Etica comunicarii diagnosticelor grave

Etica comunicarii diagnosticelor

grave
In practica fiecarui medic, o problema majora este cea a comunicarii unui diagnostic
grav in boli cu evolutie nefavorabila si/sau cu prognostic rezervat. Progresele mari
facute in medicina au redimensionat in multe cazuri nevoia de a comunica rapid
pacientului un diagnostic grav, pentru ca el sa se poata implica in strategia
terapeutica; aceasta reprezentand o adevarata lupta pentru supravietuire dusa
contra cronometru. Fara aceasta comunicare a diagnosticului, principiul interventiei
precoce nu este operant si o amanare a tratamentului poate avea consecinte grave
sau chiar fatale.
Exemple in aceasta directie pot fi luate din patologia oncologica, din psihiatrie, din
cardiologie, din neurologie, practic din orice specialitate medicala. Pacientul are
dreptul sa refuze sau sa accepte tratamentul prescris, dar numai dupa ce are cele
mai adecvate si complete informatii despre diagnostic, prognostic si tratament.
Desigur, a vorbi sensibil despre toate lucrurile acestea inseamna un efort si un
consum afectiv deosebit care va face ca medicul sa aiba inerente dificultati.
S-a constatat ca in comunicarea diagnosticelor grave, medicii intampina o serie de
bariere psihologice.
Prima bariera psihologica cu care medicul se confrunta in comunicarea diagnosticelor
grave, este legata de faptul ca un diagnostic grav inseamna acceptarea unei lacune
importante in posibilitatile medicinii, pe care, din pacate, medicul trebuie sa si-o
asume. Viteza mare a progresului medical face ca lentoarea sau lipsa de eficienta din
anumite zone ale medicinii sa para supradimensionata si de aceea sa umbreasca
mult imaginea profesionala a medicului.
Solutia pentru aceasta bariera este asteptarea sincera si rezonabila a aparitiei unui
progres in domeniu.
Inainte de a comunica un diagnostic presupus grav, orice medic trebuie sa-si
revizuiasca propriile cunostinte despre boala respectiva precum si felul in care a
procedat in cazuri similare.
O alta bariera psihologica este ridicata de "traducerea" limbajului profesional intr-o
explicatie pe intelesul pacientului. Adeseori medicul transmite un dublu mesaj, unul
adresat pacientului - ambiguu, altul adresat medicului de familie si altor specialisti clar si transant, transferandu-le acestora sarcina de a comunica vestile proaste.
Exista medici care cred ca pacientii, stiind ca au o boala grava, vor considera ca sunt
o povara ceilalti si isi vor pierde speranta de a fi vindecati.
Se stie acum ca pentru enorma majoritate a oamenilor cea mai mare dorinta este de
a cunoaste diagnosticul bolilor si de a avea cateva elemente care sa le dea speranta
si incredere. Baile W.F. si colab. (2000) arata ca in situatia bolilor grave sau cu
prognostic rezervat trebuie respectat urmatorul algoritm:

- informarea pacientului asupra existentei unei suferinte grave;

- transmiterea informatiilor medicale cat mai complete si pe intelesul pacientului in
legatura cu boala lui;
- acordarea de suport psihologic pacientului;
- implicarea pacientului in dezvoltarea unor strategii privind tratamentul;
Se considera o practica depasita, in primul rand pentru ca lezeaza dreptul la
informatie a pacientului, aceea a comunicarii diagnosticului grav mai intai membrilor
familiei si de a transfera acestora decizia de a-i comunica sau nu pacientului date
despre boala sa.
Un studiu efectuat recent de Kim M.K. si Awi A. (1999) asupra unui lot de pacienti cu
cancer laringian sau cerebral a aratat ca 81% din subiecti nu doresc sa fie nimeni
afara de medic atunci cand li se comunica diagnosticul grav. Numai 65% din pacienti
au discutat cu altii despre boala lor. Ei prefera ca diagnosticul sa le fie comunicat
simplu si direct, iar medicii cei mai buni au fost considerati cei cinstiti, atenti fata de
ei si plini de compasiune. Este interesant faptul ca trei sferturi dintre pacienti nu
doresc sa fie atinsi sau imbratisati cand li se comunica diagnostice grave. Chiar si
persoanele in varsta doresc sa afle direct de la medic atunci cand este vorba de un
diagnostic grav, cum ar fi un cancer, iar acest lucru sa fie spus cu claritate (Noone I.,
Crowe M., Pillay I., O Keeffe S.T. 2000).
Exista pacienti care doresc ca la comunicarea unor diagnostice grave sa participe
sotul/sotia sau alt membru al familiei, iar aceasta dorinta trebuie intotdeauna
respectata, deoarece ea usureaza mult sarcina medicului. Exista si cazuri in care
incapacitatea pacientului de a intelege despre ce este vorba ne poate conduce la o
discutie cu familia sau alte persoane apropiate, asa cum se intampla de exemplu in
pediatrie. Cand se comunica un diagnostic grav, nimic nu este mai nepotrivit decat
lipsa empatiei, a capacitatii medicului de a rezona in fata suferintei. Exista medici
care considera drept neprofesionala emotia si tensiunea pe care comunicarea unui
diagnostic grav le-o provoaca.
Weber M., Werner A., Nehring C, Tentrup F.Y. (1999) considera ca pentru comunicarea
diagnosticelor grave trebuie respectate unele conditii, cum ar fi:
1. Pregatirea locului in care se va desfasura intalnirea sau consultatia. Primul pas in
comunicarea diagnosticelor grave este pregatirea medicului pentru intalnire si
aceasta inseamna alegerea unui moment linistit pentru aceasta. Daca bolnavul se
afla in spital medicul se va aseza pe patul pacientului, dar nu se va grabi sa se ridice
imediat ce a terminat de vorbit sau de raspuns la intrebari.
2. Exploatarea cunostintelor si suspiciunilor pacientului privind boala sa.
3. Transmiterea informatiei in cantitati mici si pe cai diverse. Clinicianul trebuie sa
aiba cunostinte privind gravitatea bolii si sa ajusteze forma prezentarii problemelor
ce decurg din aceasta in functie de nevoile emotionale de care pacientul are nevoie.
4. Medicul trebuie sa raspunda sentimentelor pacientilor. Este bine sa se exprime
parerile de rau pentru suferinta pacientului. Medicul isi poate arata implicarea nu
numai prin expresii verbale, dar si printr-o atitudine nonverbala de solidaritate, cum
ar fi un bun contact vizual mentinut permanent.

5. Medicul stabileste o atitudine de conlucrare pentru viitor deoarece a comunica un

diagnostic grav nu e un eveniment punctual ce se desfasoara cateva minute dupa
care pacientul este abandonat.
Raspunsul emotional al pacientilor e foarte intens dar si foarte diferit. Unii sunt foarte
calmi, chiar reci, interesandu-se in totalitate de detalii tehnice. Aceasta reactie, sau
lipsa reactiei, este o adevarata supapa care permite eliberarea de anxietate a
pacientului. Un calm extrem poate sugera si ca persoana nu a inteles mesajul sau nu
poate "conecta" emotional.
Alti pacienti arata suparare si chiar ostilitate. Pacientii pot face comentarii
suparatoare pretinzand ca medicul le-a schimbat diagnosticul sau considera ca
acesta i-a mintit. Ei pot intreba "de ce spitalul nu este mai eficient?, de ce nu li s-a
spus mai devreme ca sufera de o boala atat de grava?" De asemenea, ei pot exagera
mult importanta celor cateva zile care au fost necesare pentru precizarea
diagnosticului sau pentru gandirea planului terapeutic.
Unii pacienti vor combina furia cu negarea cerand o a doua opinie, medicul trebuind
sa ajute pacientul sa obtina si alta parere.
Cel mai indicat mod de depasire a barierelor in comunicare este evitarea asanumitelor adevaruri partiale.
Din ce in ce mai multe studii vin sa confirme faptul ca speranta si increderea in
ajutorul divin, chiar si in cazul unor bolnavi considerati incurabili au dus la
ameliorarea suferintei si, nu in putine situatii, chiar la vindecare.
Kenneth Parament, profesor de psihologie la Universitatea de Stat "Bowling Green"
din Ohio, a studiat timp de mai multi ani legatura dintre credinta si modul in care
peste 600 de pacienti, cu suferinte mai mult sau mai putin grave au luptat cu boala.
Concluziile au aratat ca bolnavii care nu credeau in eficienta rugaciunilor si mai ales
cei care se credeau abandonati de Dumnezeu erau cu 30% mai mult supusi riscului
de a-si pierde viata, in urmatorii doi ani fata de cei care aveau incredere in ajutorul
divin.
Multi oameni bolnavi, in special parinti ai unor copii cu suferinte grave se intrebau:
"cu ce-a gresit un suflet nevinovat sa se chinuiasca atat?" sau "cu ce-am gresit eu sa
fiu astfel pedepsit?". Astfel de intrebari retorice, ca si abandonul in fata deznadejdii
pot duce la aparitia unor grave tulburari psihice si chiar la noi afectiuni psihice.
Latura spirituala, ca si framantarile interioare ale oamenilor pe aceasta tema, trebuie
privite cu foarte multa seriozitate de catre medicina actuala. Multi universitari
americani sunt de parere ca raportul medicina-religie este foarte important si, parca
pentru a demonstra acest lucru, mai mult de 70 din cele 125 de scoli medicale din
SUA, printre care Harvard si Stanford, au inclus in programa cursuri in care studentii
studiaza importanta laturii spirituale, in terapiile conventionale.
De asemenea, din ce in ce mai multi medici isi indeamna pacientii sa creada,
convingerea ca Dumnezeu ii va ajuta sa se vindece si sa se roage in acest sens in
ciuda unei opozitii inca foarte puternice a unei parti a lumii medicale, care priveste cu
un scepticism declarat o asemenea atitudine.

Comunicarea diagnosticelor grave reprezinta o situatie medicala si terapeutica in

care medicul se afla de multe ori fara pregatire de specialitate, aceasta fiind supusa
unor erori sistematice care vor scadea mult din calitatea actului medical.
Concluzii
Data fiind saracia pregatirii medicului privind comunicarea diagnosticelor grave este
necesara realizarea unor programe privind etica comunicarii medic-pacient. in acest
context, as propune cateva reguli in comunicarea diagnosticului grav:
1. Stabilirea unui moment cat mai putin dureros pentru pacient.
2. Alocarea unui timp suficient pentru discutie in care se va comunica diagnosticul
grav.
3. Se va folosi un limbaj simplu si clar, pe intelesul pacientului.
4. Se va evita tentatia de minimalizare a problemei.
5. Se va exprima parerea de rau pentru ce i se intampla pacientului.
6. Se va asigura pacientul de disponibilitatea medicului in a-l ajuta cu tot ce-i sta in
putere.
Se comunica planul de ingrijire, dar nu se va promite vindecare.
Florin Neagos