Tudor Mușatescu

Noțiune superdezirată,

Adîncindu-mă pe latura incognoscibilului aprioric, - din mănunchiul de

sentimente, tendințe și idei care reprezintă, - fulgurant – entitatea
recrudescenței oricărui eu enigmatic, - am găsit, - cu sadismul lilial al
culegătorului de altercații – scînteia efervescentă a marilor căutări, din jocul
cărora insul temerar și rebarbativ, se descătușează, pur, cum perla din
procreația polivalentă a sensurilor moleculare.
Ireal, spațiul a încălcat, năzdrăvan, parcursurile și geneza eoliană a
pasiunilor sensoriale, - escaladînd grimasele filosofice ale ondulației universale
– s-a desăvîrșit – interplanetar – în exfolieri hiperbolice la picioarele tale, cum
marea, înfiorările-i seismice la picioarele abstracte ale finalității lichide.
Lut, idee, încrîncernare morbidă, pe culmile cizelate de crepuscul ale
iluziei dinamice, spadă tumultuoasă răsucită potențial în rana floreală a
concluziilor precise, cuminecătură miriapodică în pocalul circulației eterne, vrej
răsucit, paralel, pe coapsa caldă a marilor inadvertențe, - gîndul acesta s-a
îngemănat metaforei și farandola calculelor infinitezimale a subjugat insul,
prăbușindu-l fatal în propria-i gestație.
De-aici, platitudinea dezolantă a trezirilor acre, gustul matematic al
stelelor troznite în canini, denia sardonică a coardelor învinse, golul apocaliptic
al întrebărilor clorotice, chinuite simultan de zădărnicia elegiacă a pasiunilor
incidentale.
Au murit lebedele sonore ale parcurilor idealizate în substanța medievală
a turnurilor închipuite peste teoreme.
Sîngele inchizițiilor samaritene și-a închegat sigiliul prolific pe lespezile
despletirilor savante. Albatroșii avîntului și-au înghițit, precum mucii, alchimia
glandelor endocrine și în grandioasa înserare a simetriilor anulate a sunat,
implacabil, angelusul ispășirii vetuste.
De ce trupul tău își tîrăște căprioarele decadente în luminișul turbure al
așteptărilor panempirice? De ce apa trăirilor stelare, îneacă, oblu, cirezile
ochilor tăi? Unde sunt mîinile tale să lingă sarea dulce, vițeii buzelor mele?
Adu-mi iezii de fildeș ai surîsului tău lunar, și menuetul buzelor mele le va
încălzi copitele, în noaptea celei de a patra dimensiuni, precum dogoarea
balaurului septentrional, ghețurile calde ale fanteziei imemoriale. Au sunat
tălăngile la gîtul dorințelor și melcii sînilor tăi își așteaptă țipătul secerișului.
Adu-mi clăile șoldurilor pline și zbaterile potîrnichilor din tălpile tale.
Vino! Cum fumul gheenelor paranoice, cum mitul șaradelor desprinse
din templul tuturor Walpurgiilor, cum planta spre insul solar, cum șerpii spre
gîtul dervișilor mei.
Vino! Beduin înnoptat în irizarea Gangelui mistic, peste punțile
translucide ale rațiunei pure îmi voi îneca eprubetele în Sahara dăruirii tale și

1
mă voi descompune – piatră de hotare noi – în nisipul polar al dunelor risipirii
tale.
Îți sărut livezile mîinilor,
Camil Rodie

P.S. Telefonează la birou 3 32 27 dacă vii.

mai multe la
https://sites.google.com/site/prozasatirica