1971.
4. Nicoleta Sălcudeanu, G. Călinescu şi a cincea
esenţă, în Asupra criticei de azi, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2011.
5. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, volumul I (1800-1945), Editura Minerva, Bucureşti, 1991.
6. Ileana Vrancea, Între Aristarc şi bietul Ioanide,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978.
7. Ştefan Ion Ghilimescu, În jurul metamorfozei
purpurii a lui G. Călinescu, în Cafeneaua literară, nr. 3(122) /
martie 2013.
8. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe
mâine, vol. I, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001.
9. Pavel Ţugui, Călinesciană, în Scriitori şi compozitori în luptă cu cenzura comunistă, Editura Albatros, Bucureşti, 2006.
10. Nicolae Mecu, G. Călinescu faţă cu totalitarismul, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011.
11. Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii
române, Editura Aula, Braşov, 2007.
12. Andrei Terian, G. Călinescu: a cincea esenţă,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009.
13. Monica Lovinescu, Unde scurte (Jurnal indirect), Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
14. G. Călinescu, Gâlceava înţeleptului cu lumea.
Pseudojurnal de moralist, I, (1927-1939); selecţia şi îngrijirea
textelor: Geo Şerban, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
15. G. Călinescu, Fals jurnal. Întocmit şi prefaţat de
Eugen Simion, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
16. G. Călinescu, Aproape de Elada, Selecţie şi comentarii de Geo Şerban, Revista de Istorie şi teorie literară, Supliment anual, nr. 2, Colecţia Capricorn, Bucureşti, 1985.
17. Cornelia Ştefănescu, G. Călinescu sau „seriozitatea glumei estetice”, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1996.
18. G. Călinescu, Puţină estetică socialistă, în Literatura nouă, ediţie întocmită şi prefaţată de Al. Piru, Editura
Scrisul românesc, Craiova, 1972.
19. Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Editura
Polirom, Iaşi, 2010.
20. Ionel Oprişan, G. Călinescu. Spectacolul personalităţii. Dialoguri adnotate, Editura Vestala, Bucureşti, 1999.
21. Mihai Ungheanu, Sensul histrionismului, în
Exactitatea admiraţiei, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1985.
22. Mircea Martin, G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.
23. George Neagoe, G. Călinescu: politically correct,
în Cultura, nr. 33/12 septembrie 2013.
24. Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în
literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013.
25. Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură: Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul
comunist, Editura Polirom, Iaşi, 2015.
26. Ion Simuţ, A fost divinul critic un colaboraţionist?, în Cuvântul, anul V(X), nr. 8(266)/1999.
27. George Neagoe, Mizantropul optimist: G. Călinescu şi (de)stalinizarea României, Editura Cartea Românescă,
Bucureşti, 2015.
28. Bogdan Creţu, Iluziile literaturii şi deziluziile
criticii, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2015.
29. Alex Goldiş, Critica în tranşee: de la realismul
socialist la autonomia esteticului, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2011.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

27

Reflux
Sfânta Mănăstire
Voroneţ. Un sfert de veac
de la înfiinţare,
Iaşi, Doxologia, 2016

Alexandru Ovidiu VINTILĂ
Din capul locului vreau să spun că volumul intitulat Sfânta Mănăstire Voroneţ. Un sfert
de veac de la înfiinţare stă sub semnul echilibrului empatic, fiind alcătuit cu rigoare, sistemic, atât
limba credinţei, cât şi cea a culturii conjugându-se
exemplar.
Trebuie să precizăm: toate acestea li se datorează monahiei Gabriela Platon şi universitarei
Carmen Cornelia Balan, persoanele care au îngrijit
cartea de faţă, apărută în condiţii grafice excelente
la editura ieşeană Doxologia. Şi încă un aspect, tomul a fost tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
Aşadar, volumul conferă spaţiu pentru dialog, un apel ferm la criteriul lucidităţii şi, nu în
ultimă instanţă, o invitaţie la bucuria aniversării a
25 de ani de la redeschiderea Mănăstirii Voroneţ
ca obşte monahală de maici sub oblăduirea stareţei
Irina Pântescu.
Întocmai cum Cartea Genezei prezintă
Creaţia în termeni de plinătate, extrapolând, evident, putem considera lucrarea drept una de substanţă, alcătuită rotund, de la început şi până la
ultima filă suscitând interesul cititorului. Atenţia
ne este captată, fiind introduşi în universul sărbătoresc al cărţii, încă din debutul ei. Primele texte
ale volumului, „Popas aniversar binecuvântat de
Dumnezeu”, cuvânt semnat de Pimen, Arhiepiscop
al Sucevei şi Rădăuţilor, respectiv „De unde mie
cinstea aceasta?”, autor Stavrofora Irina Pântescu,
Stareţa Mănăstirii Voroneţ, sunt exemple elocvente
care demonstrează afirmaţia de mai sus.
28

Şi, într-adevăr, conform celor scrise de
Arhiepiscopului Sucevei şi Rădăuţilor: „Maica Stareţă Irina împreună cu obştea călugărească a mănăstirii şi-au adus cu prisosinţă şi în mod pilduitor
obolul datoriei în îngrijirea întru dăinuirea peste
veacuri a Voroneţului, vatră de tradiţie creştin-monahală, de cultură şi istorie a Bisericii şi Neamului
nostru românesc”.
Mai mult, inclusiv acest volum ţine de
datoria împlinită a comunităţii din cadrul Sfintei
Mănăstiri Voroneţ. Privesc tomul ca mărturisire
şi dar în egală măsură, ca o împărtăşire firească a
mulţumirii atingerii unui anumit orizont.
Reafirmarea a ceea ce reprezintă credinţa
creştin-ortodoxă, în contextul actual, pentru noi,
este cât se poate de binevenită. Prin urmare, cartea
construieşte punţi ale înţelegerii prin care se nădăjduieşte ca înţelepciunea tradiţiei, a cumpătării,
a echilibrului să aibă câştig de cauză.
De remarcat este şi faptul că în izvodirea
tomului s-a ţinut cont şi de o serie de ingrediente
precum plasticitatea şi prospeţimea limbii scrise.
În acest sens aş aminti o rememorare, inclusă în
volum, care poartă titlul „Merg la Muca să mănânc
borş şi ceapă”. Semnatara povestirii, Denisa Oltea
Cotleţ, mărturiseşte: „Obştea mănăstirii împreună cu măicuţa stareţă, cu Muca mea dragă, cum
obişnuiam să o numesc în copilărie, mă primeşte
mereu cu braţele deschide la Voroneţ, iar fiecare
discuţie purtată cu ele, fiecare întâlnire mă încarcă sufleteşte şi de fiecare dată plec mai înţeleaptă
de aici. Le mulţumesc pe această cale pentru dra-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Reflux
gostea necondiţionată pe care mi-o oferă, pentru
clipele frumoase pe care le petrec alături de ele la
Voroneţ şi, deşi acum sunt studentă la Bucureşti şi
nu pot ajunge ori de câte ori îmi doresc la Voroneţ, acest loc este prezent în sufletul meu şi îl port
cu mine peste tot unde merg. Iar în timpul şederii
mele la Viena, ca studentă Erasmus, am primit acolo vizita măicuţelor, iar bucuria de a le vedea într-un loc nou, departe de casă, mi-a produs o mare
bucurie. Conexiunea sufletească pe care am creat-o de-a lungul timpului cu acest loc binecuvântat
şi cu maicile de aici o simt ca şi cum ar fi veşnică,
iar de fiecare dată când mă întorc la Voroneţ e ca
şi cum mă întorc acasă, mă întorc în copilărie, mă
întorc în locul de unde îmi iau puterea şi resursele spirituale pentru a merge mai departe”. Practic,
îmi permit să afirm, este imposibil să nu rezonezi
la candoarea povestirii. După cum se observă, evocarea vorbeşte mult despre ceea ce înseamnă Sfânta Mănăstire Voroneţ, un areal al manifestării unui
umanism blând, al omeniei, „al diversităţii bune a
iubirii”, asta ca să utilizez o sintagmă care îmi place,
a teologului Vladimir Lossky, cel care sublinia că:
„Natura umană nu poate exista în posesiunea unei
monade; ea cere nu singurătatea, ci comuniunea”.
Judicios structurată, cartea cuprinde un
preambul, precum şi următoarele capitole: Amintiri şi gânduri, Copiii Voroneţului, Studii şi articole, Restituiri. Mulţi dintre autorii textelor din volum sunt nume importante ale vieţii ecleziastice şi
culturale din România. Dintre aceştia enumerăm
doar pe: Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei; Calinic Botoşăneanul. Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor; Timotei Aioanei, Episcop Vicar al
Arhiepiscopiei Bucureştilor; Macarie Drăgoi, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord; Ana
Blandiana; Magda Ciopraga; Angela Gheorghiu;
Nicolae Noica; Elvira Sorohan; Mihai Iacobescu;
Oliviu Boldura; Virgiliu Polizu; Andrei Eşanu ş.a.
În sfârşit, vocaţia creştină a desăvârşirii
este o constantă decelabilă privind în ansamblu
tomul în discuţie, un florilegiu, o însumare, care
depune mărturie despre ceea ce a fost, este şi va
fi Sfânta Mănăstire Voroneţ, ctitoria lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt.
Pe această cale, urăm şi noi, la ceas aniversar, atât Mănăstirii în sine, cât şi întregii obşti
monastice: „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte”.
Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

29

Cadran
Pomenirea
lui Radu Mareş

Vasile ANDRU
În 1965, venit la Suceava, m-am apropiat
precaut și neconsecvent, de boema literară: „a Cetății floare”. Era o formă de libertate iluzorie. Boema
era în jurul paharului. Patronul era Bădia Sidorovici.
Nu oricine era primit la masa în potcoavă a boemei;
sau poate selecția era spontană, și se raliau cei care
se aflau la un oarece „nivel” sau la un orizont de așteptare sever promițător. 
Pe Radu Mareș îl găseam foarte matur.
Avea simțul esențialului și al tragicului. Simțul tragicului e conferit de religie sau de atingirea morții.
Mareș nu era un om religios, și nu ştiam să fi avut
vreo atingere cu moartea. Poate avea o taină, ascundea o traumă, a sa personală, sau pe arborele genealogic. Drama genealogică a Bucovinei… Maturitatea lui Mareș mă impresiona. Arăta, pe chip și-n
vorbă, o asprime plăcută, defensivă.
Prima cronică la volumul meu Iutlanda posibilă, apărută în toamna 1970, a semnat-o Mareș, în
ziarul „Clopotul” din Botoșani. Apoi a apărut romanul său Anna sau Pasăra paradisului, ilizibil ca orice
text care trebuia să scape de cenzură cu tot nonconformisul său. Sau autorul încă nu se clarificase cu
sine. Expulza ceva care îl otrăvește, îl chinuiește. Era
povestea unui captiv (naratorul) care îi spune nevestei nemțoaice de prăpastia între el și ea: dînsa avea
două patrii, pe când el era ferecat într-o Bucovină
care s-a făcut firea. Firea lui.
Este o carte încâlcită și profundă. Bădia
George Sidorovici care dădea verdictele literare în
Suceava și care ne iscălea certificatele de scriitor,
i-a iscălit cu crispare certificatul, adică nu a pus și
coronița de premiant pe fruntea lui Mareș, n-a scos
strigătul de victorie așteptat. Iar Andru, junele universitar, care avea criterii riguros paideice, a amânat
30

să-l declare marele promovat, a amânat 40 de ani, dar simțea că Mareş este mai bun decât noi toți din
hoarda suceveană.
Abia la „Gaudeamus” din 2010, am zis-o.
A fost așa: Am apărut brusc și neprevăzut la standul
unde el lansa o carte. M-a zărit și a spus la microfon:
„Vasile Andru vine tocmai din Himalaia și îmi face
onoarea să fie la lansarea romanului meu.” (Se lansa romanul Cînd ne vom întoarce, apărut la Editura
Limes).
Am zis: „Tocmai am venit din Japonia. Și
astă noapte am vizionat cartea care se lasează aici. Și
spun că Mareș a dat acum, la 69 de ani ai săi, o carte mare. Și că este cel mai bun scriitor din hoarda de
aur a Bucovinei. Cer iertare lui Mareș că n-am rostit
acest lucru acum 40 de ani, când am întrezărit.”
Radu Mareş era impresionat; a parat emoția cu o vorbă de spirit: „Se putea și mai rău: s-o spui
post-mortem.” 
Acum știm că postumitatea nu-i cel mai
rău lucru, dimpotrivă. Eu cred că nu există alt „suflet” decât amintirea, postumitatea, iar restul e țărână. Mitul sufletului s-a sfârșit. Sufletul se mută din
mitologie în psihologie, în vospomenanie.
Dar, firește, e bine, e sănătos să afle omul
în timpul vieții, prin oarece notorietate, că va avea
postumitate, suflet. Acatistele plătite sunt anonime,
și dacă te-ai lăsa numai în voia lor, ai avea un suflet
ca și clandestin. Așa că e bine că l-am lăudat antum
pe Radu Mareș.
În ultimii ani, citeam în presa literară portretele pe care Mareș le făcea unor confrați: Teofil
Lianu, George  Sidorovici, Ursăcheștii, Pan Solcan.
Profiluri-frescă, foarte cuprinzătoare, micro romane non-fiction. Eseul său Manual de sinucidere este

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Cadran
povestea „Tribunei” revista sa de două decenii, dar
și o frescă a culturii care se sinucide azi, și o frescă a
Clujului, un alt oraș al sorții sale.
Ultimul eseu al său publicat în timpul vieții
era despre Gregor von Rezzori, cernăuțeanul devenit
bucureștean și apoi stateless person (om fără țară).
Radu Mareș, omul cu două patrii (Bucovina și Raiul) a murit la Cluj-Napoca, pe 17 martie
2016, la 75 de ani.
*
Mai jos, dau cîteva din ultimele mesaje
e-mail schimbate cu dânsul. Împătimit de Bucovina,
mi-a lăsat ca expresă dorință să nu mă dezlipesc de
„Bucovina literară” și să-l aduc numaidecât pe Marian Popa la „Bucovina literară”, spre consolidarea
revistei.
Subject: Mareș de peste munți
26 februarie 2015
Deocamdată, îți mulțumesc pentru atenția
pe care mi-o acorzi: am primit cărțile tale, voi citi
neapărat. Te felicit și țin să te anunț că te-am urmărit
cu interes în ultimii ani. Am și discutat despre tine
în șederile mele de vară din Bucovina, cu Filipciuc
dar și cu Blanaru, după mutarea lui la Alba Iulia.
Din nu știu ce motive, comunicarea directă cu tine
n-a fost simplă. După cartea pe care ai dat-o la Dacia, ți-am pierdut de fapt urma. Am încercat apoi să
te asociez la un proiect de solidarizare și conlucrare
cu sucevenii. Sper să ne încrucișăm la vară. Când
vin căldurile mari, eu mă stabilesc într-o pădure
lângă Vama unde mă vizitează Filipciuc, dar și alții.
E foarte fain acolo. Ave. RM
11 martie 2015
Domnule! Ți-am citit cărțile [Grădinile ascunse; Veacul meu, fiara mea], ești colosal.
Ce vreau să-ți spun însă e că n-ar fi rău să
te implici - cu materiale de care sunt sigur că ai un
bogat portofoliu - în facerea Bucovinei literare. N-au
bani, dar au o nouă conducere, cu inși mai deschiși
la minte decât Arcu. Scot din păcate doar 6 numere
pe an, unul la două luni. (…) Tu ești foarte bun la
eseu și comentariu literar. Însă dă-le ce crezi de cuviință, e foarte important să apară și numele tău în
gazeta bucovinenilor.
Același lucru l-am discutat și cu Vișniec și,
uite, el le oferă material din abundență. Aș zice să
vorbești cu Vintilă și să-i propui o rubrică. Eu am dat
tot ce am avut dar acuma sunt vârât până peste cap
în finalizarea unei cărți grele, complicate, care-mi dă
insomnii. Apropo: la vară, dacă treci pe la Câmpulung. pe la neamuri, mi-ar place să ne vedem. Eu mă
stabilesc lângă Vama, în pădure. Ave.RM

16 martie 2015
Dragă Radu Mareş,
Ma bucur de mesajele de la tine. M-am
amuzat de expeditivul tău epitet „colosal”. Știu că
foloseşti acest cuvînt și-n contexte serioase, într-un
eseu robust. Colosal, la tine, este un clișeu proiectiv.
Ştii proverbul: Cucul își strigă numele. Așadar, ţi-am
revelat un nume „secret”, râvnit. În fine, acest cuvînt
poate fi și un semn de indiferentă generozitate.
În legătură cu „Bucovina literară”. Probabil primești revista, dar n-o răsfoieşti. De cîtva timp,
sunt prezent în paginile ei. În numărul anterior, de
exemplu, am proza Celibatul clandestin.
Am sentimentul că o proză este o scrisoare
mai  lungă pe care o trimit chiar dacă bănuiesc că
n-o așteptă nici un destinatar, ca-n cazul nostrum…
Altă idee. Acum finisez o carte de evocări,
unde e și perioada suceveană. Ai vreo fotografie cu
Bădia, sau cu Ștefuriuc, cu Lianu. Îmi lipsesc poze
din perioada suceveană a noastră!
&  Am primit romanul  Când ne vom întoarce, îți mulțumesc. Îl știam oarecum din 2010,
dar acum îl citesc pe îndelete. Este bine scris. Pasărea Paradisului era ingenios și inteligent, dar labirintic. Romanul acesta recent are o fluență și un firesc
cuceritor. Găsesc aici o Bucovină și veche, și netrecătoare. Este și o falie de România Mare. E admirabil cum arhivezi tu suflet bucovinean. L-am găsit și
pe Grigore din Botoșana (Cajvana). Știi, și eu l-am
„atestat” într-un text, 1988. Frumos personaj călugărul Iliuță... Sculpturali cei doi genitori, Gavril și
Francisca. Sfârșitul reliefează dimensiunea tragică, a
construcției. Să mori „ca pe front, unde nevinovăția
nu cîntărește nimic”... 
Și Silvia, soția mea, e impresionată de romanul tău pe care l-a citit... dintr-o sorbire. Laudatur! Andru
16 martie 2015
Dragul meu! sunt multe probleme în epistola ta, așa că le iau într-o ordine aproximativă (sau
dezordine). Întâi, omagii și gratitudine soției tale
pentru cuvântul bun transmis prin tine. Știi și tu, o
vorbă bună de la un cititor contează enorm.
Scuze pentru „colosal”. Mi s-a mai pus pe
nas că fac abuz. Să spun altfel: prozele tale sunt „de
Andru”, le identific după câteva propoziții. Noi doi
suntem diferiți, scriem altfel, despre altceva, avem
ținte diverse. Faptul că ne citim cu interes nu e - zic
eu - un semn rău. Dimpotrivă, nu? Roșu de Basarabia nu știu dacă e cea mai bună proză din cele pe
care mi le-ai trimis. Mi-a plăcut, e un text puternic.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

31

Cadran
Cred că ar avea un efect bun dacă ar ieși în lume prin
traducere! Doi: pozele. La Suceava n-aveam aparat
foto personal. Eu nu-s fotogenic și m-am abținut de
la pozări. Toate fotografiile moștenite au fost făcute
de bietul Negrea și sunt cu fiică-mea. Imaginează-ți
că n-am nicio poză cu Bădia Sidorovici.
Trei. Credința mea e
următoare: trebuie să ne angajăm mai direct și mai ferm
pentru Bucovina, în general
(lasă-l naibii pe Ics!) să ne poziționăm lângă cei de la revistă, să ne implicăm cât de mult
se poate. A construi un grup
al „scriitorilor bucovineni”,
cum tot insist eu de-a surda ,
e șansa noastră unică, nu cred
că e loc pentru alte iluzii. Poate mă înșel, nu-i exclus, dar în
asta cred. Vom mai discuta.
A murit Al.Vlad prozatorul,
mâine mă duc la priveghi.
Ave.RM
[Post scriptum]
Am observat că ai
relații bune cu /deschideri bune la/ Marian Popa.
Văd că el s-a retras și multora le convine asta. Încearcă să-l aduci spre „Bucovina literară”, eu te voi
susține. Să aibă o rubrică fixă (de șase ori pe an), în
care să răspundă la o întrebare pe care i-o pui tu,
cam cum e rubrica lui Grigurcu din Argeș, unde
răspunde la întrebarea lui Doman. Nu trebuie să dea
cu parul. Sunt chestiuni despre condiția scriitorului
(în globalizare), despre roman, proză -în general etc.
deci teme care să nu stârnească cuibul de viespi anti/
Marian Popa. Dacă ai reuși asta, ar fi chiar COLOSAL. Ave.RM
Subject: Eheu, fugaces…
4 aprilie 2016
Dragă Radu Mareş,
de trei saptamîni voiam să-ţi scriu, dar
timpul face salturi mari, cu sau fără treabă și ne ronțăie încet.
Am citit pe  wikipedia  fișa ta biografică,
şi văd că tatăl tău este Gavril Mareș, agronom; iar
mama Francisca (n. Suhoverschi, nume păstrat de
tine și-n carte). Astfel ni se luminează personajele
romanului. Este deci şi „cronică de familie”. Important că e foarte bine scris/ă, cu orizont istoric. 
Sigur, sunt şi distanţări ficționale. Ambii
părinți au murit, într-adevăr, în împrejurările anilor
40 ? Sau numai tatăl tău?
32

Dar ce vie şi autentică este Bucovina ta, în
comparaţie, de pildă, cu Bucovina schematică a lui
Mircea Streinul din romanul  Drama casei Timoteu. O ştii?
Scrii firesc şi cu detaşare despre prezențe
legionare în Bucovina. Deşi ai o scrîșnire și o asprime în viaţă, în scris ai o finețe
învăluitoare. Reuşeşti să arăţi
fața unui legionarism  soft în
Bucovina. Încă nu mă gândisem la asta, fenomenul nu
mi-a stat în atenție; dar tu
povestești un district pe care-l cunoști; a existat un legionarism soft, poate în faza
sa codrenistă, ne-rebelă, sau
poate prin aderenții de genul
călugărașului Iliuță. (De altfel şi viitorul călugăraș Nicu
Steinhardt a aderat tot din
perspectiva unui legionarism
soft... altminteri nu se explică.)
Dan Stanca, în romanul  Mut,  are alte performanţe, el scrie despre înmormîntarea Moța & Marin ca și cum ar face o transmisie în direct... Adică n-a avut alt orizont decît al
clipei: el spune reportericește cum s-a petrecut și
ce-ar fi văzut. Dan nu și-a tăiat craca unei audiențe
globale, pentru că romanul Mut e foarte bine scris!
Despre sugestia ta: să fac un dialog cu Marian Popa. Cred că vine târziu. Nu știu dacă Marian
Popa ar primi; îmi închipui că lucrează tare, la anvergura sa și la stadiul de existență la care se află.
Știm că a terminat o pentapatopie, așadar cinci romane, o construcție grozavă, primele două volume
au fost publicate. Poate le-ai citit? Noi aici nu facem
nimic pentru Marian Popa… Acum aș vrea să-i trimit lui Marian Popa cartea ta Cînd ne vom întoarce ,
ediția asta nouă, Polirom.
Florii fericite! Andru
Răspuns la : Eheu, fugaces...
5 aprilie 2015
Bătrâne, mi-a picat foarte bine mesajul tău
ultim, încărcat de pozitivități.
Eu sunt avariat, mă pregătesc (sufletește și
bănește) să intru sub cuțit pentru o operație complicată imediat după Paște. Vom relua comunicarea
imediat ce voi intra în normalitatea la care sper.
TOTUȘI. Cred încă: aducerea lui Marian
Popa în viața literară românească de unde a fost exclus, fie și într-o revistuță cu minimă audiență me-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Cadran
rită un pic de efort. Pentru el ar fi o joacă: 2 pagini,
2o.ooo de semne la două luni.Pentru tine ar fi o concentrare de cinci minute ca să formulezi o întrebare
(după exemplele Tupan sau Doman, cel de la Argeș).
S-o luăm și ca o joacă. Partenerii sunt nume la care,
automat, ciulești urechea. Încearcă, fir-ar să fie! Sacrifică 5 minte la două luni. Insist să te bat la cap
pentru că ești UNICUL care-l poate aborda pe Marian Popa iar lui n-are de ce să-i displacă să reintre
în arenă. Omule, Bucovina literară n-are altă șansă!
Ave. RM
Marţi, 7 Aprilie 2015
Dragă Radu Mareş,
Am o urgenţă. Trebuie sa fac o nominalizare pentru premiul (internaţional) Balkanika. Sunt
în juriu, din partea română. Vreau să propun romanul Când ne vom întoarce. Dar e necesar ca romanul
să fie tradus în engleză sau în franceză, ca să-l poată
citi şi ceilalţi 6 din juriu (din alte 6 țări partenere).
Spune-mi dacă romanul tău a apărut în engleză sau
în franceză, în aceşti 4 ani de la apariţie.
Premiul Balkanika nu-i onorat financiar,
dar cartea premiată este contractată spre a fi tradusă
în limbile țărilor partenere (Grecia, Turcia, Bulgaria,
Albania, Macedonia, Serbia).
În principal: Silvia și cu mine îţi ținem
pumnii, adică îţi transmitem energii pozitive, ca să
treci cu bine încercările vieţii şi să te remiți repede
dupa operație.
Doamne, ajută! V.A.
7 aprilie 2015
Dragă V.A!
N-am relații și n-am prezentat interes pentru cei care intermediază sau propun cărți pentru a
fi traduse. Doar un fragmențel mi-a fost tradus în
ungurește într-o culegere la Oradea, care a trecut
fără niciun efect. Asta e! Mulțam pentru gândurile
bune. Ave. RM
22 mai 2015
Subject: de la Mareș
Ești acasă, totuși? Ai fugit iarăși pe o insulă
din Pacific? Nu știu cum să iau tăcerea ta. Între timp,
mi-a căzut în mână ultimul nr. din Convorbiri Literare și am citit darea ta de seamă despre vizita Regelui în Bahrinești. Dă-mi voie să te anunț că votez cu
ambele mâini asemenea texte. Ave. RM
29 mai 2015
Salve!
Am expediat poştal, spre tine, cartea Geografia sacră si profană a vieţii (știi, îţi ceream o foto

din etapa suceveană, s-o folosesc aici). Îţi trimit
foto de la lansarea Bookfest, sunt cu pictorul siberian-moldav Nicolae Guțu.
Mai trimit un pdf al revistei Scriptor nr.3,
a lansat-o Lucian Vasiliu, am în sumar o proză
non-fiction despre alpinista Taina Hiacinta Duțescu, prăbușită în Himalaya.
Cu mult drag, Andru
6 iunie 2015
Sosit Geografia sacră... Carte superbă, să
trăiască sponsorul!!! Am citit azi sâmbăta pe Prepeliţă şi pe Tărâțeanu, primul mi-a plăcut mai mult. Interesant, descopăr un Andru de care habar n-aveam.
Ave. RM
8 iunie 2015
Am terminat cartea în care am descoperit
portretul în 3D al unui Andru vag cunoscut. Grija
de a strânge tot ce reprezintă document „Andru”
îmi place și te invidiez. Cartea se citește cu mare plăcere = presupun și de cine nu te cunoaște ca persoană. Plăcere dar și interes, pentru calitatea necomună
a experiențelor tale de existență. Felicitări. Ave. RM
Subject: Mareș uluit
11 iunie 2015
Și zici că-l vizitași [pe Emil Cioran] în
1991? Mor de invidie. Reiese din Convorbiri literare
că ați băut și un vin. Ești un tip colosal.
Ave! RM
Sâmbătă 20 iunie 2015
Prietene Radu Mareș,
Îti trimit un interviu în care ești bine amintit. Apărut în „Luceafărul” de Botoșani. Va fi publicat şi-n revista „Lumină Lină”, cu o corectură: în loc
de vervă, se va scrie: verva pirotehnică. Salve! Andru
20 iunie 2015
Mulțam pentru aprecierile din interviu. Te
felicit pentru poza cu o barbă rezonabilă, preferabilă
bărbilor de sihastru cu care te exhibai în pozele mai
vechi. Ave. RM 
Iunie 2015
Dragă Andrule! Pozele de la târg sunt faine. Tu ai o expresie indescifrabilă. Aprecierile pe
care le acorzi textului meu sunt prea măgulitoare.
Sper să ne vedem în această viață și să pălăvrăgim
pe îndelete. Ave!
Radu Mareș

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

33

Chipuri şi privelişti
„Bucovină de lumină...”

Liviu ANTONESEI
De cîte ori ajung în Bucovina – sau mă gîndesc numai într-acolo – îmi vine în minte bucățica
aceasta de vers a lui Cezar Ivănescu citată în titlu. E
într-adevăr ceva, un fel de mister, cu lumina Bucovinei.
Mă reîntorc mereu cu bucurie în Bucovina, mai întîi
pentru că o parte a rădăcinilor mele, bunici paterni,
vine de acolo, apoi, pentru că am prilejul să reîntîlnesc
o parte a prietenilor mei, de data aceasta, Carmen Steiciuc, organizatoarea Zilelor Culturale Udeștene, Isabel și Ovidiu Vintilă, Inimă Rea, Cezar Straton, căruia
i-am lansat Dicționarul amoros, Liviu Clement, Liviu
Popescu, Mircea A. Diaconu, Alexa Pașcu, dintre localnici, Adrian Dinu Rachieru, Calistrat Costin, Lucian Vasiliu, Liviu Papuc, Nicoleta Dabija, bașca tinerii
scriitori premiați la concursul literar asociat manifestării, dintre invitați. Cu prilejul întîlnirii de la Biblioteca
Bucovinei, împreună cu Cezar, l-am comemorat pe regizorul și scriitorul Bogdan Ulmu, plecat spre sfîrșitul
lui mai dintre noi.
Nu cred că o prietenie se substituie alteia, dar
dacă stau să mă gîndesc bine, anul acest pot marca începutul unei noi prietenii, cea cu Adrian Dinu Rachieru, pe care îl întîlneam mereu, el fiind tot bucovinean
de obîrșie, chiar dacă stă la Timișoara, ne salutam cu
distincție, ne citeam reciproc, dar nu cred că am stat
vreodată de vorbă mai pe larg. De data asta, ne-am depășit amîndoi relativa timiditate, reticența la relațiile
noi, și e foarte bine că am reușit asta! De cînd am stabilit contactul acesta apropiat, mai vorbim la telefon, mai
schimbăm mailuri, ne mai ajutăm cu bibliografii, ne
mai povestim proiectele. El vorbește mai ales despre un
fel de istorie ideologică a literaturii române, ceea ce mi
se pare salutar într-o cultură încă excesiv de estetizantă,
ca să spun așa. Sînt foarte puțini interpreți axați pe linia
asta interpretativă și orice nouă sosire este binevenită!
De altfel, chiar una din ultimele sale cărți schițează o
asemenea perspectivă.
Sigur, cel de-al treilea motiv ar fi acela că Bu34

covina este unul din locurile cele mai frumoase din
lume. Meteorologic, zilele au fost diferite, vineri vremea trecea de la ploaie la soare la fiecare jumătate de
oră, așa că am mulțumit cerului că programul a fost de
interior – deschiderea, lansări de carte și de publicații
culturale, la Biblioteca Bucovinei, momentul editurii Junimea din Iași, la Universitate, expoziția Dada a
plasticianului ieșean Dragoș Pătrașcu și recitalul poeților participanți, de ambe sexe și toate vîrstele, la Teatrul
Municipal Matei Vișniec. Am fost bucuros să văd că
recent inauguratul teatru poartă numele prietenului
și colegului meu de generație. A doua zi, pe un soare
de vară, am mers la Udești și ne-am desfășurat cea mai
mare parte a programului afară – în cimitirul așezat pe
frumoase coline, au fost comemorați doi poeți ai locului, care ne-au părăsit, Constantin Ștefuriuc și Mircea
Motrici, în curtea Casei Memoriale Eusebiu Camilar,
unde s-au acordat premiile concursului literar amintit,
apoi în curtea Casei Memoriale Mircea Motrici, unde
a avut un nou recital de poezie, dar al tuturor poeților prezenți, invitați și premiați. În ce mă privește, am
beneficiat de două momente, recitalul propriu și un al
doilea în care am recitat două traduceri de-ale mele,
din René Char și R. M. Rilke. Trebuie să recunosc că
paharul de vin roșu sec mi-a dat curajul necesar celei de-a doua urcări în căruță! Da, poeții s-au produs
dintr-o căruță! Am recitat în tot felul de locuri, în cele
mai neașteptate ipostaze, dar această producere în căruță, chiar mi-a rămas la inimă, ca o nouă amintire prețioasă din Bucovina mea. Deși a plecat dintre noi mult
prea devreme, cred că Mircea Motrici a fost un om și un
poet norocos, mă gîndesc mai ales la ce face Dna Rozalia Motrici pentru păstrarea sa în memoria noastră…
Au fost două zile minunate petrecute
într-unul din cele mai frumoase și mai binecuvîntate
locuri din lume. Ca de obicei, m-am reîntors de acolo
împuternicit, reenergizat, cumva cuprins, bîntuit de lumina aceea evocată de poet...

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Eminesciana
Receptarea ziaristicii
eminesciene (III)

N. GEORGESCU
Semnele timpului,
puse de Panait Istrati
… Se poate face o istorie a anilor literaturii
(culturii) care ar fi altceva decât cronologie sau istorie cronologică. Într-un asemenea demers, anul 1924
în cultura română este al lui Istrati, aşa cum 1925
va fi al lui Topîrceanu, 1904 a fost al lui Sadoveanu,
etc. Revendicarea personalităţii fiecărui an în parte
s-ar putea întemeia în filosofia Analelor lui Tacit, în
spiritualitatea latină în general. Horatiu mai degrabă
este cel care acordă viată în sine spatiilor tem­porare
închise, rotunde. „Relele cerului iuţi împărţite-s pe
fiece lună”, zice el. Zilele au, de asemenea, individualitatea lor, despre clipe ce să mai vorbim, anii la fel.
„Nemuritor nimic să nu speri, spune anul şi clipa ce
se hrăneşte din zi.” Latineşte : Immortalia ne speres
monet annus el almum / Quae răpit hora diem” (Carminum, IV,7). Această intraductibilă „hora” — ce se
poate defini ca oră dar şi ca oară şi mai ales ca horă
propriu-zisă cu rotundul ei încheiat — răpeşte, cum
zice poetul, ziua hrănitoare. Rezerva generală de
hrană este ziua, adică lumina, din care orele îşi iau
fiecare parte lor, după noroc sau după altă lege, lunile şi anii la fel. Pentru latini, vârstele copilului (mic)
sunt patronate de zeiţa Anna, fiecare an al creşterii
înseamnă un inel vegheat de o „Anna”, oarecum ca
inelele din trunchiul copacilor. Fiecare an al cetăţii
era, pentru antici în general, însemnat cu numele
arhontelui. Erau ani eponimi, vorbindu-se de anul
lui cutare, al lui cutare sau al lui cutare. Ne deran­
jează, poate, această mentalitate pentru că nu include ideea de evoluţie, de schimbare, fragmentează
devenirea în bucăţi statice. Dar aceste bucăţi sunt
întregiri sistemice, rotunduri de viaţă. Ele celebrează

mai mult timpul decât omul (oamenii) — şi anume,
nu timpul curgător, mişcător, ci acela care a rămas
în oameni. Nimic nemuritor, şi totul se hrăneşte din
zi/lumină. Nemişcat rămâne tim­pul, dar în sine însuşi se mişcă, se coagulează, fragmentele lui, acele
cercuri sau „hore”. Poate că cea mai antihoraţiană
poezie de Emi­nescu este „Stelele-n cer”, cu această
strofă pe care nu mă pot ab­ţine să n-o redau (pentru
că este ultima însăilare poetică emines­ciană, găsită
de prieteni în buzunarul halatului său de spital pe 16
iunie 1889): „Orice noroc/ Şi-ntinde-aripele /Gonit
de clipele /Stării pe loc.”
Două paradoxuri semnalez aici. Clipele
stării pe loc ar fi unul dintre ele: ce poate să însemne
clipele nemişcării, cum poate să aibă ceva individualitate, să existe clipe, într-o imobilizare temporală?
Iată, apoi, cum norocul — „Orice noroc” — este
alungat de această stare, nu hrăneşte clipa, nu se
hrăneşte din ea, nu mişcă nemişcarea ci îşi întinde
aripele şi o părăseşte. Clipa, ziua, luna, anul sunt
frag­mente rotunde, articulaţii ale timpului nemişcător, ale stării pe loc — iar norocul nu coboară, nu
rămâne între ele. Norocul e pasăre rară căreia îi plac
furtunile timpului. Poetul caută, ca şi noi, clipa mişcătoare. Istoriile noastre de căteva sute de ani urmăresc linii temporare, evoluţii, biografii, naştere, creştere, explozie şi stingere a conflictelor: macrotimpul.
„Analele” antice, ca o înşiruire a măr­gelelor pe aţă,
nu ne mai spun mare lucru: vedem colierul de perle,
nu fiecare perlă în parte.
Şi totuşi, anii — ca şi perlele într-un şirag
— au personalitatea lor; în lipsa ei de noroc această
imobilitate are formă, are rotund. Mai spunem şi azi,
de pildă: „anul secetei celei mari”, sau „anul cutremurului”, „anul inundaţiilor”, etc. întrucât memoria

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

35

Eminesciana
— indi­viduală sau colectivă — nu cunoaşte evoluţie, devenire, drum de la cauză la efect etc. — ei îi
sunt necesare şi suficiente definirile, denumirile. O
asemenea istorie a anilor literari s-ar adresa, aşadar,
preponderent memoriei colective, ar avea rol mnemotehnic — şi ar fi, deci, un exerciţiu de pedagogie
naţională. În privinţa anului lui Istrati, am văzut cât
de vijelios debutează (este un an care începe, reamintim, în septembrie 1924 şi se va încheia în linii
generale în toamna anului următor) şi, pentru că
este un debut, i se cere să-l dedice cuiva.
Anul 1924 are şi o importantă personalitate istorică şi geo­politică pentru noi: este anul
evenimentelor de la Tatar Bunar. În urma provocărilor sovietice din coasta Nistrului se va crea, de
către Stalin, acea republică fantomă moldovenească
menită a fi o struc­tură administrativă de aşteptare
pentru înglobarea întregii Basara­bii în imperiu. Un
istoric uitat, trecut prin lagărele comuniste fără a fi
fost judecat iar apoi scos din viaţa civilă, l-am numit
pe Ion I. Nistor al cărui manuscris intitulat „Istoria
românilor” a fost recuperat şi editat de dnii Florin
Rotaru şi Ion Horea în două tomuri in folio, 640 şi
580 pagini (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2003) dedică un ca­pitol, al XIX-lea, „Deşteptării românilor
din Transnistria şi cons­tituirii Republicii Moldoveneşti”. Aflăm, astfel, (acesta este ter­menul, adică
acum aflăm asemenea lucruri, pentru că alte surse
de informare n-au circulat sau nu există) că şi românii din stânga Nistrului, aşa-zişii transnistrieni, au
dorit să se unească în 1918 cu ţara, a avut loc chiar
un congres la Tiraspol, dar acţiunea lor a fost tergiversată iar apoi anulată de către Ucraina şi Rusia
Sovietică. La 8 octombrie 1924 se înfiinţează această Republică Moldovenească, mai întâi speculând
sentimentele naţionale ale „moldovenilor din ţinut”,
dându-li-se chiar alfabetul latin, dar apoi fiindu-le
arestaţi liderii, impunându-li-se drept şef pe nimeni
altul decât cunoscutul Rakowski, bulgar antiromân
feroce — şi fiind aduşi spre ideologia roşie.Totul se
precipită în acest an, 1924, care în literatură poate
rămâne ca „anul Istrati”.
Dar Ion Nistor nu aminteşte, nici măcar în
această lucrare de sertar, despre evenimentele de la
Tatar Bunar, desigur, de teama securităţii comuniste. Mai curajos, Gheorghe Eminescu încredin­ţează
hârtiei, în „Amintirile” sale (editate în 1999 de dl.
Gabriel Gheorghe după manuscrisul încredinţat
dânsului cu ani în urmă) aceste evenimente. Nepotul poetului Mihai Eminescu era căpitan de grăniceri
şi participase direct la reprimarea „rebeliunii” de la
Tatar Bunar din 1924, astfel că „Amintirile” sale au
un rol documen­tar, sunt chiar un jurnal de campanie. Nu discutăm, aici, istoria decât în legătură cu
36

viaţa culturală. La Tatar Bunar, pe teritoriul Basarabiei din România politică, a avut loc o infiltrare de
trupe paramilitare sovietice — iar armata română a
ripostat prompt, în forţă. A urmat un proces al celor
capturaţi, la Chişinău, unul dintre avocaţii care i-a
apărat fiind chiar Maurice Thorez, şeful partidului
comunist din Franţa pe atunci. Întreaga provocare
sovietică de la Tatar Bunar a fost o diversiune pusă la
cale de către sovietici pentru a lua pulsul opiniei publice europene în privinţa Basarabiei. Presa franceză
de stânga a criticat aspru România, nesfiindu-se să
vor­bească de raderea de pe faţa pământului a localităţii Tatar Bunar — când, în realitate, doar o casă din
sat a fost distrusă de armata ro­mână — şi de un adevărat „genocid” împotriva naţionalităţilor — când,
de fapt, au fost izolate şi capturate doar elementele
paramili­tare sovietice care au provocat diversiunea.
În urma evenimentelor: „Pentru a da o dezminţire
zvonurilor răspândite de presa comunistă, Gh. Tătărăscu, atunci subsecretar de stat la Ministerul de
Interne, a invitat toţi diplomaţii străini acreditaţi la
Bucureşti să-l însoţească într-o vizită la faţa locului.
Ştiu că între diplomaţii care au răspuns invitaţiei a
fost ministrul Japoniei” (Gh.Eminescu, Op.cit., p.
122). Partidul Comunist din România, filială a Kominternului, care n-a acceptat unirea Basarabiei cu
România, a fost scos în afara legii tot în 1924, în
urma acestor evenimente armate mediatizate atât de
zgomotos mai ales din Franţa, unde Rusia Sovietică avea o pu­ternică agentură, acea „Coloană a V-a”
care era formată din mili­tari, dar şi din intelectuali,
şi care a atras alături de ea mulţi intelec­tuali francezi cu vederi de stânga. Evenimentele politice erau
ur­mărite în întreaga Europă, dar Franţa primea şi
răspândea cu mare pasiune propaganda sovietică.
Unul dintre răspândacii inter­naţionali ai cazului Tatar Bunar era H. Barbusse, socialist, internaţionalist,
croit din aceeaşi manta ideologică în care se înveşmânta şi Istrati în aceşti ani. Erau, cu alte cuvinte,
prieteni. Vor deveni duşmani neîmpăcaţi după ce
Istrati va renunţa la internaţionalismul proletar şi
va accepra „binele închis între frontiere naţionale”.
Dl. Mihai Ungheanu urmăreşte mai atent, în cartea
d-sale „Panait Istrati şi Kominternul” (1994), intelectualii francezi implicaţi în acţiunea de propagandă sovietică europeană. Cu destulă atenţie pentru a
menaja susceptibilităţile şi a nu ştirbi aura marii literaturi franceze, M. Ungheanu atrage atenţia: „Tradiţiile liberale, pro­gresiste, tradiţiile revoluţionare şi
uvriere ale Franţei, au oferit un teren excelent pentru „goşismul” de inspiraţie răsăriteană. În ul­timii
ani de viaţă, prozatorul Anatole France, care primise
în 1921 Premiul Nobel, se alătură Partidului Comunist Francez. Sunt anii de ofensivă organizatorică a

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Eminesciana
kominternului pe plan internaţional. Iar dacă gloria
lui Anatole France a apus pentru generaţiile mai noi,
care nu-l idolatrizează aşa cum o făceau Ibrăileanu,
Ralea ori Sadoveanu, trebuie spus că Anatole France
era o autoritate literară mondială, iar aderarea lui la
P.C.F. înseamnă că Franţa intelectuală aderă la comunism. Un alt intelectual francez laureat al Nobelului (1915), Romain Rolland, protectorul începuturilor literare ale lui Panait Istrati, este un om cu
vederi declarate de stânga. (Op.cit., p.37-38) După
ce Istrati va consuma experienţa sa umanitaristă şi
se va ridica împotriva realităţilor din Uniunea Sovietică, el va fi aspru criticat, exclus din grupul francez, stigmatizat în mod oficial chiar: Louis Aragon
împreună cu Elza Triolet merg la Conferinţa inter­
naţională a scriitorilor revoluţionari de la Harcov
(1930) — unde, între altele, se denunţă şi se condamnă „trădătorul” Istrati. H. Barbusse a fost unul
dintre cei mai activi intelectuali francezi în slujba
ideilor comuniste şi kominterniste, şi unul dintre cei
care au vizitat Basarabia şi Transnistria, scriind de
la faţa locului, rămânând un denigrator permanent
al „asupririi româneşti” din zonă. În romanul său
„Călăii” (1926), H.Barbusse denunţă toate regimurile din sud-estul Europei drept poliţieneşti şi chiar
criminale.

Octav Moşescu lansează, aşadar, invitaţia lui Istrati
de a participa la un moment Eminescu — şi susţine
că autorul „Chirei Chiralina” se aseamănă mult cu
Eminescu
Iată un interesant punct de vedere. Asemănarea dintre Panait Istrati şi Eminescu întrevăzută de acest anonim Octavian Moşescu (numele
său este legat de Bazargic, unde a fost primar, şi de
Râmnicu Sărat — oraş către care va îndrepta donaţii importante; se spune, între altele, că el ar fi autorul acelei adresări care a rămas de pomină între
locuitorii urbei, zicându-le, într-un discurs: „Dragi
râmniceni săraţi”; este şi un pasionat colecţionar de
artă, iar după război, prin anii 50, îl regăsim în anturajul Ceciliei Storck făcând copii neautorizate după
statuetele din colecţia muzeului ei) — n-a fost reluată în niciuna dintre replicile schimbate în această
pole­mică. Totuşi, spiritul critic, pentru a-1 invoca pe
Ibrăileanu, i-a unit pe amândoi într-un anumit sens;
conştiinţa drumului, de asemenea. Coincidenţele de
timp îi separă, însă, violent: la 40 de ani de viaţă Panait Istrati îşi vrea „monumentul său” opunându-se
ridicării altui monument. Cităm din textul istratian
pe care-l urmărim: „Dacă nici aici nu e vorba de un
semn al timpului nostru, atunci unde să-l căutăm cu

Acestea sunt,
însă, urmările ieşirii
istratiene împotriva
sovie­telor. Deocamdată, acum, în 1924,
Panait Istrati este un
adept al lui „homo sovieticus” — şi, ca dovadă, se ridică împotriva
lui Emines­
cu. Lumea
românească îl elogiază, însă, pe cel care a
căntat România „De
la Nistru pân la Tisa”,
iar hotarul de la Nistru
este în peri­col. Panait
Istrati propăvăduieşte
exact desfiinţarea hotarelor din­tre state. O
nepotrivire cât se poate de stridentă, care
va accentua curentul
antiistratian din 1924.
Pe fundalul acestor
evenimente paralele
(dar care nu au tendinţa de a se întâlni),
Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

37

Eminesciana
mai mult temei? Şi ce răsplată mai înălţătoare poate
aştepta un tardiv debutant al literelor ca mine decât
această repede înţelegere a sentimentelor sale...?”. A
refuza să-ţi închini debutul lui Eminescu este, desigur, probă de trufie nemă­surată arătând cât de mult
au greşit H. Sanielevici lăudându-1 exa­gerat pe Panait Istrati, cât de mult au greşit „prietenii” trimiţându-i apoteoza prin scrisori. Panait Istrati se hazardează, în continuare, fără a avea o pregătire teoretică
bine pusă la punct, fără a avea mă­car un program
clar (lucrul va fi semnalat atât de către Ion Pas cât,
mai ales, de către J. Leonard, care va încerca să-l apere în „Omul liber” din martie 1925: „desprindem de
aici că d. Panait Istrati a vrut să mânuiască materialismul istoric şi, cum domnia sa nu e teoreti­cian, (...) îl
confundă cu internaţionalismul de care se deosebeşte
fundamental”). El pare că nici cuvintele nu şi le mai
alege dornic să dea, pe nerăsuflate, proba suferinţei
îndurate în lumea capitalului: „Si poate nicăieri mai
bine decât în lumina acestei comemorări n-aş fi avut
prilejul să mă exprim asupra unor idei care formează
astăzi centrul de gravitaţie al progresului omenesc.”
Ideile respective privesc relaţia dintre „patrie” şi „univers” iar înflăcăratul susţinător al „patriei universale” îl leagă pe Eminescu într-o ţesătură
de argumente pe cât de şubredă pe atât de stridentă:
„Nepieritor în forma de exprimare, neajuns de nici un
român în bogăţia simţirilor, Mihail Eminescu s-a condamnat pe sine însuşi, şi-a mărginit propria sa operă
la o meschină notorietate naţională când ca ideal de
program uman s-a mulţumit să dorească doar binele
ţării sale. Nu e nici în intenţia nici în putinţa unui om
simplu ca mine să micşorez un creator de lumi, dar
se naşte întrebarea: numai «de la Nistru pân la Tisa»
se-ntindea pământul pe vremea nemuritorului cântăreţ al «falnicei Veneţii» şi al «piramidelor egiptene»?...
Si numai poporul român credea el că e demn să cunoască universalele-i gân­diri şi simţiri? Sau poate i-ar
fi plăcut să se vadă admirat şi de popoa­rele apusene,
dar îi era totuna dacă aceste naţii trăiesc libere sau în
robie? Şi în faţa unei altfel de concepţii despre binele
omenesc, cum credeţi d-voastră, tinerimea studioasă,
care vă duceţi să vă adăpaţi de lumină la Paris, la
Londra, în America, în India, prin toate acele «ţări
străine» unde eu am măturat pânze de păianjen şi
mi-am lăsat sănătatea spoind case de ofticoşi? Nu credeţi d-voastră c-ar fi frumos şi demn — atât pentru
a cinsti pe maestru cât şi pentru a vă ridica la înălţimea acestui secol — ca, dezvelind statuia aceluia despre care îmi scrieţi că «n-are un monument în ţara
în care toţi politicienii sunt eternizaţi în bronz», să-i
spuneţi în auzul lumii întregi: «Maestre, mare ţi-a fost
arta, dar strâmt idealul!... Prosternându-se în faţa
poetului, noi ne declarăm fraţi cu tot ce e suferinţă pe
38

pământ, îndrăgim tot ce e gândire generoasă şi respingem ca nedemne de noi mila târguită şi binele închis
între frontiere...»”
Iată, în primul rând, ciudate sincope în fluxul logicii care denotă o mare patimă interioară, un
foc ce arde desprins de lemnul lui. Istrati judecă lumea prin sine însuşi considerându-se cel puţin egal
cu Eminescu, vorbind despre acesta condescendent:
„Nu stă nici în intenţia nici în putinţa unui om simplu
ca mine să micşoreze un creator de lumi,dar se naşte
întrebarea: numai «De la Nistru pân la Tisa» se-ntindea pământul pe vremea nemuritorului cântăreţ...”
Cu alte cuvinte, nu un om — ci o întrebare născută
de la sine poate micşora un creeator de lumi. Păstrând palierele, întrebarea ar tre­bui să stea în relaţie
cu lumile, nu cu oamenii. Poate o asemenea întrebare să aducă atingere omului?
„Dar fost-a Eminescu folositor, chiar şi numai neamului său, dorind binele închis între frontiere
şi târguindu-şi mila?... Ajuns-a el la vreun rezultat
practic preamărindu-şi naţiunea şi hulind tot ce nu
e român? Ori poate că tocmai dimpotrivă, exploatând simţământul naţional dezlănţuit cu atâta furie
de dânsul, au putut şi mai bine să-şi rotunjească domeniile, să-ngenuncheze poporul şi să devină «marii români» de azi toţi «bulgăroii cu ceafa groasă»,
toţi «grecoteii cu nas subţire». Sărmane Mihail Eminescu... Minte străfulgerată de geniale gândiri, cât
ţi-a fost de greu să pricepi pe urmaşii descoperitori
şi propovăduitori ai ideii de dezrobire internaţională
din apusul Europei, cu care ai fost doar contemporan. Şi cât de crud trebuie să fi gemut când, sclav al
propriului tău geniu, te-ai văzut silit să te contrazici
scriind pe «Împărat şi proletar». Ne vom aduce pururi aminte că revolta, sfânta revoltă, a clocotit ca un
tunet în nobilul tău piept — şi-ţi va fi iertat de către
viitorime că în aspiraţiile tale de progres uman n-ai
ştiut să te ridici deasupra graniţelor, ba chiar ai făurit
armele otrăvite de care s-au servit toţi demagogii naţionali să se pricopsească.”
Obsedant, cuvântul „graniţă” îi va fi imputat la modul cel mai serios lui Panait Istrati de către
generaţia sa. Dubitaţii naive, reto­rică subţire: focul
se subţiază şi fumegă, spre final, o minte obosită de
propria ei îndrăzneală: „Eminescu, egal în puterea
creatoare unui Rolland, şi unui Tagore, şi-a băgat
piciorul în capcana naţionalis­mului şovinist, neputincios şi sforăitor, l-a slujit cu sinceritate în schimbul
unei coaje de mămăligă şi, pe când prietenii lui ajungeau miniştri, el ajungea la balamuc.”
I. IOAN SLAVICI: „Grecime, bulgărime,
românime”
Panait Istrati n-a făcut decât să arunce cu

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Eminesciana
piatra în baltă, cum se spune. Simplu şi simplist,
fără a cunoaşte realităţile interne ale ţării sale, fără
a cunoaşte viaţa lui Eminescu şi nici opera lui politică, ne­pregătit din punct de vedere ideologic pentru a ridica o asemenea problemă şi inabil, teoretic,
s-o dezvolte, se lasă în voia firii şi pune pe hârtie
ecourile unor opinii tendenţioase. Din acest punct
de vede­re, imaginea poetului ca „seismograf ” ce
înregistrează trepidaţiile din jur, pe care o va lansa
G. Topîrceanu, i se potriveşte de minune.
Dintre cei care au răspuns acestui pamflet
puţini au acceptat, de altfel, o discuţie organizată,
pe puncte, o dezvoltare logică de raţio­namente. Fiecare a luat partea ce i-a convenit din lucruri, în
funcţie de publicul căruia i s-a adresat. Ion Slavici tocmai îşi pregătea pentru tipar volumul său
de „Amintiri” (cele mai importante fiind amintirile despre Eminescu) când a început să facă vâlvă pamfletul lui Panait Istrati. „Este pentru mine o
chestiune de pietate — scrie el în Prefaţă — să nu
dau publicităţii această carte fără ca să fi făcut mai
înainte încercarea de a produce în tinerimea română
convingerea că, mie de altminteri simpaticul domn
Panait Istrati, a făcut o mare greşeală publicându-le
acestea.” Încă la 27 octombrie 1924 intr-un interviu
acordat „Rampei” Ioan Slavici îl citează cu simpatie pe Panait Istrati printre scriitorii tineri — şi o
va face şi anul următor, la 10 aprilie, într-un alt interviu dat aceleiaşi reviste. Bătrânul „tribunist” se
grăbeşte să împace lucrurile, crede că autoritatea
lui poate opera pentru împiedicarea altor polemici. El se adresează „tinerimii române”, aceluiaşi
public pe care 1-a avut în vedere şi Panait Istrati, şi
va vorbi în mod special despre iubirea de oameni
şi aşa-zisa „xenofobie” a lui Eminescu teoretizând
conceptele într-un sens modern, actual, trecând
peste închistările aşa-ziselor teorii elitiste cu mare
eleganţă: „Dacă e, adică, vorba de iubire de oameni,
Eminescu şi noi cei de un gând cu dânsul avem să
fim puşi chiar mai presus decât «uriaşii» la care se
închină d-l Istrati. Popoa­rele au existat de când lumea şi vor exista câtă vreme vor trăi oamenii pe faţa
pământului, prin ele s-a ridicat şi se va mai ridica
neamul omenesc: idealul firesc e înfrăţirea — nu a
oamenilor, ci a popoarelor, şi avem să ne ferim de cei
care rup legăturile între oa­meni dându-şi silinţa să
slăbească simţământul familiar, cel religios şi cel naţional (...) Trupul omenesc nu e alcătuit din celule, ci
din or­gane, care au fiecare rostul său în desfăşurarea
vieţii, şi dacă vreunul din aceste organe s-a îmbolnăvit, tânjeşte întregul organism. Tot astfel, omenirea nu din oameni, ci din popoare fireşte închegate
e al­cătuită, şi dacă viaţa vreunuia dintre popoare e

zdruncinată se zbate întreaga omenire. Dându-se,
deci, pe sine însuşi jertfă pentru a se ridica nivelul
intelectual şi moral al poporului român, Eminescu
cau­za omenirii o servea. Nu e adevărat că el s-a
«mărginit» la o «mes­chină» notorietate dorind «numai binele ţării sale». El punea în gân­dul lui sus pe
toţi cei ce osteneau şi aduceau jertfe ca să scadă durerile omeneşti ridicând nivelul moral şi intelectual
fiecare în ţara sa şi la poporul din care face parte.(...)
D-l Panait Istrati s-a pripit vorbind despre «grecotei
cu nas subţire» şi despre «bulgăroi cu ceafa groasă».
Vorba nu e de greci, care fie-n Grecia fie aiurea ostenesc şi aduc jertfe spre a ridica nivelul moral şi intelectual al poporului grecesc, nici de bulgari, care
aduc jertfă în interesul poporului bulgar, nici măcar
de greci şi de bulgari care pe pământul României
îşi agonisesc averi prin muncă cinstită, ci de nişte
oameni ca Dandanache care s-au lepădat de neamul lor, de părinţi şi de fraţi, şi strigă-n gura mare
că sunt chiar mai români decât românii de obârşie,
iar aceasta pentru ca, prostind lumea, să-şi asigure
poziţiuni în statul român, să-ndrăgească bogăţii şi
să poată trăi pe nemuncite în răsfăţare.(...) Nu cred,
deci, că e în lumea asta vreun om care să poată dovedi că Eminescu n-a luat parte atât la bucuriile cât
şi la durerile altor popoare ori că el, fie în scrisa lui,
fie prin grai viu, a minţit, a amăgit, a înşelat ori a ispitit pe cineva să asuprească şi să nedreptăţească în
orişice fel pe alţii —fie ei chiar duşmani ai poporului
român ori ai săi personal.”
Interesant este versul la care face aluzie Slavici. În „Convorbiri literare” şi în „Timpul”
(unde se reia Scrisoarea III) lipseşte crati­ma dintre
cuvinte, textul fiind aşa: „Toată greco bulgărimea e
nepoata lui Traian”. În manuscrise această cratimă
este lipită de pri­mul cuvânt: greco- bulgărimea, iar
ediţiile, toate, o plasează strict la mijloc: greco-bulgărimea. Se naşte întrebarea — vorba lui Istrati —
de ce ezită poetul în manuscrise — şi de ce elimină
cratima în cele două tipărituri pe care le girează?
În fond, greco-bulgărimea este un cuvânt compus
din doi teremeni: grecime şi bulgărime; după cum
îi legăm dăm preeminenţă unuia sau altuia, poate fi vorba, adică, de grecimea bulgărească (grecii
din Bulgaria sau grecii bulgarizaţi, etc.) — sau
de bulgărimea grecească (bulgarii din Grecia sau
grecizaţi, etc.) — cratima arbitrând, adică făcând
prefix din primul cuvânt (cum intenţionează poetul în manuscrise). Noi rezolvăm, astăzi, destul de
vag asemenea compuşi artificiali, mai bine zis nu-i
rezol­văm şi lăsăm loc de tautologii semantice. Un
compus pretenţios precum psihosociologie, de pildă, desemnând o disciplină de graniţă între psiho-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

39

Eminesciana
logie şi sociologie, stă sub acest semn al tautologiei:
care termen este de bază ? De ce nu sociopsihologie,
să zicem? Dacă s-ar folosi cratima cu sens precis
determinat, ar trebui arbitrat între psiho- sociologie
şi psiho -sociologie. Acestea sunt dileme ale scrierii
de totdeauna, sperându-se rezolvarea lor în modul
de accentuare a cuvântului, deci în rostire; un lingvist ca Lidia Sfîrlea a susţinut o teză de doctorat, în
1966, pe tema „limbii române sce­nice” atingând şi
chestiunea cratimei în sensul explicat de noi mai
sus. Fiind ale tuturor, aceste dileme sunt, desigur,
şi ale lui Emi­nescu, iar modul în care rezolvă poetul scrierea este mai mult decât interesant, chiar
exemplar. Textul tipărit în Convorbiri şi reluat în
Timpul pune egalitate deplină între termeni, ca şi
cum ar fi un sin­gur cuvânt legat: grecobulgărimea.
Neexistând, însă, categoria ca atare, grupul social
determinat cu această denumire sau cu acest conţinut, cuvântul nu poate fi unitar. Oricum, nici
vorbă de aluzii etnice: ar putea fi vorba cel mult
de un amestec între elemente deja amestecate, de
elemente impure din ambele categorii care se com­
bină — sporind impuritatea şi amestecând-o, încă,
mai departe în descendenţa lui Traian — implicând, adică, şi „romanitatea”.
Slavici pare a ne transmite o discuţie de
epocă, din vremea co­mentariilor aprinse ce au însoţit publicarea Scrisorii III. Acum, în 1924, candidând el însuşi pentru un premiu naţional, I. Slavici discută naţionalismul în limitele adevărului în
sens maiorescian. Acest premiu i se va refuza cu
mare tam-tam, discuţiile pro şi contra antrenând
presa în toamna lui 1924 şi primăvara lui 1925, pe
fondul evenimentelor de la Tatar Bunar, al polemicii istratiene şi printre alte scandaluri răsunătoare
ce se iscă în jurul persoanelor publice, parcă toţi
ziariştii căutând, în aceşti ani, trădători naţionali,
spioni, agenţi ai puterilor străine etc. Etichetat
drept unul dintre aceştia (cu largi oscilaţii între categorii, însă) pentru activitatea sa progermană din
timpul ocupaţiei, numele lui Slavici se întâlneşte cu
altă eti­chetă, aceea de „haiduc al Siguranţei”, atribuită lui Panait Istrati. Pare cât se poate de ciudat:
statutul persoanelor grevează asupra ideilor şi seriozităţii cu care sunt exprimate. Este situaţia ideală
când intelectualul autentic recită din Dante acel
„Guarda e passa” — şi se abstrage fie în turnul de
fildeş, fie în „păltinişul” pe care-1 are la îndemână
(la C.Noica ne referim, desigur). Totuşi, bătrânul
„pedagog al naţiei” nu se poate abţine şi plonjează
în discuţie, rostind cuvinte apăsate şi răspicate —
nu neapărat pentru contem­poranii săi, neprinse,
de altfel, de către presa joasă a momentului — şi
40

poate nici pentru noi, cei de astăzi, saturaţi întrucâtva de discursul naţionalist — dar în mod sigur
pentru Eminescu şi amintirea lui. Acest text slavician merită să stea la loc de cinste în orice manual
despre ideea naţională.
Este un „credo” patetic, ce răzbate peste
ani concentrând ex­perienţa unui scriitor, istoric,
jurnalist şi participant activ la eveni­mentele politice cele mai importante de la poarta acestor ultime
două veacuri româneşti: „N-au să pună tinerii români nici pe Eminescu, nici pe Caragiale ori pe Coşbuc în rând cu cei ce propagă ura între oameni şi stăruie ca românii să le facă altora ceea ce ma­ghiarii,
nemţii, ruşii, sârbii ori grecii le-au făcut ori le mai
fac unora dintre români. Pentru asmuţitorii aceştia,
România, fie mică fie mare, e un fel de vacă lăptoasă
la ugerul căreia numai dânşii au să sugă, dacă se
poate fiecare la mai multe ţâţe. (...) Poporul român
n-a asuprit niciodată pe nimeni, ci a crescut şi s-a
întărit, şi s-a ridicat deasupra cu toate că mereu a
fost asuprit de alţii. El are, deci, fireasca menire de
a-i aduce omenirii un mare serviciu: forma raţională pentru paşnica şi rodnica lucrare împreună a
oamenilor ce fac parte din deosebite popoare. Menirea aceasta n-o va împlini făcăndu-le altora nesuferită viaţa, nici risipindu-şi puterile în zadarnice
silinţe de a se desfiinţa alte popoare, ci ducând mai
departe lucrarea pornită de înaintaşii săi şi dezvoltându-se potrivit cu firea sa. Aşa au tinerii ro­mâni
să-şi înţeleagă rostul în viaţa poporului român. (...)
Zeci de ani de-a rândul am dat dovezi despre sincera noastră iubire de oameni spunându-le mereu
maghiarilor că cei mai primejdioşi duşmani ai lor
sunt cei ce-i îndeamnă să-i prigonească pe români,
pe care mâine ori poimâine vor fi nevoiţi să-i caute
şi nu vor mai putea să-i găseas­că. E peste putinţă ca
azi să nu le spunem şi fraţilor noştri români că numai duşmanii poporului nostru românesc pot stărui
ca românii să facă şi ei ceea ce au făcut maghiarii şi
mai fac grecii şi sârbii.
Nu! Oameni ca Eminescu nu pot să fie „xenofobi”. Vorbind despre „străinătate” şi despre „cei
ce au îndrăgit străinii”, Eminescu avea în vedere numai pe cei ce într-un fel sau într-altul ne-mpiedicau
în dezvoltarea potrivită cu firea poporului român şi
cu tradiţiile lui culturale ori prin felul lor de a vieţui
coborau nivelul moral şi cel intelectual în mijlocul
poporului român. De asemenea oameni se va fi depărtân şi d-l Panait Istrati, şi au să se ferească şi tinerii români, de dragul cărora public această carte.”
Slavici nu apelează la un ziar sau la o revistă pentru a-şi spune punctul de vedere, ci şi-1
alătură cărţii despre Eminescu fiind con­vins, de-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Eminesciana
sigur, că relatările lui despre poet au o importanţă
referenţială (asemenea amintiri despre Eminescu
erau cerute insistent de critici precum Garabet
Ibrăileanu, de pildă, pentru a se pune capăt speculaţiilor purtate în jurul vieţii poetului). EI nici nu-i
răs­punde, de fapt, lui Panait Istrati — lucru pe care
ne mirăm că nu-1 sesizează un Grigore Tăuşan —
ci se adresează tineretului dându-i reperele principale pentru receptarea operei lui Eminescu. De
alt­fel, pe haiducul brăilean nu-1 convinge, ci doar
îl mângâie acest răspuns: „Şi dacă tot cu bună credinţă fiecare rămâne la convingerile sale, nici un rău
nu poate să decurgă, cel puţin în ce priveşte urbani­
tatea”, va spune acesta. Cât despre aluziile, destul
de limpezi, la „asemenea oameni” de care Panait
Istrati este sfătuit să se „despar­tă”, ele trec neobservate până la intervenţia lui Octavian Goga...
acesta”

II. D.NANU: „sunteţi lipiţi de pământul

În acelaşi ziar, în „Adevărul literar artistic”,
apare la 28 noiem­brie 1924, pe prima pagină, răspunsul lui D. Nanu, care de data aceasta se adresează direct lui Panait Istrati încercând să-l tem­pereze
cu argumente din interiorul doctrinei socialiste: „A
bas la patrie! Strigă în genere cei care n-au reuşit
încă să iubească pe ai săi şi cred că pot iubi omenirea
vastă” — spune D. Nanu. „Cei care con­damnă patriotismul uită că el este prima etapă a iubirii de oameni, e forma ei superioară izvorâtă din alte forme de
patriotism treptat inferioare (...) Patriotismul este o
operă de sinteză a sufletelor, care se face sub presiunea
culturii şi a intereselor permanente ale nea­mului. Şi
cu cât va fi mai copt, mai tenace, cu atât va duce mai
repede la o sinteză superioară lui: umanitarismul.”
Înflăcăratul proletar este „sfătuit” să mai
aştepte acest ideal, să aibă încredere în timp şi în
capacitatea de sinteză şi armonie a ome­nirii, concepţia de unitate „trebuie să se frământe, să se cristalizeze în minţi şi în inimi”. Răspunzându-i la rândul
său în „Omul liber”, Panait Istrati va lua în zeflemea
aceste enunţuri. D. Nanu îl aduce în discuţie pe
Jaures din care citează amplu: „sunteţi lipiţi de pă­
mântul acesta / al patriei / prin toţi cei dinainte şi
toţi cei din urma voastră, prin tot ce v-a creat şi tot
ce veţi crea, prin trecut şi viitor, prin neclintirea mormintelor şi ritmul neclintit al leagănelor” — spunea
socialistul francez, adăugând: „ Unitatea umană nu
poate fi realizată decât numai prin libera federaţiune a naţiunilor, respingând între­prinderile brutale,
şi supunându-le regulilor de drept. Dar asta nu înseamnă suprimarea patriilor, ci înnobilarea lor. Să
nu ni se spună că patriile fiind create, modelate prin

forţă nu au nici un titlu de a fi organe ale umanităţii
noi, fondată pe drept şi modelată după idee, şi că nu
pot fi pietre vii ale cetăţii noi instituite de spirit prin
voinţa conştientă a oamenilor”. Panait Istrati rămâne neclintit la asemenea argumente patronate de
autoritatea unui mare gânditor socialist. „Jaures?!
Apoi, iată, mă opresc de a merge mai departe, căci
de m-aş pune să vă scot eu citate din Jaures aţi da de
ruşine! Întreaga viaţă a acestui om n-a fost decât o
răpăială de măciuci în capul acestei societăţi care-şi
făcea «sinteza», şi se «frământa», se «cristaliza» tot
turnând la tunuri, inventând gaze asfixiante şi măcelărind în război când nu mai putea să jupoaie în
timp de pace.” Ne îndoim, totuşi, că, dacă „s-ar fi pus
să scoată citate din Jaures” Panait Istrati l-ar fi pus
în contradicţie. „Citatele” de care vorbeşte proletarul sunt, de fapt, viaţa, el complăcându-se uimitor
de simplu în confuzia dintre viaţa şi opera lui Eminescu, a lui Jaures, etc. Argumentul autorităţii, apoi,
n-a mai putut să funcţioneze după ce însuşi fusese
proiectat în autoritate. Viaţa, asta este tot ce-1 preocupă pe Panait Istrati, nu ideile; secţiunea imediată,
incendiară, dinamitardă, nu precugetată. Ne întrebăm, uneori, citind opera sa — şi mai ales publicistica — dacă omul Panait Istrati a avut momente
de meditaţie adevărată, de melancolie. Viaţa lui a
fost o continuă fugă, un zbucium necontenit, mult
mai exact exprimat în astfel de articole gazetăreşti
decât în opera autobiografică. „Nu, domnule, Nanu,
d-ta nu simţi pe spate, ca cei de jos, păduchii acestei
societăţi care se «frământă» şi se «cris­talizează» tot
scobindu-se în dinţi. Iată de ce dumneata poţi să fii
bla­jin cu cei care suferă aceşti păduchi cu o incomensurabilă ani­malitate. Eu, însă, cu numele şi cu dreptul pe care ni-l dă elita celor care sunt condamnaţi la
aceeaşi suferinţă, eu am să lovesc cu bru­talitate atât
în cei care pot să aştepte din ghiftuială cât şi în cei
care o fac din nesimţire.”
Şi totuşi, ne întrebăm, ce legătură are asta
cu Eminescu’? Panait Istrati o spune abia în final:
„Eminescu, pentru epoca lui şi faţă de scurta-i viaţă,
a dat societăţii lovituri pe care, dacă această societate
ar avea obraz, le-ar simţi şi azi.” Eminescu „a dat
lovituri” societăţii, Jaures „o răpăială de măciuci în
capul acestei societăţi”, „eu am să lovesc cu brutalitate” — nu avea dreptate Octavian Moşescu în scri­
soarea lui: „căci dacă trăiaţi în aceeaşi vreme eraţi
simbolul ade­văratei prietenii”! Panait Istrati 1-a stimat, într-adevăr pe Eminescu, deşi n-a dat măsura
exactă a acestei stime; discuţia pe care o pro­voacă el
în acest an, 1924, vizează nu întrebarea „îl sărbătorim sau nu pe Eminescu”, ci crezul social şi politic
în devenire al scriitorului brăilean.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

41

Liber pe contrasens
De ce, dacă îl iubim pe
Eminescu, îl urmăm,
în tot ce facem,
pe Caragiale ?
Adrian ALUI GHEORGHE
Sfîntul Augustin spunea, esențializînd
cîteva milenii de experiență a iubirii, a frumuseții care se exprimă liber: „Iubește și fă ce vrei!“. Și
fiecare iubește după cît suflet are, după cît pricepe,
după cît își amintește, după cît îl țin balamalele inimii…! Nevoia de Eminescu e o dragoste pe care
fiecare și-o mărturisește în felul său. Unii venerîndu-l, alții citindu-l pur și simplu, unii negîndu-l,
alții uitîndu-l și chiar și indiferența este o dragoste
așa cum toți iubim aerul fără să ne dăm seama,
neapărat, că el e cel care ne ține răsufletul viu.
Într-o povestioară morală a unui Sfînt
Părinte se spunea că un popor de oameni se muta
din loc în loc ducînd cu el osemintele strămoșilor.
Unde ajungeau, osemintele erau adăpostite în locul
cel mai bun, de onoare. Tinerii acelui popor în migrare au ripostat la un moment dat spunînd că locul cel mai bun li se cuvine și că e o povară să porți
tot timpul niște oseminte. Bătrînii, care și ei trecuseră prin această revoltă juvenilă, au spus oftînd:

42

„Nu noi le purtăm, ci ele ne poartă! Fără aceste
oseminte sfinte nu putem demonstra nimănui că
sîntem un popor vechi, nimeni nu ne-ar deschide
locul…!“
E Eminescu o povară de frumusețe pe care
o purtăm din loc în loc, în viața asta? Sau el e cel
care ne poartă, din loc în loc, neobosit, ca să ne arate pînă unde am cucerit cu limba română pămîntul
acesta?
Sîntem un popor ales în măsura în care ne
simțim aleși. Dintre toate certitudinile, Eminescu
este cea care ne-a fost, tot timpul, la îndemînă. L-am
iubit? Da, cu o dragoste care ne-a despovărat de toate celelalte iubiri trecătoare.
Nichita a zis că Eminescu e, pentru români, un Prometeu care a furat ceva din focul sacru,
dăruindu-ni-l. Și pentru asta a fost pedepsit. Chiar și
de ai săi, ca și Prometeu.
Căci asta e pedeapsa: dacă îl iubim pe Eminescu, să-l urmăm, în tot ce facem, pe Caragiale…!

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Carnete critice

Şi caii se-mpuşcă

Horaţiu STAMATIN
După ’90, tot mai mulţi poeţi şi-au încercat armele literare şi în proză. Revista „Poesis“,
condusă de eminentul George Vulturescu, a întreprins o anchetă în acest sens. Privind doar arealul
ieşean, îi amintim pe câţiva care au dovedit că sunt
la fel de buni prozatori ca şi poeţi: Nichita Danilov, Gellu Dorian, Mariana Codruţ, O. Nimigean,
Adrian Alui Gheorghe. Toţi au păstrat actul narativ
la acelaşi înalt nivel ca şi al poeziei lor şi nu au comis păcatul de a transfera lirica versurilor în proză. Este o trădare? S-ar putea după Paul Valéry, via
André Breton, ca propoziţia: „La marquise sortit à
cinq heures“ să le fi dat insomnii de un alb descurajant. Dar tot poezia le-a sărit în ajutor, i-a păzit
de „demonul generalităţii“. Într-unul din miturile creaţioniste se vorbeşte undeva că lumea a fost
făcută de doi zei. A venit potopul şi a şters totul,
dar înainte de a se apuca să facă lumea din nou, cei
doi zei zăbovesc asupra detaliilor, asupra a ceea ce
deluviul a lăsat în urma lui, desfăcând-o, ca nişte
copilaşi o jucărie, piesă cu piesă: munţii, mările,
copacii, animalele, oamenii, anotimpurile, lumina.
E fascinaţia nimicului încă necoagulat? Nu, mai
degrabă este emoţia de dinaintea aşternerii pe pagină a datului şi făcutului. Lumea vine cu partea ei
non/ficţională, restul este dat de artist.
La fel Simion Bogdănescu, după mai multe
plachete de versuri, abordează cu dezinvoltură şi
îndemânare o proză nudă, frustă, fără liricoidale
întâmplări. Condiţionat de spaţiul narativ
parcimonios drămuit, reuşeşte să prezinte esenţialul
şi să re/creeze un tablou al unei lumi cufundate în
obscurul vreunei explicaţii existenţiale, fie ea şi

mioritică (sic). Cele nouă povestiri din volumul Pe
vremea cailor păgâni, Editura Cronedit, Iaşi, 2015,
p.208, cu o generoasă postfaţă semnată de Valeriu
Stancu, sunt legate temporal, în sensul că acţiunea
lor se petrece în perioada comunistă, agresivă cu
multe din tragediile ei. În afară de două povestiri,
celelalte sunt plasate în spaţiul rural, anume cel din
Moldova de jos. Dar ceea ce se resimte, şi este demn
de lăudat, după lectura cărţii, este faptul că Simion
Bogdănescu vine cu o viziune unitară asupra
mersului lumii. Mecanismul destinului implacabil
şi neiertător, care scapă oricărei „terapii“, se abate
asupra individului fără putinţă de replică din partea
lui. De fapt personajele din aceste pagini nici nu-şi
mai fac probleme asupra mersului istoriei. Un deus
ex machina le impune un slogan: „nimic nu merge
şi totul contează“. Astfel că cititorul pe drept cuvânt
se poate întreba de ce a trebuit să se întâmple asta.
De fapt I. Babel spunea că o poveste bună nici
nu trebuie să semene cu viaţa reală, ci viaţa este
cea care încearcă cu toată puterea să semene cu
o poveste bine spusă. Nu găseşte nici o motivaţie
finalului epic, care de cele mai multe ori frizează
absurdul: o fostă iubire din timpul armatei moare
în plină maturitate, moarte simţită ca o pedeapsă
pentru iubirea neîmplinită, o liceancă terorizată
de o profesoară abuzivă îşi pune capăt zilelor, nişte
copii în tabără găsesc un spânzurat în pădure, un
ţigan văcar piere împuns de o juncă, la treierat unul
suferă un accident mortal, altul moare intoxicat cu
erbicide, doi tineri îndrăgostiţi sunt omorâţi de
un urs în pădure, un preadolescent violator este
castrat şi părăsit într-o baltă de sânge să moară.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

43

Carnete critice
Nimic nu este idilic. Autorul se poziţionează
la distanţă faţă de oamenii săi, ei nu sunt nici
caractere pozitive, nici negative, sunt aşa cum sunt,
fără urmă de compasiune sau justiţie din partea
sa. Sunt gros tuşate, individualizate prin gesturile
lor, prin faptele lor şi mai puţin prin vocabular sau
fonetisme regionale.
Povestirea ce poartă şi titlul volumului
vorbeşte la rândul ei despre anihilarea ţărănimii
de către comunişti prin colectivizare, văzută prin
ochii unui copil. Calul cu frumuseţea lui ancestrală
întrupează, în acest caz, o metaforă a vieţii
tradiţionale, supusă extincţiei, nu doar fizice, dar
şi morale pe termen lung, de vreme ce exponenţii
ei nu că împuşcau caii, dar cum s-a văzut mai
recent, îi hărtănesc cu drujba pe uliţa principală
a satului. Funcţia lui psihopompă de altădată
este luată à rebours: prin dispariţia sa îi lasă pe
cei pe care ar fi trebuit să-i ducă Dincolo într-o
lungă agonie. Simion Bogdănescu se dovedeşte
şi un bun cunoscător al zonei semi-urbane prin
povestirea intitulată „V“. De astă dată intervenţia
satirei e susţinută din plin de observaţii suculente.
Aici o femeie măritată şi mamă a trei copii, mai
puţin dotată fizic, dar prin insistenţă, reuşeşte să-i
dea soţului o lecţie de infidelitate, la rându-i cam
fustangiu, și amantului pe cale de a o părăsi.
Simion Bogdănescu nu este predispus la

44

compromisuri, de unde şi un naturalism măsurat
ce întăreşte forţa narativă a paginilor sale. Scrie
despre un colţ de ţară pe care îl cunoaşte foarte bine,
i-a decantat valorile morale, reuşeşte cu economia
mijloacelor epice să aducă o lume, a cărei principiu
etic stă mai degrabă sub dominaţia impulsului
emoţional, decât sub o decantată chibzuire. Poate fi
scuzabilă o brutalitate dată de condiţiile vitrege de
existenţă ale unei societăţi? De aceea şi rezolvarea
conflictului se încheie la fel de brutal, cade năucitor,
violenţa care se dezlănţuie nu ţine seama de tiparele
lumii, rezolvă totul dintr-o singură lovitură. Toate
ducând la un tragism existenţial la care Simion
Bogdănescu, spre meritul lui, nu impune soluţii
morale, nu-şi arată nici compasiunea, şi nici nu se
arată justiţiar faţă de personaje sale.
Se spune că povestirile iluminează,
încântă, sensibilizează, ne învaţă, ne inspiră, ne
motivează, fac o schimbare în mental, ne ajută să
înţelegem, imprimă o imagine în mintea noastră,
prin urmare aduc mai mult sens de cât o predică.
Ca un prozator care se respectă şi-şi înţelege
menirea, Simion Bogdănescu pune pe hârtie fapte,
cât mai aproape de aşa cum poate el să le vadă, în
rest totul rămâne în grija cititorului.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Carnete critice

Poeme suprarealiste
„cu o logodnică
superlativă”

Maria DINU
Printre cele mai semnificative apariții din
2015 ale Editurii Aius se numără Opera poetică de Sașa
Pană, îngrijită de Petrișor Militaru, cercetător craiovean
pasionat de mișcarea de avangardă, de reeditarea și recuperarea autorilor acestui curent. Inițiatorul Simpozionului „Craiova și avangarda europeană” – ajuns în
2015 la cea de-a treia ediție dedicată lui Gellu Naum
–, Petrișor Militaru semnează și studiul introductiv al
volumului, unde propune prima etapizare a creației
acestuia și readuce în discuție importanța activității de
editor și traducător a lui Sașa Pană. Tot aici, opera lui
Sașa Pană este pusă în relație cu avangarda europeană,
trasându-se câteva repere ale receptării critice de-a lungul timpului.
Cartea de față cuprinde într-o ordine cronologică toate volumele de poezii și de prozopoeme publicate de liderul mișcării de la unu între 1925-1977.
Ca detaliu inedit remarcăm includerea câtorva fotografii ce-l înfățișează pe Sașa Pană alături de prietenii săi
avangardiști (Moldov, Geo Bogza, Virgil Gheorghiu),
dar și în ipostaza de soț și tată, alături de Mary-Ange
și de fiul lor, Vladimir. Nu întâmplător, unele poeme
precum Un sărut pe fruntea lui Stephan Roll, Reverul
cu reverii, Fotomaton, Luminătorul din aortă, Secțiuni
prin Tania Ștefanovna etc. vor fi dedicate lui Roll, Voronca, Sernet, Brauner, M. H. Maxy, dar și soției sale,
Mary-Ange (Itinerar prin castelul presimțit, Planetă de
domnișoară), o prezență importantă în volumele sale.
Alte două poeme, La șase luni și 8 august 1936 îl au în
prim plan chiar pe Vladimir, fiul lor.
Lectura operei lui Sașa Pană se dovedește, într-adevăr, ofertantă din punct de vedere hermeneutic și
confirmă un poet de o valoare indubitabilă. Centrul de
greutate îl reprezintă prozopoemele din volumele Diagrame (1930), Echinocțiu arbitrar (1931), Viața romanțată a lui Dumnezeu (1932). Textele propun un univers
cald, solar în care predomină asocierile incompatibile
de elemente, fără ca acestea să fie stridente, epatante,

în urma accentului pus pe radicalismul și agresivitatea
imaginii. Asociațiile libere și hazardul obiectiv emană
senzualitate ca și cum alăturările incompatibile și-ar fi
descoperit armonia interioară și devin compatibile, de
o naturalețe neobișnuită. În loc de șocul imaginii, un
magnetism tainic se află la baza legăturilor dintre obiecte: „Ascult cântecul tău scris cu penița topografică pe
aleea inimii. Ochiul unui ciclop. Farul clipește de câte
ori cerneala mării i se cațără pe suflet. Neptun mi-a dăruit o scoică și ți-am ghicit gândul ascuns în arcul din
arcada dinților. În castronașul de iaurt decretat pălărie
de sezon, pe plaja unde policromia costumelor îi țese
covor, ți-am prins un pumn de stele și la patefonul valurilor ți-am cântat discul lunei, despre care se spune că
știe multe cântece.” (Reverul cu reverii). Uneori, această
atracție a obiectelor e dezvăluită de autorul însuși cu un
aer inocent, ludic, ușor complice, de parcă ar asista în
fața unui miracol: „Iată, trece la orizont vaporul gândurilor escortat de garda celor patru furnici. Ce baghetă
magică le-a mimetizat în patru felii de pepene galben?
Dați-mi un cuțit! De ce o hamsie își moare argintul viu
pe linia vieții din palma ta?” (Reverul cu reverii).
Descriptive, aceste texte sunt destul de pitorești, de unde impresia de ”pastel” avangardist cu decoruri citadine, grădini, alei, peisaje, grote, mări, cadre ale
înserării și răsăritului ce capătă conotații carnale: „luna
ne arată coapsa”, „răsăritul ca o nimfă care se prostituează în fiecare dimineață” sau „în boschet, crepusculul
își strânge pulpele în clătinări fără contur”. Totuși, acest
discurs nu este unul axat pe exterior, fiindcă, pe de-o
parte, apar inserții autobiografice – întâlnirile la „Lăptăria lui Enache”, moartea lui Aurel Zaremba anunțată
printr-o telegramă, prietenia cu Geo Bogza Ștefan Roll,
Victor Brauner etc. Pe de altă parte, grădinile, peisajele, anotimpurile sunt corelate unei stări, unei anumite
”geografii” interioare, textele devenind un spațiu al sondării interiorului și o invitație la autocunoaștere, preocupare esențială a suprarealiștilor: „îți cunoști toată

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

45

Carnete critice
harta cu povârnișuri și lagune” sau „mă zvârcolesc prin
poteci care pornesc din meduza trupului meu”, citim în
volumul Echinox arbitrar. Explorarea sinelui e percepută asemenea scufundării în abisurile acvatice, topos-ul
tuturor prefacerilor: „Un scafandru coboară în inimă,
o melancolie adoarme în urma fiecărui pas, o muzică
transparentă se rostogolește peste prundișul din vale
unde apa te duce cu dânsa și un evantai de gene așteaptă
sărutul.”, (Itinerar prin castelul presimțit). Imaginea scafandrului este reprezentativă pentru această autoscopie suprarealistă și, deloc întâmplător, Brauner însuși
vorbea de propria disponibilitate pentru cunoașterea
interioară în termeni similari: „Sunt propriul meu scafandru..., afirma acesta. Eu trec direct, zilnic, de la viaţa exterioară şi superficială a aparenţelor spre adâncul
misterios şi necunoscut al vieţii interioare.” (vezi Emil
Nicolae, Patimile după Victor Brauner, Editura Hasefer,
Bucureşti, 2006, p. 46)
În esență, poezia lui Sașa Pană are și o latură
erotică profundă, în strânsă legătură cu transformarea
interioară. Eliberator, agresiv prin voluptatea pe care o
emană, fără a fi doar un liant între lumea interioară și
exterioară, erosul la Sașa Pană devine revelatoriu prin
contopirea alchimică a obiectelor, inclusiv a componentelor corporale. Reprezentările evidențiază aceeași
armonizare despre care aminteam, doar că de data
aceasta nu mai e vorba de circuitul închis, compus din
asocierea elementelor universului concret, palpabil,
căci acum intervine trupul iubitei, înglobant, asimilator,
deschis comunicării superioare cu spațiul în care el se
situează: „Toți porii freamătă. Ascultă. Din ondularea
fiecărei linii închipuite între stele, s-a născut esența trupului tău, Mary. Din freamătul clipelor, vocea ta și din
neliniștea dorului, sufletul tău de înger. […] Să-ți amintesc: când vorbești, inima ta e în lumina glasului; când
privești, inima ta e în cadranul irisului; când te sărut,
inima ta coboară spre pulpe odată cu pleoapele. Buzele te apropie ca un pahar și mâinile mele capătă obsesii
criminale lângă epiderma gherghef de fiori. Iată trupul
tău, iată viața ta aplecată pe umărul meu cum buclează
minutele, cum îngenunche orele. Un braț te cuprinde,
te apropie, se contopește cu mădularele unei geometrii
inedite. Părul tău o caleașcă de primăveri blonde; buzele
mele le piaptănă. Într-un leagăn de alunecări, rotunjiri
sfioase se strecoară. E un genunchi tăvălit în lună. Și
mărgelele spinării xilofon magic. Într-o zi, ghemuiți într-un colț pe divanul cu florile și leul încrustat în perne,
lângă floarea scrumierii presate, îți voi spune o poveste
– ÎMI PLAC POVEȘTILE FIINDCĂ SUNT ADEVĂRATE – o poveste cu o logodnică superlativă. Fiindcă
am descoperit o materie vie din aburii mirodeniilor”,
(Itinerar prin castelul presimțit). Interesant este că poetul
apare în ipostaza de inițiat sau, mai bine-zis, ar fi la mijloc o inițiere în cadrul căreia povestea reprezintă (și a
reprezentat din cele mai vechi timpuri) modalitatea de
a transmite o învățătură despre marile adevăruri ale vieții. În cazul lui Sașa Pană, narativitatea discursului poetic dezvăluie semnificațiile „secrete” ale erosului a cărui
complexitate provine din fuziunea dimensiunii carnale
46

cu cea afectivă, adică a trupului cu sufletul, moment de
eliberare deplină de orice restricții și calea de acces atât
la celălalt, cât și la sine: „Vin la troița sufletului tău, la
corpul tău troiță găsită pe un câmp plăsmuit – cu brațe
funtă pe piept. Aceleași mâini, într-o seară, orbește vor
descoperi culoarea culoarelor de chihlimbar, fluid din
medalia autentică a pielii tale. Trec legatarii bucuriilor
nepermise, înveșmântați în frunze de palmier; învie luminile nedeslușite decât inițiaților. Se vor inunda mările
de ivoriu acolo unde carnea e mai caldă.”
Textele lui Sașa Pană devin, astfel, expresia
căutării programatice a libertății, nu doar la nivelul limbajului prin spulberarea convențiilor clasicizate și prin
cultivarea unei noi formule poetice. Concomitent cu
înnoirea limbajului, liderul mișcării de la unu mizează
pe redescoperirea sinelui în starea sa „naturală”, în afara oricăror falsificări și limitări impuse de gândirea rațională, rigidă și tabuizaintă. Or acest lucru presupune
tocmai trăirea directă, răscolitoare a dorințelor, adică a
unei realități în care totul este permis. De aceea, impulsurile erotice constituie una dintre sursele cunoașterii și
libertății interioare prin care sufletul și trupul sunt puse
în acord și concepute ca întreg, nu ca entități diferite și
incompatibile: „Dorințele zămislite nu vor mai hiberna în cămările tapisate cu surogat și manivela verbului
nefalsificat va izbi din plin buzele de cârpă ale convenționalului. Se ridică storurile și, de pe cugetul devenit fotoliu tabù, cămașa prăfuită va fi ridicată. […] Iar sufletul
respiră liber în trupul nefalsificat”, (Oglinda dindărătul
frunții). La Sașa Pană precum la ceilalți suprarealiști,
trăirea dorințelor se asociază cu sexualitatea, explorată
„fără frunza imorală de viță”, și cu visul care le amplifică, funcționând ca o cutie de rezonanță: „Visul și viața
de fiecare zi merg de mână” citim la un moment dat.
În virtutea acestei stări naturale a ființei prin potențarea
dorinței, regăsim refuzul lui Sașa Pană de a interpreta
subconștientului ca depozit al dorințelor refulate, fără
vreo legătură cu sufletul, textele sale având un evident
caracter anti-freudian: „Infim al sufletului, Freud a
sfârtecat precum un obuz subconștientul nostru, a violat expoziția poliformă ascunsă în celule necercetate, a
topit la incandescență cangrene mascate de pansamentul strălucirilor artificiale, pentru a deschide cramele
camuflate după temporali și începe, din corn, orchestrații nebănuite – nebănuite din lașitate convențională.” (Oglinda dindărătul frunții). În fond, avea dreptate
Starobinski când sublinia diferențele dintre suprarealiști
și Freud în privința concepției despre subconștient, cei
dintâi apropiindu-se mai degrabă de parapsihologia secolului al XIX-lea, bazate pe idei preluate de la ocultiștii
occidentali (vezi Jean Starobinski, Freud, Breton, Myers
în Relația critică, Editura Univers, București, 1974).
În orice caz, Opera poetică a lui Sașa Pană se
înscrie în demersul de amploare al suprarealiștilor români (Gellu Naum, Gherasim Luca, D. Trost, Ștefan
Roll etc.) care, pe lângă revoluționarea concepției despre scris și literatură, au căutat metode de armonizare
a sinelui, a propriului interior văzut ca origine a tuturor
trăirilor și resursă a imaginației creatoare.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Apostrof

Despre Eminescu, aşa
cum nu trebuie scris

Magda URSACHE
„Înţelegerea răului este o parte a îndreptării.”
T. Maiorescu
„Şi nu ne ierta!
Cum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri
După Cartea ta
Şi ne mântuieşte de cel rău
În numele Tatălui
Al Fiului
Al Neamului tău”
Emil Botta, Eminescu

Mulţi contemporani (lanţul de denigrări
a pornit de la „Revista contimporană”, adversara
„Convorbirilor literare”, supărată că Titu Maiorescu l-a putut compara pe patriarhul Alecsandri
cu tinerelul Eminescu) îşi percep înaintaşii ca pe o
povară, ca pe-o cocoaşă urâtă de care nu ştiu cum
să scape. Numai că poeţii buni sunt obligaţi (este
cuvântul lui Cioran) lui Eminescu. Deranjează la
Adrian Alui Gheorghe faptul că a intrat, după mărturisirea proprie, în literatură, având la îndemână
Biblia şi Eminescu? Da, îi deranjează pe cei care
nu văd în Eminescu cea mai de sus valoare naţională, un bun de panteon, ci „un totem al tribului”
cu păr pe piept. Mihai Ursachi a luptat de dincolo
de moarte cu comandoul antieminescian. Sicriul
fusese depus în Muzeul Teatrului, în Casa Vornic
Alecsandri, azi retrocedată. Lucian Vasiliu a făcut,
atunci, să se audă vocea inconfundabilă a magistrului din Ţicău, vorbind despre Eminescu. Aşa
cum am mai spus, (ră)suna taumaturgic.
Gheorghe Lupu a bătut lung război, pe 90
de pagini, pentru Eminescu. L-a bocit chiar: „Între
patimile tale/ N-am nici lacrimi să te plâng/ Doar
izvorul de din vale/ De se spulberă-n adânc”. Sursa, modelul sunt de tot clare, însă poemul este ex-

celent. Şi de ce n-ar fi poezia o trecere a tradiţiei
prin filtrul poetic modern? Scriitură de grad zero nu
există. Poate că orgoliul de poet recent se opune,
dar cei buni şi-i asumă pe marii înaintaşi, sunt condiţionaţi de Arghezi, Blaga, Bacovia, Voiculescu,
Gyr… Pentru însuşi Eminescu tradiţia a fost un
stimulent benefic.
După G. Călinescu, „e cel mai tradiţionalist, absorbind toate elementele, şi mărunte, ale
literaturii antecedente”. Pe Gheorghe Lupu îl disperau „pierderile colaterale” provocate de valul revizuirilor. Îi lua „în vârful sabiei”, ba chiar în vârful
pamfletului pe autorii de ierarhizări iuţi şi facile,
din care păgubită rău iese doar istoria literaturii
române.
În „Flacăra” anului 1949, Crohmălniceanu îşi tipărea opinia: „Suntem unul dintre puţinele popoare care avem nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie prizoniera unei concepţii
de viaţă reacţionare”. După nefasta „cotitură” din
acel august 23, fusese epurat bustul lui Goga din
Rotonda bucureşteană (iniţiatorul ansamblului
monumental, ministrul Instrucţiunii Ion Petrovici,
puşcărizat); după aceea a fost ciobit Eminescu lui
Ion Jalea. Internaţionaliştilor proletari nu le plăcuse bărbia de naţionalist, pesemne.
Vreme trece, vreme vine. Venind iarăşi
momentul ca memoria să fie mobilizată (mai exact,
manipulată) în nefolosul identităţii, în acest context ostil etnicului şi iubirii de neam, apare Lucian
Boia, să ne atragă atenţia că Eminescu e un mit. În
alte cuvinte, o glorie imaginară, deformată, contrafăcută. Cum minciună, neadevăr, falsitate ar fi şi
credinţa în universalitatea creaţiei eminesciene.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

47

Apostrof
Deşi istoric de profesie (acum şi istoric
al culturii, v. Mihai Eminescu, românul absolut, cu
subtitlul Facerea şi desfacerea unui mit, Humanitas,
2015), Lucian Boia susţine că istoricul n-ar avea
vreodată acces la adevăr; că oricât de obiectiv s-ar
vrea, ceea ce scrie e un fel de ficţiune, de poveste.
Şi atunci cum de se consideră în posesia adevărului
despre poet? Că numai el ar şti cum arată adevăratul Eminescu, Eminescu real, nedistorsionat, nedeformat. Pare logică argumentaţia sa că Eminescu

lui, trebuie să fim deconstructivi, resentimentari
faţă de România; să afirmăm că „plaiul mioritic e
o fecală”; în cel mai bun caz, „plai cu boi”. À propos de asta, Mircea Dinescu o crede că-l elogiază
pe Eminescu scriind „eminesculând odoare”? Prefer discursul lui Al. O. Teodoreanu, la dezvelirea
statuii de la Constanţa, 15 august ’34: „Cu marea
în faţă, ca un omagiu şi ca un simbol, superb ca
Făt Frumos, idealizat cât trebuie (…), cu doina pe
buze, cu neantul în buzunar şi cu România mare în

ar fi „greşit” mitologizat de imaginaţia colectivă?
Nu este. Şi-i greu să fii de acord cu o astfel de provocare.
Boia are un scop: eseul s-a dorit o filipică
împotriva „autohtonismului” poetului, a ideologizării trecutului din motive naţionale, toate „nocive”. Şi istoricul europeniza(n)t încalcă statutul de
istoric literar în mai multe feluri, mai ales punând
semnul egal între naţionalism şi comunism.
Imensul creator Eminescu nu-i, pentru
Lucian Boia, nici imens, nici creator. Iar unii comentatori îl vor ghid absolut, de manual de română, pentru voinţa nu şi putinţa de a-l „demitifica”.
Şi cum să mai placă Eminescu? În spiritul timpu-

inima lui”.
Revenind la L. Boia: de pe clapetă (decupaj din Cuvânt de lămurire), cititorul află că, în pofida titlului, „nu e o carte (decât tangenţial) despre
Eminescu”. Aferim. Îl trădează Boia academic pe
Eminescu? Nicidecum. Cu eminescologii vrea să
fie caustic, dar nu reuşeşte să fie decât ireverenţios,
aşa cum a fost şi cu istoricii Xenopol, Hasdeu, Iorga, Gh.I. Brătianu…
Boia e mereu superficial, banal şi banalizant, simplist şi simplificator. Ceva nespus deja
despre Eminescu? Nimic. Dar se ocupă de „transfigurările mitice”, de „mitologia eminesciană”, vrând
să zică mitologia eminescologilor devotaţi până la

48

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Apostrof
orbire (ca Perpessicius) poetului. La pagina 30 a
eseului le concede: „Mitul Eminescu este şi o construcţie, într-un fel necesară, izvorâtă din complexele culturii româneşti”. Complexe induse de 26 de
ani în capăt, stăruitor (de când îi tot etichetăm pe
români cu prefixele in- şi ne-, ca inferiori, inconştienţi, insensibili, inculţi, inconsistenţi şi nevolnici,
necivilizaţi, necinstiţi, chiar neortodocşi. Defectologul neamului, Lucian Boia, e frapant şi nu prea
de vreme ce, aflat pe „direcţia nouă”, ne-a înţepenit
în proiectul de des-facere de mituri şi de mite.
Toate, după Boia, ar fi „mitizate”: şi originile, şi daco-romanii, si străromânii, „şi continuitatea etniei, şi conceptul de naţiune”. Doar trendul este: „Nu există naţiune, ci indivizi”. Poetul, cu
bărbia ştirbită de proletcultişti internaţionalişti, e
considerat acum „un feroce antidemocrat”. Nu văd
de ce a urmări interesul naţional e faptă xenofobă;
de ce a-ţi iubi ţara ar fi jignitor pentru altă ţară.
Cât despre Sorin Lavric, spusa lui („pentru mine
un creştin fără pecete etnică nu înseamnă mare lucru”) îi sună istoricului cu apetit negaţionist ridicol
(nu că n-ar exista şi patrioţi ridicoli), naţionalismul
fiind, în viziunea boiescă, ridicol în mod… global.
Cum n-am nici un complex de inferioritate privind românitatea mea, nu pot să nu observ
că iubirea de patrie a devenit, în zilele noastre, un
fel de fraudă, în cel mai bun caz criticată ca o vedere foarte îngustă, până-n graniţe şi deloc dincolo
de ele. Iar „stat naţional unitar” e pentru Boia, care
vede România altfel decât o vedeau Eminescu, Iorga, Blaga, Pârvan, Mircea Vulcănescu, o sintagmă
revolută. A scris Eminescu „mi-e ruşine să fiu român”, da, însă era vorba de „românii de paradă”, de
demagogi, de impostori.
Deloc imprevizibil, exegetul L. Boia pune
accent (trimiţând imprudent la Direcţia nouă…
din 1882 a lui T. Maiorescu unde criticul l-a numit
„geniu poetic”) pe observările critice: greşeli prozodice, „neglijenţe a formei”, licenţe poetice în acces, „idei obscure în formă obscură” şi, vai, gramatica! Hazul i-l stârnesc „antitezele cam exagerate”.
Cu cât arată mai bine Venere decât „juna Rodică”,
se întreabă, perplexat, Boia.
Istoricul rămâne deranjat de „deformări
lexicale”, de rime nu prea izbutite (le spune neortodoxe), ca altădată Petru Grădişteanu, Gr. Gellianu, înverşunatul canonic Al. Grama ori latinistul
Aron Densuşianu, care-l găsea pe Eminescu „spirit
bolnav”. Îi atrag atenţia lui L. Boia că şi anacolutul
eminescian sună eminescian.
Eminescu „mai stâlceşte câte un cuvânt”,
ne anunţă Boia la p. 13. Şi dă un exemplu: totuşi

e – asemenea. „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l
soarbe/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”.
Ce-i drept, nu-i uşor de citit Eminescu, darămite
să-i vorbeşti limba şi să-ţi şi placă. Şi ce-i mai place
lui Lucian Boia să scrie: „Eminescu înnebuneşte”.
Schubert şi Schumann au murit amândoi de sifilis
şi nu se face caz; Eminescu e, însă, nebun, simplificare nescuzabilă, de neiertat. Nebunie? Ba prostie,
şi tristă, şi goală. Ce să mai spui decât să repeţi sfatul lui Arghezi: „Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii
mei…”
Lucian Boia are o grijă, ce-i drept: să
numere rândurile din Dicţionar de autori Laffont-Bompiani. Eminescu: 62 de rânduri; Petöfi –
126; Mickiewicz – peste 400.
Lovinescu a constatat că „Eminescu rezistă”, dar cu amendamentul: „fără să pară întru totul convins”. Iniţial, poetului i-a dat 200 de ani şi
caput; după 50, s-a răzgândit. Şi Boia comentează:
„Prea repede a cedat Lovinescu, vobind de «corectivul pentru un tratament special»” – ca mare valoare literară perenă. Pentru ca istoricul să-i replice
satisfăcut: „Nici chiar «excepţiile» nu rezistă la nesfârşit” (p. 85).
A mai rămas ceva din mit? Da, v. p. 127:
„această muzică misterioasă, marea forţă a poetului, se poate dovedi, nesprijinită suficient de argumente, şi marea sa vulnerabilitate”. Punct ochit,
punct lovit. Cât despre erudiţie, aici e „adevărat”
Călinescu, Boia îl aprobă: „Foarte cultivat ca poet,
Eminescu n-a putut să fie şi n-a fost un monstrum
eruditionis (Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, Fundaţia Carol II, Bucureşti, 1935). Şi zice Boia: „În
sfârşit un duş rece pentru unii închinători în altarul
mitologiei eminesciene, deşi se pare că pentru cei
mai întârziaţi nici duşurile reci nu sunt de ajuns”.
Aşadar, altarul e sfărmat, icoanele-s sfărmate, biserica-i pustie. Ne putem dispensa de Eminescu, îl putem injuria cât dorim. E al tuturora şi-al
nimănui.
Cuvântul de sfârşit (al cui? al lui Eminescu?), concluzie consistentă pentru unii, vine
după ce aflăm din cap. XV Cum nu e cunoscut Eminescu în lume.
Cum nu trebuie scris despre poet s-a scris.
Ghidul absolut: L. Boia. După ce s-a mers din mitologie în mitologie, avem, iată şi „contramitologia”. E altceva, e altfel! Ecce Eminescu „adevărat”,
nu mit.
Lucian Boia a întors fila, în fine, ca să ne
izbăvească de mitificări şi de mistificări, de boala
(cultul) Eminescu. Victorie Boia: ne-am mântuit
de Eminescu!

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

49

Proză

Casele vor uita
(fragment)

Liviu G. STAN
1.
După halul în care scârţâiau axul pedalelor
şi lanţul era clar că bicicleta fusese lăsată de mulţi
ani în magazie pradă ruginii şi pânzelor de păianjen.
Mara stătea pe cadru şi ţinea cârma. Andrei Viman
pedala. Se armonizaseră într-o coregrafie de manechine mecanice, făceau o echipă bună în această
combinaţie. Andrei Viman se gândea la un cuplu de
circ. Pe el l-ar fi chemat Johnny, iar pe ea Susan, două
nume americane imbecile în care şi-ar fi putut ascunde amândoi cu maximă eficienţă traumele unor
copilării neadecvate datoriei de a fi în viaţă. Însă el nu
ştia că Mara avea oroare de tot ceea ce însemna circ.
Pentru Mara, cuvântul circ se totaliza într-un chip
scofâlcit de riduri, cu ochii explodaţi şi nas de corb,
pe care ea îl numea o figură imposibilă: mutra clovnului Siminică, considerat cel mai celebru comic din
istoria circului românesc, dar care semnifica pentru
ea prima amintire coşmarescă a copilăriei, de la vârsta de 4 ani, şi care îi bântuise o lungă perioadă visele
prin scene dintre cele mai morbide.
Bicicleta, un Tohan negru, aparţinuse în tinereţe tatălui ei.
Ecoul pedalelor răsuna pe Bulevardul Cuza,
în zona Liceului de Artă. Inventarul ploii şi al furtunii zăcea pe străzi. Copăcei firavi, rupţi din rădăcină,
crăci retezate, parbrize sparte, canalizări înfundate de
veritabile arhipelaguri de apă pluvială băltind printre
case, cabluri smulse din reţeaua stâlpilor de iluminat.
Mara se uita la lună şi se gândea că se vorbeşte în fel şi chip despre lună, mai puţin despre faptul că luna este aparatul de aer condiţionat al omenirii.
Roţile bicicletei aruncau valuri în părţi.
50

Jucau un joc serios şi catastrofic.
Mara spuse:
- Kiev.
- O sută de morţi şi o mie de răniţi.
- Siria, de la începutul conflictului.
Treceau pe lângă Cinema Central.
- Peste 170.000 de persoane ucise, dintre
care 9.092 de copii.
- De ce memorezi statistic ororile?
Mara evită la milimetru o canalizare fără
capac.
- Pentru că cifrele sunt mai puternice decât
imaginile morţii. Cifrele au o pornografie a puterii
mereu proaspătă. Fotografiile sunt dovezi de neputinţă. Cifrele rămân strict produsul epocii pe care
o reprezintă. O fotografie sinistră din vremea apartheidului, oricât ar încerca ea să ne edifice ca înţeles
larg, universal asupra capacităţii fiinţei umane de a se
transforma într-o maşinărie infernală, va sfârşi până
la urmă tot prin a fi îngropată în detaliile politice,
economice şi culturale care au declanşat tragedia. Şi
îmi zic că lucrurile se petrec aşa pentru că frica umană faţă de istorie este mai uşor de înfrânt decât frica
cifrelor exprimate prin bani sau prin statistica şomajului, mereu de o promiţătoare actualitate. Ne vom
simţi veşnic cu un pas înaintea istoriei. Pentru cei
mai mulţi dintre noi viitorul nu înseamnă istorie sau
timp sau moarte, ci un lucru care poate fi construit de
om, deci controlat. Când ne uităm de-a lungul şi de-a
latul istoriei şi nu vedem cadavrele înşiruite pe cârlige ca salamurile în alimentară, e firesc, nu, să facem
din bani o frică mai creştină decât frica de moarte?
FRICĂ DE MOARTE. Mara îşi imagina
cuvintele alcătuite din neoane colorate pe un panou
publicitar, sus, pe acoperişul unei multinaţionale.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Proză
Poate că, în teroarea frontului, ar fi mai uşor de ţinut la distanţă iminenţa morţii de sufletul soldatului, dacă ministerele apărării ar propune adoptarea
imprimeului cu moneda naţională pe hainele militarilor trimişi la măcel, pe caroseriile tancurilor, pe
lansatoarele de rachete. Iată-i pe soldaţii lui Barack
Obama, mărşăluind îmbrăcaţi în haine cazone cu
excesiva şi vanitoasa expunere de detalii infailibile a
dolarului american sau, dincoace, pe cei ai lui Vladimir Putin, afişând imaginea prăfuită a rublei ruseşti,
ori pe militarii Japoniei, imprimaţi cu transluciditatea de spectru a yenului. Ce acuplare mai totală decât
aceasta i-ar putea fi rezervată semnificaţiei bursei şi
semnificaţiei sângelui?
Mara:
- Ori de câte ori vedeam pe stradă un mort
în dric, băgam repede mâna în buzunarul tatei şi
atunci ştiam că eu încă trăiesc.
- Asta pentru că buzunarele mamelor sunt
sterpe.
- Ele nu produc acel ţiuit al aşteptării.
- Orice ar scoate mamele din buzunare ca
să dăruiască copiilor nu va fi niciodată o surpriză eliberatoare.
- În schimb, buzunarele taţilor au acel ceva
de mister adânc în ele.
- Orice obiect banal capătă acolo semnificaţie vrăjită. Asta vrei să spui, nu?
- Da, asta vreau să spun.
- Când mergi pe stradă, printre monştri,
eşti crucişător pe mijlocul trotuarului sau pisică pe
lângă ziduri?
- Pisică pe lângă ziduri.
- Neapărat pisică pe lângă ziduri?
- Neapărat pisică pe lângă ziduri!
- Pentru că...?
- Pentru că monştrii cred că pisicile sunt
creaturi neinventate.
2.
Coborâră de pe bicicletă în zona Spitalului
3, în apropiere de terenul de rugby, pe gangul care
se întindea până spre fosta Fabrică de Betoane şi
despărțea gardul unităţii spitaliceşti de Liceul Sportiv. Peste tot, garaje. Andrei Viman deschise porţile
unui garaj. Mara nu întrebă nimic, era numai ochi
şi urechi.
Andrei Viman ieşi cu un rucsac în spinare.
Plecară înapoi spre Centru fără să scoată o vorbă; între urechile lor, ca o complicitate absurdă, nu încăpea
decât scârţâitul pedalelor.
Mara citea în tăcerea lui ceva ca o sustragere subită, ca o evadare greu de pus în cuvinte.

Peste un sfert de oră, Andrei Viman avea să
o tragă după el prin portalul unei clădiri într-o curte
interioară, în care, sus, prin dreptunghilul de cer liber
al acoperişurilor, lumina doar luna. Vino, îi spunea.
Urmă, brusc, în spatele pieptului, în ea, în adâncimea
ei, o surpare, o tensiune surdă şi respingătoare faţă
de el. Mâna lui îi făcea semn să vină, Vino, vino cu
mine, însă mişcarea în aer a degetelor care o chemau
trasau pentru ea o violenţă absconsă; ambele mâini
începură să cotrobăie prin rucsac, producând sunete
metalice; în întunericul decupat de lumina lunii, braţele lui erau atât de negre, încât ea se gândea că dacă
ar fi fost acum copil, i s-ar fi părut două aripi ciudate
ale unui duh rău, mâini cu păr sârmos de drac. Era
pentru prima oară în acea noapte când îl studia la
rece, obiectual şi depresiv, pe un teritoriu care aparţinea doar suspiciunii.
Ţinând două obiecte fără formă, mâinile lui
se îndreptară spre clanţa unei uşi. Capetele obiectelor
amorfe pătrunseră silenţios şi cu rigoare profesionistă în yală. Yala suporta mută şi cu stoicism ceea ce
i se întâmpla, aşa insista Mara să privească totul în
acele clipe, ca o operaţie alegorică, naivă şi ilizibilă,
şi asta pentru că, da, într-adevăr, ea era o femeie pe
care schimbările o înspăimântau – schimbările de
anotimp, schimbările de becuri, schimbările de încălţăminte, schimbările de crăpături în pereţi, schimbările de aşternuturi, uneori chiar şi schimbarea de la
diurn la nocturn, orice fel de schimbare care nu lasă
viitorul să fie autist, îi scrisese cândva într-o scrisoare
unei prietene. Ar fi vrut şi, totodată, n-ar fi vrut să
aibă puterea de a fugi de lângă el, căci ştia că o lege
neasumată a firii omeneşti ar putea spune că o femeie
care nu suportă schimbările trebuie să umble ca un
mort viu după un bărbat precum el, precum Andrei
Viman, un bărbat făcut să încâlcească acele lucruri
care sunt la limita vizibilităţii, îşi spuse Mara şi auzi
cum mecanismul yalei cedă. Greu, al naibii de greu să
îşi explice ceea ce presimţea, o îngrămădeală mâzgălită de săgeţi de toate dimensiunile, una peste alta,
ducând în toate direcţiile posibile – în acest fel şi-ar
fi desenat pe o coală albă, apăsat cu vârful creionului,
apăsat până la rupere, dorinţele contradictorii care se
ciocneau acum înăuntrul ei într-o nelinişte febrilă,
dar şi asta ar fi fost tot insuficient pentru a-şi putea
traduce măcar un indiciu legat de acele presimţiri.
Uşa se deschise încet, Andrei Viman dispăru înăuntru. Aproape instantaneu, Mara se duse
după el. De fapt, nu după el, ci mai mult după dispariţia lui de lângă ea, îşi fixase diferenţa asta în minte ca să poată trece pragul casei, îi părea a fi singura diplomaţie suportabilă dintre ea-cea-de-afară şi
ea-cea-care-va-deveni-odată-dusă-după-el-înăuntru, cam aşa ceva, în fine, stări imposibile, enervante.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

51

Proză

Exilul

(fragment)

Marius GABOR
Cum să spun… nu mă feresc, deja ştiţi
aproape totul despre mine, dar având experienţă în
reciclarea alimentelor, aşa cum făcusem cu căpşunile picate din lădiţe şi cu „negresa” abandonată de
cine ştie ce „Goe” pe stâlpul unui gard, mărturisesc
că eram pregătit să nu ratez nicio oportunitate şi
să recuperez tot ce-mi ieşea în cale. Câtă vreme nu
erau infestate cu larve, nu duhneau şi nu ajunseseră în pubelă, unde şobolanii făceau legea, toate
alimentele erau binevenite în tabăra mea, unde,
nu-i aşa?, urmau să fie valorificate cu demnitate, şi,
dacă-mi permiteţi, cu maximum de eficienţă.
Aplecat asupra buruienilor care înconjurau puieţii de smochin aflaţi în primii ani de viaţă,
într-una dintre enclavele din incinta spitalului, le
făceam de petrecanie, smulgându-le din rădăcini,
una câte una, cu un rânjet meschin pe faţă, ca şi
cum ura era singurul lucru bun care-mi mai rămăsese de oferit, când, la câţiva metri de mine, apăru
o doctoriţă tânără, într-un un halat alb, cu o fustă
scurtă şi strâmtă care urca, sau cobora, depinde de
perspectivă, cu două degete mai sus de genunchi, şi
cu un stetoscop la rever – imagine clasică a medicilor interpretaţi de actori de mâna a doua, în serialele de duzină. Am privit-o cu atenţie câteva clipe,
profitând de faptul că era acaparată de discuţia pe
care o purta la celular: pe eticheta prinsă la buzunarul de la piept, asortată cu culorile clemei ce-i
ţinea părul în coadă, îi era trecut numele cu litere
negre, pe fond auriu – IRENE IEREMIS –, pe mâna
stângă purta un ceas cu brăţară metalică, iar pe de52

getul inelar trona un inel de logodnă cu o piatră
mare şi albă. Aş spune că era de neam prost, dar,
mă rog, cine eram eu să judec standardele logodnicului? Se rezemă de perete, îşi încrucişă picioarele,
îşi aprinse o ţigară, apoi duse cu delicateţe paharul
din plastic la gură şi sorbi cu înghiţituri mici din
licoarea cu arome columbiene. Mi-am desprins
privirea de pe chipul ei cu o durere surdă în buricele degetelor. Pietricica pe care, la rândul meu, o
apucasem cu delicateţe, îmi intrase în piele, amintindu-mi de locul pe care-l ocupam în lanţul trofic.
M-am întors la buruieni şi mi-am îngropat faţa în
umbra binefăcătoare a smochinului-mamă, ruşinat
de starea jalnică a hainelor mele. Nu ştiu când a
dispărut, probabil fusese chemată de urgenţă, sau
îi murise vreun pacient, habar n-am, cert e că din
ţigara pe care o lăsase pe marginea pervazului nu
mai rămăsese altceva decât un ciot grizonant şi încovoiat ca o banană, din care ieşea un fir anemic
de fum. Am aşteptat să revină. Eram pregătit să
înfig buruienile în pământ, să le ud şi să le revigorez, vorbindu-le frumos sau fredonându-le o arie
de Bach – auzisem la un post de radio că universul vegetal reacţionează pozitiv la astfel de stimuli
–, numai să-mi fac de lucru şi s-o mai văd o dată.
Iluzii bolnave de visător extremist! Nu, că nu mă
interesa femeia, deşi era frumoasă, dar paharul…
Ei bine, paharul, pe jumătate plin, da! Era o miză!
Zece minute. Nimeni. Cinşpe minute. Nimeni.
M-am apropiat, timid, de el. Mititica, nu apucase
să bea niciun sfert! Sub pretextul, mai mult proiec-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Proză
tat în conştiinţa mea, decât în cea colectivă, că sunt
însărcinat cu păstrarea curăţeniei – eram într-un
spital, ce naiba! –, l-am luat de pe pervaz cu intenţia de a-l „arunca”, dar pentru că exista pericolul
ca punga din coşul de gunoi să se păteze cu cafea,
m-am sacrificat şi am băut tot conţinutul. Ar fi fost
păcat să se risipească, mai ales că fiara din mine,
sau, poftim, perversul din partea mea întunecată,
mă făcu să am senzaţia, preţ de două secunde, că
sărutam buzele pline ale doctoriţei care-şi lăsaseră
marca pe marginea paharului, mărturie discretă a
unei pedanterii cu ştaif. Când s-a întors să-şi termine cafeaua, se nărui tot cerul pe mine! Paralizat de ruşine şi ars de privirea-i pe jumătate amuzată, pe jumătate compătimitoare, am lăsat capul
în pământ şi am părăsit grădina, trecând pe lângă
ea, precum TGV-ul căruia nu i s-au furat firele de
cupru, lăsând buruienile să năpădească, nestingherite, vlăstarele smochinilor, aşa cum năpădit
fusesem şi eu, la rândul meu, de gânduri bolnave
şi păcătoase. Ce vreţi? Există şi riscul acesta când
munceşti într-un spital.

Biblioteca Bucovinei literare
Mihai Eminescu,
Eternal Longing,
Impossible Love –
Eternul Dor,
Imposibila Iubire
(English Translations
Adrian George
Sahlean), Bucureşti,
Eikon, 2016.

Mihai Gheorghiu,
Reversul istoriei. Eseu
despre opera lui Mircea
Eliade - Ediția a II-a,
Bucureşti, Eikon, 2016.

Vasile Andru, Opt
chipuri ale singurătăţii
(Proză), București,
Eikon, 2016.

Dan Damaschin,
Ziua Fiului Omului,
Bucureşti, Eikon, 2016.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

53

Opinii

„Piteştizarea” continuă

Petru URSACHE
„Pentru cei din exil, de fiecare dată biserica românească era duminica primenirii noastre
sufleteşti, era fărîma de ţărînă strămoşească ce ne
şoptea că-i aparţinem, chiar şi în ţară străină. Acolo,
limba română se unduia în imnuri de slavă, în har
liturgic şi în lumini pogorîtoare de linişte şi binecuvîntare”.
(Grigore Caraza, Aiud însîngerat, p. 302).

S-a crezut că „fenomenul Piteşti”, de „reeducare” a fost stopat la o dată anume, tot din comandă
de „sus”. Aşa ne spune Virgil Ierunca, în acord cu toţi
aceia care au cunoscut direct detenţia piteşteană. Autorul citat se destăinuie, printre multe altele, în următorul pasaj cu care se încheie, de altfel, excelenta sa
cercetare:
„Nimănui nu-i este îngăduit să uite că între
1949 şi 1950 s-a desfăşurat în România «experienţa»
pe care am încercat s-o descriem şi că, într-un arhipelag al ororii, una dintre cele mai odioase insule s-a
numit Piteşti.”
Era nimerită, pentru vremea aceea, relaţia
arhipelag-insulă. Autorul se adresa cititorului străin. Poate nici nu bănuia ce interes putea să prezinte
cartea sa pentru istoricul de astăzi, în măsura în care
doreşte să fie şi să rămînă istoric, nu propagandist de
duzină, amăgit de o Cleo re-coafată.
Paul Goma a zis Patimile după Piteşti. În
mod paradoxal, derutant şi răscolitor (ca tot ce i se întîmplă acestui om, ca şi puterea neobişnuită, titaniană
de a înfrunta curajos orice eroare cu efecte catastrofice în istorie), autorul a mizat pe acelaşi parcurs, ales şi
de Charta Drepturilor Omului, şi de oculta răspunzătoare de reţeaua concentraţionară de la noi, pîndindo pas cu pas. Jocului cu neagra, practicat de temuţii şi
mereu neînvinşii adversari, el i-a opus alba, cu toate
riscurile, dintr-o disperată, generoasă, păguboasă şi
54

dramatică speranţă idealistă.
Înţelesul traseistic în varianta ocultei: experimentul Piteşti este o victorie deplină; pachetul de
date trebuie regîndit şi structurat în scopuri aplicative.
Sub masca suspendării (după procesul şi condamnarea lui Ţurcanu), experimentul se relansează cu maximă forţă de susţinere în toate penitenciarele din ţară
şi în coloniile de muncă, începînd cu Gherla, Aiud,
Canal, Lăteşti. „Celularul mare” capăta un sens nou,
cu perspectiva de a cuprinde toată ţara, cum se întîmplă şi astăzi, sub ochii noştri. Pare a avea însuşi chipul
„României”, de altfel o formulă geografico-lingvistică
devenită incomodă pentru neocomunismul în desfăşurare.
Înţelesul traseistic în varianta Goma: pentru
moment, Piteştiul dă impresia unei insule integrabile
într-un arhipelag al suferinţei şi al morţii. Charta se
cuvine să ne fie reper şi portdrapel. Se visa, la momentul căderii Cortinei de Fier, schimbare „pe cale
paşnică”. Greu de crezut şi de afirmat cu mîna pe inimă că a adus eliberarea dorită, că drepturile omului
şi-au găsit calea normalităţii; ori în ce măsură Charta însăşi a fost un joc politic, manevrat cu măiestrie
din lojă şi de la „nivel înalt”, tip „Ialta-Malta”. Căci, la
„Europa liberă”, nu cînta doar cucul acela destinat să
vestească dezgheţul.
Un lucru mi se pare clar ca lumina zilei:
idealistul Paul Goma s-a trezit dintr-o dată singur,
părăsit şi de marii săi colaboratori din Vest (oameni
politici, somităţi literare şi culturale, edituri prestigioase), dar şi din Est, prieteni, mulţime de oameni care
îi pronunţau numele cu mîndrie: iată un român care
ne face cinste şi ne reprezintă cu demnitate.
Privind lucrurile de la distanţă, pare drama
unui om de marcă şi atîta tot. În realitate, este drama

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Opinii
unei generaţii, poate a unei epoci întregi, în neputinţă să judece lucrurile corect, curajos şi pînă la capăt.
În schimb, Goma se arată de neînvins, dînd impresia
că stă, acuzator şi neclintit, rezemat de coloana dumnezeiască şi fără sfîrşit a drepturilor omului. Întărirea
îi vine din amintirea anilor de suferinţă, suferinţa ca
pătimire „după Piteşti”, „după Gherla”, „după Lăteşti”.
De partea parcursului sub semnul negrului, rezultatul s-a tradus în victime omeneşti; de partea cealaltă,
a pătimirii şi a sfinţeniei albului, a izbîndit fiinţa umană, pe termen lung, în fibra ei cea mai pură. Dovadă –
martirii. Torţionarii nu au dat jertfe, pentru că nu au
avut de unde; mă gîndesc la torţionarii specializaţi în
formule ideologice, din cercul Ana – Ţurcanu – Dulgheru.
Aşadar, „fenomenul Piteşti” capătă o nouă
dimensiune şi o nouă semnificaţie după căderea Cortinei de Fier. Cum autorul Patimilor se dovedeşte a
fi singurul în stare să continue programul neîmplinit
al Chartei, cu dificultăţi sporite, ne revine datoria să
vorbim despre „fenomenul Goma”. Toate astea nu puteau fi pe placul torţionarilor de ieri, după cum nu
convin nici urmaşilor, caraliilor ideologici, profitorilor de astăzi; mai ales că Paul Goma, cu suferinţa lui
de nevindecat (ca şi a multora dintre noi), continuă
să provoace „tulburări”, în tot cuprinsul Celularului
mare. De vreme ce tiparele dobîndite prin „reeducare” au fost extinse într-o reţea largă de forme concentraţionare, ca politică de stat în toate deceniile comuniste de la Dej la Ceauşescu, şi au căpătat un nou statut după „revoluţia de catifea”, într-o manieră subtilă,
dar puternic instituţionalizată, se înţelege de la sine că
„fenomenul Piteşti” reintră în actualitate, dar în noua
ediţie, a Celularului mare.
„Suntem gata să introducem în sistemul
educaţional studiul holocaustului, intenţie binevenită a cărei materializare este necesară, dar nimeni
nu propune studierea comunismului, a genocidului
bolşevic, ca obiect de stidiu obligatoriu în programa
şcolară”.1
Se poate merge şi mai departe, în direcţia
descoperirii unor rădăcini mai adînci în istoria „piteştizării”, fiind vorba de aceeaşi ideologie care şi-a găsit, cu ani în urmă, alte zone aplicative. Dacă ar fi să-i
dăm crezare lui Octavian Voinea, am identifica teze
politice ale Cominternului în programul piteştean
de reeducare şi, în consecinţă, pe terenul mai întins
al Celularului mare, deopotrivă în accepţie ceauşistă
şi postceauşistă. Am văzut deja că majoritatea celor
care depun mărturii despre anii petrecuţi în detenţie
semnalează, ca leit-motive, anumite aspecte de regim
torţionar, revenind cu prioritate. Asta înseamnă că
1
Cassian Maria Spiridon, Vieţi controlate, Ed. Junimea, Iaşi,
2009, p. 227-228.

ele dezvăluie tocmai fondul preocupărilor administraţiei, găsindu-şi un relief pronunţat în paginile cărţii Masacrarea studenţimii române Nu ştiu exact dacă
autorul are absolută dreptate, dar faptul trebuie să ne
dea serios de gîndit. De altfel, materialul documentar prezentat pînă aici, privind atacurile la Biserică
în maniera caricată cunoscută, la trecutul istoric al
românilor, la personalităţile politice concurente Cominternismului (de exemplu, partidele politice care
activau înainte de alegerile din 1946 în frunte cu Iuliu Maniu şi Gh.I. Brătianu) vorbeşte de la sine. Au
fost compromise personalităţile reprezentative pînă
la decapitarea naţiunii în latura spiritualităţii, pentru
a fi redusă la o masă amorfă, la stupid people; dar şi
instituţiile fundamentale: familia, Biserica, şcoala,
armata; au fost neglijate, pînă la desfiinţare, muzee
şi monumente. Toate astea au vizat şi reuşit să ducă
la rău sfîrşit extremismul concentraţionar românesc,
sub conducerea „dîrză” şi „vigilentă” a echipei Ana –
Nicolschi – Drăghici – Duhlberger – Zeller – Pleşiţă.
Nici istoria naţională, cu voievozii şi strămoşii tracasaţi de năvăliri continue, ca şi astăzi, de războaie şi
de sărăcie, de dezbinări şi de sîngerări interne, adesea
manipulate din afară, nu a lipsit din programul Ocultei, în intenţia de umilire şi de exterminare a etniei.
Citim la Octavian Voinea următorul pasaj, după ce
sunt înşirate mai multe teme ale „demascării” în stil
oculto-piteştean, confirmînd ideile lui Constantin C.
Giurescu din Istoria românilor, privind blasfemierea
statului român. „Ultima, ponegrirea istoriei: toţi voievozii neamului nostru, pentru care noi am păstrat
un adevărat cult, trebuiau prezentaţi ca ticăloşi cu
interese meschine. Erau descrişi ca slugoi ai papilor
destrăbălaţi şi ai bisericii retrograde şi asupritoare de
mase populare.
Pe Ştefan cel Mare nu-l interesa soarta poporului, ci numai propria bunăstare.
Mihai Viteazul a fost un mare moşier şi un
adevărat zbir al maselor populare.
Avram Iancu a fost o slugă preaplecată a
imperialilor de la Viena. A păcălit masele populare
să lupte împotriva propriilor interese, în speranţa că
habsburgii îl vor face mare mahăr. La urmă, s-a pomenit cu un picior în dos.
Aşa au fost terfelite în noroi toate monumentele înălţătoare ale istoriei noastre. S-a avut grijă
să se scoată în evidenţă marele «ajutor» dat de popoarele slave pentru a ieşi de sub jugul asupririi burghezo-moşiereşti.
Se trece apoi la profanarea religiei. Pe Iisus
Hristos l-au prezentat ca pe un desfrînat, mult mai
desfrînat ca Rasputin. Fecioara Maria era prezentată ca o femeie de moravuri uşoare, exact aşa cum o
prezentau iudeii şi comuniştii. Toţi sfinţii bisericii – la

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

55

Opinii
rînd – trebuiau murdăriţi şi terfeliţi. Biserica, în întregul ei, trebuia prezentată ca o afacere comercială, iar
preoţimea ca un instrument al puterii conducătoare
spre a fi învăţători şi corupători ai maselor populare.
Nu era suficient să expui doar o dată şi cu
asta scapi de năpastă. Erai obligat să participi la discuţii, să aduci argumente convingătoare care să poată
sta în picioare.
Cînd «comitetul de reeducare» în frunte cu
marele tartor Ţurcanu aprecia că ai făcut-o numai de
formă, riscai să treci iarăşi prin toate fazele de tortură
ale «reeducării».
Ziceau cei din «comitetul de reeducare»:
aici nu e voie să spui minciuni, ci numai lucruri adevărate.
Pentru multe lucruri pe care le-ai inventat,
trebuia să juri pe tot ce ai mai sfînt că ce ai spus este
adevărat”.2
Ce să mai vorbim? Un adevărat program de
„învăţămînt ideologic”, aşa cum preconizau organizaţiile de partid pentru cei din „libertate”. Lipseau haidamacii lui Nicolschi - Ţurcanu, nu şi bîta ideologică.
Dacă Piteştiul s-a remarcat, în planul reprezentărilor dramatice, prin strădania „artistică” a
lui Ţurcanu şi cu ecouri puternice în Celularul mare,

2

adică în reţeaua de unităţi concentraţionare din România, constituită deocamdată în „arhipelag”, Aiudul
şi-a asumat rolul de „pinacotecă”, iar Gherla şi Jilava
– de bibliotecă. Într-adevăr, la Aiud exista obiceiul
să se organizeze expoziţii de pictură în stilul şi cu temele împrumutate de la Piteşti. În practica imaginilor
asociative, religie – istorie, religie – politică, biserică –
bordel – cîrciumă, se întrezăresc elemente de gîndire
ţurcaniană. Torţionarul şef agrea mariajul imposibil,
pe deasupra prefabricat, între realităţi disparate, după
logica dicteului automat. În artă multe sunt posibile,
chiar şi în închisoare, dacă este considerată supraartă,
nonartă, postartă. Reeducarea de la Aiud a culminat
cu o expoziţie de pictură şi desen plină de obscenităţi
la adresa religiei şi a unor căpetenii politice deranjante.
Două dintre aceste picturi sau desene au
ieşit în evidenţă prin caracterul violent tendenţios al
reprezentărilor. Într-unul, era înfăţişat Corneliu Zelea-Codreanu violînd-o pe servitoarea generalului
Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul; în al doilea, era
înfăţişat Moş Codreanu (tatăl) îngenuncheat în faţa
Iridentei – soţia martirului Ion Moţa –, ea însărcinată
fiind, cu burta la gură. În legenda graficii, Moş Codreanu îi spunea Iridentei: „– Vei naşte un fiu de la

Octavian Voinea, Masacrarea, loc. cit. ,p. 79

56

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Opinii
Duhul Sfînt”. În spaţiul liber, „erau înfăţişaţi numai
legionari în stare de ebrietate sau în diferite ipostaze
obscene”.3 Se spune că un legionar, Simion Ghinea, ar
fi avut curajul să-l întîmpine pe directorul închisorii
pe ton dezaprobator. Culmea, temutul torţionar Crăciun s-a arătat îngăduitor: după trei zile, unul dintre
tablouri a fost eliminat din expoziţie.
Cum spuneam, imaginarul Celularului
mare s-a restructurat, după împrejurări şi a prins
contur îngrijorător pentru noi, românii, după căderea Cortinei de Fier, mai ales după mascarada balconului, din 22 decembrie 1989. Toate, dar absolut
toate reformele care au urmat, sub masca „schimbării”, a modernizării şi postmodernizării României, au avut şi continuă să aibă caracter negaţionist:
în familie („revoluţia sexuală”), în şcoală („manualele alternative”), în Biserică (seria de campanii şi
calomnii anticlericale), în cultură (degringoladă
dirijată în planul valorilor), în sectorul socio-uman
(provocarea duşmăniei interetnice). Se lansează discuţii de presă, cu caracter „elitist”; despre „canon”,
despre „alteritate”, despre „rescrierea istoriei”, cu
vădite intenţii deconstructiviste; se iniţiază experienţe literare păguboase: literatură scatologică; mediatizarea unor cărţi sub orice limită valorică ori cu
conţinut duşmănos, împotriva „drepturilor omului”.
Ele vizează sistematic şi în manieră cominternistă
trecutul istoric, valorile consa-crate, biserica, limba
română. Nici o intenţie protecţionistă în domeniile
fundamentale şi vitale, nici o iniţiativă pentru normalizarea lucrurilor.
În acest context, nici nu trebuie să ne surprindă expoziţiile în serie, „româneşti” (!?), din
America şi Germania care, în fond, au scandalizat
o lume întreagă de bun simţ şi cu judecată normală. Au fost încuviinţate, ca să nu spun mai mult, de
anumite autorităţi bucureştene actuale şi „recente”
(nu este tautologie), depăşindu-şi cu mult atribuţiile, în ce-i priveşte, de „cetăţeni români”. Reacţia a
fost corectă, dreaptă, dar tîrzie, pentru că acţiunea
se consumase; într-o primă variantă, în interior, în
ţară, şi în trepte, pînă la faza şi anvergura cunoscute.
Debutul a avut loc la Iaşi, în dubla faţetă „piteşteană”: ca spectacol cu „evanghelişti”-bizutori, pe tema
ţurcaniană a crucificării, dar şi ca expoziţie de pictură cu reprezentări ofensatoare la adresa trecutului
istoric. Ambele acte de „cultură” au fost adăpostite
de Ateneul Tătăraşi, o instituţie nou înfiinţată şi dăruită de primărie francezului Benoît Vitse, fostul director al Centrului Cultural Francez, să-l păstorească în vederea „reeducării”, deocamdată, a ieşenilor.
Cine urmăreşte spectacolul Evangheliştii de Alina
Mungiu şi desenele „pictorului” Sorin Tara (ambele
3

produse chiar în incinta Ateneului, la scurte intervale de timp), poate constata cu surprindere şi dezgust că seamănă literă cu literă şi punct cu punct cu
materialul pus în joc dramatico-expoziţional, prin
forţa bîtelor, de torţionarii de la Piteşti şi de la Aiud,
la comanda lui Nicolschi.
Ieşenii responsabili şi cu judecată normală
au ripostat în presă la blasfemiile din piesa citată, o
compoziţie total neinspirată, cît şi la măscările acelui Tara, cu un imaginar bolnăvicios şi agresiv. Li
s-a răspuns pe ton ridicat şi cu aroganţă că ar trebui să fie bucuroşi pentru darul cultural ce li se face,
în sensul reeducării. Aşa că episodul „artistic” de
la New York a însemnat reluarea aceluiaşi scenariu
denigrator cu accente piteştene. De aceea H.-R. Patapievici s-a arătat la fel de cutezător, ca să nu folosesc alt cuvînt, în intervenţiile sale, dînd drept mare
noutate că numai omul cultivat, „de tip nou” este capabil să guste subtilităţile artei. Nu-şi dădea seama
în ce ridicolă postură se situa iremediabil, cu ciudata
sa judecată? Sau ni se impune să ne aşezăm iarăşi pe
prici şi să asistăm la reprezentaţii năstruşnice, fără
crîcnire, dacă vrem să nu ne vîjîie pe la ureche epitete jignitoare, aşa cum pe vremuri trosneau bîtele
pe spinările nenorociţilor de la Piteşti, Jilava, Gherla, Canal? Halal dialog, halal cultură, ca să nu spun
„operă” de „reeducare”!

Idem, p. 194

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

57

Eseu
Dimensiunea
creștină a operei
lui Constantin Noica

Ioan ȚICALO
„Am dat cuiva bogăția câtorva gânduri
și m-am întors în sărăcia mea”.
Jurnal de idei
Istoria literaturii…, scrisă la două mâini,
una aparținând specialistului, cealaltă cârcotașului, îl taxează pe Constantin Noica drept „naționalist”, „antioccidental, dar filogerman”, „antimodern, spiritualist și mistic”, „profund antilogic”1,
ultima sintagmă făcându-l pe criticul Theodor Codreanu cu totul neiertător: „Trăsnaie mai frapantă
decât aceasta e greu de găsit”2. Iată că o voce autorizată, în încercarea de a instaura un nou canon
în literatura română, nu dezminte noua mișcare în
acest început de secol și de mileniu, pentru care
valorile naționale reprezentative trebuie tăvălugite până la des-figurare. O dinamitare din interior
e întotdeauna mai eficace și dă celor obișnuiți cu
genuflexiuni, ori cu „prețioase indicații și recomandări”, maximă credibilitate. Odată acreditată ideea că „lumina”, în loc să vină de la Răsărit,
cum decretaseră bravii noștri comunisto-cominterniști, ne fericește din Apus, sub formă de political correctness, după o nouă paremiologie (a se
observa că, din păcate, calapodul rămâne același),
orbindu-i când pe unii, când pe alții, orice rezistență la orbire primește blamul celor ce se consideră diriguitori de conștiințe. Persoanele care
au refuzat să pactizeze cu diavolul (considerat de
poporul nostru creștin, printre altele, ca expresie
superlativă a incompetenței – o legendă populară

îl prezintă ca imitator al lui Dumnezeu, încercând
să construiască o locuință și lăsând-o fără ferestre
și uși –, Diavolul nu știe însă decât de închideri ce
se închid, zice Noica3) au urmat calea exterminării fizice sau spirituale, ori li s-a așezat pe frunte
stigmatul desincronizării cu vremuirea calamitată
a spațiului euro-atlantic. E dezonorant și, implicit,
descalificant să fii considerat în anumite privințe
antioccidental, din păcate însă Apusul e acea parte
a lumii unde istoria, prin protagoniștii ei, vizibili și
invizibili, s-a rupt de pronia cerească și a dat mereu
în clocot, buimăcind popoare, iar buimăceala a fost
luată drept libertate. E timpul să spunem că celebra
deviză a Revoluției franceze de la 1789, introdusă
trunchiat în manualele noastre, a fost lansată de
francmasonerie și suna astfel: „Libertate, egalitate,
fraternitate sau moartea!”4 Sensul devizei i-a fost
explicată generalului mason Giuseppe Garibaldi în
1848 în următoarele cuvinte: „Libertatea înseamnă
independență fără limite, sustragerea noastră față
de orice autoritate, nerecunoașterea nici unei voințe, nici a unui rege, nici a unui Papă, nici măcar
a lui Dumnezeu. Independență față de cer și față
de pământ. Emancipare! Cu această pârghie vom
distruge religia și legătura omului cu Dumnezeu.
Egalitate înseamnă expropriere, abolirea dreptului
ereditar, echilibrul salariilor. Cu ajutorul acestei
pârghii și speculând lăcomia umană vom face să
dispară aristocrația. Fraternitate înseamnă fraternitate în interiorul frăției francmasonice, pentru a
constitui un stat în stat prin mijloace independente

1
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 901.
2
Theodor Codreanu, Istoria „canonică” a literaturii române,
Editura Princeps Edit, Iași, 2009, p. 92.

3
Constantin Noica, Sentimentul românesc al ființei, Editura
Humanitas, București, 1996, p. 11.
4
Mihaela Gheorghiu, Libertate, egalitate, fraternitate sau
moarte!, „Lumea”, nr. 8/2009, p. 47.

58

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Eseu
și necunoscute statului și un stat contra statului.”5
Remarcăm doar în treacăt că V. I. Lenin, așezat revoluționar sub aceeași umbrelă, după ce s-a inspirat copios din Marx, pentru care fericirea maselor
presupunea în mod obligatoriu „nimicirea religiei”6, (francezii au ghilotinat în 1789 „zeci de mii
de preoți, călugări și călugărițe”7) dădea în 1922
o directivă de a fi împușcați, la întrecere, cât mai
mulți reprezentanți ai burgheziei și „ai clerului reacționar.”8
E cât se poate de evident că diseminarea
virusului insubordonării față de Creator, eliminarea, așadar, a componentei eternității din viața
pământească, omul automutilându-se prin renunțare la iubire (să nu uităm că Zigu Ornea îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie) i-a
oferit acestuia motivația aprofundării filozofice la
relația omului cu semenii, cu Universul și cu sine
însuși, numită de înțelepciunea poporului român
cu un termen de o frumusețe dumnezeiască și anume rânduială. Altfel spus, Dumnezeu, expresia absolută a Iubirii, le-a așezat pe toate, prin Creație,
în echilibru, redat în Biblie prin arhicunoscutul
verset „La început a fost Cuvântul”, care, potrivit
filozofului, ar putea fi interpretat prin La început
a fost Rostirea, adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor.9 Peste toate a fost așezat omul, coroana
creației și singurul care, în drumul său spre perfecțiune, adică spre asemănare, folosindu-se de libertate, avea posibilitatea să-și păstreze echilibrul
sau să se scrântească, ceea ce a și făcut, după cum
se știe, prin înșelăciune. Odată intrat în lume germenul distrugerii „operei omenești îi revine datoria, după Nikolai Berdiaev, de a restaura, împotriva
păcatului, orizontul mântuirii”10, înainte de toate
prin asumarea vinovăției, ceea ce nu s-a întâmplat nici măcar cu prima pereche, după cum aflăm
dintr-o legendă populară românească, aflată la un
moment dat în atenția lui C. Noica. Povestea spune
că, văzându-le chinul, după izgonirea din Rai, lui
Dumnezeu i S-a făcut milă de ei și i-a învățat cum
Ibidem, p. 50.
Richard.Wurmbrand, Marx și Satan, Editura Stephanus,
București, 1994, p. 10.
7
Maria Carpov, … știința și credința nu se contrazic, „Convorbiri literare”, Anul CXLIII, septembrie 2009, nr. 9(165), p. 32.
8
Ieromonah Savatie Baștovoi, Audiență la un demon mut. Roman istorico-fantastic despre soarta Bisericii în vremurile de
pe urmă, Editura Chatisma, București, 2009, p. 192.
9
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, București, 1987, p. 20.
10
Nikolai Berdiaev, Sensul creației. Încercare de îndreptățire a
omului, traducere de Anca Oroveanu, prefață, cronologie și
bibliografie de Andrei Pleșu, Editura Humanitas, București,
1992, p. 12.
5
6

să lucreze și să facă pământul roditor, oprindu-i de
a trage mai mult de o brazdă. Eva, purtându-l în
pântece pe Cain, e ispitită din nou, atrăgându-i-se
atenția că o familie mai mare va necesita un supliment de hrană, de aceea va fi nevoie de mai multe
brazde. Femeia îl convinge pe Adam să recidiveze,
iar Dumnezeu îl înștiințează pe omul nesățios că de
azi înainte poți ara cât îți place, eu îți voi da iarăși
cât îmi va plăcea mie.11 Filozoful român e de părere
că este greu să vezi numai condamnarea lăcomiei
în legenda aceasta. E vorba și de condamnarea calculului, a chibzuielii, a dreptei rânduieli omenești.12
Judecata pare în acord cu textul până la un punct,
când vine însă vorba de o rânduială omenească
dreaptă, aceasta e mai greu de susținut, din moment ce intră în ecuație, conform teologului Dumitru Stăniloae, „cea mai inconsistentă făptură al
cărei cuvânt nu mai are nici un preț”13, chiar dacă
și el „crede în Dumnezeu și se cutremură”14, fără
să-L poată iubi. E mai degrabă o nouă nesocotire a poruncii, o a doua cădere, având în vedere că
prima n-a produs o reală zguduire de conștiință,
adâncind acum ruptura petrecută ceva mai devreme. Exemplul oferit de Noica din literatura populară trebuie luat ca un indicator al înțelepciunii românului care a intuit un fapt extrem de important
și anume acela că boala se agrava și avea să aibă
acest curs, în imposibilitate de tămăduire până la
„plinirea vremii”15, moment interpretat de teolog
sub două aspecte: negativ, cu semnificația că omul
s-a umplut de constatarea insuficienței sale și pozitiv, același dându-și, în sfârșit, seama de necesitatea ajutorului lui Dumnezeu16, Cel ce îmbrățișează
întreaga omenire de pe cruce, așezând-o cu adevărat într-o nouă rânduială și dându-i posibilitatea să
se reechilibreze până la asemănare, ca într-una din
epistolele lui Sfântului Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci
Hristos trăiește în mine.”17 Avem dintr-odată o altă
imagine, o altă definiție a persoanei umane, a cărei
viață e văzută din perspectivă dinamică. Creștinul
învață să-și cunoască păcatul, recunoașterea reprezentând punctul de plecare în urmarea lui Hristos,
aspecte avute în vedere continuu de C. Noica. El
notează undeva că cel mai important lucru e să-ți
11
Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc (Cum
gândește poporul român), Editura Humanitas, București,
1991, p. 75.
12
Ibidem, p. 75.
13
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului,
Ediția a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 238.
14
Iacov 2, 20.
15
Galateni 4, 4.
16
Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 102.
17
Galateni 2, 20.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

59

Eseu
cercetezi cugetul și, în deplină responsabilitate, să
iei cunoștință de păcatele tale, după care să le scoți
la lumină, învinovățindu-te, și să le arzi la flacăra
sincerității față de tine.18 Numai în felul acesta se
poate vorbi de ispășire și de continuarea drumului
spre perfecțiune, căci, zice tot el în Mathesis sau
bucuriile simple: E bine să ne amintim că nu suntem
decât drumul către altceva19, pentru ca în altă parte
să dăm peste același gând exprimat prin alte cuvinte care sună și ca
un sever avertisment: Bălăcească-se în mlaștina
vieții cine nu vrea
să fie om.20 Declinarea responsabilității creștine
față de propria
persoană și față
de aproapele se
traduce printr-o
neputincioasă bă­
lăceală în mlaștina
păcatului,
individul anulându-și perspectiva
autentic-dialogică
pentru care a venit pe lume. E de
amintit, în acest
context, radiografierea exactă a situației în care
se afla Pascal, cel cu formula celebră a omului ca
trestie cugetătoare. Spune C. Noica: nu acest orgoliu filozofic trebuie să fi păstrat sănătatea minții lui
Pascal, cât creștinătatea din el. (…) Fără creștinism,
groaza lui Pascal nu s-ar fi dezlipit de el.21
De altfel, filozoful e ferm convins că singura cale viabilă a omului e aceea de a tinde către
echilibru, spre unitatea din care s-a rupt, fie prin
faptă religioasă, fie prin contemplație, stare ce te
poate înălța până la extaz. În Jurnal de idei avea să
declare fără echivoc: Întruparea este centrul lumii
noastre. Nu cunosc alt divin decât Iisus Christos. El
dă și adevărul istoriei și pe cel al gândului speculativ.22 De aceea, singura împlinire a omenirii este
aceea a viețuirii în spirit hristocentric, când omul e

pătruns de energiile divine, de harul lucrător și roditor, în același timp, acesta fiind, după Evdokimov,
„idealul religios al răsăritului”23. Cine se sustrage
lucrării sfințitoare a harului pățește precum Ernest Renan, istoric francez, pomenit de Noica în
legătură cu faptul că acesta a vrut numaidecât să
cerceteze viața Mântuitorului și Locurile sfinte din
perspectivă științifică. Știți ce s-a întâmplat?, sună
grav interogația filozofului de la Păltiniș, pentru ca
să răspundă tot
el: A găsit urmele
lui Iisus din Nazareth, dar n-a
găsit pe cele ale
lui Iisus Christos.24 Cutremurător: întreprinderea științifică
s-a soldat cu un
triumf, orgoliul
pământeanului,
sclavul nemăsuratei curiozități,
a fost satisfăcut,
dar a avut drept
urmare un total
eșec pentru un
eventual locuitor
al Cetății cerești.
Ideea este că ratarea Eternității decurge din refuzul Revelației, din
pierderea timpului cu lucruri nesemnificative, din
prea mult calcul care complică viața, îndepărtând-o
de esență, câtă vreme toate sunt atât de simple: „Iubește și fă ce vrei”, căci atunci ești în ordine și ai ieșit
din arbitrar.25 Aparent fără nici o legătură, îl întâmpină pe cititor o altă întrebare referitoare la importanța atât de mare a Divinei Comedii. Răspunsul
este extrem de simplu și de cumpănit: pentru că
așază umanitatea (…) sub rânduieli eterne26, ceea
ce se întâmplă și într-o lucrare românească, aparținând domnitorului Neagoe Basarab, comentată
pe larg în eseul Pentru o altă istorie a gândirii românești, apărut în paginile revistei „Saeculum”, în
1943. Învățăturile adresate fiului Teodosie, având
punctul de plecare într-un suflet cucernic, au în

18
Constantin Noica, De caelo. Încercare în jurul cunoașterii
individului, Editura Humanitas, București, 1993, p. 112.
19
Idem, Mathesis sau bucuriile simple, Editura Humanitas,
București, 1992, p. 84.
20
Idem, Jurnal de idei, Editura Humanitas, București, 1990,
p. 375.
21
Idem, De caelo, p. 16.
22
Idem, Jurnal de idei, p. 366.

23
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, traducere, prefață și note de Theodor Baconsky, Editura Anastasia,
București, an neprecizat, p. 51.
24
Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, p.
60.
25
Idem, Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Editura Humanitas, București, 1992, p. 147.
26
Idem, Jurnal de idei, p. 336.

60

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Eseu
centrul lor smerenia, opusul mândriei faustice, în
jurul căreia gravitează tăcerea, umilința, plângerea,
dragostea, milostenia, trepte ale apropierii omului de Creator, toate acestea adunându-se în aducere aminte de moarte și atunci nu vei greși mult
lui Dumnezeu.27 Convingerea religioasă și trăirea
în ortodoxie îl fac pe filozof să evidențieze un fapt
reprezentativ pentru opera în discuție, afirmând că
Neagoe nu se gândește nici un moment să-și îndemne fiul – între atâtea îndemnuri pe care i le dă – să
se lumineze, să se chinuiască să afle. Mai degrabă
îi amintește de vorba aceea tulburătoare „înțelepția lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu”28. Am
zice că nu numai înțelepția, ci și puterea, așa cum
rezultă din Rugați-vă pentru fratele Alexandru,
scriere desființată de aceeași Istorie critică… a lui
Nicolae Manolescu, despre care acesta afirmă că ar
fi „fără nici cel mai mic simț de discernământ, ascunzând sub o modestie vicleană un orgoliu covârșitor”29. Al cui orgoliu? îți vine imediat întrebarea.
Al războinicului care L-a găsit sau L-a regăsit pe
Dumnezeu într-un moment de umilită iluminare
și care lasă biletul, solicitând obștii să se roage pentru sufletul său, ari al filozofului ce vine cu trei căi
de împlinire în unitate și anume:
1. împărtășania, înțeleasă drept comuniune cu trupul și sângele Mântuitorului;
2. adoptarea unei poziții active, C. Noica dând ca exemplu un fragment din Rugăciunea
Domnească „facă-se voia Ta”;
3. manieră contemplativă până la starea
de extaz, (s. n.) când, ieșit din tine, încerci să trăiești viața lui Hristos, explicată printr-un uimitor
exemplu: poți dubla, zice el, viața lui Dumnezeu,
așa cum în căsnicie femeia reface, oglindește, se confundă cu viața bărbatului. (…) cununia duce la o
singură viață pe două registre.30
Ceea ce face personajul din cartea pomenită e să-și ceară iertare, un gest care atinge sublimul, având în vedere că el se află în situația de învingător. Căderea lui de până aici, cu aparența consolidării poziției de cuceritor, se convertește într-o
autentică înălțare, abia acum putându-se vorbi de
prezența omului și intrarea sa în ordine interioară.
Ce distanță uriașă e între acesta (dragostea unuia
singur, avertizează Noica, e, până la urmă, mai puternică decât indiferența tuturor31) și alți încrezători
Idem, Pagini despre suflet românesc, p. 56.
Ibidem, p. 59.
29
Nicolae Manolescu, op. cit., p. 904.
30
Constantin Noica, Eseuri de Duminică, Editura Humanitas,
București, 1992, p. 144.
31
Idem, De caelo, p. 127.
27
28

totuși în isprava lor, care spun: „Luați, mâncați,
aceasta este victoria mea, care pentru voi se revarsă
peste lume și pentru a voastră fericire”32. Scrânteala din parafraza abia citată, cu sunet de-a dreptul
diabolic, îi induce autorului amărăciune, suferință
și indignare. El nu poate fi nicicând de acord cu o
asemenea deraiere și automutilare a Chipului, de
care prea ușor se dezice omul contemporan, în căutarea vremuirii hedoniste. Dominat și condus de
pronumele personal de persoana întâi singular, îndrăcit (…), chiar dacă firav33, e de părere același, individul nu-și mai încape în piele, căutând cu disperare împielițarea34 (ce „fericire” pe capul omenirii
că Noe s-a milostivit și l-a luat pe Nefărtate în arcă,
scăpându-l de potop și restituindu-l societății viitoare!35) și, acoperit de neîncredere, numărând în
solitudine orice până la epuizare. Omul ne-religios
ori doar formal religios se înstrăinează de lume și,
fără să-și dea seama, se înstrăinează și de sine atât
în zilele lucrătoare, cât și în cele de odihnă, care
devin din ce în ce mai mult închinate distracției
fără un sens, determinându-l pe filozof să lanseze o
altă cutremurătoare interogație: la ce bun șase zile
oarbe dacă a șaptea nu aruncă nițică lumină asupră-le?36. Situația decurge dintr-un proces de dezrădăcinare (trestie bătută de vânt în toate părțile),
de pierdere a legăturii cu Creatorul (omul, în nebunia lui, ajunge să creadă că el însuși e Dumnezeu),
risipindu-și viața fără nici un punct de sprijin, sau,
după expresia lui Noica, a pleca de peste tot și a nu
mai ajunge nicăieri.37 Această mișcare a căpătat
aspect haotic prin eliminarea din viețuire a celor
două componente esențiale. Este vorba despre durerea și iubirea conștiinței mărturisitoare, prima,
calea către eternitate, nu face decât să te așeze, prin
propria-ți luptă, în echilibrul cel adevărat38 (doina
pentru poporul român reprezentând o durere organizată39), iar cea de a doua fiind însăși Veșnicia.
C. Noica e ferm convins că românii, nesocotiți în Unio trium nationum, se vor ruga la Judecata de Apoi pentru izbăvirea tuturor celor care
i-au oprimat, inclusiv a jefuitorilor turci și a rușilor
Idem, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, p. 7.
Idem, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993, p. 147.
34
Idem, Cuvânt despre rostirea românească, p. 154.
35
Ibidem, p. 152.
36
Idem, Eseuri de Duminică, p. 25.
37
Ibidem, p. 79.
38
Ibidem, p. 121.
39
Ibidem, p. 123.
32
33

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

61

Eseu
ce au amenințat de atâtea ori să-l înghită40, pentru
ca în altă parte să-și îndemne semenii a se ruga
pentru cei puternici de pretutindeni, pentru cei ce
știu, fizicieni, matematicieni și supratehnicieni, dar
care nu mai știu bine știu și ce fac, pentru cei ce posedă și dispun, cu economiștii lor cu tot, (…), pentru
cei ce rătăcesc triumfători prin viață fără cultură,
dar și pentru cei ce rătăcesc în cultură; pentru omul
european care a triumfat asupra nevoilor materiale,
pentru omul modern care a triumfat asupra naturii
și a bunului Dumnezeu.41 Îndemnul acesta, născut
din responsabilitate în fața cerului și a pământului,
dar și dintr-o exasperată luciditate în fața inerției
omului contemporan debusolat, ne aduce aminte
de Petre Țuțea, cel ce aprecia înainte de toate „geniul religios”42 al unei epoci și nu zbaterea neputincioasă și adeseori fără sens a politicienilor și nu
numai.
Una din caracteristicile societății, care, în
numele unei mândrii supradimensionate, nu vrea
să știe de Dumnezeu, este plictiseala. Pe lângă distracție, cu un pronunțat aspect de superficialitate,
Noica explică prezența plictisului prin alte două
atitudini, rolul acestora fiind acela de a închide
omul în cubul neputinței. E vorba de faptul că ne
mulțumim cu orice lucru mărunt realizat și foamea
de întâmplări și informații inutile, demobilizatoare și distrugătoare a personalității umane. Omul e
pur și simplu luat de val și purtat indiferent unde,
dar, ciudat, cu toate că e mereu cu urechile ciulite,
plictiseala nu-i trece, ba, dimpotrivă, îl învelește ca
o gogoașă, atomizându-l. În acest caz, cum să nu-i
dreptate lui Dostoievski, scriitorul care afirma că
„lumea riscă să piară nu din cauza războaielor, ci
din plictiseală: diavolul iese dintr-un căscat mare
cât lumea…”43. De aceea, filozoful pledează pentru ieșirea din turmă și întoarcerea la personalitate
prin teologie, aceasta nefiind știința despre Dumnezeu ci despre om.44 De ce? Pentru că deschizând
o carte de teologie oricine poate constata un fapt
neașteptat, acela că acolo se discută la modul cel
mai serios despre trăsături omenești, absente în psihologie sau în etică. Și se întreabă, pe bună dreptate autorul: Cât se discută în etică despre ispite?
Și viața omului stă sub semnul păcatului, nu? (…)
Nu e curios că nimeni nu vorbește (…) că în cugetul

său e atâta impuritate și câteodată atâta lumină? Și
din nou o concluzie, ca întotdeauna, unde logica e
fără cusur: poți să nu te interesezi de teologie, dar
o faci cu riscul de a nu te interesa de om, de rostul
călătoriei lui pământești. E o situație privilegiată a
teologiei, atrage atenția Noica, deoarece nu-l explică pe om aducându-l în discuție din starea de
animal, ci de la căderea dintr-o stare superioară și
dinăuntru în afară45, singura șansă pentru el fiind
îndumnezeirea, centrată pe o următoarea idee:
dacă Iisus Hristos S-a jertfit fără nici o vină și fără
de păcat, cu atât mai mult făptura căzută trebuie
să-și conștientizeze și să-și asume păcatul, să se învinovățească și să se răscumpere ispășind46 și să-și
ceară iertare. Aceasta e lumea visată de C. Noica,
împlinire prin ființare creștină, o lume fără Cain
și Abel, unde se întâlnesc mereu în cel mai fericit
chip iubirea și jertfa de sine, ca în această variantă
a unei parabole biblice, redată de autor în Jurnal
filozofic: Ioan e cioban și pierde un miel, căutându-l trei zile și trei nopți. Când, în sfârșit, îl găsește,
îl ia în brațe și îi sărută copitele. – Săracul, zice el,
tare trebuie să te fi durut pe tine piciorușele, cât ai
alergat. Să fi fost altul, dintr-odată îl tăia. Atunci
Dumnezeu l-a făcut sfânt.47 Iar sfântul e persoana în care armonia minții ori pacea sufletului nu
mai sunt tulburate câtuși de puțin, lăsând în urmă
vremuirea, ca într-un răspuns dat de filozof unui
protestant la întrebarea cum stă biserica ortodoxă
românească. Se ascunde bine de istorie48, i-a replicat acesta, cuvinte axiomatice, ce reflectă adevărata
dimensiune a faptului că Biserica e mereu centrul
lumii și, deci, tot timpul deasupra istoriei, aceasta
fiindu-i menirea – să-l facă pe om să-și ia Crucea și
să-i urmeze Mântuitorului întru slăvită înălțare și
mântuire, idee surprinsă într-un mod atât de subtil
de același C. Noica, filozoful având, după Alex Ștefănescu, „o smerenie de călugăr în judecarea valorilor culturii”49: Sfântul Francisc predica păsărelelor
și dobitoacelor firii. Cineva (Anselm) spunea că era
o prezumție: ar fi trebuit el să asculte predica dobitoacelor și păsărelelor. Dar era aceeași predică – nici
a lor, nici a lui.50

Idem, De caelo, p. 226.
41
Idem, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, p. 5 – 6.
42
Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, Fundația
Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992, p.345.
43
Paul Evdokimov, op. cit., p. 82.
44
Constantin Noica, Eseuri de Duminică, p. 141.

46

40

62

Ibidem, p. 142 – 143.
Idem, De caelo, p. 110.
47
Idem, Jurnal filozofic, p. 122.
48
Idem, Jurnal de idei, p. 172.
49
Alex Ștefănescu, Istoria literaturii contemporane (1941 –
2000), Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 134.
50
Constantin Noica, Jurnal de idei, p. 139.
45

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Eseu

Câteva consideraţii
despre actul lecturii

Simona-Grazia DIMA
Seducţie ar putea fi însuşi numele actului
de a citi. De neprecizat cu exactitate din ce trăsături
este alcătuit acesta, căci ar fi unul infinit – un cocktail rezultat din caracteristicile omeneşti ale tuturor cititorilor actualizaţi ori latenţi. Nu există o reţetă unică a cititului fructuos. Ingredientele ţin de
fiecare lector separat – el îşi regăseşte fantasmele şi
bucuriile cele mai intime într-o carte, de la aspiraţia metafizică la exultanţa pur senzorială, la oniricul
bântuitor sau la amintirile dragi ale copilăriei ori ale
iubirii, ale memoriei umane în genere. Citind, fiecare se caută, conştient ori inconştient, pe el însuşi, văzând uneori altceva decât stă scris. De aceea, adaugă
ori eludează, după caz. Să ne amintim ce lecţiune a
dat Luther Bibliei, una care era a propriului mod de
a gândi. A modificat sensul prezent în original şi a
scos fără vreo reţinere câteva secvenţe din Noul Testament, nedorind să le traducă. El nu l-a citit acolo
pe Iisus, ci s-a citit pe sine, performând totodată o
lectură formatoare de civilizaţie – bună sau rea, nu
contează, importă doar faptul că a schimbat cu adevărat lumea, mentalul oamenilor din epoca sa şi din
cea ulterioară, prin lectură, mai precis, prin seducţia
unei propuneri de lectură, dacă evaluăm numărul
imens de cititori ai Bibliei traduse de el.
Prin definiţie, lectura nu este, nu are cum
să fie inocentă. Nu aş îndrăzni să-i atribui epitetul
bovarică, ori să vorbesc cu naivitate de un donquijotism generat de ea. Dimpotrivă, cititul este una
dintre cele mai avangardiste, periculoase şi vizionare activităţi, un concentrat de gândire, atitudine şi
acţiune umană, care poate schimba din temelii lumea. Să ne gândim la cărţile sfinte ale mai multor
religii, la ţăranii noştri de demult, care citeau Biblia
în familie, în fiecare seară, la evreii care au supravie-

ţuit prin Carte, la musulmanii care îşi citesc Coranul
neîncetat, la revoluţionarii (buni ori malefici) călăuziţi de cărţi inspiratoare. Sau la drumurile şerpuind
pe munţi şi platouri înalte, unde flutură (poetic?)
steguleţe ale budiştilor tibetani, convinşi că dorinţele şi aspiraţiile de bun augur inscripţionate pe ele
vor fi răspândite în vânt şi astfel aduse la cunoştinţa
unor spirite benefice, apoi citite de divinitate, care
le va împlini! Şcoala Ardeleană a fost, să nu uităm,
în primul rând o şcoală a bunei lecturi la Roma şi
în biblioteci care conservau chintesenţa unui neam.
Iluminaţii hinduşi vorbesc despre mahavakyas, utile
chiar şi în cazul proceselor de dincolo de gândire.
Acestea din urmă sunt declanşate (in-formate) de
aceste mari cuvinte (mahavakyas), reamintitoare ale
identităţii esenţiale, metafizice, a omului.
Societatea Vestului arată aşa cum o ştim
din pricina diverselor lecturi – şi bune, şi rele. Etica protestantă a născut, se apreciază în sociologie,
capitalismul. S-au dat anumite interpretări eronate
unor versete biblice, ca, de pildă, aceluia cu talantul:
s-a dedus de acolo că Dumnezeu aşteaptă să acorde
mântuire omului pentru munca sa, eroare de interpretare a unui sens figurat, gândit de Iisus. Un fals
doctrinar născut printr-o lectură greşită a schimbat
lumea. Şi mai sunt atâtea lecţiuni greşite care au acţionat similar! Lumea e plină de greşeli de lectură
care au adus-o în situaţia de astăzi (termenul e neutru), nici mai bună, nici mai rea.
Oamenii contemporani au uitat ceea ce societăţile tradiţonale ştiau prea bine: că gândul precede acţiunea. Cuvintele ce desemnează lumina şi lumea în vechile limbi, sanscrita, dar şi latina, provin
din aceeaşi rădăcină, semn al faptului că lumea se
naşte din lumină, este creaţia ei, şi poate fi descifra-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

63

Eseu

tă doar prin lumină, asociată gândirii şi cuvântului,
logosului.
Pot afirma că, neîndoielnic, nu ştiu nimic
mai subversiv decât cititul: lectura (ca şi lipsa ei, de
altfel!) seamănă cu o bombă cu ceas.
Cititor ideal? Există doar în cazuri foarte
rare, greu putem afla vreunul, din cauza trăsăturilor
omeneşti (uneori, patimilor) dezvoltate prin ramificaţii infinite, infinitezimale (a se vedea teoria lui Culianu a hărţilor gândirii, bazată pe cercetările vechi ale
lui Raymond Lull, preluate de Giordano Bruno ori
Leibnitz).
Nu putem decât să ne mulţumim cu cititorii
pe care îi avem. Cei statornici posedă în mod sigur
calităţi precum: inteligenţă, sensibilitate, tandreţe,
pasiune, fidelitate, fiindcă altminteri nu ar persevera.
Putem releva, fără îndoială, un eroism al lecturii, căreia nu-i rezistă decât cei împătimiţi, deoarece aspectele vieţii deturnează foarte uşor de la citit. E nevoie
de o apreciabilă forţă interioară pentru a urma lectura
în condiţile vieţii noastre accelerate, aflată, aşa cum o
spunea şi René Guénon, în urmă cu destul de mult
timp, dar perfect actual, într-un stadiu coborâtor din
punctul de vedere spiritual.
Cel mai important fapt privitor la lectură
mi se pare a fi bizuirea ei pe reflexivitate, pe temporizare. Omul primitiv (în sensul de „neevoluat spiri64

tualiceşte”) nu mizează decât pe timpul prezent, pe
nivelul epidermic, pe înşelătorul aici şi acum. În lectură este inclus timpul integral, trecut, prezent, viitor,
de unde farmecul ei atemporal, timpul circular, am
putea spune.
Am vrut mereu (şi sper s-o fac într-o zi) să
aduc un omagiu criticului. Da, el este cititorul prin
excelenţă. Are şi el preferinţe şi idiosincrazii proprii,
omeneşti. Ca să fie lector perfect, ar trebui să fie suprauman. Dar Dumnezeu face oricum dreptate fiecărei cărţi, fiecărui timp de lectură, fiindcă numai el e
infinit, cuprinzând totul în sine. Iar creaţia, precum şi
cititul, provin din El.
Nu mă îndoiesc de faptul că fiecare scriitor
a avut cărţi formatoare, modelatoare ale personalităţii
sale şi ale felului său de a scrie. În cazul meu, primele
dintre acestea au fost diverse romane englezeşti, precum şi cărţile pentru copii, binecunoscutele capodopere ale genului, dar şi romane clasice (Jean Austen – Mândrie şi prejudecată, o lectură senzaţională,
perfectă) sau poliţiste (Arthur Conan Doyle, Agatha
Christie, Raymond Chandler). Au urmat multe alte
lecturi, esenţiale în diversele etape ale vieţii. Cele ale
copilăriei însă le socot cele mai încântătoare.
Raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură este acela derivat dintr-o bună
aşezare culturală. Amatorismul câştigă teren, atât în

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Eseu
scriere, cât şi în receptare. Chiar şi destui tineri scriitori nu-i citesc pe predecesori (îşi fac chiar o glorie
din asta, nedorind să devină „contaminaţi” – cu un
plutoniu nevăzut), iar scrisul lor mizează pe spiritul
timpului, adică pe non-cultură. Iar publicul nu are,
în integralitatea sa, o cultură umanistă sistematică,
temeinică – ale cărei baze se pun în liceu, unde lectura ar trebui să fie indispensabilă. Incultura este azi
un fenomen de masă, agresiv şi de o totală falsitate
gnoseologică. Argumentele pe care le aduce sunt false şi nu dovedesc decât o gândire rudimentară. Se
proclamă de către unii atotputernicia computerului,
a Internetului, când, de fapt, tot ce se află pe Internet
este derivat din cărţi. Lectura ne reîntoarce la sursă.
Cultura a ajuns azi un semn de snobism, pentru unii
care exaltă, în realitate, prin însăşi viaţa lor, doar senzorialul, socialul, vizibilul. Un fel de apendice. Dar
scriitorul adevărat scrie pentru conştiinţa umană în
general, nu pentru un timp anume. Publicul acesta,
cel de faţă, contemporan cu noi, nu e unicul. În plus,
am crezut întotdeauna, şi încă mai cred, că literatura
alcătuieşte o tapiserie continuă, a cărei „autorizare”
nu are o importanţă deosebită. A te situa în el este o
bucurie, nu o coerciţie.
De ce nu se mai citeşte sau cât anume se citeşte acum? De ce ar trebui să se citească mai mult?
Cum am putea să-i readucem pe cititori în biblioteci?
Se citeşte relativ puţin fiindcă li s-a inculcat tinerilor
o scală de valori greşită – materialistă, primitivă, cinică. Nu se poate face însă nimic cu de-a sila, aşa că
nu avem cum să obligăm pe nimeni să citească. Dacă
oamenii s-ar convinge ei înşişi de beneficiile aduse în
viaţă de lectură, dacă ar avea modele, atunci ar reîncepe, firesc, să citească, nu ar mai trebui să-i forţeze,
moralizeze, direcţioneze cineva. Aşadar, reclama cea
mai bună pentru carte şi citit este imaginea unui om
care citeşte, care şi-a construit viaţa prin lectură şi,
eventual, prin scris: el are ce arăta, frumuseţi pogorâte asupra lui prin aceste îndeletniciri. Ar fi o imagine
paradisiacă fotografia unui politician în faptul serii,
zăbovind cu privirea pe paginile unei cărţi, în timp
ce savurează un ceai aromat. E clar că ar trebui să se
citească mai mult pentru binele propriu al fiecăruia,
pentru bucuria lecturii în sine. Dacă se cultivă satisfacţii grosiere, se obţine incultură. De aceea, repet,
nu putem face nimic altceva decât să promovăm prin
exemplul personal dragostea pentru citit, cultură,
carte, prestigiul scriitorului. Asta ar fi soluţia reală, o
educaţie permanentă, dar discretă, neostentativă. Să
educăm mereu, necurmat, cu orice ocazie. Să amintim, să reamintim, să arătăm care a fost rolul cărţii
în istoria noastră şi a omenirii. Fiecăruia trebuie să-i
lăsăm libertatea de a decide. Poate va sosi un timp al
reîntoarcerii de bunăvoie la lectura majoră.

Există şi scriitori nedreptăţiţi de cititori,
pentru că lectura este foarte personală, chiar specializată, am putea spune. Se coagulează de la sine cluburi
neoficiale ale lecturii, grupând anumite categorii de
persoane cu lecturi precise, cu idiosincrazii sau preferinţe apăsate, clar definite. În mod firesc, vor fi şi
cititori dezamăgiţi de scriitori (reversul e şi el valabil).
Cu toate acestea, sunt fenomene fireşti, fiindcă literatura, ca manifestare a creativităţii umane, nu poate fi
(de)limitată. În asta constă şi farmecul lecturii. Dacă
literatura e bună, ea va avea cititori. Nu numărul, ci
calitatea lor va conta, iar configuraţiile lecturii se pot
lesne schimba.
S-a afirmat de multă vreme că oricare cititor
devine, în actul lecturii, un partener de o importanţă
majoră al scriitorului, şi aşa este. El actualizează mental şi sufleteşte opera citită, o recreează, are puterea de
a o valida ori de a o deforma. Cartea, pentru el, adoptă un rol ludic de plastilină. Modelată, ea ilustrează
ce aşteaptă şi ce doreşte, încât o poate utiliza pentru
planurile, pentru viitorul său. Cartea nu reprezintă,
prin urmare, numai un prezent linear (prin savoarea
lecturii), ci şi trecutul şi viitorul, prin urmele lăsate.
Din potecile ei vor ieşi drumuri, şosele, autostrăzi ale
acţiunii. Este timp integral sau netimp, prin faptul că
focarul ei rezidă în sâmburele universal al extazului
creator, aflat în stare activă în cazul autorului şi în stare receptivă în cazul cititorului.
În condiţiile schimbării spiritului timpului –
o noţiune aparent destul de vagă, lectura se va modifica, în bine sau în rău. Un spirit al timpului înnoit ar
presupune o scală de valori mai dreaptă. Nu se poate
prevedea o dată anume, dar ea va urma momentului
de conştientizare a valorii subordonate a tehnologiei în
faţa spiritului, a culturii. Atunci când acest lucru va fi
clar, tehnologia va ajuta un om matur, evoluat, iar nu va
servi drept armă unor făpturi puerile, neputincioase.
Cred în coexistenţa mai multor suporturi
ale lecturii, aşadar în remanenţa cărţii. Fiecare suport
are utilitatea sa, niciunul nu se substituie totalmente
celorlalte. La urma urmei, suportul e o chestiune secundară.
Cititorul este, negreşit, un personaj al lecturii, al operei pe cale de a fi recreată prin citire-recitire,
este chiar personajul principal, fiindcă opera ia culoarea viziunii sale. El plăsmuieşte, din materialul pus la
dispoziţie de autor, o propunere a unui tip de operă, o
variantă mentală a acesteia, în calitate tocmai de erou
(actant) al propriilor opţiuni intelectuale, existenţiale,
ideologice. Lectura nu are cum fi inocentă, nici cititorul. Sunt variante de lecturi care se nasc şi pier odată
cu fiecare om care citeşte.
Recitesc mereu, iar cărţile par a se modifica
uşor odată cu reluarea lecturii, pe măsura timpului
schimbat al personalităţii mele.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

65

Vitrina editorială
Emisferele
de Bucovina

Adrian Dinu RACHIERU
Cu o vinovată întârziere semnalăm o apariţie editorială care ar fi binemeritat un alt tratament. E vorba de volumul Dulce de Suceava – Amar
de Cernăuţi (Editura Muşatinii, 2014), o carte „la
două mâini” (dar nu pe două voci), semnată de
Doina Cernica şi Maria Toacă, adunând cronici,
note, interviuri, ştiri etc., pe tonul unui jurnal de
front, cu relatări febrile, de la faţa locului, unind,
măcar livresc, Sudul şi Nordul bucovinean; adică
emisferele de Bucovina. Rod al unei prietenii şi fiind „povestea unei prietenii”, volumul-diptic, aşezat pe temelia inimii, purtând titlul ales de Maria
Toacă, gazetăriţa de la Cernăuţi, intră în categoria
cărţilor frumoase şi triste, vorbind despre dureri şi
frustrări, despre speranţe şi neîmpliniri. Fiindcă, ne
avertizează Doina Cernica, „cel mai bine se vede
cu inima”. Or, articolele risipite în timp în cotidianul sucevean Crai Nou (1993-2014) ori la Zorile
Bucovinei, acolo unde trudeşte Maria Toacă, îngemănează, la temperatura evenimentelor, bucuria
cu tristeţea şi încearcă să afle, sub cupola râvnitei
unităţi culturale, „ce mai e pe la noi, ce mai e pe
la ei”, reînnodând „firul speranţei”. O cronologie în
oglindă, probând că cele două jumătăţi comunică,
trăind, într-o Bucovină răstignită de o Istorie nedreaptă, stări comune de spirit. Coperta, înfăţişându-ne una din Crucile regretatei Dany Madlen Zărnescu sugerează că negrul, anunţând o iluminare
simţită, rămâne culoarea tainei, pecetluită într-un
viitor ceţos, pentru care, însă, ar trebui să luptăm,
construindu-l. Mesajul opului în discuţie e limpede
în acest sens.
Bătăioasa Maria Toacă, născută la Boian
66

şi absolvind, la Chişinău, Facultatea de Jurnalistică priveşte, firesc, dinspre Cernăuţi, pentru acum
şi peste vremi. În secţiunea Mariei de la Cernăuţi,
scrisă cu „lacrima care spală privirea”, descoperim
un şir de „elegii urbane” şi „autografe pe caldarâm”,
vorbind, cu „iubire şi tristeţe”, despre eternitatea
eminesciană. Desigur, din unghiul „amarului de
Cernăuţi”. Însemnări care respiră în pagini de ziar
şi revistă, uitate, poate, adunate acum, iată, la somaţia prietenei din Suceava într-o carte impozantă,
cercetând patetic şi responsabil soarta unei limbi
în care se mai speră şi se visează. Oraşul, avându-l
drept ctitor pe Alexandru cel Bun, când, la 8 octombrie 1408, domnitorul moldav pecetluia un privilegiu vamal pentru negustorii din Lvov, aşezat la
răscrucea marilor drumuri comerciale intra, astfel,
în Istorie. I se părea, în copilărie, „înspăimântător
de mare”; acum, scrie Maria Toacă, frumosul burg
pare „împăcat cu destinul său”, pricină pentru care,
relatând cu sârg despre evenimente cernăuţene,
vrea să pună în pagină cât mai mult adevăr. Şi constată, mâhnită, că ne mulţumim cu moara de vorbe.
Este chemat în ajutor şi Dragoş Vitencu, ale cărui
scrieri (Cernăuţiul meu şi Scrisori de la Dumnezeu,
îngrijite cu acribie de Aura Brădăţan) vorbeau despre „sufletul oraşului”, veritabil mozaic etnic. Până
când a venit pribegia, frângând atâtea destine; sau,
cu vorbele diaristului, „rosturile vieţii i-au fost răsturnate”.
Cât despre Doina Cernica (născută la
Vama), trebuie să spunem că prezenţa ei în peisajul cultural bucovinean este o binecuvântare. Şi
nu avem în vedere doar paginile săptămânale de
cultură şi artă de la Crai Nou. Recent, tipărind la
Muşatinii, în 2014, volumul Cititoarea, călătoarea,
cu bucuria de a dărui, ne oferea o carte trăită. Ne
dezvăluia, cu abur liric şi implicare afectivă, rodul
peregrinărilor sale; fiindcă orice călătorie, suntem
avertizaţi, este pregătită de cărţi şi urmată de cărţi.
Cum înainte de a scrie suntem cititori, orice călătorie devine o bibliotecă şi însemnările, ca agoniseli
culturale, se deapănă „în zarea unduitoare a întâmplărilor povestite”. Călătoarea ne propune, aşadar,
şi o confesiune „despre citire”, adevărat festin cultural explorând nevăzutul lumii. Iar visul călătoriei,
navetând între două lumi, nutrit din pruncie, se dovedeşte o cutie de rezonanţă a lecturilor, „luminoase şi îmbogăţitoare”. Dar Doina Cernica, vorbind
despre persoane hăruite, invocând „procentul lui
Dumnezeu” este, ea însăşi, o astfel de prezenţă, întocmind o bogată cronică a vieţii literare bucovine-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Vitrina editorială
ne. Un alt proaspăt tom (Ţara de Sus, de mai sus, tot
la Muşatinii, în 2015) inventariază tocmai cascada
de evenimente trăite cu o „întineritoare bucurie”.
Sub acest titlu, preluând un vers al lui Constantin
Cernica, scriitoarea Doina Cernica, „deghizată de
o viaţă în ziaristă”, cum observase Alex Ştefănescu
(şi nu e singurul), ne face părtaşi la „viaţa cărţii”,
ameninţându-ne că va urma şi un volum doi, rezervat artei. Un refugiu posibil, o existenţă benefică
încercând a se opune unui prezent dezamăgitor. Şi
îndemnând la rezistenţă, în eroicul efort al supravieţuirii într-o lume care se scufundă în mlaştina
subculturii.
Cartea-diptic, scrisă împreună cu Maria
Toacă este, înainte de orice, o carte a rezistenţei
(identitare). „Urcările”, repetate, ale Doinei Cernica
în nordul Bucovinei, „în cel mai frumos oraş bucovinean”, îi par secvenţele unei călătorii unice, irepetabile, aşteptată mereu, cu înfrigurare, de prietenii Maria Toacă şi Tudor Andrieş. Dar oraşul pare
„văduvit de enigme”. Aici, constată Doina Cernica,
„fiecare gest cântăreşte greu”; şi cu atât mai mult,
dată fiind vitregia vremurilor, putem aprecia o publicaţie precum Zorile Bucovinei, „hrănindu-se” cu
viaţa unor împătimiţi gazetari. Iar Maria Toacă,
primind, în 2014, premiul UZP din România este,
negreşit, în prima linie, descriind amarul cernăuţean.
De la Suceava, Doina Cernica poate relata
despre „reînviata” Societate a Scriitorilor Bucovineni (la cei 70 de ani), un reper de istorie literară,
despre festivalul Eminescu pe ruta Suceava-Putna
sau despre acţiunile prilejuite de cel mai longeviv
concurs de poezie, pus sub stindard labişian. Va
constata, însă, tot cu amărăciune, că strategia „cărţii de sprijin”, în pofida relaţiilor „privilegiate” cu
regiunea Cernăuţilor nu poate sparge graniţa indiferenţei; că proiectul „Poduri de toleranţă” s-a cam
împotmolit şi soluţiile concrete lipsesc; că limba română, acolo, rămâne o rană deschisă, încât Cea mai
curată lacrimă a noastră, volumul lui Grigore Crigan e o carte „frumoasă şi tristă”. Şi îi dă dreptate,
peste ani, lui Dragoş Vitencu, pentru care falnicul
Cernăuţi de odinioară, închis în cartea unei Istorii dramatice, nu mai există, exilat „pe alt tărâm”.
Sunt, evident, multe acţiuni comune, sunt râvnite
publicaţiile („de folos pentru suflet”), dar revista
Bucovina literară, de pildă, rămâne o „necunoscută” pe meleaguri cernăuţene. Poposind deseori acolo, Doina Cernica povesteşte şi despre descinderile

lui Radu Mareş cu al său „roman periculos” (Când
ne vom întoarce, coborând în interbelicul bucovinean), despre ubicuitara Lucia Olaru Nenati şi reîntoarcerile acasă ale pictorului Constantin Flondor;
despre Festivalul internaţional de folclor „Întâlniri
bucovinene” sau despre Proiectul transfrontalier
TACIS, încurajând turismul cultural sub pavăza
Patrimoniului cultural comun. Vizitează cimitirul,
căutând urmele unor mari bărbaţi ai neamului,
înregistrează, cu discreţie, cedările (necesare, vai,
pentru supravieţuire) şi ieşirile la rampă ale Societăţii pentru cultura românească „Mihai Eminescu”,
odată cu firescul carusel al liderilor (Arcadie Opaiţ, Ştefan Broască, Vasile Bâcu). În fine, semnează
tandre figurine, pomenindu-i pe cei ce s-au grăbit
să plece, provoacă interviuri, nu rateată nicio lansare de carte. Aşadar, o cascadă de evenimente, de la
toamnele bacoviene (fireşte, la Bacău) şi teii Botoşanilor până la revenirile în Câmpulung Moldovenesc, acolo unde întotdeauna îi e „frig şi bine”.
E vizibilă dăruirea cronicarului, cheltuind
timp şi energie pentru a sluji Bunătatea, Blândeţea,
Adevărul (cum ne povăţuia, la Putna, stareţul Melchisedec Velnic). Dar Doina Cernica, spuneam, nu
e doar cronicar. Sfidând sfielile şi chiar interdicţiile
instituţionale, veghind la flacăra românismului, ga-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

67

Vitrina editorială
zetăriţa vine în „capitala eternă” a Bucovinei („capitală de suflet”, „oraş fundamental” etc) împovărată de griji, topind în magma sufletească atâtea iniţiative, nostalgii, speranţe; şi deplângând, neispitită
de pana pamfletarului, atâtea neputinţe şi eternul
nostru pasivism. Încât scriitoarea, în tandem cu
Maria Toacă, culege, la
tot pasul, „probe” şi ne
împărtăşeşte câte ceva
din atmosfera locurilor.
În
replică,
Maria Toacă stă de
vorbă cu oaspeţii Cernăuţiului, construind,
cu har, profiluri afectuoase, îndeosebi în secţiunea botezată „Autografe pe caldarâm”.
Astfel, ne întâlnim cu
Nina Cionca (strănepoata lui Ciprian Porumbescu), Anna Ravliuc, cea care risipeşte
„ceaţa nostalgiilor” şi
Stela Covaci, cu Florin
Piersic („hoinărind”
printre amintiri), Adela Popescu, invocându-l pe „George al ei”
şi Constantin Flondor,
căruia Ilie Luceac i-ar
fi trezit tainica dorinţă a întoarcerii. Sau cu regretata pictoriţă Dany Madlen Zărnescu. Bineînţeles,
stăruie asupra figurilor de altădată: primarul Traian Popovici, cărturarii Radu Grigorovici, Vladimir
Trebici, Radu Economu, George Munteanu ori G.
Löwendal, „românul prin opţiune”. Nu putea lipsi
Aniţa Nandriş-Cudla, salvată prin iubire şi credinţă
de comucidul siberian, al cărei manuscris, transmis
nepotului Gheorghe Nandriş, a devenit o carte-document. În calendarul durerilor neamului figurează, negreşit, amarul dezrădăcinaţilor, cei care, plecând în lume în „căruţa pribegiei”, fugind de urgia
bolşevică, deveneau / erau „nişte nimeni fără ţară”,
cum scrie Maria Toacă.
Din galeria numelor de rezonanţă nu putea lipsi Leca Morariu şi „Bucovinuţa” lui, înjumătăţită. De fapt, prin morăreanul iaşiot Liviu Papuc şi
printr-o vioaie fundaţie culturală suceveană, păsto68

rită de familia Maria şi Ion Olar, elanul „lechiştilor”
se manifestă admirabil, fapt subliniat, cu încântare,
de ambele autoare. Dar numele-reper, pomenit obsesiv, rămâne, desigur, Eminescu, cel care – ca pavăză – asigură supravieţuirea în „matricea cuvântului matern”, atât de primejduit. Şi faţă de care, îndatoraţi moral, subliniază Maria Toacă, avem
„mari restanţe”. Visătorii continuă să spere,
înţelegând că poetul
naţional împiedică lepădarea de Istorie şi
limbă; că el, îndeosebi
pentru cei înstrăinaţi,
asigură „şansa de a nu
ne pierde”. Dar tot Maria Toacă se întreabă
ce s-a ales din entuziasmul de odinioară, de
ce preferăm dormitarea sau, în funcţie de
calendar, patriotismul
cu clopoţei, zgomotos şi neproductiv. Tot
sub semnătura Mariei Toacă descoperim
fugare şi afectuoase
însemnări,
elogiind
„experienţa de luptă”
a Alexandrei Cernov,
efortul Tamarei Severniuk de a-l traduce pe Labiş în ucraineană sau prezenţa tonică a măicuţelor de la Voroneţ (monahiile
Elena Simionovici şi Gabriela Platon, sub blândul
îndemn al stareţei Irina); ori strădaniile Elenei
Condrei de la Botoşani (ţinând „în viaţă” premiile
editurii Geea) şi ofrandele Respirărilor, preludând
marea Sărbătoare a limbii noastre „cea română”.
Plus atâtea întrebări care ne frământă, consemnând
şirul de speranţe „răstignite pe crucea neîmplinirilor” şi aşteptând răspunsuri din partea unui viitor
incert, nebulos.
Volumul semnalat, de dorit a fi citit, cutezăm a crede, ca lectură obligatorie, are, printre altele, şi meritul de a forţa graniţa indiferenţei, reamintindu-ne un vechi îndemn al istoricului Ion Nistor:
cel de a coagula energiile românismului înspre un
„scop înalt”. Povaţă care, păgubitor, întârzie de a fi
urmată.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Lirice

Poeme

Ana Maria SÎRBU
când nu te poți
o p r i acest joc matinal & vrei să te comporți ca o
dezmățată / vrei să vezi cât pot/putem percep(e)
(NU) pierdem nimic concret/ fumezi dincolo de filtru
aceeași tunsoare dubioasă/ același telefon/ aceeași obsesie
vrei să vezi cum te percep când ești
ești un lup mișcându-se în jurul cozii/ ești un fluture mâncându-și a -r i-p i-l e
când tot ce ne înconjoară ne julește pielea/ când am început perioada aia de bulimie severă /
când transpirația rece ne mângâie scalpul. atunci când ce vrem ne a -m e-ț e-ș t e
o mulțime de maci plouați/poluați P014 e full & dincolo

14 locuri/ 14 câini hăituiți & (10) kile de adrenalină & morfină
& c a l m
&p a c e

teama că nimeni nu va înțelege umbletul, descompus aparent calm

putred devorând arce chircite de spaimă

când nu mai ai nimic de așteptat când te lepezi de ce ai mai drag

tot ce ai pe umeri & sub

tot ce învelește ridurile și gambele

zile infinite fără pleoape



cimitirul evreiesc biserica sfânta lumină/ inscripționări toteme
o măicuță taie ceapă / o măicuță arată cu degetul/
mă adormi sub o cupolă plină ochi de bunătate/ cu bunătate
vrei să vezi cum te percep când ești

ești prea mică în scaunul ăla incomod/ ești vrabia cu gâtul prins între degetele
multe și incolore ale cerului
când orice ușă la care te rogi/ ciocăni urlă o c u-p a t
ocupi patul artistului cu prea puține vieți
Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

69

Lirice

rotindu-te ne aglomerezi gândurile sub aceeași piele, tragic destin al urmașilor

lacomă învinsă scuipi teama, un mucus infect & drag

cu mușchii străpunși de trecere cu apăsările tale ritmice

exact unde place &

exact unde doare

mișcările noastre rulând în background vrei să vezi cum te percep când ești
ești mediul meu vital într-o lume zbătându-se tragic în spirale vibrante/
ești singură printre trupuri fracturate de frică
când ai gesturile amorțite și calde. atunci când iei tot ce plesnește din mine
devii infinitul meu aparte&drag
sunt călugărița cu mâna îndoită
sunt cea care îți dă mereu apă & forța de a

porni.

când nu îți mai rămâne nimic din când în când
silabisești obsedant aceleași rugăciuni aceleași blesteme
nu tragi de fierul ăsta tare ce îmi străpunge ochiul, gâtul, inima, palmele
plexul solar și tot ce ține de o viață demnă
ești strigoiul meu favorit te apropii ca un thylacine
devoreazi pieile & oasele urlă în interiorul globului meu ocular disperarea
3 grupuri formate din 3 porumbei zburând în cerc, unul în spatele altuia
cu glandele lor pineale aproape de cer și strigoiul înșfacă/ ucide
cireada asta infinită de suflete moarte & tandrețea mamei
țipătul sacadat și limpezimea amară a stării tale de bine
când doarmi pe partea dreaptă cu fața la Dumnezu, tu înjuri și mă cauți
când arunc pe jos tot ce ține de iubire îți iei ridurile în spate & oftatul tău nu mai seamănă
cu nimic omenesc
cu nimic din ce ai vrea & din ce aș vrea
te lovești de scheletice, anemice trupuri goale & reci
suntem niște vombați rătăciți într-un pământ demodat &
greu de găsit, greu de găsit ceva în dimensiunea asta aberantă
cerșim lucruri ce nu se pot număra pe degete cu diafragma încremenită cu gâtlejul uscat
cerșim tot ce ne încape în piept și tot ce dă pe dinafară chirciți fără suflu fără limită
suntem endemici, adori să îți înfigi în mine colții
suntem carnivori placentari urmăriți constant până la epuizare
când nu îmi rămâne nimic din tine
iau fierul & îți străpung inima,
ochiul gâtul palmele
plexul solar
70

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Lirice

ţipăt anatomic când
pământul pe care stau întinsă, măduva lui pe măduva mea 
18 tumbe viemoartă plâns erotic 
tic-tac-tic-tic-tic-tac 
nedumnezeul meu de lume 
de mâine vom mânca salată de mâine pâine uscată de mâine ochii aproape închişi 
       de mâine alunecare anapoda de mâine frig de mâine foame de mâine nu un mâine amorf 
e doar plăcerea paradoxală a golului, my darling 
e un geamăt obscen, nu mai respiră în noi viermii de mătase gustul matern al fricii 
       verigă inumană acest azil de bătrâni ne încălzeşte flacăra aragazului 
tăcerea are dinţi îi înfinge în noi căldura urlă e frig mâna cu care scriu urăsc 
urăsc să îmi înghit limba urăsc strada aia întunecată din Milano urăsc cuţitul care taie o rochie iluzorie
urăsc rozul te simt ca o primă plăcere 
plăcerea prima, iubitule şi fanteziilealteori doar tac. 
e clar oamenii nu pot îndura prea mult ca noi pe secundă devoratori de 
cerşafuri pielea nu se poate deschide mai mult paralizia în somn e groaznică, 
darling de mâine 
suntem noi fără memorie. fără regrete.

dacă îmi uiţi numele & mă râzi pe litere
ai zis & ai zâmbit & ai zis & ai zâmbit :
îmi place cum te dezbracă lumina, fără inhibiţii
lumină șamanică. lumină violet. lumină caldă
flămândă fragilă inundată de frică
devin locul unde taci unde te târăști unde tânjești
crematoriul memoriilor tale devine o sală mare de așteptare
am tăcut & am zâmbit ai zis că sunt un
câmp, fără flori, cu stele îngropate invers 3 metri sub.
că dau tot ce am de dat / întind în fața lor tot ce am de întins și atins
că sunt o plonjare palidă putredă și rece
ai zâmbit & ai zis că tot ce sunt sunt
palmele copiilor săraci/ piedestal unei pătrunderi mai mari
ai zis & am crezut.
ai zis & ai zâmbit, ai zâmbit & ai zis atâtea lucruri:
am devenit lumea ta subterană în care tremuri - am zis.
sunt cea care îți dă tristețea la o parte ca pe o umbră
sunt cea care îți ia urletele în brațe
le încălzesc. le îmblânzesc. le aproprii
am răspuns & am râs & râs, râs, râs :
prefer să mă îmbrace întunericul, lent - îţi zic
întunericul epifizei. întuneric rece. întuneric vibrant
Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

71

Lirice
seducător strivești semnele feminității mele
devii locul unde cerșesc credință/ crezul că vei rămâne
învinsă prin cotloanele lumii, mimez atașamentul
ai tăcut & ai râs am zis că prefer să crească flori în mine
& stele în ritm incert
când empatizez cu tot ce seacă și zbiară și sapă
sunt răzvrătirea râncedă radiantă și plăpândă
am râs & am răspuns :
prefer să fiu palmele ce oferă copiilor săraci/ treptele unei tragice trude
am zis & ai crezut.
crispată și caldă/ carnivor și dulce/ delicat și crud/ distinsă și distrusă
o să fiu aerul în care te adăposteşti ca într-o mamă
& râzi & zici multe!

(nu) azi când...
I. „O lume slabă, o lume slabă. Cu revolta în mine mă retrag...”
Angela Marinescu
...sunt prea singură, dragule e prea de tot fără mamă adaosul nu are sens
nici injecţiile cu penicilină doar zâmbete anemice şi tata beat în fiecare seară
devin o lebădă din hârtie creponată
cineva trebuie să mă treacă pragul cineva să mă întindă în pat
să mă lovească cineva în plex din când în când dar tare tare tare iar eu să nu clipesc
eşti tânăr şi dement, urmăritorule
copilulfărămamăfarătată eşti începutul meu de-a fi
ştii deja multe, dragule: ne băgăm în vene cel mai otrăvitor pământ ,
suntem soldaţii unui război deja uitat, aproape pierdut în genunchi
trebuie să mergem înainte copile înainte înainte
suntem singuri lacrima ta peste pieptul meu
e deja ceva fără însemnătate când am început să iubesc atât de mult
de aproape m-am dus dracu
când am devenit un fel de câine turbat pe care doar moartea îl scapă
nu mai plânge nu pentru câine nu pentru azi nici măcar
pentru gesturile carnale de acum câteva zile
filtrăm moartea care ne făcea lumea mai mică
o să îţi desenez pe pereţi o lume numai a ta,
în jurul nostru un Dumnezeu fără degete fără mâini
fără un mâine concret nu bem cafea dimineaţa,
amândoi aşteptăm să ne vărsăm vieţile una într-alta să
pompăm golurile din ochi şi durerile din palme
suntem ciudaţi noi oamenii mari când ne plângem morţii
de fiecare dată ne punem pământul pe piept ghemuiţi în poziţia prenatală
72

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Lirice
tu odihneşte-te, strânge tare ursul ălă în braţe
tu nu eşti chiar atât de singur tu simte pacea
tăcerea schilodită fantomele sunt cu tine îşi fac cruce
dormi numai pe spate pe tavan mă vezi pe mine color
într-o rochie sixty dansez ca o posedată
sunt liberă sunt fericită sunt înainte de
îţi bandajez mânuţele reci, inerte
mâine te voi lăsa să îmi spui mami
& vom trişa doar un pic!
II. „aici unde Dumnezeu își deschide palma... aici unde Dumnezeu nu-și închide palma“

Virgil Bănescu
...realitatea mă izbeste în faţă bangbangbingbang
toate mâinile îl indică pe Dumnezeu
sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştii, micuţule
foamea şi frigul sunt forma noastră infinită de tandreţe nutumamănututată
mă voi mişca încet în acelaşi timp cu paturile, începe Războiul literă mare literă mare
îmi fac cafeaua dacă vrei îţi fac şi ţie semănăm cu copiii ăia jegoşi de la etajul 9
loveşte puternic, corpul meu e sacul tău de box
sepia ne va imortaliza perfect pe amândoi
ai mâinile reci o luăm razna tu te joci acolo în colţ
tu sari tu ţipi tu vrei tu te dai pe un tobogan imaginar
lumea e o dintr-o dată sub noi te prind în palme să nu cazi te arunc în patul din vată de zahăr
o luăm de la capăt, dacă vrei pot să transform podeaua în autostrada ta fără sens
Dumnezeul nostru nu mai are tălpi nu mai are unghii
te ţin în siguranţă dorul ne arde pântecele mă enervează tata cu sutele de femei aduse acasă
e beatcanaiba ultima era frumoasă semăna cu mama
urmăritorule, îţi prind fericirea în lanţuri mâna ta peste mâna mea
am devenit singura femeie care te face să dormi cu mâinile la urechi mă zbat în continuare
ascultăm imnuri pe youtube te sui pe umerii mei fragili te aşezi în poziţia fătului
îmi crestezi un x în palmă o închizi mi se zdrobeşte capul creierul e terci
tu strânge ursul la piept la 10 şi 10 ar trebui să fim ceva mai buni adiomamaadio
cineva se mută de pe un picior pe altul cineva mă trage de mână
cineva tace toate cuvintele pe care le vreau vreau să mă atingă iar
dar numaipoatenumaivrea acel cineva întorc(e) perna de fiecare dată pe cealaltă parte
probez par frumosă tu taci în noi e căldura pe care a lăsat-o la plecare
dacă te ajută nici eu nu îmi amintesc palmele ei
puiule, nu eşti conştient că purtăm mărimi diferite la tricouri
eşti carne din carnea mea eşti copilul mamei mele
eşti imaginea perfectă a ce aş putea fi eu dacă aş avea coatele julite
stupidă singurătatea nostră e pe nivele plângem aşa de mult de ne ia naiba
în vise pot fi pasărea ta anemică poţi smulge pană cu pană
când ne vom descoperi sexualitatea
Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

73

Lirice
pastilele nu au gust nu ne scapă eu alerg cu încetinitorul ghemuindu-mă
toată iarba aia o să crească în mine,
o să mă desfaci & mâine o să jucăm liniştiţi X şi 0
& mama va câştiga de fiecare dată!
III . „... acum îţi întind această mână mult prea târziu.”
Mariana Marin
...mânuţele tale pe gâtul meu rece scâncind ne lipim unul de altul
mă întreb dacă vom avea puterea să o luăm de la capăt, dementule
ca sinistraţii din fereastră fac cerul nostru comun se leagănă se leagănă
copile, plângem pe rând când tu când eu trecem pragul ascultăm vocile
mai ai atâtea de învăţat că mă ustură pielea capului şi tata zdrobeşte în
fiecare nenorocită de dimineaţă sticlele alea de mine sunt gunoiul lui preferat suntem
noinuavemmamănoinuavemtată cine suferă mai mult câştigă
fiecare copil ţine un Dumnezeu de mână al nostru s-a sinucis atunci când
rămăsese fără păr fără zâmbet fără mama fară cruce
iată-mă, urmăritorule doar tu ai mai rămas din mine firmitură cu firmitură
pâinea pe care nu o vom termina niciodată prea frig pentru a ne juca pentru
a aluneca himnotic printre bandaje ce dilată pupila pupila miozămidriază concomitent
ca albastru la semafor pentru a naşte ulii pentru
sunt eroina ta în genuchi eşti prea tânăr să îmi savurezi urletele
săriturile noastre rupte în 3 când am ajuns nişte animale
moartea ne lipeşte lunile de piept mama ne plânge mama ne
azi cineva va da cu un camion peste mine cineva mă va atinge de pământ
cineva ne va creşte ca pe o infecţie cu cafea cineva ne va îmbrăca în haine vintage
când nu vei mai aştepta ani de zile ca un câine să se întoarcă acasă
ne vom încălzi unul altuia mâinile încordaţi ca doi melci ce se ţin în braţe
doi fluturi ce se izbesc de bec care nu există
devenim doar păsări mult prea lente
vom trăi în vitro vom trăi 1000 de bătălii pe secundă
neiaboala când ne privim în ochi
devin peretele de care nu vezi câcatul ăsta de lume
te despart de accidentele din centru îţi desenez
chipul mamei în interior pumnului
ai încredere în mine puiule aburii ăştia ne vor aduce iar împreună
ursul tău miroase a lipsă, tandru mângâie doar găurile din el
ne lingem rănile cu sunetele înainte cu clipitul în urmă te las să tai pozele
să lipeşti întunericul pe pereţi să îţi dai ochii peste cap a extaz
e uimitor cum te pot iubi aşa micuţ & singur & degeaba
nani-nani-nani/ din frumuseţea ei a crescut cu răbdare doar un cancer
& mâine voi avea curajul să te îngrop şi pe tine!

74

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Dan C. David este chimist, școlit la București între 1956-1963, așadar făcând parte din primele promoții de la noi care s-au implicat masiv în
edificarea marilor uzine și combinate chimice, a lucrat ca inginer la Onești, Pitești, Copșa Mică, a scris
cărți de specialitate (în colaborare) – iar în 1997, la
vârsta de 60 de ani, a plecat în SUA unde și-a salvat
cariera, în prezent lucrând efectiv la University of
California, Los Angeles, și unde, găsind răgaz pentru meditație – de fapt, fiind muncit sufletește de
ceea ce și americanii recunosc a fi dorul de casă
– a început să scrie poezii. L-a descoperit Gabriel
Stănescu, inimosul poet și editor care a coagulat un
timp intelighenția ronânească de pe coasta de vest
a SUA, și l-a propus ca poet mai întâi în revista sa
Origini-Romanian Roots, apoi i-a prefațat volumul
Bună Dimineața, America, 2003, după care Dan C.
David a continuat să publice aproape anual volume
proprii pe la diferite edituri, fiind în același timp
prezent în mai multe antologii de poezie (în limba română sau în limba engleză) și, desigur, prin
reviste românești, tot din SUA. În presa din țară
încă n-a ajuns, dar publică mult pe Internet și asta,
desigur – cred – pentru a fi reperat de vreo revistă
interesată; procedează americănește, n-a aflat, încă
– iarăși: cred – că la noi se stă la coadă cu lunile, cu
anii chiar, după ce te prezinți personal pe la redacții, aștepți cu bucurie să fii chestionat, oferi grupaje
alternative…
Volumul său, Fruntea albastră a dimine1
ții, mi l-am ales dintr-n teanc pe care intenționa
să mi-l ofere după o întâlnire la Casa de cultură
din Calderon; i-am promis că mai citesc și altele,
dacă…
Dar mi-a plăcut că, la întrebarea mea dacă
a auzit de poetul Dan David, a răspuns chiar cu
emoție că-i cunoaște poezia și de aceea a ținut săși pună inițiala tatălui în nume. S-ar zice că este o
chestiune de comunicare, rezolvabilă dacă se pune
în termeni sociologici; chestiunea ne privește, însă,
pe noi – nu pe Dan C. David care rămâne tenace în creație și răbdător ca un chimist la atenția
pe care dorește s-o capteze. Nu sunt critic literar,
nu fac ierarhii, n-am revistă – și nu accept să scriu
1
Dan C. David: Furtuna albastră a dimineții, Self Publishing,
București, 2015

Recenzii
Dan C. David
Po-eseuri de înstrăinare
N. GEORGESCU
pe Internet – , dar nici nu pot să mă dezbărez de
obiceiul acesta de a comenta cărți, care s-a înrădăcinat după doar câteva sute (bune) de aplicații;
vreau doar să-mi motivez dorința de a mai lua din
teancul lui Dan C. David și alte titluri, căutându-l
cu însemnările de față chiar pe drumurile lui, adică pe Internet. Formal, continuă să stea în definiția
pe care i-a fixat-o Gabriel Stănescu acum 12 ani:
„Structura narativă a poemelor lui relevă, la o primă lectură, o vocație certă de prozator, mai degrabă
decât una lirică, în sensul traditional al narațiunii”
Își definește multe creații ca „poeseuri”, combinație între poem și eseu dar și discretă atingere cu un
diminutiv forțat, neutru, de la „poezea”; pe scurt,
poemul ar fi, pentru Dan C. David, un scurt eseu
despre realitatea înconjurătoare, cu rol de articol
de ziar uneori, cu un model cultural asumat, cu
morală implicată deseori: „Capra cu trei iezi s-a
întors din pădure. / Nu și-a găsit iezii așteptând-o,
ca de obicei, la ferestre, / S-a speriat. Nici în pat nu
erau, nici pe sub mese./ O fi încercat lupul rău să-i
fure / Ori neastâmpărații n-au mai avut răbdare,/ Și
au plecat singuri prin pădure?/ I-a căutat toată ziua,
toată noaptea, a doua zi./ Prin tufișurile de mure nu
s-a uitat;/ Știa că iezilor nu le plac./ I-a adus poliția
peste o săptămână./ S-au rătăcit;/ Plecaseră la „mol”
după iarbă și lapte./ Din greșeală au nimerit la magazinul de vise./ Au confundat iarba cu „ierburile.”
De lapte nu s-au atins; după iarbă nu era bun,/ Într-o săptămână le crescuseră cornițe./ Erau și ascuțite acum.” (Capra cu trei iezi, Poeseuri 10). Dacă
americanii ar ști povestea, acest poem s-ar putea
traduce spre înțelegerea lor; pentru cititorul de
limbă română frapează pluralul „ferestre” Pentru

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

75

Recenzii
o căsuță – și, mai ales, murele care devin simbolul
cornițelor ascuțite. Ai zice că poetului îi stă pe limbă o expresie de limbă din copilărie: „ăl din mărăcini” sau ceva de genul acesta. Toată atmosfera din
„poeseurile” lui Dan C. David păstrează, de altfel,
aerul de acasă: în oameni și peisaje californiene el
își vede vecinii și plaiurile transilvane. Interesante,
ca mentalitate, mi se par suprapunerile de planuri,
ca în acest poem intitulat „Iarbă” unde cositul dă,
de departe privit, sentimentul tăierii unui animal:
„Iarba gustă cerul cu limba ei verde. / Salivează; e
bun. / Soarele încă nu s-a trezit, roua nu s-a uscat./
Albinele dorm leneșe până către amiază./ Dinspre
Sud cursa de Baia Mare trece tăcută,/ Uliu negru
alunecând pe cerul înalt./ Tata își ascute coasa la
capătul locului./ Privește în zare cu fața-ncruntată,/ Amenințătoare, ca un călău./ Nu-i pasă./ Mi-e
milă de atâtea vieți retezate./ Îmi vine să plâng. /
Vreau să fug acasă, la mama, să-i spun./ Parcă o
aud: / Hei, nu mai plânge ca o fată mofturoasă!”
Aici, pe loc, nimeni nu plânge pentru iarba cosită
(dimpotrivă: buruienile de peste an ne întristează);
în amintire, din California, cosașul pare un „călău”.
Desigur, se întrevede în asta ruperea de rădăcină,
ieșirea din timpul și spațiul natal, totul devenind,
astfel, sentiment. Citită în cheia acestei dedublări
continui, poezia lui Dan C. David este elegie continuă, pe alocuri ironică, tristă și în veselia unor
imagini zglobii. Ea ne aratră o față torturantă a
înstrăinării: omul modern nu plânge/deplânge
plecarea dintr-un loc și timp anume, ci neputința
de a capta ajungerea la acea plecare. Aici se simte
înstrăinat pentru că nu este acolo – iar acolo, pentru că nu este aici. Spațiile se străbat repede (poetul are poeme dedicate avionului, distanțelor mari
absorbite în timp scurt) – dar nu se pot suprapune, rămân în separație ontologică. Este un alt fel
de înstrăinare decât cea a secolelor trecute, unde
plecările erau definitive; este o înstrăinare a înstrăinării însăși, face omul strain categorial, pare a-l
schimba în sine însuși. Iar poezia (cu funcția ei de
„poeseu”) pare a fi un remediu, o posibilitate de a
reduce sentimentul la moft (vezi mai sus: „ca o fată
mofturoasă”), adică o „terapie” care te păstrează în
tehnicitate.
76

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Recenzii

Nel mezzo del camin
di nostra vita
Adrian LESENCIUC
Lucrarea Semne de carte a lui Cristian
Muntean1 schimbă registrul producerii în raport
cu opera lirică anterioară (Singurătățile dorului,
Tăceri roditoare, Neînserate dimineți, Citadela sufletului meu, Nostalgii) și îl situează pe autor, prin
scriitura aforistică, în proximitatea esențelor. Autorul drămuiește cuvântul și preferă chiar să opereze cu cuvinte nerostite, sugerate, care plăsmuiesc
stări; fluxul de conținut semnificat, multiplicat în
cascadă, dă naștere unei avalanșe de semnificare în
relația directă cu referenții (cu stările de suflet, cu
îndoiala, cu certitudinea finitudinii fizice etc.). În
această carte, greutatea fizică a titlului nu mai apasă textul, ci îl extinde sau îl scurtează, ca o sentință,
atârnând la final. Am început lectura de la aceste
titluri suspendate, ele însele deschizătoare în livresc (direct sau sugerat) asemenea unui catalog de
cărți: de pildă, Frumoasa și bestia, Borges oral, Sara
pe deal, Moartea citește ziarul, Portretul lui Dorian Gray, Nuntă în cer, Amintiri din copilărie, Eseu
despre orbire, În căutarea timpului pierdut, Iarna pe
uliță, Nostalgii, Muntele vrăjit, Pe cărări de munte, Un om sfârșit, sau asemenea înregistrărilor de
autori în catalog, cu numele propriu transformat
în nume comun: Rebreniană, Esopiană, Stănesciană etc., jaloane în organizarea textelor și a ideilor.
De aici și numele volumului de versuri, Semne de
carte.
Cartea poate fi citită ca o poveste a unei
călătorii inițiatice, pornind din ziua morții (a propriei morți), în purgatoriul în care cărțile așteaptă
sențința. Semnele de carte/notele de lectură sunt
descoperite, adunate, ordonate, așezate dimpreu1
Cristian Muntean, Semne de carte, prefață de Florin
Șindrilariu, desene de Maria Muntean, Brașov, Libris
Editorial, 2015.

nă cu trăirile, cu cuvintele dezrobite din chingile
canoanelor, lăsate să curgă în poezie. Lectura nu
e deloc facilă, pentru că ea nu implică doar parcurgerea textului prelungiundu-se în titlu. E nevoie imperioasă de exercțiul lecturilor anterioare.
Poemele, în urma esențializării, sunt prisme care
refractă lumina lecturii textelor-sursă, schimbând
perspectiva. În purgatoriu, „Nel mezzo del camin
di nostra vita”, Cristian Muntean parcurge cu privirea și sufletul rafturile. Nu fără îndrumarea, în
manieră dantescă, a unui Vergiliu, dinainte și prea
devreme trecut în lumea umbrelor, Andrei Bodiu
în cazul de față:
Pentru a înțelege un om mare/ ar
fi necesar să porni/ din ziua în care a murit.// Vorba lui Andrei:/ un poet mare e un
poet mort.// Ne purtăm viața/ ca pe o mască
mortuară/ de care scăpăm cu masca vieții/ ca
amintire.// Moarte citește ziarul. (p.61)

Aventura dantescă începe, așadar, cu
semnele de carte, sub îndrumarea vergiliană a ce-

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

77

Recenzii
lui care a vegheat debutul în volum (și ulterior parcursul liric) al lui Cristian Muntean, prefigurând
paradisul borgesian. Aici, catalogul cel atotcuprinzător al tuturor cărților din bibliotecă, el însuși inclus în bibliotecă, el însuși incluzând, autorefențial,
trimiterea la sine, ca autor al unei opere anterioare,
dar sub aceeași influență livrescă, Nostalgii (p.87):
„Frumusețe atinsă de/ aripa îngerului/ stă să cadă
cu buzele/ arse de dorință/ în mireasma cireșelor
amare/ ce musteau/ îndulcindu-se din așteptarea
ta”, devine o minusculă broșură cu trimiteri hipertextuale.
Într-un asemenea parcurs asumat, printre
esențe, învățăturile sunt simple și abordează frontal
esențele: esența nunții înțeleasă drept taina de a fi
împreună, esența lumânării apăsat menționată a fi
lumina și nu ceara. Esența cărții/cărților (la plural,
Biblia în greacă, iar Cristian Muntean trimite, prin
titlul Biblică, la falsa „înțelepțire” prin cunoașterea
dinafara Cuvântului: „Porumbeii și-au pierdut/
blândețea cu care-și mângâie/ aripile pendulând/
între cer și pământ în/ roua făpturii./ Au devenit
agresivi/ în căutarea hranei/ aventurându-se/ printre picioare de copii, furându-le maternitatea.//
Porumbeii nu mai sunt blânzi/ s-au înțelepțit precum șerpii, p.52) rămâne Cuvântul, cuvântul luminos. Modelate în acest cuvânt, poemele vorbesc
despre iubirea de semeni și iubirea de sine, despre
copilăria zugrăvită în „cascada de râs” a unei fetițe (p.36), despre liniștea interioară, stimulată peripatetic printr-un dialog interior în plimbarea pe
După Ziduri, cu revelația adâncă a orizontului de
dincolo de simțuri: „zăresc, la orizont/ maternitatea” (p.40), despre fotografiile neființei într-un oraș
cu tâmpla Tâmpei proptită-n coasta cerului (p.69),
despre lumină și despre virtuți, despre conștiința
umană, despre liturghia revărsată peste lectură,
despre finitudine și bucurie deopotrivă, într-un
Carpe diem care se traduce nu prin bucuria de fiecare zi ca și cum aceasta ar fi ultima, ci despre bucuria de fiecare zi conștientizând veșnicia.
Cartea lui Cristian Muntean se citește cu
toate simțurile și se trăiește interior. Nimic din ce
ar mai putea fi spus nu ajută cărții. Să o lăsăm pe
ea să se prezinte, cu frumusețea copertei 4, reproducând poemul de la pagina 48: „Moștenirea mea:/
câțiva pumni de cuvinte/ luminând casa...// Răsărit.” Un bun început spre a citi în noi.
78

Cu cărţile pe faţă
Emil SIMION
Dacă anul 2014 i-a adus cartea Înţelepciunea umorului, o încununare a succesului dobândit, sfârşitul de mai 2016 e unul şi mai fericit
pentru Constantin Horbovanu care urcă mult mai
îndrăzneţ şi sigur pe treptele înalte ale umorului
românesc.
Cu cărţile pe faţă, apărută la editura Muşatinii, cu o prefaţă semnată de Ion Drăguşanul,
constituie o aşteptată şi fericită surpriză pentru că
autorul ei, un discret vehiculator şi de înţelepciune şi de bucurii trăite, fluidă, relaxată şi relaxantă
[…] poate însemna un refugiu propice pentru vindecarea sufletelor noastre de sfârtecările provocate
de epocă.
Cu o copertă sobră, concepută în puţine nuanţe cromatice discret estompate, cartea lui
Constantin Horbovanu cuprinde exemple dintre
cele mai savuroase, autorul abordând cu talent
şi inteligenţă ţinte ce ilustrează frânturi ale vieţii
surprinse în toată intimitatea lor hazlie, menite a
încânta şi descreţi frunţi. Structurată în trei părţi:
Din însemnările unui trecător (cugetări), Nicăieri
nu-i ca acasă! (schiţe umoristice) şi p-AS-tile de
cap! (miniaturi umoristice), cititorul va descoperi
cu uşurinţă un stil care place, cu multe horbovanisme ce conferă textului frumuseţe şi valoare.
Spaţiul în care se mişcă umoristul, mijloacele de
detectare a celor mai mici detalii dezvăluie, incontestabil, un talent, un umorist de forţă, ale cărui
arme sunt mânuite cu mare deschidere spre scopul propus: alaltăieri – întuneric, ieri – întuneric,
azi – întuneric… Domnilor, dacă vreţi să se facă
lumină în fiinţa noastră şi în istorie, lăsaţi adevărul să-şi urmeze cursul firesc, nepolitizat, În ziua
de azi oamenii drepţi şi cinstiţi sunt atât de puţini,
încât au ajuns nişte intruşi (Din însemnările unui

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Recenzii
trecător); În timp ce-mi lăsa nota de plată, ospătarul m-a întrebat linguşitor:
– Ei, cum aţi găsit friptura?
– Sub un cartof, întâmplător!
– Dar dumneavoastră, doamnă cum aţi
găsit şalăul în maioneză?
– Credeţi că l-am găsit?! Nu!... Din cauza
maionezei, care a fost tulbure, n-am văzut unde s-a
ascuns! (p-AS-tile de cap!).
Constantin Horbovanu a urmărit să creeze buna-dispoziţie, să contureze tipologii desprinse discret din societatea de azi, totul cu dimensiuni pe măsură, cu semnificaţii dintre cele
mai diverse spre o ciudată nostalgie a normalităţii.
Se observă la Constantin Horbovanu o
anume preferinţă pentru dialog şi descriere, dar
şi prezenţa celorlalte moduri de expunere, apelul,
uneori, la aforism, ca formă de surprindere concisă a unor detalii ce merită a fi reţinute, are şi unele
irizări demne de un mare umorist. Vocabularul
este perfect adaptat situaţiei, aşadar câteva coordonate care asigură individualitate şi originalitate
scrierilor lui Constantin Horbovanu, un împătimit al căutării de imagini care stârnesc şi întreţin umorul. Animalul nu atacă din răutate, ci din
instinct. Omul însă atacă din plăcere, duşmănie,
cinism, cruzime… N-ar trebui să închidem sau să
legăm animalul ci omul; Eu, de câte ori am mâncat
mult, m-am îmbolnăvit. Sute de oameni de afaceri,
parlamentari, guvernanţi, au înghiţit sute de milioane de euro, în ani de zile şi, curios, s-au îmbolnăvit atunci când au fost prinşi. Dacă nu erau prinşi
nu se îmbolnăveau, erau şi acum sănătoşi tun!;
– Te văd, foarte des, cu Stamate.
– Da. Sunt strâns legat de el.
– Amintiri?
– Nu.
– Afaceri?
– Nu! Datorii!...
În cele 363 de pagini ale cărţii sunt imortalizate realităţi hilare, o ofertă bogată, tentantă
prin intermediul cărora să încercăm a ne mai îndulci existenţa. Totul pare bine cântărit, selectat şi
filtrat prin propriul suflet, esenţa textelor are căutare şi durabilitate, Constantin Horbovanu dovedindu-se a fi un izvor sensibil şi subtil, cu o notă
în plus pentru calitatea imaginaţiei.
Umorul lui Constantin Horbovanu, nu

numai din cugetări şi miniaturi umoristice ci şi
din prozele umoristice, are caracter, degajă optimism şi o anume toleranţă pentru că umorul fără
caracter supără la fel ca smiorcăitul liric.
Fără îndoială că generosul creator de
zâmbete, Constantin Horbovanu, şi-a croit un
drum sigur în umorul românesc, atât de necesar
cu sarea şi piperul lui în a primeni suflete, a-i determina pe mulţi să înţeleagă că înţelepciunea este
piscul la care vor să ajungă cei mai mulţi oameni,
este liantul care leagă cele mai frumoase amintiri,
este arma care poate să ţină la distanţă pe cei mai
periculoşi duşmani. Apoi să nu uităm ceea ce a
spus Anatol France: Fără ironie, glumă, epigramă,
fără un umor sănătos, lumea ar fi ca o pădure fără
păsărele…
Cu cărţile pe faţă îmbogăţeşte fericit spaţiul spiritual bucovinean şi nu numai, iar autorul
ei, un om între oameni, un nume ce propovăduieşte prin cuvânt lumina limpede a adevărului care
să ajungă spre centrul adânc a fiinţei.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

79

Din sens opus

Vizita

Leo BUTNARU
...Avusesem impresia că nu-mi mai telefonase din secolul trecut, de la al cărui prohod s-au
dus deja, iată, mai mulţi ani.
Suntem în septembrie. După marea vipie.
Când creierele şi trupurile noastre îşi mai vin în fire.
Se refac. Pentru a porni la atac. Adică, la fireştile acţiuni ale vieţii. Cât de cât normală. Viaţa.
Aşadar, a telefonat ea, Raluca. Prima mea
dragoste... (Ea să fi fost prima, totuşi?... Probabil...)
Din vreme în vreme – peste ani! – îşi mai aminteşte
de mine. Sigur, periodic îmi schimb numerele de telefoane – fix şi mobil, ceea ce pentru Raluca nu constituie nicio dificultate de-a afla, am impresia, chiar
înaintea mea, numerele noi, pe care mi le alocă staţia de telefoane. De fapt, motivul operativităţii sale
e mult mai simplu: avem cunoştinţe comune. Toate
ca una – binevoitoare, şi cu ea şi cu mine, în particular, dar şi în duet, s-ar crede. Mai ales, după ce am
divorţat a doua – a doua, nu a treia? – oară. Nu din
cauza Ralucăi, fireşte. Nici nu aş zice că e o profitoare. După destrămare. De căsnicie. Pur şi simplu,
Raluca e o doamnă modernă. Eu – un pictor postpost-modern. Nu, nu ca metodă de creaţie, ci ca fel
de a fi în viaţă. Cam depăşit de postmodernismul
gălăgios şi „trash”-ul obraznic. Eu am învăţat câte
ceva de la vechii noştri maeştri. Grecu, Vieru Igor,
Rusu-Ciobanu, Romanescu... Alţii. Mai mult sau
mai puţin sobri, cumpătaţi. Oarecum mai apropiaţi temperamentului şi caracterului meu, chiar dacă
mai tânăra mea biografie se întâmplă la distanţă de
câteva decenii de perioadele lor de graţie. În creaţie.
Unii dintre ei, cu părere de rău, plecat-au deja în lumile stelelor...
...Cam astea erau meditaţiile mele după
vreo despărţire, de cândva, de Raluca... Însă, când a
80

telefonat din nou, nu am avut timp să-mi vin în fire
– surprins, poate, de vocea ei ce răsuna iar peste ani.
La fel de volitivă, autoritară:
– Salve! Salvează-mă... vreau să vin la tine.
E voie?
– ?! îmi pieri mie pofta de piuit, înainte ca
acesta să-mi fi apărut pe buze.
– Eşti singur?... Munceşti?...
Eu am spus ceva confuz, probabil.
– M-am întâmplat să fiu prin apropierea
atelierelor voastre şi, îmi zic, hai să-ţi telefonez, poate ne vedem... Aş putea trece pentru vreo jumătate
de oră... Eşti disponibil, nu te...?
Cred că nu i-ar fi putut nu că refuza, ci sta
dimpotrivă nici însuşi maestrul maeştrilor, Michelangelo, coborând de pe schelele înaltelor boltiri ale
Capelei Sixtine, când, iată, vine ea, Raluca, femeia ca
şi fatală a zilelor noastre, doamna cu oarece celebritate în lumea bună, cât poate fi ea, prutonistreană.
– Păi... da... auzi şi tu, prezent... Când
ajungi? am întrebat.
– Ce să ajung, dacă, iată, sunt chiar lângă
poarta atelierelor. Trag maşina în curte şi urc.
Şi chiar urcă, intră... Buna! Îmbrăţişarea.
Pupi-pupi. Şi din nou iniţiativa ei:
– Uite, urcam eu scările şi ştii la ce mă gândeam?... se interesează surâzător-îngândurată. Sau,
poate, îngrijorată.
– Ştiu...
– Zău?... Zi-i, să te-aud...
– Că nu ne-am văzut din secolul trecut...
– Vai de mine, ai remarcat şi tu? Uimitor!
Chiar te-ai gândit şi tu la asta? Bravo! Dă să te mai
pup o dată... A făcut-o, reluând:
– Chiar e uimitor. Şi măgulitor. Înseamnă

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Din sens opus
că te-ai gândit la mine, nu?
– Păi...
– Uite, îţi spuneam, am la dispoziţie doar
vreo jumătate de oră, hai, să zicem, patruzeci de minute. Nu te reţin. Faci şi tu o pauză. Cum îţi merge?
Îmi arăţi şi mie din noile tale pânze?
Nu e obligator să răspund la toate întrebările Ralucăi, la rândul meu interesându-mă dacă ar
dori o cafea pe care, bineînţeles, o poate face chiar ea
– cunoaşte ce şi cum, nu? – aceeaşi bucătărioară, la
stânga, unde, altădată, se întâmplase să pregătească
câte o ciorbă, o friptură...
– Tare mă bucur să te văd, zice, deja la cafea.
Cum aş reacţiona altfel, decât spunându-i
că bucuria e reciprocă?
– Ai un strop de coniac?
– Spuneai că eşti la volan.
– Un strop, doar, la cafea... Nu prea am
drum lung prin oraş.
– Doar dacă e să merg la magazin...
– Nu, lasă... De-ai fi avut aici, acum, astfel
şi ad hoc... Hocus-pocus! încearcă ea să glumească.
Privind-o însă mai atent, îmi dau seama că nu e ziua
ei: ochii îi sunt adumbriţi de tristeţe, iar frazele-i săltăreţe ţin mai curând de voinţă şi ludic; un fel de
siguranţă de sine obosită.
– Ai probleme? o întreb.
– Nu prea mari... Rezolvabile... Cred că le
anihilez chiar azi, până în seară... Mulţumesc, ne
mai telefonăm. Nu eşti împotrivă?
Ar fi fost inadmisibil şi neconform cu natura mea să răspund altceva, decât ceea ce dorea să
audă ea. Sigur, ne mai telefonăm, ne mai...
– Gata, fug, nu glumesc. Mă eliberez şi
poate revin...
Îmbrăţişare, pupi-pupi, ecoul scurt al bătăilor tocurilor ei pe lungul balcon-otova de la etaj,
umbrit de o galerie de viţă-de-vie. Şi constatarea
mea: Raluca, prima mea dragoste din secolul trecut,
e o femeie minunată şi e foarte bine că nu avusese
nenorocul să se căsătorească cu mine.
Seara, pe când se dau ştirile la ProTV, telefonează iar. Raluca. Rămân la atelier? Plec acasă?
Mă poate duce ea cu maşina... ar fi mai bine să aştept
puţin, îmi spune ea ceva când vine, în cinci-zece minute, pentru că mai e pe aici pe aproape, pe unde a
avut de rezolvat ce-mi spusese că are de rezolvat...
...De cum intră, nu amână esenţialul:
– Dacă nu te superi, aş putea să mân la
tine?... Pe... mâine, adică, să rămân... Aici sau acasă,
unde zici. Ştii... am uitat cheile de la apartament la
vilă, tocmai la Peresecina, unde au case de vacanţă şi
unii dintr-ai voştri, pictorii. Tu de ce nu ţi-ai ridicat

una?... Sau să o fi cumpărat, pe când erau mai ieftine... E cam departe să merg la vilă, unde mai pui că
am cam băut, după ce am reuşit să rezolv problemele... Ştii tu, cum se obişnuieşte...
– Păi... – începusem şi eu să spun oarece,
însă Raluca mă întrerupse degajat, oarecum ştrengăreşte:
– Aşteaptă câteva clipe, am uitat ceva în
maşină, zice, plecând, fără a închide uşa de la intrare, pentru a reveni în mână cu o pungă de la „Metro”.
– Uite, nişte coniac, bunătăţi... Că nu neam văzut de multă vreme şi... Acuşi improvizez
ceva, zise din pragul uşii, pentru a o lua direct spre
bucătărioară, de unde întrebă: Aici, sau mergem la
tine acasă?
(Ca un autor obişnuit să-şi respecte cititorii, îi rog pe aceştia, eventualii, să-mi permită să nu
trec de la bunătăţi – la banalităţi, pentru că oricine
îşi poate imagina lesne ce a urmat. Unde mai punem că la atelier protagonistul prezentei naraţiuni
nu avea decât un singur pat şi... vă daţi seama ce şi
cum...)
Dat fiind că discuţia noastră a durat până
adânc după miezul nopţii, eu şi prima mea dragoste nu ne-am arătat prea matinali, la un moment dat
Raluca ridicându-se din pat, însă doar pentru a trage storurile şi a stăvili lumina soarelui.
După ce am dejunat, m-a întrebat dacă o
consider atât de fără vino-ncoa, încât nu i-am propus niciodată să-i fac portretul. Şi, bineînţeles, am
tras prima schiţă în cărbune, urmând să fixăm mai
târziu şedinţele viitoare.
– Sau, dacă doreşti, putem continua acum,
am spus.
Raluca mă îmbrăţişă tandru, spunându-mi
şoptit că nu, nu acum, pentru că nu mai are timp, la
ora douăsprezece trebuind să fie acasă.
– Dar nu mai reuşeşti, ai doar douăzeci de
minute, un sfert de oră, constat eu.
– Cum nu reuşesc? se miră prima mea dragoste.
– Păi, zici că pleci acasă, nu?... Sau la vilă?
– Sigur că acasă... Ce să caut la vilă?...
– Nu ar trebui să iei de acolo cheile?...
Raluca s-a revărsat într-un hohot de râs
sincer, dar nemolipsitor.
– Cheile?... Ha, ha, ha!... Şi chiar ai crezut?...
– Da, pricepusem şi eu. Mă strâmbai a
zâmbet. Şi Raluca nu mă cruţă, spunând un adevăr:
– În genere, de când te ştiu, ai părut a fi un
băiat deştept. Nu?... Însă uneori – pardon, iubitule!
– pari a fi un idiot patentat, zise, sărutându-mă, ca
să lase în urma ei stupidul, pseudonaţionalul nostru
„Pa!”.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

81

Din sens opus
Peste o clipă, însă, se întoarse pe unul din
axele tocurilor înalte, interesându-se:
– Ne mai vedem?...
– Nu-i exclus... am spus, deschizând mobilul şi căutându-i în memorie numărul ei de telefon:
să mai vedem noi ce facem – răspundem sau nu la
viitorul apel... Pentru că, uneori, mai în glumă mai
în serios, pentru mine Raluca e... Razluka*... Aşa îi
spun, uneori...
Da, cât pe ce să uit... Ar fi nedrept ca, în
finalul acestei întâmplări şi... la anii mei, să nu fac o
precizare: în tinereţile noastre, din, bineînţeles, deja
secolul trecut, XX, Raluca era atât de simpatică, ba
chiar foarte frumoasă, încât părea că... încalcă ordinea publică! Zău aşa, în lumea noastră mohorâtă,
prezenţa distinsă a unei femei vrednice în toate ale
ei mai că aduce a încălcare de ordine socială... Astfel
că, în numele tinereţilor noastre şi a frumuseţii ei
extraordinare, o să-i răspund la apel...
_______________
*Razluka (rus.) – Despărţire.

Ierbarele
La începutul începuturilor, pe când îmi
venise – sau mă trăsnise – în cap această revelaţie,
nici că puteam vorbi – de intensă emoţie şi... auto-surpriză fusesem afazic o întreagă după-amiază.
Atunci mi-am spus: indiferent de doresc sau ba cei
(în special – cele) de care mă interesez, eu le voi
selecta gândurile, ideile – dacă le vor avea cât de
cât demne de atenţie şi eternizare, voi încerca să
le depistez sentimentele, dulcile suferinţe legate de
lucruri plăcute, le voi colecta surâsurile, privirile şi,
da – da, da, aceasta fuse-se revelaţia! – voi face din
ele... IERBARE! Tocmai că, toate astea – gândurile,
ideile, surâsurile, sentimentele, săruturile etc. – le
voi pune ca pe nişte steble fragede, ca pe nişte frunzuliţe, petale, tulpiniţe, flori de nu-mă-uita etcetera
– le voi pune, fixându-le delicat, în ierbare, clasificându-le, însoţindu-le cu scurte legende de muzeu
filosofico-sentimental(e)...
Exact asta intenţionam să fac, dar, se dovedi, – mai bine zis, mă dumerii de la sine, în urma
miilor de tentative, eşecuri, meditaţii, căutări, experimente – aşa ceva ar fi imposibil fără consimţământul celui de la care ţin să colectez (...prelevez)
gândurile, surâsul, sentimentele, privirile, săruturile etcetera. Geniala descoperire – ierbarele sentimental-filosofice – nu se putea(u) întrupa pe cale
oarecum ilicită, fără asentimentul protagonistului-„donator”. Era ceva între ezoteric şi transplant.
Astfel că, până la urmă, mai multora din fiinţele
dragi sau doar care mă interesau din motivul că mi
82

s-ar fi părut demne de atenţie le-am obţinut acordul ca, ceea ce au ele mai scump, mai dumnezeiesc, să-mi permită a le cataloga în ierbarele mele
sentimental-filosofice, în care ideile, sentimentele,
zâmbetele, privirile, săruturile etcetera să stea, uscate, ca nişte firuţe, frunzuliţe de plante, tulpiniţe,
steble, petale, peţiol, stamină...
Iată-le, ierbarele, colo, în vitrina din camera vecină, o să ţi le arăt, o să te uimesc, de o
să rămâi cu gura căscată şi profund emoţionată la
vederea rezultatelor genialei, supraumanei mele
descoperiri – prezervare, întru eternizare, a ideilor,
sentimentelor, privirilor, sărutărilor...
Dar de ce să mai amânăm?... Să trecem în
camera vecină. Uite şi ierbarele. Ăsta e din timpul
studenţiei. Da, poţi să-i întorci filele. Iată, aici, uscate, gândurile hazlii ale „profesorului” de comunismul ştiinţific Lazo... Ce tâmpit, Doamne, iartă!
Da, am fost oarecum perfid, solicitându-i-le – îţi
vorbeam de asentimentul donatorului – sub pretextul că acele braşoave, cărora le-am zis pe nedrept „gânduri, idei”, m-ar interesa, că sunt prima-ntâi... „Ia-le!” zise ridicolul ăla personaj care
în loc de „amploare” spunea totdeauna „anfloare”
(păi, comunismul ştiinţific nu se constituia din amploare şi numai amploare!); aşa zise pachidermul –
„Ia-le!”, râzându-mi în nas, ca un marxist-leninist
ce era şi care în ruptul capului n-ar fi putut crede

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Din sens opus
în ceea ce-i spuneam eu – în posibilitatea de a prezerva în ierbare, ca pe nişte plante, idei, gânduri,
surâsuri... (Oare n-ar fi cazul să fac o propunere
pentru Academia Română să accepte şi forma de:
surâse, concomitent cu cea de surâsuri?... Mă mai
gândesc...) Da, despre sărutări şi alte detalii intime sigur că nu-i spusesem insului ăla ex-comunism-ştiinţific...
Dar să trecem la lucruri ceva mai plăcute.
Iată, în acest ierbar sunt aranjate, în stare deshidratată, ca să nu spun – uscată, săruturile – de ce
aş ascunde, dacă e vorba de filosofie şi eternitate?
Sunt săruturile primelor domnişoare, studente
şi nu numai, pe care le-am cunoscut la facultate,
în întreaga universitate, în oraş... Cred că nu am
abuzat de încrederea prea multora, tu cum crezi?...
Unde mai pui că deloc puţine din ele – altele au
refuzat, bineînţeles – acceptaseră benevol să le colectez ceea ce mă interesa. Şi-apoi, ştii cum e tinereţea: te îndrăgosteşti de trei ori pe lună sau poate şi mai des... Da, dragostea – ca fazele lunii – în
creştere, descreştere... Lună nouă, lună plină, lună
pe sfert, unghie aurie – manichiură cerească, apoi
– nimic... Nevinovată îndeletnicire, ce mai!... (Deh,
nu e vorbă, se mai poate întâmpla şi câte o unghie...
în gât...)
Dincoace, în acest ierbar, sunt colecţiile
din perioada post-universitară până la prima că-

sătorie... Şi tot aşa... Spune şi dumneata, dacă nu e
o adevărată comoară de importanţă universală!...
Parcă nu ţi-ar fi plăcut şi ţie să stai, în esenţele calităţilor tale, aici, între file, având conştiinţa că eşti
printre aleşii timpurilor noastre?... La rândul meu,
mă voi mândri cu tine. Cu faptul că te-am cucerit,
te-am convins, te-am... distins! Mă voi mândri cu
tine şi cu toţi noi – pentru că, vreau să spun, am
avut nemodestia (sper – nu imprudenţa sau chiar
– impertinenţa) ca unul din ierbare să mi-l dedic
mie însumi... să fiu iertat... Dacă doreşti, te voi introduce chiar în el, în ierbarul sentimental-filosofic
în care mi-am prezervat şi eu ideile, sentimentele,
privirile – tot ce am considerat că e antologic în
viaţa mea... Hai să împărţim, dimpreună, acelaşi
ierbar. Vom fi parte a învederării, peste secole, a
unor specimene unice. Rasate. Şi ne-rase din memoria lumii. Din memoria dragostei noastre!... Te
rog să te încrezi mie, în bunele-mi intenţii. Crede
în nemurire. Fie ea şi parţială, dar crede... Nu te
teme... Hai, vino mai aproape... Gândeşte, simte,
spune ceva... Încep selecţia... Excelent...
„Păstrezi în ierbare şi orgasmele exaltărilor tale?”... a întrebat într-un târziu vizitatoarea,
ceea ce însă nu însemna nicidecum că nu ar fi acceptat regulile jocului. Era vorba, totuşi, de ierbarele nemuririi! Iar în afara lor, mult mai grabnic
transit gloria mundi...

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

83

Cronica traducerilor
Japonia – Drumurile
ce merg Nicăieri
şi Treptele ce conduc
către Nimic*
Cristina RUSU
Tradusă de Neculai Amălinei şi apărută
chiar la început de an 2016, la Editura Pim, cartea Kokoro scrisă de Lafcadio Hearn (Koizumi
Yakumo, după numele japonez) ne introduce în
atmosfera Japoniei, ţară de o uimitoare frumuseţe
şi cu o spiritualitate absolut fascinantă, în secolul
al XIX-lea. Kokoro apare în anul 1896 şi, chiar din
primele pagini ale cărţii, aflăm părerea autorului
despre această ţară: “Japonia se înfăţişează ca ţara
cea mai extraordinară din lume”.
Cele 15 eseuri ne descriu viaţa japonezilor din oraşele lor liniştite, aşa cum au fost şi acum
zece secole în urmă, cu poduri pierdute în verdele
străvechi al peisajelor, magazii de lemn pitoreşti,
străduţe străjuite de felinare de hîrtie – umbre de o
mie de ani în tăcerea altarelor Shinto. În capitolul
al patrulea, Dintr-un jurnal de călătorie, autorul se
află într-un tren pe calea ferată Osaka-Kyoto aşa
cum datează el la 15 aprilie 1895. Ne povesteşte
despre femeile japoneze cum îşi acoperă faţa cu
mîneca stîngă a chimonoului în timp ce dorm în
mijloacele de transport. Pînă la data de 21 aprilie
se află în vizită la Kyōto. Iată şi primele impresii
despre oraş: “Obloanele de lemn dinaintea camerei
mele mici de hotel sînt date la o parte, iar soarele
dimineţii pictează imediat pe shōji (uşile glisante
de hîrtie), cu pătrate de lumină de aur, umbra perfect clară a unui piersic mic. […] În timpul nopţii,
o casă japoneză doar cu shōji închise, arată ca un
felinar mare cu faţete de hîrtie – un felinar magic
punînd în mişcare umbrele înăuntru, în loc de a
le proiecta înafară. În timpul zilei, umbrele de pe
84

shōji provin numai de afară, dar pot fi extraordinare la primele raze ale soarelui, dacă trec, ca în
acest exemplu, de-a lungul spaţiului unei grădini
pitoreşti”. Lafcadio Hearn continuă cu descrierea,
şi rămîne în acest subcapitol numai la detalierea
acestor shōji, la desenele şi calitatea hîrtiei găsindu-le minunate. Aceasta ne arată atenţia şi uimirea
copilărească, necontenită, la toate lucrurile întîlnite în această ţară aparte. Nu putem să nu remarcăm străduinţa traducătorului, cît de cald şi complet aduce în viziunea cititorului aceste imagini, de
parcă cel care parcurge rîndurile cărţii chiar se află
acolo în acele locuri minunate.
Kyōto este văzut, pe drept, ca un oraş cu
un farmec aparte, iar Lafcadio Hearn îi spune Marele Oraş al Templelor şi sugerează locuri de vizitat care pentru el au avut impact emoţional, ca de
exemplu; templul Shinto Daikyoku-den sau templul Higashi Honganji.
Călătoria continuă în oraşul Kobe. Autorul vizitează oraşul la 23 aprilie şi este impresionat de „expoziţia de peşti” din grădina Waraku-en,
unde „în iazuri de forme curioase înotau peşti frumos coloraţi”. Apoi ajunge în oraşul Hyōgo, într-o
vizită ce începe la 5 mai 1895 şi durează zece zile.
Şi notează: „Pretutindeni plutesc – legaţi de prăjini
foarte înalte – peşti imenşi de hîrtie viu colorată, ce
par a fi în viaţă, după cum arată şi se mişcă”. Este
vorba de celebrii crapi numiţi de japonezi koi.
(În Japonia, data de 5 mai a fost transformată în sărbătoare naţională în anul 1948. Cu toate că sărbătoarea se numeşte Ziua Copiilor, acest
festival este doar pentru băieţi. Familiile japoneze
cu băieţi atârnă, în afara caselor lor, panglici reprezentând crapi, simbol al puterii şi sănătăţii).
Călătoria la Hyōgo se termină cu întoarcerea în oraş a navei Matsushima Kan, revenită din
China.
Am vorbit numai despre cum vedea autorul aceste oraşe, dar notaţiile sale oferă detalii mai
ample. Periplul prin aceste oraşe este povestit aproape poetic, dar toate aceste însemnări ne trimit în Japonia acelor ani, şi nu numai cu pasul, ci şi cu inima,
căci printre aceste relatări descoperim poveşti reale
ale japonezilor, tradiţiile lor, frumuseţea muzicii,
încîntătoarea educaţie a femeilor, cultura unică şi
simplitatea găsită oriunde, în orice loc, în orice om.
*Lafcadio Hearn, Kokoro, traducere de
Neculai Amălinei, Editura Pim, Iaşi, 2016.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Eveniment
Teii adolescenţi
ai lui Eminescu

Doina CERNICA
Istoric al Botoşanilor, autor de cărţi dedicate trecutului acestei aşezări vestite, Gheorghe Median vedea în premiile ,,Teiul de Aur” şi ,,Teiul de
Argint” coroana unui destin, pe traiectul căruia o
ialomiţeancă a urcat în partea de sus a ţării, un om
pregătit să înveţe copiii a ajuns să facă ziaristică şi
să-şi cumpere o casă în vecinătatea bisericii în care
a fost botezat Poetul, casă care după anul 2002 avea
să fie asociată unei noi instituţii Eminescu. Graţie
iniţiativei publicistei, editoarei şi scriitoarei Elena
Condrei, aceasta a umplut un gol, deoarece, a spus
Gheorghe Median în deschiderea celei de-a XV-a
festivităţi a decernării lor, ,,nu numai poeţii, sunt
şi alţii care trudesc întru Eminescu”, referindu-se
la faptul că distingând creaţii de valoare în Literatură, Teii eminescieni sunt acordaţi şi pentru Arte
Vizuale, şi pentru Colecţii şi Colecţionari, uneori şi
pentru realizări importante din alte domenii: Publicistică, Biblioteconomie, Restituirea Istoriei, Folclor,
Spiritualitate. Ne bucură să ştim în gestul fondator
al Elenei Condrei şi susţinerea entuziastă, solidaritatea intelectuală a bucovineanului George Muntean,
atunci preşedintele de onoare al juriului. Împreună
cu Cezar Ivănescu, preşedinte al juriului, George
Muntean a stabilit un început înalt Premiilor Eminescu ,,Teiul de Aur” şi ,,Teiul de Argint” ale Editurii
Geea Botoşani, susţinut încă de la primele ediţii de
laureaţi precum Ion Irimescu, Grigore Vieru, Lucia
Olaru Nenati, Liviu Suhar. Nivel menţinut în ediţiile următoare de nume ca Ion Beldeanu, Constantin
Mălinaş, Theodor Codreanu, Horia Zilieru, Ion Filipciuc, Dan Hatmanu, Grigore Crigan, Gavril Gh.
Lavric, Vasile Tărâţeanu, premii speciale, sub arcada Spiritualului, revenind P.S. Gherasim Putneanul,
stavroforei Irina Pântescu, stareţa Mănăstirii Voro-

neţ, precum şi monahiilor Elena Simionovici şi dr.
Gabriela Platon. Ediţia a X-a, găzduită de Teatrul
,,Mihai Eminescu” Botoşani, a adus pe scenă, între
cuvintele de mulţumire ale laureaţilor şi pe cel, de
neuitat, al monahiei Elena Simionovici, acum vicepreşedintă a Societăţii Scriitorilor Bucovineni: ,,Astăzi toate bisericile din România sunt împodobite cu
ramuri de tei. Frunza teiului simbolizează Pogorârea Duhului Sfânt în chip de foc asupra Apostolilor.
Nu ştiu câte dintre Domniile Voastre îşi vor aminti
că şi noi, monahiile de la Voroneţ, am primit, astăzi,
aici, Teiul de Aur. Dar cu siguranţă vă veţi aminti
de această sărbătoare de suflet în cinstirea Sfântului cuvintelor româneşti, care se datorează distinsei
şi destoinicei Doamne Elena Condrei. Vreau să vă
mai spun că în Orient, într-o întrecere spirituală ca
aceasta, premiantului dintâi i se oferea un trandafir
adevărat, iar premiantului de pe locul al doilea, un
trandafir de aur. Ca adevărată câştigătoare, Doamna
Condrei va primi astăzi o ramură de tei adevărat binecuvântată la Mănăstirea Voroneţ. Noi suntem cele
premiate pe locul al doilea, cu Teiul de Aur…”.
Noul lustru adăugat primilor doi din istoria tânără a acestor premii eminesciene, sărbătorit
în Centrul Istoric al Municipiului Botoşani, la terasa
Curtea Veche, pe 11 iunie 2016, ca şi în 2011 inclusiv cu o antologie a laureaţilor, a pus în lumină şi alte
nume preţuite pentru creaţiile lor, valori confirmate,
Dany Madlen Zărnescu, Ilie Şandru, Maria Toacă,
Alexandrina Cernov, dar şi tinere certitudini, între
care Rozalia Barta şi Mihaela Grădinariu. Merită
observată plecarea Teilor eminescieni şi la românii
de dincolo de graniţe, după cum o hartă a acestor
premii le-ar semnala prezenţa aproape în toate regiunile ţării. Însă ceea ce ţin neapărat să pomenesc

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

85

Eveniment

este faptul că Teii au răsplătit de-a lungul anilor, atât
de meritat, şi truda unor traducători ai liricii eminesciene, ai literaturii române, precum grecul Nikos
Blithikiotis, japonezul Sumiya Haruya, chilianul
Mario Castro Navarrete, românca Micaela Ghiţescu. Din păcate, şi această recentă ediţie a Premiilor Eminescu ,,Teiul de Aur” şi ,,Teiul de Argint” a
însemnat şi un gând pios pentru laureaţii stinşi din
viaţă în răstimpul lustrului: Dany Madlen Zărnescu
şi Nikos Blithikiotis
Cele două antologii nu au fost singurele
apariţii editoriale lansate la sărbătorile înmânării
medaliilor care au pe avers imaginea Poetului şi
pe revers cea a Teiului, medalii placate cu aur, ceea
ce le face şi unul din cele mai de preţ premii Eminescu. Au fost tipărite la Geea, în colecţia ,,Eminescu nestins”, convorbiri cu o parte dintre laureaţi despre Eminescu în istoria diverselor domenii
avute în vedere de aceste premii, în viaţa lor şi a
noastră, un florilegiu din opera scriitorilor distinşi,
un excelent volum ,,Omagierea lui Eminescu în
colecţii de afişe (1980-2015)”. Anul acesta, antologia amintită a fost acompaniată de un volum dedicat de Elena Condrei pictorului Constantin Tofan,
,,în strălucirea Luceafărului”, prezentat de artistul
plastic şi scriitorul Vasilian Doboş. Cei 15 ani de
fericită (şi eroică) existenţă a acestei instituţii Eminescu private, dar care de la ediţia a X-a se bucură
şi de sprijinul Primăriei şi al Consiliului Municipal
86

Botoşani, au fost marcaţi de o plachetă aniversară, conferită celor care i-au fost alături, cu ajutor,
cu susţinere, precum Teatrul ,,Mihai Eminescu”
Botoşani, Biblioteca Judeţeană ,,Mihai Eminescu”
Botoşani, stavrofora Irina Pântescu, Lucia Olaru
Nenati, Vasile Tărâţeanu, Mihai Cornaci, Ştefan
Cervatiuc, Gheorghe Median, care a primit-o dând
expresie acestui gând, probabil nu doar al său: ,,Nu
ştiu dacă pentru Eminescu am făcut atât cât s-o
merit, dar am timp de-acum înainte”.
Pe ,,podiumul” terasei, cu un public străjuit de florile revărsate din jardiniere, cu invitaţi din
prim-planul ediţiilor anterioare - celor peste 150 de
participanţi alăturându-li-se, periodic, şi alţii, datorită condiţiei sale de spaţiu în aer liber în Centrul
Istoric al Municipiului Botoşani -, noii laureaţi s-au
simţit şi s-au mărturisit nu numai răsplătiţi, ci şi responsabili pentru Teii eminescieni. Mă gândesc la cei
pe care, cunoscându-i, îi apreciez şi personal, de aici
şi condiţia mea de autoare, alături de Maria Toacă,
a unei laudatio pentru Vasile Bâcu, distins cu ,,Teiul
de Aur” pentru Publicistică, diplomatul şi curajosul
preşedinte al Societăţii pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” Cernăuţi, fiind de mulţi ani şi
redactor-şef al ,,Gazetei de Herţa”. Scriitorii adunaţi
de festivalurile consacrate lui Mihai Eminescu la Suceava şi Botoşani probabil că mai ţin minte urcarea
lor împreună în nordul vieţii Poetului, la un 13 spre
14 ianuarie, în ajunul Anului Nou şi al Sfântului Vasile după calendarul iulian, respectat în Cernăuţi,
cu Vasile Bâcu în redacţie la ceasurile revelionului,
pentru ca a doua zi să plecăm spre Putna cu articolul
dedicat evenimentului întâlnirii noastre memorabile, şi deocamdată, se pare, irepetabile, proaspăt tipărit în ziarul pe care îl conduce.
Întâia oară am auzit de pictorul Ion Daghi
(foto) cu prilejul lansării unei cărţi a lui Theodor
Codreanu, care îi reproducea pe copertă una din
lucrările dedicate universului eminescian. Pe amândoi aveam să-i reîntâlnesc după aceea la Galeriile de
Artă ,,Brâncuşi” din Chişinău, scriitorul vorbind la
vernisajul unei vaste expoziţii personale cu multă
căldură despre pictor şi opera sa. Astfel că ,,Teiul de
Aur” pentru Arte Vizuale acordat artistului şi universitarului octogenar, m-a bucurat din inimă, fără
să mă mire. Dar distinsul laureat s-a dovedit el un
om al plăcutelor surprize, stârnind tot atâtea ropote de aplauze ca şi programul de cântece patriotice
al seminariştilor din Dorohoi, dirijaţi de preotul şi
profesorul Constantin Muha (laureat el însuşi al
,,Teiului de Aur” pentru Spiritualitate), cu o amplă
recitare din ,,Scrisoarea I” de Mihai Eminescu şi cu
o alta, din propria creaţie lirică, dând glas unui puternic alean.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Eveniment
Desigur, cel mai aşteptat la sărbătoare a
fost cunoscutul eminescolog Mihai Cimpoi, membru şi al Academiei Române, şi al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Aflat însă în perioada de recuperare
după o intervenţie chirurgicală, cu o interdicţie de la
medic de a pleca la drum şi cu o speranţă personală
de a ajunge măcar peste o săptămână la manifestările închinate lui Eminescu la Dumbrăvenii Sucevei,
Domnia Sa, atât de iubit aici, Cetăţean de Onoare al
municipiului Botoşani, dar şi al comunei părinţilor
săi, Păltiniş, dar şi al locului naşterii lui Eminescu,
Ipoteşti, a fost prezent numai printr-un mesaj, căruia i-a dat citire dr. Lucia Olaru Nenati, cea care
i-a dedicat şi o mişcătoare laudatio. Poeta a vorbit
despre personalitatea academicianului Mihai Cimpoi, ,,pe care am numit-o omul cumpănă în Basarabia”, pomenind despre apartenenţa laureatului la
,,grupul de intelectuali aflat în fruntea poporului în
lupta pentru redobândirea semnelor identitare româneşti”, despre condiţia sa de iniţiator şi suflet al
Congresului Mondial al Eminescologilor de la Chişinău şi, fireşte, între multe altele, despre calitatea
sa de autor al originalului Dicţionar Enciclopedic
Mihai Eminescu. Mesajul academicianului Mihai
Cimpoi, veritabilă comunicare ştiinţifică pregătită
pentru ,,ocazia acordării Premiului «Teiul de Aur»
de către Instituţia Teilor de Aur şi Argint (Geea)
Botoşani” se intitulează ,,Teiul milenar al lui Eminescu” şi începe astfel: ,,Acceptând prestigiosul Premiu «Teiul de Aur», pe care mi-l acordă Botoşanii

pentru ceea ce am făcut – cred cu dăruire şi cu încercarea disperată de a pătrunde şi a înţelege obiectul «fără prejudeţ subiectiv», precum cerea însuşi
poetul – în domeniul eminescologiei, ne-am gândit
încă o dată la ceea ce semnifică teiul, neîndoielnic
toposul central al creaţiei sale. /S-a spus că teiul e
copacul fără vârstă, deducându-i-se, astfel, o semnificaţie mitipo(i)etică din credinţele populare şi din
contextul larg al poeziei universale. Căci el apare ca
un arbore sfânt, asemenea Yggdrasilului (frasinul) la
scandinavi, Mesteacănului la slavi. /Ei bine, această
credinţă magică ce-l acreditează drept copac «fără
vârstă» este într-un fel confirmată de biologi care
i-au atestat etatea de o mie de ani”.
Spaţiul nu ne permite să reproducem comunicarea acad. Mihai Cimpoi, dar ne îngăduie ca
plecând de la ,,Teiul milenar” al Domniei Sale, să ne
gândim la teiul eminescian ca la un copac viu, cu
rădăcini îndeajuns de viguroase şi de adânci ca să
susţină trunchi, ramuri, şi cu ele frunze şi flori, pentru o mie de ani. Şi totodată, după legea vieţii, cu lăstari care să-l continue în timp şi dincolo de timp. În
acest joc vital al închipuirii pentru ceea ce înseamnă
şi continuă să însemne Eminescu pentru români,
,,Teiul de Aur” şi ,,Teiul de Argint” de la Botoşani
sunt, în al cincisprezecelea an al decernării lor, tei
adolescenţi, frumoşii, strălucitorii şi cutezătorii tei
adolescenţi din posteritatea lui Eminescu. Atunci,
cum să nu ne bucurăm că există şi să nu ne dorim să
ne supravieţuiască?!

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

87

Jurnal de călătorie
Prin Anatolia,
din Erzincan (IX)

Marius CHELARU
Kemalye,
călătorind pe lângă Ipek Yolu
„Învăţăcelule, către oceanul sufletului te du, către mina cea în înţelesuri bogată”
Kaygusûz Abdâl

Încă de când mergeam spre Divriği, la un
moment dat, Halil Ibrahim ne-a arătat, pe coasta
muntelui, de o parte a şoselei, urmele unui drum
străvechi. A spus doar două vorbe „Ipek Yolu”. Drumul mătăsii…
Am călătorit, în timp, pe mai multe „segmente” din „drumul mătăsii”, în mai multe regiuni,
căutând, cum scris-a dervişul şi poetul anatolian din
secolele XIV-XV, Kaygusûz Abdâl, „mina cea în înţelesuri bogată”, încercând să regăsesc parfumul trecutului, să simt, deşi de la înălţimea veacului nostru,
cam ce au însemnat drumurile pe cal, cu caravanele
de cămile, popasurile în diverse locuri şi azi ne„adaptate” la progres, uneori chiar în vechi hanuri/ caravanseraiuri în care tehnica a pătruns abia. Există o
„hartă” a drumului mătăsii care evidenţiază marile
puncte de reper, dar se ştie că nu era „bătută în cuie”.
Acum însă, pe coastă, ducând către culme parcă,
se vedea o potecă pietruită pe alături. Pietrele păreau, în lumina soarelui (poate aşa şi erau) muşcate
de dinţii timpului, şlefuite de vânturi şi de degetele
ploilor fără de număr. Pe acolo au călcat paşii atâtor
călători ale căror respiraţii se ridicaseră pe coastele
golaşe. Mii de cai şi cămile căraseră mirodeniile care
poate ajungeau şi la Iaşi, Braşov, şi mai departe, către Europa Occidentală. Şi pe umerii acestor mii de
oameni neştiuţi s-a construit măcar o picătură din
lume aşa cum o vedem noi azi.
Firul drumeagului împletit cu respiraţiile
88

noastre se scurge acum către veşnicie…
Apoi intrăm între munţi din nou, la înălţime. Tunelurile se succed, le străbatem unul după
altul. Lungi. Dacă acum sute, poate mii cei care veneau dinspre cine ştie unde ducându-şi mărfurile
spre cine ştie ce alt loc din Orient înfruntau colţii
de stâncă, noi trecem prin lăuntrul muntelui. Ieşind
din vreun tunel am văzut capre sălbatice strecurându-se cu viteză ameţitoare printre stâncile ca dinţii
unui zmeu flămând. Mi-am adus aminte de Carpaţii noştri şi de câteva întâlniri de demult cu caprele
noastre negre, pe la Podragu, Negoiu, pe înălţimile
de lângă Bâlea Lac ori prin alte locuri din Făgăraş,
pe unde mă duseseră paşii. La picioarele noastre,
mai apoi, am văzut orăşelul, aşezat într-un peisaj de
o frumuseţe deosebită.
Vechiul Eğin (sau Ağin, cum îi spuneau
armenii, după unele surse de la „akn” – izvor, în
limba armeană), din 21 octombrie 1922, după Războiul Turc de Independenţă, urmare a unui decret,
se numeşte Kemaliye, în cinstea lui Mustafa Kemal
Atatürk. (Azi în Turcia sunt mai multe localităţi cu
numele de Kemaliye, lângă Bursa, Giresun, Manisa
etc.) Apoi a fost parte a mai multor provincii turceşti
– Elaziğ, Malatya şi, din 1938, Erzincan.
Există mai multe variante despre fondarea
lui. O versiune spune (deşi sunt voci după care acolo ar fi fost o localitate mai veche) că a fost fondat
de către armenii creştini1, paulicieni, în secolul al
IX-lea. În „Enciclopedia Britannica” din 19112, voCa naţie, armenii s-au creştinat în secolul al III-lea.
„Egin (Armenian Agn, the spring), an important town in the
Mamuret el-Aziz vilayet of Asiatic Turkey (altitude 3300 ft.).
Pop. about 20,000, fairly equally divided between Armenian
Christians and Moslems. It is picturesquely situated in a
theatre of lofty, abrupt rocks, on the right bank of the western
1
2

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Jurnal de călătorie
lumul IX:1, există o informaţie conform căreia ar fi
fost fondat de armenii care au plecat de lângă lacul
Van, conduşi de „Senekherim”, în secolul al XI-lea.
În timp, a fost stăpânit/ locuit de turci, armeni, kurzi, aşa că nu e de mirare că de aceste locuri se leagă şi
numele unor poeţi/ scriitori de ambele etnii.
În peregrinările sale, Evliya Çelebi a ajuns
şi pe aici, iar în Seyahatnâme scrie că oraşul este
„Plin de fructe, viţă de vie şi livezi”3. Peste câteva
sute de ani, James Playfair (1738-1819) descria Eğin
sumar, ca pe un „mic oraş în formă de amfiteatru,
la poalele unui munte, pe un teren roditor, care se
întinde până la Eufrat”4. Playfair vorbeşte şi despre
cât durează drumul între nişte oraşe dacă mărfurile sunt cărate de caravane care folosesc cai, cămile
sau catâri. Câteva rânduri mai sus scrisese despre
Divriği: „Divriki, un orăşel la marginea unei văi cultivate între munţi înalţi şi sterpi, în colţul de sud-est
al provinciei, pe un râuşor care se varsă în Eufrat”5.
Dacă în articolul din Britannica, 1911, pe
care l-am amintit mai sus, David George Hogarth6
scrie că populaţia oraşului era de cca 20.000 de oameni, azi lucrurile sunt foarte diferite. Acum mai
are cca. 2-3000 de oameni iarna. Vara, pentru că,
discutând cu oamenii, am înţeles că aici sunt case de
vacanţă ale celor din Istanbul mai ales, se aglomerează, dublându-se sau chiar triplându-se. În oraş
sunt câteva moschei, cea mai veche de prin secolul
XI, din ce am înţeles.
Hogarth îl descrie ca pe un oraş important
din vilayetul Mamuret-ul-Aziz7, aşezat „pitoresc”
Euphrates, which is crossed by a wooden bridge. The stone
houses stand in terraced gardens and orchards, and the streets
are mere rock ladders. Egin was settled by Armenians who
emigrated from Van in the 11th century with Senekherim.” 
3
Nu e prima dată cînd Evliya Çelebi pomeneşte de oraş. Mai
este o notaţie care a stârnit discuţii, privitoare la numele
localităţii: Evliya Çelebi Seyahatnamesi, İstanbul, 1314, III,
la p. 214-215: „Eğin denmesine sebep bu şehri kayasıradan
Oyhik (?) kızı Eğin nam duhter-i pakienin bina etmesidir.
Hazret-i Ömer evladından Emin Ömer bin Lokman’ın
fethidir. Badehu küffar eline düşmüş ise Harun Reşid asrında
Seyyid Cafer Battal Gazi tekrar fethetmiştir...”.
4
În vol. V al „A System of Geography”, Edinburgh, 1813, p.
136: „…little town in the form of an amphitheatre, at the foot
of a mountain, in a fruitful tract that reaches to the Euphrates”
5
Idem, p. 136.
6
Din cărţile lui Hogarth: Devia Cypria:  Notes of an
Archaeological Journey in Cyprus in 1888, Londra, 1889,
The wandering scholar in the Levant, 1896 – cu o secţiune
despre Anatolia, The penetration of Arabia:  a record of the
development of Western knowledge concerning the Arabian
peninsula, 1904. Hittite seals, with particular reference to
the Ashmolean collection, 1920, Arabia,  1922, Kings of the
Hittites, 1926.
7
Vilayet-ul Mamuret-ul-Aziz (pe care-l numeşte şi „Harput

între „piscuri semeţe, stânci abrupte, pe malul drept
al Eufratului vestic, care este traversat de un pod de
lemn”. Şi adăuga: „Casele de piatră sunt aşezate în
grădini şi livezi terasate, şi străzile sunt simple scări
de piatră”. De altfel, Kemaliye este supranumit „Oraşul teraselor”.
Sub ochii noştri era un oraş cu multe clădiri
vechi, case din piatră sau din lemn, străzile pietruite, unele într-adevăr adevărate „scări”. Am înţeles
că aceste clădiri fuseseră restaurate (poate şi pentru
că în 1987 un incendiu devastator a făcut ravagii),
şi în vederea atragerii turiştilor. Oamenii vin aici şi
pentru frumuseţea locului, şi pentru relaxare, poate
chiar pentru a sta departe de marile aglomeraţii urbane într-un loc liniştit, dar şi pentru că, nu departe
de oraş, erau şi alte atracţii.
Eufratul trecea printre munţi (oraşul este
între Munţii Munzur şi înaltul platou Sariçicek),
prin al doilea canion ca mărime din lume, se pare,
Canionul Karanlık/ Canionul Negru/ Întunecat.
De pe pereţii stâncoşi se sare cu parapanta, se face
bungee jumping ori alpinism, iar apele învolburate
cheamă amatorii de rafting. Apoi mai sunt peşterile,
şi ape cu proprietăţi care, din ce am înţeles, sunt recomandate pentru psoriazis.
Văzând felul în care arată locul, caprele
negre, am căutat să aflu mai multe despre flora şi
fauna zonei. Am înţeles că numai în canion sunt
multe specii care se află sub protecţia legii – vidre,
salamandre, lincşi. Am răsfoit câteva studii interesante despre diversitatea biosferei de aici8, tipologia rocilor9. Apoi, văzând nişte încălţări care mi-au
adus aminte de saboţii olandezi şi căutând, am aflat
că sunt numite „yemeni”. Am văzut că nu e nici o
diferenţă între stângul şi dreptul. Şi papucii aceştia
au făcut celebră zona, ca şi covoarele cu modele specifice, obiecte din lemn (am văzut nişte uşi foarte
frumoase, cu o particularitate: pentru a bate la uşă
au un mâner din fier, separat pentru bărbaţi, şi un
altul, mai mic, pentru femei) şi alte articole manufacturate. Mierea de aici este renumită. Poate că toate acestea se întrepătrund în istorie şi cu faptul că pe
aici au trecut cei care băteau pulberile timpului pe
Drumul mătăsii/ Ipek yolu, fiind chiar un loc imVilayet” – unitate administrativă a Imperiului Otoman la
sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, situat între
văile marilor râuri Firat şi Murat).
8
Cel mai recent: Mustafa C. Darilmaz, Manfred A. Jäch &
André Skale, Biodiversity and zoogeography of water beetles
from the Kemaliye, Northern Turkey, în SPIXIANA, nr. 35, 1,
pp. 101-108 München, August 2012.
9
Osman Mert, Traces of Ancient Turkish in The Kemaliye:
Petroglyphs and Tamgas in The Dilli Valley, A.Ü. Türkiyat
Araştırmaları Enstitüsü Dergisi Sayı, Erzurum, 2007, pp.
233-254.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

89

Jurnal de călătorie
portant. Oraşul a fost şi mai strâns legat de „Drumul
mătăsii” prin drumuri, late pe alocuri de trei metri,
care au fost construite în perioada romană, numite,
din ce am înţeles, „gaban”.
Regret că nu am reuşit să văd mai multe

negurile trecutului, ca nălucirile…
Când mă întorc, Halil Ibrahim ne zâmbeşte şi spune:
- Este un drum periculos, izolat, chiar sălbatic, dar de o frumuseţe deosebită. Poate că nu mai

din vestigiile creştine din zonă (poate că am fi avut
multe de văzut dată fiind istoria locurilor, dar muzeul din oraş era închis).
Am plecat spre Canionul Karanlık, mergând printre pereţii de stâncă de peste trei mii de
metri înălţime. Şoseaua este mărginită de o parte de
peretele de stâncă, iar de cealaltă de o râpă ameţitoare. Jos, Firat-ul curge nepăsător, sorbind parcă
umbrele stâncilor şi razele soarelui. Înţelegem de ce
canionul se numeşte Karanlık.
O altă maşină venită din spatele nostru se
opreşte, şi, cât ceilalţi discută cu noii veniţi, privesc
către crestele care se îngemănează cu cerul. Merg
pe o potecă pietroasă, chiar pe marginea muntelui,
deasupra apei, ţinându-mă de stânca rece. Alături
de mine păşesc vântul şi câteva umbre pe care le ghicesc abia. Un moment mi se pare că deasupra, sus,
pe creastă, se văd umbrele câtorva cămile încărcate
cu poverile negustorilor care vin din secole, păşind
din nou pe Drumul Mătăsii… Dispar într-o clipă în

poţi vedea aşa ceva nicăieri pe pământ. De aceea
l-am ales. Special pentru dumneavoastră.
Am plecat din nou la drum, nu peste mult
timp ajungând la tuneluri şi intrând în măruntaiele
muntelui, nu înainte de a mai arunca o privire Eufratului pe apele căruia curgeau atâtea legende pe
care muntele le lăsa, uitate, poate, să cadă, scuturându-se de colbul lor, pentru a ţine pe umerii lor şi a
adăposti de ghearele timpului altele…
Ne-am întors pe un drum la fel de frumos,
de pitoresc. Dar, înainte de a pleca spre Erzincan, am
oprit la un popas pe creasta muntelui, de unde totul
se vedea ca în palmă. Era amenajat pentru masă iar
pe peretele muntelui curgea apa unui izvor limpede,
rece, cu gust bun.
Se vedea întreg aproape oraşul, şi drumul
Eufratului până departe, printre munţi. Undeva, pe
o stâncă, o casă construită cine ştie cum în acel loc,
atârna parcă deasupra abisului.
La întoarcere, seara învăluia şoseaua. Plo-

90

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Jurnal de călătorie
uase. Nu mult, dar plouase, prilej de bucurie pentru
oameni.
Am privit către vechiul drum al mătăsii.
Umbrele amurgului luaseră tot felul de forme, în
graba lor către cine ştie unde. Curând s-au ascuns
cu totul în depărtare. Noi ne apropiam de Erzurum,
care, pe când se numea Theodosiopolis, a fost cucerit în 700 sau 701 de oştile conduse de generalul
‘Abdallah ibn ‘Abd al-Malik ibn Marwan, fiul califului Abd al-Malik ibn Marwan. Umbrele călărilor
de altădată s-au ascuns iute sub pulpana amurgului.
Noi am mers mai departe, spre Erzincan.

Kuşburnu sau în lumea lui Arif Sagîr
Tot timpul acestei călătorii prin Anatolia
am căutat să vedem, să înţelegem, dar şi să ne întâlnim cu tot felul de oameni şi să vorbim cu ei despre
vrute şi nevrute, pentru a ne apropia mai bine de
spiritul locului.
Poate cea mai interesantă întâlnire de acest
fel, după aceea cu familia lui Halil, a fost cu Arif Sagîr.
Am luat masa repede, din nou la locanta
„Çirahane”, ca de fiecare dată gözleme cu ayran, am
plecat pe străzile din Erzincan. La un moment al zilei am ajuns pe o străduţă, într-o curticică asfaltată.
Cum am intrat, s-au zărit două uşi. Am intrat pe prima, într-o cămăruţă care părea a unei case vechi, uitate de timpuri. Acolo, în dosul unei mese care juca
rol de birou, era Arif Sagîr. Micuţ de statură, cu ochii
vii, curioşi, ne-a privit cu atenţie cât Halil Ibrahim
a făcut prezentările, spunând
despre doamna Güner doar
că este venită din România.
Am aflat, nu fără
mirare dat fiind cum arăta,
cum vorbea, vioiciunea lui,
că era născut în 1919 în Erzincan. Conducea o firmă
care producea sirop, compot,
oţet, gem şi alte produse din
„kuşburnu”, adică rosa canina, măceşe.
Ne-a dat să gustăm
din produsele sale fără nici
un fel de chimicale. Se mândreşte cu faptul că de zeci de
ani de zile dă de lucru mai
multor oameni, că şi-a ţinut
copii la şcoală, la facultate şi
că produsele sale au căutare
mare şi la export, fiind vesti-

te pentru calitate, ştiute fiind proprietăţile pe care le
are kuşburnu. Arif Sagîr ne-a zâmbit şi a spus convins: „Am 94 de ani, dar cu ajutorul acestui fruct voi
trăi 100, deşi îngerul morţii a trecut pe la mine, dar
ca să mă îndemne la muncă!”.
Lucra cu în jur de 150-160 de saci de fructe
pe zi în atelierul său. A pornit pe acest drum foarte
de tânăr, când Erzincan era mai degrabă un orăşel cu
străduţe şi ulicioare colbuite, fără cine ştie ce clădiri
care să-ţi ia ochii. Atunci, tânăr fiind, absolvent de
gimnaziu (ne-a spus zâmbind că, pe atunci, cei mai
mulţi cam aici se opreau cu şcoala de cele mai multe
ori) kuşburnu, fruct doldora de vitamine, cu proprietăţi deosebite creştea chiar prin jurul localităţii, i-a
venit ideea aceasta. O socoteşte de mult timp ca un
fel de muncă în folosul comunităţii.
După primul război mondial era sărăcie
mare şi în Erzincan, şi în ţară. Nu era mâncare de
ajuns, „numai padişahii trăiau în îndestulare”. Cei
care puteau mâncau pâine cu fructe şi era ceva…
Apoi, dată fiind situaţia din ţară, războaiele, lipsurile de tot felul, între 1925-1935 mai peste
tot, dar mai ales la sate, era mare lipsă de grâu, nu era
din ce se face pâine. Nici cei mai avuţi nu o duceau
bine, nu era de unde. Atunci oamenii coceau orz (se
puneau boabele în apă fiartă mai mult, ca să se poate
mânca) ori nuci, dar şi asta era o problemă. Nu se
găsea nici orz, iar pentru un sac de orz, care era greu
de procurat, uneori era nevoie să mergi cale de trei
zile de drum, şi nici atunci nu erai sigur, şi te costa
enorm. Erau vremuri grele, în care luni şi luni de zile
erau oameni care nici măcar nu vedeau pâine.
Am aflat apoi de unde până unde el, tătar,

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

91

Jurnal de călătorie
se născuse pe aceste meleaguri. În timpurile primului războiul mondial, apoi ale revoluţiei bolşevice,
ruşii cotropiseră zone din Turcia, dar puneau în prima linie, să fie primii loviţi, soldaţi de alte neamuri.
Mulţi erau neamuri turce, fie ei turci, turkmeni sau
tătari, azeri, kazahi etc., din Crimeea, Tataristan,
Kazahstan sau cine mai ştie de unde de pe întinsul
fostului Imperiu Ţarist.
În acest moment al discuţiei Halil i-a spus
lui Arif Sagîr că doamna Güner era din România,
dar de sorginte crimeeană, tătară, iar aceasta a subliniat că ştia aceste lucruri pe care ruşii le practicaseră
şi în alte locuri, amintind „Peripeţiile Bravului Sol-

patru neveste, dar nu a fost să fie mulţumit cu această situaţie până la capăt. După reformele promovate
de Mustafa Kemal Atatürk10 a rămas numai cu una.
Oricum, ne spune Arif Sagîr, totuşi, două neveste
sunt suficiente pentru un bărbat.
Apoi ne-am întors la munca şi viaţa lui, la
copiii lui, trei, cu care se mândrea că ajunseseră să
lucreze ca universitar, inginer şi ofiţer, din câte am
înţeles. Avea pozele lor pe perete în birou.
Halil este implicat în mai multe acte de
binefacere, pe care le socoteşte în spiritul credinţei
sale, dar şi al tradiţiei strămoşilor: dă din mâncare
unor copii din propriile venituri, ajută pe alţii cu ha-

dat Svejk”, romanul scriitorului ceh Jaroslav Hašek,
dar şi alte secvenţe din folclorul tătar culese în diverse împrejurări legate de război.
Oricum, acest mod de a proceda al ruşilor
a făcut ca în zona Erzincan să ajungă soldaţi tătari
din Crimeea, din armata ruşilor. Între aceştia a fost
şi bunicul lui Arif Sagîr. Unii au fugit. Arif Sagîr ne
spune de şase fugari, între care şi tatăl lui, Yusuf.
Oricum, după alte câteva fraze, s-a uitat la doamna
Guner şi i-a spus „Eşti ruda mea de sânge, poţi să rămâi aici până la sfârşitul zilelor tale, ai la mine şi casă
şi masă!” Doamna Guner era vizibil emoţionată.
Arif Sagîr ne-a mai spus că cei şase tătari
care aleseseră să fugă din armata rusă, cu riscul de
a nu se mai întoarce niciodată în Crimeea, care, rămaşi pe meleagurile acestea, avuseseră cam 60 de
urmaşi. Ne-a spus că tatălui lui i-au plăcut mult femeile, drept care s-a procopsit cu nu mai puţin de

ine. Înainte de cutremur avusese chiar o casă a lui,
special alocată pentru a găzdui copii din afara oraşului care doreau să înveţe în Erzingean. Şi Arif Sagîr era implicat în acţiuni de binefacere, fiind şi lider
local al Semilunii Roşii. Nu ştiu dacă fiecare adept al
islamului procedează astfel, cum nu ştiu nici cum se
comportă fiecare creştin. Dar peste tot în lume, indiferent de credinţa pe care o au cei ce locuiesc acolo,
este frumos când sunt oameni care înţeleg că e bine
atunci când pot să ajute. Este, mai presus de religie,
ceva care ţine de partea bună a naturii umane.
Am plecat, după ceva vreme, de la nonagenarul cu sânge tătar, altoit pe pământ anatolian, care
s-a aplecat din nou peste masa lui, studiind cine ştie
ce hârţoage, poate despre plantele lui, poate despre
alte lucruri din trecut.

92

10

Conform „Codului Civil” din 17 ianuarie 1926.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Miscellanea
INNOCENTIA
FABULAE
sau
Proză în târlici
pentru mari
şi pentru mici
Nicolae HAVRILIUC
Oricât de schimbate ar fi vremurile,
Dragostea dintre un urs şi o jună veveriţă
îşi are locul potrivit
Reveniţi din captivitate, ursul şi veveriţă
depuseră efort să se instaleze în pădure ca într-o
casă ce le-a aparţinut dintotdeauna. Se căzniră să
găsească un copac minune, adică să fie pentru ei
loc de adăpost, loc pentru mâncare, loc de joacă,
dar şi loc pentru iubire. Veveriţa, modestă din fire,
putea găsi oricând un copac unde să-şi facă scorburi pentru adăpost şi provizii de alune. Se gândi
că nu mai este singură, îl are alături pe urs, de atâtea ori i-a sărit în braţe. Şi, deşi îl adora, niciodată
nu i-a spus că-1 iubeşte, poate că-l bănuia de relaţia
cu o viespe oarecare. Dar pentru urs, din comoditate şi din nevoia modernizării, era mai greu. El îşi
dorea un copac înzestrat, după cum sunt vremurile, cu televizor, spre a vedea ce se mai întâmplă în
pădurea sa şi chiar în alte păduri. Or, acest fel de
copac presupunea o abatere de la natură, deoarece,
atât ramurile cât şi coroanele fiind artificiale, veveriţa s-ar fi simţit ca o pasăre de pripas ce-şi caută
adăpost într-un stâlp de beton. După mai multe încercări, ursul şi veveriţa şi-au făcut hatârul când au
ajuns într-o poiană unde se găsea un copac pitic,
înzestrat cu televizor, crescut la umbra unui copac
falnic. Imediat, ei şi-au împărţit copacii. Veveriţa îl
alese pe cel falnic. Putea, aşadar, umbla în voie, satisfăcându-şi toate pretenţiile de gospodină isteaţă
cum se ştia. Dar avea şi posibilitatea nestingherită
să ajungă la copacul unde ursul îşi petrecea vremea
cu emisiunile tv.

Într-una din zile, mai spre amiază, ursul,
mulţumit că avea în faţă şi un râu de unde lua ca
dintr-o găleată peşti pe gustul său, privea, mângâindu-şi burta, o emisiune intitulată Un urs dintre
aceia. Citind cu atenţie titlul din generic, ursul
mormăi: Să nu spună că-i Grigorescu Viorel, că fac
moarte de urs, ceea ce nu-mi stă în caracter. Acesta
mi-s eu şi altul ca mine nu-i. Numele mi l-au dat
mie, la început n-am fost de acord, apoi l-am asimilat sau, cum s-ar spune pe înţelesul oricui, m-am
obişnuit cu acest nume. Mă reprezintă. Nu e uşor să
fii un Viorel Grigorescu.
Imaginile se derulau într-o cursivitate
agreabilă, mai ales că dialogul se purta între doi oameni, iar ursul, ştiindu-le din plin limbajul, putea
să le pătrundă înţelesul şi, astfel, să-l răstălmăcească într-o poveste către veveriţă.
– Ai fost umilit vreodată?
– Da! Şi încă de atâtea ori. Pentru că şi eu
umilesc.
– Eh, cum aşa!? Se poate?
– Uite că se poate! Ţine de funcţionarea
proceselor interumane. Încearcă să-ţi imaginezi...
Suntem pe un coridor. Nu poţi mereu să fii în faţă.
Trebuie să te mai dai înapoi. Să permiţi şi altora
trecerea. De-ai ştii ce mare bucurie este când ai admis trecerea altora şi ai provocat aprecierea lor!
– Iar dacă această trecere este văzută ca
un fapt firesc? Adică s-ar fi produs oricum!
– Mă retrag şi ies din joc.
– Altfel spus, cedezi locul.
– Nu cedez, pentru că nimeni nu mi-l
poate lua. Eu nu văd umilinţa ca pe o înjosire, ci ca

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

93

Miscellanea
pe o îmblânzire, îndurare sau milostivenie ce le fac
prin partea mea de fire.
– Şi dacă se-ncearcă înjosirea ta?
– Nu cred că se reuşeşte. Pentru că, în orice moment oricât de înjositor ar fi, eu sunt cu fruntea sus. Înjosirea o practică numai cei prea plini de
ei care nu se acceptă decât pe ei înşişi. Îşi trăiesc
norocul în cercul strâmt al egoului lor. Iar mai devreme sau mai târziu se desfigurează, autodevorându-se.
– Şi dacă se-ncearcă o revenire la tine?
– Refuz solicitarea, umilind. Iar dacă o accept nu mai funcţionez la aceeaşi intensitate şi nici
cu acelaşi randament... Predomină conştientizarea,
ştirea. Pentru că eu niciodată nu mă-ntorc, în locul
de unde am plecat, la timpul de atunci. Ţine de firescul fiinţei mele...
– Bună este continuitatea prin şederea şi
funcţionarea în acelaşi loc!
– Cu precizarea ce înseamnă în acelaşi loc
şi cu înţelegerea că numai timpul fragmentează şederea.
Ursul, satisfăcut de cele auzite, intenţionă
să-nchidă televizorul. Ora amiezii bătea în surdină,
iar lui maţele îi chiorăiau de foame. N-avea chef săşi caute de mâncare, şedea nemişcat. Şi nici să facă
paşi până la râu de unde să scoată din vad ştiuca
norocoasă ori chiar vreo lostriţă. Şi, apoi, veveriţa nu-i arunca de sus niscaiva dintre alune sau un
oarece miez de nucă. Părea să fie supărată, pe ce
motiv nu aflase încă. Mişcând braţele de parcă s-ar
pregăti să se ridice, ursul simţi că de sus îi căzu
ceva şi, fără să vadă ce-i, duse îmbucătura la gură,
o crănţăni şi o înghiţi, mai mult săşi amăgească
foamea. Când cele de sus cădeau fără încetare, ursul pe toate le prindea, le crănţănea şi le înghiţea,
bucurându-se că veveriţa are grija lui. Dar curând
încetă cu mestecatul. Pricepu că toate erau coji de
alună fără niciun miez. Şi dacă, din senin, ca dintr-o stropitoare mai cădeau şi picături de apă, ursul
înţelese că nu-i în regulă ceva. Se dădu într-o parte
să intervină, dar în acel moment, în braţele sale,
plânsă de supărare veveriţa se prăvăli.
VEVERIŢA: Da, văd că te-ai răcit cu totul
şi nicio importanţă nu-mi acorzi! Vorba cântecului Margaretei Clipa ce-l ascultai aseară, fără să mă
chemi şi pe mine: „Până ieri mă drăgălea, azi îmi
spune că sunt rea, bade!” Îţi spun şi eu ca să ştii...
Sunt invitată la o expoziţie de veveriţe la Humor.
Dau eu de Alexandru Brădăţan, cântăreţul meu
94

preferat! Ce, eu n-am voie să am pe cineva, numai
tu să fii cu viespea ta! Să vezi ce „ţărănească la pământ” îţi face omu!
URSUL: Da’ nu înţeleg! S-a întâmplat
ceva?
VEVERIŢA: S-a întâmplat că tu eşti pe
bune cu viespea şi ai făcut din mine un „second
hand”. Ai putea să-mi spui ce-ţi şoptea viespea la
ureche atunci la ieşirea din ocol? Să nu spui că-ţi
arăta poteci pe unde să fugi! Că tu, oricum, le ştii
pe toate.
URSUL: Ce-mi şoptea? Nu-mi amintesc!
VEVERIŢA: Nu-ţi aminteşti, hai? Era
ceva ce vă plăcea la amândoi, pentru că prea numai
un surâs şi voie bună eraţi. Nu ştiai cum să scapi de
mine, ursule Viorel!
URSUL: Eu să scap de tine?! Ce vorbe
sunt astea, iubiţica mea? A, da! La început îmi şoptea, apoi îmi spunea cât putea de tare că ea şi jderul
ţi-au dat un nume. Iunona, după numele reginei
sale.
VEVERIŢA: Mda, Iunona! Auzi, ce nume!
URSUL: Da, iubiţica mea! Te rog să nu te
superi pe mine. Aşa mi-a spus.
VEVERIŢA: Şi ai putut să ascunzi această
ispravă fără să mă înştiinţezi la timp! Că doar mă
iubeşti.
URSUL: Da, te iubesc! Aşteptam clipa favorabilă, să-ţi declar solemn.
VEVERIŢA: Aşteptai! Lasă, lasă! Prea îţi
spunea viespea de toate. Am văzut cum zbura în
jurul tău. Poate şi despre mine îţi vorbea, scorpia!
Ştii ce... Let me!
URSUL: Nu, iubirea mea! Despre tine numi vorbea. Numai despre ea.
VEVERIŢA: Ca să-ţi îmbuibe capul şi să
te uiţi numai la ea.
URSUL: Şi orice-mi spunea, eu tot la tine
mă gândeam. Spunea că este o bună prietenă a
omului.
VEVERIŢA: Auzi, viespea! Prietena omului? N-am auzit până acum aşa ceva. Vrea să-mi fie
rivală în toate.
URSUL: Spunea că ea însoţeşte nevestele omului de la munte când ele duc albiturile să le
spele în râu.
VEVERIŢA: Acum vrei să începi o altă
poveste.
URSUL: Nu-i poveste, îţi jur! E purul adevăr. Spunea că ea le veghează să nu se atingă vreun

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

Miscellanea
duh rău de ele şi sperie sălbăticiunile să nu treacă
peste albiturile puse la uscat.
VEVERIŢA: Mă rog, generoasă viespea
asta! Nimic de zis. Şi acum ce faci? Plângi, ursule
Viorel Grigorescu? Plângi?
URSUL: Plâng şi mă bucur pentru tine. Ai
şi tu un nume. Iunona!
VEVERIŢA: Vai, vai! Mă dezmierzi, ursule! După atâta gălăgie. Fie, îl accept. Dacă ţie îţi
place. Dar nu mă amărî. Am destule pe cap. Nu ştiu
cum va arăta noul jder şi de ce întârzie atâta.
URSUL: Stai liniştită! Va fi acelaşi. Nimic
nu se clinteşte din loc. Din tot ce-i vechi un alt nou
răsare.
VEVERIŢA: Da, da! Ce m-aş face fără
tine şi-n clipele de necaz prin care trec. Şi nu puţine au fost. Aş vrea, ca să-mi treacă supărarea, sămi povesteşti ceva despre oamenii pe care-i vezi la
televizor.
URSUL: Chiar vrei?
VEVERIŢA: Sigur, cum să nu vreau !
URSUL: Stai, să mă gândesc! A, da! La început oamenii comunicau ajutaţi de semne şi sunete dezarticulate în întregul naturii prin care treceau
cu iscusinţă şi fără dificultăţi, pentru că nimic nu li
se opunea. Erau ei înşişi un întreg şi nu se diferenţiau între ei, căci întregul naturii îi apropia. Când a
apărut cuvântul s-a produs marea diferenţiere. Prin
cuvânt, omul a intrat în conştient şi, în timp, şi-a
modelat oponentul din el, sesizând diferenţa faţă
de întregul existenţei care, stând deoparte în afara
sa, a rămas în mister şi-n invizibil. Acelaşi mister
şi acelaşi invizibil îl va presimţi şi-n interiorul său.
Despre asta voi vorbi cu alt prilej. În fine! La scandalul făcut de om prin vorbărie, misterul continua
să se păstreze prin tăcere şi să transmită frică. Cum
nu i se găsea un element comun spre a se intra în
relaţie, misterul a fost numit natura sacră.
VEVERIŢA: Mă simt năucită, ursule Viorel! Chiar aşa de complicat este omul şi are aşa de
multe ascunzişuri ?
URSUL: Poţi să-mi spui Viorel cât vrei!
Am început să mă obişnuiesc şi chiar îmi place.
Da, aşa de complicat e omul şi are atâtea ascunzişuri! Da’ stai, asta nu e totul! Ce ţi-am spus este
despre omul de ăhăhă... Despre cel de acum sunt
altele.
VEVERIŢA: Despre cel de acum vreau. Te
rog, spune-mi!
URSUL: Îţi spun, da’ să nu începi să-mi

smiorcăi sau să te uiţi urât la mine! Că nu mai spun.
VEVERIŢA: Spune, spune! Vreau! N-am
să mă nici... nici...
URSUL: Bine! Sătul de vorbărie şi de zgomotul ei, omul s-a apropiat de imagini gata confecţionate de calculator, umblă pe Net şi comunică în
tăcere, având impresia că actual şi virtual...
VEVERIŢA: Actual şi virtual? Cum vine
asta?
URSUL: Sunt nişte termeni.
VEVERIŢA: Aha, ceea ce este şi ceea ce
poate fi.
URSUL: Vezi că ştii!
VEVERIŢA: Asta datorită ţie! Spune, spune! Vreau!
URSUL: Actual şi virtual, deşi aparţin de
întregul existenţei, în om adâncesc înstrăinarea şi
artificialul. Natura dispare sau ea este abandonată
la o distanţă nepermisă. Şi totuşi, omul continuă să
existe şi să acţioneze în baza rezervelor de natură
din el. Cât timp vor continua să se păstreze aceste
rezerve, nimeni nu ştie! Părăsit de natură, omul devine un câmp artificial sau un corp abstract într-un
context de artificii şi abstracţiuni.
VEVERIŢA: Ursule, m-ai pus pe gânduri
şi, uite, ce-ţi spun! Eu rămân la înţelesul că omul
este un animal, aşa ca tine sau ca mine, dar golaş,
fără blană pe el. După cum suntem noi. M-am hotărât! Mă duc pe malul apei şi, poate, mai salvez
unul. Acum, din ce mi-ai spus tu şi prin ce am trecut eu, voi ştii cum să fac să fie numai al meu şi al
tău. Pentru că eu la tine nu renunţ.
URSUL: Pe tine poate c-o să te accepte, iar
de mine se va feri. I se face frică.
VEVERIŢA: Păi ştii de ce? Ne vede un
mister în calea lui. Eu tac, tu transmiţi frică. Oricine ar fi în pielea lui, n-ar face la fel? Ar face! Dacă
vrem să fie al nostru, trebuie să inversăm rolul. El
să fie un mister pentru noi, adică să tacă şi să ne fie
frică nouă de el. Când spun frică nu mă gândesc
la spaima sau groaza pe care le am la întâlnirea cu
jderul. Nu, frică un fel de margine ! După care vine
respectul pentru el şi bucuria că este al nostru. Hai
că merge scenariul meu!
URSUL: Unde ai să găseşti un astfel de
om? De la ei am auzit vorba... Şi-n pielea goală, şefu-i şef. Crezi că ăsta, pe care tu l-ai mai găsi pe
malul unei ape, nu vrea să fie şef peste tot şi toate?
Nu cred că-i posibil. Să ne impună el, mie şi ţie, ce
să facem sau cum să fim! Ne-am întoarce la faza ca

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

95

Anunţ

Miscellanea
Vărvărel. Vrei să stai din nou întrun ocol?
VEVERIŢA: Nu, asta nu!
URSUL: Păi, vezi! Să vedem cum evoluează omul şi cum ne mai simţim împreună. Poate
găsim un ceva comun între noi.
VEVERIŢA: Până atunci, eu tac, iar tu
transmiţi frică. Rămânem, cum s-ar zice, un mister.
URSUL: Un mister care dă socoteală de
sine însuşi.
VEVERIŢA: Ştie despre sine ceea ce alţii
nu ştiu. Of, tu ursule, că multe le mai ştii.
URSUL: Tu auzi ce aud şi eu?
VEVERIŢA: Ce? Parcă e un lătrat. Eternul lătrat al câinelui anunţând prezenţa ursului în
zonă. Lumea fuge de urşi, de grandomania lor, iar,
când se satură, îi prinde şi-i pune să joace tananica.
Vai de pielea ursului ce nu ştie de glumă!
URSUL: Nu, stai!... Un mieunat de pisicuţă, eu aud.
VEVERIŢA: Şi eu credeam că plânge un
omuleţ. Mi s-ar rupe inima dac-ar fi cu adevărat.
URSUL: Eu care am trecut prin atâtea păţanii din cauza omului, îl ocolesc şi nu-l suport.
VEVERIŢA: Ba să ştii! Să-ţi schimbi gândul! Numai iubind omul, tu, eu, toată lumea de
bună credinţă, şi pisicile vor fi romantice din nou.
URSUL: Eh, cum aşa?!
VEVERIŢA: Trebuie s-avem răbdare! Iubirea pentru om şi romantismul la pisici vin împreună. Un bob zăbavă şi ai să vezi că totul revine
în locul său.
La intrarea serii în cadru, luna apăru
printre copaci. Tăcerea întunericului înlocuia lumina zilei cu o altă lumină şi, din firicele de şuier,
colcăiau misterul şi vraja. Aceasta este pacea pe pământ, iar o dreaptă linie ce uneşte forţa cu spiritul
veghează din cer1*, pe-ntinsele ape, corăbii.
MORALA: Nu vremurile dau iubirii glas,
ci ceea ce stă în neclintire şi-n forţa ce-a rămas.
1
Ca o navetă cosmică detectată doar de radar, pentru că în
realitate nu oricui îi este dat s-o întâlnească, Dragostea dintre
un urs şi o jună veveriţă adaugă încă un număr la numărul
imprecis de mistere din Univers.
NOTĂ: Cu acest episod se-ncheie grupajul de cinci fabule cu
titlul Dragostea dintre un urs şi o jună veveriţă. Primele trei
episoade au apărut în: Actualitatea literară, V, nr. 43, noiembrie 2014, iar al patrulea în: ProSaeculum, XIV, nr. 3-4 (103104), 15 aprilie – 1 iunie 2015.

96

CONCURS DE EPIGRAME
„CINCINAT PAVELESCU”

Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” din
Focşani, împreună cu R. L. „Cincinat Pavelescu”
şi AS. „Cavalerii Unirii” intenţionează să
organizeze un
CONCURS DE EPIGRAME
„CINCINAT PAVELESCU”
Doritorii vor trimite în format electronic 10-20
de epigrame, semnate de autor, împreună cu o
fotografie de autor şi un scurt C.V., pe adresa
de e-mail: gheorgheneagu@yahoo.com
sau prin poştă la adresa:
str. Alexandru Golescu nr. 76,
Focşani, Judeţul Vrancea
până la data de 15 septembrie 2016.
Jurizarea şi premierea se va face
în ziua de 23 octombrie a.c. la Focşani.
Relaţii suplimentare la telefonul:
0722 284 430.
Cele mai bune epigrame
vor fi tipărite într-un volum.

Bucovina literară • 5 – 6 (303 – 304), mai – iunie 2016

autograf
Nicolae Coande - Bătrânii corupţi.............................................................................................................................................................1
invitatul revistei
Paul Emond – „În acea zi, virusul teatrului mi-a fost inoculat şi niciun vaccin nu mă va vindeca...” (prezentare şi interviu
realizate de Elena-Brînduşa Steiciuc).........................................................................................................................................................2
aforisme
Gheorghe Grigurcu – „De fapt îţi trebuie mai mult curaj”.....................................................................................................................7
jurnal comentat
Liviu Ioan Stoiciu – Avem festivaluri şi recitaluri de poezie, avem reviste literare, n-avem auditoriu şi cititori.............................8
poesis
Constantin Abăluţă – Regele protozoarelor..........................................................................................................................................10
cronica literară
Ioan Holban – Lumina explodează dinspre dealul Ţicăului ..............................................................................................................13
Constantin Cubleşan – Ratarea prin succes (Aurel Baranga) ...........................................................................................................16
A. G. Secară – Performance Critic sau analistul ţesând la pânza de Penelopă a literaturii... .................................................20
recitiri
Adrian Dinu Rachieru – G. Călinescu, un „strateg” iluzionat (II) .....................................................................................................23
reflux
Alexandru Ovidiu Vintilă – Sfânta Mănăstire Voroneţ. Un sfert de veac de la înfiinţare.............................................................28
cadran
Vasile Andru – Pomenirea lui Radu Mareş ............................................................................................................................................30
chipuri şi privelişti
Liviu Antonesei – „Bucovină de lumină...”...............................................................................................................................................34
eminesciana
N. Georgescu – Receptarea ziaristicii eminesciene (III)....................................................................................................................35
liber pe contrasens
Adrian Alui Gheorghe – De ce, dacă-l iubim pe Eminescu, îl urmăm, în tot ce facem, pe Caragiale?...................................42
carnete critice
Horaţiu Stamatin – Şi caii se-mpuşcă......................................................................................................................................................43
Maria Dinu – Poeme suprarealiste „cu o logodnică superlativă” ....................................................................................................45
apostrof
Magda Ursache – Despre Eminescu, aşa cum nu trebuie scris .......................................................................................................47
proză
Liviu G. Stan – Casele vor uita (fragment) .............................................................................................................................................50
Marius Gabor – Exilul (fragment)............................................................................................................................................................52
opinii
Petru Ursache – „Piteştizarea” continuă..................................................................................................................................................54
eseu
Ioan Ţicalo – Dimensiunea creştină a operei lui Constantin Noica ................................................................................................58
Simona-Grazia Dima – Câteva consideraţii despre actul lecturii.....................................................................................................63
vitrina editorială
Adrian Dinu Rachieru – Emisferele de Bucovina .................................................................................................................................66
lirice
Ana Maria Sîrbu – Poeme .......................................................................................................................................................................69
recenzii
N. Georgescu – Dan C. David. Po-eseuri de înstrăinare...................................................................................................................75
Adrian Lesenciuc – Nel mezzo del camin di nostra vita ....................................................................................................................77
Emil Simion – Cu cărţile pe faţă ...............................................................................................................................................................78
din sens opus
Leo Butnaru – Vizita ....................................................................................................................................................................................80
cronica traducerilor
Cristina Rusu – Japonia – Drumurile ce merg Nicăieri şi Treptele ce conduc către Nimic ........................................................84
eveniment
Doina Cernica – Teii adolescenţi ai lui Eminescu ................................................................................................................................85
jurnal de călătorie
Marius Chelaru – Prin Anatolia, din Erzincan (IX)................................................................................................................................88
miscellanea
Nicolae Havriliuc – Inocentia Fabulae sau Proză în târlici pentru mari şi pentru mici.................................................................93

Serie nouă
Anul XXVII
Nr. 5 – 6 (303 – 304)
mai – iunie 2016