Antigenicitate. Imunogenicitate Termenul de antigen a fost folosit pentru a defini orice structura, care este recunoscut ca strain de un organism si care este capabilé s8 declanseze reactil imune specifice si s& reactioneze cu produsele acestor reacfii, respectiv cu anticorpil. Initial, antigenele au fost clasificate in doud categorii: antigene exogene, cele care proveneau din afara organismului si antigene endogene, cele care proveneau din interiorul acestula. Astizi, antigenele sunt clasificate in cele doua categorii, exogene si endogene, in functie de compartimentul celular din care provin, sistemul vezicular si, respectiv, citoplasma. Indiferent de provenienta lor, antigenele pot declansa reactii imune, cum sunt: sinteza de anticorpi cu specificitate de recunoastere si interactiune pentru ele; activarea monoclonal sau policlonalé a limfocitelor; : instalarea memoriel imunologice; ; jin unele situatii, antigenele pot induce un r&spuns imun_ exagerat (reacti ipersensibilitate) sau pot anula réspunsul imun (toleranta imunologics). Pentru definirea capacittii de inducere a reactillor imune, se folosesc doi termeni diferiti (diferenta este functional): Imunogenicitatea este definit’ ca proprietate a unel structuri de a induce dezvoltarea unui rspuns imun (generarea de efectori) si de a interactiona cu acestia (ex. anticorpii). Antigenicitatea este proprietatea unel structuri de a interactiona specific cu produsii unui raspuns imun, dar nu si de a le induce aparitia. Desi, in vorbirea curent’, cel doi termeni sunt intersanjabili, 0 distinctie trebule facut’, Intrucat exist’ structuri capabile s& interactioneze cu efectorii sistemulul imun specific, dar incapabile 8 inducS dezvoltarea unui raspuns imun. In consecint§, orice imunogen este un antigen, dar antigenele nu sunt intotdeauna imunogene. In anumite situatii, antigenele pot deveni imunogene. Trebuie mentionat inc& o dat, c, in vorbirea curenté, termenii sunt intersanjabill si, chiar in acest material, termenul antigen va fi utllizat mai des pentru a defini o structura imunogena. de Conditii si factori care influenteazé imunogenicitatea. Pentru a fi un bun imunogen, in consecint&, pentru ca in urma contactului dintre o structurd si un organism (sistem imun) s& se dezvolte un raspuns imun, trebuie indeplinite o serie de conditil. Aceste conditii au fost clasificate in trei categoril: ie conditii dependente de antigen; 1. conditii dependente de organismul stimulat antigenic; m1. conditii dependente de calea gi modalitatea in care se realizeaz’ accesul antigenului la sisterul imun al organismului. I. Conditii dependente de antigen 1. Caracterul de strain (non-self). Un organism normal nu dezvolté raspuns imun fat de propriile structuri. Acesta este fenomenul de “tolerant la self”. De exemplu, dac’ injectém un lepure cu propria sa albumind seric&, el nu va dezvolta réspuns imun fat de aceast moleculs. Dacé injectém albumina iepurelui unui cobai, acesta va recunoaste molecula ca pe o structur’ “straina” si va dezvolta un réspuns imun fata de ea. In consecint§, prima cerinté pe care o structura trebuie sé 0 indeplineasc pentru a fi imunogen, este sé fie “non-self’. In general, structurile proprii unui organism nu sunt imunogenice pentru acel organism. Exist situatii in care un individ dezvolté r&spunsuri imune fat de structuri self. Reactille se numesc reactii autoimune gi, in functie de importanta lor, ele pot duce la instalarea unor situatil patologice, numite generic, boli auteimune. Pentru’a clasifica tipurile de antigene, s-a apelat la terminologia utilizata in transplant. Au fost descrise mai multe tipuri de antigene: = antigene autologe (autoantigene, autogref, autotransplant). Defines antigenele propril unui organism, Autogrefa sau autotransplantul reprezint transplantul efectuat unui individ, cu propriul su tesut sau organ, Fiind structuré self, grefa va fi acceptaté. = antigene singeneice/singenice (grefa singenicd sau isogref’). Reprezint’ un transplant efectuat intre indivizi identici din punct de vedere genetic. In specia uman’, indivizii identici genetic sunt gemenii monozigoti. In laboratoare au fost create linil de animale identice genetic, aumite linit inbred. Transplantul intre asemienea indivizi, Identici din punct de vedere genetic, este acceptat. ~ antigene allogeneice/alogenice (allogrefé sau homogref3). Allogrefa reprezint& transplantul efectuat intre doi indivizi diferiti genetic, din aceeasi specie. Grefa este recunoscut’ ca non-self si va fi respins3, Antigenele allogeneice sunt antigene ce provin de la un membru al aceleiasi specii, non- identic din punct de vedere genetic cu organismul ce vine in contact cu antigenele respective. - antigene xenogeneice/xenogenice (xenogrefi sau heterogrefa). ReprezintS un transplant efectuat intre indivizi din specii dferite. Si aceast grefa este respinsa, Structurile proprii pot suferi modificiri (self denaturat), astfel inc&t nu mai sunt recunoscute de ‘componentele sistemului imun ca self. Ele vor induce dezvoltarea de raspunsuri imune si generarea de efectori, responsabili de indepartarea lor. Ex. celule infectate viral, celule transformate malign. 2. Dimensiunea moleculara. O alt conditie ce trebule indeplinita de c&tre o structuré pentru a fi imunogenic& este legat de o greutate molecular minima. Desi exist’ exceptii, este acceptat’ regulaconform c&reia, structurile cu greutate molecular mai micS decét 5 kDa sunt non-imunogene, structurile cu greutate molecular& cuprins& intre 5 si 40 kDa sunt siabe sau moderat imunogene, iar structurile cu greutate mai mare de 40 kDa sunt foarte bune imunogene. (exemple de except insulina (1,5 kDa) sau glucagonul (3,8 kDa) sunt foarte bune imunogene; polimeril, cum sunt dextranul sau gelatina sunt slabe imunogene, desi au greutti moleculare mari). Exist molecule cu dimensiuni mici, care prin ele insele nu sunt capabile s&_ inducd declangarea unui rspuns imun, dar care reactioneaz& cu anticorpil specifici lor, dac¥ fi intfinesc (dacs acestia exist deja, in sensul cd secretia lor a fost indus anterior). Aceste molecule au fost denumite haptene (haptein=a apuca, a prinde) si sunt caracterizate de antigenicitate, nu si de imunogenicitate. Haptenele pot deveni imunogene dacé in vitro sau in vivo sunt cuplate cu molecule de dimensiuni mari (ele insele bune imunogene), numite molecule purtatoare sau carrieri. 3. Natura chimicé. Este recunoscut c& proteinele sunt cele mai bune imunogene, alituri de glicoproteine si lipoproteine. Glucidele, lipidele, acizii nucleici sunt considerate slabe imunogene. Exist ins& exceptii. De exemplu, un component al multor pereti bacterieni, lipopolizaharidul (LPS) este un bun imunogen. 4. Complexitatea molecular’. Se considera c& imunogenicitatea unei structuri este proportionala cu gradu su de complexitate molecular. Pentru c& majoritatea antigenelor este reprezentaté de proteine, este important s8 ingelegem caracteristicile structurale ale acestor molecule. Toate cele patru structuri de organizare a unei proteine contribuie la imunogenicitatea sa. Anticorpii pot Tecunoaste variate caractere structurale cum sunt: structura primar& (secventa de aminoacizi structura secundara (structura scheletulul lantulul polipeptidic, alpha-helix si foaia beta-pliata), structura tertiard (reprezentat’ de configuratla tridimensional ‘a proteinei, dat de impachetarea lanturilor polipeptidice si solidarizarea lor prin punti disulfidice, leg3turi de hidrogen, interactiuni hidrofobe, etc) si structura cuaternaré, dat’ de juxtapozitia pértilor separate ale moleculei, dacd aceasta este format din dou’ sau mai multe subunit Bestest eran q seven oo poled structura primara pape nonmene otis steuctura tertiara structara euatersara Studiile asupra imunogenicitatii proteinelor au demonstrat c’, de fapt, nu toaté molecula este imunogen, in sensul c3 nu este recunoscuté in totalitate de receptorii pentru antigen ai limfocitelor, ci anumite fragmente ale sale, care au fost numite determinanti antigenici sau epitopi. EPITOPE anrieooya ANTIBODY 4 EPITOPE 4 JEPITOPE? anmisooy2 ANTIBODY 4 PROTEIN ANTIGEN PROTEN ANTIGEN Epitopii reprezintd situsuri de la nivelul unui antigen, cu care receptoril pentru antigen ai limfocitelor si, respectiv, anticorpil interactioneaz specific. £1 au dimensiuni extrem de mici, flind formati din 4 = 6 aminoacizi sau 6 - 8 unit’ti monozaharidice. Numérul epitopilor variaz de la antigen la antigen si, fn general, este cu atat mai mare cu c&t molecula antigenic’ este mai mare si mai complex. Numarulepitopilor diferiti de la nivelul unui antigen confera valenta antigenului. In general, antigenele sunt multivalente. in functie de pozitia aminoacizilor care particip’ la formarea lor, epitopil se clasifc’ in: = _epltopi liniari (continui seu secventiall) - reprezentati de succesiunea aminoacizilor in structura primaré a proteinei; Pimpitop! conformationali (discontinui); 1a formarea acestul tip de epitopi particip’ aminoaciat care, in structura primara a proteinei, sunt plasati la distanta unul de altul, dar devin adiacenti spatial (vecini in spatiu), in structura tertiard. Acest tip de epitopi existé numai in structura tertiaré sau cuaternaré, denaturarea proteinelor (reducerea la structure primar) ducand la disparitia lor. Enitopii pot fi situati fa suprafata molecule! de antigen, flind direct accesibil limfocitelor cu receptori specifici (epitopi externi sau topografici), sau pot fi situati in interiorul moleculei antigenice (interni), devenind accesibili celulelor imunocompetente, numai dup’ procesarea antigenulu. Epitopii determina specificitatea moleculei de antigen si sunt imunoreactivi, adicé sunt capabili si reactioneze cu anticorpii specifcl. Imunopotenta reprezinta capacitatea unel regiuni din molecula de antigen de a servi drept determinant antigenic, inducénd réspuns imun specific. Din acest punct de vedere, epitopii nu sunt la fel si intre ei exist3 o competitie antigenicé, find casific = epitoy i domina i + epitopi subdominanti si - epitoy ‘sau tacutl. Moleculelor le poate fi modificaté antigenicitatea prin alterarea epitopilor. Vari antigenicd reprezint’ un proces prin care o serie larg’ de microorganisme (ex. virusuri, bacteri, paraziti) incearc& sé se sustrag§ réspunsurilor imune ale gazdei, prin modificari mai mici sau mai importante la nivelul unor molecule imunogenice. In acest fel, s@ explicS persistenta in organism a multor peraziti, cum sunt Tripanosoma, Plasmodium, Giardia, ® unor bacterii sau a unor virusuri (Hiv) 5. Degradabilitatea. Pentru cele mai multe antigene, dezvoltarea réspunsurilor imune, mediate de limfocitele T, necesit& interactiunea dintre antigen si celulele prezentatoare de antigen (APC). Aceste celuie, mai intai, degradeaz’ enzimatic antigenul printr-un proces numit procesarea antigenului. Peptidele scurte (epitopi) rezultate din procesarea antigenului sunt, apoi, asoclate unor molecule self, numite complex major de histocompatibilitate (MHC), iar complexele formate din eptidele antigenice si molecule MHC sunt expuse pe membrana APC, pentru a fi prezentate limfocitelor T, In vederea activérii acestora, In consecintS, gradul de degradabilitate a unei structuri infiuenteaz’ capacitatea unui APC de a-| prezenta eficientlimfocitelor T. In general, pentru a fi un bun imunogen, o structurd trebuie sa indeplineasca cel putin aceste patru caracteristicl: sa fie strain pentru organismul cSruia fi este administrat, s& aib8 o dimensiune molecularé relativ mare, s& posede un grad crescut de complexitate moleculara si sa fie degradabil. Desi conditille si factorii prezentati ar p&rea ca limiteaz4 capacitatea multor structuri de a fi bune imunogene, au fost descrise rispunsuri imune faf de toate famille cunoscute de compusi biochimici - proteine, glucide, lipide, acizi nucleici - ca si fata de medicamente, antibiotice, aditivi slimentari, substanfe cosmetice si peptide sintetice cu dimensiuni mici, ceea ce demonstreaza c& exist $i alte elemente si alti factor care influenteaz’ imunogenicitatea. IL. Conditii dependente de organismul stimulat antigenic Dintre acestea, amintim: -__ varsta individului imunizat. Varstele extreme se caracterizeaza printr-o capacitate mai redusé de réspuns, comparativ cu varsta adult. Pand in jurul varstei de 3 ani, sistemul Imun nu este In totelitate matur din punct de vedere functional, iar peste 70 de ani, in general, vorbim de o component mai degraba supresivé a r&spunsului imun. = specia organismului imunizat. In general, cu cat antigenul provine de la 0 specie mai indepértat filogenetic de specia cBreia fi apartine organismul imunizat, cu atat acesta va dezvolta reactit imune mai puternice. Exist si exceptii, in sensul c& speci diferite posed a) antigene identice (antigenul Rh de pe hematiile umane si ale maimutei Macaccus Rhesus); b) __antigene similare, cea ce explicS de ce aceste organisme nu dezvoltS raspuns Imun fat de asemenea antigene. (ex. insulina de cal este toleraté de om). ~ situatii fiziologice particulare, cum este sarcina, pot influenta imunogenicitatea unei structuri Sarcina este o sitvatle fiziologic8, ceracterizat de un anumit grad de supresie imunologic&, necesar& pentru mentinerea ftului - un organism stréin (semi-allogrefa), dar care nu trebuie rejetat, cel putin © anumité perioad’ de timp. Fenomenul de supresie este prezent in special la nivelul interfetei materno-fetale. - situatii patologice: ~ imunodeficiente congenitale care afecteaz& imunitatea specificd (LyT si/sau LyB), dar sl pe cea nespecifics, sau afecteaz’ capacitatea de procesare si prezentare a Ag-ulul.- imunodeficiente dobandite, adesea consecint’ a altor afectiuni, cum ar fi neoplazille, infectia cu HIV (human immunodeficiency virus) sau tratamentele imunosupresoare ce pot determina o afectare Global a sistemului imun. III. Conditii dependente de modalitatea in care se realizeazi accesul antigenului ‘erganism, Sunt importante: calea de administrre, doza inoculat, persistenta antigenulul organism, intervalul dintre inoculfri, asocierea cu adjuvant - ealea de administrare poate influenta imunogenicitatea unel structuri. Caile de administrare care scad imunogenicitatea sunt calea digestivs (administrare oral’) si cea intravenoas’ (in general sunteazS celulele prezentatoare de antigen). Céile de administrare intradermic’, subcutanaté, intramuscular’, intraperitoneal sunt cele mai eficiente pentru inducerea unui réspuns imun. = doza de antigen utilizat’. Pentru fiecare antigen se descrie 0 doz optim, doze mai mari sau mai mici decat aceasta nu vor declansa un raspuns imun, fie pentru c& nu vor fi capabile si activeze suficiente limfocite, fie c& vor induce in aceste celule starea de neresponsivitate (anergie). Se induce starea de tolerant fat de acel antigen. : ‘adjuvantii sunt substante sau amestecuri de substante care au ca rol _cresterea imunogenicittii unui antigen. Ei sunt adesea utilizati pentru a intensifica RI, atunci cdnd Ag-nul are 0 imunogenicitate sczut sau cand sunt disponibile doar cantit&ti scazute de Ag. Organismul uman este capabil s4 dezvolte rspuns imun faté de o extraordinar de larg’ varietate de structuri antigenice (determinantj antigenic!) existente sau posibil s3 apar’ la un moment dat. Totalitatea acestor structur! a fost evaluata la 10'°-10"*. Desi fiecare dintre limfocitele T si B, ‘componentele specifice ale SI, posed’ pe membranele lor celulare receptori pentru antigen cu o unicd specificitate (recunosc si interactioneaz cu un singur epitop), colectiv, intreaga populatie de limfocite este capabil s& recunoasc’ si s4 dezvolte raspuns imun fat de orice structur’s. Aceast diversitate este generat in cursul maturarii limfocitelor T si B, este independent’ de antigen si constituie repertoriul imunologic. ‘Specificitatea unui anticorp reprezintd abilitatea acestula de a reactiona numai cu epitopul (antigenul) care i-a indus aparitia. Exist situatii In care un anticorp poate reactiona cu mal multe antigene (numar restréns). Fenomenul se numeste reactivitate incrucisats. — # Denton Bee Reactivitatea incrucigaté este fenomenul prin care un anticorp reactioneazé specific cu antigenul fat de care a fost sintetizat, dar, reactioneazs si cu alte antigene (numar limitat), datorita faptului c& laceste antigene au In comun epitopul specific anticorpului, sau prezint& epitopi similari. Fenomenul de reactivitate incrucisat are aplicatii clinice. De exemplu, diagnosticul pacientilor infectati cu Treponema Pallidum, agentul etiologic al sifilisului, const in evidentierea anticorpilor specifici in serul acestor pacienti. Identificarea acestor anticorpi se face prin reactia specifica antigen- anticorp, numai c&, in locul spirochetei, se utilizeaz3 o structur& extrasa din muschiul cardiac bovin, numit’ € cu care, anticorpii anti-Treponema reactioneaz8, formand complexe antigen- anticorp.