Cuprins

1 Internet Protocol ......................................................................................................... 2

1.1 Formatul datagramei IP ......................................................................................... 4

1.2 Adresa IP ............................................................................................................. 5

1.3 Metode traditionale de comutare ............................................................................ 6

1.4 Dezavantaje ......................................................................................................... 8

1.5 Migrarea IP .......................................................................................................... 9

2 MPLS .......................................................................................................................... 9

2.1 Principiul de functionare .......................................................................................10

2.2 Reteaua MPLS .....................................................................................................10

2.3 Formatul etichetei MPLS .......................................................................................13

2.4 Distributia etichetelor ...........................................................................................14

2.5 CR-LDP ...............................................................................................................15

2.6 MP-BGP...............................................................................................................15

2.7 LDP ....................................................................................................................15

2.8 RSVP ..................................................................................................................15

2.8.1 Mesajele RSVP ..............................................................................................16

3 Tehnologia ATM .........................................................................................................18

3.1 Structura celului ATM ...........................................................................................19

Rezumat

Lucrarea îşi propune să prezinte cât mai concis arhitectura unei reţele ce foloseste
tehnologie MPLS, modul de funcţionare şi nu în ultimul rând beneficiile şi serviciile
inovatoare de care se bucură în ziua de azi majoritatea operatorilor de date. Lucrarea
se va concentra asupra modului de funcţionare al tehnologiei MPLS precum şi asupra
metodelor de integrare cu reţea o ATM. Pe baza acestor concepte s-au efectuat simulări
într-o reţea de laborator, pentru a pune în evidenţă metodele de integrare a tehnologiei
MPLS într-un mediu ATM. În urma simulărilor pot fi analizate etichetele MPLS asignate
claselor de echivalenţă şi modul de distribuţie „cell-mode” caracteristic unui mediu ATM.

1 Internet Protocol

Unul din primele protocoale de comunicaţii a fost definit în 1981 prin [1]1 si a fost numit
Internet Protocol – IP, iar versiunea introdusă de aceste documente a fost versiunea 4
(IPv4). De aici s-ar deduce că au mai existat alte trei versiuni, ceea ce totusi nu este
adevărat. Precursorul IP, TCP (Transfer control protocol) a avut alte trei versiuni în anii
1970 si pentru a se evita confuziile s-a pornit direct cu versiunea 4. A aparut totusi
versiunea 6 (IPv6) ce aduce o serie de schimbari foarte importante. Desi IPv6 se pliaza
mult mai bine pe necesitaţile reţelelor contemporane inca nu sunt foarte mulţi operatori
de date ce suporta acesta versiune datorita procesului de migrare foarte anevoios. Din
acest motiv aceast proiect va face referire doar la versiunea 4 a protocolului. Frame
Relay a devenit o soluţie viabilă abia la începutul anilor 1990 iar ATM abia câţiva ani mai
târziu.

Frame Relay a fost dezvoltat pentru a conecta reţele locale (LAN) aflate la distanţa
peste retele globale (WAN). ATM s-a dovedit eficient pentru transmisiunile de date de
mare viteză. În timp ce IP si Ethernet au fost soluţia pentru reţelele locale datorită
costurilor scăzute si simplităţii.

Totusi, desi a fost dezvoltat înaintea Frame Relay si ATM, protocolul IP nu si-a făcut loc
în reţele centrale ale operatorilor datorită performanţelor scăzute la rate de transfer
mari si datorită faptului că interfeţele ethernet, suportul IP, încă aveau capacităţi
scăzute de transport. IP este prin definiţie un protocol „best-effort”, ceea ce nu îi dă
posibilitatea de a garanta succesul comunicaţiilor sau transmiterea în timp a datelor
(aceste limitări au fost ameliorate prin diverse tehnologii QoS dezvoltate pentru IP).

De asemenea, ideea unei reţele ATM de la un capăt la celălalt a căzut rapid datorită
costurilor mari si complexităţii crescute. Astfel, până în anii 1997, aceste tehnologii au
fost nevoite să coexiste. În acea perioadă, la sfârsitul anilor 1990, au început să apară
interfeţele ethernet de mare viteză, iniţial la 1Gbps, apoi mai târziu la 10Gbps. În acest
moment se lucrează la standardizarea unor interfeţe capabile de 40Gbps si 100Gbps.
Dar vitezele crescute pe ethernet nu au fost suficiente pentru a determina operatorii să
migreze reţelele centrale de la ATM la IP.

În anul 1996, Ipsilon Networks a introdus conceptul de IP switching, ca mod de a

transporta IP peste o retea ATM. Practic, în propunerea Ipsilon, switch-urile ATM
primeau capacităţi de rutare IP.
1.1 Formatul datagramei IP

Internet Protocol se situează în cadrul modelului OSI la nivelul 3 (de reţea) si este cel
mai popular protocol folosit pentru livrarea datelor peste o reţea cu comutare de
pachete.

Cele mai importante funcţii ce intra in responsabilitatea protocolului IP sunt:

 modelul ierarhizat pentru adresarea unei reţele (adresa IP)

 comutarea pachetelor pe baza adresei IP
 encapsularea segmentelor si decapsularea cadrelor

Adresa destinaţie se regaseste in zona de antet si este elementul pe baza căruia se iau
deciziile de comutare în reţeaua IP.

Formatul antetului datagramei IP este prezentat mai jos:

0 1 2 3 4 5 6 7 0 1 2 3 4 5 6 7 0 1 2 3 4 5 6 7 0 1 2 3 4 5 6 7

Versiune Lungimea Tipul de Serviciu Lungimea Totala

Etichetei (TOS)

Indetificare Flag Deviatia Etichetei

Timpul de viata (TTL) Protocol Checksum Eticheta

Adresa Sursa

Adresa Destinatie

Alte Optiuni IP

Fig. 1 Formatul etichetei IPv4

Antetul IP, are o lungime de cel putin 20 de octeţi si contine 13 campuri dintre care
doar 12 dintre ele sunt obligatorii. Campurile importante sunt prezentate dupa cum
urmeaza:

 Versiunea (4biti) : defineste versiunea protocolului IP. Valorile cele mai

importante sunt 4 si 6 pentru IPv4 respectiv IPv6
 TOS / DSCP (8biti) : defineste tipul de serviciu din care face parte pachetul IP si
este folosit pentru considerente de calitatea serviciului (QOS)
 Flag (3biti) : foloseste la identificarea fragmentelor
 TTL (8biti) : cand un pachet este comutat valoarea scrisa in acest camp este
decrementata. Acest lucru impiedica comutarea pachetelor la infinit in cazul in
care apare o eroare in sistemul de control
 Protocol (8biti) : pe baza acestui camp se poate urmari ce protocol aflat la nivelul
de transport a generat acest flux de date
 Adresa Sursa (32biti) : adresa IP asociata celui ce a trimis pachetul
 Adresa Destinatie (32biti) : adresa IP asociata destinatiei ce urmeaza sa
primeasca pachetul

1.2 Adresa IP

Adresa IP are o lungime de 32 de biti (4 octeti) care este de regula scrisa ca patru
intregi (cate unul pentru fiecare octet) separati prin puncte. Acest format se numeste si
formatul zecimal al adresei IP.

De exemplu 11000000 10101000 11111111 00000000 reprezinta o adresa IP in format

binar si este folosita doar de sistemele de calcul. In format zecimal, sau usor de citit de
utilizator, aceasta adresa IP se traduce cu 192.168.255.0 . Am ajuns la acest rezultat
transformand fiecare octet din binar in zecimal si se poate observa ca nu putem avea
valori mai mari de 255 (numarul maxim ce poate fi reprezentat pe 8 biti).

Adresa IP este folosita pentru a identifica in mod unic un „host” intr-o retea. In
paragraful anterior am amintit faptul ca adresa IP are un format ierarhic iar acest lucru
se traduce prin posibilitatea de a imparti spatiul de adresare in zone de retea si zone de
gazda. O analogie buna ar fi sa comparam adresarea IP cu formatul telefonic unde un
numar de telefon are o zona pentru codul tarii (echivalent cu zona de retea) si o alta
zona pentru numarul propriu-zis (zona de gazda).

In ziua de astazi ierarhizarea adreselor IP se face pe 3 niveluri:

 Zona de retea
 Zona de subretea
 Zona de gazda

Acest lucru este in continuare valabil si in sistemul telefonic unde numarul propriu-zis
are o zona in care se poate regasi operatorul ce guverneaza acel numar de telefon.

Divizarea unei adrese IP in zona de retea si zona de gazda se face cu ajutorul masti de
retea. Masca de retea este o valoare pe 32 de biti ce marcheaza de la stanga la dreapta
printr-un sir continuu de biti de „1” zona de retea. Diferenta pana la 32 de biti se
completeaza cu biti de „0” si se numeste zona de gazda.

1.3 Metode traditionale de comutare

Comutarea de pachete este cea mai importanta functie a protocolului IP si este realizata
de echipamente specilizate ce se afla la nivelul de retea intr-un model OSI. Un astfel de
echipament se mai numeste si „ruter” sau „switch multi nivel”.

Deciziile de comutare se iau local pentru fiecare pachet in parte, pe baza adresei IP
destinatie continuta in antet. Pentru a putea lua o astfel de decizie trebuie mentinuta o
tabela prin care se asocieza fiecarei destinatii IP o interfata de iesire. Aceasta tabela se
numeste tabela de comutare/rutare si este administrata de fiecare ruter prin intermediul
protocoalelor de rutare dinamice precum OSPF, EIGRP, BGP, RIP, IS-IS sau statice cand
un operator intervine si modifica manual tabela de rutare.
Pe scurt procesul de comutare se intampla cam un felul urmator:

Fig. 2 Procesul de comutare IP

 Sursa „S” doreste sa comunice cu destinatia „D”. Primul lucru verificat de sursa
este daca se afla in aceasi retea cu „D”. Acest lucru se verifica pe baza adreselor
IP si a mastilor de retea. Daca rezultatul operatiei SI logic dintre masca de retea
si IP-ul destinatie este egal cu rezultatul operatiei SI logic dintre masca de retea
si IP-ul sursa atunci „S” si „D” fac parte din acelasi bloc de IP-uri respectiv aceasi
retea. Daca nu sunt egale atunci „S” si „D” sunt distante
 Daca „S” si „D” fac parte din aceasi retea atunci pachetul este livrat local
 Daca „S” si „D” nu sunt in aceasi retea atunci pachetul trebuie sa fie destinat
unei retele aflate la distanta si trebuie trimis unui „ruter” ce indeplineste rolul de
poarta de iesire sau „gateway”
  Odata ajuns pe ruterul R1, din pachet se extrage adresa destinatie si se verifica
in tabela de comutare pe baza algoritmului „longest prefix match”. Cosiderand ca
in acesta retea ruleaza un protocol de rutare si toate destinatiile sunt vizibile
atunci ruter-ul R1 o sa comute pachetul pe interfata lui catre R2
 Pachetul ajunge la R2. Analizeaza si el campul „Adresa Destinatie” aflat in antet
si conform tabelei de comutare o sa trimita acest pachet la R3
 R3, in urma analizei, decide ca destinatia este conectata direct pe una din
interfetele lui si trimite pachetul direct la destinatie

Observatii:

1. Pe tot parcursul procesului de comutare/rutare informatiile aflate in campurile

Adresa Sursa si Adresa Destinatie raman neschimbate
2. In majoritatea cazurilor exista o multitudine de cai intre o sursa si o destinatie. In
acest caz ruterul o sa trimita pachetele pe calea cea mai scurta. Calea cea mai
scurta variaza in functie de politica de rutare si implicit de protocoalele de rutare
folosite.

1.4 Dezavantaje

Desi protocolul IP s-a instalat ca un protocol de baza in majoritatea mediilor de retea,

modelele traditionale de comutare cunosc o serie de dezavantaje:

 Protocoalele de rutare sunt prezente pe toate echipamentele L3 pentru a distribui

informatia de rutare si a popula tabela de comutare.
 Decizia de comutare se ia doar pe baza adresei IP destinatie
 Decizia de comutare se ia local de fiecare ruter in parte
 Capabilitati reduse pentru ingineria traficului
1.5 Migrarea IP

Odata cu cresterea retelei Internet si convergenta aplicatiilor spre IP, aceste

dezavantaje au devenit din ce in ce mai evidente si o tehnologie noua trebuia sa apara
pentru rezolva aceste neajunsuri. Astfel a apărut MPLS – Multi-Protocol Label Switch-
ing, sau comutare de etichete multiprotocol. Tehnologia MPLS a simplificat foarte mult
procesul traditional de comutare si a deschis noi usi in domeniul aplicatiilor: retele
virtuale private, ingineria traficului. MPLS si IP formeaza Internet-ul de astazi fiind
prezente in majoritatea retelelor „backbone” din lume.

MPLS este si protocolul de bază pe care se bazează acest proiect, de aceea functionarea
sa va fi descrisă în amănunt în capitolul următor.

2 MPLS

După cum am amintit si în capitolul anterior, conceptul de bază al MPLS a fost introdus
în 1996 de Ipsilon Networks si propunea comutarea de pachete IP (IP switching). Ideea
din spate se bazează chiar pe comutatia de etichete prezentă în tehnologiile Frame
Relay si ATM.

Totusi IP switching era gândit initial să meargă doar în retelele ATM. Propunerea a fost
preluată de Cisco Systems si dezvoltată ca Tag Switching – comutare de stampile (tag-
uri). Tag Switching nu mai era obligat să functioneze peste ATM acum putând functiona
si peste Ethernet. Cisco a creat si primul protocol de semnalizare pentru distributia
acestora, Tag Distribution Protocol – TDP si astfel tehnologia a devenit utilizabilă.

Protocolul a fost redenumit MPLS – Multi-Protocol Label Switching când a fost

standardizat de IETF iar protocolul de semnalizare a fost denumit Label Distribution
Protocol – LDP.
MPLS poate lucra cu orice protocol de nivel 3 OSI, de unde si denumirea de
multiprotocol.

2.1 Principiul de functionare

Spre deosebire de rutarea IP, MPLS foloseste etichetele pentru a transmite

traficul în domeniul MPLS. Când un pachet intră într-un domeniu MPLS, i se asociază o
etichetă pe baza căreia se va determina următorul nod spre care va fi transmis.
Etichetele sunt sterse de nodul de iesire din domeniul MPLS.

Când un pachet etichetat ajunge la un ruter capabil să comute pe baza etichetelor

(Label Switching Router – LSR), eticheta de intrare v-a determina calea pe care
pachetul v-a fi trimis mai departe în reteaua MPLS. Ruterul v-a schimba eticheta de
intrare cu eticheta de iesire potrivită si va trimite pachetul la următorul nod.

Etichetele sunt asociate pachetelor pe baza unor clase de echivalentă (Forwarding

Equivalence Class – FEC). Pachetele care tin de aceeasi clasă vor avea parte de acelasi
tratament, si normal, de aceeasi etichetă.

2.2 Reteaua MPLS

În arhitectura MPLS nodurile, ruterele capabile să comute pe baza etichetelor

MPLS, se numesc Label Switching Router – LSR.

Ruterele care aplică unui pachet o anumită etichetă se numesc rutere de intrare în
domeniul MPLS, Ingress LSR. Cele care sterg eticheta înainte de a transmite pachetul
mai departe spre client sau spre o retea non-MPLS se numesc de iesire din domeniul
MPLS, Egress LSR. Nodurile de intrare si de iesire sunt la marginea domeniului MPLS, de
aceea se mai numesc si noduri de margine (Edge LSR).
 Fig.3 Arhitectuta retelei MPLS

Între nodurile MPLS adiacente se stabileste o relatie de vecinătate, prin protocolul de

distributie a etichetelor. Etichetele au semnificatie locală, doar pentru conexiunea dintre
cei doi vecini MPLS. Traseul parcurs de la nodul de intrare în domeniul MPLS până la
nodul de iesire se numeste cale cu comutatie de etichete (Label Switched Path – LSP).
Acesta este un canal virtual care traversează mai multe LSR. Pachetele care apartin
aceluiasi FEC vor traversa, normal, prin acelasi LSP, aceeasi cale cu comutatie de
etichete.

Când se lucrează cu mai multe nivele de etichete în dirijarea traficului MPLS, etichetele
sunt aplicate pachetului într-o stivă de tip LIFO (Last In First Out), numită Label Stack.

Calea LSP prin retea către destinatie este stabilită de protocoalele de rutare dinamică tip
IGP (OSPF, IS-IS, iBGP). Destinatiile sunt împărtite în clase FEC cărora li se atribuie
etichete prin operatiunea de Label Binding. Destinatiile sunt clasificate în clase FEC
diferite la nivelul unui ruter LSR în functie de interfata de iesire, de serviciul QoS ce
trebuie satisfăcut sau după alte criterii. Etichetele sunt distribuite, anuntate ruterelor
LSR adiacente prin protocolul LDP si astfel se stabileste corespondenta între destinatia
IP si eticheta folosită pentru dirijarea pachetelor. Astfel se stabilesc căile LSP. Etichetele
sunt distribuite de la nodul din aval către nodul din amonte. Distributia poate fi solicitată
de nodul din amonte sau nesolicitată.

Fig. 4 Distributia si asignarea etichetelor

În transmiterea datelor propriu-zise prin reteaua MPLS apar operatii specifice MPLS:

 SWAP, adică comutatia de etichete la nivelul unui ruter LSR;

 PUSH, aplicarea unei etichete pentru o clasă FEC la nivelul ruterului de intrare în
domeniul MPLS;
 POP, stergerea etichetei la nivelul ruterului de iesire din domeniul MPLS.
2.3 Formatul etichetei MPLS

MPLS se situează în cadrul modelului OSI la între nivelele 2 (de date) si 3 (de retea)
ceea ce face să fie denumit un protocol de nivel 2,5.

Eticheta este elementul pe baza căruia se iau deciziile de comutare în reteaua MPLS.

Formatul acesteia este prezentat mai jos:

0 19 22 23 31

LABEL EXP S TTL

Fig. 5 Formatul etichetei MPLS

Eticheta (Label), are lungimea de 20 biti. Poate lua diverse valori din care trebuie
amintite câteva rezervate:

 IPv4 Explicit NULL Label, are valoarea 0, indică faptul că pachetul trebuie să iasă
din domeniul MPLS, rutarea făcându-se pe baza informatiilor din antetul IP.
Valoarea 0 o poate lua doar eticheta de la baza stivei de etichete.
 Router Alert Label, are valoarea 1 si indică faptul că pachetul are nevoie de
procesare software, si va fi trimis la procesorul ruterului. Valoarea 1 o pot lua
toate etichetele din stivă mai putin cea de la baza stivei. Comutarea se va face în
continuare pe baza etichetei următoare din stivă.
 IPv6 Explicit Null Label, valoarea 2, are aceeasi semnificatie ca IPv4 Explicit Null
Label dar se aplică pentru protocolul IP versiunea 6.
 Implicit NULL Label, valoarea 3, indică că mai departe de-a lungul căii LSP se află
un ruter de iesire, care nu va mai avea nevoie de etichetă pentru a ruta
pachetul. Valoarea nu este trecută niciodată într-o etichetă aplicată unui anumit
 pachet ci se va găsi în tabela de etichete (Label Information Base - LIB). Când
ruterul va găsi această valoare pentru eticheta de iesire a unui pachet va sti ca
urmează un ruter de iesire si o va sterge direct.
 Valorile 4-15 sunt rezervate conform [2]2.

EXP = Experimental, în DiffServ MPLS codifică priorităti diferite ale pachetelor, 3 biti

S = Bottom of Stack, arată, dacă are valoarea 1, că eticheta este la sfârsitul unei stive
LIFO de etichete, folosită pentru a realiza o ierarhie de domenii MPLS incluse unele în
altele. Are lungimea de 1 bit.

TTL = Time To Live, valoarea este copiată din antetul IP la intrarea în domeniul MPLS si
folosită pentru detectarea buclelor de rutare / comutare; are lungimea de 8 biti.

2.4 Distributia etichetelor

Distributia etichetelor indeplineste doua functii:

 Semnalizare cailor LSP – este o functie prin care ruterul de intrare in domeniul
MPLS (Ingress LSR) stabileste o cale LSP si anunta fiecare LSR de pe parcurs sa
rezerve resursele necesare
 Distribuirea etichetelor – este functia prin care un LSR anunta unui alt LSR ce
etichete sa foloseasca pentru o serie de LSP-uri

Exista patru protocoale ce pot indeplini functii de distributie:

 Label Distribution Protocol (LDP)

 Resource Reservation Protocol with Traffic Engineering Extensions (RSVP-TE)
 Constraint-Based Routed LDP (CR-LDP)
 Multiprotocol BGP
2.5 CR-LDP

CR-LDP este o extensie a protocolului LDP ce ii confera acestuia capabilitati de

semnalizare aproape identice cu cele ale protocolului RSVP-TE. Totusi el nu este foarte
popular deoarece Cisco si Juniper, cei mai mari producatori de echipmentele MPLS, au
preferat implementarea protocolului RSVP.

2.6 MP-BGP

MP-BGP ajuta la distribuirea etichetelor in cadrul retelelor virtuale. Practic fiecare retea
virtuala primeste un label iar acesta este distribuit de la un Edge LSR la altul prin
intermediul protocolului MP-BGP. Acest lucru este realizat prin intermediul familiilor de
adrese IPv4 si IPv6.

2.7 LDP

2.8 RSVP

RSVP este un mecanism de rezervare a resurselor în cadrul retelei. Are un tip de

protocol separat, numărul 46. RSVP nu este un protocol de rutare, toate deciziile de
rutare fiind luate de protocol IGP (incluzând si extensiile acestuia pentru TE) împreună
cu protocolul de rutare pe considerente administrative CSPF. În MPLS TE, RSVP face
rezervarea de bandă la nivelul planului de control, si nu aplică limitări la nivelul planului
de date.

RSVP are trei functii de bază:

 Semnalizarea si mentinerea unei căi (Path signaling)

 Deconfigurarea unei căi (Path teardown)
 Semnalizarea erorilor (Error signaling)
RSVP este prin proiectare un protocol soft state. Aceasta înseamnă că este nevoie ca
rezervările făcute să fie în mod constant reconfirmate. În RSVP o rezervare dispare fie
când apare o cerere pentru deconfigurare, adică eliberarea resurselor, fie când aceasta
nu mai este reconfirmata prin mesaje RSVP si expiră.

Operatiunile RSVP sunt realizate folosind două entităti de bază:

 Mesajele RSVP
 Obiectele RSVP

2.8.1 Mesajele RSVP

Practic pentru a îndeplini una din functiile sale RSVP va transmite mesaje RSVP folosind
pachete RSVP. Un pachet RSVP este alcătuit din antet si o serie de obiecte RSVP.

Tipuri de mesaje RSVP:

 Path – Cale, folosit pentru configurarea si mentinerea unei rezervări

 Resv – Rezervare, trimis ca răspuns pentru mesajele Path
 PathTear – Deconfigurare Cale, analog cu Path, dar folosit pentru deconfigurarea
unei rezervări
 ResvTear – Deconfigurare Rezervare, analog cu Resv, dar folosit ca răspuns
pentru deconfigurarea unei căi
 PathErr – Eroare Cale, Trimis de destinatarul unui mesaj Path care detectează o
eroare
 ResvErr – Eroare Rezervare, Trimis de destinatarul unui mesaj Resv care
detectează o eroare
 ResvConf – Confirmare Rezervare, mesaj optional trimis ca confirmare pentru o
rezervare făcută
 Hello – face parte din extensiile introduse de [6] pentru MPLS TE si permite
trimiterea de mesaje cu scop de mentinere a conexiunii (keepalive) între doi
vecini RSVP.
Mesajele Path si Resv sunt cele mai importante în functionarea RESV-TE. Formatul lor
este prezentat mai jos. Obiectele care le alcătuiesc vor fi prezentate în sectiunea
următoare în măsura în care sunt asociate cu scopul lucrării.

Mesajul Path: <Antet comun> [ <Integritate> ]

<SESSION> <RSVP_HOP>

<TIME_VALUES>

[<EXPLICIT_ROUTE> ]

<LABEL_REQUEST>

[<SESSION_ATTRIBUTE> ]

[<POLICY_DATA> ... ]

<SENDER_TEMPLATE>

<SENDER_TSPEC>

[<ADSPEC> ]

[<RECORD_ROUTE> ]

Mesajul Resv: <Antet comun> [ <Integritate> ]

<SESSION> <RSVP_HOP>

<TIME_VALUES>

[<RESV_CONFIRM> ] [<SCOPE> ]

[<POLICY_DATA> ... ]

<STYLE>

<FLOWSPEC>

<FILTER_SPEC>

<LABEL>

[<RECORD_ROUTE> ]
 3 Tehnologia ATM

Este cea mai răspândită tehnologie de telecomunicaţii, bazată pe standarde bine

definite, pentru transportul de date, video şi voce la viteze foarte înalte şi se utilizează
de obicei în arterele principale ale reţelelor (backbone). ATM a căpătat o răspândire
largă din cauza flexibilităţii înalte de susţinere a unei game largi de tehnologii, cum ar fi
Frame Relay, IP, DSL şi altele. Tehnologia ATM se poate folosi pentru interconectarea
nodurilor, iar în anumite cazuri şi pentru conectarea clienţilor.

ATM este o tehnologie de comutare a celulelor, de aceea ea se mai numeşte uneori Cell
Relay, şi de multiplexare, ceea ce combină avantajele comutării de circuite (viteză
garantată şi întârziere constantă) şi pe cele ale comutării de pachete (flexibilitate şi
eficienţă în caz de trafic discontinuu).

La intrarea în comutatoarele din reţeaua ATM toate datele se despart în porţiuni de 48

octeţi, cărora li se adaugă 5 octeţi de antet care conţine date de serviciu. Astfel se
formează celule ATM de 53 octeţi, care se transmit prin reţea. La ieşire din reţea
antetele se aruncă şi datele ajung la destinaţie sub forma iniţială. Tehnologia ATM
permite utilizarea unei lărgimi de bandă de la câţiva megabiţi pe secundă până la zeci
de gigabiţi pe secundă.

ATM se defineşte un mod de transfer asincron, pentru a-l deosebi de alte tehnologii
sincrone, cum ar fi TDM (Time Division Multiplexing). În cazul TDM fiecărui utilizator i se
atribuie un anumit interval de timp, care îi aparţine şi în care nu poate transmite nimeni
altul.
Dacă o staţie are de transmis mai multe date, ea poate transmite doar în intervalul de
timp rezervat ei, chiar dacă altă staţie nu are nimic de transmis în acelaşi interval de
timp, şi ale cărei intervale rămân neutilizate. În cazul ATM, intervalele de timp sunt
disponibile la cerere în dependenţă de trafic, iar selectarea destinaţiei se efectuează prin
descifrarea adreselor cuprinse în fiecare celulă de informaţie ATM.

3.1 Structura celului ATM

1
[1] - DARPA Internet program, protocol specification, “Internet Protocol”, RFC 791, Sep.
1981.
2
[2] – E. Rosen, D. Tappan, G. Fedorkow, Y. Rekhter, D. Farinacci, T. Li, A. Conta “MPLS Label
Stack Encoding”, RFC 3032, Jan. 2001.