POETICA

Camil Petrescu – „Patul lui Procust”

Masterand: SOARE IULIA-MARIA

Limba și literatura română, anul I
 POETICA
CAMIL PETRESCU - „Patul lui Procust”

Opera lui Camil Petrescu se constituie dintr-un colaj, din fragmente de viață și timp
distincte, disparate sau antitetice, dar care, unificate, converg spre aceeași semnificație.
Pentru prima dată în istoria prozei autohtone, în universul ficțional al unui roman întâlnim
o poetică narativă în notele de subsol atribuite naratorului. Camil Petrescu își propune să
demonstreze cititorului ce este un roman, prin intermediul convorbirii cu două dintre personajele
universului ficțional.
Naratorul ajunge la încredințarea că doamna T. are un „complex de experiență” existențială
ce s-ar putea pierde inutil. În consecință, o îndeamnă să scrie și se oferă să-i înlesnească apariția
„oricărei încercări pe care ar fi făcut-o”. Surprinsă, doamna T. refuză: n-are uzanța scrisului și cu
un surâs ce păstra în el „un reziduu de tristețe”, își exprimă temerea: „Mă întreb dacă n-aș chiar
greșeli de ortografie?” Literatura, afirmă categoric naratorul, „n-are de-a face cu ortografia”;
scrisul corect „nu e obligatoriu decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii creatori sunt mai
abundenți în greșeli de ortografie decât bancherii.”
Dezorientată de disprețul aruncat ca o anatemă asupra ortografiei, doamna T. opune
rezistență: „Ei,nu zău, cum o să scriu?”, „-Luând tocul în mână, în fața unui caiet – decide neezitant
naratorul – și fiind sinceră cu dumneata însăți până la confesiune.” Interlocutoarea respinge ideea,
invocând lipsa „talentului”. „Nici unul dintre marii seniori n-a avut talent”, o liniștește naratorul,
folosind noțiunea empirică, dar uzuală, în locul creativității.
Acesta este întâiul paradox al poeticii lui Camil Petrescu, un enunț ce exprimă o idee
contrară adevărului unanim recunoscut, cu intenția de a surprinde și a șoca. Roamanul nu mai este
considerat rezultatul material al unui proces de creație, mai mult sau mai puțin îndelungat, ci o
structură realizată de un individ care exprimă în scris „cu liminară sinceritate”, expune faptele și
trăirile interioare deschis, întocmai cum gândește. Atunci, oricine „e serios poate fi scriitor?”,
întreabă doamna T. „Nu!”, răspunse „grav” naratorul; pot scrie „numai cei ce au ceva de spus”.
Condiția formulată este necesară, dar nu exclusivă. Cel ce scrie nu este suficient să fie sincer și să

2
aibă ceva de spus, ci trebuie să poată transfigura realitatea, de a absorbi într-o construcție care să
transmită iluzia vieții.
Fred Vasilescu, intuiește naratorul, "ardă la iveala lucruri de interes documentar puțin
obișnuit".Însă tânărul îl refuză cu argumente asemănătoare acelora rostite de doamna T. Întâlnirea
cu o fostă artistă a Teatrului Național îl hotărește să accepte. Dar naratorul îi cere ca totul să-i fie
relatat în scris: "Povestește net, la întâmplare, totul ca într-un proces-verbal"; textul îi va fi util,
reprecizează, "numai dacă îmi dai material cât mai mult, chiar când ți-ar pare încărcat ori de prisos,
fii prolix, cât mai prolix. Folosește când vrei să te explici comparația. încolo nimic".
Folosind vocea naratorului, romancierul formulează un nou precept. Romanul trebuie să
aibă consistența unui document autentic; însă documentul pur nu are valoare, el trebuie transformat
în imagini artistice. întreaga poetică a romanului reprezintă o succesiune de enunțuri paradoxale:
romancierul nu trebuie să fie scriitor profesionist, se dispensează de cunoașterea și stăpânirea
tehnicii de creație, iar vocația este scoasă din discuție. Confesiunile unor indivizi care scriu pentru
intâia oară sunt autentice, crede naratorul, deoarece gândirea lor nu este pervertită de
constrângerile instituționalizate ce le-ar deforma evocarea.
Comentând în „Arta prozatorilor români” poetica narativă expusă cu atâta nonșalanță,
Tudor Vianu exclamă surprins: " n-am întâlnit cazul vreunui scriitor care să fi conceput lucrarea
literară ca pe un exercițiu regresiv de întoarcere către materialul brut, către documentarul pur"?1
Ideile formulate de Camil Petrescu în „Patul lui Procust” alcătuiesc o simplă convenție literară,
prin care justifică adițiunea textelor de către narator, însă o convenție inedită.
Spre a sublinia impresia de autenticitate, naratorul își motivează intervenția în structura
paginilor: scrisorile doamnei T. sunt publicate "cu mici modificări"; în caietele lui Fred Vasilescu,
"abia ici-colo de am simțit obligația unor deslușiri, a câtorva întăriri de imagini"; a schimbat puține
"nume și date", pentru a evita eventualele indiscreții, deși era încredințat că autorul însuși le
complicase la rândul lui. Întreaga tehnică are drept scop să creeze impresia totală a unei
autenticități depline.
Alexandru George suspecta pe Camil Petrescu de îndepărtare de la doctrina pe care a
susținut-o: „S-ar putea, în sfârșit, ca vreun exeget perspicace să găsească cu surprindere (cum s-a
întâmplat de atâtea ori în decursul istoriei literaturii) că doctrinarul contrazice pe creator și să

1
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, București, Editura Eminescu, 1973.

3
extragă atunci din opera acestuia o altă filosofie decât cea pe care teorticianul lucid și explicit a
încercat s-o formulize el însuși”.2
Ceea ce autorul a dorit a fi scriere anticalofilă se dovedește tehnică literară organizată cu
minuțiozitate, cu successive corecturi ale textului și adăugiri menite să dezvolte semnificația și
pluriperspectiva.
Tehnica tradițională este combătută de Camil Petrescu cu propriile sale arme, căci scrierea
la persoana I deviază către scrierea la persoana a III-a printr-o formă verbală ce exprimă
neutralitatea și asigură discursul impersonal. Autorul omniscient din opera tradițională devine în
opera lui Camil Petrescu naratorul, care de această data nu organizează – ca autorul – ci abordează
dintr-o anumită perspectivă. El este, potrivit lui Nicolae Manolescu „cusut în același sac cu semenii
săi”. Moartea autorului omniscient naște personajul omniscient, care asigură pluriperspectiva.
Mai mult decât atât, substanțialitatea la Camil Petrescu se delimitează de formă, ca spiritul
de trup, pentru a accede la esențe într-un aer de nepăsare formală, cum afirmă G. Călinescu despre
stilul autorului, iar susținerea teoretică cu vehemență a anticalofiliei nu este altceva decât
aversiunea împotriva abstracției literare. Preocuparea principal a scriitorilor de a recrea realul se
face prin supradimensionarea simțurilor, dar și prin inducerea în starea de relaxare, în scrierea
eliberată din lanțuri gramaticale, în cazul lui Camil Petrescu, și cu pretenția de maximă sinceritate.
În cazul lui Camil Petrescu, și datorită substratului cultural căruia îi aparține, neființa
dăinuie nu atât în obiecte, cât în sufletele celor care încă mai poartă elanul vital și care preiau viața
celor absenți printr-un act de conștiință.
Aducerea unui moment trecut în timpul prezent presupune ieșirea din momentul prezent.
Tot astfel, ieșirea din timpul romanului necesită folosirea digresiunii ca mod de răsturnare a
planurilor temporale. Retrăirea temporală este asistată de recompunerea narativă. La Camil
Petrescu paranteza asigură o răsturnare temporală pentru căutarea autenticității.
În concluzie, proza lui Camil Petrescu, opera cardinală a modernităţii româneşti, construită
din contradicţii şi contraste, căreia autorul, întocmai ca personajele vizavi de obiecte, i-a transferat
o spiritualitate penetrantă, radioactivă, are o viaţă interioară durabilă, care rezistă timpului,
niciodată pierdut, întotdeauna recuperat. Mărturism bucuria descifrării textului ca o complicitate
cu autorul, abstras din lumea materială spre a fi omniprezent în sfera spirituală.

2
Alexandru George, Semne și repere, București, Editura Cartea Românească, 1971, p. 93.

4
 BIBLIOGRAFIE

 George, Alexandru, Semne și repere, București, Editura Cartea Românească, 1971;

 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe: Eseu despre romanul românesc, București, editura

100+1 Gramar, 1999.

 Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, București, Editura Eminescu, 1973.