PREZENTAREA MANASTIRII SARACA

Acesta este un loc, pamant sfant pe care au calcat monahi timp de peste 700 de ani.
Prima marturie despre existenta Manastirii se afla intr-un document din secolul alXII-lea (1270-1272). Acesta a fost scris de un istoriograf maghiar si prezinta donarea
undei mori catre Manastire de catre regele Stefan al V-lea al Ungariei si Croatiei care
a domnit intre anii 1270 si 1272. Documentul mai specifica faptul ca moara a fost
cumparata de la un iobag numit Vladiceanu. Datarea documentului s-a facut dupa anii
de domnie ai regelui.
Alta dovada a vechimii Manastirii o avem dintr-un raport al mai marelui calugarilor
franciscani din zona Ungariei de sud, Croatiei si Bosnia si Hertegovina, numit
Fermengini. Raportul este destinat conducatorilor sai si acesta numeste Manastirea
romaneasca de la Sumig ca fiind o pepiniera schismatica.
Inainte de secolul 18 in aceasta zona au fost si paduri, manastirile fiind de obicei
construite in zone mai ascunse mai neumblate de piciorul omului. In 1768 manastirea
inca este inconjurata de o mica padure, aceasta harta poate fi gasita pe wikipedia. Cel
mai probabil Semlacu mic a aparut dupa manastire, prima mentiune despre acesta
fiind intr-un document din 1404.
Manastirea a avut mai multe denumiri. Primul nume a fost Sumig dupa dealul din
apropiere, nume care inseamna vulcan stins pe slavona, mai apoi Semliug si Semlac
acestea doua fiind numele si celor doua sate din zona, cel din urma nume fiind de
origine maghiara. Din 1934 pana in ziua de astazi Manastirea a pastrat numele Saraca.
In anul 1443 biserica Manastirii a fost rezidita din piatra si caramida si impodobita cu
pictura de catre monahul Macarie de la manastirea Tismana, ucenic al Sf. Nicodim.
Manastirea noastra a avut mai multe stapaniri politice dea lungul timpului incepand cu
regatul ungar. In secolul 15 despotul George Brancovici prin invingerea si capturarea
lui Iancu de Hunedoara, cu ajutorul otomanilor, primeste in schimb cetatea Sumig cu
terenurile sale printre care era inclusa si manastirea noastra. In secolul16 zona este
cucerita de otomani si devine pasalac. Manastirea era chiar sub nasul turcilor deoarece
pe deal a fost un fort iar pe langa Semlacu Mare cetatea mentionata. Iar din 1716,
1918 zona este stapanita de imperiul austro-ungar. Cetatea si fortul nu se mai vad
deoarece in 1738 printr-un tratat de pace cu turcii, sunt demolate fortificatiile
banatului in afara de Timisoara

In anul 1730, in urma unui incendiu provocat de turci, se termina restaurarea bisericii
impreuna cu pictura. Nu se stie data la care s-au inceput lucrarile dar incendiul a avut
loc cel mai probabil in anul 1716 cand austriecii au cucerit banatul din mainile
turcilor. Revenind la restaurare, aceasta s-a facut prin osardia preasfintitului egumen
Simeon si a ctitorilor Giuricico Lazarevici impreuna cu fii sai Nicola si Iovan, acestia
provenind dintr-o familie regala care a stat la conducerea regatului sarb. Pictura a fost
executata de catre pictorii Andrei cu fiul sau Andrei, Ioan si Chiriac toti provenind din
Tara Romaneasca, fiind scoliti in renumita scoala de pictura de la manastirea Horezu.
Acesti pictori au lucrat dupa erminia bizantina cu traditie in Sf. Munte Athos. In
acelasi timp se presupune ca s-a lucrat dupa pictura originala din care mai ramane o
parte in pridvor. De asemenea este posibil ca pridvorul sa fi fost construit tot in
aceasta perioada.
In 1778 manastirea este comasata manastirii Mesici din Serbia. Toate documentele si
bunurile manastirii au fost trimise la M. Mesici, printre care Sfinte Icoane si Moaste.
Aceasta s-a facut de catre imperiul austriac sub care era acest teritoriu la acea vreme
pe motivul ca manastirea este saraca si nu aduce destui bani imperiului. Motivul
adevarat a fost stergerea traditiilor romane si a religiei ortodoxe din Transilvania si
zona de vest. In aceasi perioada au fost inchise mai multe manastiri din Transilvania.
In 1802 manastirea este desfiintata dar biserica este folosita in continuare de
credinciosii din Butin iar chiliile devin scoala.
In 1803 manastirea impreuna cu terenurile sale si satele din jur cu terenurile aferente
intra in posesia familiei Ostoich, fiind primite de la imparat impreuna cu titlu nobiliar.
Ostoich a fost functionar judetean in Timisoara si paharnicul imparatului.
Din 1805 biserica este inchisa impreuna cu scoala iar chiliile incepsa fie daramate. In
1838 biserica devine mausoleul familiei, a carui membrii raman ingropati pana astazi
sub podeaua de piatra. Intrarea a fost intre naos si pronaos.
In 1934 prin staruinta lui Ioachim Miloia si a unor credinciosi din tara romaneasca
manastirea este cumparata contra sumei de 150.000 lei. Aceasta este pusa sub
stapanirea Episcopiei Caransebesului, se repara biserica, se construieste o casa, se
cumpara teren si isi reia cursulsau firesc.
Din 1959 manastirea se inchide din nou, impreuna cu majoritatea manastirilor din
tara, in urma decretului guvernului comunist de la acea vreme. Biserica insa ramane
deschisa pentru credinciosii din Semlacu Mic, iar intre 1980-88 este restaurata prin
purtarea de grija a IPS Nicolae Corneanu.
Din 1989 manastirea se redeschide, revin monahi si isi reia cursul firesc. In1995 se
construieste primul corp de chiliisi gospodaria. In 2000 se punde piatra de temelie
pentru un nou corp de chilii cu paraclis, care a fost tarnosit la 25 martie de catre PS

Lucian, primind hramul de Buna Vestire. Intre 2005 si 2007 se picteaza paraclisul de
catre Constantin si Petronia Dumitrescu Gherghe. In 2007 de praznicul Schimbarii la
Fata, pictura este sfintita de catre PS. Paisie Lugojeanul.
In 2013 se construieste Trapeza manastirii in continuarea primului corp de chilii iar in
2014 se reconstruieste foisorul din curte.