R E Z U MAT

Lucrarea de faţă şi-a propus să aducă contribuţii la nivel teoretic, metodologic şi
empiric-aplicativ.
La nivel teoretic am realizat o sistematizare critică a teoriilor existente în
domeniul copingului şi o integrare a teoriei schemelor dezadaptative timpurii cu stilul
de coping.
Efortul nostru a constat în reorganizarea strategiilor deja existente prin
intermediul unei meta-analize.
Dintre aceste teorii, de menţionat cea a lui Paulhan şi Bourgeois (1995), care
definesc copingul activ ca o acţiune care constă în a modifica direct termenii relaţiei
persoană-mediu prin eforturi comportamentale active, constând în a înfrunta problema
pentru a o rezolva.
Contrar copingului activ este cel pasiv, care constă în a nu face nimic deschis.
Această inactivitate în faţa unui stresor este adesea legată de o stare emoţională
negativă, cum ar fi depresia, ca şi de o atitudine de negare.
Copingul evitant constă în a deturna atenţia de la sursa stresului (evitare).
Această strategie este cea mai utilizată. Ea se traduce prin practicarea unui sport, a
relaxării sau refugiul în activităţile de timp liber, etc.; individul are impresia că aceste
activităţi reduc tensiunea emoţională şi conferă o stare de sine.
Altfel spus, copingul evitant poate să genereze o categorie de activităţi mai
degrabă negative, mai ales addicţii (fumat, băut, medicamente) cu scopul de a fugi de
detresa emoţională.
Opus copingului evitant, copingul vigilent focalizează atenţia persoanei pe
problemă cu scopul de a o controla mai bine. Include strategii cum ar fi căutarea
informaţiilor suplimentare şi implementarea/punerea în funcţiune a unei soluţii pentru a
rezolva problema. Încă o dată vigilenţa poate să conducă persoana să adopte o atitudine
negativă, când ea devine obsedată de problema sa fără să găsească o soluţie eficace şi
este un fel de hipervigilenţă.
Adesea copingul centrat pe problemă este confundat cu cel activ, şi copingul
centrat pe emoţie cu cel pasiv. Aceste erori nu sunt de sens, căci categoriile de strategii
nu sunt teoretic separate de strategiile specifice, ele depind de contextul situaţiei.
Copingul activ şi/sau evitant poate fi de asemenea clasificat şi după metodele
utilizate pentru a face faţă: persoana va utiliza strategii fie comportamentale, fie
cognitive. Moos (1993) a propus patru categorii de bază în copingul activ/evitant cu
două subtipuri asociate:
- copingul activ/cognitiv: această categorie include analiza logică (a căuta
modalităţi diferite pentru a rezolva problema), ca reinterpretarea pozitivă (gândul că este
într-o situaţie mai bună decât alţii care suferă de probleme mai importante);
- coping activ/comportamental: se găseşte aici căutarea susţinerii (a vorbi cu un
prieten) şi implementarea unei acţiuni pentru a rezolva problema (a concepe un plan şi
a-l urma);
- coping evitant/cognitiv: în această categorie se distinge evitarea cognitivă (a
uita complet problema) şi acceptarea resemnată (a accepta problema dar a pierde
speranţa regăsirii mulţumirii sale);
- coping evitant/comportamental: această categorie se referă la căutarea de alte
activităţi şi, de asemenea, descărcarea emoţională (a ţipa cu scopul de a-şi elibera
frustrarea).

1
Toate aceste definiţii servesc ca baze pentru a descrie tipurile de coping cel mai
des citate.
Actual în domeniul copingului, cercetătorii încearcă să-şi reorganizeze
conceptualizarea cu scopul de a fi mai exhaustiv şi de a lua în calcul diversitatea
manifestărilor sale, în mod mai precis decât «dispoziţie» şi «personalitate». Cum propun
Skinner şi colab. (2003), «problema fundamentală cu identificarea categoriilor de bază
este că acest concept nu defineşte un comportament precis care poate fi observat în
manieră echivocă, nici o credinţă care poate fi formulată în manieră obiectivă. Este mai
degrabă un construct de organizare, utilizat cu scopul de a înţelege mulţimea actelor pe
care individul le utilizează cu scopul de a face faţă evenimentelor stresante».
Pentru a studia influenţa proceselor motivaţionale şi cognitive, CHENG (2003) a
examinat un aspect precis al copingului: supleţea (coping flexibility). El explică faptul
că această noţiune de supleţe pare să intereseze din ce in ce mai mult cercetătorii in
coping. În sfârşit, supleţea copingului ar fi o metodă pentru a înţelege acest proces ca
“meta-capacitate”. Această capacitate de a modula alegerea strategiilor utilizate este
implicată într-o bună adaptare mentală (Cheng, 2001) şi ea este cel mai des legată de
context.
CHENG (2003) subliniază că, pentru ca acest coping să opereze, trebuie să fie
ajustate cu fineţe strategiile utilizate. Pentru a ajunge aici, individul îşi va utiliza
capacităţile cognitive. Autorul a ales să examineze aici facilitatea discriminantă, adică
acea capacitate a individului ce-i permite să estimeze situaţia şi să aleagă
comportamente adaptate ca răspuns la contingenţele schimbătoare. Această facilitate
discriminantă pare să regleze comportamentele de coping în legătură cu diverşi indici ce
constituie un context precis. De fapt, indivizii demonstrând o capacitate importantă a
facilităţii discriminante sunt mai supli in ceea ce priveşte utilizarea strategiilor de
coping. Facilitatea discriminantă este aleasă ca o capacitate cognitivă pentru acest
studiu. Ca şi procesele cognitive, cele motivaţionale influenţează copingul, căci acesta
este cel mai des orientat către un scop (a rezolva o problemă, a diminua anxietatea etc.).
După Lazarus şi colegii săi, copingul are două funcţii principale: poate permite
modificarea problemei care se afla la originea stresului şi reglarea răspunsurilor
emoţionale asociate acestei probleme, deci modificarea sinelui (Lazarus şi Folkman,
1984, Lazarus şi Launiter, 1978).
În ceea ce priveşte ajustarea la stresul profesional, numeroase studii i-au fost
consacrate (în jur de 30 după Latack şi colab., 1992). Acest autor propune, pentru a
sintetiza rezultatele din literatură, un model raţional în patru factori combinând
finalitatea copingului (centrat pe problemă, centrat pe emoţie) cu procesele mobilizate
(cognitive, comportamentale). Ar fi deci patru strategii de coping elaborate în faţa
situaţiilor profesionale aversive: centrată pe problemă-cognitivă (a panifica o activitate,
etc.), centrată pe problemă - comportamentală (a face ceea ce trebuie făcut, etapă cu
etapă, etc.); emoţional-cognitivă (a gândi că este un câştigător care ajunge să învingă
dificultăţile, etc.); emoţional-comportamentală (exprimarea evitării în faţa colegilor,
etc.).
Ar părea că, dintr-un punct de vedere foarte general, strategiile de coping
centrate pe emoţie şi pe evitare sunt adaptative şi eficace mai ales pe termen scurt, dar
că, în situaţii în care individul are posibilitatea să acţioneze pentru a modifica unele
condiţii care sunt la originea stresului, aceste forme de coping nu trebuie să depăşească
o anumită importanţă, şi încă mai puţin să înlocuiască recurgerea la strategii orientate
spre sarcină. În asemenea situaţii, eforturile orientate spre persoană sau de evitare
trebuie să fie deci cu necesitate completate cu strategii centrate pe problemă, care se
dovedesc mai eficace pe termen lung.

2
Definiţiile obişnuite ale mecanismelor de apărare şi de coping subliniază cele
două diferenţe principale. Mecanismele de apărare sunt inconştiente şi involuntare, iar
procesele de coping sunt conştiente şi voluntare, intenţionate.
Astfel, mecanismele de apărare sunt orientate către conflictele interne şi legate
de psihopatologie, iar mecanismele de coping sunt flexibile, comportamentale, orientate
către adaptarea pozitivă la realitatea externă, legate de sănătatea mentală şi de starea de
bine.
Scopul celor două categorii este acelaşi – adaptarea.
Plutchik (1995) a postulat că mecanismele de apărare şi procesele de coping sunt
derivate din emoţiile de bază: fiecare mecanism de apărare inconştient şi fiecare
modalitate de coping s-ar fi dezvoltat pentru a-l ajuta pe subiect să facă faţă unei emoţii
particulare; mecanismele de apărare apar în prima copilărie sau mai târziu în copilărie,
în timp ce modalităţile de coping, concepute ca o strategie conştientă de rezolvare a
problemelor, se achiziţionează mai târziu, rezultând din experienţele de viaţă. Astfel,
«fiecărei apărări primitive şi inconştiente a sinelui îi corespunde un stil de coping realist
şi conştient».
Miclea propune acel continuum cognitiv defensiv cu următoarele precizări
(Miclea, 1995):
Analiza teoretică a constructelor cognitive defensive ne conduce la câteva
concluzii cu implicaţii metodologice importante. După cum s-a demonstrat de Miclea în
studiul sau, negarea defensivă vizează anihilarea formării unei reprezentări interne a
traumei la diverse niveluri de prelucrare a informaţiei, represia caută să obtureze
reactualizarea reprezentărilor traumatice deja formate; proiecţia le recunoaşte prezenţa
în conştiinţă sau le atribuie unor factori externi; raţionalizarea porneşte de la asumarea
responsabilităţii pentru impactul de traumă, dar caută să o revalorifice pozitiv şi să
justifice comportamentul dezadaptativ. În fine, intelectualizarea/izolarea vizează direct
informaţia traumatică, se preocupă excesiv de prelucrarea ei, dar o disociază de
implicaţiile sale emoţionale.
Pe baza acestor rezultate, Miclea conchide că cele cinci mecanisme cognitive
defensive pot fi plasate pe un continuum în funcţie de gradul de eludare a situaţiei
stresante. Toate sunt strategii evitative, dar gradul de evitare este variabil. Această
situaţie este exprimată grafic în figura următoare.

Continuumul cognitiv defensiv.

Evitaret–––¯–––––––––––––¯–––––––––––¯–––––––––––¯–––––––––––¯–––––––
►Confruntare
Negarea Represia Proiecţia Raţionalizarea Intelectualizarea-
defensivă izolarea

Băban, în teza sa de doctorat „Rolul mediatorilor psihologici în evaluarea şi
adaptarea la stres”, din 1997, subliniază că „ajutarea ca formă adaptativă învăţată
implică efort conştient doar dacă forma de coping a fost puţin practicată. O strategie de
coping des utilizată se automatizează şi este activată cu un control conştient minim sau
chiar fără”. Băban apreciază că evidenţierea caracterului procesual nu presupune
eliminarea rolului personalităţii în determinarea configuraţiei strategiilor de ajustare.
Băban apreciază că personalitatea mediază răspunsul de coping.
Această chestiune a ordinii intervenţiei apărării şi a copingului este importantă
prin posibilele sale implicaţii terapeutice. Dacă mecanismele de apărare intervin mai
întâi, nu ne putem limita la ameliorarea copingului neglijând apărările. Dacă nu,
procesele de coping, sigur mai performante, riscă să se vadă orientate către problemele

3
secundare, derivate, rezultând din intervenţia mecanismelor de apărare, în timp ce
problema iniţială va rămâne neglijată. Învăţarea modalităţilor de coping mai funcţionale
prin terapii cognitiv-comportamentale poate ameliora problemele create sau agravate
prin mecanismele de apărare, dar reactivarea automată poate menţine sau relansa
problemele sau poate provoca altele, în timp ce acţiunea lor nu va fi recunoscută şi
modificată; sau că acele conflicte contra cărora ele acţionează nu vor putea fi reperate şi
suficient de bine gestionate.
Autorii, Schwarzer şi Knoll (2002), citaţi de Hartmann (2008), disting patru
tipuri de coping ce permit să facă faţă evenimentelor din trecut, prezent sau viitor:
copingul reacţional (reactiv); anticipat (anticipatory), preventiv (preventive) şi copingul
proactiv sau dinamic (proactive coping). Aceste diferite tipuri de coping depind de
perspectiva temporală şi de certitudinea subiectivă a survenirii evenimentelor.
Copingul reacţional poate fi definit ca un efort pentru a gestiona un eveniment
din trecut sau din prezent (de exemplu, un accident, pierderea locului de muncă), printr-
un fenomen de compensare a pierderii sau acceptării. O altă posibilitate constă în
reajustarea obiectivelor, căutarea unor beneficii sau a unui sens pentru modificarea
vieţii. Acest coping poate fi orientat către problemă, emoţie sau relaţii sociale. Reia
deci, în parte, demersul clasic al copingului.
Copingul anticipativ se diferenţiază de cel reactiv prin faptul că evenimentul
critic nu a survenit încă, dar este iminent şi sigur. Este vorba de un efort pentru a
gestiona riscul perceput în raport cu o situaţie. Funcţia copingului constă în căutarea
rezolvării problemei prin creşterea efortului, căutând ajutorul şi investind resurse
personale. O altă soluţie constă în a nu lua în considerare riscul, de exemplu redefinind
situaţia ca fiind mai puţin ameninţătoare, prin distragere sau prin obţinerea de încurajări
de la ceilalţi.
Copingul preventiv constă în anticiparea şi pregătirea pentru evenimentele
excepţionale din viaţă, fără legătură cu o situaţie stresantă acută – ca, de exemplu, un
handicap fizic sau o boală, graţie resurselor de rezistenţă (economii, legături sociale şi
capacităţi) cu scopul de a micşora severitatea impactului. Astfel, dacă evenimentul
stresant va surveni, consecinţele ar fi mai puţin severe.
Copingul proactiv sau dinamic este numit de Schwarzer şi Knoll (2002), citaţi de
Hartmann (2008), «prototipul» copingului pozitiv. Este vorba de un coping care face
apel la eforturi pentru a construi resurse generale orientate pentru valorificarea
oportunităţilor şi evoluţie personală, care să permită să facă faţă stresorilor
potenţial/viitori. Modelul lui Aspinwall şi Taylor (1997) a fost reluat de Schwarzer şi
Knoll (2002), în elaborarea teoriei lor.
sigur
coping coping
reacţional anticipativ

coping
proactiv
dinamic

dureri (pierderi ameninţări
din trecut) viitoare şi oportunităţi
coping preventiv

nesigur
Fig.1.7. Perspectiva copingului în termeni de temporalitate şi certitudine (Schwarzer şi
Knoll, 2002, citaţi de Hartmann, 2008).

4
Teoria copingului pozitiv este un demers nou, care se înscrie în câmpul
psihologiei pozitive; aceasta punând accentul pe beneficiile potenţiale ale
«sentimentelor pozitive» (positive feelings), ce permit indivizilor, comunităţilor şi
societăţilor să se deschidă (Seligman şi Csikszentmihalyi, 2000, citaţi de Hartmann,
2008).
Copingul pozitiv are două direcţii: pe de o parte, gestiunea cerinţelor cu
„proactive coping theory” sau „future – oriented proactive coping” care tocmai a fost
descris; pe cealaltă parte, căutarea sensului (searching for meaning), concept în legătură
cu cercetările asupra emoţiilor pozitive, pe care Folkman şi Moskowitz (2000) le
numeau „The oderside of coping”.
Psihologia pozitivă a permis explorarea afectelor reglatorii benefice ale
emoţiilor pozitive şi implicaţiile lor asupra strategiilor utilizate pentru a regla emoţiile
negative. Pare totuşi importantă precizarea că nu pretindem că ar exista dihotomia
emoţii pozitive-negative.
În realitate studiul modern al emoţiilor pune accentul pe valoarea lor adaptativă
arătând că este vorba de fenomene reglatoare sau fenomene de reglat (Philippot, 2007,
citat de Hartmann, 2008). În acest sens, distincţia «emoţii negative» şi «emoţii pozitive»
este puţin pertinentă şi se disting două teorii în legătură cu copingul. Este vorba de un
model procesual al reglării emoţionale şi de teoria, «copingului de confruntare
emoţională». Primul model sugerează că emoţiile trebuie să fie reglate, în timp ce al
doilea permite distincţia dintre strategie de evitare a emoţiilor şi strategia de confruntare
a emoţiilor, strategii care sunt confundate în sistemele tradiţionale de măsurare ale
copingului.
Măsurarea copingului rămâne o ambiţie în mare parte nerealizată de cercetare,
chiar dacă definiţiile copingului au fost precizate; diversitatea lor face dificilă măsurarea
strategiilor de coping. Dacă adăugăm toate celelalte variabile care intervin prin
modelele propuse, evaluarea copingului devine încă şi mai complicată. Instrumente
diverse, adesea de orientări diferite, nu servesc la măsurarea copingului într-un mod
satisfăcător sau uniform.
De la mijlocul anilor 70, majoritatea cercetărilor în ceea ce priveşte copingul
sunt centrate asupra punerii la punct a instrumentelor de măsură a copingului
autoadministrate. Majoritatea acestor instrumente vizează evaluarea dimensiunilor sau
stilurilor generale de coping. Cercetarea a produs puţine instrumente de măsură a
copingului solide din punct de vedere psihometric.
Stone şi colaboratorii (1991) au rezumat dificultăţile majorităţii scalelor,
examinând trei probleme: domeniul, perioada şi cheia răspunsurilor. Autorii sugerează
că domeniul problemei, adică contextul său, este important, căci anumite strategii nu
sunt aplicabile în toate domeniile. Într-un cuvânt, itemii nu sunt aplicabili în toate
domeniile. De asemenea, perioada pune probleme, căci printre scalele la care subiectul
trebuie să răspundă privind o perioadă precisă nu se ştie dacă subiectul răspunde
referindu-se la reacţiile imediate sau la strategiile activate mai târziu, adesea la
săptămâni după. Din această cauză, strategiile măsurate nu sunt egale, şi intervin
variabilele non-controlate, căci perioada ar putea fi foarte lungă.
În sfârşit, cheia răspunsurilor face dificilă interpretarea răspunsurilor. Pentru că
cea mai mare parte a instrumentelor utilizează o scală Likert, nu este evident că ştii
exact vrea să spună persoana când răspunde de exemplu „uneori” sau „adesea”; pragul
va fi evident dificil pentru fiecare persoană.
Aceste critici, valabile de altfel, nu semnifică faptul că măsurile copingului sunt
inutilizabile. Cercetarea în acest domeniu este activă şi promiţătoare, se poate crede că
testele vor fi din ce în ce mai performante într-un viitor apropiat.

5
În domeniul evaluării copingului nu există interviu semi-structurat, nici scale de
evaluare utilizabile pentru cotarea interviurilor, nici teste care să permită evaluarea
proceselor de coping, nici scale de cotare pentru testele proiective. Această carenţă
reflectă absenţa conexiunii dintre cercetarea asupra copingului şi clinică. Aceasta se
datorează în mare parte insuficienţelor psihometrice demonstrate de majoritatea
chestionarelor de evaluare a copingului. Ameliorarea lor ar necesita confruntarea unui
interviu semi-structurat cu o scală de referinţă, fără care o validitate de construct rămâne
aleatorie.

Concepţia lui Young, centrată asupra schemelor dezadaptative timpurii, nu se
îndepărtează de teoriile cognitive, dar, comparativ cu teoriile lui Beck, prezintă mai
multe diferenţe:
- pune accent pe rolul schemelor dezadaptative timpurii;
- subliniază în mod egal procesele care menţin rigiditatea acestor scheme;
- nu adoptă clasificările din DSM IV, dar examinează schemele inadaptate tipice
mai degrabă decât criteriile diagnostice stabilite;
- analizează istoriile de viaţă ale subiecţilor pentru a explica formarea schemelor
şi le utilizează în terapie;
- asigură un rol relativ important emoţiilor în terapie.
Plecând de la modelul teoretic al lui Beck şi colab. (1979), Young propune 4
construcţii teoretice adiţionale. Trebuie notat totuşi că aceste construcţii au fost de
asemenea menţionate de Beck şi colab. (1990), dar Young (1990) le-a definit mai clar.
Acestea sunt:
- Schemele precoce inadaptate;
- Menţinerea schemei prin distorsionarea informaţiei;
- Evitarea schemelor;
- Compunerea schemelor.
Young nu pretinde să avanseze o teorie completă a personalităţii şi a tulburărilor
sale, subliniind că gândurile sale sunt fructul observaţiilor clinice. Este deci vorba mai
puţin de o teorie ştiinţifică, cât mai ales de o metodologie terapeutică.
Schemele cognitive îşi găsesc originea în copilăria timpurie şi au următoarele
caracteristici:
 Reprezintă pentru individ adevăruri esenţiale, absolute şi suficiente,
exprimarea schemelor fiind de cele mai multe ori sub forma: ,,dacă...atunci
trebuie să’’.
 Se perpetuează şi sunt dificil de modificat, iar datorită faptului că sunt
conturate începând cu o vârstă fragedă, devin familiare, iar eventuale
modificări ale acestor scheme sunt percepute de individ ca o ameninţare, el
căutând să protejeze integritatea şi validitatea acestor constructe
fundamentale pentru el.
 Schemele disfuncţionale pot antrena şi probleme psihopatologice
caracteristice Axei I a DSM.
 Schemele disfuncţionale sunt activate de evenimente relevante pentru
scheme, un eşec real sau doar perceput ca atare va activa o schemă de
competenţă şi individul se va simţi ameninţat, în timp ce o respingere
posibilă sau percepută va activa o schemă de abandon şi în consecinţă
subiectul se va comporta ca atare.
 Schemele pot fi activate şi pe parcursul intervenţiei psihologice,
provocând reacţii emoţionale din partea pacientului care pot fi prelucrate în
cadrul terapiei, ajutând la identificarea şi conştientizarea conţinutului

6
schemei, respectiv a consecinţelor emoţionale şi comportamentale pe care
le are activarea sa.
 Schemele sunt rezultatul experienţei repetate, rolul familiei şi al
persoanelor semnificative din viaţa subiectului fiind fundamental în
dezvoltarea lor.
 Schemele tind să se automenţină, prin activarea şi menţinerea în
memorie doar a informaţiilor concordante cu schema, ignorarea
informaţiilor neconcordante cu ea şi respectiv prin producerea de informaţii
concordante atunci când acestea nu există (menţinerea schemelor cognitive
prin distorsionarea procesărilor informaţionale).
 Datorită faptului că activarea schemelor cognitive se asociază adesea cu
trăiri emoţionale neplăcute, individul îşi dezvoltă strategii de evitare a
activării acestor scheme. Aceste strategii sunt de mai multe tipuri: strategii
de evitare cognitivă (blocarea voluntară sau automată a gândurilor),
comportamentală (subiectul evită situaţiile care prezintă un risc ridicat de
activare a schemelor) şi afectivă (asociată cu evitarea cognitivă, constă în
negarea emoţiilor, subiectul descriindu-şi starea ca un vid emoţional, este
incapabil să simtă ceva).
 Schemele cognitive se automenţin şi datorită unor strategii de
compensare, strategii care constau în adaptarea de comportamente opuse,
utilizate excesiv şi rigid, pentru a menţine schemele (de ex. un subiect care
se consideră incapabil va avea manifestări comportamentale care ţin de
perfecţionism) (Young, 1990).
În modelul propus de Young se descriu 8 paşi în identificarea schemelor
cognitive disfuncţionale:
1. Identificarea problemelor psihologice principale (se realizează în interviul
iniţial).
2. Administrarea CSC şi interpretarea rezultatelor.
3. Educarea subiectului în legătură cu schemele cognitive (Young a conceput
un model de manual în acest sens) .
4. Activarea schemelor disfuncţionale pe parcursul desfăşurării sesiunii
terapeutice şi în afara acesteia prin: imagerie dirijată, discutarea unor
evenimente neplăcute, analiza viselor, terapia de grup, lectura unei cărţi sau
vizionarea unor filme. La finalul acestui pas subiectul este familiarizat cu
tehnicile de automonitorizare.
5. Confruntarea subiectului cu strategiile de evitare a activării schemelor şi cu
acelea de compensare a acestora.
6. Identificarea acelor comportamente care sunt determinate de distorsionarea
procesărilor informaţionale prin intermediul schemelor disfuncţionale.
7. Integrarea informaţiei într-o istorie coerentă (stabilirea unor conexiuni între
experienţele din trecut şi cele pe care le trăieşte în prezent).
8. Diferenţierea între schemele primare, secundare şi cele asociate (Young,
1990).
Identificarea schemelor cognitive disfuncţionale se finalizează prin întocmirea
unui model cognitiv al funcţionării psihice a individului, fiind un pas esenţial în
desfăşurarea demersului terapeutic.
Pornind de la modelele teoretice propuse de Lazarus, Beck şi Young se
întocmeşte un model coerent care explică problemele psihologice prezentate de subiect
şi permite direcţionarea tehnicilor de intervenţie cognitiv-comportamentală.

7
Pentru a facilita identificarea schemelor disfuncţionale, Young propune un
chestionar pornind de la experienţa sa clinică în tulburările de personalitate.
Am propus, în prezenta lucrare, un model explicativ multifactorial (care
integrează modelele, conceptele şi ipotezele anterioare) cu aplicabilitate în optimizarea
strategiilor de coping, model ce integrează conceptul de schemă cognitivă cu cel de
coping. Acesta a stat la baza elaborării următorului plan de evaluare cognitiv-
comportamentală a schemelor dezadaptative timpurii şi a strategiilor de coping la
personalul destinat misiunilor speciale.
Propunem următoarele etape:
 SCID II – interviu clinic
o chestionar de personalitate;
 Chestionarul schemelor cognitive.
o varianta din franceză cu 213 itemi;
 Instrumente de măsură a strategiilor de coping:
o COPE;
 Evaluarea strategiilor de coping corelate cu schemele dezadaptative
timpurii prin integrarea datelor obţinute şi conceptualizarea clinică.
Menţionăm utilitatea acestui demers de evaluare, dintr-o perspectivă cognitiv-
comportamentală, a schemelor dezadaptative timpurii şi a stilurilor de coping, susţinută
de următoarele asumpţii:
1. Schemele dezadaptative timpurii sunt structuri cognitive bazale cu impact
trans-situaţional;
2. Schemele dezadaptative timpurii sunt un factor de vulnerabilitate pentru
dezvoltarea problemelor emoţionale şi comportamentale (utilizarea unor
strategii de coping dezadaptative);
3. O asociere pozitivă dintre schemele cognitive dezadaptative şi alte
distorsiuni cognitive (credinţe iraţionale, gânduri automate, atitudini
disfuncţionale);
4. O asociere pozitivă dintre schemele cognitive dezadaptative şi anxietate şi
depresie (evaluate ca şi complexe de manifestări cognitive,
comportamentale, fiziologice şi subiective);
5. O asociere pozitivă între schemele cognitive dezadaptative şi distres;
6. O asocierea negativă între schemele cognitive dezadaptative şi acceptarea
necondiţionată a propriei persoane, ca factor protectiv la confruntarea cu
situaţiile negative de viaţă;
7. Chestionarul Schemelor Dezadaptative Timpurii discriminează
psihopatologicul de normalitate;
8. Chestionarul Schemelor Dezadaptative Timpurii, împreună cu SCID II,
reprezintă instrumente cu bune calităţi psihometrice de investigare a
tulburărilor de personalitate;
9. Fiecărei scheme dezadaptative timpurii îi corespund anumite strategii de
coping dezadaptative.
Tot la nivel teoretic, lucrarea noastră aduce în prim plan, pentru prima dată în
psihologia românească, terapia schemelor, propusa de Jeffrey E. Young şi colegii săi
începând cu anii 90. Ideea de bază a teoriei lui Young este aceea că aceste scheme sunt
consecinţa nevoilor afective fundamentale care nu au fost satisfăcute în timpul
copilăriei. Young propune 5 seturi de nevoi afective fundamentale la fiinţa umană:
a) Securitatea legată de ataşamentul faţă de ceilalţi (care include: stabilitatea,
securitatea, educaţia atentă şi acceptarea);
b) Autonomia, competenţa şi simţul identităţii;

8
c) Libertatea de exprimare a nevoilor şi emoţiilor;
d) Spontaneitatea şi jocul;
e) Limitele şi autocontrolul.
Un individ sănătos mental este o persoană care ajunge să-şi satisfacă în mod
adaptat nevoile sale afective fundamentale, apreciază Young (2007), apelând la strategii
de coping adaptative, flexibile.
Din interacţiunea dintre temperamentul înnăscut al copilului şi mediul său din
copilăria timpurie, va rezulta mai mult frustrarea, decât satisfacerea acestor nevoi
afective de bază.
Finalitatea intervenţiilor din Terapia Schemelor este ca pacienţii să găsească
modalităţi/strategii de coping adaptative pentru a-şi satisface aceste nevoi afective
fundamentale.
Young a observat patru timpuri de experienţe de viaţă precoce care concură la
constituirea schemelor dezadaptative:
 Frustrarea nevoilor – ea survine atunci când copilul trăieşte o carenţă a
nevoilor fundamentale în mediul său din perioada copilăriei timpurii: îi
lipsesc elemente importante cum ar fi stabilitatea, înţelegerea sau dragostea.
El achiziţionează atunci scheme cum ar fi cea de lipsă afectivă sau abandon.
 Traumatizarea sau victimizarea – în acest caz, copilul este victimizat sau
maltratat şi dezvoltă schemele de Neîncredere/Abuz, de
Imperfecţiune/Ruşine sau de Teamă de pericol sau de boală.
 Excesul de satisfacere a nevoilor. Copilul primeşte de la părinţii săi un exces
de lucruri bune, chiar dacă ar fi mai sănătos pentru el să le primească în
cantitate mai moderată. În cazul schemelor de Dependenţă/Incompetenţă şi
de Drepturi Personale Exagerate/Grandoare, copilul este rareori maltratat;
dimpotrivă, este mai degrabă răsfăţat, îngrijit cu dragoste. Nevoile afective
centrale ale copilului nu sunt satisfăcute; se dezvoltă schemele autonomiei şi
limitelor. În acest caz avem de-a face cu părinţi care se implică prea mult în
viaţa copilului, îl hiperprotejează sau, dimpotrivă, îi dau în exces libertate şi
autonomie, fără nicio limită.
 Internalizarea sau identificarea selectivă cu persoane importante. Copilul se
identifică cu părintele de la care internalizează gândurile, experienţele,
comportamentele. Unele dintre identificări şi internalizări devin scheme,
altele devin stiluri coping sau altele devin moduri.
După parcurgerea fazelor de diagnostic şi de informare se poate trece la cea de
schimbare, în care facem apel la tehnici cognitive, emoţionale, comportamentale şi
interpersonale pentru a schimba schemele şi a modifica stilurile de coping.
Se începe în general schimbarea prin tehnici cognitive. În faza anterioară
terapeutul a completat deja formularul de conceptualizare a cazului şi îi explică
pacientului rolul schemelor dezadaptative şi a stilului de coping în menţinerea
problemelor actuale. Rolul metodelor cognitive este acela de a-l ajuta pe pacient să
ocupe o poziţie puternică pentru a-şi contesta schema şi a-şi întări modul său de Adult
Sănătos.
Demersul de bază al terapiei schemelor este confruntarea empatică.
În etapa cognitivă a tratamentului, confruntarea empatică este de fapt
accentuarea motivelor care îi fac pe pacienţi să aibă astfel de credinţe - adică originea în
copilărie a acestora - tot arătând că aceste credinţe sunt dezadaptative şi duc la scenarii
de viaţă disfuncţionale pe care pacienţii trebuie să le schimbe pentru a le fi mai bine.

9
Confruntarea empatică va recunoaşte trecutul, distingând realităţile trecutului de
cele ale prezentului. Astfel îl va ajuta pe pacient să vadă lucrurile aşa cum sunt şi să le
accepte.
Confruntarea empatică impune trecerea sistematică de la empatie la proba
realităţii.
Este important ca terapeutul să utilizeze tehnicile cognitive într-o anumită ordine
care să asigure construcţia durabilă a ansamblului strategic cognitiv.
a. Testarea validităţii schemelor.
b. Reconsiderarea argumentelor în favoarea schemei.
c. Evaluarea avantajelor şi inconvenientelor răspunsurilor de adaptare ale
pacientului.
d. A pune în dialog «partea schemei» cu «partea sănătoasă».
e. Fişele «memo-flash».
f. Jurnalul schemelor.
Etapa următoare este cea de activare a schemelor în timpul şedinţelor terapeutice
cu scopul analizării sentimentelor ce apar odată cu acestea. Cea mai des utilizată metodă
este lucru cu imageria - care aduce în mod imediat şi dramatic informaţii centrale; astfel
că reprezintă adesea modalitatea cea mai eficientă de identificare a schemelor.
Prezentăm numai o scurtă ilustrare a acestei metode în scop diagnostic (Young, 2007).
Scopurile acesteia sunt:
1. Identificarea şi declanşarea schemelor pacientului.
2. Înţelegerea originii schemelor în copilărie.
3. Legătura dintre problemele actuale şi scheme.
4. Identificarea emoţiilor asociate schemei.
Metodele emoţionale propuse de terapia schemelor au două scopuri:
1. declanşarea emoţiilor legate de schemelor dezadaptative timpuri;
2. rematernarea pacientului pentru a-şi vindeca emoţiile şi a-şi acoperi parţial
nevoile nesatisfăcute din copilărie.
La majoritatea pacienţilor, apreciază Young, tehnicile emoţionale apar ca fiind cele care
produc schimbarea cea mai profundă. Graţie travaliului emoţional, pacienţii ajung să
facă trecerea de la cunoaştere la nivel intelectual pe care au achiziţionat-o despre
inexactitatea schemelor lor la convingerea emoţională a acestei erori.
La nivel metodologic, traducerea, adaptarea şi etalonarea pe populaţia supusă
studiului a unui inventar de coping şi a unui chestionar al schemelor cognitive din
literatură (COPE şi CSC), a constituit unul din obiectivele lucrării.
La nivel empiric, am propus programul de optimizare individualizat, ce
cuprinde tehnici diagnostice şi de intervenţie psihologică inspirate din terapia schemelor
propusă de Young, luând în considerare rezultatele studiului întreprins de noi, în care
variabila dependentă a fost strategia de coping, iar cea independentă a fost reprezentată
de schemele dezadaptative timpurii.
În ceea ce priveşte studiul nostru, acesta a avut următoarele obiective:
1. traducerea, adaptarea şi validarea preliminară a chestionarelor utilizate
(COPE şi CSC);
2. analiza validităţii interne, a puterii de discriminare şi a fidelităţii scalelor;
4. etalonarea pe 5 clase, pentru fiecare scală;
5. obţinerea, prin asocierea dintre scalele componente ale fiecărui chestionar în
parte, prin metoda quickcluster, a factorilor principali;
6. interpretarea rezultatelor obţinute;
7. realizarea foii de profil pentru personalul destinat misiunilor speciale.

10
Studiile efectuate de noi, ca şi cele din literatura de specialitate, susţin ideea că
Chestionarul Schemelor Cognitive (Young, Brown, 1990) întruneşte normele de
validitate şi fidelitate cerute chestionarelor de personalitate, putând fi utilizat în vederea
identificării şi cuantificării lor.
Chestionarul este extrem de util deoarece oferă o colecţie mare de scheme
cognitive, facilitând demersul diagnostic care va ghida ulterior intervenţia
psihoterapeutică.
Cu toate acestea mai sunt necesare o serie de studii de validare, în care să se
evidenţieze relaţia clară între simptome şi schemele cognitive evidenţiate de chestionar.
De asemenea, un studiu în care să se ia în considerare un lot clinic alcătuit din pacienţi
care au numai un diagnostic pe axa II a DSM, respectiv un alt lot clinic în care pacienţii
au atât un diagnostic pe axa I, cât şi un diagnostic asociat de tulburare de personalitate
ar scoate în evidenţă relaţia exactă între tipul de tulburare de personalitate şi cele mai
frecvente scheme disfuncţionale care le caracterizează (Curşeu şi colab., 2000).
În ceea ce priveşte scorurile medii la scalele chestionarului COPE, constatăm că
cele mai mari scoruri s-au obţinut la copingul prin planificare (similar rezultatelor
generale obţinute pe populaţia românească), urmate de copingul activ şi reinterpretarea
pozitivă. Cea mai puţin utilizată formă de coping la personalul destinat misiunilor
speciale este pasivitatea comportamentală, faţă de populaţie generală, unde este negarea.
Pentru subgrupurile de gen (bărbaţi vs. femei) au fost efectuate diferenţe ale
mediilor şi nu s-au constatat diferenţe semnificative (spre deosebire de studiile franceze
de validare a instrumentului), motiv pentru care nu am alcătuit etaloane în funcţie de
sex.
Denumirea şi descrierea factorilor de coping – obţinuţi la personalul destinat
misiunilor speciale:
I. Coping orientat pe problemă,
II. Coping orientat pe emoţie,
III. Coping evitativ.
Studiul nostru a vizat copingul – trăsătură – stil de coping, astfel că acest
instrument de măsură multidimensional al copingului are bune calităţi psihometrice în
acest format dispoziţional.
Instrumentul propune/realizează o discriminare mai acurată a stilurilor de
coping decât alte instrumente (ex. CISS), graţie unui evantai larg de dimensiuni.
Se prefigurează necesitatea unui studiu pentru validarea variantei prescurtată
(Brief – COPE), ca şi validarea externă a instrumentului.
În ceea ce priveşte relaţia dintre scheme şi coping, acestea corelează pozitiv sau
negativ, fără să fie însă corelaţii puternice, ceea ce susţine într-o mare măsură premisa
teoretică de la care am pornit, şi anume că variabilele de personalitate nu sunt identice
cu stilurile de coping, aşa cum susţineau McCrae şi Costa, în 1990. Această premisă
teoretică este susţinută şi de Băban, în 1997.
Putem conchide ca activarea unei scheme sau ansamblu de scheme determină
opţiunea pentru anumite stiluri de coping. Aceasta ipoteza poate fi validată şi prin
analizarea modificărilor apărute la nivelul copingului, dacă se intervine la nivelul
schemei cognitive.
Cu siguranţă că stilul de coping nu este o formă statică şi nici inflexibilă de
răspuns.
Convingerea fermă a autoarei este că aceste metode de diagnostic şi terapie pot
contribui în mod substanţial la ameliorarea schemelor dezadaptative timpurii şi,
implicit, a strategiilor de coping.

11

Related Interests