Analiza Calcul Diferential Gavriil Paltineanu PDF

Seria „MATEMATICĂ“
ANALIZĂ MATEMATICĂ
Calcul diferenţial
MATHEMATICAL ANALYSIS
Differential calculus
The present book is the first part of the cours of Mathematical

Analysis given by the author for many years at the Technical
University of Civil Engineering of Bucharest. It contains: Sequences
and Series of Numbers, Sequences and Series of Functions, Power
Series, Taylor’s Series, Metric Spaces, Normed and Hilbert Spaces,
Functions of Several Variables, Limits and Continuity, Partial
Derivatives, Differentiable Functions, Taylor’s Formula, Local
Extremum of a Function, Implicit Functions, Local Conditional
Extremum, Dependent Functions.
This list itself demonstrates that the book provides the engineering
disciplines with the necessary information of differential calculus of
functions with one and several variables.
We tried to offer the fundamental material concisely and without
distracting details. We focused on the presentation of basic ideas
of differential calculus in order to make it detailed and as
comprehensible as possible. The numerous examples also serve this
aim.
Besides students in tehnical faculties and those starting a
mathematics course, the book may be useful to engineers and
scientists who wish to refresh their knowledge about some aspects of
mathematics.
Lucrarea a fost realizată în cadrul Contractului de

Grant nr. 39643 / 11.08.1998, CNFIS, cod 54, acordat
de către Banca Mondială şi Guvernul României.
Prof. univ. dr. GAVRIIL PĂLTINEANU
ANALIZĂ
MATEMATICĂ
Calcul diferenţial
Seria „MATEMATICĂ“
4 ANALIZĂ MATEMATICĂ
Editura AGIR
Bucureşti, 2002
ASOCIAŢIA GENERALĂ A INGINERILOR DIN ROMÂNIA
© EDITURA AGIR, 2002
Editură acreditată de C.N.C.S.I.S.
Toate drepturile pentru această ediţie

sunt rezervate editurii.
Adresa: Editura AGIR

Calea Victoriei, nr. 118, sector 1, 70179 Bucureşti
Telefon: 401-212 81 04; 401-212 81 06 (redacţie)
401-211 83 50 (difuzare)
Fax: 401-312 55 31; E-mail: office@agir.ro
Referent: prof. univ. dr. Gheorghe Bucur,

Facultatea de Matematică,
Universitatea Bucureşti
Redactor: ing. Adina NEGOIŢĂ

Coperta: Camelia BOGOI
Bun de tipar: 15.08.2002; Coli de tipar: 11,75

ISBN 973-8130-90-5
Imprimat în România
Prefaţă
Lucrarea se adresează studenţilor din anul întâi din

universităţile tehnice şi are la bază experienţa de peste 20 de ani a
autorului în predarea cursului de Analiză Matematică la Facultatea
de Construcţii Civile şi Industriale din Universitatea Tehnică de
Construcţii Bucureşti. Materialul prezentat corespunde programei
analitice din semestrul întâi şi este împărţit în patru capitole: Şiruri şi
serii de numere reale, Şiruri şi serii de funcţii reale, Spaţii metrice.
Spaţii normate şi Spaţii Hilbert, Calculul diferenţial al funcţiilor de
mai multe variabile.
În vasta ofertă de cursuri de Analiză Matematică de pe piaţa
cărţii din ţara noastră, diferenţa este dată de măsura în care se
păstrează un echilibru rezonabil între rigoare şi accesibilitate. Acesta
a fost criteriul de bază în scrierea acestui curs şi sperăm că, măcar
parţial, am reuşit acest lucru.
Bucureşti,
februarie 2002
G. Păltineanu
Cuprins
1. ŞIRURI ŞI SERII DE NUMERE REALE............................................................ 9

1.1. Numere reale.................................................................................................. 9
1.2. Şiruri de numere reale (complemente)......................................................... 16
1.3. Dreapta încheiată. Limitele extreme ale unui şir ......................................... 21
1.4. Serii numerice convergente şi divergente.................................................... 25
1.5. Serii cu termeni pozitivi............................................................................... 27
1.6. Criterii de convergenţă pentru serii cu termeni oarecare ............................. 39
1.7. Calculul aproximativ al sumei unor serii..................................................... 41
1.8. Serii absolut convergente............................................................................. 44
1.9. Operaţii cu serii convergente ....................................................................... 47
2. ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII REALE ........................................................... 49

2.1. Convergentă simplă (punctuală) şi convergenţă uniformă .......................... 49
2.2. Formula Taylor ............................................................................................ 60
2.3. Serii Taylor şi Mac Laurin........................................................................... 66
2.4. Serii de puteri............................................................................................... 71
3. SPAŢII METRICE. SPAŢII NORMATE. SPAŢII HILBERT .......................... 79

3.1. Spaţii metrice. Principiul contracţiei ........................................................... 79
3.2. Spaţii normate.............................................................................................. 87
3.3. Spaţii Hilbert................................................................................................ 88
3.4. Serii în spaţii normate.................................................................................. 92
3.5. Funcţii elementare Formulele lui Euler ....................................................... 96
3.6. Funcţii de matrice ........................................................................................ 99
3.7. Elemente de topologie în ϒn ...................................................................... 102
3.8. Limite de funcţii ........................................................................................ 112
3.9. Funcţii continue ......................................................................................... 118
3.10. Proprietăţile funcţiilor continue pe mulţimi compacte şi conexe ............ 122
4. CALCULUL DIFERENŢIAL AL FUNCŢIILOR DE MAI MULTE

VARIABILE..................................................................................................... 128
4.1. Derivate parţiale Diferenţiabilitate ............................................................ 128
4.2. Diferenţiabilitatea funcţiilor vectoriale. Matrice iacobiene ....................... 136
4.3. Diferenţiabilitatea funcţiilor compuse ....................................................... 138
4.4. Diferenţiala de ordinul întâi şi invarianţa formei sale ............................... 142
1. Şiruri şi serii de numere reale 9
4.5. Derivate parţiale de ordin superior. Diferenţiale de ordin superior ........... 144
4.6. Derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiilor compuse de două
variabile..................................................................................................... 150
4.7. Formula Taylor. Extremele funcţiilor de mai multe variabile ................... 152
4.8. Teorema de inversiune locală .................................................................... 158
4.9. Transformări regulate ................................................................................ 162
4.10. Funcţii implicite....................................................................................... 165
4.11. Funcţii dependente şi independente......................................................... 170
4.12. Extreme cu legături.................................................................................. 175
4.13. Schimbări de variabile ............................................................................. 180
4.14. Elemente de teoria câmpurilor................................................................. 182
BIBLIOGRAFIE................................................................................................... 188
1. Şiruri şi serii de numere reale
1.1. Numere reale
În cele ce urmează vom nota cu mulţimea numerelor naturale, adică

mulţimea
{0,1, 2,K, n,K} şi cu = \ {0}
*
Pe mulţimea numerelor naturale sunt definite două operaţii: adunarea (notată

cu +) şi înmulţirea (notată cu ⋅).
Deoarece elementele din * nu sunt simetrizabile nici faţă de adunare, nici
faţă de înmulţire, operaţiile de scădere şi împărţire nu sunt posibile în Ν. (Ν nu are
structură de grup nici faţă de adunare, nici faţă de înmulţire).
Pentru a face posibilă operaţia de scădere, la mulţimea numerelor naturale se
adaugă mulţimea numerelor negative şi se obţine astfel mulţimea numerelor întregi
= {K , − n,K , −2, −1,0,1, 2,K , n,K}
( , + , ⋅ ) este inel comutativ. Următoarea extensie a numerelor este mulţimea
numerelor raţionale , adică mulţimea numerelor de forma p q , unde p, q ∈ ,
q ≠ 0, p şi q prime între ele. În sunt definite cele patru operaţii aritmetice:
adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea (cu excepţia împărţirii la zero). Din
punct de vedere algebric ( , + , ⋅ ) este corp comutativ.
Încă din antichitate s-a observat că mulţimea numerelor raţionale nu este
suficient de bogată pentru a servi la exprimarea măsurii oricărei mărimi din natură.
Construcţii geometrice foarte simple se conduc la mărimi a căror măsură nu se
poate exprima cu ajutorul numerelor raţionale. Cel mai simplu exemplu este
diagonala unui pătrat de latură 1. Într-adevăr, conform teoremei lui Pitagora,
pătratul lungimii acestei diagonale este 2 şi este binecunoscut faptul că nu există
nici un număr raţional al cărui pătrat să fie egal cu 2. Este deci necesar să adăugăm
la mulţimea numerelor raţionale şi numere de altă natură, pe care le numim numere
iraţionale şi obţinem mulţimea numerelor reale ϒ.
Dacă primele extensii ale mulţimii numerelor naturale Ν şi anume şi , au
fost determinate de necesităţi algebrice, extensia de la la ϒ este determinată de
necesităţi topologice (de convergenţă). Mulţimea numerelor raţionale suferă de o
anumită "incompletitudine", deoarece, în această mulţime există şiruri monotone şi
mărginite care nu au limită (în ). Vezi de exemplu şirul a0 = 1 ; a1 = 1,4 ;

a2 = 1, 41 ; a3 = 1,414 ; … a cărui limită este 2 ∉ . Prin crearea mulţimii
numerelor reale se înlătură acest "defect".
În ϒ, orice şir monoton şi mărginit are o limită. Nu ne propunem să
prezentăm aici construcţia numerelor reale. O să spunem numai că se poate
construi o mulţime ϒ care conţine corpul numerelor raţionale , pe care sunt
definite două operaţii, adunarea (notată cu +) şi înmulţirea (notată cu ⋅) şi o relaţie
de ordine (notată ≤) astfel încât ( , + , ⋅, ≤ ) este corp comutativ total ordonat, care
satisface în plus următoarele proprietăţi:
(P.A.) (Axioma lui Arhimede)
Pentru orice x ∈ ϒ şi orice y ∈ ϒ, y > 0 există n ∈ Ν astfel încât ny ≥ x.
(PC) (Axioma lui Cantor)
Dacă {an } şi {bn } sunt două şiruri de numere raţionale care au următoarele
proprietăţi:
1) a1 ≤ a2 ≤ K ≤ an K ≤ bn ≤ K ≤ b2 ≤ b1
2) lim ( bn − an ) = 0 *)
n→∞
atunci există c ∈ ϒ (unic) astfel încât an ≤ c ≤ bn , ∀ n ∈ Ν.
Prin urmare, din punct de vedere algebric, ϒ este grup abelian faţă de
adunare, având elementul neutru 0, iar ϒ \ {0} este grup abelian faţă de înmulţire,
având elementul neutru 1. În plus are loc proprietatea de distributivitate:
x ( y + z ) = xy + xz , ∀ x , y , z ∈ .
Relaţia de ordin "≤" este totală, adică pentru orice x, y ∈ ϒ avem sau x ≤ y
sau y ≤ x şi compatibilă cu structura algebrică:
x′ ≤ y′ şi x′′ ≤ y′′ atunci x′ + x′′ ≤ y′ + y′′
x ≤ y şi α ≥ 0 atunci αx ≤ αy
Din faptul că ϒ este corp comutativ total ordonat rezultă toate regulile de
calcul cu numere reale.
Observaţia 1.1.1. Axioma lui Arhimede este echivalentă cu următoarea

proprietate:
∀ x ∈ ϒ, ∃ [x] ∈ astfel încât [x] ≤ x < [x] + 1
([x] se numeşte partea întreagă a lui x).
Într-adevăr, dacă x ∈ , atunci [x] = x. Dacã x ∈ ϒ \ şi x > 0, atunci
considerând în axioma lui Arhimede y = 1, rezultă că există n ∈ Ν astfel încât
x < n. Fie n x cel mai mic număr natural mai mare ca x şi fie [x] = n x – 1. Se
verifică imediat că:
[x] ≤ x < [x] + 1.
*) *
∀ ε > 0, ∃ nε ∈ astfel încât bn − an < ε , ∀ n ≥ nε .
Dacă x ∈ ϒ \ , x < 0, atunci [x] = – [–x] – 1.

⎡x⎤
Reciproc, fie x ∈ + şi y > 0. Dacă notăm cu n = ⎢ ⎥ + 1 , atunci
⎣ y⎦
x
ny > y= x.
y
Propoziţia 1.1.1. Pentru orice x, y ∈ ϒ în situaţia x < y există r ∈ astfel

încât
x < r < y.
Demonstraţie
1 * 1
Cazul 1: x = 0 < y. Deoarece → 0, există n0 ∈ astfel încât < y şi
n n0
1
alegem r = .
n0
1
Cazul 2: 0 < x < y. Fie a = ( y − x ) > 0 şi fie r1 ∈ cu proprietatea
2
0 < r1 < a .
⎛⎡ x ⎤ ⎞
Dacă notăm cu r = r1 ⎜ ⎢ ⎥ + 1 ⎟ , atunci r ∈ şi avem
⎜ r ⎟
⎝ ⎣ 1⎦ ⎠
⎛x ⎞ 1 1
r ≤ r1 ⎜ + 1 ⎟ = x + r1 < x + ( y − x ) = ( x + y ) < y .
⎝ r1 ⎠ 2 2
x
Pe de altă parte r > r1 ⋅ = x . Aşadar, r ∈ şi x < r < y.
r1
Cazul 3: x < 0 < y. Alegem r = 0.
Cazul 4: x < y < 0. Atunci ∃ r ∈ astfel încât –x > r > –y. Alegem
r = –r .
Definiţia 1.1.1. O mulţime A se numeşte numărabilă dacă există o aplicaţie

bijectivă f : → A . Dacă notăm cu an = f ( n) , ∀ n ∈ Ν, rezultă că o mulţime
este numărabilă dacă elementele sale pot fi puse sub forma unui şir
A = {a1 , a2 ,K , an ,K}
Se observă uşor că o reuniune finită de mulţimi numărabile este de asemenea
o mulţime numărabilă.
Propoziţia 1.1.2. Mulţimea numerelor raţionale este numărabilă.
Demonstraţie
Elementele mulţimii + pot fi puse sub forma următorului tablou:
1 2 3 4
…
1 1 1 1
1 2 3 4
…
2 2 2 2
1 2 3 4
…
3 3 3 3
1 2 3 4
…
4 4 4 4
…………………………………………
Urmând săgeţile, se observă că elementele mulţimii + se pot pune sub

forma unui şir
⎧1 2 1 1 2 3 4 ⎫
+ = ⎨ , , , , , , ,............⎬ ,
⎩1 1 2 3 2 1 1 ⎭
de unde rezultă cã + este numărabilă. În mod analog − este numărabilă. Cum
= + U − U {0} rezultă că mulţimea numerelor raţionale este numărabilă.
Propoziţia 1.1.3. Mulţimea [ 0,1] = { x ∈ : 0 ≤ x ≤ 1} nu este numărabilă.
Demonstraţie
Presupunem prin absurd că mulţimea [0, 1] este numărabilă, deci că
I = [ 0,1] = { x1 , x2 ,K , xn ,......} .
Împărţim intervalul I în trei intervale închise egale. Există cel puţin un
subinterval (dintre acestea) care nu-l conţine pe x1 . Notăm cu I1 acest interval.
Împărţim acum intervalul I1 în trei părţi egale. Există cel puţin un interval I 2 care
nu-l conţine pe x2 . Procedând în continuare în acest mod obţinem un şir de
intervale închise
I1 ⊃ I 2 ⊃ …⊃ I n ⊃ … cu proprietatea că xn ∉ I n .
1
Pe de altă parte observăm că lungimea intervalului I n este .
3n
Dacă notăm cu an , respectiv bn , extremităţile intervalului I n , obţinem două
şiruri de numere raţionale {an } , {bn } care îndeplinesc condiţiile din axioma lui
∞
Cantor. Rezultă că există y ∈ ϒ astfel încât y ∈ I I n ⊂ I .
n =1
Pe de altă parte este evident că y ≠ xn pentru orice n, deci y ∉ I. Am ajuns

astfel la o contradicţie.
Corolarul 1. Pentru orice a, b ∈ , a < b mulţimea [ a, b ] =

= { x ∈ ; a ≤ x ≤ b} nu este numărabilă.
Într-adevăr, mulţimile [ a , b ] şi [ 0,1] pot fi puse în corespondenţă bijectivă
prin funcţia f : [ 0,1] → [ a, b ] definită astfel:
f ( x) = a + ( b − a ) x
Corolarul 2. Pentru orice a , b ∈ , a < b există cel puţin un număr

iraţional z astfel încât a < z < b.
Demonstraţie
Mulţimea numerelor raţionale care aparţine intervalului ( a, b ) este
numărabilă, în timp ce mulţimea ( a, b ) este nenumărabilă. Dacă ( a, b ) ar fi
numărabilă atunci [ a , b ] = ( a , b ) ∪ {a , b} ar fi numărabilă, ceea ce este absurd.
Rezultă că există z ∈ ( a , b ) \ .
Din Propoziţia 1.1.1 şi 1.1.3 rezultă că între două numere reale se află o
infinitate de numere raţionale şi o infinitate de numere iraţionale.
Propoziţia 1.1.4. Dacă { xn } , { y n } sunt două şiruri de numere reale cu

proprietăţile:
1) x1 ≤ x2 ≤ K ≤ xn ≤ K ≤ yn ≤ K ≤ y2 ≤ y1 ;
2) lim ( y n − xn ) = 0 ,
n→∞
atunci există z ∈ ϒ (unic) astfel încât xn ≤ z ≤ yn , ∀ n ∈ .
Demonstraţie
Din Propoziţia 1.1 rezultă că pentru orice n ∈ Ν există an ∈ şi bn ∈
astfel încât
1 1
xn − < an < xn ≤ yn < bn < yn + . (1.1)
2n 2n
Observăm că şirul {an } poate fi ales crescător, iar şirul {bn } poate fi ales
descrescător. Într-adevăr, fie a1 , a2 ∈ astfel încât
1 1
x1 − < a1 < x1 şi x2 − < a2 < x2 .
2 22
Dacă notăm cu a2 = max ( a1 , a2 ) şi ţinem seama că x1 ≤ x2 , rezultă

1
x2 − < a2 < x2 . Evident a2 ≥ a1 . În continuare se poate arăta prin inducţie
22
completă că şirul {an } este crescător. Analog se poate arăta cã {bn } poate fi ales
descrescător.
1
Deoarece 0 < bn − an < ( yn − xn ) + , rezultă că lim ( bn − an ) = 0 . Din
n −1 n→∞
2
axioma Cantor rezultă că există z ∈ ϒ, unic, astfel încât an ≤ z ≤ bn , ∀ n. Cum
{ xn } este crescător avem:
1 1
xn − ≤ xn + k − ≤ an + k ≤ z , ∀ k ∈ (1.2)
2n + k 2n + k
1
În continuare avem xn − z ≤ , ∀ k ∈ , de unde rezultă xn − z ≤ 0 şi deci
n+k
2
xn ≤ z , ∀ n . În mod asemănător se arată că z ≤ yn , ∀ n .
Observaţia 1.1.2. O mulţime de numere reale A se numeşte majorată

(minorată) dacã există b ∈ ϒ astfel încât x ≤ b ( x ≥ b ) , ∀ x ∈ A.
Numărul b se numeşte majorant (minorant). Este evident că dacă A admite
un majorant (minorant) atunci admite o infinitate de majoranţi (minoranţi). O
mulţime se numeşte mărginită dacă este majorată şi minorată.
Se numeşte marginea superioară (inferioară) a mulţimii A cel mai mic
majorant (cel mai mare minorant) al mulţimii A.
Marginea superioară a mulţimii A se notează cu supA, iar marginea
inferioară cu infA.
Teorema 1.1.1. Orice mulţime de numere reale majorată (minorată) are

margine superioară (inferioară).
Demonstraţie
Vom demonstra existenţa marginii superioare. Dacă mulţimea A e finită,
{ }
adică A = a1 , a2 ,K , a p , atunci evident sup A = max a1 , a2 ,K , a p .{ }
Fie A majorată şi infinită şi fie a, b ∈ astfel încât b este majorant pentru A,
iar a nu este majorant pentru A. Fie c mijlocul intervalului [a, b].
Dacă c este majorant pentru A, notăm cu [ a1 , b1 ] intervalul [ a, c ] , iar dacă c
nu este majorant pentru A notăm cu [ a1 , b1 ] intervalul [ c, b ] . Fie c2 mijlocul
intervalului [ a1, b1 ] . Procedând ca mai înainte, notăm cu [ a2 , b2 ] intervalul
[ a1, c2 ]
dacă c2 este majorant pentru A, respectiv intervalul [ c2 , b1 ] , dacă c2 nu
este majorant pentru A şi aşa mai departe.
Se obţin astfel două şiruri de numere raţionale {an } , {bn } cu următoarele
proprietăţi:
1) a1 ≤ a2 ≤ K ≤ an ≤ K ≤ bn ≤ K ≤ b2 ≤ b1
b−a
2) lim ( bn − an ) = lim =0
n→∞ n → ∞ 2n
3) pentru orice n ∈ * , bn este majorant, iar an

nu este majorant al mulţimii A.
Din axioma lui Cantor rezultă că există M ∈ astfel, an ≤ M ≤ bn ,
∀ n ∈ Ν. Observăm că M = supA. Într-adevăr, M este majorant pentru A, pentru că
în caz contrar, există x ∈ A astfel încât M < x. Deoarece lim ( bn − an ) = 0, există
n→∞
*
n0 ∈ cu proprietatea bn0 − an0 < x − M .
( )
În continuare avem bn0 < x + an0 − M ≤ x , ceea ce contrazice faptul că
bn0 este majorant pentru A. Arătăm acum că M este cel mai mic majorant al
mulţimii A. Să presupunem prin absurd că există M' < M, M' majorant pentru A. Fie
n1 ∈ * astfel încât bn1 − an1 < M − M ′ . Mai departe avem:
( )
an1 > M ′ + bn1 − M ≥ M ′
de unde rezultă cã an1 este majorant pentru A. Am ajuns astfel la o contradicţie. În
concluzie, M este cel mai mic majorant al mulţimii A, deci marginea superioară a
mulţimii A. Demonstraţia existenţei marginii inferioare este analogă.
Observaţia 1.1.3. M ∈ ϒ este marginea superioară a mulţimii A dacă şi

numai dacă
1) x ≤ M , ∀ x ∈ A
2) ∀ ε > 0, ∃ xε ∈ A astfel încât M − ε < xε .
Într-adevăr, dacă M = supA, atunci M este majorant pentru A, de unde
rezultă 1). Deoarece M este cel mai mic majorant al mulţimii A, rezultă că
∀ ε > 0, M – ε nu este majorant pentru A, deci ∃ xε > M − ε . Fie acum M ∈ ϒ cu
proprietăţile 1) şi 2). Din 1) rezultă cã M este majorant pentru A. Fie M ′ < M şi fie
ε = M − M ′ > 0 . Din 2) rezultă că există xε ∈ A astfel încât xε > M − ε = M ′ . Prin
urmare M' nu este majorant pentru A şi deci M = supA.
1.2. Şiruri de numere reale (complemente)
Reamintim că un şir de numere reale { an } se numeşte convergent (are

limită finită) dacă există l ∈ ϒ astfel încât ∀ ε > 0, ∃ un rang nε ∈ astfel încât
∀ n ≥ nε avem an − l < ε .
Definiţia 1.2.1. Fie {an } un şir de numere reale şi k1 < k2 < K < kn < K un
şir strict crescător de numere naturale. Şirul akn { } se numeşte subşir al şirului
{an } .În particular şirul iniţial {an } poate fi privit ca un subşir al său (cazul
kn = n ).
Dacă şirul {an } este convergent şi are limita l, atunci orice subşir al său este
convergent şi are limita l. (Afirmaţia rezultă imediat din Observaţia n ≤ kn ).
Lema 1.2.1. (Cesàro). Orice şir mărginit de numere reale conţine un subşir
convergent.
Demonstraţie
Fie { xn } un şir de numere reale mărginit. Atunci există a, b∈ astfel încât
a < xn < b , ∀ n ∈ Ν. Fie c mijlocul intervalului [a, b]. Cel puţin unul din
intervalele [a, c], [c, b] conţine o infinitate de termeni ai şirului { xn } .
Presupunem că [a, c] are această proprietate. Atunci notăm a1 = a şi b1 = c .
Fie c1 mijlocul intervalului [ a1 , b1 ] . Cel puţin unul din intervalele [ a1 , c1 ] , [ c1 , b1 ]
conţine o infinitate de termeni ai şirului { xn } . Să presupunem că [ c1 , b1 ] are
această proprietate. Atunci notăm a2 = c1 , b2 = b1 şi aşa mai departe. Se obţin astfel
două şiruri de numere raţionale {an } , {bn } cu proprietăţile:
1) a1 ≤ a2 ≤ K ≤ an ≤ K ≤ bn ≤ K ≤ b2 ≤ b1
b−a
2) lim ( bn − an ) = lim =0.
n →∞ n→∞ 2 n
3) ∀ n ∈ Ν, intervalul [ an , bn ] conţine o infinitate de termeni ai şirului { xn } .
Din axioma lui Cantor rezultă că există x ∈ ϒ astfel încât an ≤ x ≤ bn ,
∀ n ∈ Ν.
Alegem k1 ∈ * astfel încât xk1 ∈ [ a1, b1 ] . Deoarece [ a2 , b2 ] conţine o
infinitate de termeni ai şirului { xn } , există k2 ∈ * , k2 > k1 astfel încât
xk2 ∈ [ a2 , b2 ] .
Procedând în continuare în mod asemănător rezultă că există un şir strict
crescător de numere naturale
k1 < k2 < K < kn < K astfel încât xkn ∈ [ an , bn ] ∀ n ∈ Ν.
Deoarece xkn − x ≤ bn − an =
b−a
2n
{ } converge la x.
rezultă că xkn
Definiţia 1.2.2. Un şir de numere reale { xn } se numeşte fundamental

(Cauchy) dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât ∀ m, n ≥ nε avem xm − xn < ε .
Notând cu p = m – n (dacă m > n), respectiv p = n – m (dacă m < n) obţinem
următoarea definiţie echivalentă: { xn } este fundamental dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ *
astfel încât ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * avem xn + p − xn < ε .
Lema 1.2.2. Orice şir fundamental este mărginit.
Demonstraţie
Fie { xn } un şir fundamental. Pentru ε = 1 există n1 ∈ * astfel încât
xn + p − xn < 1 , ∀ n ≥ n1 , ∀ p ∈ * .
Pentru n = n1 rezultă
*
xn1+ p − xn1 < 1 , ∀ p ∈ , deci
xn1 − 1 < xn1 + p < xn1 + 1 , ∀ p ∈ * .

Dacă notăm cu
{ } {
a = min x1,K, xn1−1, xn1 − 1 şi cu b = max x1,K, xn1−1 , xn1 + 1 }
atunci a ≤ xn ≤ b , ∀ n ∈ Ν.
Teorema 1.2.1. (Criteriul general de convergenţă al lui Cauchy)

Condiţia necesară şi suficientă ca un şir de numere reale să fie convergent
este să fie fundamental.
Demonstraţie
Necesitatea. Fie { xn } un şir convergent, având limita l ∈ ϒ. Pentru ∀ ε > 0,
ε ε
∃ nε ∈ * astfel încât xn − l < , ∀ n ≥ nε . Dacă m ≥ nε , atunci xm − l < şi
2 2
ε ε
mai departe xm − xn = ( xm − l ) + ( l − xn ) ≤ xm − l + xn − l < + = ε . Aşadar,
2 2
∀ n, m ≥ nε avem xm − xn < ε, deci { xn } este fundamental.
Suficienţa. Fie { xn } un şir fundamental. Pentru ∀ ε > 0, ∃ nε′ ∈ * astfel
încât ∀ n, m ≥ nε′ avem:
ε
xn − xm < (1.3)
2
Pe de altă parte, din Lema 1.2.2. rezultă că şirul { xn } este mărginit, iar din
Lema 1.2.1, că admite un subşir xkn convergent. Fie l = lim xkn şi fie nε′′ ∈ *
n→∞
astfel încât:
ε
, ∀ n ≥ nε′′ .
xkn − l < (1.4)
2
Dacă nε = max ( nε′ , nε′′ ) şi n ≥ nε , atunci din (1.3) şi (1.4) rezultă:
ε ε
xn − l = xn − xkn + xkn − l ≤ xn − xkn + xkn − l < + = ε .
2 2
Aşadar, xn − l < ε pentru orice n ≥ nε , deci { xn } este convergent şi are limita l.
Criteriul general de convergenţă al lui Cauchy stabileşte că pentru şirurile de
numere reale noţiunile de şir convergent şi şir fundamental sunt echivalente. Prin
urmare, este suficient să verificăm pentru un şir că este fundamental (deci o
condiţie mai slabă) ca să tragem concluzia că este convergent.
Exemplu: Să se studieze convergenţa şirului cu termenul general

cos x cos 2 x cos nx
an = + +K+ (x ∈ ϒ oarecare fixat). Verificăm că şirul {an }
2
2 2 2n
este fundamental. Într-adevăr avem:
cos ( n + 1) x cos ( n + p ) x 1 1
an + p − an = +K+ ≤ +K + =
n +1 n+ p n +1 n+ p
2 2 2 2
1
1− p
1 2 < 1 , p∈ *.
= ⋅
2 n+1 1 2n
1−
2
1
Deoarece lim = 0, rezultă că ∀ ε>0, nε ∈ * astfel încât
n→∞ n
2
1
an + p − an < < ε , ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * . Aşadar, şirul {an } este fundamental
n
2
şi deci convergent.
Datorită importanţei deosebite pentru analiza matematică a criteriului
general de convergenţă al lui Cauchy, prezentăm în continuare o altă demonstraţie
a sa, mai precis a implicaţiei: orice şir fundamental este convergent.
1
Fie { xn } un şir fundamental. Pentru Fie ε = există nk ∈ * astfel încât
k
2
1
xn − xm < , ∀ n, m ≥ nk . (1.5)
2k
În particular avem:
1
xn − xnk < , n ≥ nk . (1.6)
2k
1
Pentru ε = există nk +1 ∈ * astfel încât
k +1
2
1
xn − xm < , ∀ n, m ≥ nk +1 . (1.7)
k +1
2
Dacă alegem nk +1 > max ( nk , nk +1 ) , atunci
1
nk +1 > nk şi xnk +1 − xnk < .
2k
Prin urmare dacă { xn } este fundamental, există un subşir al său xnk { } cu proprietatea:
1 1
xnk − < xnk +1 < xnk + , ∀ k ∈ Ν. (1.8)
k
2 2k
1 1
Dacă notăm cu ak = xnk − şi bk = xnk + atunci şirurile {ak } şi
k −1 k −1
2 2
{bk } satisfac condiţiile Propoziţiei 1.1.4. Într-adevăr, ţinând seama de (1.8) avem:
1 1 1 1 1
ak +1 − ak = xnk +1 − xnk − + >− − + =0
k k −1 k k k −1
2 2 2 2 2
1 1 1 1 1
bk +1 − bk = xnk +1 − xnk + + < + − =0
k k −1 k k k −1
2 2 2 2 2
1
bk − ak = → 0 pentru k → ∞.
k −2
2
Prin urmare, există x ∈ ϒ astfel încât
1 1
xnk − = ak ≤ x ≤ bk = xnk + , ∀ k ∈ Ν. (1.9)
k −1 k −1
2 2
Din (1.8) şi (1.9) rezultă
3
xnk +1 − x < , ∀ k ∈ Ν. (1.10)
2k
Aşadar, subşirul xnk { } este convergent şi are limita x. Fie ε > 0 şi nε′ ∈ *
astfel încât
ε
xnk − x < , ∀ k ≥ nε′ . (1.11)
2
Fie nε′′ ∈ * astfel încât
ε
xm − xn < , ∀ m, n ≥ nε′′ (1.12)
2
Dacă notăm cu nε = max ( nε′ , nε′′ ) , atunci din (11) şi (12), pentru n ≥ nε avem:
ε ε
xn − x ≤ xn − xnk + xnk − x < + =ε,
2 2
de unde rezultă că { xn } converge la x.
Teorema 1.2.2. Orice şir monoton şi mărginit este convergent.
Demonstraţie
Fie { xn } un şir monoton crescător şi mărginit. Deoarece mulţimea
{ xn ; n ∈ } este majorată, din Teorema 1.1.1. rezultă că există M = sup { xn ; n ∈ }.
Din Observaţia 1.1.2. rezultă că xn ≤ M , ∀ n ∈ Ν şi ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ astfel încât
M − ε < xnε . Deoarece şirul { xn } este monoton crescător, rezultă xn ≥ xnε ,
∀ n ≥ nε .
Prin urmare, pentru orice n ≥ nε avem:
M − ε < xn ≤ M ≤ M + ε , adică xn − M < ε , (1.13)
de unde rezultă că { xn } este convergent şi are limita M.
Cel mai cunoscut exemplu de aplicaţie a Teoremei 1.2.2. este şirul
n
⎛ 1⎞
an = ⎜1 + ⎟ . Se ştie din liceu că acest şir este monoton crescător şi mărginit
⎝ n⎠
n
⎛ 1⎞
( 2 ≤ an < 3 , ∀ n ∈ Ν). Limita sa se notează cu e. Deci e = lim ⎜1 + ⎟ . Despre
n→∞ ⎝ n⎠
numărul e se poate arăta că este iraţional şi valoarea sa este aproximativ egală cu
e ≈ 2,71828.
În continuare prezentăm o altă aplicaţie interesantă a Teoremei 1.1.1.
Exemplu. Fie şirul cu termenul general

1 1 1
an = 1 + + + K + − ln n .
2 3 n
Vom arăta că acest şir este monoton descrescător şi mărginit. Pentru aceasta
folosim următoarea inegalitate cunoscută din liceu
ln (1 + x ) < x , ∀ x > –1, x ≠ 0. (1.14)
Într-adevăr,
1 n 1 ⎛ 1 ⎞ 1 1
an+1 − an = + ln = + ln ⎜1 − ⎟< − = 0 , ∀ n∈ * .
n +1 n +1 n +1 ⎝ n +1⎠ n +1 n +1
Aşadar an +1 < an , ∀ n ≥ 1 .
1 ⎛ 1⎞ n +1
Pe de altă parte, deoarece > ln ⎜1 + ⎟ = ln , vom avea:
n ⎝ n⎠ n
1 1 1 2 3 n +1
an = 1 + + + K + − ln n > ln + ln + K + ln − ln n =
2 3 n 1 2 n
2 3 4 n +1
= ln ⋅ ⋅ K − ln n = ln ( n + 1) − ln n > 0 ⇒ an > 0 , ∀ n ≥ 1.
1 2 3 n
Rezultă că şirul {an } este convergent. Limita sa se notează cu C şi se numeşte
constanta lui Euler şi este aproximativ egală cu 0,5772156.
⎛ 1 1 1 ⎞
Dacă notăm cu ε n = ⎜1 + + + K + − ln n ⎟ − C , atunci {ε n } este un şir
⎝ 2 3 n ⎠
de numere pozitive, descrescător, cu lim ε n = 0 . Rezultă următoarea identitate:
n→∞
1 1 1
1+ + + K + = ln n + C + ε n , (1.15)
2 3 n
care se dovedeşte utilă în aplicaţii şi va fi folosită mai departe.
1.3. Dreapta încheiată. Limitele extreme ale unui şir
Reamintim că prin dreapta încheiată se înţelege mulţimea = U {−∞; ∞} .

Pe mulţimea se consideră relaţia de ordine obţinută prin prelungirea relaţiei de
ordine de pe ϒ astfel:
− ∞ < ∞ , −∞ < x şi x < ∞ , ∀ x ∈ϒ.
În felul acesta este o mulţime ordonată.
Dacă A ⊂ ϒ este o mulţime nevidă care nu este majorată, definim supA =
= +∞. În mod analog, dacă A nu este minorată definim infA = –∞. Cu această
convenţie, orice mulţime de numere reale este mărginită în . Operaţiile algebrice
de pe ϒ se extind pe , fără însă să fie peste tot definite şi anume:
∞ + x = ∞ , ∀ x ∈ , x ≠ –∞
−∞ + x = −∞ , ∀ x ∈ , x ≠ ∞
(
⎧ ∞ daca x > 0
∞x = ⎨ ( , x∈ .
⎩ −∞ daca x < 0
Definiţia 1.3.1. Un şir de numere reale { xn } are limita ∞ (respectiv –∞)

dacă ∀ ε ∈ ϒ, ∃ nε ∈ astfel încât xn > ε (respectiv xn < ε ), ∀ n ≥ nε .
Se folosesc notaţiile: lim xn = ∞ (respectiv lim xn = −∞ ).
n→∞ n→∞
Propoziţia 1.3.1. Orice şir monoton de numere reale are limită în . Orice
şir de numere reale conţine un subşir care are limită în .
Demonstraţie
Fie { xn } un şir monoton crescător de numere reale. Dacă { xn } este mărginit
superior, atunci { xn } este convergent, deci are limită finită. (Teorema 1.2.2.)
Dacă { xn } nu este mărginit superior, atunci pentru ∀ ε ∈ ϒ, ∃ xnε > ε . Cum { xn }
este crescător vom avea xn > ε , ∀ n ≥ nε , deci lim xn = +∞ . Dacă { xn } este
n→∞
descrescător se procedează în mod analog.
Fie acum { xn } un şir de numere reale oarecare. Dacă { xn } este mărginit,
atunci din Lema Cesàro rezultă că există un subşir {xnk } convergent. Să
presupunem că { xn } nu este mărginit (de exemplu nu este mărginit superior). Vom
arăta în acest caz că există un subşir care are limita +∞. Într-adevăr, există o
infinitate de termeni ai şirului mai mari ca 1. Fie xk1 > 1 . De asemenea, există o
infinitate de termeni ai şirului mai mari ca 2. Atunci putem alege k2 > k1 astfel
încât xk2 > 2 . Construim astfel prin inducţie un şir strict crescător de numere
naturale {kn } cu proprietatea xkn > n . Rezultă lim xkn = ∞.
n→∞
Definiţia 1.3.2. Fie { xn } un şir de numere reale şi a ∈ . Spunem că a

este punct limită pentru şirul { xn } dacă există un subşir {xkn } astfel încât
a = lim xkn .
n→∞
Observaţia 1.3.1. Dacă un şir are limită, atunci acest şir are un singur punct
limită care coincide cu limita sa.
Exemple
n
1) Şirul xn = ( −1) are două puncte limită –1 şi 1.
n
2) Şirul xn = n( ) are două puncte limită 0 şi ∞.
−1
3) Şirul xn = n are un singur punct limită ∞.
4) Şirul xn =
( −1)n are un singur punct limită 0.
n
Teorema 1.3.1. Pentru orice şir de numere reale { xn } există un cel mai mic
punct limită (finit sau nu) şi un cel mai mare punct limită (finit sau nu).
Demonstraţie
Dacă { xn } nu este majorat, atunci din Propoziţia 1.3.1. rezultă că există un

subşir care are limita +∞. Aşadar, +∞ este punct limită şi evident este cel mai mare.
Să presupunem acum că şirul { xn } este majorat şi să notăm cu A mulţimea
punctelor sale limită finite. Dacă A este vidă, atunci din Lema Cesàro rezultă cã
{ xn } nu este mărginit inferior. În această situaţie –∞ este singurul punct limită şi
deci şi cel mai mare. Să presupunem acum A ≠ φ. Cum { xn } este majorat, rezultă
că şi A este majorată, deci există supA ∈ ϒ (Teorema 1.1.1.). Să observăm însă că
α = supA ∈ A. Într-adevăr, din definiţia marginii superioare rezultă că ∀ p ∈ *
1
există a p ∈ A astfel încât α − < a p ≤ α .
p
Pe de altă parte, pentru a p există un subşir al şirului { xn } convergent la
a p . Aşadar, pentru a1 există xk1 astfel încât xk1 − a1 < 1 . Pentru a2 există xk2 ,
1
k2 > k1 astfel încât xk2 − a2 < .
2
Prin inducţie construim un şir de numere naturale k1 < k2 < K < kn < K cu
1
proprietatea xk p − a p < . Din inegalitatea
p
1 1 2
xk p − α ≤ xk p − a p + a p − α < + =
p p p
rezultă xk p →α. Aşadar, α = supA este punct limită al şirului { xn } şi evident, este
cel mai mare. Existenţa celui mai mic punct limită se dovedeşte în mod asemănător.
Definiţia 1.3.3. Cel mai mic punct limită al unui şir se numeşte limita
inferioară a şirului şi se notează cu lim inf xn sau lim xn . Cel mai mare punct
n→∞ n→∞
limită al şirului se numeşte limita superioară a şirului şi se notează cu lim sup xn
n→∞
sau lim xn .
n→∞
Observaţia 1.3.2. Din Teorema 1.3.1 rezultă că orice şir de numere reale are
limită superioară şi limită inferioară (deşi poate să nu aibă limită). Fie
L = lim sup xn şi l = lim inf xn . Limita superioară L, când este finită, este
n→∞ n→∞
caracterizată de proprietăţile:
a) Pentru orice a < L există o infinitate de termeni ai şirului mai mari ca a.
b) Pentru orice b > L există un număr finit de termeni ai şirului mai mari
ca b.
În mod analog, limita inferioară l, când este finită, este caracterizată de

proprietăţile:
a) Pentru orice a < l există un număr finit de termeni ai şirului mai mici
ca a.
b) Pentru orice b > l există o infinitate de termeni ai şirului mai mici ca b.
Într-adevăr, să justificăm afirmaţia în cazul limitei superioare L. Din a) şi b)
rezultă cã ∀ n ∈ * există o infinitate de termeni ai şirului în intervalul
⎛ 1 1⎞
⎜ L − , L + ⎟ . Se poate construi prin inducţie un şir strict crescător de numere
⎝ n n⎠
⎛ 1 1⎞ 2
naturale {kn } astfel încât xkn ∈ ⎜ L − , L + ⎟ . Rezultă xkn − L < şi deci
⎝ n n⎠ n
xkn → L . Aşadar, L este punct limită al şirului. Din proprietatea b) rezultă cã L
este cel mai mare punct limită al şirului.
Am făcut mai înainte observaţia că orice mulţime de numere reale este
mărginită în . În particular, orice şir de numere reale, este mărginit în . Fie
m = inf { xn ; n ∈ } şi M = sup { xn ; n ∈ } . Următoarele inegalităţi sunt evidente:
−∞ ≤ m ≤ l ≤ L ≤ M ≤ +∞ .
n n
Exemplu. Fie şirul xn =
( −1)
+
1 + ( −1)
. Observăm că
n 2
⎧ 1 (
⎪⎪ − n daca n este impar
xn = ⎨
⎪ 1 + 1 daca( n este par.
⎪⎩ n
Aşadar, şirul conţine două subşiruri convergente care au limitele 0, respectiv 1.
Rezultă că l = 0 şi L = 1.
⎧ 1⎫
Subşirul ⎨− ⎬ este crescător, deci –1 este cel mai mic termen al său, iar
⎩ n⎭
⎧1 ⎫
subşirul ⎨ + 1⎬ este descrescător, deci cel mai mare termen al său este 2. Rezultă
⎩n ⎭
m = –1, M = 2.
Aşadar, avem: m = –1 < l = 0 < L = 1 < M = 2.
Propoziţia 1.3.2. Condiţia necesară şi suficientă ca un şir sã aibă limită

(finită sau nu) este ca L = lim sup an = lim inf an = l .
Demonstraţie
Necesitatea. Dacă şirul are limită, atunci şirul are un singur punct limită,
care coincide cu limita sa. Rezultă L = l = lim xn .
n→∞
Suficienţa. Să presupunem că L = l = a ∈ . Din Observaţia 1.3.2. rezultă
∀ ε > 0, în intervalul ( a − ε, a + ε ) se află o infinitate de termeni ai şirului, iar în
afara acestui interval, se află un număr finit de termeni ai şirului. Rezultă
a = lim xn . Dacă L = l = a = +∞ atunci lim xn = +∞ , iar dacă L = l = a = −∞
n→∞ n→∞
atunci lim xn = −∞ .
n→∞
1.4. Serii numerice convergente şi divergente
Fie {un } un şir de numere reale. Asociem acestui şir următorul şir:
s1 = u1
s2 = u1 + u2
KKKKKKKKK
sn = u1 + u2 + K + un
KKKKKKKKK
Definiţia 1.4.1. Perechea ({un } ,{sn }) se numeşte serie definită de şirul {un }
şi se notează cu
∞
∑ un sau u1 + u2 + K + un + K (1.16)
n =1
Elementele şirului {un } se numesc termenii seriei, iar şirul {sn } se numeşte
şirul sumelor parţiale. Seria (1.16) se numeşte convergentă dacă şirul sumelor
parţiale {sn } este convergent; limita s = lim sn se numeşte suma seriei şi se
n→∞
obişnuieşte să se scrie:
∞
s = ∑ un (1.17)
n=1
Dacă şirul sumelor parţiale {sn } este divergent (nu are limită sau are limită
infinită) spunem că seria (1.17) este divergentă.
Exemple
1. Seria geometrică
a + aq + aq 2 + K + aq n + K
1 − qn
Suma parţială sn = a + aq + aq 2 + K + aq n−1 = a pentru q ≠ 1.
1− q
a
Dacă q < 1 , atunci lim q n = 0 şi deci există lim sn = . Prin urmare,
n→∞ n→∞ 1− q
a
dacă q < 1 seria geometrică este convergentă şi suma sa este s = .
1− q
Dacă q = 1, atunci sn = n ⋅ a şi lim sn = ±∞ .
n→∞
(
⎧ a daca n este impar
Dacă q = –1, atunci sn = ⎨ (
⎩0 daca n este par.
Şirul {sn } nu are limită în acest caz.
Dacă q > 1, atunci lim q n = +∞ şi deci lim sn = ±∞ .

n→∞ n→∞
Dacă q < –1, atunci şirul q n { } nu are limită şi deci şirul {sn } nu are
limită.
În concluzie, pentru q ≥ 1 seria geometrică este divergentă.
2. Seria armonică
1 1 1
1+ + +K+ +K
2 3 n
1 1 1
Suma parţială sn = 1 + + + K + = ln n + C + ε n unde lim εn = 0 (vezi
2 3 n n→∞
subcap. 1.2, formula (1.15)). Rezultă lim sn = +∞ , deci seria armonică este divergentă.
n→∞
∞
Propoziţia 1.4.1. Dacă seria ∑ un este convergentă, atunci lim un = 0 .
n→∞
n =1
Demonstraţie
Fie s = lim sn . Deoarece un = sn − sn −1 , rezultă lim un = s − s = 0 .
n→∞ n→∞
Afirmaţia reciprocă nu este în general adevărată. Există serii divergente cu
proprietatea lim un = 0 (de exemplu seria armonică).
n→∞
Din Propoziţia 1.4.1 rezultă următoarea observaţie utilă în aplicaţii:
∞
Observaţia 1.4.1. Dacă lim un ≠ 0, atunci seria
n→∞
∑ un este divergentă.
n =1
∞ ( ) este divergentă, deoarece

ln 2 + e 3n
Exemplu: Seria ∑
n =1 ln ( 3 + e )
2n
ln e3n (1 + 2 e −3n ) 3n + ln (1 + 2 e −3n ) 3

lim un = lim = lim = ≠ 0.
n→∞
(
n→∞ ln e 2 n 1 + 3 e −2 n
) (
n→∞ 2n + ln 1 + 3 e −2 n
) 2
Teorema 1.4.1. (Criteriul general de convergenţă al lui Cauchy)
∞
Condiţia necesară şi suficientă ca seria ∑ un să fie convergentă este ca
n =1
*
pentru ∀ ε > 0 să existe nε ∈ , astfel încât pentru ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * să
avem un +1 + un + 2 + K + un + p < ε .
Demonstraţie
∞
Seria ∑ un este convergentă dacă şi numai dacă şirul sumelor parţiale {sn }
n =1
este convergent. Din Teorema 1.2.1 rezultă că {sn } este convergent dacă şi numai
dacă {sn } este fundamental, deci dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât
sn + p − sn = un +1 + un + 2 + K un + p < ε , ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * .
Observaţia 1.4.2. Natura unei serii nu se schimbă, dacă schimbăm valorile

unui număr finit de termeni ai săi (în particular, dacă îi suprimăm).
Într-adevăr, dacă {sn } este şirul sumelor parţiale al seriei iniţiale,
atunci şirul sumelor parţiale ale noii serii, este de forma {sn + c} (începând de la
un anumit rang), unde c este un număr constant.
1.5. Serii cu termeni pozitivi
Seriile cu termeni pozitivi sunt seriile în care toţi termenii sunt strict pozitivi
( un > 0 , ∀ n ∈ Ν). Locul special pe care îl ocupă aceste serii printre seriile
numerice este pus în evidenţă de următoarea teoremă:
Teorema 1.5.1. Condiţia necesară şi suficientă ca o serie de termeni pozitivi

să fie convergentă este ca şirul sumelor parţiale să fie mărginit.
Demonstraţie
Dacă seria este convergentă, atunci şirul sumelor parţiale este convergent şi
deci mărginit.
Condiţia este şi suficientă, pentru că şirul sumelor parţiale al unei serii cu
termeni pozitivi este monoton crescător şi dacă este în plus şi mărginit, rezultă că
este convergent (Teorema 1.2.1.).
Teorema 1.5.2. (Criteriul I de comparaţie)

∞ ∞
Fie ∑ un şi ∑ vn două serii cu termeni pozitivi. Presupunem că există
n =1 n =1
k ∈ * astfel încât
un ≤ vn , ∀ n ≥ k (1.18)
∞ ∞
Atunci: a) Dacă seria ∑ vn converge, rezultă că şi seria ∑ un converge.
n =1 n =1
∞ ∞
b) Dacă seria ∑ un diverge, rezultă că şi seria ∑ vn diverge.
n =1 n =1
Demonstraţie
Din Observaţia 1.4.2 rezultă că, suprimând eventual primii k – 1 termeni din
cele două serii, putem presupune că un ≤ vn , ∀ n ∈ * . Dacă notăm cu sn =
= u1 + u2 + K + un şi cu σ n = v1 + v2 + K + vn , atunci din (1.18) rezultă sn ≤ σ n ,
∀ n∈ * .
∞
Dacă ∑ vn este convergentă, atunci {σn } este mărginit deci şi {sn } va fi
n =1
∞
mărginit. Din Teorema 1.5.1 rezultă că ∑ un este convergentă.
n =1
∞
b) Dacă ∑ un este divergentă, atunci lim sn = ∞ şi deci lim σn = ∞.
n→∞ n→∞
n =1
∞
Rezultă că seria ∑ vn este divergentă.
n =1
Observaţia 1.5.1. În enunţul teoremei precedente inegalitatea (1.18) poate fi

înlocuită cu inegalitatea
un ≤ c ⋅ vn , ∀ n ≥ k , (1.18')
unde c este un număr constant strict pozitiv.
∞ ∞
Într-adevăr, natura seriilor ∑ vn şi ∑ ( c ⋅ vn ) este evident aceeaşi.
n =1 n =1
Teorema 1.5.3. (Criteriul de condensare al lui Cauchy)

∞
Fie ∑ un o serie cu termeni pozitivi cu proprietatea că şirul {un } este
n =1
∞ ∞
descrescător. Atunci seriile ∑ un şi ∑ 2 n ⋅ u2n au aceeaşi natură.
n =1 n =1
Demonstraţie
Fie k ∈ * cu proprietatea n < 2k .
Deoarece {un } este un şir descrescător de numere pozitive avem:
sn = u1 + K + un ≤ u 1 + K + u k = u1 + ( u2 + u3 ) + K + u k −1 + K + u k
2 −1 2 2 −1
≤ ( )
≤ u1 + 2u2 + K + 2k −1 u = u1 + σ
2k −1 2k −1
∞
(cu σ n notăm şirul sumelor parţiale al seriei ∑ 2n ⋅ u2n ).
n =1
∞
Dacă seria ∑ 2 n ⋅ u2n este convergentă şi are suma σ, rezultă sn < u1 + σ ,
n =1
∞
∀ n ∈ * şi deci seria ∑ un este convergentă.
n =1
Pe de altă parte, dacă n ≥ 2k vom avea:

sn = u1 + K + un ≥ u 1 + K + u k = u1 + u2 + ( u3 + u4 ) + K + u k −1 + K + u k ≥
2 2 2 ( )
1
2 2
1
2 2(
≥ u1 + u2 + 2u4 + K + 2k −1u k = u1 + 2u2 + 22 u 2 + K + 2k u k =
2 )
1
= u1 + σ k .
2 2 ( )
∞
Dacă seria ∑ 2 n ⋅ u2n diverge, rezultă lim σ
k→∞ 2
k = ∞ şi deci lim sn = ∞ .
n→∞
n =1
∞
Aşadar, seria ∑ un este divergentă.
n =1
Exemple
1. Seria armonică generalizată
∞
1
Considerăm seria ∑
, α > 0, numită seria armonică generalizată.
nα n =1
Deoarece α > 0, termenii seriei descresc şi se poate aplica Teorema 1.5.3.
∞ ∞
∑2 (
1 n 1−α )
Rezultă că seria ∑ α
are aceeaşi natură cu seria , care este o serie
n =1 n n =1
geometrică, cu raţia q = 21−α .
∞
Dacă α ≤ 1 , atunci q ≥ 1 şi ∑ qn diverge.
n =1
∞
Dacă α > 1, atunci q < 1 şi ∑ qn converge.
n =1
În particular, pentru α = 1 obţinem o nouă demonstraţie a faptului că seria
∞
1
armonică ∑ este divergentă.
n =1 n
∞
1
2. Seria ∑ , unde a > 1 este convergentă pentru α > 1 şi
α
n = 2 n ( log a n )
divergentă pentru 0 ≤ α ≤ 1.
Într-adevăr, din Teorema 1.5.3 rezultă că această serie are aceeaşi natură cu
seria
∞ ∞ ∞
2n 1 1 1
∑ n = ∑ = ∑ .
( )
α α α α
n = 2 2 log 2n n = 2 ( n ⋅ log a 2 ) ( log a 2 ) n= 2 n
a
Aşadar, seria dată are aceeaşi natură cu seria armonică generalizată.
Teorema 1.5.4. (Criteriul II de comparaţie)

∞ ∞
Fie ∑ un şi ∑ vn două serii cu termeni pozitivi. Presupunem că există
n =1 n =1
k ∈ * astfel încât
un+1 vn+1
≤ , ∀ n≥k. (1.19)
un vn
∞ ∞
Atunci: a) Dacă seria ∑ vn converge, rezultă că şi seria ∑ un converge.
n =1 n =1
∞ ∞
b) Dacă seria ∑ un diverge, rezultă că şi seria ∑ vn diverge.
n =1 n =1
Demonstraţie
Din Observaţia 1.4.2 rezultă că putem presupune că inegalitatea (1.19) are
loc pentru orice n ∈ * .
u u
Aşadar avem n+1 ≤ n , ∀ n ∈ * şi mai departe
vn+1 vn
un un−1 u u u
≤ ≤ K ≤ 2 ≤ 1 , de unde rezultă un ≤ 1 ⋅ vn , ∀ n ∈ Ν.
vn vn−1 v2 v1 v1
Afirmaţiile din enunţ rezultă acum din Teorema 1.5.2 (Observaţia 1.5.1).
Teorema 1.5.5. (Criteriul III de comparaţie)

∞ ∞
Fie ∑ un şi ∑ vn două serii cu termeni pozitivi cu proprietatea:
n =1 n =1
u u
0 < lim n ≤ lim n < +∞ . (1.20)
vn vn
Atunci cele două serii au aceeaşi natură.
Demonstraţie
Fie a, b ∈ ϒ astfel încât
u u
0 < a < lim n ≤ lim n < b .
vn vn
Din Observaţia 1.3.2 rezultă că numai un număr finit de termeni ai şirului
⎧ un ⎫ *
⎨ ⎬ sunt mai mici ca a sau mai mari ca b. Prin urmare există k ∈ astfel încât
v
⎩ n⎭
u
a < n < b , pentru orice n ≥ k . (1.21)
vn
Cum vn > 0 , mai departe avem:
avn < un < bvn .
Afirmaţia rezultă acum din Teorema 1.5.2.
∞ ∞
Corolar. Fie ∑ un şi ∑ vn două serii cu termeni pozitivi cu proprietatea
n =1 n =1
u
că există lim n şi
n→∞ vn
u
0 < lim n < +∞ . (1.22)
n→∞ vn
Atunci cele două serii au aceeaşi natură.
Demonstraţie
Afirmaţia rezultă din Teorema 1.5.5 şi Propoziţia 1.3.2.
∞ 1 1
1
Exemplu. Să se afle natura seriei ∑ n
. Fie un =
n
şi vn =
n
.
n=2 n⋅ n n n
u ∞
1
Deoarece lim n n = 1 rezultă lim n = 1 . Cum seria ∑ este divergentă,
n→∞ n→1 vn n=2 n
∞
1
rezultă că şi seria ∑ este divergentă.
n
n =1 n ⋅ n
Teorema 1.5.6. (Criteriul rădăcinii al lui Cauchy)

∞
Fie ∑ un o serie cu termeni pozitivi.
n =1
a) Dacă există 0 < α < 1 şi k ∈ * astfel încât
n
un ≤ α , ∀ n ≥ k , (1.23)
∞
atunci seria ∑ un este convergentă.
n =1
b) Dacă pentru o infinitate de termeni avem
n
un ≥ 1 , (1.24)
∞
atunci seria ∑ un este divergentă.
n =1
Demonstraţie
∞
Din (1.23) rezultă un ≤ α n , ∀ n ≥ k . Deoarece seria ∑ αn este convergentă,
n=1
fiind o serie geometrică cu raţia q = α < 1 , din Teorema 1.5.2 rezultă că seria
∞
∑ un este convergentă.
n =1
Din (1.24) rezultă un ≥ 1 pentru o infinitate de termeni şi deci că şirul {un }
∞
nu converge la 0. Din Observaţia 1.4.1 rezultă că seria ∑ un este divergentă.
n =1
∞
Corolarul 1. Fie ∑ un o serie cu termeni pozitivi şi fie L = lim n un . Dacă
n =1
L < 1 seria este convergentă, iar dacă L > 1 seria este divergentă.
Demonstraţie
a) Fie L < α < 1. Din definiţia limitei superioare rezultă că există un număr
finit de termeni ai şirului n un mai mari ca α. Aşadar există k ∈ * astfel încât
n
un ≤ α , ∀ n ≥ k . Afirmaţia rezultă acum din Teorema 1.5.6.
b) Dacă L > 1, atunci există o infinitate de termeni ai şirului n un { } mai

mari ca 1, deci seria este divergentă (vezi Teorema 1.5.6).
∞
Corolarul 2. Fie ∑ un o serie cu termeni pozitivi cu proprietatea că există
n =1
n
l = lim un . Dacă l < 1 seria este convergentă, iar dacă l > 1 seria este
n→∞
divergentă.
Demonstraţie
Afirmaţia rezultă din Corolarul 1 şi Propoziţia 1.3.2.
Exemple
∞
n ⎤n
1. Să se afle natura seriei ∑ ⎢⎣⎡ 2 + ( −1) n
⎥⎦ ⋅ a , a > 0. Dacă notăm cu
n =1
n ⎤n n
un = ⎡⎢ 2 + ( −1) ⎥ ⋅ a n , atunci lim n un = lim ⎡⎢ 2 + ( −1) ⎤⎥ ⋅ a = 3a . Prin urmare,
n
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
1 1
din Corolarul 2 rezultă că dacă a < seria este convergentă, iar dacă a > seria
3 3
este divergentă.
1 ⎧1 (
Dacă a = atunci un = ⎪ daca n este impar
3 n
⎨3
⎪1 (
⎩ daca n este par.
Seria este divergentă deoarece un → 0 .

∞
n2 n
2. Să se afle natura seriei ∑ n
. Deoarece lim
n→∞
n2 = 1 rezultă
n =1 ⎛ 1⎞
⎜3 + ⎟
⎝ n⎠
1
lim n un = < 1 .
n→∞ 3
Din Corolarul 1 rezultă că seria este convergentă.
Teorema 1.5.7. (Criteriul raportului al lui D'Alembert)
∞
n =1
a) Dacă există 0 < α < 1 şi k ∈ * astfel încât
un+1
≤α, ∀ n≥k , (1.25)
un
∞
n =1
b) Dacă există k ∈ * astfel încât
un+1
≥ 1, ∀ n ≥ k , (1.26)
un
∞
n =1
Demonstraţie
Suprimând eventual un număr finit de termeni ai seriei, putem presupune că
inegalitatea (1.25) are loc pentru orice n ∈ * . Aşadar, avem:
un +1 ≤ α ⋅ un , ∀ n ≥ 1 (1.25')
Dând succesiv lui n valorile 1, 2, 3, … din (1.25') rezultă
un ≤ αn −1u1 , ∀ n ∈ * .
∞
Deoarece seria ∑ αn −1u1 este convergentă, fiind o serie geometrică cu raţia
n =1
∞
q = α < 1 , din Teorema 1.5.2 rezultă că seria ∑ un este convergentă.
n =1
Din (1.26) rezultă 0 < un ≤ un +1 , ∀ n ≥ k . Aşadar, în acest caz, şirul {un }
este crescător (începând de la un anumit rang) şi deci termenul său general nu
∞
converge la 0. Din Observaţia 1.4.1 rezultă că seria ∑ un este divergentă.
n =1
∞
Corolarul 1. O serie cu termeni pozitivi ∑ un este convergentă dacă
n =1
u u
lim n +1 < 1 şi divergentă dacă lim n +1 > 1 .
un un
Demonstraţie
u
Fie L = lim n +1 < 1 şi L < α < 1. Din definiţia limitei superioare rezultă că
un
⎧u ⎫
numai un număr finit de termeni ai şirului ⎨ n +1 ⎬ sunt mai mari ca α. Aşadar, există
⎩ un ⎭
∞
u
k ∈ * astfel încât n +1 ≤ α < 1 , ∀ n ≥ k . Din Teorema 1.5.7 rezultă că seria ∑ un
un n =1
este convergentă.
u
Fie l = lim n +1 > 1 . Din definiţia limitei inferioare rezultă că numai un număr
un
⎧u ⎫
finit de termeni ai şirului ⎨ n +1 ⎬ sunt mai mici ca 1. Aşadar, există k ∈ * astfel
⎩ un ⎭
∞
u
încât n +1 ≥ 1 , ∀ n ≥ k . Din Teorema 1.5.7 rezultă că seria ∑ un este divergentă.
un n =1
∞
n =1
un +1
l = lim . Dacă l < 1 seria este convergentă, iar dacă l > 1 seria este divergentă.
n →∞ un
Demonstraţie
∞
an un +1
Exemplu. Să se afle natura seriei ∑ n ! , a > 0. Deoarece nlim
→∞ u
=
n =1 n
a
= lim = 0 < 1 , rezultă că seria este convergentă, ∀ a > 0.
n →∞ n + 1
Teorema 1.5.8. (Criteriul Raabe-Duhamel)

∞
n =1
a) Dacă există α > 1 şi k ∈ * astfel încât
⎛ u ⎞
n ⎜ n − 1⎟ ≥ α , ∀ n ≥ k , (1.27)
⎝ un +1 ⎠
∞
atunci seria ∑ un converge.
n =1
b) Dacă există k ∈ * astfel încât
⎛ u ⎞
n ⎜ n − 1⎟ ≤ 1 , ∀ n ≥ k , (1.28)
⎝ un +1 ⎠
∞
atunci seria ∑ un diverge.
n =1
Demonstraţie
a) Suprimând eventual un număr finit de termeni ai seriei, putem presupune
că inegalitatea (1.27) are loc pentru orice n ∈ * , aşadar avem
nun − nun +1 ≥ α un +1 , ∀ n ≥ 1 (1.27')
Dând lui n succesiv valoarea 1,2,3,… în (1.27') rezultă:
u1 − u2 ≥ αu2
2u2 − 2u3 ≥ αu3
3u3 − 3u4 ≥ αu4
KKKKKKKK
nun − nun +1 ≥ αun+1
Notând cu sn = u1 + u2 + K + un şi adunând inegalităţile de mai sus obţinem:
sn ≥ α ( sn − u1 + un +1 ) > α ( sn − u1 )
αu1
şi mai departe sn ≤ , ∀ n∈ *.
α −1
Aşadar, şirul sumelor parţiale este mărginit. Din Teorema 1.5.1 rezultă că
∞
seria ∑ un este convergentă.
n =1
b) Din inegalitatea (1.28) rezultă
1
u
nun ≤ ( n + 1) un +1 şi mai departe n + 1 ≤ n +1 , ∀ n ≥ k .
1 un
n
∞ ∞
1
Deoarece seria ∑n este divergentă, din Teorema 1.5.4 rezultă că seria ∑ un
n =1 n =1
este divergentă.
∞
Corolarul 1. Fie ∑ un o serie cu termeni pozitivi.
n =1
⎛ u ⎞ ∞
a) Dacă l = lim n ⎜ n − 1 ⎟ > 1 , seria ∑ un este convergentă.
⎝ un +1 ⎠ n =1
⎛ u ⎞ ∞
b) Dacă L = lim n ⎜ n − 1 ⎟ < 1 , seria ∑ un divergentă.
⎝ un +1 ⎠ n =1
Demonstraţie
a) Fie l > α > 1. Din definiţia limitei inferioare rezultă că există k ∈ * astfel
⎛ u ⎞
încât: n ⎜ n − 1 ⎟ ≥ α , ∀ n ≥ k . Afirmaţia rezultă acum din Teorema 1.5.8.
⎝ un +1 ⎠
b) Fie L < 1. Din definiţia limitei superioare rezultă că există k ∈ * astfel
⎛ u ⎞
încât: n ⎜ n − 1 ⎟ ≤ 1 , ∀ n ≥ k . Afirmaţia rezultă din Teorema 1.5.8.
⎝ un +1 ⎠
∞
n =1
⎛ u ⎞ ∞ ∞
lim n ⎜ n − 1 ⎟ . Dacă l > 1 seria ∑ un converge, iar dacă l < 1 seria ∑ un
n →∞ ⎝ un +1 ⎠ n =1 n =1
diverge.
Demonstraţie
Exemplu: Să se afle natura seriei

∞ 1 ⋅ 3 ⋅ 5KK ( 2n − 1) 1
∑ 2 ⋅ 4 ⋅ 6 KK ( 2 n )
⋅
2 n + 1
.
n =1
Dacă notăm cu un termenul general al seriei, atunci
⎛ u ⎞ ⎡ ( 2n + 2 )( 2n + 3) ⎤ 6n 2 + 5n 3
lim n ⎜ n − 1 ⎟ = lim n ⎢ − 1⎥ = lim = >1.
n →∞ ⎝ un +1 ⎠ n →∞ ⎢⎣ ( 2n + 1)2 ⎥⎦ n →∞ ( 2n + 1)2 2
Din Corolarul 2 rezultă că seria este convergentă.
Teorema 1.5.9. (Criteriul logaritmic al lui Cauchy)

∞
n =1
a) Dacă există α > 1 şi k ∈ * astfel încât:
1
ln
un
≥ α , ∀ n > k, (1.29)
ln n
∞
n =1
b) Dacă există k ∈ * astfel încât:
1
ln
un
≤1, ∀ n ≥ k , (1.30)
ln n
∞
n =1
Demonstraţie
1
a) Din (1.29) rezultă ln ≥ α ln n = ln n α . Deoarece funcţia f = ln este
un
1 1
crescătoare, rezultă ≥ n α şi mai departe un ≤ α , ∀ n ≥ k .
un n
∞
1
Cum seria ∑ α este convergentă pentru α > 1, din Teorema 1.5.2 rezultă
n =1 n
∞
că şi seria ∑ un este convergentă.
n =1
1 ∞
1
b) Din (1.30) rezultă un ≥ , ∀ n ≥ k . Cum seria ∑ este divergentă, din
n n =1 n
∞
Teorema 1.5.2 rezultă că seria ∑ un este divergentă.
n =1
∞
Corolarul 1. Fie ∑ un o serie cu termeni pozitivi.
n =1
1
ln ∞
un
a) Dacă lim
ln n
> 1 , seria ∑ un converge.
n =1
1
ln ∞
un
b) Dacă lim
ln n
< 1 , seria ∑ un diverge.
n =1
Demonstraţia rezultă din Teorema 1.5.9 şi este asemănătoare cu demonstraţia
de la Corolarul 1, Teorema 1.5.8.
∞
Corolarul 2. Fie ∑ un o serie cu termeni pozitivi pentru care există
n =1
1
ln
un
l = lim . Dacă l > 1 seria este convergentă, iar dacă l < 1 seria este divergentă.
n →∞ ln n
Demonstraţia rezultă din Corolarul 1 şi Propoziţia 1.3.2.
∞
Exemplu: Să se afle natura seriei ∑ nln a , a > 0.
n =1
ln a
Dacă notăm cu un = n , atunci
1
ln
un
l = lim = − ln a .
n →∞ ln n
1
Dacă a < rezultă l > 1, deci seria este convergentă.
e
1
Dacă a > seria este divergentă.
e
∞ ∞
1 1
Dacă a = atunci ∑ un coincide cu seria armonică ∑ şi deci este
e n=1 n =1 n
divergentă.
1.6. Criterii de convergenţă pentru serii cu termeni

oarecare
Vom considera acum serii de numere reale, în care termenii pot avea orice
semn. Cazul interesant este acela al seriilor care au o infinitate de termeni pozitivi
şi o infinitate de termeni negativi (O serie care are numai un număr finit de termeni
de acelaşi semn poate fi asimilată cu o serie cu termeni pozitivi).
Pentru astfel de serii avem deja un criteriu de convergenţă şi anume, criteriul
general de convergenţă al lui Cauchy (Teorema 1.4.1).
În continuare vom prezenta un criteriu care ne dă o condiţie suficientă pentru
convergenţa unei serii cu termeni oarecare.
Teorema 1.6.1. (Criteriul Abel-Dirichlet)

Fie {an } un şir descrescător de numere pozitive convergent la 0 şi fie seria
∞
∑ vn cu proprietatea că şirul sumelor sale parţiale {sn } este mărginit. Atunci
n =1
∞
seria ∑ an vn este convergentă.
n =1
Demonstraţie
Demonstraţia se bazează pe Teorema 1.4.1 (criteriul general de convergenţă
al lui Cauchy).
Prin ipoteză, există M > 0, astfel încât
sn < M, ∀ n ∈ * .
Observăm că, deoarece şirul {an } este descrescător, avem
*
ak − ak +1 = ak − ak +1 , ∀ k ∈ .
∞
Dacă notăm cu cu {σn } şirul numerelor parţiale ale seriei ∑ an vn , atunci:
n =1
σn + p − σn = an +1vn +1 + an + 2vn + 2 + K + an + p vn + p =
(
= an +1 ( sn +1 − sn ) + an + 2 ( sn + 2 − sn +1 ) + K + an + p sn + p − sn + p −1 =)
= − an +1sn + ( an +1 − an + 2 ) sn +1 + K + ( an + p −1 − an + p ) sn + p −1 + an + p sn + p ≤
≤ an +1 sn + ( an +1 − an + 2 ) sn +1 + K + ( an + p −1 − an + p ) sn + p −1 + an + p sn + p ≤
≤ M ( an +1 + an +1 − an + 2 + K + an + p −1 − an + p + an + p ) = 2 M an +1 .
Aşadar, pentru orice n şi p ∈ * avem:

σn + p − σn ≤ 2 M an +1 . (1.31)
ε
Deoarece lim an = 0 , pentru ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât an < ,
n →∞ 2M
∀ n ≥ nε .
Dacă în inegalitatea (1) considerăm n ≥ nε obţinem
ε
σn + p − σn ≤ 2 M = ε , ∀ p∈ *.
2M
∞
Din Teorema 1.4.1 rezultă că seria ∑ an vn este convergentă.
n =1
Exemplu: Să se afle natura seriei:

∞
sin n cos n 2
∑ n
.
n =1
Deoarece
1
⎡sin n ( n + 1) − sin n ( n − 1)⎤⎦ ,
sin n cos n 2 =
2⎣
seria dată se mai poate scrie sub forma:
∞
1
∑ ⎡⎣sin n ( n + 1) − sin ( n − 1) n ⎤⎦ .
n =1 2n
1
Fie an = şi vn = sin n ( n + 1) − sin ( n − 1) n . Se observă imediat că
2n
n
sn = ∑ vk = sin n ( n + 1) şi deci sn ≤ 1 , ∀ n ∈ Ν.
k =1
Din Teorema 1.6.1 rezultă că seria este convergentă.
Următorul criteriu de convergenţă se referă la serii alternate. Prin serie
alternată se înţelege o serie în care termenii sunt alternativ strict pozitivi sau strict
negativi. O serie alternată este deci de forma
∞
n −1
∑ ( −1) un = u1 − u2 + u3 + KK , unde un > 0 , n ∈ * .
n =1
Teorema 1.6.2. (Criteriul lui Leibniz)

∞
n −1
Orice serie alternată ∑ ( −1) un cu proprietatea că şirul {un } este
n =1
descrescător şi convergent la 0 este convergentă.
Demonstraţie
Demonstraţia rezultă imediat din Teorema 1.6.1 dacă vom condidera an = un
n −1
şi vn = ( −1) .
n (
⎧ 1 daca n este impar
Într-adevăr an 0 şi sn = ∑ k ⎨0 daca( n este par .
v =
k =1 ⎩
Exemplu. Seria armonică alternată

1 1 1 n −1 1
1 − + − + K + ( −1) +K,
2 3 4 n
1
este convergentă deoarece un = 0.
n
1.7. Calculul aproximativ al sumei unor serii
Calculul exact al sumei unei serii convergente este posibil numai în cazuri
foarte particulare (de exemplu pentru seria geometrică). În general, acest lucru nu
este posibil şi de aceea se aproximează suma s a seriei, cu suma parţială sn .
Eroarea absolută care se face este rn = s − sn .
1. Cazul seriilor cu termeni pozitivi
∞
Dacă seria ∑ un este cu termeni pozitivi, atunci un > 0 şi valoarea
n =1
aproximativă sn va fi mai mică decât valoarea exactă s.
a) Să presupunem că există m ∈ * şi 0 < α(m) < 1 astfel încât
un +1
≤ α( m) , ∀ n ≥ m . (1.32)
un
Atunci avem
α( m )
rm ≤ um . (1.33)
1 − α( m )
Într-adevăr, din (1.32) rezultă:

α( m )
rm = um +1 + um + 2 + K ≤ ⎡ α( m ) + α 2 ( m ) + K⎤ um = um .
⎣ ⎦ 1 − α( m )
∞
1
Exemplu: Să se calculeze cu trei zecimale exacte suma seriei ∑ n!n .
n =1
un +1 n 1 1 1
Deoarece = 2
< ≤ pentru n ≥ m , putem lua α(m) =
un ( n + 1) n + 1 m + 1 m +1
α( m ) 1
şi vom pune condiţia ca um = 2
< 10−3 , de unde rezultă m ≥ 5 . Vom
1 − α( m ) m!m
aproxima deci suma seriei cu
1 1 1 1
s5 = 1 + + + + ≈ 1,3176 .
2!2 3!3 4!4 5!5
*
b) Presupunem că există m ∈ şi 0 < α(m) < 1 astfel încât
n
un ≤ α ( m ) < 1 , ∀ n ≥ m . (1.34)
Atunci avem
αm +1 ( m)
rm ≤ . (1.35)
1 − α( m)
Într-adevăr, din (1.34) rezultă
αm +1(m)
rm = um +1 + um + 2 + K ≤ αm +1(m) + αm + 2 (m) + K = .
1 − α(m)
∞
1
Exemplu. Să se calculeze cu două zecimale exacte suma seriei ∑ nn .
n =1
1 1 1
Deoarece n un = ≤ pentru n ≥ m , putem lua α = α(m) = şi punem
n m m
condiţia
αm +1 1
= m < 10−2 ,
1 − α m ( m − 1)
de unde rezultă m ≥ 4 . Vom aproxima deci suma seriei cu
1 1 1
s4 = 1 + 2 + 3 + 4 ≈ 1,290 .
2 3 4
2. Cazul seriilor alternate

∞
n −1
Fie ∑ ( −1) un o serie alternată care îndeplineşte condiţiile din criteriul
n =1
lui Leibniz ( un 0 ) . Vom arăta că eroarea absolută rn = s − sn < un +1 .
Într-adevăr, deoarece {un } este descrescător, rezultă:

s2n = s2n − 2 + ( u2n −1 − u2n ) ≥ s2n − 2
s2n +1 = s2n −1 − ( u2n − u2n +1 ) ≤ s2n −1 .
Dacă notăm cu s suma seriei, atunci: s2n s iar s2n −1 s şi deci avem
următoarea situaţie
s2 < s4 < K < s2 n < K < s < K < s2 n +1 < K < s3 < s1 ,
de unde rezultă:
0 < s − s2 n < s2 n +1 − s2 n = u2 n +1 şi 0 < s2 n +1 − s < s2 n +1 − s2 n + 2 = u2 n + 2 .
Prin urmare, dacă aproximăm suma seriei cu o sumă parţială sn , eroarea
care se face este mai mică decât primul termen neglijat. Eroarea este prin lipsă dacă
n este par şi prin adaus dacă n este impar.
Exemplu: Să se calculeze cu patru zecimale exacte suma seriei

∞
n −1 1
∑ ( −1) nn
.
n =1
1
Conform celor de mai sus vom pune condiţia ca un +1 = n +1
< 10−4 ,
( n + 1)
de unde rezultă n ≥ 5 . Vom aproxima deci suma seriei cu
1 1 1 1
s5 = 1 + 2 + 3 + 4 + 5 ≈ 0,78345 .
2 3 4 5
1.8. Serii absolut convergente
∞
Definiţia 1.8.1. O serie cu termeni oarecare ∑ un se numeşte absolut
n =1
∞
convergentă, dacă seria ∑ un este convergentă.
n =1
Teorema 1.8.1. Orice serie absolut convergentă este convergentă.
Demonstraţie
∞ ∞
Fie ∑ un o serie absolut convergentă. Deoarece seria ∑ un este
n =1 n =1
convergentă, din criteriul general de convergenţă al lui Cauchy rezultă că ∀ ε > 0,
∃ nε ∈ * astfel încât
un +1 + un + 2 + K + un + p < ε , ∀ n ≥ nε , ∀ p ∈ * .
Pe de altă parte avem
un +1 + un + 2 + K + un + p ≤ un +1 + un + 2 + K + un + p < ε ,
pentru ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * .
∞
Rezultă că seria ∑ un este convergentă în virtutea aceluiaşi criteriu.
n =1
Observaţia 1.8.1. Afirmaţia reciprocă nu este în general adevărată. Există

serii convergente care nu sunt absolut convergente.
∞
n −1 1
Exemplu. Seria armonică alternată ∑ ( −1) n
este convergentă, dar nu
n =1
∞ ∞
1
este absolut convergentă, deoarece seria ∑ un = ∑n este divergentă.
n =1 n =1
Definiţia 1.8.2. O serie convergentă care nu este absolut convergentă

se numeşte semiconvergentă (sau condiţionat convergentă). Rezultă că seria
armonică alternată este semiconvergentă.
Una din proprietăţile cele mai importante ale unei sume finite de numere
reale este proprietatea de comutativitate, care constă în faptul că suma nu se
schimbă dacă schimbăm ordinea termenilor. Se pune în mod natural problema dacă
proprietatea aceasta se păstrează şi în cazul seriilor convergente. Răspunsul este în
general negativ.
Exemplu: Fie seria armonică alternată

1 1 1 1 1
1− + − +K+ − + ..... (1.36)
2 3 4 2n − 1 2n
Aşa cum am văzut, suma acestei serii este s = ln 2. Dacă notăm cu {sn } şirul
sumelor sale parţiale rezultă ln 2 = lim sn .
n →∞
Considerăm acum seria următoare:
⎛ 1 1⎞ ⎛1 1 1⎞ ⎛ 1 1 1 ⎞
⎜1 − − ⎟ + ⎜ − − ⎟ + K + ⎜ − − ⎟ + ..... (1.37)
⎝ 2 4⎠ ⎝3 6 8⎠ ⎝ 2 n − 1 4n − 2 4 n ⎠
(obţinută din seria armonică alternată prin schimbarea ordinii termenilor). Dacă
notăm {σn } şirul sumelor parţiale ale acestei serii, rezultă:
n
⎛ 1 1 1 ⎞ n ⎛ 1 1 ⎞
σ3n = ∑ ⎜⎝ 2k − 1 4k − 2 4k ⎟⎠ = ∑ ⎜⎝ 4k − 2 − 4k ⎟⎠ =
− −
k =1 k =1
1 ⎛ 1 1 ⎞ 1
= ∑ ⎜ − ⎟ = s2n .
2 ⎝ 2k − 1 2k ⎠ 2
1
Aşadar avem: σ3n = s2n . Evident, avem şi relaţiile:
2
1 1
σ3n −1 = s2 n +
2 4n
1
σ3n − 2 = σ3n −1 + .
4n − 2
1
Deoarece lim sn = ln 2 rezultă că ∃ lim σn = ln 2 . Prin urmare seria (1.37),
n →∞ n →∞ 2
obţinută din seria (1.36) printr-o schimbare a ordinii termenilor este convergentă şi
1
are suma ln 2 .
2
Am arătat astfel că schimbând ordinea termenilor într-o serie semiconvergentă
suma sa se schimbă. Prezentăm în continuare, fără demonstraţie, următorul rezultat
datorat lui B. Riemann.
Teorema 1.8.2. Într-o serie semiconvergentă se poate schimba ordinea

termenilor astfel încât noua serie să aibă suma egală cu un număr dat dinainte sau
astfel încât seria să devină divergentă.
Din Teorema 1.8.2 rezultă că într-o serie semiconvergentă nu este permisă
schimbarea ordinii termenilor.
Definiţia 1.8.3. O serie convergentă care are proprietatea de comutativitate
(adică suma sa nu se schimbă dacă se schimbă ordinea termenilor) se numeşte
necondiţionat convergentă.
Teorema 1.8.3. (Cauchy). Orice serie absolut convergentă este necondiţionat

convergentă.
Demonstraţie
∞
Considerăm seria absolut convergentă ∑ un şi notăm cu s suma sa.
n =1
∞
Notăm cu σ suma seriei ∑ un .
n =1
Etapa I. Vom arăta că într-o serie absolut convergentă seriile formate cu
termenii pozitivi, respectiv negativi sunt convergente şi că suma seriei este egală cu
diferenţa sumelor acestor serii.
∞
Fie {sn } şirul numerelor parţiale ale seriei ∑ un şi fie {σn } şirul sumelor
n =1
∞
parţiale ale seriei ∑ un . Dacă notăm cu an suma termenilor pozitivi din sn şi cu −bn
n =1
suma termenilor negativi din sn rezultă: sn = an − bn , σ n = an + bn şi mai departe
1 1
an = ( σn + sn ) , bn = ( σn − sn ) .
2 2
Aşadar, avem:
1 1
a = lim an = ( σ + s ) ; b = lim bn = ( σ + s ) şi s = a − b .
n→∞ 2 n→∞ 2
Etapa II. Vom arăta că o serie cu termeni pozitivi convergentă este
necondiţionat convergentă.
∞
Presupunem deci că un > 0 , ∀ n ∈ * . Fie seria ∑ u%n obţinută din seria
n =1
∞
∑ un prin schimbarea ordinii termenilor. Evident u%n = ukn , kn ∈ * . Deoarece
n =1
∞
s%n = u%1 + u%2 + K + u%n < s rezultă că seria ∑ u%n este convergentă şi suma sa s% ≤ s .
n =1
∞
Pe de altă parte, putem presupune că seria iniţială ∑ un este obţinută din
n =1
∞
seria ∑ u%n prin schimbarea ordinii termenilor, de unde rezultă s ≤ s% , deci s = s% .
n =1
∞
Etapa III. Vom arăta că orice serie ∑ un absolut convergentă este
n =1
necondiţionat convergentă. Dacă notăm cu {un′ } termenii negativi şi cu {un′′ }
termenii negativi, atunci din prima parte a demonstraţiei rezultă:
∞ ∞
a = ∑ un′ , b = ∑ un′′ şi s = a − b .
n =1 n =1
∞
Orice schimbare a ordinii termenilor în seria ∑ un revine la schimbarea
n =1
∞ ∞
ordinii termenilor în seriile ∑ un′ , respectiv ∑ un′′ . Cum sumele acestor serii nu
n =1 n =1
se schimbă dacă se schimbă ordinea termenilor (aşa cum s-a demonstrat în etapa II)
rezultă că s% = a − b = s , şi cu aceasta teorema este demonstrată.
1.9. Operaţii cu serii convergente
∞ ∞
Teorema 1.9.1. Dacă seriile ∑ un şi ∑ vn sunt convergente şi au sumele
n =1 n =1
∞
U, respectiv V atunci ∀ α, β ∈ ϒ seria ∑ ( αun + βvn ) este convergentă şi are
n =1
suma egală cu αU + βV .
Demonstraţie
Afirmaţia rezultă imediat din următoarea egalitate:
n n n
∑ ( αuk + βvk ) = α ∑ uk + β ∑ vk .
k =1 k =1 k =1
∞ ∞
Prin produsul a două serii ∑ un şi ∑ vn se înţelege orice serie de forma
n =1 n =1
∞
∑ wn unde wn = uk vl , k , l ∈ * . Există deci o infinitate de pozibilităţi pentru a
n =1
înmulţi două serii. Dintre acestea, două tipuri de serie produs sunt mai des utilizate
şi anume:
u1v1 + ( u1v2 + u2v1 ) + K + ( u1vn + u2 vn−1 + K + un v1 ) + K (1.38)
u1v1 + ( u1v2 + u2 v2 + u2 v1 ) + K + ( u1vn + u2 vn + K
(1.39)
K + un vn + un vn −1 + K + un v1 ) + K
Produsul a două serii convergente nu este în general o serie convergentă.
∞ ∞
Teorema 1.9.2. Dacă seriile ∑ un şi ∑ vn sunt absolut convergente şi au
n =1 n =1
sumele U, respectiv V, atunci orice serie produs este absolut convergentă şi are
suma egală cu UV.
Demonstraţie
∞
Fie ∑ uik v jk o serie produs oarecare. Deoarece
k =1
ui1 v j1 + ui2 v j2 + K + uin v jn ≤ ( u1 + K + um )( v1 + K + vm )
∞ ∞
unde m = max { i1 ,K, in ; j1 ,K , jn } şi seriile ∑ un , ∑ vn sunt convergente,
n =1 n =1
∞
rezultă că seria ∑ uik v jk este absolut convergentă şi deci convergentă.
k =1
Deoarece seriile absolut convergente sunt necondiţionat convergente, rezultă
∞
că suma seriei ∑ uik v jk este egală cu suma seriei produs de tipul (1.39).
k =1
Se observă însă imediat că suma parţială pn a seriei produs de tipul (1.39)
este egală cu:
pn = ( u1 + u2 + K + un )( v1 + v2 + K + vn ) .
Rezultă că suma oricărei serii produs va fi egală cu lim pn =UV şi cu
aceasta teorema este demonstrată.
2. Şiruri şi serii de funcţii reale
2.1. Convergenţă simplă (punctuală) şi convergenţă

uniformă
Fie E ⊂ ϒ şi { fn } un şir de funcţii definite pe E cu valori în ϒ. Fie de

asemenea f : E → ϒ.
Definiţia 2.1.1. Spunem că şirul de funcţii { fn } converge simplu (punctual)

pe mulţimea E la funcţia f, dacă ∀ x ∈ E, şirul de numere reale { f n ( x )} converge
s
la f ( x ) . Folosim notaţia f n ⎯⎯→ f . Evident, când se schimbă x, se schimbă
E
şi şirul { f n ( x )} . Rezultă că s
f n ⎯⎯→ f dacă ∀ x ∈ E şi ∀ ε > 0, ∃ un rang
E
n ( x , ε ) ∈ * astfel încât:
f n ( x ) − f ( x ) < ε , ∀ n ≥ n ( x, ε ) .
Exemplul 1. Fie f n ( x ) = x n , x ∈ [0, 1]. Dacă notăm cu

⎧0 pentru x ∈ [0,1) s
f ( x) = ⎨ , atunci f n ⎯⎯⎯ →f .
⎩1 pentru x = 1 [ 0,1]
Definiţia 2.1.2. Spunem că şirul de funcţii { fn } converge uniform pe

mulţimea E la funcţia f, dacă ε > 0, ∃ nε ∈ astfel încât:
f n ( x ) − f ( x ) < ε , ∀ n ≥ nε şi ∀ x ∈ E. (2.1)
u
Vom folosi notaţia f n ⎯⎯→ f .
E
Interpretarea geometrică a convergenţei uniforme este următoarea: pentru
∀ ε > 0, ∃ un rang nε ∈ * , astfel încât pentru ∀ n ≥ nε , graficul funcţiei f n este
cuprins între graficele funcţiilor f – ε şi f + ε.
y
f+ε
fn
f−ε
O x
Observaţia 2.1.1. În definiţia convergenţei uniforme este important faptul că

rangul nε , începând de la care are loc inegalitatea (1), depinde numai de ε şi nu
depinde de x. Dacă presupunem că funcţiile f şi f n , n ∈ * sunt mărginite pe

mulţimea E, atunci
u
f n ⎯⎯→ f dacă şi numai dacă lim ρ n = 0 ,
E n→∞
{
unde ρ n = sup f n ( x ) − f ( x ) , x ∈ E . }
Într-adevăr, afirmaţia rezultă imediat dacă observăm că inegalitatea
f n ( x ) − f ( x ) < ε , ∀ n ≥ nε şi ∀ x ∈ E
este echivalentă cu inegalitatea
{ }
sup f n ( x ) − f ( x ) ; x ∈ E < ε , ∀ n ≥ nε .
Observaţia 2.1.2. Este evident faptul că dacă un şir de funcţii este uniform
convergent pe o mulţime E, el este simplu convergent pe orice submulţime A ⊂ E.
Afirmaţia reciprocă nu este în general adevărată.
Într-adevăr, să considerăm din nou şirul de funcţii f n ( x ) = x n , x ∈ [0, 1] şi
funcţia
(
⎧0 daca x ∈ [0,1)
f ( x) = ⎨ (
⎩1 daca x = 1.
s
Am văzut că f n ⎯⎯⎯
→f .
[0,1]
Pe de altă parte se observă cu uşurinţă că
{ }
ρ n = sup f n ( x ) − f ( x ) ; x ∈ [ 0,1] = 1 , ∀ n ∈ * .
Rezultă că ρ n → 1 ≠ 0 , deci, în virtutea Observaţiei 2.1.2, şirul de funcţii { fn } nu

converge uniform la f pe mulţimea [0, 1].
2. Şiruri şi serii de funcţii reale 53
Teorema 2.1.1. Condiţia necesară şi suficientă ca un şir de funcţii { fn } să
convergă uniform pe mulţimea E la funcţia f este ca pentru ∀ ε > 0 să ∃ nε ∈ *

astfel încât f n+ p ( x ) − f n ( x ) < ε pentru ∀ x ∈ E, ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * .
Demonstraţie
u
Necesitatea. Dacă f n ⎯⎯→ f , atunci ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ astfel încât
E
ε
f n ( x) − f ( x) < , ∀ n ≥ nε , ∀ x ∈ E. Dacă p ∈ * , atunci cu atât mai mult rezultă:
2
ε
f n+ p ( x ) − f ( x ) < , ∀ n > nε şi ∀ x ∈ E.
2
În continuare avem:
ε ε
f n+ p ( x ) − f n ( x) ≤ f n+ p ( x) − f ( x ) + f ( x ) − f n ( x ) < + = ε
2 2
pentru orice n ≥ nε , ∀ p ∈ * şi ∀ x ∈ E.
Suficienţa. Din ipoteză rezultă că ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât
f n+ p ( x ) − f n ( x ) < ε , ∀ n ≥ nε , ∀ p ∈ * şi ∀ x ∈ E, (2.2)
Din (2.2) rezultă că pentru orice x ∈ E fixat, şirul de numere reale { f n ( x )}
este fundamental şi deci convergent, în virtutea criteriului general de convergenţă
al lui Cauchy. Dacă notăm cu f ( x ) = lim f n ( x ) şi trecem la limită după p în
n→∞
inegalitatea (2.2) obţinem:
u
f ( x ) − f n ( x ) < ε , ∀ n ≥ nε şi ∀ x ∈ E, deci f n ⎯⎯→ f .
E
Următoarea propoziţie stabileşte o condiţie suficientă ca un şir de funcţii să
conveargă uniform.
Propoziţia 2.1.1. Dacă există un şir de numere pozitive {an } cu

proprietatea lim an = 0 şi un rang n0 ∈ * , astfel încât:
n→∞
f n ( x ) − f ( x ) ≤ an , ∀ n ≥ n0 şi ∀ x ∈ E, (2.3)
u
atunci f n ⎯⎯→ f .
E
Demonstraţie
Din (3) rezultă ρn = sup{ f n ( x ) − f ( x ) ; x ∈ E} ≤ an , ∀ n ≥ n0 .
u
Cum an → 0 rezultă ρ n → 0 , deci f n ⎯⎯→ f în virtutea Observaţiei 2.1.1.
E
2n + sin nx
Exemplu. Fie f n ( x ) = , x ∈ ϒ şi fie f ( x ) = 2 , x ∈ ϒ. Observăm
n
că ∀ x ∈ ϒ avem:
sin nx 1
fn ( x) − f ( x) = ≤ →0.
n n
u
Rezultă f n ⎯⎯→ f.
E
În continuare, vom examina în ce condiţii o anumită proprietate comună
(continuitate, derivabilitate etc.) a termenilor unui şir de funcţii se transmite şi
limitei acestui şir. Observăm că, de regulă, convergenţa simplă este insuficientă
pentru realizarea acestui transfer.
Într-adevăr, reluând exemplul 1, constatăm că deşi funcţiile f n sunt
continue pe [0, 1], limita şirului nu este continuă în punctul x = 1.
u
Teorema 2.1.2. Dacă şirul de funcţii f n ⎯⎯→ f şi f n este continuă pe E
E
pentru orice n ∈ * , atunci f este continuă pe E.
Demonstraţie
Fie a ∈ E oarecare fixat. Pentru ∀ x ∈ E şi ∀ n ∈ * avem:
f ( x ) − f (a ) ≤ f ( x) − fn ( x ) + fn ( x) − fn (a ) + fn (a ) − f (a ) (2.4)
u ε
Deoarece f n ⎯⎯→ f , ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât f n ( t ) − f ( t ) < ,
E 3
∀ n ≥ nε , ∀ t ∈ E. Pe de altă parte, deoarece f n este continuă în x = a rezultă că
ε
∀ ε > 0, ∃ δε > 0 , astfel încât fn ( x) − fn (a ) < , ∀ x ∈ E cu proprietatea
3
x − a < δε .
Dacă în inegalitatea (2.4) presupunem n ≥ nε şi x − a < δ ε , rezultă
ε ε ε
f ( x) − f (a ) < + + = ε , deci f este continuă în x = a.
3 3 3
Observaţia 2.1.3. Dacă presupunem că x = a este punct de acumulare al

mulţimii E, atunci din Teorema 2.1.2 rezultă:
⎡ ⎤ ⎡ ⎤
lim lim f n ( x ) ⎥ = lim ⎢ lim f n ( x ) ⎥ .
x → a ⎢⎣ n →∞ ⎦ n →∞ ⎣ x → a ⎦
Într-adevăr, continuitatea lui f (respectiv f n ) în punctul x = a revine la:
lim f ( x ) = f ( a ) , respectiv lim f n ( x ) = f n ( a ) .

x→ a x→ a
Aşadar avem:
⎡ ⎤ ⎡ ⎤
lim ⎢ lim f n ( x ) ⎥ = lim f ( x ) = f ( a ) = lim f n ( a ) = lim ⎢ lim f n ( x ) ⎥ .
x → a ⎣ n →∞ ⎦ x→ a n →∞ n →∞ ⎣ x → a ⎦
Teorema 2.1.3. Dacă f n ⎯⎯⎯→ f şi f n este continuă pe [ a , b] pentru

u
[ a ,b ]
orice n ∈ * , atunci există lim ∫ f n ( x )dx = ∫ f ( x )dx = ∫ ⎡⎢ lim f n ( x ) ⎤⎥ dx .
b b b
n →∞ a a a ⎣ n →0 ⎦
Demonstraţie
Din Teorema 2.1.2 rezultă că f este continuă pe [ a , b] , deci că f este
integrabilă pe [ a , b] . În continuare avem:
b b b
∫a f n ( x )dx − ∫ f ( x )dx =
a ∫a ⎡⎣ f n ( x ) − f ( x ) ⎤⎦ dx ≤
b b
≤∫ f n ( x ) − f ( x ) dx ≤ ρ n ∫ dx = ( b − a ) ρ n .
a a
Cum ρn → 0 , rezultă că
b b
lim∫
n →∞ a
f n ( x )dx = ∫ f ( x )dx .
a
(2.5)
Teorema 2.1.4. Fie { f n } un şir de funcţii derivabile pe intervalul ( a, b ) , cu

proprietatea că şirul derivatelor { f n′ } este uniform convergent pe ( a, b ) . Dacă
şirul însuşi { f n } converge cel puţin într-un punct x0 ∈ ( a , b ) , atunci { f n }
converge uniform pe ( a, b ) la o funcţie f, care este derivabilă pe ( a, b ) şi ∀
x ∈ ( a, b ) avem:
⎛ ⎞′
lim f n′ ( x ) = f ′( x ) = ⎜ lim f n ⎟ ( x ) .
n →∞ ⎝ n →∞ ⎠
Demonstraţie
Pentru orice x ∈ E, ∀ n şi p ∈ * avem
f n + p ( x ) − f n ( x ) = f n + p ( x ) − f n + p ( x0 ) + f n + p ( x0 ) − f n ( x0 ) + f n ( x0 ) − f n ( x ) =
( fn + p − fn ) ( x ) − ( fn + p − f n ) ( x0 ) + f n + p ( x0 ) − fn ( x0 ) .
Din Teorema Lagrange rezultă că ∃ c între x0 şi x astfel încât:
( ) ( ) ( )
f n + p − f n ( x ) − f n + p − f n ( x0 ) = f n′ + p − f n′ ( c ) ( x − x0 ) .
Prin urmare avem:
f n + p ( x ) − f n ( x ) ≤ f n′ + p ( c ) − f n′ ( c ) x − x0 + f n + p ( x0 ) − f n ( x0 ) . (2.6)
Deoarece { f n′ } este uniform convergent pe [ a , b] rezultă că ∀ ε > 0, ∃
nε′ ∈ * astfel încât
ε
f n′ + p (t ) − f n′ (t ) < , ∀ n ≥ nε′ , ∀ t ∈ [ a , b] .
2 (b − a )
{ }
Pe de altă parte f n ( x0 ) este convergent, deci ∃ nε′′ ∈ * astfel încât
ε
f n + p ( x0 ) − f n ( x0 ) < , ∀ n ≥ nε′′ şi ∀ p ∈ * .
2
Fie nε = max ( nε′ , nε′′ ) .
Dacă în inegalitatea (2.6) considerăm n ≥ nε şi p ∈ * rezultă
ε ε
f n+ p ( x) − f n ( x) < ( b − a ) + = ε , ∀ x ∈ ( a, b ) .
2 (b − a ) 2
Din Teorema 2.1.1 rezultă că şirul { f n } este uniform convergent pe ( a, b ) .
Fie f = lim f n şi g = lim f n′ . Rămâne să arătăm că f este derivabilă în orice
n →∞ n→∞
punct x ∈ [ a , b] şi f ′( x ) = g ( x ) . Pentru aceasta să observăm că ∀ n, p ∈ * şi
∀ h ∈ ϒ astfel încât x + h ∈ ( a, b ) avem
fn + p ( x + h ) − fn + p ( x)
− g ( x) =
( ) (
fn + p − fn ( x + h ) − fn + p − fn ( x)
+
)
h h
⎡ f ( x + h ) − fn ( x) ⎤
+⎢ n − f n′ ( x ) ⎥ + [ f n′ ( x ) − g ( x )] .
⎣ h ⎦
Aplicând din nou Teorema Lagrange rezultă că ∃ c1 între x şi x + h astfel
încât
( fn + p − fn ) ( x + h ) − ( f n + p − f n ) ( x ) = ( f n′+ p − f n′ ) ( c1 ) h .
Aşadar, ∀ x ∈ E şi ∀ n, p ∈ * avem:
fn + p ( x + h ) − fn + p ( x)
− g ( x ) ≤ f n′ + p ( c1 ) − f n′ ( c1 ) +
h
(2.7)
f ( x + h ) − fn ( x)
+ n − f n′ ( x ) + f n′ ( x ) − g ( x ) .
h
u
Deoarece f n′+ p ⎯⎯⎯→ g , rezultă că ∀ ε > 0, ∃ n%ε ∈ * astfel încât
( a,b )
ε
f n′ + p ( c1 ) − f n′ ( c1 ) + f n′ ( x ) − g ( x ) < , ∀ n ≥ n%ε şi ∀ p ∈ * .
2
Pe de altă parte, deoarece
f ( x + h ) − fn ( x)
lim n = f n′ ( x ) ,
h →0 h
rezultă că ∃ δε > 0 astfel încât
fn ( x + h ) − fn ( x) ε
− f n′ ( x ) < , ∀ x ∈ E, ∀ h ∈ ϒ cu x + h ∈ E şi h < δε .
h 2
Dacă în inegalitatea (2.7) presupunem n ≥ n%ε , p ∈ * şi h < δε , rezultă:
fn + p ( x + h ) − fn + p ( x) ε ε
− g ( x) < + = ε . (2.8)
h 2 2
Trecând la limită după p în inegalitatea (2.8) obţinem:
f ( x + h ) − f ( x)
− g ( x ) < ε , ∀ x ∈ E, ∀ h ∈ ϒ cu x + h ∈ E şi h < δε ,
h
de unde rezultă că
f ( x + h ) − f ( x)
∃ lim = g ( x)
h →0 h
şi cu aceasta teorema este demonstrată.
Definiţia 2.1.3. Fie {un }n ≥1 un şir de funcţii reale definite pe mulţimea E ⊂ ϒ

n
şi fie {un }n ≥1 şirul sumelor parţiale asociat sn = ∑ uk . Perechea ({un },{sn }) se
k =1
∞
numeşte serie de funcţii şi se notează cu ∑ un .
n =1
Seria se numeşte simplu convergentă (uniform convergentă) pe mulţimea
E0 ⊂ E dacă şirul sumelor parţiale {sn }n ≥1 este simplu convergent (uniform
convergent) pe E0 .
Cea mai mare submulţime A ⊂ E pe care seria este simplu convergentă se
numeşte mulţimea de convergenţă a seriei. Deci
⎧⎪ ∞
( ⎪⎫
A = ⎨ x0 ∈ E ; ∑ un ( x0 ) este convergenta ⎬ .
⎪⎩ n =1 ⎪⎭
Funcţia s : A → ϒ definită prin
∞
s ( x ) = lim sn ( x ) =
n →∞
∑ un ( x ) , ∀ x∈A
n =1
se numeşte suma seriei şi se scrie
∞
s= ∑ un = u1 + K + un + K
n =1
Teorema 2.1.5. (Cauchy). Condiţia necesară şi suficientă ca seria de funcţii
∞
∑ un să fie uniform convergentă pe mulţimea E este ca pentru ∀ ε > 0 să ∃
n =1
nε ∈ * astfel încât
un +1( x ) + K + un + p ( x ) < ε , ∀ n ≥ nε , p ∈ * şi ∀ x ∈ E.
Demonstraţie
∞
∑ un este uniform convergentă pe E dacă şi numai dacă {sn } este
n =1
uniform convergentă pe E, deci dacă şi numai dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât
sn + p ( x ) − sn ( x ) = un +1( x ) + K + un + p ( x ) < ε ,
∀ n ≥ nε , ∀ p ∈ * şi ∀ x ∈ E (Vezi Teorema 2.1.1).
Definiţia 2.1.4. Un şir de funcţii { fn } definite pe mulţimea E ∈ ϒ se

numeşte uniform mărginită pe E dacă ∃ M > 0 astfel încât f n ( x ) ≤ M , ∀ x ∈ E şi
∀ n∈ *.
Teorema 2.1.6. (Abel-Dirichlet). Fie {an }n≥1 un şir de funcţii pe E,

u
monoton descrescător pentru orice x ∈ E fixat şi cu proprietatea an ⎯⎯→ 0 .
E
∞
Fie ∑ vn o serie de funcţii pe E cu proprietatea că şirul sumelor parţiale {sn }
n =1
∞
este uniform mărginit pe E. Atunci seria ∑ anvn este uniform convergentă pe E.
n =1
Demonstraţia rezultă din Teorema 2.1.5 şi practic coincide cu demonstraţia
Teoremei 1.6.1.
Exemplul 2. Să se studieze convergenţa uniformă a seriei

∞
( −1)n ,
∑ x ∈ ( 0, ∞ ) .
n =1 n + x
1 n
Fie an ( x ) = şi vn ( x ) = ( −1) , x ∈ ( 0, ∞ ) .
n+x
Deoarece
1 1 1 u
0< < , ∀ x > 0 şi →0, rezultă an ⎯⎯⎯→ 0 .
n+x n n ( 0, ∞)
Pe de altă parte este evident că {an ( x )} este descrescător pentru orice x
∞
fixat. Seria ∑ vn este o serie numerică în acest caz şi are şirul sumelor parţiale
n =1
∞
( −1)n
mărginit ( sn ≤ 1, ∀ n ) . Din Teorema 2.1.6 rezultă că seria ∑ este uniform
n =1 n + x
convergentă pe ( 0,∞ ) .
Există şi următoarea variantă a criteriului Abel-Dirichlet de convergenţă
uniformă pentru serii.
Teorema 2.1.6'. Fie {an } un şir de funcţii pe E, monoton descrescător

∞
pentru orice x fixat şi uniform mărginit pe E. Dacă seria de funcţii ∑ vn este
n =1
∞
uniform convergentă pe E, atunci seria ∑ anvn este uniform convergentă pe E.
n =1
Demonstraţie
Dacă notăm cu σk = vn +1 + K + vn + k , atunci avem:
an +1vn +1 + K + an + p vn + p = an +1σ1 + an + 2 ( σ2 − σ1 ) + K + an + p σ p − σ p −1 = ( )
( )
= ( an +1 − an + 2 ) σ1 + ( an + 2 − an + 3 ) σ2 + K + an + p −1 − an + p σ p −1 + an + p σ p =
p −1
= ∑ ( an + k − an + k +1 ) σk + an + pσ p .
k =1
Prin ipoteză ∃ M > 0 astfel încât ak ( x) ≤ M , ∀ x ∈ E şi ∀ k ∈ * .
∞
Deoarece ∑ vn este uniform convergentă pe E, din Teorema 2.1.5 rezultă
n =1
că ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât σk ( x) < ε , pentru ∀ n ≥ nε şi ∀ k natural. Fie
n ≥ nε şi p ∈ * oarecare. Atunci
n
an+1 ( x)vn+1 ( x) + K + an+ p ( x)vn+ p ( x) ≤ ∑ [ an+k ( x) − an+k +1 ( x)] σk +
k =1
n
+ an + p ( x)σ p ( x) < ε ∑ [ an+ k ( x) − an+ k +1 ( x) ] + ε an+ p ( x) =
k =1
= ε ⎣⎡ an +1 ( x ) − an + p ( x ) ⎦⎤ + ε an + p ( x ) ≤ 3εM , ∀ x ∈ E.
∞
Aplicând din nou Teorema 2.1.5 rezultă că seria ∑ anvn este uniform convergentă
n =1
pe E.
Teorema 2.1.7. (Weierstrass). Dacă există o serie numerică cu termeni

∞
pozitivi ∑ cn convergentă şi un rang n0 ∈ * astfel încât un ( x) ≤ cn , ∀ x ∈ E şi
n=1
∞
∀ n ≥ n0 , atunci seria de funcţii ∑ un este uniform convergentă pe E.
n =1
Demonstraţie
∞
Deoarece seria ∑ cn este convergentă, rezultă că ∀ ε > 0 ∃ nε′ ∈ * astfel
n=1
încât cn +1 + K + cn+ p < ε , ∀ n ≥ nε′ şi ∀ p ∈ * . Fie nε = max ( n0 , nε′ ) , n ≥ nε şi
p ∈ * . Atunci avem
un +1 ( x ) + K + un + p ( x ) ≤ un +1 ( x ) + K + un + p ( x ) ≤ cn+1 + K + cn+ p < ε ,
∀ x ∈ E. Afirmaţia rezultă acum din Teorema 2.1.3.
∞
sin nx
Exemplul 3. Seria ∑ 2
este uniform convergentă pe ϒ deoarece
n =1 x + n2
avem:
sin nx 1 1
≤ ≤ , ∀ x ∈ ϒ, ∀ n ∈ *
2 2 2 2 2
x +n x +n n
∞
1
iar seria ∑ 2
este convergentă.
n=1 n
Pentru un număr finit de funcţii sunt cunoscute proprietăţile: a) dacă funcţiile
sunt continue, atunci şi suma lor este continuă; b) integrala sumei este suma
integralelor; c) derivata sumei este suma derivatelor. Teoremele care urmează
stabilesc în ce condiţii aceste proprietăţi se păstrează pentru o infinitate de funcţii.
Demonstraţiile lor decurg din rezultatele corespunzătoare pentru şirurile de
funcţii (Teoremele 2.1.2; 2.1.3; 2.1.4) şi Definiţia 2.1.3.
∞
Teorema 2.1.8. Dacă seria ∑ un este uniform convergentă pe E, având suma
n =1
s şi dacă funcţiile un sunt continue pe E, atunci şi funcţia s este continuă pe E.
∞
Teorema 2.1.9. Dacă seria ∑ un este uniform convergentă pe intervalul
n =1
[a, b], având suma s şi dacă funcţiile un sunt continue pe E, atunci
∞ b b b⎡ ∞ b ⎤
∑ ∫a n u ( x )d x = ∫a s ( x )d x = ∫a ⎢⎢ ∑ ∫a un ( x) ⎥⎥ d x .
n =1 ⎣ n=1 ⎦
Teorema 2.1.9 stabileşte că seriile uniform convergente pot fi integrate termen
cu termen.
∞
Teorema 2.1.10. Dacă seria ∑ un este convergentă cel puţin într-un punct
n =1
x0 ∈ ( a, b ) şi dacă funcţiile un sunt derivabile pe ( a, b ) , astfel încât seria
∞
derivatelor ∑ un′ este uniform convergentă pe ( a, b ) , având suma t, atunci
n =1
∞
seria ∑ un este uniform convergentă pe ( a, b ) , suma sa s este derivabilă şi
n =1
s ′( x) = t ( x ) , ∀ x ∈ ( a, b ) .
Teorema 2.1.10 stabileşte condiţii suficiente ca o serie de funcţii să se poată
deriva termen cu termen. Relaţia s ′( x) = t ( x ) se poate scrie mai sugestiv astfel:
⎛ ∞ ⎞′ ∞
⎜⎜ ∑ un ( x) ⎟⎟ = ∑ un′ ( x) .
⎝ n=1 ⎠ n=1
∞
sin nx
Exemplu: Funcţia f ( x) = ∑ , x ∈ ϒ este derivabilă pe ϒ.
n =1 n3
∞
sin nx
Într-adevăr, seria de funcţii ∑ este uniform convergentă pe ϒ,
n =1 n3
sin nx 1
deoarece ≤ (Teorema 2.1.7).
3
n n3
∞ ∞
cos nx
Seria derivatelor ∑ un′ ( x) = ∑ 2
este de asemenea uniform convergentă
n =1 n =1 n
cos nx 1
pe ϒ, deoarece ≤ . Din Teorema 2.1.10 rezultă că f este derivabilă pe ϒ
2
n n2
∞
cos nx
şi f ′( x) = ∑ .
n =1 n2
2.2. Formula Taylor
Formula Taylor este una din formulele de bază din analiza matematică, care
are numeroase aplicaţii, legate în principal de aproximarea funcţiilor cu ajutorul
polinoamelor.
Teorema 2.2.1. (Taylor). Fie I ⊂ ϒ un interval, a ∈ I un punct interior şi

f : I → ϒ o funcţie de n + 1 ori derivabilă pe I. Fie x ∈ I şi p ∈ * . Atunci există ξ
între a şi x astfel încât
f ′(a) f ′′(a) 2 f ( n) ( a)
f ( x) = f ( a) + ( x − a ) + ( x − a ) + K + ( x − a )n + Rn ( x) , (2.9)
1! 2! n!
unde
p n +1
⎛ x − a ⎞ ( x − ξ)
f ( ) (ξ) .
n +1
Rn ( x ) = ⎜ ⎟ (2.10)
⎝ x−ξ⎠ n! p
Formula (2.9) se numeşte formula Taylor de ordinul n în x = a, iar funcţia Rn
se numeşte restul formulei Taylor de ordinul n. Forma restului dată în (2.10) se
numeşte formula Schömlich-Roche.
Demonstraţie
Notăm cu Tn polinomul Taylor de rodinul n, care se defineşte astfel:
f ′(a ) f (n) (a)
Tn ( x) = f (a) + ( x − a) +K + ( x − a )n , ∀ x ∈ I. (2.11)
1! n!
Cu Rn notăm diferenţa:
Rn ( x ) = f ( x ) − Tn ( x ) , ∀ x ∈ I. (2.12)
Din (2.12) rezultă
f ( x ) = Tn ( x ) + Rn ( x ) , (2.13)
adică exact formula (2.9).
Prin urmare rămâne să arătăm că restul Rn are forma dată în (2.10).
Fie x ∈ I oarecare fixat, x > a şi fie
Rn ( x)
Q( x) = . (2.14)
( x − a) p
Cu această notaţie formula (2.13) devine
f ′(a ) f ( n) (a)
f ( x) = f (a) + ( x − a ) + K + ( x − a )n + ( x − a ) p Q( x) . (2.15)
1! n!
Pentru a determina funcţia Q considerăm următoarea funcţie auxiliară
f ′(t ) f ( n) (t )
ϕ(t ) = f (t ) + ( )
x − t + K + ( x − t )n + ( x − t ) p Q( x) . (2.16)
1! n!
Observăm că funcţia ϕ este continuă pe [ a, x ] , derivabilă pe ( a, x ) şi
ϕ(a ) = ϕ( x) = f ( x) . Din Teorema Rolle rezultă că ∃ ξ ∈ ( a, x ) , astfel încât
ϕ′ ( ξ ) = 0. (2.17)
Derivând (2.16) obţinem:
f ′′(t ) f ′(t ) f ( n+1) (t ) n f ( n) (t ) n −1
ϕ′(t ) = f ′(t ) + ( )
x − t − + K + ( )
x − t − n( x − t) −
1! 1! n! n!
f(
n +1)
p −1 (t )
− p(x − t) Q( x) = ( x − t )n − p ( x − t ) p −1 Q( x) .
n!
Ţinând seama de (2.17) rezultă:
Q( x) =
( x − ξ )n f ( n+1) ( ξ ) . (2.18)
( x − ξ ) p −1 n! p
În sfârşit, din (2.14) şi (2.18) obţinem:
⎛ x−a⎞
p
( x − ξ )n+1 f ( n+1) ξ
Rn ( x ) = ⎜ ⎟ ( )
⎝ x−ξ⎠ n! p
şi cu aceasta teorema este demonstrată.
Observaţia 2.2.1. Dacă f este un polinom de gradul n, atunci restul

Rn ( x ) = 0, ∀ x ∈ I şi formula Taylor devine:
f ′(a) f (n) (a)
f ( x) = f (a) + ( x − a) +K + ( x − a )n =
1! n!
n
= c0 + c1 ( x − a ) + K + cn ( x − a ) .
Astfel, în cazul unui polinom, formula Taylor revine la reprezentarea acestuia ca
polinom în puterile lui x − a .
Din forma generală (2.10) a restului Taylor dată de Schömlich-Roche, se
obţin două forme particulare importante prin particularizarea lui p.
Pentru p = 1, expresia (2.10) devine:

( x − a )( x − ξ )n f ( n+1) ξ
Rn ( x) = ( ) (2.19)
n!
care se numeşte restul Taylor de ordinul n sub forma Cauchy.
Pentru p = n + 1, expresia (2.10) devine
( x − a )n+1 f ( n+1) ξ
Rn ( x) = ( ) (2.20)
( n + 1)!
care se numeşte restul Taylor de ordinul n sub forma Lagrange.
Deoarece ξ se află între a şi x, există 0 < θ < 1 astfel încât ξ − a = θ ( x − a ) .
Dacă notăm cu h = x − a , rezultă x = a + h , ξ = a + θh , x − ξ = (1 − θ ) h şi formula
Taylor se scrie:
h h2 hn (n)
f ( a + h ) = f (a) +
f ′(a ) + f ′′(a) + K + f (a ) + Rn ( x) , (2.21)
1! 2! n!
unde restul are una din formulele
n − p +1
h n +1 (1 − θ )
f(
n +1)
Rn ( x ) = ( a + θh ) (Schömlich-Roche) (2.10')
n! p
h n +1 (1 − θ )
n
f(
n +1)
Rn ( x ) = ( a + θh ) (Cauchy) (2.19')
n!
h n+1 ( n +1)
Rn ( x) = f ( a + θh ) (Lagrange) (2.20')
( n + 1)!
Deoarece formulele Cauchy (2.19) şi Lagrange (2.20) ale restului Rn corespund
la valori diferite ale lui p şi deoarece θ depinde în general de p, rezultă că
valorile lui θ în (2.19') şi (2.20') sunt în general diferite.
Dacă a = 0 ∈ I , formula (2.21) se numeşte formula Mac Laurin. Aşadar,
formula Mac Laurin cu restul Cauchy este:
x n +1 (1 − θ ) ( n +1)
n
x x n (n)
f ′(0) + K +
f ( x ) = f (0) + f (0) + f ( θx ) , (2.22)
1! n! n!
iar, formula Mac Laurin cu restul Lagrange este:
x x n ( n) x n+1 ( n +1)
f ( x) = f (0) + f ′(0) + K + f (0) + f ( θx ) . (2.23)
1! n! ( n + 1)!
Definiţia 2.2.1. O funcţie f definită pe o vecinătate a punctului x = a se

numeşte infinit mică în x = a dacă lim f ( x) = 0 . Fie f şi g două funcţii infinit mici
x →a
în x = a . Spunem că f este infinit mică de ordin mai mare ca g şi notăm f = 0( g )

f ( x)
dacă lim = 0.
x →a g ( x )
Din formula (2.20) rezultă:
Rn ( x)
= lim ( x − a ) f ( ) ( ξ ) = 0 ,
n +1
lim
x →a ( x − a ) n x →a
deci
Rn ( x) = 0 ⎡⎢( x − a ) ⎤⎥ .
n
(2.24)
⎣ ⎦
Ultima egalitate se numeşte restul formulei Taylor în forma lui Peano.
În continuare vom scrie formula Mac Laurin pentru câteva funcţii uzuale:
1. Pentru funcţia f ( x ) = e x , x ∈ ϒ, avem
f ( n ) ( x ) = e x şi f ( n ) (0) = 1 ∀ n ∈ Ν, deci
x x2 xn
ex = 1 + +
1! 2!
+K+
n!
+ o xn . ( )
2. Pentru funcţia f ( x) = sin x , x ∈ ϒ, avem:
⎛ π⎞
f ( n) ( x) = sin ⎜ x + n ⎟ , deci
⎝ 2⎠
(
⎧ 0 daca n = 2k
π ⎪
f ( n) (0) = sin n = ⎨ n −1
2 ⎪( −1) 2 daca( n = 4k + 1 sau 4k + 3.
⎩
Aşadar avem:
2n +1
x x3 x5
sin x = − +
1! 3! 5!
− K + ( −1)
n x
( 2n + 1)!
+ o x 2n +1 . ( )
3. Pentru funcţia f ( x) = cos x , x ∈ ϒ avem
(
⎛ π⎞ π ⎧⎪ 0 daca n = 2k + 1
( n)
f ( x) = cos ⎜ x + n ⎟ şi f ( n) (0) = cos n = ⎨ k (
⎝ 2⎠ 2 ⎪⎩( −1) daca n = 4k .
Formula Mac Laurin este în acest caz:
x2 x4 2n
cos x = 1 − −
2! 4!
− K + ( −1)
n x
( 2n ) !
+ o x 2n . ( )
4. Pentru funcţia f ( x ) = ln (1 + x ) , x ∈ ( −1, ∞ ) ,
f ( n ) ( x ) = ( −1)
n −1 ( n − 1)! , f (0) = 0 , f ( n ) (0) = ( −1)
n −1
( n − 1)!
(1 + x )n
Formula Mac Laurin va fi:
x2 x3 x4 n
ln (1 + x ) = x −
2
+
4
−
4
+ K + ( −1)
n −1 x
n
+ o xn . ( )
α
5. Pentru funcţia f ( x ) = (1 + x ) avem:
α− n
f ( n ) ( x ) = α ( α − 1)K ( α − n + 1)(1 + x ) şi
f ( n ) (0) = α ( α − 1)K( α − n + 1) .
Formula Mac Laurin este
α ( α − 1) 2 α ( α − 1)K ( α − n + 1) n
α
(1 + x )α = 1 + x +
1! 2!
x +K+
n!
x + o xn . ( )
În cazul particular când α = n ∈ * , Rn ( x ) = 0 (pentru că f ( ) ( x ) = 0 ) şi
n +1
formula Mac Laurin coincide în acest caz cu formula binomului lui Newton.
n n ( n − 1) 2 n ( n − 1)K1 n
(1 + x )n = 1 + x + x +K+ x =
1! 2! n!
= 1 + Cn1 x + Cn2 x 2 + K + Cnn x n .
Formula Taylor (Mac Laurin) este utilă în calculul unor limite de funcţii.
x2
−
e 2 − cos x
Exemplu. Să se calculeze lim 3
. Aplicând formulele stabilite
x →∞ x sin x
anterior obţinem:
x2 x2 x4 x2 x4
lim
e
−
2 − cos x
= lim
1−
2
+
8
+ o x4 − 1 + ( )
−
2 24
+ o x4
=
( )
x →∞ x 3 sin x x →∞ x 3 sin x
⎛1 1 ⎞ 4
⎜ − ⎟x +o x
8 24 ⎠
4 1 1
− ( )
+ α( x ) 1 1 1
= lim ⎝ = lim 8 24 = − = .
x →∞ x4 + o x4 x →∞
( )
1 + α( x ) 8 24 12
(unde α( x ) =
o x4( ) → 0 când x → 0).
x4
În continuare vom prezenta două aplicaţii interesante ale formulei Taylor în
studiul funcţiilor reale.
Fie I ⊂ ϒ un interval deschis, a ∈ I şi f : I → . Se ştie că o condiţie
necesară ca punctul x = a să fie punct de extrem pentru f este ca f ′( a ) = 0 (în
ipoteza că f este derivabilă în x = a).
Următoarea teoremă stabileşte condiţii suficiente pentru existenţa punctelor

de extrem.
Teorema 2.2.2. Fie f : I → cu proprietatea că are derivate continue pe I

până la ordinul n inclusiv şi a ∈ I un punct interior astfel încât:
f ′( a ) = f ′′( a ) = K = f ( ) ( a ) = 0 , f ( n ) (a ) ≠ 0 .
n −1
Dacă n este par, atunci x = a este punct de extrem pentru f şi anume, de maxim
dacă f ( n ) (a ) < 0 , respectiv de minim dacă f ( n ) (a ) > 0 .
Dacă n este impar x = a nu este punct de extrem.
Demonstraţie
Din formula Taylor cu restul lui Lagrange rezultă
f ( x ) = f (a ) +
( x − a )n f (n) ( ξ) , ∀ x ∈ I ,
n!
unde ξ se află între a şi x.
Să presupunem n par şi f ( n ) (a ) < 0 . Deoarece f ( n) este o funcţie continuă
în x = a, rezultă că există un interval deschis J astfel încât a ∈ J ⊂ I şi
f ( n ) (t ) < 0 , ∀ t ∈ J , x ∈ J avem:
f ( x ) − f (a ) =
( x − a )n f (n) ( ξ) ≤ 0 ,
n!
f ( x) ≤ f (a ) ∀ x ∈ J ,
deci x = a este punct de maxim local pentru f. Analog se arată că dacă f ( n ) (a ) > 0 ,
atunci x = a este punct de minim local pentru f.
Dacă n este impar, atunci diferenţa f ( x ) − f ( a ) nu păstrează semn constant
pe nici o vecinătate a punctului x = a, deci x = a nu este punct de extrem local
pentru f.
Corolarul 2.2.1. Dacă f ′( a ) = 0 şi f ′′( a ) ≠ 0 , atunci x = a este punct de

minim dacă f ′′( a ) > 0 , respectiv punct de maxim dacă f ′′( a ) < 0 .
Dacă f ′( a ) = f ′′( a ) = 0 şi f ′′′(a ) ≠ 0 , atunci x = a nu este punct de extrem
pentru f (este punct de inflexiune).
Definiţia 2.2.2. O funcţie f : I → se numeşte de clasă C p pe I, dacă f are

derivate continue pe I până la ordinul p inclusiv. Se foloseşte notaţia f = C p ( I ) .
Definiţia 2.2.3. O funcţie f ∈ C 2 ( I ) se numeşte convexă (concavă) pe I,

dacă ∀ a, x ∈ I avem
f ( x) ≥ f (a) + f ′(a) ( x − a ) ⎡⎣ f ( x) ≤ f (a) + f ′(a) ( x − a ) ⎤⎦
Din punct de vedere geometric funcţia este convexă (concavă) dacă graficul
său este situat deasupra (dedesubtul) tangentei în orice punct al său.
Propoziţia 2.2.1. Dacă f ∈ C 2 ( I ) şi f ′′( x ) > 0 ( f ′′( x ) < 0) pentru orice x ∈ I,

atunci f este convexă (concavă) pe intervalul I.
Demonstraţie
Fie a, x ∈ I. Din formula Taylor pentru n = 1 rezultă:
f ′′ ( ξ )
f ( x) = f (a ) + f ′(a ) ( x − a ) + ( x − a )2 ,
2!
unde ξ se află între a şi x.
Dacă f ′′ > 0 pe I rezultă
f ′′ ( ξ )
f ( x) − ⎡⎣ f ( a ) + f ′(a ) ( x − a ) ⎤⎦ = x ∈ I,( x − a )2 ≥ 0 , ∀
2
deci f este convexă pe intervalul I. Analog, dacă f ′′ < 0 pe I rezultă
f ( x ) ≤ f (a ) + f ′(a ) ( x − a ) , ∀ x ∈ I,
deci f este concavă pe I.
2.3. Serii Taylor şi Mac Laurin
Definiţia 2.3.1. Fie f : I → o funcţie indefinit derivabilă pe I şi a ∈ I un

punct interior. Seria de funcţii
f ′(a) f ′′(a) f ( n ) ( n)
f (a) + ( x − a) + ( x − a )2 + K + ( x − a )n + K (2.25)
1! 2! n!
se numeşte seria Taylor ataşată funcţiei f în x = a. Dacă notăm cu A mulţimea de
convergenţă a seriei (2.25) (Vezi Definiţia 2.1.3.) atunci observăm că a ∈ A, deci
A ≠ Φ.
Spunem că funcţia f se dezvoltă în serie Taylor în jurul punctului x = a pe
mulţimea B ⊂ I I A, dacă ∀ x ∈ B avem:
f ′(a ) f ( n ) ( n)
f ( x) = f (a) + ( x − a ) + K + ( x − a )n + K (2.26)
1! n!
În cazul particular a = 0 ∈ I, seria (2.25) devine

x x n ( n)
f (0) + f ′(0) + K + f (0) + K
1! n!
şi se numeşte seria Mac Laurin.
Observaţia 2.3.1. Fie f : I → o funcţie indefinit derivabilă pe I şi a ∈ I .

În general nu este adevărat că funcţia f se poate dezvolta în serie Taylor în jurul
punctului x = a pe mulţimea A I I aşa cum rezultă din următorul exemplu datorat
lui Cauchy.
⎧ 2 (
Exemplu. f ( x) = ⎪e −1 x daca x ≠ 0
⎨ (
⎪⎩ 0 daca x = 0 .
Vom arăta că f este indefinit derivabilă pe ϒ şi f ( n ) (0) = 0 , ∀ n ∈ * .
1
2 − 2
Într-adevăr, dacă x ≠ 0, atunci f ′( x ) = e x . Cum f este continuă în x = 0, avem:
x3
2 6
3
− 4
f ′(0) = lim f ′( x) = lim x = lim x =
x→0 x→0 1 x →0 1
2 2 2
ex − 3 ex
x
1 1
− 2
3 x
= 3 lim x = 3 lim x = lim =0.
x→0 1 x →0 1 2 x →0 1
2 2 2 2
ex − 3 ex ex
x
1
( n) P ( x) − x 2
În general avem: f (0) = e dacă x ≠ 0, unde P este polinom. Aplicând
xm
de un număr suficient de mare regula L'Hospital rezultă:
1 1
−
e x2 k
f ( n) (0) = lim f ( n) ( x) = P(0) lim = P (0) lim x = 0 .
x →0 x→0 x k x→0 1
2
ex
Seria Mac Laurin ataşată lui f este convergentă pe ϒ şi are suma s ( x) = 0, ∀ x ∈ ϒ.
Rezultă că f ( x) ≠ s( x) , ∀ x ∈ \ {0} , deci f nu se dezvoltă în serie Mac
Laurin pe nici o mulţime B ⊂ ϒ, B ≠ {0} .
Teorema 2.3.1. Condiţia necesară şi suficientă ca funcţia f să se dezvolte în

serie Taylor în jurul punctului x = a pe mulţimea B ⊂ I I A este ca
lim Rn ( x) = 0 , ∀ x ∈ B.
n→∞
Demonstraţie
Observăm că polinomul Taylor de ordinul n ataşat funcţiei f în punctul x = a
este exact suma parţială de ordinul n a seriei Taylor ataşat lui f în x = a. Dacă
notăm cu s suma seriei (2.26) atunci
s ( x) = lim Tn ( x) , ∀ x ∈ A. (2.27)
n→∞
Pe de altă parte, din formula Taylor avem:
f ( x ) = Tn ( x ) + Rn ( x ) , ∀ x ∈ I. (2.28)
Faptul că f se dezvoltă în serie Taylor pe mulţimea B ⊂ A I I revine la a spune că
f ( x) = s( x) , ∀ x ∈ B. Din (2.27) şi (2.28) rezultă că f ( x) = s( x) , ∀ x ∈ B dacă şi
numai dacă lim Rn ( x) = 0 , ∀ x ∈ B.
n→∞
Corolarul 2.3.1. Dacă există M > 0 astfel încât

f ( n ) ( x) ≤ M , ∀ n ∈ * şi ∀ x ∈ B ⊂ A I I,
atunci f se dezvoltă în serie Taylor în jurul punctului x = a pe mulţimea B.
Demonstraţie
Pentru orice x ∈ B fixat, avem:
n +1 n +1
x−a x−a
f ( ) (ξ) ≤ M
n +1
Rn ( x) = = un . (2.29)
( n + 1)! ( n + 1)!
Observăm că lim un = 0 , deoarece un este termenul general al unei serii cu
n→∞
termeni pozitivi convergente, aşa cum rezultă imediat din criteriul raportului
⎛ un +1 x−a ⎞
⎜ lim = lim = 0 < 1⎟ .
⎝ n→∞ un n→∞ n + 2 ⎠
Aşadar, lim Rn ( x) = 0 , ∀ x ∈ B şi afirmaţia din Corolar rezultă acum din
n→∞
Teorema 2.3.1.
Exemple
1. Funcţia f ( x) = e x , x ∈ ϒ se dezvoltă în serie Taylor pe ϒ în jurul oricărui
punct. Într-adevăr, pentru orice r > 0, avem:
f ( n ) ( x) = e x ≤ e r = M , ∀ x ∈ [ − r , r ] .
Din Corolarul 2.3.1 rezultă că funcţia f ( x ) = e x se dezvoltă în serie Taylor

pe intervalul [ −r , r ] în jurul oricărui punct a ∈ ( − r , r ) . Cum r > 0 a fost arbitrar,
rezultă că dezvoltarea are loc pe ϒ. Dezvoltarea sa în serie Mac Laurin este:
x x2 xn
ex = 1 + + +K+ + K ∀ x ∈ ϒ.
1! 2! n!
2. Funcţia f ( x) = sin x , x ∈ ϒ se dezvoltă în serie Taylor pe ϒ în jurul
oricărui punct.
⎛ π⎞
Într-adevăr, f ( n) ( x) = sin ⎜ x + n ⎟ ≤ 1 = M , ∀ x ∈ ϒ. Dezvoltarea în serie
⎝ 2⎠
Mac Laurin este:
2 n +1
x3 x5 n x
sin x = x − + − K + ( −1) + K ∀ x ∈ ϒ.
3! 5! ( 2n + 1)!
3. Funcţia f ( x) = cos x , x ∈ ϒ se dezvoltă în serie Taylor pe ϒ în jurul
oricărui punct, deoarece
⎛ π⎞
f ( n) ( x) = cos ⎜ x + n ⎟ ≤ 1 , ∀ x ∈ ϒ.
⎝ 2⎠
4. Funcţia f ( x) = ln (1 + x ) , x ∈ ( −1, ∞ ) se dezvoltă în serie Taylor în serie
Mac Laurin pe intervalul ( −1,1] .
Din Teorema 2.3.1 rezultă că trebuie să demonstrăm că lim Rn ( x) = 0 ,
n→∞
∀ x ∈ ( −1,1] . Prin inducţie se demonstrează uşor că
n −1 ( n − 1)!
f ( n) ( x) = ( −1) ,∀ x∈ * .
(1 + x )n
Pentru x ∈ [ 0,1] scriem restul Taylor sub forma Lagrange şi obţinem
Rn ( x ) =
( −1)n x n+1 ≤
1
, ∀ x ∈ [ 0,1] . (2.30)
( n + 1)(1 + θx )n+1 n +1
Rezultă lim Rn ( x) = 0 pentru x ∈ [ 0,1] .

n→∞
Pentru x ∈ ( −1,0 ) folosim formula Cauchy a restului şi obţinem:
n +1
Rn ( x) = ( −1) x n +1
n (1 − θ )n ⎛ 1− θ ⎞ x
<⎜
n
⎟ ⋅ (2.31)
(1 + θx )n+1 ⎝ 1 + θx ⎠ 1 + θx
unde θ ∈ ( −1,0 ) şi depinde în general de n.

Pentru a arăta că lim Rn ( x) = 0 , ∀ x ∈ ( −1,0 ) este suficient să arătăm că
n→∞
lim Rn ( x) = 0 , ∀ x ∈ [ −r ,0 ) unde 0 < x < 1 este arbitrar.
n→∞
Fie deci –1 < – r ≤ x < 0. Cum θ∈ ( 0,1) rezultă −θ < −θr ≤ θx , deci
0 < 1 − θ < 1 − θr ≤ 1 + θx . În continuare avem:
1− θ
0< <1 (2.32)
1 + θx
1 1 1
> ≥ . (2.33)
1 − r 1 − r θ 1 + θx
Ţinând seama de (2.32) şi (2.33) în (2.34) obţinem:
r n+1
Rn ( x) < , ∀ x ∈ [ −r ,0 ) .
1− r
Cum lim r n+1 = 0 , rezultă lim Rn ( x) = 0 pentru ∀ x ∈ ( −1,0 ) şi cu aceasta
n→∞ n→∞
demonstraţia este terminată.
Dezvoltarea în serie Mac Laurin este
x 2 x3 x 4 n −1 x
n
ln (1 + x ) = x − + − + K + ( −1) + K ∀ x ∈ ( −1,1] .
2 3 4 n
În particular, pentru x = 1 obţinem rezultatul cunoscut

1 1 1
ln 2 = 1 − + − + K
2 3 4
α
5. Funcţia f ( x) = (1 + x ) , α ∈ \ , x ∈ ( −1, ∞ ) se dezvoltă în serie Mac
Laurin pe intervalul ( −1,1) .
Vom arăta că lim Rn ( x) = 0 , ∀ x ∈ ( −1,1) . Pentru restul Taylor vom folosi
n→∞
forma Cauchy.
α−n
Deoarece f ( n) ( x) = α ( α − 1)K ( α − n + 1)(1 + x ) , rezultă
α ( α − 1)K ( α − n ) x n +1 ⎛ 1 − θ ⎞ n α−1
Rn ( x) = ⋅⎜ ⎟ ⋅ (1 + θx ) , (2.34)
n! ⎝ 1 + θx ⎠
unde θ∈ ( 0,1) şi depinde în general de n.
α ( α − 1)K ( α − n ) n+1
Dacă notăm cu un = x şi presupunem x < 1 , atunci
n!
∞
seria ∑ un este convergentă, aşa cum rezultă imediat din criteriul raportului
n =1
⎛ un +1 α − n −1 ⎞
⎜ lim = lim x = x < 1⎟ .
⎝ n→∞ un n→∞ n + 1 ⎠
Aşadar avem
lim un = 0 . (2.35)
n→∞
Pe de altă parte, dacă x < 1 avem 0 < 1 − θ < 1 + θx de unde rezultă
n
⎛ 1− θ ⎞
0<⎜ ⎟ <1. (2.36)
⎝ 1 + θx ⎠
În sfârşit, observăm că pentru –1 < x < 1 avem
1 − x ≤ 1 − θ x ≤ 1 + θx ≤ 1 + θ x ≤ 1 + x ,
de unde rezultă
⎧ 1 + θx α−1 ≤ 1 + x α−1 daca( α > 1
⎪ ( )
⎨ (2.37)
⎪ 1 + θx α−1 ≤ (1 − x )α−1 daca( α < 1
⎩
Trecând la modul în (10) obţinem:
n
⎛ 1− θ ⎞ α−1 α−1
Rn ( x) = un ⎜ ⎟ (1 + θ x ) < un (1 + θ x ) .
⎝ 1 + θx ⎠
Din (2.35) şi (2.37) rezultă lim Rn ( x) = 0 , ∀ x ∈ ( −1,1) şi cu aceasta demonstraţia
n→∞
este terminată.
1
În particular, pentru α = −
obţinem
2
1 1 1⋅ 3 2 n 1 ⋅ 3 ⋅ 5K( 2n − 1) n
=1− x + x K + ( −1) x + K ∀ x ∈ ( −1,1) .
1+ x 2 2⋅4 2 ⋅ 4 ⋅ 6K( 2n )
2.4. Serii de puteri
O serie de puteri este o serie de funcţii de forma

∞
∑ an xn = a0 + a1x + a2 x2 + K + an xn + K x ∈ ϒ, (2.38)
n =0
{an }este un şir de numere reale.
Dacă notăm cu A mulţimea de convergenţă a seriei (1), atunci se observă că
0 ∈ A, deci A ≠ Φ.
Lema 2.4.1. Dacă seria (1) este convergentă în x0 ∈ ϒ, atunci ea este

absolut convergentă în orice punct x ∈ ϒ cu proprietatea x < x0 .
Demonstraţie
∞
Deoarece seria ∑ an x0n
n =0
este convergentă, rezultă că şirul {an x0n } este
convergent şi are limita 0. Cum orice şir convergent este mărginit, rezultă că
∃ M > 0 astfel încât an x0n < M , ∀ n ∈ * . Pe de altă parte avem
n n
n x x
an x = an x0n ⋅ <M = vn . (239)
x0 x0
∞
Dacă x < x0 , atunci seria ∑ vn este o serie geometrică convergentă (deoarece
n =1
∞
x
raţia q = < 1 ). Din criteriul I de comparaţie rezultă că seria ∑ an x0n este
x0 n =0
convergentă şi cu aceasta lema este demonstrată.
Observaţia 2.4.1. Lema 2.4.1 pune în evidenţă o proprietate importantă a

mulţimii de convergenţă a unei serii de puteri şi anume dacă x0 ∈ A, atunci
( )
intervalul deschis − x0 , x0 ⊂ A .
Observaţia 2.4.2. Din Lema 2.4.1 rezultă că dacă x0 ∉ A şi x > x0 , atunci

x∉ A.
Teorema 2.4.1. (Teorema I a lui Abel). Pentru orice serie de puteri există
un număr 0 ≤ ρ ≤ ∞ , cu proprietăţile:
1) Seria este absolut convergentă pentru orice x ∈ ϒ, x < ρ.
2) Seria este divergentă pentru orice x ∈ ϒ, x > ρ.
3) Seria este absolut uniform convergentă pe intervalul [ −r , r ] , ∀ 0 < r < R.
Numărul ρ se numeşte raza de convergenţă, iar intervalul ( −ρ, ρ ) intervalul
de convergenţă.
Demonstraţie
Dacă mulţimea de convergenţă A se reduce la {0}, atunci ρ = 0 şi teorema
este demonstrată.
Presupunem A ≠ {0}.
Cazul 1. Dacă A este nemărginită superior, atunci A = ϒ şi ρ = +∞.

Într-adevăr, fie x1 ∈ oarecare. Dacă A este nemărginită, atunci există
x0 ∈ A astfel încât x0 > x1 , deci seria este absolut convergentă în x1 , conform
Lemei 2.4.1. Cum x1 ∈ era arbitrar, rezultă că seria este absolut convergentă pe ϒ.
Cazul 2. Dacă A este mărginită superior, atunci ρ = supA > 0. Într-adevăr,
din definiţia marginii superioare rezultă că dacă x < ρ, atunci ∃ x0 ∈ A astfel încât
x < x0 < ρ ; conform Lemei 2.4.1 seria este absolut convergentă în x. Fie x ∈ ϒ,
astfel încât x > ρ. Evident x > y > ρ . Dacă presupunem prin absurd că seria este
convergentă în x, din Lema 2.4.1 rezultă y ∈ A, ceea ce contrazice definiţia ρ = supA.
În sfârşit, faptul că seria este uniform convergentă pe [ −r , r ] , ∀ 0 < r < ρ,
rezultă din Teorema 2.1.7 (Weierstrass), observând că pentru ∀ x ∈ [ −r , r ] avem
∞
an x n < an r n , iar seria numerică ∑ an r n este convergentă. Cu aceasta teorema
n =0
este demonstrată.
Următoarea teoremă ne dă un procedeu practic de calcul al razei de convergenţă.
∞
Teorema 2.4.2. (Cauchy-Hadamard). Fie ∑ an xn o serie de puteri, ρ raza
n =1
sa de convergenţă şi ω = lim sup n an . Atunci:
1
1) ρ = dacă 0 < ω < ∞.
ω
2) ρ = 0 dacă ω = +∞.
3) ρ = ∞ dacă ω = 0.
Demonstraţie
∞
Aplicând criteriul rădăcinii (Teorema 1.5.6, Corolarul 1) seriei ∑ an xn
n =0
obţinem
L = limsup n an x n = ω x .
1) Fie 0 < ω < ∞.
1 ∞
Dacă x < , atunci L < 1, deci seria ∑ an x n este convergentă.
ω n =0
1 1
Fie x > . Evident există x > y > . Dacă presupunem prin absurd că
ω ω
∞
seria ∑ an xn este convergentă în punctul x, atunci din Lema 4.1 rezultă că ea este
n =1
absolut convergentă în punctul y. Pe de altă parte, limsup an y n = ωy > 1 , de

∞
unde rezultă că ∑ an y n este divergentă (Teorema 1.5.6, Corolarul 1). Am ajuns
n =0
1
astfel la o contradicţie. Deci ρ = .
ω
∞
2) Fie ω = ∞ şi x0 ≠ 0 oarecare. Vom arăta că seria ∑ an x0n este
n =0
∞
divergentă. Într-adevăr, fie 0 < y < x0 . Dacă presupunem prin absurd că ∑ an x0n
n =0
∞
este convergentă, atunci din Lema 4.1 rezultă ∑ an y n este convergentă. Pe de
n =0
∞
altă parte avem: limsup an y n = ωy > 1 , deci seria ∑ an y n este divergentă
n =0
(contradicţie). Cum x0 ≠ 0 a fost arbitrar, rezultă A = {0}, deci ρ = 0.
∞
3) Dacă ω = 0, atunci L = 0 ⋅ x = 0 < 1, deci seria ∑ an xn este
n =0
convergentă. Rezultă A = ϒ, deci ρ = +∞.
an
Observaţia 2.4.3. ρ = lim dacă această limită există. Într-adevăr,
n →∞ an +1
an an +1 1 1
dacă ∃ lim , atunci există lim (cu convenţiile = ∞ şi = 0 ). Dar
n →∞ an +1 n →∞ an 0 ∞
a
se ştie că dacă ∃ lim n+1 = l , atunci ∃ lim n an = l .
n→∞ a
n
Exemple
∞
n −1 xn
1. Seria ∑ ( −1) n
are raza de convergenţă ρ = 1. Într-adevăr, conform
n =1
Observaţiei 2.4.3 avem:
an n +1
ρ = lim = lim =1.
n →∞ an +1 n→∞ n
Din Teorema 2.4.1 rezultă că seria este absolut convergentă pe intervalul ( −1,1) şi
divergentă pe mulţimea ( −∞, −1) U (1, ∞ ) .
∞
n −1 1
Pentru x = 1 seria devine ∑ ( −1) n
care este convergentă, conform
n =1
∞
⎛ 1⎞
criteriului Leibniz pentru serii alternate. Pentru x = –1, seria devine ∑ ⎜⎝ − n ⎟⎠ =
n =1
∞
1
= ( −1) ∑ care este divergentă. Rezultă că mulţimea de convergenţă este
n =1 n
A = ( −1,1] .
∞
2. Seria ∑ n! x n are raza de convergenţă ρ = 0. Într-adevăr,
n =0
an 1
ρ = lim = lim = 0.
an +1 n→∞ n + 1
Mulţimea sa de convergenţă este A = {0}.
∞ n
x
3. Seria ∑ are raza de convergenţă ρ = +∞. Avem
n =0 n !
an
ρ = lim = lim ( n + 1) = +∞ .
n→∞ an +1 n→∞
Mulţimea de convergenţă este A = ϒ.
∞ 3n
x 3
4. Seria ∑ are raza de convergenţă ρ = 2 . Într-adevăr,
n
n =0 2
(
⎧⎪0 daca n ≠ 3k
an = ⎨ − n (
⎪⎩2 daca n = 3k .
Şirul {n an } se compune din subşirurile constante {0} şi {

3n
}
2− n , deci ω =
⎪⎧ 1 ⎪⎫ 1 1 3
= lim sup n an = max ⎨0, = . Din Teorema 2.4.2 rezultă ρ = = 2 .
3 ⎬ 3 ω
⎩⎪ 2 ⎭⎪ 2
Teorema 2.4.3. Suma unei serii de puteri este o funcţie continuă pe intervalul
de convergenţă al seriei.
Demonstraţie
Fie x ∈ (–ρ, ρ) oarecare fixat. Evident, există r astfel încât x < r < ρ .
Deoarece seria este uniform convergentă pe intervalul [ −r , r ] (Teorema 2.4.1
punctul 3) rezultă că suma sa s este continuă pe [ −r , r ] , deci şi în punctul x. (Am
aplicat aici Teorema 2.1.8).
∞
Teorema 2.4.4. O serie de puteri ∑ an xn poate fi integrată termen cu
n =0
termen pe intervalul de convergenţă al seriei. Seria de puteri care rezultă are
aceiaşi rază de convergenţă cu seria iniţială.
Demonstraţie
∞
Fie s ( x) = ∑ an x n , ∀ x ∈ ( −ρ, ρ ) .
n =0
∞
Fie x < ρ şi r astfel încât x < r < ρ . Deoarece seria s ( x) = ∑ an x n este
n =0
uniform convergentă pe [ −r , r ] din Teorema 2.1.9 rezultă
x ∞ x n ∞ a
∫0 s (t )d t = ∑ an ∫
0
t dt = ∑ n +n 1 x n+1 .
n =0 n =0
Pe de altă parte avem:
a lim n an
lim n n = = lim n an ,
n→∞ n + 1 lim n n + 1
de unde rezultă că seria are raza de convergenţă egală cu ρ.

∞
Teorema 2.4.5. O serie de puteri ∑ an xn poate fi derivată termen cu
n =0
termen pe intervalul de convergenţă al seriei.
Demonstraţie
Seria derivatelor este:
a1 + 2a2 x + K + nan x n −1 + K
n
lim n nan = lim n an ⋅ lim n = lim n an ,
n→∞
rezultă că seria derivatelor are aceiaşi rază de convergenţă ca seria iniţială.
Fie r ∈ (–ρ, ρ) oarecare şi x < r < ρ . Deoarece seria derivatelor este
uniform convergentă pe [ −r , r ] , din Teorema 2.1.10
∞
s′( x) = ∑ nan x n −1 = a1 + 2a2 x + K + nan x n−1 + K
n =1
unde
∞
s ( x) = ∑ an xn = a0 + a1x + K + an xn + K
n =0
Observaţia 2.4.4. O serie de puteri poate fi derivată termen cu termen sau

integrată termen cu termen, pe intervalul de convergenţă ori de câte ori dorim. De
fiecare dată, seria obţinută are aceiaşi rază de convergenţă cu seria iniţială.
∞
Teorema 2.4.6. (Teorema a II-a lui Abel). Fie seria de puteri ∑ an xn ,
n =0
având raza de convergenţă ρ < ∞ şi suma s. Dacă seria este convergentă în
punctul x = ρ, atunci suma sa s este continuă pe intervalul ( −ρ, ρ] .
Demonstraţie
Din Teorema 2.4.3 rezultă continuitatea lui s pe ( −ρ, ρ ) . Rămâne să dovedim
continuitatea în x = ρ. Observăm că:
n
( ) ⎛ x⎞
an x n = an ρn ⋅ ⎜ ⎟ .
⎝ρ⎠
n
⎛x⎞
Şirul de funcţii ⎜ ⎟ este uniform mărginit pe intervalul [0,ρ] şi
⎝ρ⎠
∞
descrescător pentru orice x fixat. Cum seria ∑ an ρn este convergentă, din criteriul
n =1
Abel-Dirichlet de convergenţă uniformă în varianta a II-a (Teorema 2.1.6') rezultă
∞
că seria ∑ an xn este uniform convergentă pe [ 0,ρ] . Din Teorema 2.1.8 rezultă că
n =0
funcţia s (suma seriei) este continuă pe [ 0,ρ] , deci şi în punctul x = ρ.
∞
n −1 x 2n−1
Exemplu. Să se afle mulţimea de convergenţă şi suma seriei ∑ ( −1) 2n − 1
.
n =1
n −1
Avem an =
( −1) , de unde rezultă ρ = lim
an
= 1 . Pentru x = 1, seria devine
2n − 1 n→∞ an +1
∞
n −1 1
∑ ( −1) 2n − 1
şi este convergentă (criteriul Leibniz). Pentru x = –1, seria
n =1
∞
1
devine ∑ 2n − 1 şi este divergentă.
n =1
Mulţimea de convergenţă este deci A = ( −1,1] . Fie
x3 x5 x 7
s ( x) = x − + − + K ∀ x ∈ A.
3 5 7
Din Teorema 2.4.5 rezultă
s ′( x ) = 1 − x 2 + x 4 − x 6 + K ∀ x ∈ ( −1,1) .
Seria din dreapta este o serie geometrică, cu raţia q = − x 2 . Rezultă
1
, ∀ x ∈ ( −1,1) .
s ′( x) =
1 + x2
Integrând ultima relaţie obţinem:
s ( x) = arctg x + C , ∀ x ∈ ( −1,1) .
Deoarece s(0) = 0 rezultă C = 0, deci
∞ 2 n −1
n −1 x
arctg x = ∑ ( −1) , ∀ x ∈ ( −1,1) .
n =1 2n − 1
Pe de altă parte, deoarece ρ = 1 ∈ A, din Teorema a II-a a lui Abel rezultă:
π
s (1) = lim s ( x) = lim arctg x = arctg1 = .
x 1 x 1 4
Aşadar avem
∞
n −1 x 2n −1
arctg x = ∑ ( −1) , ∀ x ∈ ( −1,1) .
n =1 2n − 1
În particular, pentru x = 1 obţinem:
π 1 1 1
=1− + − +K
4 3 5 7
Spaţii metrice. Spaţii normate.
3. Spaţii Hilbert
Spaţiile metrice au fost introduse la începutul secolului XX de

matematicianul francez M. Fréchet şi constituie cadrul natural de prezentare a
principiului contracţiei, care stă la baza demonstrării unor teoreme fundamentale
din matematică, cum ar fi: teorema funcţiilor implicite, teorema de existenţă şi
unicitate pentru ecuaţii şi sisteme de ecuaţii diferenţiale (integrale) etc. De
asemenea, spaţiile metrice oferă un cadru suficient de general, relativ simplu,
pentru studiul limitelor de funcţii (şiruri) şi a continuităţii funcţiilor.
3.1. Spaţii metrice. Principiul contracţiei
Definiţia 3.1.1. O mulţime nevidă X se numeşte spaţiu metric dacă există o

funcţie d : X × X → + cu proprietăţile:
a) d ( x, y ) ≥ 0 , ∀ x, y ∈ X şi d ( x, y ) = 0 dacă şi numai dacă x = y.
b) d ( x, y ) = d ( y, x ) , ∀ x, y ∈ X.
c) d ( x, y ) ≤ d ( x, z ) + d ( z , y ) , ∀ x, y ∈ X.
Funcţia d se numeşte funcţia-distanţă sau metrica spaţiului. Evident, dacă
( X , d ) este un spaţiu metric şi Y ⊂ X, atunci (Y , d ) este de asemenea spaţiu metric.
Propoziţia 3.1.1. Dacă ( X , d ) este spaţiu metric, atunci:

d ( x1, x2 ) − d ( x3 , x4 ) ≤ d ( x1, x3 ) + d ( x2 , x4 ) , ∀ xi ∈ X , i = 1, 4 .
Demonstraţie
Din proprietatea c) a distanţei rezultă
d ( x1 , x2 ) ≤ d ( x1 , x3 ) + d ( x3 , x4 ) + d ( x4 , x2 )
d ( x3 , x4 ) ≤ d ( x3 , x1 ) + d ( x1 , x2 ) + d ( x2 , x4 ) .
Ţinând seama şi de proprietatea b) obţinem:
d ( x1 , x2 ) − d ( x3 , x4 ) ≤ d ( x1 , x3 ) + d ( x2 , x4 ) (3.1)
d ( x1, x2 ) − d ( x3 , x4 ) ≥ − ⎡⎣ d ( x1, x3 ) + d ( x2 , x4 ) ⎤⎦ (3.2)
Din (3.1) şi (3.2) rezultă:
d ( x1, x2 ) − d ( x3 , x4 ) ≤ d ( x1, x3 ) + d ( x2 , x4 ) .
Exemple de spaţii metrice

1. Mulţimea ϒ a numerelor reale este spaţiu metric în raport cu distanţa
euclidiană.
d ( x, y ) = x − y , ∀ x, y ∈ ϒ.
Facem observaţia că pe ϒ se pot introduce şi alte distanţe, de exemplu:
x− y
d ( x, y ) = x − y sau d ( x, y ) = .
1+ x − y
2. Mulţimea n
{
= x = ( x1 , x2 ,K , xn ) ; xi ∈ , i = 1, n } este un spaţiu metric
în raport cu distanţa definită de
d ( x, y ) = max xi − yi , unde x = ( x1,K, xn ) şi y = ( y1 ,K , yn )
1≤ i ≤n
sunt elemente oarecare din n . Verificarea proprietăţilor a)-c) este imediată.
3. Mulţimea numerelor complexe:
= { z = x + i y; x , y ∈ }
este un spaţiu metric în raport cu distanţa
d ( z1 , z2 ) = z1 − z2 , ∀ z1 , z2 ∈
(reamintim că dacă z = x + iy , atunci z = x 2 + y 2 ).

4. Fie E o mulţime oarecare şi fie B ( E ) mulţimea funcţiilor reale şi
mărginite pe E, adică mulţimea funcţiilor f : E → cu proprietatea că există
M f > 0 astfel încât f ( x ) ≤ M f , ∀ x ∈ E.
Mulţimea B ( E ) este spaţiu metric în raport cu distanţa:
d ( f , g ) = sup { f ( x) − g ( x) ; x ∈ E} , ∀ f , g ∈ B ( E ) (3.3)
Existenţa membrului drept din relaţia (3.1) rezultă din Teorema 1.1.1. Verificarea
proprietăţilor a)-c) este imediată.
5. Orice mulţime X este spaţiu metric în raport cu distanţa trivială:
(
⎧ 1 daca x ≠ y
d ( x, y ) = ⎨ (
⎩0 daca x ≠ y.
Un astfel de spaţiu metric nu prezintă interes decât din punct de vedere teoretic.
Definiţia 3.1.2. Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Spunem că un şir de elemente

{ xn } din n
converge la x ∈ n
, dacă şirul de numere reale {d ( xn , x )}
3. Spaţii metrice. Spaţii normate. Spaţii Hilbert 81
converge la 0, deci dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât d ( xn , x ) < ε, ∀ n ≥ nε .

Vom folosi notaţia xn → x sau lim xn = x .
n→∞
Exemple
1. Dacă X = ϒ şi d ( x, y ) = x − y , atunci { xn } converge la x dacă
∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât xn − x < ε, ∀ n ≥ nε .
Regăsim astfel definiţia cunoscută a şirului de numere reale convergent.
2. Fie X = n , şi fie { xk } un şir de elemente (vectori) din n . Fiecare
element xk va fi de forma xk = ( xk1 , xk 2 ,K , xkn ) , xki ∈ ϒ, ∀ i = 1, n . Dacă
n
x = ( x1 , x2 ,K, xn ) , atunci xk ⎯⎯⎯ → x dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât
d ( xk , x ) < ε, ∀ n ≥ nε . Ţinând seama de definiţia distanţei n
aceasta revine la:
xki − xi < ε , ∀ k ≥ nε , ∀ i = 1, n .
Am obţinut astfel următorul rezultat:
Teorema 3.1.1. Şirul de elemente { xk } converge în n

la elementul x,
dacă şi numai dacă xki converge în ϒ la xi , ∀ i = 1, n .
n
În concluzie, convergenţa unui şir de elemente (vectori) din , revine la
convergenţa pe componente.
⎧n +1 1 ⎫
De exemplu, şirul ⎨ , ⎬ → (1, 0 ) în 2 .
⎩ n n⎭
3. Fie X = ≤ şi d ( z1 , z2 ) = z1 − z2 , ∀ z1 , z2 ∈ ≤.
Teorema 3.1.2. Un şir de numere complexe { zn } , unde pentru ∀ n, zn =

= xn + iyn , converge în ≤ la z = x + iy , dacă şi numai dacă xn → x şi yn → y
în ϒ.
Demonstraţie
zn → z în ≤ dacă şi numai dacă
lim d ( zn , z ) = lim ( xn − x )2 + ( yn − y )2 = 0 .
n→∞ n→∞
Din inegalităţile evidente:
max { xn − x , yn − y } ≤ ( xn − x ) + ( yn − y ) ≤ xn − x + yn − y
2 2
rezultă că zn → z în ≤ dacă şi numai dacă xn → x şi yn → y în ϒ.

4. Fie X = B ( E ) mulţimea funcţiilor reale şi mărginite pe E. Un şir de funcţii
{ f n } converge la f în B ( E ) dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât:
d ( f n , f ) = sup { f n ( x) − f ( x) } < ε , ∀ n ≥ nε .
x∈E
Această definiţie este evident echivalentă cu următoarea: ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ *
astfel încât f n ( x) − f ( x) < ε , ∀ n ≥ nε şi ∀ x ∈ E. Sub această formă
recunoaştem definiţia şirului uniform convergent (Definiţia 2.1.2). Facem
observaţia că în Definiţia 3.1.2, faptul că E ⊂ ϒ este lipsit de importanţă, deci
definiţia şirului de funcţii uniform convergent are sens pe o mulţime E oarecare.
Din cele de mai sus rezultă:
Teorema 3.1.3. Un şir de funcţii { fn } converge la f în B ( E ) dacă şi

u
numai dacă f n ⎯⎯→ f.
E
Definiţia 3.1.3. Un şir de elemente { xn } dintr-un spaţiu metric X se numeşte

fundamental (Cauchy) dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât d ( xn , xm ) < ε , ∀ n, m ≥ nε .
Dacă X = ϒ şi d ( x , y ) = x − y , reobţinem definiţia şirului fundamental de
numere reale.
Definiţia 3.1.4. Un şir { xn } se numeşte mărginit dacă ∃ a ∈ X şi r > 0

astfel încât d ( xn , a ) < r , ∀ n ∈ Ν. Principalele proprietăţi ale şirurilor de
elemente dintr-un spaţiu metric sunt concentrate în următoarea teoremă:
Teorema 3.1.4. Fie ( X , d ) un spaţiu metric.

i) Dacă xn → x şi yn → y atunci lim d ( xn , yn ) = d ( x, y ) .
n→∞
ii) Orice şir convergent are linită unică.
iii) Orice şir convergent este fundamental.
iv) Orice şir fundamental este mărginit.
v) Orice subşir al unui şir convergent este convergent şi are limita egală cu
limita şirului iniţial.
Demonstraţie
i) Din Propoziţia 3.1.1 avem:
d ( xn , yn ) − d ( x, y ) ≤ d ( xn , x ) + d ( yn , y ) .
Cum lim d ( xn , x ) = lim d ( yn , y ) = 0 , rezultă lim d ( xn , yn ) = d ( x, y ) .
n→∞ n→∞ n→∞
ii) Presupunem că lim xn = x şi de asemenea lim xn = y . Din i) rezultă
n→∞ n→∞
d ( x, y ) = lim d ( xn , xn ) = 0 , deci x = y .
n→∞
ε
iii) Dacă xn → x , atunci ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât d ( xn , x ) < ,
2
ε
∀ n ≥ nε . Pentru ∀ m ≥ nε avem de asemenea, d ( xm , x ) < .
2
Din proprietatea c) a distanţei rezultă:
ε ε
d ( xn , xm ) ≤ d ( xn , x ) + d ( x, xm ) < + = ε , ∀ n, m ≥ nε
2 2
deci { xn } este fundamental.
iv) Fie { xn } un şir fundamental şi ε = 1. Atunci, ∃ n1 ∈ * astfel încât
( )
d ( xn , xm ) < 1 , ∀ n, m ≥ n1 . În particular, d xn1 , xm < 1 , m ≥ n1 . Fie
{( )
α = max d xn1 , xm ; m = 1, 2,K , n1 − 1 }
( )
şi fie r = max {1, α} . Evident, d xn1 , xm < r , ∀ m∈ * , deci { xn } este mărginit.
v) Fie xn → x . Orice subşir al şirului { xn } este la rândul său un şir de forma
{xkn } , unde k1 < k2 < K < kn < K este un şir strict crescător de numere naturale.
Pentru ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât d ( xn , x ) < ε , ∀ n ≥ nε . Deoarece
( )
kn ≥ n , rezultă d xkn , x < ε , ∀ n ≥ nε , deci xkn → x .
Am văzut că orice şir convergent este fundamental. Afirmaţia reciprocă nu este
în general adevărată. Există spaţii metrice care conţin şiruri fundamentale divergente.
Exemplu. Fie X = şi d ( x, y ) = x − y , ∀ x, y ∈ . Considerăm şirul

n
⎛ 1⎞
xn = ⎜1 + ⎟ . Acest şir este fundamental în , deoarece este fundamental în ϒ, dar
⎝ n⎠
nu este convergent în deoarece lim xn = e ∉ .
n→∞
Definiţia 3.1.5. Un spaţiu metric ( X , d ) se numeşte complet, dacă orice şir

fundamental de elemente din X este convergent către un element din X. Din
criteriul general de convergenţă al lui Cauchy pentru şiruri de numere reale
rezultă că ϒ este spaţiu metric complet în raport cu distanţa euclidiană d ( x , y ) =
= x − y , ∀ x, y ∈ ϒ.
n
Teorema 3.1.5. Spaţiul este complet.
Demonstraţie
Fie { xk } un şir de elemente din n
. Fiecare element xk este de forma:
xk = ( xk1 , xk 2 ,K , xkn ) .
Din inegalităţile evidente:
n
xki − xli ≤ max xki − xli = d ( xk , xl ) ≤ ∑ xki − xli ,
1≤ i ≤ n i =1
rezultă (ca în demonstraţia Teoremei 3.1.1) că { xk } este fundamental în n
dacă
şi numai dacă { xki } este fundamental în ϒ, ∀ i = 1, n . Afirmaţia din teoremă
rezultă acum din Criteriul general de convergenţă al lui Cauchy pentru şiruri de
numere reale şi din Teorema 3.1.1. Într-adevăr, dacă { xk } este fundamental în
n
, atunci { xki } este fundamental în ϒ, deci convergent pentru ∀ i = 1, n . Din
Teorema 3.1.1. rezultă { xk } convergent în n
.
Teorema 3.1.6. Spaţiul numerelor complexe ≤ este complet.
Demonstraţie
Dacă zn = xn + iyn , atunci conform Teoremei 3.1.2, zn → z = x + iy dacă
şi numai dacă xn → x şi yn → y în ϒ. În mod analog se arată că { zn } este
fundamental dacă şi numai dacă { xn } şi { yn } sunt fundamentale în ϒ. Afirmaţia
rezultă acum (ca în Teorema 3.1.5) din criteriul general de convergenţă al lui
Cauchy pentru şiruri de numere reale.
Teorema 3.1.7. Spaţiul B ( E ) al funcţiilor reale şi mărginite pe E este complet.
Demonstraţie
Din Teorema 3.1.3 rezultă că { fn } converge la f în B ( E ) dacă şi numai
u
dacă f n ⎯⎯→ f . Afirmaţia din teoremă rezultă acum din Teorema 2.1.1, cu
E
observaţia că în demonstraţia Teoremei 3.1.1 nu a intervenit nicăieri faptul că E ⊂ .
Definiţia 3.1.6. Fie ( X ,d ) un spaţiu metric. Se numeşte contracţie pe X,

orice aplicaţie T : X → X cu proprietatea că există 0 ≤ α < 1 astfel încât
d ( T ( x ), T ( y ) ) ≤ αd ( x , y ) , ∀ x, y ∈ X.
Teorema 3.1.8. (Banach). Dacă ( X ,d ) este un spaţiu metric complet şi

T : X → X este o contracţie, atunci există z ∈ X, unic, astfel încât T ( z ) = z .
Demonstraţie
Alegem un punct oarecare x0 ∈ X şi notăm cu
x1 = T ( x0 ) , x2 = T ( x1 ) ,K, xn = T ( xn−1 ) ,K
Vom arăta că şirul { xn } este fundamental. Într-adevăr,
d ( x1, x2 ) = d (T ( x0 ) , T ( x1 ) ) ≤ αd ( x0 , x1 )
d ( x2 , x3 ) = d (T ( x1 ) , T ( x2 ) ) ≤ αd ( x1 , x2 ) ≤ α 2 d ( x0 , x1 ) .
Prin inducţie completă se arată că:
d ( xk , xk +1 ) ≤ α k d ( x0 , x1 ) , ∀ k ∈ *
În continuare avem
( ) (
d xk , xk + p ≤ d ( xk , xk +1 ) + d ( xk +1 , xk + 2 ) + K + d xk + p −1 , xk + p ≤ )
αk − αk + p
( )
≤ α k + α k +1 + K + α k + p −1 d ( x0 , x1 ) =
1− α
d ( x0 , x1 ) <
αk
d ( x0 , x1 ) , ∀ k , p ∈ *
< (3.4)
1− α
Deoarece 0 ≤ α < 1, avem α k → 0 , deci ∀ ε > 0, ∃ kε ∈ * , astfel încât
(1 − α ) ε
αk <
d ( x0 , x1 )
( )
, ∀ k ≥ kε . Rezultă d xk , xk + p < ε , ∀ k ≥ kε şi ∀ p ∈ * , deci
{ xk } este şir fundamental. Cum X este complet rezultă că ∃ z ∈ X astfel încât

xk → z . Mai departe avem:
(
d ( z , T ( z ) ) ≤ d ( z , xk ) + d ( xk , T ( z ) ) = d ( z , xk ) + d T ( xk −1 ) , T ( z ) ≤ )
≤ d ( z , xk ) + αd ( xk −1 , z ) .
Deoarece, conform Teoremei 3.1.4 punctul i), membrul drept tinde la 0,
rezultă d ( z , T ( z ) ) = 0 , deci T ( z ) = z . Pentru a demonstra unicitatea punctului fix
z, să presupunem că ∃ z' ∈ X astfel încât T ( z ′) = z ′ . Atunci avem:
d ( z , z ′ ) = d ( T ( z ), T ( z ′) ) ≤ αd ( z , z ′ ) .
Cum 0 ≤ α < 1, această inegalitate nu poate avea loc decât dacă d ( z , z ′ ) = 0 ,
adică dacă z = z ′ şi cu aceasta teorema este demonstrată.
Şirul { xk } , obţinut pornind de la un punct arbitrar x0 ∈ X, prin relaţia de
recurenţă xk = T ( xk −1 ) , ∀ k ∈ * , se numeşte şirul aproximaţiilor succesive, iar
metoda de obţinere a punctului fix z ca limita acestui şir, poartă numele de metoda
aproximaţiilor succesive. E. Picard a utilizat metoda aproximaţiilor succesive cu
mult înainte ca Banach să fi stabilit rezultatul său foarte general (Teorema 3.1.8).
Din această cauză, această metodă se mai numeşte şi metoda Picard-Banach.
Pentru a evalua eroarea în metoda aproximaţiilor succesive, trecem la limită
după p în inegalitatea (3.4) şi obţinem:
αk
d ( xk , x ) ≤
d ( x0 , x1 ) (3.5)
1− α
Aşadar, dacă aproximăm pe z cu xk facem o eroare care este mai mică decât
αk
d ( x0 , x1 ) .
1− α
Teorema 3.1.8 are numeroase aplicaţii în matematică. Pentru exemplificare,
vom arăta cum poate fi folosită metoda aproximaţiilor succesive la rezolvarea
ecuaţiilor algebrice sau transcendente.
Fie ecuaţia
F ( x) = 0 , x ∈ [ a, b ] (3.6)
Această ecuaţie se înlocuieşte cu ecuaţia echivalentă:
x = f ( x) ; x ∈ [ a, b ] (3.7)
Acest lucru se poate realiza de exemplu, dacă notăm f ( x ) = x + F ( x ) . Să
presupunem că f : [ a , b ] → [ a , b ] este derivabilă şi există 0 ≤ α < 1 astfel încât
f ′( x ) ≤ α , ∀ x ∈ [ a , b ] . (3.8)
Din Teorema Lagrange rezultă că ∀ x , y ∈ [ a , b ] , ∃ ξ între x şi y astfel încât
f ( x ) − f ( y ) = f ′ ( ξ )( x − y ) . Ţinând seama de (3.8) obţinem:
f ( x) − f ( y ) ≤ α x − y , ∀ x, y ∈ [ a, b ] . (3.9)
Din (3.9) rezultă că f este o contracţie pe [ a , b ] , iar din Teorema 3.1.8 rezultă
că există o soluţie unică z a ecuaţiei 3.7) care se poate obţine cu metoda
aproximaţiilor succesive. Din punct de vedere geometric, orice soluţie a ecuaţiei (3.7)
este abscisa unui punct de intersecţie dintre dreapta y = x şi graficul funcţiei
y = f ( x) .
Pe figura (1) se poate urmări şirul aproximaţiilor succesive pentru
0 < f ′( x ) ≤ α < 1 , iar pe figura (2), pentru −1 < −α ≤ f ′( x ) < 0 .
y = f(x)
y = f(x)
z x2 x1 x0 x1 x3 z x0 x2
Fig. 1 Fig. 2
Exemplu. Fie ecuaţia x 5 − x − 0, 2 = 0 , care admite o rădăcină în intervalul

[ −0,3; −0, 2 ] . Ecuaţia echivalentă este x = x5 − 0,2 , deci f ( x ) = x 5 − 0, 2 . Se
verifică imediat că f ′( x ) < 0,05 , ∀ x ∈ [ −0,3; −0, 2 ] , deci putem lua α = 0,05.
Drept primă aproximaţie se poate lua x0 = −0, 2 .
Aflarea unei soluţii aproximative se face cu ajutorul calculatorului.
3.2. Spaţii normate
În definiţia spaţiului metric nu s-a presupus că mulţimea X are vreo structură

algebrică. Din această cauză, într-un spaţiu metric oarecare nu se poate dezvolta o
teorie a seriilor, deoarece nu are sens operaţia de adunare. Pentru a elimina această
deficienţă vom introduce noţiunea de spaţiu normat, în care se presupune că
mulţimea X este un spaţiu vectorial.
Definiţia 3.2.1. Fie X un spaţiu vectorial peste corpul Κ (ϒ sau C). Se

numeşte normă pe X orice aplicaţie : X → cu proprietăţile.
(i) x ≥ 0 , ∀ x ∈ X şi x = 0 dacă şi numai dacă x = 0 X .
(ii) λx = λ x ∀ λ ∈ Κ, ∀ x ∈ X .
(iii) x + y ≤ x + y , ∀ x ∈ X, ∀ y ∈ X.
Perechea ( X , ) se numeşte spaţiu normat.
Exemple:
1. Mulţimea ϒ este spaţiu normat în raport cu norma: x = x , ∀ x ∈ ϒ.
2. Mulţimea n este spaţiu normat în raport cu norma x∞=
{ }
= max xi ;1 ≤ i ≤ n , unde x = ( x1 , x2 ,K, xn ) ∈ n este un vector oarecare.
3. Mulţimea numerelor complexe ≤ este spaţiu normat în raport cu norma

z = z = x 2 + y 2 , ∀ z = x + iy ∈ .
4. Mulţimea B(E) a funcţiilor reale şi mărginite pe E este spaţiu normat în
raport cu norma
{
f ∞ = sup f ( x ) ; x ∈ E }
Observaţia 3.2.1. Orice spaţiu normat este spaţiu metric în raport cu distanţa
d(x,y) = x − y , ∀ x ∈ X, ∀ y ∈ X.
Afirmaţia reciprocă nu este în general adevărată. Există spaţii metrice care
nu sunt spaţii normate.
Exemplu. Fie A o mulţime oarecare şi fie X = { f : A → [ 0,1]} . Evident X

este spaţiu metric în raport cu distanţa:
{ }
d ( f , g ) = sup f ( x ) − g ( x ) ; x ∈ E .
Observăm însă că X nu este spaţiu normat deoarece nu este spaţiu vectorial.
Într-adevăr, dacă f, g ∈ X şi α, β ∈ ϒ, atunci αf + βg în general nu aparţine lui X.
Cum spaţiile normate sunt cazuri particulare de spaţii metrice, rezultă că
definiţiile şi rezultatele privind şirurile în spaţiile metrice rămân valabile şi în
spaţiile normate. Astfel, dacă X este un spaţiu normat, atunci un şir { xn } de
elemente din X converge la elementul x ∈ X, dacă şi numai dacă
lim xn − x = lim d ( xn , x ) = 0 .
n→∞ n→∞
Definiţia 3.2.2. Orice spaţiu normat şi complet se numeşte spaţiu Banach.

n
Aşa cum s-a arătat în §1, spaţiile , ≤ şi B(E) sunt complete, deci sunt
spaţii Banach.
3.3. Spaţii Hilbert
Spaţiul Hilbert este un caz particular de spaţiu Banach, în care norma

provine dintr-un produs scalar.
Definiţia 3.3.1. Fie E un spaţiu vectorial peste corpul Κ. Se numeşte produs

scalar o aplicaţie ( x , y ) → x , y : E × E → cu proprietăţile:
(i) y , x = x , y , ∀ x, y ∈ E dacă Κ = ϒ şi
y , x = x , y , ∀ x, y ∈ E dacă Κ = ≤.
(ii) λx + µ y , z = λ x , z + µ y , z , ∀ x, y, z ∈ E şi ∀ λ, µ ∈ Κ.
(iii) x , x ≥ 0 , ∀ x ∈ X şi x , x = 0 dacă şi numai dacă x = 0 E .
Perechea (E, <, >) se numeşte spaţiu prehilbert.
Observaţia 3.3.1. x ,0 E = 0 , ∀ x ∈ E (unde cu 0 E am notat elementul

neutru la adunare din X şi cu 0 numărul zero din Κ).
Într-adevăr, x ,0 E = x ,0 ⋅ 0 E = 0 x ,0 E = 0 .
Teorema 3.3.1. (inegalitatea Cauchy-Buniakovski-Schvarz)

2
x, y ≤ x, x y , y , ∀ x, y ∈ E (3.10)
Demonstraţie
Dacă y = 0 E , atunci x , y = 0 , deci inegalitatea (1) este evident satisfăcută.
Fie y ≠ 0 E . Pentru ∀ λ ∈ ≤ avem:
0 ≤ x − λy , x − λy = x , x − λy − λ y , x − λ y =
= x, x − λ x, y − λ y , x + λλ y , y .
x, y
În particular, pentru λ = avem
y, y
x, y x, y x, y x, y x, y
0 ≤ x, x − − ⋅ x, y + ⋅ y, y
y, y y, y y, y y, y
2
Deoarece x , y x, y = x, y , mai departe obţinem:
2
x, y 2
0 ≤ x, x − , deci x, y ≤ x, x y, y .
y, y
Corolar. Orice spaţiu prehilbert este un spaţiu normat.
Demonstraţie
Pentru ∀ x ∈ E notăm cu x = x, x . Evident,
x ≥ 0 şi λx = λ x , ∀ λ ∈ Κ şi ∀ x ∈ X.
Rămâne să dovedim şi proprietatea (iii) din Definiţia 3.2.1. Pentru ∀ x, y ∈ E avem
2
x+ y = x + y , x + y = x, x + x, y + y , x + y , y =
= x, x + x, y + x, y + y, y = x, y + 2Re x, y + y, y ≤
≤ x, x + 2 x , y + y , y .
Ţinând seama de inegalitatea (1) obţinem:
x + y ≤ x, x + 2 x, x y , y + y , y =
=( x + y )2 .
2 2
= x +2 x y + y
Rezultă x + y ≤ x + y , ∀ x, y ∈ X .
Definiţia 3.3.2. Un spaţiu prehilbert complet se numeşte spaţiu Hilbert.
Exemple
n
1. Spaţiul este un spaţiu Hilbert.
Într-adevăr, observăm pentru început că n este un spaţiu vectorial peste ϒ

în raport cu operaţiile:
x + y = ( x1 + y1 ,K , xn + yn ) , ∀ x = ( x1,K, xn ) , y = ( y1 ,K , yn ) ∈ n .
λx = ( λx1 ,K , λxn ) , ∀ λ ∈ ϒ.
Elementul neutru la adunare este 0 E = ( 0,0,K ,0 ) . Dacă notăm cu
n
x, y = ∑ xi yi , (3.11)
i =1
n
atunci formula (3.11) defineşte un produs scalar pe , iar formula
n
x2= x, x = ∑ xi2 , ∀ x∈ n
(3.12)
i =1
defineşte norma euclidiană pe n . Aşadar, n este un spaţiu prehilbertian.

Inegalitatea Cauchy-Buniakovski-Schwarz capătă următoarea formă:
2
n ⎛ n ⎞⎛ n ⎞
∑ xi yi ≤ ⎜ ∑ xi2 ⎟⎜ ∑ yi2 ⎟ .
⎜ ⎟⎜ ⎟
(3.13)
i =1 ⎝ i =1 ⎠⎝ i =1 ⎠
Pe spaţiul n s-a definit în subcap 3.2 şi o altă normă, care nu provine
dintr-un produs scalar şi anume:
{
x ∞ = = max xi ;1 ≤ i ≤ n . }
2. Fie M m,n ( ) spaţiul vectorial al matricelor cu m linii şi n coloane cu
elemente din ϒ.
( ) ( )
Dacă A = aij şi B = bij , 1 ≤ i ≤ m şi 1 ≤ j ≤ n , atunci formula
n n
A, B = ∑ ∑ aij bij
i =1 j =1
defineşte un produs scalar, deci M m,n ( ) este un spaţiu prehilbertian.
Norma unei matrice este deci:
n n
A = ∑ ∑ aij2 , ∀ A ∈ M m,n ( ).
i =1 j =1
Spaţiul M m,n ( ) se poate identifica cu spaţiul mn

prin următoarea
aplicaţie
ϕ : M m,n ( )→ mn
, ϕ ( A ) = ( a11 ,K, a1n ,K , an1 ,K , amn ) ,
pentru
⎛ a11 K a1n ⎞
∀ A= ⎜ ∈ M m,n ( ) .
⎜ am1 K amn ⎟⎟
⎝ ⎠
Se observă imediat că aplicaţia ϕ are următoarele proprietăţi: ϕ este
bijectivă, ϕ ( A + B ) = ϕ ( A ) + ϕ ( B ) şi ϕ ( λA ) = λϕ ( A) , ∀ A, B ∈ M m,n ( ) şi
∀ λ ∈ ϒ, de unde rezultă că spaţiul M m,n ( ) şi mn
sunt izomorfe din punct de
vedere algebric. Avem de asemenea:
ϕ ( A) = A , ∀ A ∈ M m,n ( ),
de unde rezultă că cele două spaţii sunt izomorfe şi din punct de vedere topologic.
Cum spaţiul mn
este Hilbert, rezultă că şi spaţiul M m,n ( ) este un spaţiu Hilbert.
3. Fie C ( [ a, b ] ) spaţiul vectorial al funcţiilor f : [ a, b ] ⊂ → , continue
pe [ a, b ] . Pentru ∀ f, g ∈ C ([ a, b]) notăm
b
f , g = ∫ f ( x ) g ( x )d x . (3.14)
a
Se verifică imediat că sunt satisfăcute proprietăţile (i) şi (ii) din Definiţia 3.3.1
b
a produsului scalar. Este de asemenea evident că f , f = ∫ f 2 ( x )d x ≥ 0 ,
a
([ a, b]) . Faptul că
b
∀f∈C f , f = ∫ f 2 ( x )d x = 0 dacă şi numai dacă f este identic
a
nulă pe [ a , b ] , rezultă din următorul rezultat cunoscut din liceu: dacă g : [ a , b ] →ϒ
b
este continuă şi pozitivă, neidentic nulă pe [ a , b ] , atunci ∫a g ( x)d x > 0 . Aşadar,
formula (3.14) defineşte un produs scalar pe C ([ a, b]) . Norma euclidiană va fi:
( [ a, b ] ) .
b 2
f 2= ∫a f ( x)d x = 0 , ∀ f ∈ C (3.15)
Pe spaţiul C ([ a, b]) se poate introduce şi norma

f ∞ = sup { f ( x) ; x ∈ [ a, b ]} (3.16)
Deoarece orice funcţie continuă pe [ a , b ] este mărginită, rezultă
( [ a, b ] ) ⊂ B ( [ a , b ] )
C
şi evident norma (3.16) este restricţia la C ([ a, b]) a normei (3.12).
Spaţiul (C ([ a, b ]) , ∞ ) este spaţiu Banach. Remarcăm că spaţiul C ([ a, b])
nu este complet în raport cu norma (3.15), deci nu este spaţiu Hilbert.
Într-adevăr, dacă considerăm şirul de funcţii continue:
⎧
⎪0 dacă − 1 ≤ x ≤ 0
⎪
⎪ 1
f n ( x ) = ⎨ nx dacă 0 < x ≤ ,
⎪ n
⎪ 1
⎪⎩ 1 dacă n < x ≤ 1
1 1
1 1 1 5
(1 − nx )
2
=∫ p x dx + ∫
2
atunci: f n + p − f n dx < + + = , ∀p .
n+ p 2 2 n
1
2 0
n+ p 3n 3n n 3n
Rezultă că { f n } este fundamental în raport cu norma 2 . Pe de altă parte
observăm că { f n } nu converge în C ([ −1,1]) în raport cu această normă.
Într-adevăr, dacă f : [ −1,1] → este continuă, atunci avem:
1
0 1
= ∫ f 2 ( x ) dx + ∫ n ⎡⎣ nx − f ( x ) ⎤⎦ dx + ∫1 ⎡⎣1 − f ( x ) ⎤⎦ dx
2 2 2
fn − f 2 −1 0
n
2
Dacă presupunem că lim f n − f 2
= 0 , rezultă că
n →∞
∫−1 f ( x ) dx + ∫0 ⎡⎣1 − f ( x )⎤⎦ dx = 0 şi mai departe că f ( x ) = 0, ∀x ∈ [ −1, 0] şi

0 1 2
2
f ( x ) = 1, ∀x ∈ ( 0,1] ceea ce contrazice faptul că f este continuă pe [ −1,1] .

Rezultă f n ⎯⎯→
2
f , dar f ∉ C ([ −1,1]) deci C ([ −1,1]) , ( 2 ) nu este complet.
3.4. Serii în spaţii normate
Definiţia 3.4.1. Fie X un spaţiu normat şi {un }n ≥1 un şir de elemente din X.
Pentru orice n ∈ * , notăm cu sn = u1 + u2 + K + un .

Perechea ({u }
n n ≥1 , {sn }n ≥1 ) se numeşte serie de elemente din spaţiul
∞
normat X şi se notează ∑ un .
n =1
∞
Seria ∑ un se numeşte convergentă dacă şirul sumelor parţiale {sn } este
n =1
convergent, deci dacă ∃ s ∈ X astfel încât lim sn − s = 0 . În acest caz s se
n→∞
∞
numeşte suma seriei şi notăm s = ∑ un .
n =1
Teorema 3.4.1. Fie X un spaţiu Banach şi {un } un şir de elemente din X.
∞
Condiţia necesară şi suficientă ca seria ∑ un să fie convergentă este ca ∀ ε > 0
n =1
să ∃ nε ∈ * astfel încât ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * să avem un +1 + K + un+ p < ε .
Demonstraţie
∞
∑ un este convergentă ⇔ {sn } este convergent ⇔ {sn } este fundamental,
n =1
deci ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * avem
sn + p − sn = un +1 + K + un+ p < ε .
Definiţia 3.4.2. O serie de elemente din spaţiul normat X se numeşte absolut
∞
convergentă dacă seria cu termeni pozitivi ∑ un este convergentă.
n =1
Teorema 3.4.2. Condiţia necesară şi suficientă ca un spaţiu normat X să fie

spaţiu Banach, este ca orice serie absolut convergentă de elemente din X să fie
convergentă.
Demonstraţie
∞
Necesitate. Fie ∑ un o serie absolut convergentă. Atunci ∀ ε > 0, ∃
n =1
*
nε ∈ astfel încât un +1 + K + un + p < ε , ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * . În
continuare avem:
un +1 + K + un + p ≤ un +1 + K + un + p < ε , ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * ,
∞
deci ∑ un este convergentă conform Teoremei 3.4.1.
n =1
Suficienţa. Fie { xn } un şir fundamental de elemente din X. Atunci există un
{ } cu proprietatea:
subşir xnk
1
xnk +1 − xnk < , ∀ k∈ * (3.17)
k
2
(vezi raţionamentul din demonstraţia Teoremei 1.2.1).
∞
1
Deoarece seria ∑ este convergentă, din (3.17) rezultă că seria
k =1 2k
∞
∑ ( xnk +1 − xnk ) este absolut convergentă, deci convergentă, conform ipotezei
k =1
noastre. Observăm însă că şirul sumelor parţiale al acestei serii coincide cu subşirul
{ k}
xn , deci ∃ x ∈ X astfel încât ∀ ε > 0, ∃ nε′ ∈ * cu proprietatea:
ε
xnk − x < , ∀ k ≥ nε′ .
2
Pe de altă parte, şirul { xn } este fundamental, deci ∃ nε′′ ∈ *
cu proprietatea:
ε
xn − xm < , ∀ n, m ≥ nε′′ .
2
Fie nε = max {nε , nε } , n ≥ nε şi k ≥ nε . Atunci
′ ′′
ε ε
xn − x ≤ xn − xnk + xnk − x < + =ε,
2 2
de unde rezultă xn → x .
Aşadar, am arătat că orice şir fundamental este convergent, deci X este spaţiu
Banach.
Exemple
∞
1. Fie X = n şi ∑ xk o serie de elemente din n
. Fiecare element xk va
k =1
fi de forma: xk = ( xk1 , xk 2 ,K , xkn ) .
Şirul sumelor parţiale {sk } este de forma
sk = ( sk1 , sk 2 ,K , skn ) unde ski = x1i + x2i + K + xki .
Din Teorema 3.1.1 rezultă că {sk } este convergent dacă şi numai dacă şirul
de numere reale {ski } este convergent, ∀ i = 1, n . Prin urmare, seria de vectori
∞ ∞
∑ xk este convergentă în n
, dacă şi numai dacă seriile de numere reale ∑ xki
k =1 k =1
sunt convergente în ϒ, ∀ i = 1, n .
∞ ⎛ 1 ( −1)n −1 ⎞
Seria ∑ ⎜⎜ n , n ⎟⎟ este convergentă în 2
şi are suma s = (1,ln 2 ) ∈ 2 ,
n =1 ⎝ 2 ⎠
∞
1 ∞ ( −1)n−1 = ln 2
deoarece ∑ = 1 şi ∑ .
n =1 2n n =1 n
2. Fie X = M m,n ( ) spaţiul Banach al matricelor cu m linii şi n coloane cu
elemente din ϒ. Aşa cu am mai remarcat, acest spaţiu se poate identifica cu spaţiul
∞
mn
. Rezultă că o serie de matrice ∑ Ak , unde pentru ∀ k∈ *,
k =1
⎛ a(k ) (k )
a12 a1(nk ) ⎞
11
Ak = ⎜ ⎟
⎜⎜ a ( k ) (k )
am (k ) ⎟
amn ⎟
⎝ m1 2 ⎠
∞
este convergentă, dacă şi numai dacă seriile de numere reale ∑ aij( k ) sunt
k =1
convergente în ϒ pentru ∀ i = 1, m şi ∀ j = 1, n .
∞
De exemplu, seria ∑ Ak , unde
k =1
⎛ 1 1 ⎞
⎜ − ( −1)k −1 ⎟
⎜ k k +2 ⎟
1 ⎜ ⎟
Ak =
k +1 ⎜ ⎡ ( −1)k −1 ⎤ ⎟
⎜ 1 1
( k + 1) ln ⎢1 + ⎥ ⎟
⎜⎜ k + 2 k ⎢ k +1 ⎥ ⎟⎟
⎝ ⎣ ⎦ ⎠
este convergentă în M 23 ( ) şi are suma
⎛ 1 ⎞
⎜ 1 − 1 − ln 2 ⎟
S= ⎜ 2 ⎟.
⎜ 1 ⎟
⎜ 1 0 ⎟
⎝ 2 ⎠
Într-adevăr,
∞ ∞ ⎛ 1 ⎞
1 1 ⎛ 1 ⎞
∑ (k )
a11 = ∑
(k )
a22 = lim ⎜
⎜
+
k →∞ ⎝ 1 ⋅ 2 2 ⋅ 3
+K + ⎟⎟ = lim ⎜1 −
k ( k + 1) ⎠ k →∞ ⎝ k + 1 ⎠
⎟ =1
k =1 k =1
În mod analog avem
∞ ∞
1
∑ (k )
a21 = − ∑ a12
(k )
=
2
.
k =1 k =1
În continuare observăm că
∞ ∞ ( −1)k −1 = 1 − 1 + 1 − 1 + K = 1 − ⎛1 − 1 + 1 − 1 + K ⎞ = 1 − ln 2
∑ (k )
a13 = ∑ k +1 2 3 4 5
⎜
⎝ 2 3 4
⎟
⎠
.
k =1 k =1
(k )
În sfârşit, dacă notăm cu a23 suma parţială de ordinul k a seriei
∞ ∞ ⎡ ( −1)k −1 ⎤
∑ (k )
a23 = ∑ ⎢1 + k + 1 ⎥⎥ ,
ln
k =1 k =1 ⎢⎣ ⎦
atunci
(
k −1 ⎧ln1 daca k = 2 p
(k ) 3 2 5 4 k + 1 + ( −1) ⎪
s23 = ln ⋅ ⋅ ⋅ K = ⎨ 2 p +1 (
2 3 4 5 k +1 ⎪ln 2 p daca k = 2 p − 1.
⎩
∞
(k )
Rezultă că lim s23 = 0 , deci
k →∞
∑ (k )
a23 = 0.
k =1
Observaţia 3.4.1. Într-un spaţiu Banach pot exista serii convergente care
nu sunt absolut convergente. Într-adevăr, dacă vom considera din nou seria precedentă,
despre care s-a arătat că este convergentă, observăm că
1 2 2 ⎡ ( −1)k +1 ⎤ 1
2
Ak = + + 1 + ( k + 1) ln 2 ⎢1 + ⎥≥ .
k +1 k2 ( k + 2 ) 2 ⎢ k + 1 ⎥ k + 1
⎣ ⎦
∞ ∞
1
Cum seria ∑ k +1 este divergentă, rezultă că seria ∑ Ak este divergentă,
k =1 k =1
∞
deci seria ∑ Ak nu este absolut convergentă.
k =1
∞
3. Fie X = ≤ şi ∑ zn o serie de numere complexe, unde zn = xn + i yn , ∀ n ∈ * .
n =1
Deoarece şirul sumelor parţiale este
sn = ( x1 + K + xn ) + i ( y1 + K + yn ) , ∀ n ∈ * ,
∞
din Teorema 3.1.2 rezultă că seria ∑ zn este convergentă în ≤ dacă şi numai dacă
n =1
∞ ∞
seriile de numere reale ∑ xn şi ∑ yn sunt convergente în ϒ.
n =1 n =1
∞
4. Fie X = B ( E ) , ∑ un o serie de funcţii din B ( E ) şi sn = u1 + K + un ,
n =1
n ∈ Ν. Deoarece, aşa cum am văzut, {sn } este convergent în B ( E ) dacă şi numai
∞
dacă {sn } este uniform convergent pe E, rezultă că seria ∑ un este convergentă
n =1
în B ( E ) în raport cu norma f ∞ = sup { f ( x) ; x ∈ E} , ∀ f ∈ B ( E ) , dacă şi
∞
numai dacă seria ∑ un este uniform convergentă pe E.
n =1
3.5. Funcţii elementare. Formulele lui Euler
Observaţia 3.5.1. Demonstraţia Teoremei 1.9.2 rămâne valabilă şi pentru serii

∞ ∞
de numere complexe. Prin urmare, dacă seriile de numere complexe ∑ un şi ∑ vn
n =1 n =1
sunt absolut convergente şi au sumele U, respectiv V, atunci orice serie produs a lor
este absolut convergentă şi are suma egală cu UV.
În continuare definim funcţiile de variabilă complexă e z , cos z şi sin z ca
sumele următoarelor serii de numere complexe:
z z2 zn
exp z = e z = 1 + + +K+ +K (3.18)
1! 2! n!
z2 z4 n z
2n
cos z = 1 − + + K + ( −1) +K (3.19)
2! 4! ( 2n )!
2 n −1
z3 z5 n −1 z
sin z = z − + − K + ( −1) +K (3.20)
3! 5! ( 2n − 1)!
Definiţiile au sens, deoarece seriile din dreapta sunt absolut convergente pe
≤, aşa cum rezultă imediat din criteriul raportului. Cum ≤ este spaţiu Banach, din
Teorema 3.4.2 rezultă că aceste serii sunt convergente pr orice z ∈ ≤.
Teorema 3.5.1. e z ⋅ eu = e z +u , ∀ u, z ∈ ≤.
Demonstraţie
În conformitate cu definiţia (3.18) a funcţiei exponenţiale avem:
z z2 zn
ez = 1 + + +K+ +K
1! 2! n!
u u2 un
eu = 1 + + +K+ +K
1! 2! n!
În virtutea Observaţiei 3.5.1, oricum am înmulţi aceste serii, obţinem o serie

absolut convergentă, a cărei sumă este egală cu e z ⋅ eu .
Folosind produsul de tipul I rezultă:
⎛z u⎞ ⎛z
2
z u u2 ⎞ ∞ ⎛ ∞
z n−k ⎞
e z ⋅ eu = 1 + ⎜ + ⎟ + ⎜ + + ⎟ +K = ∑ ⎜ ∑ ⎟=
⎝ 1! 1! ⎠ ⎜⎝ 2! 1!1! 2! ⎟⎠ ⎜
n =0 ⎝ k =0 ( n − k ) ! k ! ⎟
⎠
∞
1⎛ ∞ n! ⎞ ∞ 1⎛ ∞ ⎞
= ∑ ⎜⎜ ∑ z n−k ⋅ u k ⎟ = ∑ ⎜ ∑ Cnk z n−k ⋅ u k ⎟ =
n =0 n ! ⎝ k = 0 ( n − k ) !k !
⎟ ⎜ ⎟
⎠ n =0 n ! ⎝ k =0 ⎠
∞ ( z + u )n = e z +u .
= ∑ n!
n =0
Dacă în definiţia (3.18) a funcţiei exponenţiale înlocuim z cu iz obţinem
iz z 2 iz 3 z 4 ⎛ z2 z4 ⎞ ⎛ z z3 ⎞
eiz = 1 + + − + + K = ⎜1 − + − K⎟ + i ⎜ − + K⎟ =
1! 2! 3! 4! ⎜ 2! 4! ⎟ ⎜ 1! 3! ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
= cos z + i sin z .
Aşadar, au loc formulele
⎧⎪eiz = cos z + i sin z
⎨ −iz (3.21)
⎪⎩e = cos z − i sin z , ∀ z ∈
Formulele (3.21) se pot pune sub forma echivalentă.
⎧ 1 iz
⎪⎪cos z = 2 e + e( −z
)
⎨ (3.22)
⎪⎩ (
⎪sin z = 1 eiz − e −iz , z ∈
2i
)
Formulele (3.22) se numesc formulele lui Euler. Din Teorema 3.5.1 şi
formulele lui Euler rezultă imediat:
⎧⎪sin ( z + u ) = sin z cos u + cos z sin u
⎨ (3.23)
⎪⎩cos ( z + u ) = cos z cos u − sin z sin u
Dacă în definiţiile (3.18), (3.19) şi (3.20) luăm z = x ∈ ϒ, obţinem:
x x2
ex = 1 + + + KK (3.18')
1! 2!
x2 x4
cos x = 1 − + − KK (3.19')
2! 4!
x3 x5
sin x = x −
+ − KK , ∀ x ∈ ϒ. (3.20')
3! 5!
Ţinând seama de dezvoltările în serie Mac Laurin a funcţiilor elementare
studiate în subcap. 2.3, constatăm că funcţiile de variabilă complexă e z , cos z şi
sin z definite în (3.18), (3.19) şi (3.20) sunt generalizări ale funcţiilor de variabilă
reală e x , cos x şi sin x . Aşadar, restricţia la ϒ a funcţiei z → e z : ≤ → ≤ coincide
cu funcţia exponenţială reală x → e x : ϒ → ϒ cunoscută din liceu etc.
Din Teorema 3.5.1 şi formulele (3.21) rezultă:
e x +iy = e x ⋅ eiy = e x ( cos y + i sin y ) , ∀ z = x + iy ∈ ≤
În particular avem:
ei 2k π = 1, ∀ k ∈ Z .
În sfârşit, funcţia z = ln w , z ∈ ≤ se defineşte ca inversa funcţiei w = e z ,
z ∈ ≤.
Dacă w ≠ 0 şi w = r ( cos θ + i sin θ ) , atunci din ecuaţia w = e z = e x +iy =
= e x ( cos y + i sin y ) rezultă e x = r = w şi y = θ + 2k π = arg w + 2k π , k ∈ Z . Prin
urmare avem:
z = ln w = ln w + i arg w + i ⋅ 2k π , k ∈ Z .
Din punct de vedere al teoriei funcţiilor complexe, ln w are o infinitate de
valori dacă w ≠ 0. În particular, ln1 = 2k π i , ∀ k ∈ Z , spre deosebire de analiza
reală, unde ln1 = 0 (are o singură valoare).
3.6. Funcţii de matrice
Fie M n ( ) spaţiul vectorial al matricelor pătratice de ordinul n cu

elemente din ϒ. Aşa cum am văzut în subcap. 3.4 acest spaţiu se poate identifica
n2
cu spaţiul ; M n( ) este un spaţiu Banach (chiar Hilbert) în raport cu norma.
12
⎛ n n ⎞ ⎛ a11 a12 K a1n ⎞
A = ⎜ ∑ ∑ aij2 ⎟ , ∀ A=⎜ ∈M n ( ).
⎜ i =1 j =1 ⎟ ⎜ an1 an 2 K ann ⎟⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Lema 3.6.1. Pentru orice A,B ∈ M n ( ) , avem:

k
AB ≤ A B şi Ak ≤ A , ∀ k ∈ * (3.24)
Demonstraţie
Dacă notăm cu C = AB, atunci elementele matricei C sunt
n
cij = ∑ aik bkj , ∀ i, j = 1, n .
k =1
Din inegalitatea Cauchy-Buniakovski-Schwarz avem:
2
⎛ n ⎞ ⎛ n 2 ⎞⎛ n 2 ⎞
= ⎜ ∑ aik bkj ⎟ ≤ ⎜ ∑ aik
⎟⎜ ∑ kj ⎟⎟
cij2 ⎟⎜ b . (3.25)
⎜ ⎟ ⎜
⎝ k =1 ⎠ ⎝ k =1 ⎠⎝ k =1 ⎠
Sumând în (3.25) după indicele j rezultă:
n n ⎛ n n ⎞ n 2
∑ cij2 ≤ ∑ aik2 ⎜⎜ ∑ ∑ bkj2 ⎟⎟ = ∑ aik2 B . (3.26)
j =1 k =1 ⎝ j =1 k =1 ⎠ k =1
Sumând acum după i obţinem:
2
n n ⎛ n n 2⎞ 2 2 2
C = ∑ ∑ cij2 ≤ ⎜ ∑ ∑ aik ⎟⎟ ⋅ B = A B , deci C ≤ A B .
⎜
k =1 j =1 ⎝ i =1 k =1 ⎠
Inegalitatea (3.26) rezultă imediat din (3.25) prin inducţie completă.
n
Fie seria de puteri ∑ ak x k , ak ∈ ϒ pentru ∀ k ∈ Ν şi fie f suma sa. Dacă
k =1
notăm cu ρ raza sa de convergenţă, atunci avem:
f ( x ) = a0 + a1 x + a2 x 2 + K + ak x k , dacă x < ρ . (3.27)
Pentru orice A ∈ M n ( ) considerăm seria de matrice
a0 I n + a1 A + a2 A2 + K + ak Ak + K (3.28)
unde cu I n am notat matricea unitate de ordinul n.
Teorema 3.6.1. Seria (3.28) este convergentă pentru orice A ∈ M n ( ) cu

proprietatea A < ρ .
Demonstraţie
Deoarece M n ( ) este un spaţiu Banach, din Teorema 3.4.2 rezultă că este
suficient să arătăm că seria (3.28) este absolut convergentă pentru A < ρ . Fie deci
A ∈M n( ) cu proprietatea A < ρ , şi fie A < r < ρ . Din Lema 3.6.1 rezultă:
k
ak Ak = ak Ak ≤ ak A < ak r k .
∞
Cum ∑ ak r k este convergentă, din Criteriul I de comparaţie rezultă că
k =0
∞ ∞
seria ∑ ak Ak este convergentă, deci seria (3.28) ∑ ak Ak este convergentă (s-
k =0 k =0
a folosit notaţia A0 = E ).
Definiţia 3.6.1. Se numeşte funcţia de matrice definită de f şi se notează cu

f ( A) , suma seriei (3.28). Aşadar, avem:
f ( A) = a0 I n + a1 A + a2 A2 + K + ak Ak + K , ∀ A ∈ M n ( ), A <ρ.
Cea mai importantă funcţie de matrice este funcţia exponenţională de

∞
xk
matrice. Deoarece seria ∑ k ! are raza de convergenţă ρ = ∞, rezultă că avem:
k =0
1 1 1
e A = In + A + A2 + K + Ak + K , ∀ A ∈ M n ( ). (3.29)
1! 2! k!
Teorema 3.6.2. Funcţia exponenţială de matrice are următoarele proprietăţi:
(i) e0 = I n
(ii) eλI n = eλ I n , ∀ λ ∈ ϒ
(iii) Dacă AB = BA, atunci e A ⋅ e B = e B ⋅ e A = e A+ B
( )
−1
(iv) Matricea e A este nesingulară şi e A = e− A , ∀ A ∈ M n ( )
(v) Pentru orice matrice nesingulară C ∈ M n ( ) avem
−1
e A = C ⋅ eC AC ⋅ C −1 , ∀ A ∈ M n ( ) .
Demonstraţie
Proprietăţile (i) şi (ii) sunt evidente din (3.29). Demonstraţia proprietăţii (iii)
este identică cu demonstraţia Teoremei 3.5.1, cu observaţia suplimentară că dacă
AB = BA, atunci formula binomului lui Newton funcţionează şi pentru matrice, deci
are loc formula:
k
( A + B )k = ∑ Ckl Ak −l Bl .
l =0
Proprietatea (iv) rezultă din observaţia e A ⋅ e − A = e0 = I n . Pentru a demonstra
proprietatea (v) observăm pentru început că avem:
(C −1 AC )
k
= C −1 Ak C , ∀ k ∈ Ν. (3.30)
Într-adevăr, identitatea (3.30) se demonstrează imediat prin inducţie
matematică. Ţinând seama de (3.30) rezultă:
∞ ∞ ⎛ ∞ 1 ⎞
( )
−1 1 −1 k 1
eC AC = ∑ C AC = ∑ C −1 Ak C = C −1 ⎜ ∑ Ak ⎟ C = C −1e AC .
⎜ ⎟
k =0 k ! k =0 k ! ⎝ k =0 k ! ⎠
−1
Aşadar, avem eC AC = C −1e AC . Amplificând în această egalitate la stânga cu C
−1
şi la dreapta cu C −1 obţinem C ⋅ eC AC ⋅ C −1 = e A , deci (v).
Exemple
1. Dacă matricea A are forma diagonală, adică dacă
⎛ λ1 0 K 0 ⎞ ⎛ λ1k 0 K 0 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
A = ⎜ 0 λ 2 K 0 ⎟ , atunci Ak = ⎜ 0 λ 2k K 0 ⎟ .
⎜0 0 K λ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ n⎠ ⎜ 0 0 K λ kn ⎟
⎝ ⎠
Rezultă că
⎛ eλ1 0 K 0 ⎞
⎜ ⎟
eA = ⎜ 0 eλ 2 K 0 ⎟.
⎜ ⎟
⎜ 0 0 K eλ n ⎟
⎝ ⎠
⎛ 4 −1 ⎞ A
2. Fie A = ⎜ ⎟ . Să se calculeze e .
⎝ − 3 2 ⎠
În prima fază aducem matricea la forma diagonală. Ecuaţia caracteristică
este λ 2 − 6λ + 5 = 0 , iar valorile proprii sunt λ1 = 1 , λ 2 = 5 . Vectorii proprii sunt
x1 = (1,3) , x2 = (1, −1) . În raport cu baza x1 , x2 matricea A capătă forma diagonală
⎛1 1 ⎞
⎛1 0⎞ ⎛1 1 ⎞ −1
⎜4 4 ⎟
D=⎜ ⎟ . Matricea de trecere este C = ⎜ ⎟ , iar C = ⎜ ⎟.
⎝0 5⎠ ⎝ 3 −1 ⎠ ⎜1 −1⎟
⎜ ⎟
⎝4 4⎠
Aşadar, avem D = C −1 AC . Din Teorema 3.9.2, (v) rezultă
⎛1 1 ⎞
⎛ 1 1 ⎞ ⎛ e 0 ⎞ ⎜ 4 4 ⎟ 1 ⎛ e + 3e5 e − e5 ⎞
e A = Ce DC −1 = ⎜ ⎟⎜ 5⎟
⎜ ⎟ = ⎜ ⎟
⎝ 3 −1⎠ ⎜⎝ 0 e ⎟⎠ ⎜ 1 − 1 ⎟ 4 ⎜⎝ 3e − 3e5 3e + 3e5 ⎟⎠
⎜ ⎟
⎝4 4⎠
⎛ 4 −1 ⎞
3. Să se calculeze sin A, dacă A = ⎜ ⎟.
⎝ −3 2 ⎠
∞ ( −1)k ∞ ( −1)k
∑ ( 2k + 1)! ( CDC −1 )
2 k +1
sin A = ∑ A2k +1 = =
k =0 ( 2k + 1)! k =0
⎛1 1 ⎞
∞ ( −1)k ∞ ( −1)k ⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 0 ⎞ ⎜4 4 ⎟
=∑ CD 2 k +1C −1 = ∑ ⎜ ⎟ ⎜⎜ ⎟ ⎜
2 k +1 ⎟ 3
⎟=
k =0 ( 2 k + 1) ! k =0 ( 2 k + 1) ! ⎝ 3 −1 ⎠ ⎝ 0 5 ⎠⎜⎜ 1
− ⎟⎟
⎝4 4⎠
⎛1 1 ⎞
⎛ 1 1 ⎞ ⎛ sin1 0 ⎞ ⎜ 4 4 ⎟ 1 ⎛ sin1 + 3sin 5 sin1 − sin 5 ⎞
=⎜ ⎟⎜ ⎟⎜ ⎟= ⎜ ⎟.
⎝ 3 −1⎠ ⎝ 0 sin 5 ⎠ ⎜ 3 − 1 ⎟ 4 ⎝ 3sin1 − 3sin 5 3sin1 + sin 5 ⎠
⎜ ⎟
⎝4 4⎠
În încheierea acestui paragraf menţionăm că funcţia exponenţială de matrice

este utilă în studiul sistemelor de ecuaţii diferenţiale liniare.
n
3.7. Elemente de topologie în
Definiţia 3.7.1. Fie a = ( a1 , a2 ,K , an ) ∈ n

şi r > 0. Se numeşte bila
deschisă (închisă) de centru a şi rază r mulţimea
{
B ( a, r ) = x ∈ n ; x − a < r }
⎢ B ( a, r ) = { x ∈ x − a ≤ r} ⎥ .
⎡ ∨
n ⎤
;
⎣ ⎦
Cum pe mulţimea n
am introdus două norme ( 2
şi ∞ ) rezultă că pe
n
avem două tipuri de bile deschise (închise) şi anume:
{
B2 ( a, r ) = x = ( x1 ,K , xn ) ∈ n ; x − a 2 < r = }
{ 2 2
= x = ( x1 ,K , xn ) ∈ n ; ( x1 − a1 ) + K + ( xn − an ) < r 2 . }
{
B∞ ( a, r ) = x = ( x1 ,K , xn ) ∈ n ; x − a ∞ < r = }
{
= x = ( x1 ,K , xn ) ∈ n ; x1 − a1 < r ,K , xn − an < r . }
( (
(respectiv B2 ( a, r ) şi B∞ ( a, r ) ).
Exemple:
1. Fie a ∈ ϒ şi r > 0. Deoarece pe ϒ avem x 2 = x ∞ = x , ∀ x ∈ rezultă
că:
B2 ( a, r ) = B∞ ( a, r ) = { x ∈ ; x − a < r} = ( a − r , a + r ) .
Din punct de vedere geometric, pe ϒ, bila deschisă cu centrul în a şi de rază
r reprezintă intervalul deschis ( a − r , a + r ) .
2. Fie a = ( a1, a2 ) ∈ 2
şi r > 0.
{ 2 2
B2 ( a, r ) = x = ( x1 , x2 ) ∈ 2 ; ( x1 − a1 ) + ( x2 − a2 ) < r 2 şi }
{
B∞ ( a, r ) = x = ( x1 , x2 ) ∈ 2 ; x1 − a1 < r şi x2 − a2 < r} .
Din punct de vedere geometric B2 ( a, r ) reprezintă interiorul cercului cu

centrul în a = ( a1 , a2 ) şi de rază r iar B∞ ( a, r ) este interiorul pătratului cu centrul
în a = ( a1 , a2 ) şi de latură 2r.
x2 x2
a2+ r a
a2 a a2
a2- r
0 a1 x1 0 a1- r a1 a1+ r x1
Fig. 1 Fig. 2
3. În 3
, B2 ( a, r ) reprezintă interiorul sferei cu centrul în a = ( a1 , a2 , a3 ) ∈
∈ 3 şi de rază r, iar B∞ ( a, r ) reprezintă interiorul cubului cu centrul în a, feţele
paralele cu planele de coordonate şi de muchie 2r.
În general, în n
vom numi B2 ( a, r ) sfera n-dimensională şi B∞ ( a, r )
cubul n-dimensional.
Observaţia 3.7.1. Între cele două tipuri de bile din n au loc incluziunile:
⎛ r ⎞
B∞ ⎜ a, ⎟ ⊂ B2 ( a, r ) ⊂ B∞ ( a, r ) .
⎝ n⎠
⎛ r ⎞ r
Într-adevăr, dacă x = ( x1 ,K , xn ) ∈ B∞ ⎜ a, ⎟ , atunci xi − ai < ,
⎝ n⎠ n
∀ i = 1, n , de unde rezultă că:
r2
( x1 − a1 )2 + K + ( xn − an )2 < n ⋅ = r 2 , deci x ∈ B2 ( a, r ) .
n
Pe de altă parte, dacă
x = ( x1 ,K, xn ) ∈ B2 ( a, r ) ,
2 2
atunci ( x1 − a1 ) + K + ( xn − an ) < r 2 .
Cum xi − ai ≤ ( x1 − a1 )2 + K + ( xn − an )2 < r , ∀ i = 1, n rezultă că

x ∈ B∞ ( a, r ) .
În cazul perticular n = 2, incluziunile din
x2 Observaţia 3.7.1. sunt reprezentate geometric în Fig. 3.
Definiţia 3.7.2. Se numeşte vecinătate a

punctului a ∈ n orice mulţime
a2
n
V⊂ cu proprietatea că există r >0 astfel încât
V ⊃ B ( a, r ) .
a1 x1 Conform acestor definiţii, pe ϒ, o vecinătate
0 a punctului a ∈ ϒ, este orice mulţime V ⊂ ϒ care
Fig. 3 conţine un interval deschis (a – r, a + r), unde r > 0.
În particular orice interval deschis (a – r, a + r) este
vecinătate a punctului a ∈ ϒ.
S-ar părea că în n (n ≥ 2) există două tipuri de vecinătăţi pentru un punct şi
anume: vecinătăţi ce conţin bile de tipul B2 ( a, r ) , respectiv vecinătăţi ce conţin
bile de tipul B∞ ( a, r ) . Din Observaţia 3.7.1. rezultă că cele două tipuri de
vecinătăţi coincid. De aceea în continuare, prin vecinătate a punctului a ∈ n ,
înţelegem orice mulţime din n care conţine fie o sferă n-dimensională deschisă,
fie un cub n-dimensional deschis.
Mulţimea tuturor vecinătăţilor punctului a ∈ n o notăm cu V ( a ) .
Propoziţia 3.7.1. Familia V ( a ) are următoarele proprietăţi:

1) a ∈ V pentru orice V ∈ V ( a )
2) Dacă V ∈ V ( a ) şi U ⊃ V, atunci U ∈ V ( a ) .
3) Dacă a1 ≠ a2 atunci ∃ V1 ∈ V ( a1 ) şi ∃ V2 ∈ V ( a2 ) astfel încât
V1 I V2 = ∅.
m
4) Dacă Vi ∈ V ( a ) , i = 1, m , atunci I Vi ∈ V (a) .
i =1
5) Pentru orice V ∈ V ( a ) , ∃ W ∈ V ( a ) astfel încât V ∈ V (b) pentru orice

b ∈ W.
Demonstraţie
Proprietăţile 1) şi 2) sunt evidente. Dacă a1 ≠ a2 atunci a1 − a2 = r > 0 . Se
⎛ r⎞ ⎛ r⎞
observă imediat că B ⎜ a1; ⎟ I B ⎜ a2 ; ⎟ = Φ , deci am demonstrat 3).
⎝ 3⎠ ⎝ 3⎠
Fie Vi ∈ V ( a ) şi fie ri > 0 astfel încât Vi ⊃ B ( a, ri ) , i = 1, m . Dacă notăm
m m
cu r = min {ri ; 1 ≤ i ≤ m} , atunci I Vi ⊃ B ( a ; r ) , de unde rezultă că I Vi ∈ V (a) .
i =1 i =1
În sfârşit, fie V ∈ V (a ) şi r > 0 astfel încât V ⊃ B ( a, r ) . Dacă notăm cu
⎛ r⎞ ⎛ r⎞
W = B ⎜ a, ⎟ , atunci pentru ∀ b ∈ W şi ∀ x ∈ B ⎜ b, ⎟ avem x − a ≤ x − b +
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
r r ⎛ r⎞
+ b − a < + = r , de unde rezultă că B ⎜ b, ⎟ ⊂ V , deci V ∈ V (b) .
2 2 ⎝ 2⎠
Observaţia 3.7.2. Un şir { xk } de elemente din n

este convergent în n
şi are limita l ∈ n dacă şi numai dacă ∀ V ∈ V (l ) , ∃ un rang kV ∈ * astfel

încât xk ∈ V pentru orice k ≥ kV . (Cu alte cuvinte, în afara oricărei vecinătăţi V a
lui l se află un număr finit de termeni ai şirului).
Într-adevăr, fie V ∈ V (l ) , şi fie ∃ ε > 0 astfel încât V ⊃ B ( l , ε ) . Dacă
n
xk ⎯⎯⎯ → l , atunci ∃ kε ∈ * cu proprietatea că xk − l < ε pentru orice k ≥ kε .
Acest lucru revine la xk ∈ B ( l , ε ) ⊂ V , ∀ k ≥ kε .
Reciproc, fie ε > 0 şi fie V = B ( l , ε ) . Dacă ∃ kV = kε ∈ * astfel încât xk ∈ V
n
pentru orice k ≥ kε , atunci xk − l < ε pentru orice k ≥ kε , deci xk ⎯⎯⎯
→l .
Definiţia 3.7.3. Un punct a se numeşte punct interior pentru mulţimea

n
A⊂ dacă există V ∈ V ( a ) astfel încât V ⊂ A. Mulţimea tuturor punctelor
o
interioare ale mulţimii A se numeşte interiorul mulţimii A şi se notează cu A .
o o
Evident A ⊂ A. Mulţimea A se numeşte deschisă dacă A = A .
Observaţia 3.7.3. Pentru orice a ∈ n şi orice r > 0 mulţimea B ( a, r ) este
decshisă. Într-adevăr, fie b ∈ B ( a, r ) şi fie 0 < ε < r – b − a .
Dacă x ∈ B ( a, ε ) atunci x − a ≤ x − b + b − a < ε + b − a < r . Rezultă că x

∈ B ( a, r ) , deci B ( a, ε ) ⊂ B ( a, r ) . Aşadar orice punct b ∈ B ( a, r ) este punct
interior al mulţimii B ( a, r ) , deci B ( a, r ) este o mulţime deschisă.
Exemple
1. Dacă X = ϒ, atunci orice interval simetric (a – r, a + r) este o mulţime deschisă.
α+β
Fie ( α, β ) ⊂ ϒ un interval deschis oarecare. Dacă notăm cu a = şi cu
2
β−α
r= , atunci ( α, β ) = (a – r, a + r). Rezultă că orice interval deschis din ϒ
2
este o mulţime deschisă.
2. Dacă X = 2 , atunci interiorul oricărui cerc (pătrat) este o mulţime
deschisă.
3. Dacă X = 3 , atunci interiorul oricărei sfere (cub) este o mulţime
deschisă.
Proprietăţile mulţimilor deschise sunt puse în evidenţă de următoarea
propoziţie.
Propoziţia 3.7.2.
(i) O reuniune oarecare de mulţimi deschise este o mulţime deschisă.
(ii) Orice intersecţie finită de mulţimi deschise este o mulţime deschisă.
(iii) Mulţimea n şi mulţimea vidă ∅ sunt mulţimi deschise.
Demonstraţie
(i) Fie { Di }i∈I o familie de mulţimi deschise şi fie D = U Di . Dacă a ∈ D,
i∈I
atunci există i0 ∈ I astfel încât a ∈ Di0 . Cum Di0 este deschisă, rezultă că există
V ∈ V ( a ) astfel încât V ⊂ Di0 . Evident V ⊂ D, de unde rezultă că x = a este un
punct interior pentru D, deci D este deschisă.
m
(ii) Fie D1 ,K , Dm mulţimi deschise şi A = I Di . Dacă a ∈ A, atunci a ∈ Di
i =1
oricare ar fi i ∈ I. Cum Di este deschisă rezultă că există Vi ∈ V ( a ) astfel încât
m
V ⊂ Di . Dacă notăm cu V = I Vi , atunci V ∈ V ( a ) şi V ⊂ A. Rezultă că x = a este
i =1
punct interior pentru A, deci A este deschisă. Proprietatea (iii) este evidentă.
Propoziţia 3.7.2. ne permite să dăm exemple mai variate de mulţimi deschise.
De exemplu în ϒ, orice reuniune de intervale deschise este o mulţime deschisă. În
2
, diverse reuniuni şi intersecţii de interioare de cercuri sau pătrate sunt exemple
de mulţimi deschise etc.
Definiţia 3.7.4. Un punct a ∈ n se numeşte punct aderent pentru mulţimea

A ⊂ n dacă oricare ar fi V ∈ V ( a ) rezultă V I A ≠ ∅. Mulţimea tuturor
punctelor aderente ale mulţimii A se notează cu A şi se numeşte închiderea
mulţimii A. Evident A ⊂ A . Mulţimea A se numeşte închisă dacă A = A .
Teorema 3.7.1. Condiţia necesară şi suficientă ca mulţimea A ⊂ n să fie

închisă este ca mulţimea sa complementară CA = n \ A să fie deschisă.
Demonstraţie
Necesitatea. Presupunem că mulţimea A este închisă şi demonstrăm că
mulţimea CA este deschisă.
Dacă b ∈ CA, atunci b ∉ A = A . Prin urmare, b nu este punct aderent pentru
A. Rezultă că există V ∈ V (b) , astfel încât V I A = ∅, deci V ⊂ CA. Aşadar, b
este punct interior pentru CA, deci CA este deschisă.
Suficienţa. Presupunem că mulţimea CA este deschisă şi demonstrăm că A
este închisă. Aceasta revine la a arăta că A ⊂ A, ceea ce este echivalent cu
CA ⊂ C A .
Fie deci b ∈ CA. Cum CA este deschisă, rezultă că există V ∈ V (b) astfel
încât V ⊂ CA. Atunci V I CA = ∅, de unde rezultă că b nu este punct aderent
pentru A, deci b ∈ C A .
∨
Observaţia 3.7.4. Bila închisă B ( a, r ) este o mulţime închisă, ∀ a ∈ n şi
∀ r > 0.
Din Teorema 3.7.1. rezultă că este suficient să arătăm că mulţimea
{ }
∨
C B ( a, r ) = x ∈ n ; x − a > r este o mulţime deschisă.
∨
Fie b ∈ C B ( a, r ) şi fie 0 < ε < b − a – r. Dacă x ∈ B ( b, ε ) , atunci
x − b < ε . În continuare avem:
b−a ≤ b−x + x−a < b−a −r+ x−a ,
∨
de unde rezultă că x − a > r , deci că x ∈ B ( a, r ) .
∨ ∨
Aşadar, B ( b, ε ) ⊂ B ( a, r ) , deci b este punct interior pentru B ( a, r ) . Cum b
∨
a fost arbitrar rezultă că B ( a, r ) este deschisă.
Exemple
∨
1. Dacă X = ϒ, atunci B ( a, r ) = [a – r, a + r]. Rezultă că orice interval
simetric închis este o mulţime închisă. Cum orice interval închis [α,β] se poate
reprezenta ca un interval închis simetric, rezultă că orice interval închis din ϒ este o
mulţime închisă.
2. Fie X = 2 , a ∈ 2 şi r > 0. Din punct de vedere geometric, mulţimea
{( x , x ) ∈ }
∨ 2 2
B2 ( a, r ) = 1 2
2
; ( x1 − a1 ) + ( x2 − a2 ) ≤ r 2 reprezintă discul închis
(cercul inclusiv circumferinţa) cu centrul în a şi de rază r, iar mulţimea
{( x1, x2 ) ∈ }
∨
B∞ ( a, r ) = 2
; x1 − a1 ≤ r , x2 − a2 ≤ r reprezintă pătratul închis
(inclusiv laturile) cu centrul în a şi de latură 2r.
∨
3. Dacă X = 3 , atunci B2 ( a, r ) (sfera închisă cu centrul în a şi de rază r)
este o mulţime închisă.
∨
De asemenea, mulţimea B∞ ( a, r ) , care reprezintă cubul închis (inclusiv
feţele) cu centrul în a şi de muchie 2a este o mulţime închisă.
x2 x2
a2+ r
a2 a a
a2
a2- r
0 a1 x1 0 a1- r a1 a1+ r x1
Fig. 4 Fig. 5
Proprietăţile mulţimilor închise sunt puse în evidenţă de următoarea propoziţie.
Propoziţia 3.7.3.
(i) Orice reuniune finită de mulţimi închise este o mulţime închisă.
(ii) O intersecţie oarecare de mulţimi închise este o mulţime închisă.
(iii) Mulţimile n şi ∅ sunt închise.
Demonstraţie
Demonstraţia rezultă din Teorema 3.7.1, Propoziţia 3.7.2 şi relaţiile De
Morgan. De exemplu.
m
(i) Fie A1, A2,…, Am mulţimi închise şi fie A = U Ai .
i =1
Din Teorema 3.7.1. rezultă că este suficient să demonstrăm că mulţimea CA

m
este deschisă. Conform relaţiilor De Morgan, CA = I CAi . Cum CAi este deschisă
i =1
m
pentru orice i = 1, m , din Propoziţia 3.7.2 rezultă că I CAi = CA este deschisă.
i =1
Definiţia 3.7.5. Se numeşte frontiera mulţimii A şi se notează cu Fr A ,

mulţimea:
Fr A = A I CA .
n
Lema 3.7.1. Pentru orice A ⊂ avem:
o o
C A = CA şi CA = B unde B = CA.
Demonstraţie
o o
Dacă b ∈ C A , atunci b ∉ A , deci oricare ar fi V ∈ V (b) avem V I CA ≠ ∅.
Rezultă că b ∈ CA . Reciproc, dacă b ∈ CA , atunci V I CA ≠ ∅. Rezultă că
o o
b ∉ A , deci CA ⊂ C A . În mod asemănător se demonstrează cealaltă egalitate.
n
Propoziţia 3.7.4. Fie A o mulţime oarecare din . Atunci
o
(i) A este o mulţime deschisă.
(ii) A este o mulţime închisă.
o
(iii) Fr A este o mulţime închisă şi Fr A = A \ A .
Demonstraţie
o
(i) Fie a ∈ A . Atunci există r > 0 astfel încât B (a.r) ⊂ A.
Dacă notăm cu V = B(a, r), atunci conform Observaţiei 3.7.3. V este o mulţime
o o
deschisă. Aşadar, avem: V = V ⊂ A , de unde rezultă că a este punct interior pentru
o o
A , deci A este o mulţime deschisă.
o
(ii) Din Lema 3.7.1. rezultă că CA = B unde B = CA. Aşadar, CA este
deschisă, de unde rezultă că mulţimea A este închisă (Vezi Teorema 3.7.1.).
(iii) Din Lema 3.7.1. rezultă:
o o
Fr A = A I CA = A I C A = A \ A .
Faptul că Fr A este închisă rezultă din (ii).
Teorema 3.7.2. Fie A ⊂ n o mulţime oarecare. Atunci:

(i) Un punct b ∈ n aparţine închiderii A a mulţimii A, dacă şi numai
dacă există un şir {an } de puncte din A, an → b .
(ii) Mulţimea A este închisă dacă şi numai dacă limita oricărui şir
convergent de elemente din A aparţine lui A.
Demonstraţie
(i) Dacă b ∈ A , atunci A I B ( b, r ) ≠ ∅ , ∀ r > 0 . În particular,
⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞
B ⎜ b, ⎟ I A ≠ ∅ , ∀ m∈ * . Fie am ∈ B ⎜ b, ⎟ I A . Atunci am ∈ A şi am → b
⎝ m⎠ ⎝ m⎠
1 1
deoarece am − b < şi → 0.
m m
Reciproc, dacă am ∈ A, ∀ m∈ * şi am → b , atunci ∀ r > 0 ∃ mr ∈ *
astfel încât am − b < r , ∀ m ≥ mr . Rezultă că A I B ( b, r ) ≠ 0 , ∀ r > 0 , adică
b∈ A .
(i) Fie A o mulţime închisă şi fie {am } un şir de elemente din A, am → b .

Din (i) rezultă că b ∈ A . Cum A este închisă, rezultă că b ∈ A. Reciproc, dacă
b ∈ A , atunci din (i) rezultă că există un şir {am } de elemente din A, am → b .
Conform ipotezei rezultă că b ∈ A, deci A ⊂ A .
Definiţia 3.7.6. Un punct b ∈ n se numeşte punct de acumulare pentru

mulţimea A ⊂ n , dacă oricare ar fi V vecinătate a lui b, există a ∈ A I V, a ≠ b.
Mulţimea punctelor de acumulare ale lui A se notează cu A'. (Incluziunea A′ ⊂ A
este evidentă).
Teorema 3.7.3. Fie A ⊂ n o mulţime oarecare. Atunci:

(i) Un punct b ∈ A' dacă şi numai dacă există un şir {ak } de elemente din
A, ak ≠ al dacă k ≠ l , astfel încât ak → b .
(ii) A este închisă dacă şi numai dacă A' ⊂ A.
Demonstraţie
(i) Fie b ∈ A'. Atunci există a1 ∈ A I B ( b,1) , a1 ≠ b . Fie r1 = a1 − b şi fie
⎛ r ⎞ r 1
a2 ∈ A I B ⎜ b, 1 ⎟ . Evident a2 ≠ a1 şi a2 − b < 1 < . Fie r2 = a2 − b şi fie
⎝ 2⎠ 2 2
⎛ r ⎞
a3 ∈ B ⎜ b, 2 ⎟ I A , a3 ≠ b .
⎝ 2⎠
r 1
Evident a3 ≠ a2 , a3 ≠ a1 şi a3 − a < 2 < . Prin inducţie completă se
2 22
arată că există un şir {ak } de elemente din A, ak ≠ al pentru k ≠ l şi
1
ak − b < , deci ak → b .
k −1
2
(ii) Dacă A este închisă, atunci A ⊂ A. Cum A' ⊂ A rezultă că A' ⊂ A.
Reciproc, fie b ∈ A . Din Teorema 3.7.2. rezultă că există un şir {ak } de puncte
din A, ak → b . Dacă {ak } are o infinitate de termeni distincţi, din (i) rezultă că
b ∈ A'. Cum A' ⊂ A, rezultă că b ∈ A. Dacă {ak } nu are o infinitate de termeni
distincţi, atunci începând de la un anumit rang ak = b, deci b ∈ A. Am dovedit
incluziunea A ⊂ A, dacă A este închisă.
Observaţia 3.7.5. Din Teorema 3.7.3. rezultă că dacă b este punct de

acumulare pentru mulţimea A, atunci în orice vecinătate a sa se află o infinitate de
elemente din A, distincte. Rezultă că mulţimile finite nu au puncte de acumulare,
deci sunt închise în virtutea Teoremei 3.7.3. Mulţimile care nu au puncte de
acumulare se mai numesc şi mulţimi discrete. Există şi mulţimi infinite discrete. De
exemplu, mulţimea numerelor întregi ⊂ este discretă, deoarece, ∀ b ∈ ϒ
şi ∀ V ∈ V (b) mulţimea V I este finită.
Definiţia 3.7.7. O mulţime A ⊂ n se numeşte mărginită dacă există M > 0

astfel încât x ≤ M , oricare ar fi x ∈ A.
n
Lema 3.7.2. (Cesàro). Orice şir mărginit de elemente din conţine un
subşir convergent.
Demonstraţie
Prezentăm demonstraţia pentru cazul particular n = 2.
Fie zk = ( xk , yk ) , k ∈ * un şir de elemente din 2 mărginit. Rezultă că
∃ M > 0 astfel încât zk ∞ ≤ M , ∀ k. În particular, rezultă că şirurile de numere
reale { xk } şi { yk } sunt mărginite. Din Lema Cesàro pentru şiruri de numere reale
{ } convergent. Fie a = lim x . Aplicând din nou

rezultă că există un subşir xk p
p →∞
kp
Lema Cesàro subşirului { y } rezultă că există un subşir { y } convergent în ϒ

kp kp
l
la b. Din Teorema 3.1.1 rezultă că subşirul z = ( x , y ) , l ∈

kp kp este
kp
*
l l l
2
convergent în şi are limita z = (a,b).
În teoria limitelor de funcţii este important de ştiut când o mulţime are

puncte de acumulare. Teorema care urmează ne dă o condiţie suficientă ca o
mulţime din n să aibă puncte de acumulare.
Teorema 3.7.4. (Weierstrass-Bolzano). Orice mulţime mărginită şi infinită

n
din are cel puţin un punct de acumulare.
Demonstraţie
Fie A ⊂ n o mulţime mărginită şi infinită. Mulţimea fiind mărginită,
conţine un şir { xk } de elemente distincte. Deoarece A este mărginită, rezultă că
{ xk } este mărginit.
{ }
Din Lema 3.7.2. rezultă că există un subşir xk p , xk p → l ∈ n . Evident
l este punct de acumulare pentru A.
Definiţia 3.7.8. O mulţime K ⊂ n se numeşte compactă dacă este închisă

şi mărginită.
Din Propoziţia 3.7.3. rezultă că o reuniune finită de mulţimi compacte este o
mulţime compactă, şi o intersecţie oarecare de mulţimi compacte este o mulţime
compactă. Este de asemenea clar (din Observaţia 3.7.5), că orice mulţime finită
este compactă.
3.8. Limite de funcţii
În cele ce urmează, prin funcţie vectorială înţelegem orice funcţie F

n m
definită pe o mulţime A din cu valori în . Aşadar, pentru orice
x = ( x1 , x2 ,K, xn ) ∈ A ⊂ n
, imaginea y = F ( x ) ∈ m
, deci este de forma
F ( x) = ( y1 , y2 ,K , ym ) , yi ∈ , i = 1, m .
Dacă notăm cu fi ( x) = yi , ∀ x ∈ A , ∀ i = 1, m , atunci obţinem m funcţii
scalare fi : A ⊂ n → , i = 1, m , pe care le numim componentele scalare ale
funcţiei vectoriale F. Prin urmare avem:
F ( x) = ( f1 ( x), f 2 ( x),K , f m ( x) ) , ∀ x ∈ A sau
F = ( f1, f 2 ,K, f m ) : A ⊂ n → m .
Exemple
1. Funcţia r (t ) = ( a cos t , a sin t ) , t ∈ [ 0, 2π] este o funcţie vectorială definită
pe mulţimea A = [ 0, 2π] ⊂ cu valori în 2
.
2. Funcţia r ( u , v ) = ( a sin u cos v, a sin u sin v, a cos u ) , u ∈ [ 0, π] şi v ∈ [ 0, 2π]

este o funcţie vectorială definită pe dreptunghiul D = [ 0, π] × [ 0, 2π] ⊂ 2 cu valori
3
în .
Definiţia 3.8.1. Fie F : A ⊂ n

→ m o funcţie vectorială, a = ( a1 ,K, an )
un punct de acumulare pentru A şi L ∈ m . Spunem că L este limita funcţiei
vectoriale F în punctul a şi notăm cu L = lim F ( x) , dacă pentru orice vecinătate
x →a
U a lui L, există o vecinătate V a lui a, astfel încât F ( x) ∈ U , oricare ar fi
x ∈V I A , x ≠ a .
Teorema 3.8.1. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:

(i) L = lim F ( x) .
x →a
(ii) Pentru ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât ∀ x ∈ A, x ≠ a cu proprietatea
x − a < δε rezultă F ( x) − L < ε (norma este oricare din normele ∞
sau
2
).
n
(iii) Pentru orice şir {ak } de elemente din A, ak ⎯⎯⎯
→ a , ak ≠ a pentru
m
∀ k ∈ * , rezultă F ( ak ) ⎯⎯⎯ →L.
Demonstraţie
(i) ⇒ (ii) Fie ε > 0 şi fie U = B ( L, ε ) . Evident U ∈ V ( L ) şi conform (i)
∃ V ∈ V (a ) (depinzând în general de ε) astfel încât F ( x) ∈ U , ∀ x ∈V I A , x ≠ a.
Deoarece V este vecinătate pentru a rezultă că ∃ δε > 0 astfel încât
V ⊃ B ( a, δε ) . Fie x ∈ A, x ≠ a cu x − a < δε . Atunci x ∈V I A , x ≠ a. Conform
(i) F ( x) ∈ U , deci F ( x) − L < ε .
(ii) ⇒ (iii) Fie ε > 0 arbitrar şi fie δε > 0 cu proprietăţile din (ii). Dacă { xk }
este un şir de elemente din A, xk ≠ a , ∀ k şi xk → a , atunci ∃ kε ∈ * astfel încât
xk − a < δε pentru orice k ≥ kε . Din (ii) rezultă că F ( xk ) − L < ε , ∀ k ≥ kε ,
deci F ( xk ) → L .
(iii) ⇒ (i). Presupunem prin absurd că (i) nu este adevărată, deci că
∃ U 0 ∈ V ( L ) astfel încât oricare ar fi V ∈ V (a ) , ∃ xV ∈ V I A , xV ≠ a cu
⎛ 1⎞
proprietatea că F ( xV ) ∉ U 0 . În particular, pentru V = B ⎜ a, ⎟ , rezultă că
⎝ k⎠
⎛ 1⎞
∃ xk ∈ A I B ⎜ a, ⎟ , xk ≠ a astfel încât F ( xk ) ∉U 0 , ∀ k ∈ * . Cum
⎝ k⎠
⎛ 1⎞ 1
xk ∈ B ⎜ a, ⎟ rezultă că xk − a < , deci că xk → a . Din (iii) rezultă acum că
⎝ k⎠ k
F ( xk ) → L . Acest lucru contrazice faptul că F ( xk ) ∉U 0 , ∀ k ∈ * şi cu aceasta
demonstraţia este terminată.
Observaţia 3.8.1. Fie f : A ⊂ ϒ → ϒ, a un punct de acumulare pentru A şi

l∈ . Din Teorema 3.8.1. rezultă că l = lim f ( x) dacă ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel
x →a
încât ∀ x ∈ A, x ≠ a cu proprietatea x − a < δε rezultă că f ( x) − l < ε (deoarece
pe ϒ, x 2 = x ∞ = x ).
Am reobţinut astfel definiţia limitei unei funcţii învăţate în liceu.
Teorema 3.8.2. Fie F = ( f1, f 2 ,K, f m ) : A ⊂ n

→ m , a un punct de
acumulare pentru A şi L = ( l1,K, lm ) ∈ m . Atunci , L = lim F ( x) dacă şi numai
x →a
dacă li = lim fi ( x) , oricare ar fi i = 1, m .
x →a
Demonstraţie
Fie { xk } un şir de elemente din A, xk ≠ a pentru orice k, xk → a . Din
m
Teorema 3.8.1. rezultă că F ( xk ) = ( f1 ( xk ) ,K , f m ( xk ) ) ⎯⎯⎯
→ L = ( l1 ,K , lm ) , ceea
ce este echivalent cu faptul că fi ( xk ) ⎯⎯→ li , ∀ i = 1, m , deci că li = lim fi ( x) ,

x →a
i = 1, m .
Reciproc, dacă li = lim fi ( x) , ∀ i = 1, m , atunci fi ( xk ) ⎯⎯→ li , ∀ i = 1, m .
x →a
Din Teorema 3.1.1 rezultă că
m
F ( xk ) = ( f1 ( xk ) ,K , f m ( xk ) ) ⎯⎯⎯
→ L = ( l1 ,K , lm ) ,
deci că L = lim F ( x) .
x →a
Observaţia 3.8.2. Din Teorema 3.8.2. rezultă că studiul limitei unei funcţii
vectoariale revine la studiul limitelor componentelor sale scalare. Din această
cauză este suficient să studiem în continuare numai limite de funcţii scalare, adică
n
funcţii de forma f : A ⊂ → .
Fie a = ( a1 ,K, an ) un punct de acumulare al mulţimii A şi fie l ∈ ϒ. Dacă

folosim norma ∞
, atunci l = lim f ( x) dacă ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât ∀ a ∈ A ,
x →a
cu proprietatea x1 − a1 < δε ,K , xn − an < δε rezultă că f ( x1 ,K, xn ) − l < ε .
Să considerăm acum cazul şi mai simplu când n = 2.
Fie deci f : A ⊂ 2 → şi l ∈ ϒ. Vom folosi notaţiile ( x, y ) în loc de
( x1, x2 ) şi ( a, b ) în loc de ( a1 , a2 ) .
Din cele de mai sus rezultă că l = lim f ( x, y ) dacă ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel
x →a
y →b
încât, ∀ ( x, y ) ∈ A cu proprietatea x − a < δε , y − b < δε rezultă f ( x, y ) − l < ε .

Din Teorema 3.8.1. rezultă că această definiţie este echivalentă cu următoarea:
l = lim f ( x, y ) dacă şi numai dacă pentru orice şir ( xn , yn ) de elemente din A,
x →a
y →b
2
( xn , yn ) ≠ ( a, b ) pentru orice n ∈ * , ( xn , yn ) ⎯⎯⎯
→ ( a, b ) rezultă că şirul
f ( xn , yn ) ⎯⎯→ l .
Exemple
x3 + y 3
1. Fie f ( x, y ) = , ( x, y ) ∈ 2 \ {(0, 0)} .
2 2
x +y
Observăm că există lim f ( x, y ) = 0.
x →a
y →b
( ) ( )
32 32
Într-adevăr, deoarece x3 ≤ x 2 + y 2 şi y 3 ≤ x 2 + y 2 rezultă că
( )
32
2 x2 + y2
f ( x, y ) ≤ = 2 x2 + y2 .
2 2
x +y
2
Dacă ( xn , yn ) ⎯⎯⎯
→ ( 0,0 ) atunci xn2 + yn2 → 0 şi deci f ( xn , yn ) → 0 .
x3 + y 3
Am arătat deci că lim = 0.
x→0 x2 + y 2
y →0
x2 − y 2
2. Fie funcţia f ( x, y ) = , ∀ ( x, y ) ∈ 2 \ {( 0, 0 )} . Vom arăta că nu
2 2
x +y
există lim f ( x, y ) .
x→0
y →0
⎛1 1⎞ ⎛2 1⎞
Într-adevăr, considerăm şirurile ⎜ , ⎟ respectiv ⎜ , ⎟ . Ambele şiruri
⎝n n⎠ ⎝n n⎠
⎛1 1⎞ ⎛2 1⎞ 3
converg în 2 la (0,0). Pe de altă parte f ⎜ , ⎟ → 0 şi f ⎜ , ⎟ → , de unde
⎝n n⎠ ⎝n n⎠ 5
x2 − y 2
rezultă că nu există lim .
x→0 x2 + y 2
y →0
Teorema 3.8.3. (Cauchy-Bolzano). Fie f : A ⊂ n → ϒ, şi a ∈ n un

punct de acumulare pentru A. Condiţia necesară şi suficientă să existe
l = lim f ( x) ∈ este că pentru orice ε > 0 să existe V ∈ V ( a ) astfel încât, ∀
x →a
x′, x′′ ∈ V I A , x′ ≠ a , x′′ ≠ a să avem f ( x′ ) − f ( x′′ ) < ε .
Demonstraţie
Necesitatea. Fie l = lim f ( x) ∈ . Atunci, ∀ ε > 0, ∃ V ∈ V (a ) astfel încât
x →a
ε
∀ x ∈V I A , x ≠ a avem f ( x) − l < Dacă x′, x′′ ∈ V I A , x′ ≠ a , x′′ ≠ a ,
2
ε ε
atunci f ( x′ ) − f ( x′′ ) ≤ f ( x′ ) − l + l − f ( x′′ ) <
+ =ε.
2 2
Suficienţa. Fie ε > 0 şi V ∈ V ( a ) cu proprietăţile din enunţul teoremei şi fie
{ xk }un şir de elemente din A, xk ≠ a pentru orice k ∈ * , xk → a . Atunci există
un rang kε ∈ * (acest rang depinde de V care la rândul său depinde de ε) astfel
încât xk ∈ V, ∀ k ≥ kε. Rezultă că f ( xk ) − f ( xl ) < ε pentru orice k şi l ≥ kε, deci
că { f ( xk )} este un şir fundamental în ϒ. Din criteriul general de convergenţă al
lui Cauchy rezultă că { f ( xk )} este convergent. Din Teorema 3.8.1, punctul (iii),
rezultă că există lim f ( x) .
x →a
Pentru o funcţie f : A ⊂ n → ϒ se pot considera pe lângă limita definită
anterior, în care variabilele x1 , x2 ,K , xn tind simultan la a1 , a2 ,K , an şi limite
iterate, în care variabilele x1 ,K , xn tind pe rând la a1 ,K , an .
Pentru a lămuri această problemă considerăm cazul unei funcţii de două
variabile. Fie dreptunghiul D = {( x, y ) ∈ 2
}
x − a < h, y − b < k şi f : A → ϒ .
Presupunem că pentru orice x ∈ ( a − h, a + h ) există lim f ( x, y ) . Evident,

y →b
această limită depinde de x şi defineşte o funcţie ϕ( x) = lim f ( x, y ) ,
y →b
x ∈ ( a − h, a + h ) . Dacă presupunem în plus că există lim ϕ( x) , atunci această

x →a
limită se notează cu lim lim f ( x, y ) şi se numeşte limita iterată după y şi x a
x→a y →b
funcţiei f în punctul (a,b). În mod analog se defineşte lim lim f ( x, y ) .
y →b x→ a
x2 − y 2
Limitele iterate nu sunt în general egale. De exemplu, dacă f ( x, y ) = ,
x2 + y 2
( x, y ) ∈ 2
\ {( 0, 0 )} atunci se constată imediat că lim lim f ( x, y ) = 1 şi
x →0 y →0
lim lim f ( x, y ) = −1 . Remarcăm faptul că lim f ( x, y ) nu există în acest caz.
y →0 x →0 x →0
y →0
(Vezi Exemplul 2).
1
Pentru funcţia f ( x, y ) = x sin , y ≠ 0, avem lim f ( x, y ) = 0, deoarece
y x →0
y →0
1
x sin ≤ x . Observăm de asemenea că lim lim f ( x, y ) = 0 în timp ce cealaltă
y y →0 x →0
limită iterată lim lim f ( x, y ) nu există.
x →0 y → 0
Legătura dintre limitele iterate şi limita în raport cu ansamblul variabilelor
lim f ( x, y ) este pusă în evidenţă de următoarea propoziţie.
x →a
y →b
Propoziţia 3.8.1. Dacă există lim f ( x, y ) = l şi dacă pentru orice

x→a
y →b
x ∈ ( a − h, a + h ) există ϕ( x) = lim f ( x, y ) , atunci există lim lim f ( x, y ) = l .
y →b x →a y →b
Demonstraţie
Pentru ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât ∀ ( x, y ) ∈ D cu proprietatea x − a < δε ,
y − b < δε avem f ( x, y ) − l < ε . Trecând la limită după y obţinem: ϕ( x) − l ≤ ε
pentru orice x ∈ ( a − h, a + h ) cu proprietatea x − a < δε . Rezultă că există
lim ϕ( x) = l , deci că există lim lim f ( x, y ) = l .
x →a x →a y →b
Corolar. Dacă există limitele iterate şi sunt diferite, atunci nu există

lim f ( x, y ) .
x→a
y →b
3.9. Funcţii continue
Fie F : n
→ m
. Pentru orice submulţime A ⊂ n
notăm cu F ( A) =
= { F ( x) x ∈ A} . Evident F ( A) ⊂ m şi se numeşte imaginea directă a mulţimii A
m
prin F. Pentru orice submulţime B⊂ notăm cu
F −1
(B) = { x ∈ n
}
F ( x ) ∈ B . Mulţimea F −1
( B) se numeşte preimaginea
mulţimii B prin F.
Definiţia 3.9.1. Fie F : A ⊂ n → m şi a ∈ A. Spunem că F este continuă

în punctul a dacă ∀ U ∈ V [ F (a) ] , ∃ V ∈ V (a ) astfel încât F (V I A ) ⊂ U . Dacă
F este continuă în fiecare punct din A, atunci F este continuă pe A.
Observaţia 3.9.1. Dacă a ∈ A este punct de acumulare pentru A, atunci

F este continuă în x = a dacă şi numai dacă există lim F ( x) = F (a) . Dacă a ∈ A
x →a
nu este punct de acumulare pentru A (un astfel de punct se numeşte punct izolat),
atunci există V ∈ V (a ) astfel încât V I A = {a} şi evident F (V I A ) ⊂ U ,
∀ U ∈ V [ F (a) ] . Rezultă că orice funcţie este continuă într-un punct izolat din
domeniul său de definiţie.

(i) F este continuă în a ∈ A
(ii) ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât ∀ x ∈ A cu proprietatea x − a < δε rezultă
că F ( x) − F (a) < ε
(iii) Pentru orice şir { xk } de elemente din A, xk → a , rezultă
F ( xk ) → F (a) .
Demonstraţia rezultă din Teorema 3.8.1 şi Observaţia 3.9.1, cu menţiunea
că dacă a ∈ A este un punct izolat, atunci oricare din afirmaţiile (i)-(iii) este
evidentă.
Teorema 3.9.2. O funcţie vectorială F = ( f1 ,K, f n ) : A ⊂ n

→ m
este
continuă în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă fiecare componentă a sa fi : A →
este continuă în a.
Demonstraţia rezultă din Teorema 3.8.2 şi Observaţia 3.9.1 .
Din Teorema 3.9.2. rezultă că este suficient să studiem continuitatea funcţiilor
scalare.
Fie f : A ⊂ n
→ ϒ şi a = ( a1,K, an ) ∈ A . Dacă folosim norma ∞
, atunci
f este continuă în a dacă ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât, oricare ar fi
x = ( x1 ,K , xn ) ∈ A cu proprietatea x1 − a1 < δε ,K , xn − an < δε rezultă
f ( x1,K, xn ) − f ( a1,K, an ) < ε .
În continuare vom considera cazul funcţiilor de 2 variabile şi vom folosi
notaţia ( x, y ) în loc de ( x1 , x2 ) şi ( a, b ) în loc de ( a1, a2 ) .
Dacă f : A ⊂ 2
→ ϒ şi ( a, b ) ∈ A, atunci f este continuă în ( a, b ) dacă
∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât ∀ ( x, y ) ∈ A cu x − a < δε , y − b < δε rezultă
f ( x, y ) − f ( a, b ) < ε . Această definiţie este echivalentă cu următoarea: pentru
2
orice şir {( xn , yn )} de puncte din A, ( xn , yn ) ⎯⎯⎯
→ ( a, b ) rezultă că
f ( xn , yn ) ⎯⎯→ f ( a, b ) .
Exemple
1. Funcţia f ( x, y ) = x 2 + y 2 − xy + 5 , ( x, y ) ∈ 2
este continuă pe 2
,
deoarece ∀ ( a, b ) ∈ 2
şi ∀ ( xn , yn ) → ( a, b ) rezultă că f ( xn , yn ) → f ( a, b ) .
⎧ x3 + y3 (
⎪ daca ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
2. Funcţia f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2
⎪ (
⎩ 0 daca ( x, y ) = ( 0, 0 )
este continuă pe 2 .
Într-adevăr, dacă ( a, b ) ≠ (0,0) afirmaţia rezultă din definiţia cu şiruri.
Continuitatea în origine rezultă din faptul că, aşa cum s-a arătat în subcap. 3.8,
x3 + y 3
∃ lim =0.
x→0 x2 + y2
y →0
⎧ x2 − y 2 (
⎪ 2 daca ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
3. Funcţia f ( x, y ) = ⎨ x + y 2
⎪ (
⎩ 0 daca ( x, y ) = ( 0, 0 )
nu este continuă în origine, deoarece, aşa cum s-a arătat în subcap. 3.8, această
funcţie nu are limită în acest punct.
Definiţia 3.9.2. Fie f :A⊂ n
→ , a = ( a1 ,K , an ) ∈ A şi Ai =
{
= t∈ ( a1,K , ai −1, t , ai +1,K , an ) ∈ A} , i = 1, n . Spunem că f este continuă în
raport cu variabila xi în punctul a dacă funcţia de o variabilă:
t → f ( a1 ,K , ai −1 , t , ai +1,K , an ) : Ai → S
este continuă în punctul t = ai .
Observaţia 3.9.2. Dacă f : A ⊂ n → ϒ este continuă în a ∈ A, atunci f este

continuă în a în raport cu orice variabilă xi , i = 1, n .
Afirmaţia reciprocă nu este în general adevărată. Există funcţii continue
într-un punct în raport cu fiecare variabilă dar care nu sunt continue în acel punct.
⎧ xy (
Exemplu. f ( x, y ) = ⎪ daca ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
2 2
⎨x + y
⎪ 0 (
daca ( x, y ) = ( 0,0 ) .
⎩
Observăm că f nu este continuă în origine, în raport cu ansamblul
variabilelor, deoarece nu are limită în origine.
⎧⎛ 1 1 ⎞ ⎫ ⎧⎛ 2 1 ⎞ ⎫
Într-adevăr, şirurile ⎨⎜ , ⎟ ⎬ şi ⎨⎜ , ⎟ ⎬ converg în 2 la (0,0) şi
⎩⎝ n n ⎠ ⎭ ⎩⎝ n n ⎠ ⎭
⎛1 1⎞ 1 ⎛2 1⎞ 2
lim f ⎜ , ⎟ = ≠ lim f ⎜ , ⎟ = .
n→∞ ⎝ n n ⎠ 2 n→∞ ⎝ n n ⎠ 5
Pe de altă parte, f ( x,0 ) = 0 , ∀ x ∈ ϒ, de unde rezultă că funcţia
x → f ( x,0 ) : ϒ→ϒ este continuă în x = 0, deci f este continuă în (0,0) în raport cu
x. Analog, f este continuă în (0,0) în raport cu y.
Teorema 3.9.3. Fie F : A ⊂ n → B ⊂ m şi G : B ⊂ m → p . Dacă F

este continuă în a ∈ A şi G este continuă în b = F(a) ∈ B, atunci funcţia compusă
H = G o F : A ⊂ n → p este continuă în punctul a.
Demonstraţie
Demonstraţia rezultă din Teorema 3.9.1 punctul (iii). Într-adevăr, dacă { xk }

este un şir oarecare de elemente din A, xk → a , atunci F ( xk ) → F (a ) = b şi
G ⎡⎣ F ( xk ) ⎤⎦ → G [ F (a)] . Aşadar, H ( xk ) → H (a) , deci H este continuă în a.
Teorema 3.9.4. Dacă f : A ⊂ n → ϒ este continuă în punctul a ∈ A şi

f (a) > 0 [ f (a) < 0] , atunci există o vecinătate V ∈ V (a ) astfel încât f ( x) > 0
[ f ( x ) < 0]
oricare ar fi x ∈ V I A.
Demonstraţie
1
Presupunem f (a) > 0 şi notăm cu ε =f (a) . Deoarece f este continuă în
2
x = a rezultă că există δε > 0 astfel încât ∀ x ∈ A cu x − a < δε avem
f ( x) − f (a) < ε . Dacă notăm cu V = B ( a, δε ) , atunci V ∈ V (a ) şi pentru orice
x ∈ V I A avem:
1 3
f (a) = f (a) − ε < f ( x) < f (a) + ε = f (a) , deci f ( x) > 0.
2 2
Teorema 3.9.5. Fie f, g : A ⊂ n → şi α, β ∈ ϒ. Dacă f şi g sunt

continue în a ∈ A, atunci funcţiile αf + βg şi fg sunt continue în a. Dacă g(a) ≠ 0,
f
atunci funcţia este continuă în a.
g
Demonstraţie
Fie { xk } un şir de elemente din A, xk → a. Din ipoteză rezultă că
f ( xk ) → f (a ) şi g ( xk ) → g (a) . Ţinând seama de proprietăţile şirurilor
convergente de numere reale rezultă că:
( αf + βg ) ( xk ) = αf ( xk ) + βg ( xk ) → αf (a) + β g (a) = ( αf + β g ) (a)
( fg ) ( xk ) = f ( xk ) g ( xk ) → f (a ) g (a ) = ( fg ) (a ) ,
de unde rezultă că αf = βg şi fg sunt continue în a .
Dacă g(a) ≠ 0, atunci din Teorema 3.9.4, rezultă că există V ∈ V ( a ) astfel
încât g(x) ≠ 0, ∀ x ∈ V I A. Renunţând, eventual la un număr finit de termeni ai
şirului { xk } şi renotând termenii acestui şir, putem presupune că xk ∈ V I A ,
⎛ f ⎞ f ( xk ) f (a)
∀ k ∈ * , deci că g ( xk ) ≠ 0 , ∀ k ∈ * . Atunci ⎜ ⎟ ( xk ) = → =
⎝g⎠ g ( xk ) g (a)
⎛ f ⎞ f
= ⎜ ⎟ ( a ) , de unde rezultă că este continuă în punctul a.
g
⎝ ⎠ g

(i) F : n → m este continuă pe n

(ii) F–1(D) este deschisă, oricare ar fi D ⊂ m deschisă.
(iii) F–1(B) este închisă, oricare ar fi B ⊂ m închisă.
Demonstraţie
(i) ⇒ (ii). Fie D ⊂ m
deschisă şi fie a ∈ F −1 ( D ) oarecare. Atunci
b = F (a) ∈ D şi deoarece D este deschisă, există U ∈ V (b) astfel încât U ⊂ D.
Cum F este continuă în a, rezultă că ∃ V ∈ V (a ) cu proprietatea că
F (V ) ⊂ U ⊂ D , deci V ⊂ F −1 (U ) ⊂ F −1 ( D ) . Aşadar, a este punct interior pentru
F −1 ( D ) , deci F −1 ( D ) este deschisă.
n
(ii) ⇒ (i) Fie a ∈ oarecare şi fie b = F (a ) .
Dacă U ∈ V (b) , atunci există r > 0 astfel încât U ⊃ B ( b, r ) . Cum B ( b, r )
este deschisă, din (ii) rezultă că V = F −1 ( B ( b, r ) ) este deschisă. Evident
V ∈ V (a ) şi F (V ) ⊂ U , deci F este continuă în a.
Echivalenţa (ii) ⇔ (iii) rezultă din Teorema 3.7.1. şi din observaţia imediată
CF −1 ( B ) = F −1 ( CB ) , oricare ar fi B ⊂ m
.
3.10. Proprietăţile funcţiilor continue pe mulţimi

compacte şi conexe
n
Reamintim că prin mulţime compactă în se înţelege o mulţime închisă şi
mărginită.
Teorema 3.10.1. Fie F : n → m o funcţie continuă. Dacă mulţimea

K ⊂ n este compactă, atunci mulţimea F ( K ) – imaginea sa directă prin F, este
de asemenea compactă.
Demonstraţie
Vom arăta că F ( K ) = { F ( x); x ∈ K } este închisă şi mărginită. Presupunem
pentru început că F ( K ) nu este mărginită. Atunci ∀ M > 0, ∃ xM ∈ K astfel încât
F ( xM ) < M .
1
În particular, pentru M = , p ∈ * există x p ∈ K astfel încât
p
( ) > p.
F xp (3.31)
Deoarece mulţimea K este mărginită, rezultă că şirul {x p } este mărginit,
{ } convergent (conform lemei Cesàro). Fie a = llim

deci conţine un subşir x pl
→∞ l
xp .
Cum K este închisă, rezultă că a ∈ K (vezi Teorema 3.7.2).

În sfârşit, ţinând seama de faptul că F este continuă, rezultă că

( )
F (a) = lim F x pl . Pe de altă parte, din (3.31) avem F x pl
l →∞
( ) > pl , de unde
rezultă că lim F x pl
p →∞
( )= F ( a ) = +∞ . Am ajuns astfel la o contradicţie,
deoarece F ( a ) este finită.

Vom arăta acum că F ( K ) este închisă. Fie b ∈ F ( K ) oarecare. Din
Teorema 3.7.2 rezultă că există un şir {yp} de elemente din F ( K ) astfel încât
yp → b .
( )
Fie x p ∈ K cu proprietatea că y p = F x p . Aşa cum am arătat în prima
( )
parte a demonstraţiei există un subşir x pl → a , a ∈ K şi y pl = F x pl → F (a) . Pe
de altă parte y pl → b , de unde rezultă că b = F (a) ∈ F ( K ) .
Am demonstrat că F ( K ) ⊂ F ( K ) , deci că F ( K ) este închisă.
Definiţia 3.10.1. Fie f : A ⊂ n → ϒ mărginită. Spunem că f îşi atinge

marginile pe mulţimea A dacă ∃ xM ∈ A şi xm ∈ A astfel încât
f ( xM ) = M = sup f ( A ) şi f ( xm ) = m = inf f ( A ) .
Teorema 3.10.2. Fie f : K ⊂ n → ϒ o funcţie continuă. Dacă mulţimea K

este compactă atunci f este mărgintă pe K şi îşi atinge marginile pe K.
Demonstraţie
Faptul că f este mărginită pe K rezultă din Teorema 3.10.1. Fie M =
sup f ( K ) şi m = inf f ( K ) . Observăm că M, m ∈ f ( K ) . Într-adevăr, dacă V este
o vecinătate pentru M, atunci ∃ ε > 0 astfel încât V ⊃ ( M − ε, M + ε ) . Din definiţia
marginii superioare, rezultă că există xε ∈ K astfel încât M − ε < f ( xε ) . Aşadar,
V I f ( K ) ≠ ∅. Cum V a fost arbitrar, rezultă că M este punct aderent pentru
f ( K ) . Analog se arată că m ∈ f ( K ) . Pe de altă parte f ( K ) este închisă, deci
M, m ∈ f ( K ) . Aşadar, există xM ∈ K şi xm ∈ K astfel încât M = f ( xM ) şi
m = f ( xm ) .
Definiţia 3.10.2. O funcţie F : A ⊂ n → m se numeşte uniform continuă

pe A, dacă ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât ∀ x', x" ∈ A cu proprietatea x′ − x′′ < δε
rezultă F ( x′ ) − F ( x′′ ) < ε .
Reamintim că F este continuă pe A dacă este continuă în fiecare punct din A,

deci dacă ∀ x ∈ A şi ∀ ε > 0, ∃ δ x,ε > 0 astfel încât ∀ x' ∈ A cu proprietatea
x′ − x < δ x,ε , rezultă că F ( x′ ) − F ( x) < ε .
Prin urmare, deosebirea între continuitatea uniformă şi continuitatea pe A,
constă în faptul că în cazul continuităţii uniforme, pentru orice ε > 0 există un număr
δε > 0, acelaşi pentru toate punctele x ∈ A, astfel încât F ( x′ ) − F ( x′′ ) < ε pentru
orice x', x" ∈ A care satisfac condiţia x′ − x′′ < δε . Evident, orice funcţie uniform
continuă pe A este continuă pe A. Afirmaţia reciprocă nu este în general adevărată.
Exemplu. Funcţia f ( x ) = x 2 , x ∈ ϒ este continuă pe ϒ, dar nu este uniform

continuă pe ϒ .
Pentru a arăta că f nu este uniform continuă pe ϒ, va trebui să arătăm că ∃
ε0 > 0 astfel încât ∀ δ > 0, ∃ xδ′ , xδ′′ ∈ ϒ cu proprietăţile:
xδ′ − xδ′′ < δ şi f ( xδ′ ) − f ( xδ′′ ) ≥ ε0 .
1
Fie ε0 = şi δ > 0 oarecare. Observăm că dacă x′ = n + 1 şi x′′ = n ,
2
atunci f ( x′ ) − f ( x′′ ) = 1 , ∀ n ∈ * . Pe de altă parte x′ − x′′ = n +1 − n =
1 1
= → 0 . Rezultă că ∃ un rang nδ ∈ * astfel încât < δ,
n +1 + n n +1 + n
∀ n ≥ nδ . Dacă alegem xδ′ = nδ + 1 şi xδ′′ = nδ , atunci xδ′ − xδ′′ < δ şi
1
f ( xδ′ ) − f ( xδ′′ ) = 1 > ε0 =
.
2
Aşadar f nu este uniform continuă pe ϒ.
Propoziţia 3.10.1. Dacă f : I ⊂ ϒ → ϒ este derivabilă şi are derivata

mărginită pe intervalul I, atunci f este uniform continuă pe I.
Demonstraţie
Fie M > 0 astfel încât f ′( x) ≤ M , ∀ x ∈ I . Din Teorema creşterilor finite a
lui Lagrange, rezultă că oricare ar fi x,y ∈ I, există ξ între x şi y, astfel încât
f ( x ) − f ( y ) = f ′ ( ξ )( x − y ) . Aşadar, avem:
f ( x ) − f ( y ) = f ′ ( ξ ) x − y ≤ M x − y , ∀ x, y ∈ I .
ε
Fie ε > 0 şi fie δε = . Dacă x − y < δε atunci f ( x) − f ( y ) <
M
ε
<M⋅ = ε , deci f este uniform continuă pe I.
M
Exemplu
Funcţia f ( x) = 2 x + sin 2 x , x ∈ ϒ este uniform continuă pe ϒ. Într-adevăr,

f ′( x) = 2 + sin 2 x ≤ 3 , ∀ x ∈ Din Propoziţia 3.10.1 rezultă că f este uniform
continuă pe ϒ.
Teorema următoare ne arată că pe mulţimi compacte noţiunile de continuitate
şi continuitate uniformă sunt echivalente.
Teorema 3.10.3. Fie F : K ⊂ n → m continuă. Dacă mulţimea K este

compactă, atunci F este uniform continuă pe K.
Demonstraţie
Presupunem prin absurd că F nu este uniform continuă pe K. Atunci ∃ ε0 > 0
astfel încât ∀ δ > 0, ∃ xδ′ , xδ′′ ∈ K cu proprietăţile xδ′ − xδ′′ < δ şi
F ( xδ′ ) − F ( xδ′′ ) ≥ ε0 .
1 *
În particular, pentru δ = , p∈ rezultă că există x′p , x′′p ∈ K cu
p
proprietăţile:
1
x′p − x′′p < (3.32)
p
( )
( ) ≥ ε0 .
F x′p − F x′′p (3.33)
Deoarece K este mărginită, şirul { x′p } este mărginit, deci există un subşir
x′pl → a . Cum K este închisă rezultă că a ∈ K (Teorema 3.7.2). Pe de altă
parte, din (3.32) rezultă că x′′pl → a .
Ţinând seama că F este continuă avem:
( ) ( )
F x′pl → F (a) şi F x′′pl → F (a) .
Aşadar, F ( x′pl ) − F ( x′′pl ) → F (a) − F (a) = 0 .

Am ajuns astfel la o contradicţie, deoarece conform (3.33)
( ) ( ) ≥ ε0 , ∀
F x′pl − F x′′pl l∈ *
.
Definiţia 3.10.3. O mulţime A ⊂ n se numeşte conexă dacă nu există două

mulţimi deschise D1 şi D2 cu proprietăţile:
A ⊂ D1 U D2 , D1 I D2 I A = ∅ , D1 I A ≠ ∅ , D2 I A ≠ ∅ .
Teorema 3.10.4. O submulţime nevidă A ⊂ este conexă dacă şi numai

dacă este un interval (adică ∀ x, y ∈ A şi ∀ x < z < y rezultă z ∈ A).
Demonstraţie
Necesitatea. Fie A ⊂ o mulţime conexă. Presupunem prin absurd că A nu

este interval. Atunci ∃ a, b ∈ A şi a < c < b astfel încât c ∉ A.
Fie D1 = ( −∞, c ) şi D2 = ( c, ∞ ) . Evident D1 şi D2 sunt mulţimi deschise în
ϒ. Cum a ∈ A I D1 şi b ∈ A I D2 , rezultă A I D1 ≠ ∅ şi A I D2 ≠ ∅. Pe de altă
parte D1 I D2 = ∅, de unde rezultă D1 I D2 I A = ∅. În sfârşit ∀ x ∈ A avem
x ≠ c, deci sau x < c sau x > c, de unde rezultă A ⊂ D1 U D2 . Aşadar, A nu e
conexă, ceea ce contrazice ipoteza făcută.
Suficienţă. Fie A ⊂ un interval. Presupunem prin absurd că A nu este o
mulţime conexă, deci există două mulţimi deschise D1 şi D2 cu proprietăţile din
Definiţia 3.10.3.
Fie a1 ∈ A I D1 şi a2 ∈ A I D2 . Cum A I D1 I D2 = ∅, rezultă a1 ≠ a2 , deci
putem presupune a1 < a2 şi deoarece A este interval, avem [ a1 , a2 ] ⊂ A .
Fie E = A I D1 I ( −∞, a2 ) şi fie c = supE. Evident a1 ≤ c ≤ a2 , deci c ∈ A .
Pe de altă parte, observăm că c < a2 . Într-adevăr, dacă c = a2 , atunci c ∈ D2 şi
cum D2 este deschisă, există ε > 0 astfel încât ( c − ε, c + ε ) ⊂ D2 . Cum c = sup E ,
rezultă că ∃ xε ∈ E astfel încât c − ε < xε ≤ c . Atunci x ∈ E I D2 , deci
A I D1 I D2 ≠ ∅ , ceea ce nu este posibil. Aşadar, c < a2 . În continuare vom arăta
că c ∉ D1 U D2 , de unde va rezulta contradicţia A ⊂ D1 U D2 . Într-adevăr, dacă
c ∈ D1 , atunci ∃ r > 0 astfel încât ( c − r , c + r ) ⊂ D1 . Fie b ∈ ( c, c + r ) I ( −∞, a2 ) .
Cum a1 ≤ c < b < a2 , rezultă b ∈ A , deci b ∈ A I D1 I ( −∞, a2 ) = E . Deoarece
c = sup E avem b ≤ c , ceea ce contrazice alegerea lui b ∈ ( c, c + r ) . Analog se
arată că b ∉ D2 .
Teorema 3.10.5. Fie F : n → m continuă. Dacă A ⊂ n

este conexă,
atunci F ( A) ⊂ m
este conexă.
Demonstraţie
Dacă f ( A) nu este conexă, atunci ∃ două mulţimi deschise D1 , D2 în m
astfel încât
F ( A ) ⊂ D1 U D2 ; F ( A ) I D1 I D2 = ∅ ; F ( A ) I D1 ≠ ∅ ; F ( A ) I D2 ≠ ∅ .
Deoarece F este continuă, din Teorema 3.9.6 rezultă că mulţimile F −1 ( D1 )
şi F −1 ( D2 ) sunt deschise în n
. Pe de altă parte avem:
−1
A⊂ F ( D1 ) U F ( D2 ) ; A I F −1 ( D1 ) I F −1 ( D2 ) = ∅ ;
−1
A I F −1 ( D1 ) ≠ ∅ şi A I F −1 ( D2 ) ≠ ∅ .
Rezultă că A nu este conexă, ceea ce contrazice ipoteza.
Definiţia 3.10.4. Fie I ⊂ un interval. Se spune că o funcţie f : I →

are proprietatea Darboux pe I dacă imaginea f ( J ) a oricărui interval J ⊂ I este
tot un interval.
Corolarul 3.10.1. Dacă I ⊂ este un interval şi f : I → este continuă pe

I, atunci f are proprietatea Darboux pe I.
Demonstraţie
Dacă J ⊂ I este un interval, atunci din Teorema 3.10.4 rezultă că J este o
mulţime conexă, iar din Teorema 3.10.5 că f ( J ) este o mulţime conexă în ϒ.
Aplicând din nou Teorema 3.10.4 rezultă f ( J ) interval, deci f are proprietatea
Darboux pe I.
Corolarul 3.10.2. Dacă f : [ a, b ] → este continuă şi f ( a ) f ( b ) < 0 ,

atunci ∃ a < c < b astfel încât f ( c ) = 0 .
Demonstraţie
Din Corolarul 3.10.1 rezultă că mulţimea J = f ( [ a, b ] ) este un interval în
ϒ. deoarece prin ipoteză funcţia f ia valori de semne contrare în a şi b, putem
presupune f ( a ) < 0 < f ( b ) . Cum J este interval rezultă 0 ∈ J, deci ∃ c ∈ ( a, b )
astfel încât f ( c ) = 0 .
Corolarul 3.10.2 este util la rezolvarea ecuaţiilor. Să presupunem că
ecuaţia f ( x ) = 0 admite o singură rădăcină în intervalul ( a, b ) . Cea mai simplă
metodă pentru aproximarea acestei rădăcini este metoda înjumătăţirii (sau a
bipartiţiei), care constă în următoarele: împărţim segmentul [ a, b ] în două părţi
a+b
egale prin punctul c = . Dacă f ( c ) = 0 , atunci x = c este rădăcina căutată.
2
Dacă f ( c ) ≠ 0 , alegem acel interval [ a, c ] sau [ c, b ] care are proprietatea că
funcţia ia valori de semne contrare în capete. Ştim că rădăcina se află în acest
interval.
Procedăm cu acest interval aşa cum am procedat cu intervalul iniţial [ a, b ] .
Algoritmul se încheie, fie când lungimea intervalului ajunge să fie mai mică
decât eroarea dată (atunci putem lua rădăcina aproximativă egală cu mijlocul
intervalului), fie când rădăcina exactă coincide cu mijlocul unui subinterval.
Calculul diferenţial al funcţiilor
4. de mai multe variabile
4.1. Derivate parţiale. Diferenţiabilitate
2
Definiţia 4.1.1. Fie f : A → , unde A este o mulţime deschisă din .
Spunem că f este derivabilă parţial în raport cu x în punctul ( a, b ) ∈ A, dacă există
şi e finită următoarea limită:
f ( a + h, b ) − f ( a, b )
lim .
h→0 h
Această limită se numeşte derivata parţială a funcţiei f în raport cu x în
∂f ∂f
punctul ( a, b ) şi se notează cu ( a, b ) sau cu f x′ ( a, b ) . Dacă există ( a, b ) în
∂x ∂x
∂f ∂f
oricare punct ( a, b ) ∈ A, atunci funcţia ( a, b ) → ( a, b ) : A → ϒ o notăm cu .
∂x ∂x
În mod analog se defineşte derivata parţială a funcţiei f în raport cu y în
punctul ( a, b ) şi anume:
∂f f ( a, b + k ) − f ( a, b )
( a, b ) = f y′ ( a, b ) = lim .
∂y k →0 k
Observăm că derivata parţială a lui f în raport cu x în punctul ( a, b ) , este de
fapt derivata obişnuită în punctul t = a, a funcţiei de o variabilă t → f ( t , b ) .
∂f ∂f
Rezultă că (respectiv ) se calculează derivând funcţia f în raport cu x şi
∂x ∂y
considerând variabila y constantă (respectiv derivând în raport cu y şi considerând
variabila x constantă).
Exemplu. Fie A = {( x, y ) ∈ 2
}
; x > 0, y > 0 şi fie f : A → , definită
astfel: f ( x, y ) = x3 y 2 + 2 x ln y + x y . Atunci,
4. Calculul diferenţial al funcţiilor de mai multe variabile 129
∂f ∂f x
( x, y ) = 3x 2 y + 2ln y + yx y −1 şi ( x, y ) = 2 x3 y + 2 ⋅ + x y ln x .
∂x ∂y y
Pentru funcţii de n variabile avem următoarea definiţie.
n
Definiţia 4.1.2. Fie A ⊂ o mulţime deschisă a f : A → . Spunem că f
este derivabilă (parţial) în raport cu variabila xi în punctul a = ( a1 ,K , an ) ∈ A ,
dacă există şi e finită următoarea limită:
f ( a1,K, ai −1, ai + h, ai +1 ,K, an ) − f ( a1 ,K, ai −1, ai , ai +1,K, an )
lim .
h→0 h
Această limită se numeşte derivata parţială a funcţiei f în punctul a ∈ A şi
∂f
se notează cu (a) sau cu f x′i (a ) .
∂ xi
În continuare vom prezenta noţiunea de funcţie derivabilă cunoscută din
liceu sub o formă echivalentă care va permite generalizarea acestor noţiuni pentru
funcţii vectoriale.
Fie I ⊂ un interval deschis, a ∈ I şi f : I → . Reamintim că f este
derivabilă în punctul a deci există şi e finită
f ( a + h ) − f (a)
lim = f ′(a) .
h→0 h
Propoziţia 4.1.1. Fie f : I → şi a ∈ I un punct interior al intervalului I.

Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) f este derivabilă (diferenţiabilă) în punctul a
(ii) Există o aplicaţie liniară T = Ta : → astfel încât
f ( a + h ) − f (a) − T ( h )
lim = 0.
h→0 h
Demonstraţie
Necesitatea. Prin ipoteză f este derivabilă în a, deci există
f ( a + h ) − f (a)
f ′( a ) = lim şi e finită.
h→0 h
Dacă notăm cu T ( h ) = f ′(a)h , pentru orice h ∈ I, atunci T este o aplicaţie
liniară (evident continuă) pe ϒ. Mai departe avem:
f ( a + h ) − f (a) − T ( h ) f ( a + h ) − f (a)
lim = lim − f ′(a) = 0 .
h→0 h h→0 h
Suficienţa. Prin ipoteză există T : ϒ → ϒ liniară astfel încât
f ( a + h ) − f (a) − T ( h )
lim = 0. (4.1)
h→0 h
Pe de altă parte se ştie că T : ϒ → ϒ este liniară dacă şi numai dacă există
λ ∈ ϒ astfel încât T ( h ) = λh , ∀ h ∈ . Ţinând seama de această observaţie în (4.1)
f ( a + h ) − f (a)
obţinem lim = λ . Aşadar, f este derivabilă în a şi f ′( a ) = λ .
h→0 h
Din demonstraţie rezultă că dacă f este derivabilă în x = a, atunci există o
singură aplicaţie liniară T : ϒ →ϒ pentru care are loc (4.1) şi anume:
T ( h ) = f ′(a)h , h ∈ .
Această aplicaţie se numeşte diferenţiala lui f în punctul a şi se notează cu
df ( a ) .
Definiţia 1.3. Fie f : I → şi a ∈ I un punct interior. Se numeşte

diferenţiala lui f în punctul a, următoarea aplicaţie liniară pe ϒ:
df ( a ) ( h ) = f ′( a )h , oricare ar fi h ∈ .
M'
T
T'
M0
P
P'
α β
O a a + h' a+h x
Fie C graficul funcţiei f şi fie M 0 punctul de pe grafic de abscisă a. De la

interpretarea geometrică a derivatei ştim că f ′( a ) reprezintă panta tangentei în
M 0 la grafic ( f ′(a ) = tgα ). Pe de altă parte, în triunghiul M 0 PT avem
PT PT
f ′(a ) = tgα = = ,
M 0P h
PT = f ′( a )h = df ( a ) ( h ) .
Aşadar, diferenţiala lui f în punctul a este aplicaţia liniară df ( a ) : → a

cărei valoare în punctul h este egală cu lungimea segmentului PT, unde T este
punctul de abscisă a + h de pe tangenta în M 0 la graficul funcţiei f.
Pe de altă parte, lungimea segmentului PM este f ( a + h ) − f ( a ) şi reprezintă
variaţia funcţiei f când se trece de la punctul de abscisă a la punctul de abscisă a + h.
Fie h' o valoare mai mică pentru h şi fie M', T' şi P' punctele corespunzătoare abscisei
a + h'. Avem f ( a + h′ ) − f (a ) = P′M ′ = P′T ′ + T ′M ′ . Din figură se vede că
lungimea segmentului M'T' este mică în raport cu lungimea segmentului P'T', deci
M ′P′ ≈ P′T ′ = df ( a ) ( h ) .
Aşadar, pentru valori mici ale lui h, avem:
f ( a + h ) − f ( a ) ≅ df ( a ) ( h ) = f ′( a )h .
Exemplu. Fie f : ϒ → ϒ, f ( x) = x 2 .
df ( 2 )( h ) = f ′ ( 2 ) h = 4h , h ∈ .
Pentru h = 0,001 avem df ( 2 )( 0,001) = 0,004 .
Pe de altă parte f ( 2,001) − f ( 2 ) = 0,004001 ≅ df ( 2 )( 0,001) .
În continuare, pentru orice funcţie f : I → ϒ, derivabilă în punctul interior
a ∈ I, notăm cu:
⎧ f ( a + h ) − f (a)
⎪ − f ′(a ), h ≠ 0, a + h ∈ I
ω ( h ) = ωa ( h ) = ⎨ h
⎪ 0 , h = 0.
⎩
Evident lim ω ( h ) = ω ( 0 ) = 0 , deci ω este continuă în 0. Pe de altă parte
h →0
avem:
f ( a + h ) − f (a) = f ′(a)h + ω ( h ) h , ∀ h ∈
sau f ( a + h ) − f (a) = df (a) ( h ) + ϕ ( h )
unde am notat cu ϕ ( h ) = ω ( h ) h , ∀ h ∈ . Observăm că lim ϕ ( h ) = 0 şi
h →0
ϕ( h)
lim = 0 , deci funcţia ϕ este „de două ori mică“ în 0. O asemenea funcţie se
h→0 h
numeşte şi infinit mic şi se notează cu o ( h ) . Din punct de vedere geometric ϕ ( h )
este lungimea segmentului TM. Acum înţelegem mai bine de ce pentru valori mici
ale lui h putem aproxima variaţia funcţiei f ( a + h ) − f ( a ) cu df ( a ) ( h ) , deoarece
pentru astfel de valori, termenul ϕ ( h ) este foarte mic în raport cu termenul
df ( a ) ( h ) .
Aşadar, are loc următoarea propoziţie:
Propoziţia 4.1.2. Fie f : I → , a ∈ I un punct interior şi fie J =

= {h ∈ ; a + h ∈ I } . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(1) f este derivabilă în punctul a.
(2) Există o aplicaţie liniară T = Ta : → şi o funcţie ϕ = ϕa : J →
ϕ( h)
continuă în 0, cu proprietăţile: lim ϕ ( h ) = 0 şi lim = 0 , astfel încât
h →0 h→0 h
f ( a + h ) − f (a) = T ( h ) + ϕ ( h ) , ∀ h ∈ (4.2)
(Precizăm că T ( h ) = df ( a ) ( h ) = f ′( a )h şi ϕ ( h ) = ω ( h ) h ).
În vederea generalizării noţiunii de funcţie diferenţiabilă pentru funcţii de
mai multe variabile reamintim următorul rezultat din algebra liniară.
Propoziţia 4.1.3.
(i) O aplicaţie T : n → este liniară dacă şi numai dacă există
λ1 , λ 2 ,K , λ n ∈ astfel încât
T ( h ) = λ1h1 + λ 2 h2 + K + λ n hn , ∀ h = ( h1,K, hn ) ∈ n .
(ii) O aplicaţie T : n → m este liniară dacă şi numai dacă există o

( )
matrice A = λ ij ∈ M m,n ( ) astfel încât
T ( h ) = ( λ11h1 + K + λ1n hn ,K , λ m1h1 + K + λ mn hn ) , ∀ h = ( h1,K, hn ) ∈ n .

(Matricea AT este matricea asociată aplicaţiei liniare T în raport cu bazele
n m
canonice din , respectiv ).
Propoziţia 4.1.4. Orice aplicaţie liniară T : n → m este continuă pe n
şi T ( x ) 2 ≤ AT x 2 , ∀ x∈ n .
Demonstraţie
⎛ λ11 K λ1n ⎞
Fie AT = ⎜ . Din inegalitatea Cauchy-Buniakovski rezultă
⎜ λ m1 K λ mn ⎟⎟
⎝ ⎠
n
2
n ⎛ n ⎞⎛ n ⎞
∑ ( λi1x1 + K + λin xn ) ≤ ∑ ⎜⎜ ∑ λij2 ⎟⎜
2 2 2
T ( x) 2 =
⎟⎜
∑ x 2j ⎟⎟ = x 2 AT ,
i =1 i =1 ⎝ j =1 ⎠⎝ j =1 ⎠
deci T ( x) 2 ≤ AT ⋅ x 2 .
Fie a ∈ n şi fie { xk } ⊂ n
, xk → a , xk ≠ a , ∀ x ∈ * . Deoarece T este
liniară avem:
T ( xk ) − T (a ) = T ( xk − a ) ≤ AT xk − a 2 → 0 .
2 2
Rezultă că T ( xk ) → T (a) , deci T este continuă în punctul a.
Definiţia 4.1.4. Fie A ⊂ n o mulţime deschisă şi a ∈ A . Spunem că funcţia
f : A→ este diferenţiabilă (derivabilă) în punctul a, dacă există o aplicaţie
liniară T = Ta : n → astfel încât
f ( a + h ) − f (a) − T ( h )
lim =0. (4.3)
h→0 h
n
Teorema 4.1.1. Fie f : A ⊂ → şi a ∈ A un punct interior. Dacă f este
∂f
diferenţiabilă în punctul a, atunci există (a) , ∀ i = 1, n . Mai mult, aplicaţia
∂xi
liniară T : n → este unică şi este definită astfel:
∂f ∂f
T ( h) = (a)h1 + K + (a)hn , ∀ h = ( h1,K, hn ) ∈ n .
∂x1 ∂xn
În continuare vom numi această aplicaţie diferenţiala de ordinul întâi a
funcţiei f în punctul a şi o notăm cu df ( a ) . Aşadar df ( a ) : n → este
aplicaţia liniară definită astfel:
∂f ∂f
df (a ) ( h1,K, hn ) = (a )h1 + K + (a )hn , ∀ ( h1,K, hn ) ∈ n .
∂x1 ∂xn
Demonstraţie
Prin ipoteză, există T : n → liniară astfel încât are loc (4.3).
Pe de altă parte, conform Propoziţiei 4.1.3, există λ1 ,K , λ n ∈ astfel încât
T ( h ) = λ1h1 + K + λ n hn , ∀ h = ( h1,K, hn ) ∈ n .
Pentru h = ( 0,K , hi ,K 0 ) din (4.3) rezultă
f ( a1 ,K , ai + hi ,K , an ) − f ( a1 ,K , ai ,K , an ) − λ i hi
lim =0
hi → 0 hi
şi mai departe
f ( a1 ,K , ai + hi ,K , an ) − f ( a1 ,K , ai ,K , an )
lim − λi = 0 ,
hi → 0 hi
relaţie echivalentă cu faptul că există
∂f
(a) = λi , ∀ i = 1, n .
∂xi
Aşadar, T este unic determinată şi
∂f ∂f
T ( h1,K, hn ) = (a )h1 + K + (a )hn , ∀ ( h1,K, hn ) ∈ n
.
∂x1 ∂xn
Teorema 4.1.2. Fie f : A ⊂ n → şi a ∈ A un punct interior. Următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
(i) f este diferenţiabilă în punctul a.
(ii) Există o aplicaţie liniară T : n → , o vecinătate V a originii şi o
ϕ(h)
funcţie ϕ = ϕa : V → cu proprietăţile: lim ϕ ( h ) = ϕ ( 0 ) = 0 , lim = 0,
h →0 h →0 h
astfel încât
f ( a + h ) − f (a) = T ( h ) + ϕ ( h ) , ∀ h ∈ V . (4.4)
Demonstraţie
{ }
(i) ⇒ (ii). Notăm cu V = h ∈ n ; a + h ∈ A şi definim ω :V → astfel:
⎧ f ( a + h ) − f (a) − T ( h )
⎪ , h ∈V , h ≠ 0
ω( h ) = ⎨ h
⎪ 0 , h = 0.
⎩
Evident, avem:
f ( a + h ) − f (a) = T ( h ) + ω ( h ) h , ∀ h ∈ V .
Dacă notăm cu ϕ ( h ) = ω ( h ) h , h ∈ V , atunci
ϕ(h)
lim ϕ ( h ) = ϕ ( 0 ) = 0 şi lim = 0 şi f ( a + h ) − f (a ) = T ( h ) + ϕ ( h ) .
h →0 h →0 h
Implicaţia (ii) ⇒ (i) este evidentă.
Din Teorema 4.1.1 şi 4.1.2 rezultă.
o
Observaţia 4.1.1. f este diferenţiabilă în punctul a ∈ A , dacă există
V ∈V ( 0 ) şi o funcţie ϕ :V → care este un infinit mic ( ϕ = o ( h ) ) astfel încât
f ( a + h ) − f ( a ) = df ( a ) ( h ) + ϕ ( h ) , h ∈ V .
Corolarul 4.1.1. Dacă f este diferenţiabilă în punctul a ∈ A , atunci f este

continuă în acest punct.
Într-adevăr, dacă trecem la limită în (4.4) obţinem
lim f ( a + h ) − f (a ) = lim T ( h ) + lim ϕ ( h ) = 0 .

h→0 h →0 h →0
Aşadar, există lim f ( a + h ) = f (a ) , deci f este continuă în punctul a.
h→0
Acum suntem în măsură să arătăm că afirmaţia reciprocă din Teorema 4.1.1
nu este în general adevărată.
Existenţa derivatelor parţiale într-un punct nu atrage după sine diferenţiabi-
litatea funcţiei în acel punct.
Exemplu. Fie funcţia
⎧ xy (
⎪ 2 daca ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
f ( x, y ) = ⎨ x + y 2
⎪ 0
(
daca ( x, y ) = ( 0,0 ) .
⎩
Deoarece, f ( x,0 ) = f ( 0, y ) = 0 , rezultă că există f x′ ( 0,0 ) = f y′ ( 0,0 ) = 0 .
Pe de altă parte, f nu este diferenţiabilă în (0,0) deoarece nu este continuă în acest
punct (Vezi Corolarul 4.1.1).
În continuare vom prezenta condiţii suficiente ca o funcţie să fie diferen-
ţiabilă. Pentru început dăm următoarea definiţie.
n
Definiţia 4.1.4. O funcţie f : A ⊂ →
, unde A este o mulţime deschisă,
∂f
este de clasă C1 pe A şi notăm f ∈ C1 ( A) , dacă există şi sunt continue pe A,
∂xi
∀ i = 1, n .
n
Teorema 4.1.3. Fie A ⊂ o mulţime deschisă şi f : A → . Dacă
f ∈ C1 ( A) , atunci f este diferenţiabilă pe A.
Demonstraţie
Pentru simplificarea scrierii dăm demonstraţia în cazul particular n = 2. Fie
a = ( a1 , a2 ) ∈ A şi fie r > 0 astfel încât B ( a, r ) ⊂ A . Pentru orice h = ( h1, h2 ) ∈ 2
pentru care a + h ∈ A avem
f ( a1 + h1 , a2 + h2 ) − f ( a1 , a2 ) = f ( a1 + h1 , a2 + h2 ) − f ( a1 , a2 + h2 ) +
+ f ( a1 , a2 + h2 ) − f ( a1 , a2 ) .
Din Teorema Lagrange rezultă că există 0 < θi < 1 , i = 1, 2 astfel încât:
f ( a1 + h1 , a2 + h2 ) − f ( a1 , a2 ) =
∂f ∂f
= ( a1 + θ1h1, a2 + h2 ) h1 + ( a1, a2 + θ2 h2 ) h2 . (4.5)
∂x1 ∂x2
Dacă notăm cu
∂f ∂f
ω1 ( h1, h2 ) = ( a1 + θ1h1, a2 + h2 ) − ( a1, a2 )
∂x1 ∂x1
şi
∂f ∂f
ω2 ( h1, h2 ) = ( a1, a2 + θ2 h2 ) − ( a1, a2 ) ,
∂x2 ∂x2
atunci din (4.5) rezultă
∂f ∂f
f ( a + h ) − f (a) = (a )h1 + (a )h2 + ω1 ( h ) h1 + ω2 ( h ) h2 .
∂x1 ∂x2
În sfârşit, dacă notăm cu ϕ ( h ) = ω1 ( h ) h1 + ω2 ( h ) h2 , atunci
f ( a + h ) − f (a) = df (a ) ( h ) + ϕ ( h ) . (4.6)
Dacă vom arăta că ϕ este un infinit mic va rezulta că f este diferenţiabilă în
punctul a.
∂f
Deoarece sunt continue rezultă că lim ωi ( h ) = 0 , i = 1, 2 .
∂xi h →0
ϕ(h) h h
= ω1 ( h ) 1 + ω2 ( h ) 2 ≤ ω1 ( h ) + ω2 ( h ) ,
h h h
ϕ( h)
de unde rezultă că lim = 0 şi cu aceasta teorema este demonstrată.
h→0 h
Observaţia 4.1.2. Din Teorema 4.1.3 rezultă că funcţiile elementare

sunt diferenţiabile pe orice submulţime deschisă din domeniul lor de definiţie.
4.2. Diferenţiabilitatea funcţiilor vectoriale.

Matrice iacobiene
Definiţia 4.2.1. Fie F = ( f1,L, f m ) : A ⊂ n → m o funcţie vectorială şi

fie a ∈ A un punct interior.
Spunem că F este diferenţiabilă în punctul a dacă există o aplicaţie liniară
T = Ta : n → m astfel încât
F ( a + h ) − F (a) − T (a)
lim =0.
h→0 h
( este oricare din normele ∞
sau 2
).
Teorema 4.2.1. Funcţia vectorială F = ( f1,L, f m ) : A ⊂ n → m este

diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A dacă şi numai dacă fiecare componentă
scalară a sa f j : A ⊂ n → , j = 1, m este diferenţiabilă în punctul a.
Demonstraţie
Dacă F este diferenţiabilă în punctul a, atunci există o aplicaţie liniară
T = Ta : n → m astfel încât
F ( a + h ) − F (a) − T ( h ) ∞
lim =0. (4.7)
h→0 h ∞
Pe de altă parte, din Propoziţia 4.1.3 rezultă că există o matrice
( )
A = λ i j ∈ M m, n ( ) astfel încât
T ( h ) = ( λ11h1 + K + λ1n hn ,K, λ m1h1 + K + λ mn hn ) ,

oricare ar fi h = ( h1,K, hn ) ∈ n .
Dacă notăm cu t j ( h ) = a j1h1 + K + a jn hn , ∀ h = ( h1,K, hn ) ∈ n , atunci
tj : n → este liniară şi T = ( t1 , t2 ,K , tm ) .
Deoarece f j ( a + h ) − f j ( a ) − t j ( h ) ≤ F ( a + h ) − F ( a ) − T ( h ) , din (4.7)
∞
rezultă că
f j ( a + h ) − f j (a) − t j ( h )
lim = 0 , ∀ j = 1, m . (4.8)
h→0 h
Am arătat deci că f j este diferenţiabilă în punctul a, oricare ar fi j = 1, m .
Reciproc, dacă fiecare componentă scalară f j a funcţiei vectoriale F este
diferenţiabilă în punctul a, atunci relaţia (4.8) este adevărată pentru orice j = 1, m .
Cum F ( a + h ) − F (a) − T ( h ) = max f j ( a + h ) − f j ( a ) − t j ( h ) , rezultă
∞ 1≤ j ≤ m
F ( a + h ) − F (a) − T ( h )
că lim ∞ = 0 , deci că F este diferenţiabilă în punctul a.
h→0 h
Observaţia 4.2.1. Din Teorema 4.1.1 rezultă că t j este diferenţiala funcţiei

f j în punctul a, deci că:
∂f j ∂f j
t j ( h ) = df j ( a ) ( h ) = ( a )h1 + K + ( a )hn , ∀ h = ( h1,K, hn ) ∈ n , j = 1, m .
∂x1 ∂xn
Aşadar, dacă F = ( f1 ,K, f n ) este diferenţiabilă în punctul a, atunci aplicaţia

liniară T este unic determinată şi anume:
T ( h ) = ( df1(a ) ( h ) ,K,df m (a ) ( h ) ) , ∀ h ∈ n .
Vom numi această aplicaţie liniară diferenţiala de ordinul întâi a funcţiei
F în punctul a şi o vom nota cu dF ( a ) . Rezultă că dF ( a ) : n → m este
următoarea aplicaţie liniară:
dF (a ) ( h ) = ( df1 (a ) ( h ) ,K,df m (a ) ( h ) ) =
⎛ ∂f ∂f ∂f ∂f ⎞
= ⎜ 1 (a)h1 + K + 1 (a )hn ,K, m (a)h1 + K + m (a)hn ⎟ , ∀ h ∈ n .
⎝ ∂x1 ∂xn ∂x1 ∂xn ⎠
Definiţia 4.2.2. Matricea asociată aplicaţiei liniare dF ( a ) : n → m
n m
în raport cu bazele canonice din şi
se notează cu:
⎛ ∂f1 ∂f1 ⎞
⎜ ∂x ( a) K ∂x (a) ⎟
J F (a) = ⎜ ⎟
1 n
⎜ ∂f m ∂f m ⎟
⎜⎜ (a) K (a) ⎟
∂x ∂xn ⎟
⎝ 1 ⎠
şi se numeşte matrice iacobiană ataşată funcţiei vectoriale F în punctul a.
Observăm că avem
( )
tr
dF (a ) ( h ) = J F (a )h tr ,
unde cu B tr am notat transpusa unei matrice oarecare B.
Observaţia 4.2.2. Din Teorema 4.2.1 rezultă că studiul diferenţiabilităţii

unei funcţii vectoriale revine la studiul diferenţiabilităţii componentelor sale
scalare. Este suficient deci să studiem funcţii de forma f : A ⊂ n → .
4.3. Diferenţiabilitatea funcţiilor compuse
n m
Teorema 3.1. Fie A ⊂ şi B ⊂ două mulţimi deschise. Dacă F : A → B
este diferenţiabilă în punctul a ∈ A şi G : B → P este diferenţiabilă în punctul
n
b = F (a ) ∈ B , atunci funcţia compusă H = G o F : A ⊂ → P este diferenţiabilă
în punctul a∈ A şi dH ( a ) = dG ( b ) o dF ( a ) . Mai mult, avem:
J H (a) = J G ( b ) ⋅ J F (a) .
Demonstraţie
Din ipoteze rezultă că:
ϕ(h)
F ( a + h ) − F ( a ) = dF ( a ) ( h ) + ϕ ( h ) , unde lim =0 (4.9)
h→0 h
şi
ψ(k )
G ( b + k ) − G ( b ) = dG ( b )( k ) + ψ ( k ) , unde lim = 0. (4.10)
k →0 k
Din (4.9) rezultă că:
H ( a + h ) − H (a) = G ⎡⎣ F ( a + h ) ⎤⎦ − G [ F (a)] =
= G ⎡⎣ F (a ) + dF (a ) ( h ) + ϕ ( h )⎤⎦ − G ( b ) .
Dacă notăm cu k ( h ) = dF ( a ) ( h ) + ϕ ( h ) , atunci din (4.10) rezultă:
H ( a + h ) − H ( a ) = G ( b + k ( h ) ) − G ( b ) = dG ( b ) ⎡⎣ k ( h )⎤⎦ + ψ ⎡⎣ k ( h )⎤⎦ .
Cum dG ( b ) este liniară, mai departe avem:
H ( a + h ) − H ( a ) = dG ( b ) ⎡⎣dF ( a ) ( h ) ⎤⎦ + dG ( b ) ⎡⎣ϕ ( h )⎤⎦ + ψ ⎡⎣ k ( h )⎤⎦ =
= ⎡⎣dG ( b ) o dF (a ) ⎤⎦ ( h ) + χ ( h )
unde am notat cu
χ ( h ) = dG ( b ) ⎡⎣ϕ ( h )⎤⎦ + ψ ⎡⎣ k ( h )⎤⎦ .
Ţinând seama că dG ( b ) o dF ( a ) : n → P este liniară (fiind o compunere
de aplicaţii liniare) rezultă că este suficient să arătăm că χ este un infinit mic, adică
χ( h)
lim = 0.
h→0 h
Reamintim că dacă A este matricea asociată aplicaţiei liniare T : n → m ,
atunci
T ( x) ≤ A x , ∀ x∈ n .
Ţinând seama că J G ( b ) este matricea asociată aplicaţiei liniare
dG ( b ) : n → m , iar J F (a) este matricea asociată aplicaţiei liniare
dF ( a ) : m → p
, rezultă
χ (h) ϕ(h) ψ ⎡⎣ k ( h ) ⎤⎦ k (h)
≤ JG (b ) + ⋅ ≤
h h k (h) h
ψ ⎡⎣ k ( h ) ⎤⎦ ⎛
ϕ(h) ϕ(h) ⎞
≤ JG (b ) + ⋅ ⎜ J F (a) + ⎟.
h k (h) ⎜
⎝ h ⎟⎠
ϕ( h) ψ(k ) χ (h)
Cum lim = 0, lim k ( h ) = 0 şi lim = 0 rezultă că lim = 0.
h→0 h h →0 k →0 k h→0 h
Aşadar, am demonstrat că
H ( a + h ) − H ( a ) = ⎡⎣dG ( b ) o dF ( a ) ⎤⎦ ( h ) + χ ( h )
şi χ este un infinit mic (un o ( h ) pentru h → 0 ).
Rezultă că H este diferenţiabilă în punctul a şi dH ( a ) = dG ( b ) o dF ( a ) .
Cum la operaţia de compunere a aplicaţiilor liniare corespunde operaţia de
înmulţire a matricelor lor asociate rezultă că J H (a) = J G ( b ) ⋅ J F (a) .
Corolarul 4.3.1. Fie A, B ⊂ 2

două mulţimi deschise, F = ( u , v ) : A → B o
funcţie vectorială de clasă C1 pe A şi f : B → o funcţie scalară de clasă C1
pe B. Atunci, funcţia compusă h : A ⊂ 2 → , definită prin
h ( x, y ) = ( f o F )( x, y ) = f ⎡⎣u ( x, y ) , v ( x, y ) ⎤⎦ , ( x, y ) ∈ A ,
este de clasă C1 pe A şi au loc formulele:
∂h ∂f ∂u ∂f ∂v
= ⋅ + ⋅
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x
(4.11)
∂h ∂f ∂u ∂f ∂v
= ⋅ + ⋅
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y
Demonstraţie
Prin ipoteză u, v şi f sunt de clasă C1 pe mulţimile lor de definiţie, deci sunt
diferenţiabile (conform Teoremei 4.1.3). Din Teorema 4.2.1 rezultă că F este
diferenţiabilă pe A, iar din Teorema 4.3.1 rezultă că funcţia compusă h = f o F
este diferenţiabilă pe A.
Fie ( a, b ) ∈ A oarecare. Notăm cu c = u ( a, b ) şi cu d = v ( a, b ) . Evident
punctul ( c, d ) ∈ B .
Din Teorema 4.3.1 rezultă că J h ( a, b ) = J f ( c, d ) ⋅ J F ( a, b ) , adică
⎛ ∂u ∂u ⎞
⎜ ∂x ( a, b ) ∂y ( a, b ) ⎟
⎛ ∂h ∂h ⎞ ∂f ∂f
⎜ ( a, b ) ( a, b ) ⎟ = ⎛⎜ ( c, d ) ( c, d ) ⎞⎟ ⎜ ⎟.
⎝ ∂x ∂ y ⎠ ⎝ ∂u ∂ v ⎠ ⎜ ∂v ∂ v ⎟
⎜ ∂x ( a, b ) ∂y ( a, b ) ⎟
⎝ ⎠
Efectuând calculele obţinem:
∂h ∂f ∂u ∂f ∂v
( a , b ) = ( c, d ) ( a , b ) + ( c , d ) ( a , b )
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x
∂h ∂f ∂u ∂f ∂v
( a , b ) = ( c , d ) ( a , b ) + ( c, d ) ( a , b ) .
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y
Exemplu. Fie f: 2→ o funcţie de clasă C1 şi fie h ( x, y ) =

⎛ x⎞ x
= f ⎜ x 2 + 2 y , ⎟ , y ≠ 0 . Dacă notăm cu u ( x, y ) = x 2 + 2 y şi cu v ( x, y ) = ,
⎝ y⎠ y
atunci
∂h ∂f ∂u ∂f ∂v ∂f ∂f 1
= ⋅ + ⋅ = ⋅ 2x + ⋅
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x ∂u ∂v y
∂h ∂f ∂u ∂f ∂v ∂f ∂f ⎛ x ⎞
= ⋅ + ⋅ = ⋅2 + ⋅⎜− ⎟ .
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y ∂u ∂v ⎜⎝ y 2 ⎠⎟
Observaţia 4.3.1. Formulele (4.11) generalizează cunoscuta formulă de

derivare a funcţiilor compuse de o variabilă.
Dacă h ( x ) = f ⎡⎣u ( x ) ⎤⎦ , atunci h′ ( x ) = f ′ ⎡⎣u ( x ) ⎤⎦ ⋅ u ′ ( x ) .
Observaţia 4.3.2. Formulele (4.11) admit următoarea generalizare evidentă.
Dacă h ( x1,K, xn ) = f ⎡⎣u1 ( x1,K, xn ) ,K, um ( x1,K, xn ) ⎤⎦ , atunci
⎧ ∂h ∂f ∂u1 ∂f ∂um
⎪ ∂x = ∂u ⋅ ∂x + K + ∂u ⋅ ∂x
⎪ 1 1 1 m 1
⎨ ∂h (4.12)
⎪ ∂f ∂u1 ∂f ∂um
= ⋅ +K + ⋅
⎪∂xn ∂u1 ∂xn ∂um ∂xn
⎩
Definiţia 4.3.1. Fie K ⊂ n o mulţime cu proprietatea că ∀ x ∈ K şi

∀ t ∈ , t ≠ 0 rezultă că tx ∈ K . O funcţie f : K → se numeşte omogenă de
gradul p dacă
f ( tx1 ,K, txn ) = t p f ( x1,K, xn ) , ∀ x = ( x1 ,K, xn ) ∈ n .
Exemple.
1. Funcţia f ( x, y ) = 3 x 2 − y 2 , ( x, y ) ∈ 2 , este omogenă de gradul 2 pe
2
.
x 2 + 2 xz − y 2
2. Funcţia f ( x, y , z ) = , ( x, y, z ) ∈ 3 \ {0,0,0} este omogenă
x2 + y 2 + z 2
de gradul 0.
Teorema 4.3.2. (Euler). Fie K ⊂ n o mulţime deschisă cu proprietatea că

tx ∈ K pentru orice x ∈ K şi orice t ∈ * şi fie f : K → ϒ o funcţie diferenţiabilă pe
K şi omogenă de gradul p. Atunci avem:
∂f ∂f
x1 ( x) + K + xn ( x) = pf ( x) , ∀ x = ( x1 ,K , xn ) ∈ K .
∂x1 ∂xn
Demonstraţie
Prin ipoteză avem
f ( tx1,K, txn ) = t p f ( x1,K, xn ) , t ∈ * şi x ∈ K. (4.3)
Observăm că membrul stâng poate fi privit ca o funcţie compusă, dacă
notăm cu u1 ( t ) = tx1 ,K , un ( t ) = txn şi h ( t ) = f ⎡⎣u1 ( t ) ,K, un ( t ) ⎤⎦ .
Ţinând seama de regulile de derivare (4.12) rezultă
∂f ∂f
h′ ( t ) = ( tx ) ⋅ u1′ ( t ) + K + ( tx ) ⋅ un′ ( t ) = pt p −1 f ( x)
∂u1 ∂un
şi mai departe
∂f ∂f
x1 ( tx ) + K + xn ( tx ) = pt p −1 f ( x) .
∂u1 ∂un
În particular, pentru t = 1 rezultă
∂f ∂f
x1 ( x) + K + xn ( x) = pf ( x) , ∀ x ∈ K .
∂x1 ∂xn
Exemplu. Fie K = {( x, y ) ∈ 2
}
, x ≠ 0, y ≠ 0 şi fie
y
f ( x, y ) = x 2 + y 2 arctg
, ( x, y ) ∈ K .
x
Se observă că funcţia f este omogenă de gradul 1, deci trebuie să satisfacă
relaţia
∂f ∂f
x +y = f .
∂x ∂y
Într-adevăr,
∂f x y y
= arctg − ⋅ x2 + y2
∂x x2 + y 2 x x + y2
2
∂f y y x
şi = arctg + ⋅ x2 + y2 .
∂y x +y2 2 2
x x +y 2
∂f ∂f y
x + y = x 2 + y 2 arctg .
∂x ∂y x
4.4. Diferenţiala de ordinul întâi şi invarianţa

formei sale
Fie A ⊂ n o mulţime deschisă şi f : A → o funcţie diferenţiabilă pe A.

Diferenţiala de ordinul întâi a funcţiei f în punctul a ∈ A este funcţia liniară
df (a ) : n → , definită astfel:
∂f ∂f
df (a) ( h ) = (a)h1 + K + (a)hn , ∀ h = ( h1,K, hn ) ∈ n .
∂x1 ∂xn
Considerăm funcţiile proiecţie pi : n → , i = i, n , definită astfel:
pi ( x1 ,K , xi ,K , xn ) = xi , ∀ ( x1,K, xn ) ∈ n
.
Deoarece
(
∂pi ⎧ 1 daca j =i
=⎨ (
∂x j ⎩ 0 daca j ≠ i.
rezultă că dpi ( a ) ( h ) = hi , ∀ i = i, n .
Aşadar, diferenţialele de ordinul întâi ale funcţiei pi nu depind de punctul a.
Prin urmare avem
dpi ( h ) = dxi ( h ) = hi , i = i, n .
Cu aceste precizări, diferenţiala de ordinul întâi a funcţiei f în punctul a se
scrie
∂f ∂f
df ( a ) ( h ) = ( a )dx1 ( h ) + K + ( a )dxn ( h ) . (4.14)
∂x1 ∂xn
Dacă scriem relaţia (1) ca o egalitate de funcţii obţinem
∂f ∂f
df ( a ) = ( a )dx1 + K + ( a )dxn ,
∂x1 ∂xn
unde prin d xi înţelegem diferenţiala de ordinul întâi a funcţiei pi .
y
Exemplu. Fie f ( x, y ) = x 2 + y 2 ln , x > 0 , y > 0.
x
Avem:
∂f ∂f
df ( x , y ) = ( x , y ) d x + ( x , y ) dy .
∂x ∂y
∂f x y 1 2
= ln − x + y2 .
∂x x2 + y 2 x x
∂f y y 1 2
= ln + x + y2 .
∂y x2 + y 2 x y
∂f ∂f
(1,1) = − 2 şi (1,1) = 2 .
∂x ∂y
df (1,1) = − 2 dx + 2 dy .
Fie A, B ⊂ n
mulţimi deschise, F = ( u1 ,K , un ) : A → B o funcţie vectorială
diferenţiabilă pe A şi f : B → o funcţie scalară diferenţiabilă pe B. Considerăm
n
funcţia compusă h = f o F : A ⊂ → , definită astfel
h ( x1 ,K, xn ) = f ⎡⎣u1 ( x1,K, xn ) ,K, un ( x1 ,K, xn ) ⎤⎦ , x = ( x1,K , xn ) ∈ A .
Deoarece f = f ( u1 ,K , un ) , ( u1 ,K , un ) ∈ B rezultă
∂f ∂f
df = du1 + K + dun (4.15)
∂u1 ∂un
Pe de altă parte avem
∂h ∂h
dh = dx1 + K + dxn .
∂x1 ∂xn
Ţinând cont de formulele de derivare ale funcţiilor compuse avem:
⎛ ∂f ∂u1 ∂f ∂un ⎞ ⎛ ∂f ∂u1 ∂f ∂un ⎞
dh = ⎜ +K+ ⎟ dx1 + K + ⎜ +K+ ⎟ dxn =
⎝ ∂u1 ∂x1 ∂un ∂x1 ⎠ ⎝ ∂u1 ∂xn ∂un ∂xn ⎠
∂f ⎛ ∂u1 ∂u ⎞ ∂f ⎛ ∂un ∂u ⎞
= ⎜ dx1 + K + n dxn ⎟ + K + ⎜ dx1 + K + n dxn ⎟ =
∂u1 ⎝ ∂x1 ∂xn ⎠ ∂un ⎝ ∂x1 ∂xn ⎠
∂f ∂f
= du1 + K + dun .
∂u1 ∂un
Aşadar, avem:
∂f ∂f
dh = du1 + K + dun . (4.16)
∂u1 ∂un
Formula (4.15) reprezintă expresia diferenţialei de ordinul întâi a funcţiei f
privită ca funcţie ce depinde de variabilele u1 ,K , un . Formula (4.16) reprezintă
expresia diferenţialei de ordinul întâi a funcţiei f privită ca funcţia ce depinde de
variabilele dependente ui = ui ( x1 ,K , xn ) , i = i, n .
Această egalitate formală dh = df poartă numele de proprietatea de
invarianţă a diferenţialei de ordinul întâi la o schimbare de variabile independente.
4.5. Derivate parţiale de ordin superior. Diferenţiale

de ordin superior
n
Definiţia 4.5.1. Fie A ⊂ o mulţime deschisă şi fie f :A→ .
∂f
Presupunem că există :A→ . Evident aceasta este de asemenea o funcţie de
∂xi
⎛ ∂f ⎞ ∂f ∂2 f
n variabile. Dacă există ⎜ ⎟ , aceasta se notează cu sau f x′′j xi şi se
⎝ ∂xi ⎠ ∂x j ∂x j ∂xi
numeşte derivata parţială de ordinul doi a funcţiei f în raport cu variabilele xi şi
∂2 f ∂2 f
x j . Dacă i = j se foloseşte notaţia în loc de .
∂xi2 ∂xi ∂xi
O funcţie de n variabile poate avea n 2 derivate parţiale de ordinul doi.

În cazul n = 2, al funcţiilor de două variabile, pot exista 4 (patru) derivate
parţiale de ordinul 2 şi anume:
∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f
f ′′2 = ′′ =
, f xy ′′ =
, f yx şi f ′′2 = .
x ∂x 2 ∂x∂y ∂y∂x y ∂y 2
Următorul exemplu ne arată că derivatele mixte în general nu sunt egale.
∂2 f
(Prin derivată mixtă înţelegem o derivată de forma cu i ≠ j ).
∂xi ∂x y
Exemplu.
⎧ x2 − y 2 (
⎪ xy 2 daca ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
f ( x, y ) = ⎨ x + y 2
⎪ (
⎩ 0 daca ( x, y ) = ( 0,0 ) .
După calcule uşor de urmărit obţinem:
⎧ ⎡ ⎤
⎪ ⎢ x2 − y 2 4 x2 y 2 ⎥ (
⎪y ⎢ 2 + ⎥ daca ( x, y ) ≠ ( 0, 0 )
f x′ ( x, y ) = ⎨ ⎢ x + y
( )
2 2
x 2 + y 2 ⎥⎥
⎪ ⎢⎣ ⎦
⎪ (
⎩ 0 daca ( x, y ) = ( 0, 0 ) .
f x′ ( 0, y ) = − y , f yx
′′ ( 0,0 ) = −1 .
⎧ ⎡ ⎤
⎪ ⎢ x2 − y 2 4 x2 y2 ⎥ (
⎪x ⎢ 2 − ⎥ daca ( x, y ) ≠ ( 0, 0 )
f y′ ( x, y ) = ⎨ ⎢ x + y
( )
2 2
x 2 + y 2 ⎥⎥
⎪ ⎣⎢ ⎦
⎪ (
⎩ 0 daca ( x, y ) = ( 0, 0 ) .
f y′ ( x,0 ) = x , f xy
′′ ( 0,0 ) = 1 .
′′ ( 0,0 ) ≠ f yx
Aşadar, în acest caz avem f xy ′′ ( 0,0 ) .
O condiţie suficientă pentru ca derivatele mixte de ordinul doi să fie egale
este dată de următoarea teoremă, cunoscută sub numele de criteriul lui Schwarz.
Teorema 4.5.1. Fie A ⊂ n

o mulţime deschisă, f : A → şi ( a, b ) ∈ A .
′′ şi f yx
Dacă există f xy ′′ pe o vecinătate V a punctului ( a, b ) , V ⊂ A şi sunt
continue în punctul ( a, b ) , atunci f xy
′′ ( a, b ) = f yx
′′ ( a, b ) .
Demonstraţie
Fie V = {( x, y ) ∈ 2 2 2
}
; ( x − a ) + ( y − b ) < r 2 ⊂ A şi fie
R ( x, y ) = f ( x, y ) − f ( x, b ) − f ( a , y ) + f ( a , b ) , ( x, y ) ∈ V .
Fie ( x, y ) ∈V fixat şi fie I (respectiv J) intervalul închis de capete a şi x
(respectiv b şi y).
Dacă notăm cu g ( t ) = f ( t , y ) − f ( t , b ) , t ∈ I , atunci R ( x, y ) = g ( x) − g (a ) .
Din Teorema Lagrange rezultă că există ξ între a şi x astfel încât
R ( x, y ) = g ′ ( ξ )( x − a ) = ⎡⎣ f x′ ( ξ, y ) − f x′ ( ξ, b ) ⎤⎦ ( x − a ) .
Aplicând din nou teorema Lagrange rezultă că există η între y şi b astfel
încât
R ( x, y ) = f yx
′′ ( ξ, η)( x − a )( y − b ) . (4.17)
În mod analog, dacă notăm cu
h ( t ) = f ( x, t ) − f ( a, t ) , t ∈ J
atunci
R ( x, y ) = h ( y ) − h ( b ) .
Aplicând de două ori teorema Lagrange, rezultă
R ( x, y ) = f xy
′′ ( ξ′, η′ )( x − a )( y − b ) . (4.18)
Aşadar avem
′′ ( ξ, η ) = f xy
f yx ′′ ( ξ′, η′ ) . (4.19)
′′ şi f xy
Deoarece f yx ′′ sunt continue în ( a, b ) , trecând la limită în (4.19) rezultă:
′′ ( a, b ) = lim f yx
f yx ′′ ( ξ, η) = lim f xy
′′ ( ξ′, η′ ) = f xy
′′ ( a, b ) .
x→a x →a
y →b y →b
Observaţia 4.5.1. Teorema 4.5.1 se poate generaliza pentru funcţia de n

n ∂2 f ∂2 f
variabile şi anume: dacă f : A ⊂ → , A deschisă şi există
şi
∂ xi ∂ xj ∂ xj ∂ xi
pe o vecinătate V a punctului a ∈ A, V ⊂ A şi sunt continue în a, atunci
∂2 f ∂2 f
(a) = (a) .
∂ xi ∂ xj ∂ xj ∂ xi
Definirea derivatelor parţiale de ordin mai mare ca 2 este evidentă. De
∂ ⎛ ∂2 f ⎞ ∂3 f
exemplu, dacă există ⎜ ⎟ , aceasta se notează cu .
∂ xi ⎜⎝ ∂ xj ∂ xk ⎟⎠ ∂ xi ∂ xj ∂ xk
Definiţia 4.5.2. Orice element k = ( k1, k2 ,K, kn ) ∈ n se numeşte multiindice.

k
k ∂ f n
Notăm cu k = k1 + k2 + K + kn şi cu D f = , unde f : A ⊂ → .
k
∂ x1 1 K ∂ xnkn
Funcţia f se numeşte de clasă C p pe mulţimea deschisă A ⊂ n dacă există
D k f şi e continuă pe A pentru orice multi-indice k cu k ≤ p .
∂6 f
Exemplu. Fie k = ( 2,1,0,3) . Atunci k = 6 şi D k f = .
∂ x12 ∂ x2 ∂ x43
Funcţia f este de clasă C 5 pe mulţimea deschisă A ⊂ 4 , dacă există D k f
şi e continuă pe A, pentru orice multi-indice k ∈ 4 cu k ≤ 5 .
Pentru derivate mixte de ordin mai mare ca 2, posibilitatea permutării ordinii
de derivare se demonstrează aplicând de mai multe ori Teorema 4.5.1.
Exemplu. Fie A ⊂ 3 o mulţime deschisă şi f ∈ C 4 ( A) . Avem:

∂4 f ∂2 ⎛ ∂2 f ⎞ ∂2 ⎛ ∂2 f ⎞
= ⎜ ⎟= ⎜ ⎟=
∂ z ∂ x ∂ z ∂ y ∂ z ∂ x ⎜⎝ ∂ z ∂ y ⎟⎠ ∂ x ∂ z ⎜⎝ ∂ y ∂ z ⎟⎠
∂ ⎡ ∂ 2 ⎛ ∂ f ⎞⎤ ∂ ⎡ ∂ 2 ⎛ ∂ f ⎞⎤ ∂4 f
= ⎢ ⎜ ⎟ ⎥ = ⎢ ⎜ ⎟ ⎥ = .
∂ x ⎣⎢ ∂ z ∂ y ⎝ ∂ z ⎠ ⎦⎥ ∂ x ⎣⎢ ∂ y ∂ z ⎝ ∂ z ⎠ ⎦⎥ ∂ x ∂ y ∂ z 2
n
Definiţia 4.5.3. Fie A ⊂ o mulţime deschisă, a ∈ A şi f : A → . Dacă
f ∈C 2
( A) , atunci se numeşte diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în punctul a
n
şi se notează cu d 2 f ( a ) următoarea formă pătratică pe :
n n
∂2 f
d 2 f (a) ( h ) = ∑ ∑ ∂x ∂x (a )hi h j , ∀ h = ( h1,K, hn ) ∈ n .
i =1 j =1 i j
Se foloseşte şi notaţia
∂2 f n n
∑∑ d 2 f (a ) = ( a )d xi d x j .
i =1 j =1 ∂ xi ∂ x j
⎛ ∂2 f ⎞
Matricea simetrică H = ⎜ (a) ⎟ se numeşte matricea hessiană
⎜ ∂ xi ∂ x j ⎟1≤i ≤n
⎝ ⎠
1≤ j ≤ n
asociată funcţiei f în punctul a. În cazul funcţiilor de două variabile avem
∂2 f ∂2 f ∂2 f
d 2 f ( a, b )( h, k ) = ( a, b ) h 2 + 2 ( a, b ) hk + ( a, b ) k 2 , ∀ ( h, k ) ∈ 2 ,
∂x 2 ∂ x ∂ y ∂y 2
sau
∂2 f ∂2 f ∂2 f
d 2 f ( a, b ) = 2 ( a , b ) d x 2 + 2 ( a, b ) d x d y + 2 ( a, b ) d y 2 .
∂x ∂x ∂y ∂y
Exemplu. Fie f ( x, y ) = x3 y − 2 xy 2 .
Avem
∂f ∂f
= 3x2 y − 2 y 2 ; = x3 − 4 xy .
∂x ∂y
∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f
= 6 xy ; = = 3x2 − 4 y ; = − 4x
∂ x2 ∂x ∂y ∂y ∂x ∂y2
d 2 f (1,2 ) = 12d x 2 − 10d x d y − 4d y 2 .
Pentru o funcţie de trei variabile, diferenţiala de ordinul doi arată astfel:
∂2 f ∂2 f ∂2 f
d 2 f ( a, b, c ) = 2 ( a, b, c ) d x 2 + 2 ( a, b, c ) d y 2 + 2 ( a, b, c ) d z 2 +
∂x ∂y ∂z
∂2 f ∂2 f ∂2 f
+2 ( a , b, c ) d x d y + 2 ( a , b, c ) d x d z + 2 ( a, b, c ) d y d z .
∂x ∂y ∂x ∂z ∂y ∂z
Revenind la cazul general al funcţiilor de n variabile, constatăm că

∂2 f
diferenţiala de ordinul doi este o formă pătratică. Dacă notăm cu aij = (a) ,
∂ xi ∂ x j
n n
atunci aij = a ji , ∀ i şi j şi d 2 f (a ) ( h ) = ∑ ∑ aij hi h j .
i =1 j =1
Reamintim următoarele definiţii şi rezultatele de algebră liniară.
Diferenţiala de ordinul 2, d 2 f ( a ) este pozitiv (negativ) definită dacă
d 2 f ( a ) ( h ) > 0 ⎡ d 2 f ( a ) ( h ) < 0⎤ pentru orice h ≠ 0.
⎣ ⎦
Dacă există hi ≠ 0 , i = 1, 2 , astfel încât d 2 f ( a ) ( h1 ) < 0 şi d 2 f (a ) ( h2 ) > 0 ,
spunem că d 2 f ( a ) este alternantă.
Introducem notaţiile:
a11 a12 a13
a a12
∆1 = a1 1 ; ∆ 2 = 11 ; ∆3 = a12 a22 a23 ; ∆ n = det A .
a12 a22
a13 a23 a33
Teorema 4.5.2. (Sylvester)

Condiţia necesară şi suficientă ca d 2 f ( a ) să fie pozitiv (negativ) definită
i
este ca ∆i > 0 , ∀ i = 1, n (respectiv ( − 1) ∆i > 0 , ∀ i = 1, n ).
În continuare, vom introduce următoarea convenţie de notaţie:
2
∂2 f ⎛ ∂f ⎞
Vom nota cu ( a, b ) în loc de ⎜ ( a, b ) ⎟
∂x 2 ⎝ ∂ x ⎠
∂2 f ∂f ∂f
( a, b ) în loc de ( a, b ) ⋅ ( a, b )
∂x ∂y ∂x ∂y
2
∂2 f ⎛ ∂f ⎞
2
( a, b ) în loc de ⎜ ( a, b ) ⎟
∂y ⎝ ∂y ⎠
Cu această convenţie, pentru funcţii de două variabile avem:
∂2 f ∂2 f ∂2 f
d 2 f (a ) = 2
( a, b ) d x 2 + 2 ( a, b ) d x d y + 2 ( a, b ) d y 2 =
∂x ∂x ∂y ∂y
( 2)
⎛ ∂f ∂f ⎞
= ⎜ ( a, b ) d x + ( a, b ) d y ⎟ .
⎝ ∂x ∂y ⎠
Pentru a defini diferenţiala de ordinul m, vom extinde convenţia precedentă
în mod firesc şi anume: vom nota
m
∂m f ⎛ ∂f ⎞
cu ( a, b ) în loc de ⎜ ( a, b ) ⎟ ,
∂x m ⎝ ∂x ⎠
∂m f ∂k f ∂ m−k f
cu ( a, b ) în loc de ( a, b ) ⋅ ( a, b ) etc.
∂ xk ∂ y m−k
∂ xk ∂ y m−k
Definiţia 4.5.4. Fie f : A ⊂ 2

→ , A deschisă şi ( a, b ) ∈ A . Dacă
f ∈ C m ( A) , atunci diferenţiala de ordinul m a funcţiei f în punctul ( a, b ) se
defineşte astfel:
(m)
⎛ ∂f ∂f ⎞
d m f ( a, b ) = ⎜ ( a, b ) d x + ( a, b ) d y ⎟ =
⎝ ∂x ∂y ⎠
m
∂m f
= ∑ Cmk m−k k
( a, b ) d x m − k d y k =
k =0 ∂x ∂y
∂m f ∂m f ∂m f
0
= Cm m
( a, b ) d x m + Cm1 m −1
( a, b ) d x m −1d y + K + Cmm m
( a, b ) d y m .
∂x ∂x ∂y ∂y
Prin inducţie matematică se poate demonstra următoarea formulă care
generalizează binomul lui Newton:
( k1 + K + kn )! k1 kn .
( a1 + a2 + K + an )m = ∑ a1 K an
k +K+ k = m k1 !K k n !
1 n
ki ∈
Folosind această formulă şi convenţiile anterioare, putem defini diferenţiala
de ordinul m a unei funcţii
n
Definiţia 4.5.5. Fie A ⊂ o mulţime deschisă, a ∈ A şi f : A → . Dacă
f ∈ C m ( A) atunci
(m)
⎛ ∂f ∂f ⎞
dm f (a ) = ⎜ ( a )d x1 + K + ( a )d xn ⎟ =
⎝ ∂ x1 ∂ xn ⎠
( k1 + K + kn )! ∂m f
∑
k
= ⋅ (a) dx1 1 K dxnkn .
k
k1 +K+ kn = m k1 !K kn ! ∂ x1 1 K ∂ xnkn
ki ∈
4.6. Derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiilor

compuse de două variabile
Teorema 4.6.1. Fie A şi B două mulţimi deschise din 2

, F = ( u, v ) : A → B ,
f :B→ şi h = f o F : A → , h ( x, y ) = f ⎡⎣u ( x, y ) , v ( x, y ) ⎤⎦ , ∀ ( x, y ) ∈ A .
Dacă F ∈ C 2 ( A ) şi f ∈ C 2 ( B ) , atunci h ∈ C 2 ( A ) şi avem:
2 2
∂2h ∂2 f ⎛ ∂u ⎞ ∂2 f ∂u ∂v ∂2 f ⎛ ∂v ⎞ ∂ f ∂ 2u ∂ f ∂ 2 v
= ⎜ ⎟ +2 ⋅ ⋅ + ⎜ ⎟ + ⋅ + ⋅ .
∂ x2 ∂ u 2 ⎝ ∂ x ⎠ ∂ u ∂ v ∂ x ∂ x ∂ v2 ⎝ ∂ x ⎠ ∂ u ∂ x2 ∂ v ∂ x2
∂ 2h ∂ 2 f ∂ u ∂ u ∂ 2 f ⎛ ∂ u ∂ v ∂ u ∂ v ⎞ ∂ 2 f ∂ v ∂ v
= ⋅ ⋅ + ⎜ ⋅ + ⋅ ⎟+ ⋅ ⋅ +
∂ x ∂ y ∂ u 2 ∂ x ∂ y ∂ u ∂ v ⎝ ∂ x ∂ y ∂ y ∂ x ⎠ ∂ v2 ∂ x ∂ y
∂ f ∂ 2u ∂ f ∂ 2 v
+ ⋅ + ⋅ .
∂u ∂x ∂y ∂v ∂x ∂y
2 2
∂2h ∂2 f ⎛ ∂u ⎞ ∂2 f ∂u ∂v ∂2 f ⎛ ∂v ⎞ ∂ f ∂ 2u ∂ f ∂ 2 v
= ⎜ ⎟ + 2 ⋅ ⋅ + ⎜ ⎟ + ⋅ + ⋅ .
∂y2 ∂u2 ⎝ ∂y ⎠ ∂ u ∂ v ∂ y ∂ y ∂ v2 ⎝ ∂y ⎠ ∂u ∂y2 ∂v ∂y2
Demonstraţie
În condiţiile date, derivatele de ordinul întâi există şi conform formulelor
(4.9) din subcap. 4.3 avem
∂h ∂f ∂u ∂f ∂v
= ⋅ + ⋅
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x
(4.20)
∂h ∂f ∂u ∂f ∂v
= ⋅ + ⋅
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y
∂2h
Vom examina existenţa derivatei şi modul ei de calcul.
∂ x2
∂f
Din Teorema 4.3.1 rezultă că funcţia ( x, y ) → ⎡u ( x, y ) , v ( x, y ) ⎤⎦ : A →
∂u ⎣
admite derivate parţiale de ordinul întâi şi anume:
∂ ⎛ ∂ f ⎞ ∂ ⎛ ∂ f ⎞ ∂ u ∂ ⎛ ∂ f ⎞ ∂ v ∂2 f ∂ u ∂2 f ∂ v
⎜ ⎟= ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ = ⋅ + ⋅ . (4.21)
∂x ⎝ ∂u ⎠ ∂u ⎝ ∂u ⎠ ∂x ∂v ⎝ ∂u ⎠ ∂x ∂u2 ∂x ∂v ∂u ∂x
În mod analog avem:
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂2 f ∂u ∂2 f ∂v
⎜ ⎟= ⋅ + ⋅ . (4.22)
∂ x ⎝ ∂ v ⎠ ∂ u ∂ v ∂ x ∂ v2 ∂ x
Din (4.20), (4.21) şi (4.22) rezultă:
∂2h ∂ ⎛ ∂ h ⎞ ∂ ⎛ ∂ f ∂ u ∂ f ∂ v ⎞ ∂ ⎛ ∂ f ⎞ ∂ u ∂ f ∂ 2u
= ⎜ ⎟= ⎜ ⋅ + ⋅ ⎟ = ⎜ ⎟⋅ + ⋅ +
∂ x2 ∂ x ⎝ ∂ x ⎠ ∂ x ⎝ ∂ u ∂ x ∂ v ∂ x ⎠ ∂ x ⎝ ∂ u ⎠ ∂ x ∂ u ∂ x2
2
∂ ⎛ ∂ f ⎞ ∂ v ∂ f ∂ 2v ∂ 2 f ⎛ ∂ u ⎞ ∂ 2 f ∂ u ∂ v ∂ f ∂ 2u
+ ⎜ ⎟ ⋅ + ⋅ = ⎜ ⎟ + ⋅ ⋅ + ⋅ +
∂ x ⎝ ∂ v ⎠ ∂ x ∂ v ∂ x2 ∂ u 2 ⎝ ∂ x ⎠ ∂v ∂u ∂x ∂u ∂u ∂u2
2
∂2 f ∂u ∂v ∂2 f ⎛ ∂v ⎞ ∂ f ∂ 2v
+ ⋅ ⋅ + ⎜ ⎟ + ⋅ .
∂ u ∂ v ∂ x ∂ x ∂ v2 ⎝ ∂ x ⎠ ∂ v ∂ x2
∂2 f ∂2 f
Deoarece, în condiţiile noastre = , în final obţinem:
∂u ∂v ∂v ∂u
2 2
∂2h ∂2 f ⎛ ∂u ⎞ ∂2 f ∂u ∂v ∂2 f ⎛ ∂v ⎞ ∂ f ∂ 2u ∂ f ∂ 2 v
= ⎜ ⎟ + 2 ⋅ ⋅ ⋅ + ⎜ ⎟ + ⋅ + ⋅ .
∂ x2 ∂ u 2 ⎝ ∂ x ⎠ ∂ u ∂ v ∂ x ∂ x ∂ v2 ⎝ ∂ x ⎠ ∂ u ∂ x2 ∂ v ∂ x2
În mod analog se demonstrează şi celelalte două formule din enunţul
teoremei.
Exemplu. Fie f ∈ C 2 ( 2) ( )
şi h ( x, y ) = f x 2 + y 2 , xy . Dacă notăm cu
u ( x, y ) = x 2 + y 2 şi cu v ( x, y ) = xy , atunci avem:
∂h ∂f ∂f
= ⋅ 2x + ⋅y
∂x ∂u ∂v
∂h ∂f ∂f
= ⋅ 2y + ⋅x
∂y ∂u ∂v
∂2h ∂2 f ∂2 f ∂2 f 2 ∂f
= ⋅ 4 x2 + 2 ⋅ 2 xy + ⋅y + ⋅2
∂ x2 ∂u2 ∂u ∂v ∂ v2 ∂u
∂2h ∂2 f ∂2 f ∂2 f
=
∂x ∂y ∂u 2
⋅ 4 xy +
∂u ∂v
(
2 x2 + 2 y 2 +
∂v 2 )
⋅ yx +
∂f
∂u
⋅1
∂2h ∂2 f ∂2 f ∂2 f 2 ∂f
= ⋅ 4 y2 + 2
⋅ 2 xy + ⋅x + 2
∂y2 ∂u2 ∂u ∂v ∂ v2 ∂u
Dacă facem convenţia să notăm formal
2
∂2 f ⎛ ∂f ⎞
în loc de ⎜ ⎟ ,
∂u2 ⎝ ∂u ⎠
∂2 f ∂f ∂f
în loc de ⋅ şi
∂u ∂v ∂u ∂v
2
∂2 f ⎛ ∂f ⎞
în loc de ⎜ ⎟ ,
∂v 2 ⎝ ∂v ⎠
atunci expresiile derivatelor de ordinul doi ale funcţiilor compuse se reţin mai uşor
sub forma:
∂2 f ( 2) ∂ f ∂ 2u ∂ f ∂ 2 v
⎛ ∂h ⎞
=⎜ ⎟ + ⋅ + ⋅
∂ x2 ⎝ ∂ x ⎠ ∂ u ∂ x2 ∂ v ∂ x2
∂ 2 h ⎛ ∂ h ⎞ ⎛ ∂ h ⎞ ∂ f ∂ 2u ∂ f ∂ 2 v
= ⎜ ⎟⎜ ⎟ + ⋅ + ⋅
∂x ∂y ⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ∂u ∂x ∂y ∂v ∂x ∂y
( 2)
∂2 f ⎛ ∂h ⎞ ∂ f ∂ 2u ∂ f ∂ 2 v
=⎜ ⎟ + ⋅ + ⋅ ,
∂y2 ⎝ ∂y ⎠ ∂u ∂y2 ∂v ∂y2
∂h
unde prin ridicarea formală la pătrat a lui înţelegem
∂x
( 2) ( 2)
⎛ ∂h ⎞ ⎛ ∂f ∂u ∂f ∂v ⎞
⎜ ⎟ =⎜ ⋅ + ⋅ ⎟ =
⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂u ∂x ∂v ∂x ⎠
2 2
∂2 f ⎛ ∂u ⎞ ∂2 f ∂u ∂v ∂2 f ⎛ ∂v ⎞
=⎜ ⎟ + 2 ⋅ ⋅ + ⎜ ⎟ etc.
∂u2 ⎝ ∂x ⎠ ∂ u ∂ v ∂ x ∂ x ∂ v2 ⎝ ∂ x ⎠
De pildă în exemplul de mai sus
( 2) ( 2) ∂2 f ∂2 f ∂2 f 2
⎛ ∂h ⎞ ⎛ ∂f ∂f ⎞
⎜ ⎟ =⎜ ⋅ 2x + ⋅ y⎟ = ⋅ 4 x 2 + 4 xy + ⋅ y etc.
⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂ u ∂ v ⎠ ∂u2 ∂ u ∂ v ∂ v2
4.7. Formula Taylor. Extremele funcţiilor

de mai multe variabile
Pentru orice două puncte a, b ∈ n

, notăm cu [ a, b ] =
= {(1 − t ) a + tb; t ∈ [ 0,1]} . Mulţimea [ a, b ] se numeşte segmentul închis de capete
a şi b. Segmentul deschis se notează cu ( a, b ) = {(1 − t ) a + tb ; t ∈ ( 0,1)} .
Definiţia 4.7.1. O mulţime C ⊂ n se numeşte convexă dacă ∀ a, b ∈ C

rezultă că [ a, b ] ⊂ C .
n
Observaţia 4.7.1. Orice bilă deschisă (închisă) din este o mulţime
convexă.
{
Într-adevăr, fie x, y ∈ B ( a, r ) = x ∈ n ; x − a < r . Atunci x − a < r şi }
y − a < r . Pentru orice t ∈ [ 0,1] avem
(1 − t ) x + ty − a = (1 − t )( x − a ) + t ( y − a ) ≤
≤ (1 − t ) x − a + t ( y − a ) < (1 − t ) r + tr = r .
2
Din Observaţia 4.7.1 rezultă orice interval din ϒ, orice disc (pătrat) din ,
orice sferă (cub) din 3 este o mulţime convexă.
n
Teorema 4.7.1 (Taylor). Fie f : A ⊂ → , a ∈ A un punct interior şi
r > 0 astfel încât V = B ( a, r ) ⊂ A .
Dacă f ∈ C m+1 (V ) , atunci, pentru orice x ∈ V , există ξ ∈ ( a, x ) astfel încât
1 1 1
f ( a + h ) = f (a ) + d f (a ) ( h ) + d 2 f (a ) ( h ) + K + d m f (a ) ( h ) +
1! 2! m!
1
+ d m +1 f ( ξ )( h ) , unde h = x − a .
( m + 1)!
Demonstraţie
Pentru simplificarea scrierii facem demonstraţia în cazul particular n = 2.
Fie a = ( a1 , a2 ) ∈ A , x = ( x1 , x2 ) ∈V fixat şi h = ( h1 , h2 ) = x − a . Pentru
orice t ∈ [ 0,1] notăm cu
u1 ( t ) = a1 + th1 = a1 + t ( x1 − a1 )
u2 ( t ) = a2 + th2 = a2 + t ( x2 − a2 )
şi considerăm funcţia compusă
g ( t ) = f ⎡⎣u1 ( t ) , u2 ( t ) ⎤⎦ , t ∈ [ 0,1] .
Evident, g este o funcţie de clasă C m+1 pe [ 0,1] şi conform formulei Mac
Laurin, există 0 < θ < 1 astfel încât
1 ( m)
g ( ) ( θ ) . (4.23)
1 1 1 m+1
g (1) = g ( 0 ) + g ′ ( 0 ) + g ′′ ( 0 ) + K + g ( 0) +
1! 2! m! ( m + 1)!
Observăm că
g (1) = f ( x) = f ( a + h ) şi g ( 0 ) = f (a) (4.24)
∂f ∂f
g ′(t ) = ⎡⎣u1 ( t ) , u2 ( t ) ⎤⎦ ⋅ u1′ ( t ) + ⎡u1 ( t ) , u2 ( t ) ⎤⎦ ⋅ u2′ ( t )
∂ x1 ∂ x2 ⎣
∂f ∂f
sau g ′ ( t ) = ⎡⎣u1 ( t ) , u2 ( t ) ⎤⎦ ⋅ h1 + ⎡u1 ( t ) , u2 ( t ) ⎤⎦ ⋅ h2 ,
∂ x1 ∂ x2 ⎣
∂f ∂f
deci g ′ ( 0) = (a) h1 + (a) h2 = df (a ) ( h ) . (4.25)
∂ x1 ∂ x2
De asemenea, din Teorema 4.6.1 rezultă
∂2 f ∂2 f
⎡⎣u1 ( t ) , u2 ( t ) ⎤⎦ ⋅ ( u1′ ( t ) ) + 2
2
g ′′ ( t ) = ⎡u1 ( t ) , u2 ( t ) ⎤⎦ ⋅ u1′ ( t ) u2′ ( t ) +
∂ x12 ∂ x1 ∂ x2 ⎣
∂2 f ∂f
⎡⎣u1 ( t ) , u2 ( t ) ⎤⎦ ⋅ ( u2′ ( t ) ) +
2
+ ⎡u1 ( t ) , u2 ( t ) ⎤⎦ ⋅ u1′′ ( t ) +
∂ x22 ∂ x1 ⎣
∂f
+ + ⎡u1 ( t ) , u2 ( t ) ⎤⎦ u2′′ ( t )
∂ x2 ⎣
Deoarece u1′′ ( t ) = u2′′ ( t ) = 0 rezultă:
∂2 f ∂2 f ∂2 f
g ′′ ( 0 ) = ( a ) h1
2
+ 2 ( a ) h1h2 + ( a )h22 = d 2 f ( a ) ( h ) (4.26)
∂ x12 ∂ x1 ∂ x2 ∂ x22
Se poate arăta că
g ( ) ( 0) = d k f (a ) ( h ) , ∀ k ∈ *
k
(4.27)
Dacă notăm cu ξ = a + θh şi ţinem seama de (4.24)-(4.27) în (4.23) obţinem:
1 1 1
f ( x ) = f ( 0) + d f (a ) ( h ) + d 2 f (a ) ( h ) + K + d m f (a ) ( h ) +
1! 2! m!
1
+ d m +1 f ( ξ )( h ) ,
( m + 1)!
unde ξ ∈ ( a, x ) , adică formula din enunţul teoremei.
n
Teorema 4.7.2 (Lagrange). Fie f : A ⊂ → , a ∈ A un punct interior şi
V o vecinătate convexă şi deschisă a punctului a, V ⊂ A . Dacă f ∈ C1 (V ) , atunci
pentru orice x ∈ V , există ξ ∈ ( a, x ) astfel încât
∂f ∂f
f ( x) − f (a ) =( ξ )( x1 − a1 ) + K + ( ξ ) ( xn − an ) .
∂ x1 ∂ xn
Demonstraţia rezultă imediat din formula Taylor, pentru cazul particular
m = 0. În cazul n = 2 obţinem:
∂f ∂f
f ( x1, x2 ) − f ( a1, a2 ) = ( ξ1, ξ2 )( x1 − a1 ) + ( ξ1, ξ2 )( x2 − a2 ) .
∂ x1 ∂ x2
Definiţia 4.7.2. Fie f : A ⊂ n → şi a ∈ A . Spunem că punctul a este un

punct de maxim (minim) local pentru f dacă există o vecinătate V a punctului a
astfel încât f ( x) ≤ f (a) [respectiv f ( x) ≥ f (a) ], oricare ar fi x ∈ V.
Ca şi la funcţiile de o variabilă, un punct de maxim (minim) local se numeşte
punct de extrem local.
Definiţia 4.7.3. Fie f : A ⊂ n → şi a ∈ A un punct interior. Dacă f

este diferenţiabilă în punctul a şi df (a) = 0 , atunci x = a se numeşte punct critic
pentru f.
Teorema 4.7.3. Fie f : A ⊂ n → şi a ∈ A un punct interior. Dacă a este

punct de extrem local pentru f şi dacă f este diferenţiabilă în punctul a, atunci a
este punct critic pentru f.
Demonstraţie
{
Fie A i = t ∈ ( a1,K , ai −1, t , ai +1 ,K , an ) ∈ A} şi fie funcţia de o variabilă
ϕ i : Ai → , definită astfel ϕ i ( t ) = f ( a1 ,K , ai −1 , t , ai +1 ,K , an ) , t ∈ Ai .
Evident, ϕ i este derivabilă în punctul t = ai şi acest punct este punct de
extrem local pentru ϕ i . Din Teorema Fermat rezultă că ϕ′i ( ai ) = 0 , deci
∂f
(a ) = 0 , pentru orice i = 1, n . Aşadar, d f (a ) = 0 , deci x = a este punct critic
∂ xi
pentru f.
Ca şi în cazul funcţiilor de o variabilă, nu orice punct critic este punct de
extrem local. Următoarea teoremă stabileşte condiţii suficiente pentru ca un punct
critic să fie punct de extrem local.
n
Teorema 4.7.4. Fie f : A ⊂ → , a ∈ A un punct interior r > 0 şi
V = B ( a, r ) ⊂ A . Mai presupunem că f ∈ C (V ) şi că punctul x = a este punct
2
critic pentru f. Atunci

(i) Dacă d 2 f ( a ) este pozitiv definită, punctul a este punct de minim local
pentru f.
(ii) Dacă d 2 f ( a ) este negativ definită, punctul a este punct de maxim local
pentru f.
(iii) Dacă d 2 f ( a ) este alternantă în orice vecinătate a punctului a, punctul
a nu este punct de extrem local pentru f.
Demonstraţie
Fie x ∈ V oarecare fixat şi h = x – a. Din formula Taylor rezultă că există
ξ ∈ ( a, x ) astfel încât
1 1
f ( x ) = f (a ) + d f (a ) ( h ) + d 2 f ( ξ )( h ) .
1! 2!
1 1 n n
∂2 f
f ( x ) − f ( a ) = d 2 f ( ξ )( h ) = ∑ ∑ ( ξ ) hi hj .
2 2 i =1 j =1 ∂ xi ∂ xj
n
hi
În continuare dacă notăm cu αi = , atunci ∑ αi2 = 1 şi
h2 i=1
2 n
h n
∂2 f
f ( x) − f (a) = ∑∑
2 i =1 j =1 ∂ xi ∂ xj
( ξ ) αi αj . (4.28)
n n ⎡ ∂2 f ∂2 f ⎤
Dacă notăm cu ω( x) = ∑ ∑ ∂x ∂x
⎢ ( ξ ) − (a) ⎥ αi α j şi ţinem seamă
i =1 j =1 ⎣⎢ i j ∂ xi ∂ xj ⎥⎦
că f ∈ C 2 (V ) , rezultă că lim ω( x) = 0 şi formula (4.28) devine
x →a
2
h ⎡ 2
f ( x ) − f (a ) = d f ( a ) ( α ) + ω( x ) ⎤ .
2 ⎣ ⎦
⎧⎪ n ⎫⎪
Fie S = ⎨ x = ( x1,K, xn ) ∈ n ; ∑ xi2 = 1⎬ . Evident S este o mulţime închisă
⎪⎩ i =1 ⎭⎪
şi mărginită, deci compactă. Aplicaţia α → d 2 f (a ) ( α ) : S → este continuă
(fiind o funcţie polinomială), deci este mărginită şi îşi atinge marginile pe S.
Presupunem că d 2 f ( a ) este pozitiv definită.
Fie α0 ∈ S astfel încât m = inf d 2 f (a ) ( α ) = d 2 f ( a ) ( α0 ) > 0 . Cum
α∈S
lim ω( x) = 0 , rezultă că există o vecinătate V1 a punctului a, V1 ⊂ V astfel încât
x →a
m
ω( x) < , ∀ x ∈ V1 . Aşadar, pentru orice x ∈ V1 avem:
2
2 2
h ⎡ 2 h ⎛ m⎞
f ( x ) − f (a ) = d f ( a ) ( α ) + ω( x ) ⎤ > ⎜m − ⎟ ≥ 0 .
2 ⎣ ⎦ 2 ⎝ 2⎠
Rezultă că f ( x) ≥ f (a) , ∀ x ∈ V1 , deci a este punct de minim local pentru f.
Dacă d 2 f ( a ) este negativ definită, se demonstrează la fel că există o
vecinătate V2 a punctului a, V2 ⊂ V astfel încât f ( x) ≤ f (a) , ∀ x ∈ V2 , deci a
este punct de maxim local pentru f. În cazul (iii) diferenţa f ( x) − f (a ) nu
păstrează semn constant pe nici o vecinătate a punctului a, deci punctul a nu este
punct de extrem local pentru f.
Exemple. Să se afle punctele de extrem local ale funcţiilor

1. f ( x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 + 2 x + 4 y − 4 z
Punctele critice se află rezolvând sistemul:
⎧∂ f
⎪ ∂x = 2x + 2 = 0
⎪
⎪ ∂f
⎨ = 2y + 4 = 0
⎪ ∂y
⎪ ∂f
⎪ = 2z − 4 = 0
⎩ ∂z
Rezultă un singur punct critic a = ( − 1, − 2, 2 ) .
∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f
= = =2; = = =0
∂ x2 ∂y2 ∂z2 ∂x ∂y ∂y ∂z ∂z ∂x
(
d2 f (a ) = 2 d x 2 + d y 2 + d z 2 )
2 0 0
2 0
∆1 = 2 > 0 ; ∆ 2 = = 4 > 0 ; ∆3 = 0 2 0 = 8 > 0 .
0 2
0 0 2
Rezultă că d 2 f ( a ) este pozitiv definită, deci punctul a = ( − 1, − 2, 2 ) este un
punct de minim local.
2. f ( x, y ) = x3 + y 3 + 21xy + 36 x + 36 y .
Punctele critice sunt M1 ( − 4, − 4 ) şi M 2 ( − 3, − 3) .
d 2 f ( x, y ) = 6 x d x 2 + 42d x d y + 6 y d y 2
d 2 f ( − 4, − 4 ) = − 24d x 2 + 42d x d y + 24d y 2
− 24 21
∆1 = − 24 < 0 ; ∆ 2 = > 0.
21 − 24
Rezultă că d 2 f ( − 4, − 4 ) este negativ definit, deci punctul M1 ( − 4, − 4 ) este
punct de maxim local.
d 2 f ( − 3, − 3) = − 18d x 2 + 42d x d y − 18d y 2
− 18 21
∆1 = − 18 ; ∆ 2 = <0.
21 − 18
d 2 f ( − 3, − 3) este alternantă, deci punctul ( − 3, − 3) nu este punct de extrem
local.
3. f ( x, y ) = x 4 + y 4 − 2 x 2 + 4 xy − 2 y 2 .
∂f ∂2 f ∂2 f ∂2 f
= 4 x3 − 4 x + 4 y ; = 12 x 2 − 4 ; = 4; = 12 y 2 − 4 .
∂x ∂x 2 ∂ x∂ y ∂y 2
∂f
= 4 y3 + 4 x − 4 y .
∂y
Punctele critice sunt M1 ( ) ( )
2, − 2 , M 2 − 2, 2 , M 3 ( 0,0 ) .
20 4
d 2 f ( M1 ) = 20d x 2 + 8d x d y + 20d y 2 ; ∆1 = 20 > 0 ; ∆ 2 = > 0.
4 20
M1 ( )
2, − 2 este punct de minim local.
d 2 f ( M 2 ) = d 2 f ( M1 ) , deci M 2 − 2, 2( ) este de asemenea punct de

minim local.
d 2 f ( 0,0 ) = − 4d x 2 + 8d x d y − 4d y 2
−4 4
∆1 = − 4 < 0 ; ∆ 2 = = 0.
4 −4
Deoarece ∆ 2 = 0 , nu putem aplica Teorema 4.7.4. Ne putem da seama dacă
punctul M 3 ( 0,0 ) este sau nu punct de extrem plecând de la definiţie.
Într-adevăr, observăm că f ( 0,0 ) = 0 , f ( x,0 ) = x 2 x 2 − 2 ( ) şi f ( x, x ) =
= 2x4 . Rezultă că în orice vecinătate a punctului ( 0,0 ) există puncte în care f > 0
şi puncte în care f < 0, în timp ce f ( 0,0 ) = 0 . Aşadar, ( 0,0 ) nu este punct de
extrem local pentru f.
4.8. Teorema de inversiune locală
n
Definiţia 4.8.1. Fie A, B ⊂ două mulţimi deschise. O funcţie F : A → B
se numeşte difeomorfism dacă
a) F este bijectivă
b) F ∈ C1 ( A)
c) F −1 ∈ C1 ( B )
O astfel de definiţie este necesară deoarece există funcţii care îndeplinesc
condiţiile a) şi b) dar nu îndeplinesc condiţia c).
Într-adevăr, fie funcţia f : → , f ( x) = x3 . Evident f este bijectivă şi

F ∈ C1 ( ) . Inversa sa f −1 nu este difeomorfism, deoarece nu este diferenţiabilă
în y = 0 , deci f −1 ∉ C1 ( ).
Observaţia 4.8.1. Fie A, B şi D mulţimi deschise din n şi F : A → B ,

G : B → D difeomorfism. Atunci H = G o F : A → D este difeomorfism.
Afirmaţia rezultă din faptul că o compunere de funcţii de clasă C1 este de
−1
asemenea o funcţie de clasă C1 şi din observaţia că ( G o F ) = F − 1 o G − 1 .
Cel mai simplu exemplu de difeomorfism este operatorul de translaţie. Fie
y ∈ n oarecare fixat şi fie τ y : n → n , definit prin τ y ( x) = x + y , ∀ x ∈ n .
Evident τ y ∈ C1 ( n ) , τ y este bijectivă şi τ−y 1 = τ− y ∈ C1 ( n ) .
Următorul rezultat este cunoscut sub numele de teorema de inversiune locală
pentru funcţii de o variabilă.
Teorema 4.8.1. Fie A ⊂ o mulţime deschisă, a ∈ A şi f : A → .

Dacă f ∈ C1 ( A) şi f ′( a ) ≠ 0 , atunci există o vecinătate deschisă U a
punctului a
cu proprietăţile: U ⊂ A , f ′( x ) ≠ 0 , ∀ x ∈ U şi f : U → V = f (U ) este
difeomorfism.
Demonstraţie
Presupunem că f ′( a ) > 0 . Cum f ′ este continuă în a, rezultă că există un
interval deschis U care conţine punctul a şi f ′( x ) > 0 , ∀ x ∈ U .
Dacă notăm cu V = f (U ) , atunci V este un interval deschis şi f : U → V
este bijectivă (fiind strict crescătoare). Se ştie de la liceu că dacă f ′ ≠ 0 pe U,
atunci f −1 : V → U este derivabilă pe V şi ( f −1 )′ ( y ) = f ′1(x) , ∀ y ∈V ,
y = f ( x) . Evident, f −1 ∈ C1 (V ) , deci f este difeomorfism.

În continuare prezentăm teorema de inversiune locală pentru funcţii vectoriale.

o mulţime deschisă, a ∈ A şi F : A → n .
Dacă F ∈ C1 ( A) şi det J F ( a ) ≠ 0 , atunci există o vecinătate deschisă U a
punctului a cu proprietăţile: U ⊂ A , det J F ( x) ≠ 0 , ∀ x ∈ U , F : U → V = F (U )
este difeomorfism şi
1
det J −1 ( y ) = , ∀ y ∈V , y = F ( x) .
F det J F ( x)
Demonstraţie
Pentru început facem observaţia că putem presupune că a = 0 şi că
F ( 0 ) = 0 . Într-adevăr, fie A1 = { x − a ; x ∈ A} şi fie F1 : A1 → n , F1 ( t ) =
= F ( t + a ) − b , t ∈ A1 , unde b = F (a ) . Avem F1 ( 0 ) = 0 şi F = τb o F1 o τ− a . Dacă

vom arăta că F1 este difeomorfism va rezulta că şi F este difeomorfism, deoarece
translaţiile sunt difeomorfisme.
Observăm de asemenea că putem presupune că d F ( 0 ) = I (operatorul
identitate pe n ).
Într-adevăr, fie T = d F ( 0 ) şi fie F2 = T −1 o F . Deoarece diferenţiala de
ordinul întâi a oricărei aplicaţii liniare este acea aplicaţie liniară însăşi, rezultă că
d F2 ( 0 ) = T −1 o d F ( 0 ) = I .
Aşadar F = T o F2 şi d F2 ( 0 ) = I .
Cum det J F (0) ≠ 0 prin ipoteză, rezultă că T = dF ( 0 ) : n → n este
difeomorfism. Prin urmare, dacă F2 este difeomorfism, atunci şi F este difeomorfism.
Fie deci F : A ⊂ n → n , 0 ∈ A , F ( 0 ) = 0 şi d F ( 0 ) = I .
Dacă notăm cu H ( x) = F ( x) − x , ∀ x ∈ A , atunci H ∈ C1 ( A ) , H ( 0 ) = 0 şi
dH ( 0 ) = 0 . Cum componentele scalare h1 ,K , hn ale funcţiei vectoriale H sunt de
∂ hi
clasă C1 pe A şi ( 0 ) = 0 , rezultă că există δ1 > 0 astfel încât
∂x j
∂ hi 1
(t ) < , ∀ t ∈ B ( 0, δ1 ) ⊂ A , ∀ i, j = 1, n .
∂x j 2n n
Conform teoremei Lagrange, pentru orice x, y ∈ B ( 0, δ1 ) există un punct ξi
pe segmentul deschis de capete x şi y astfel încât
∂h ∂h
hi ( x) − hi ( y ) = i ( ξi ) ( x1 − y1 ) + K + i ( ξi )( xn − yn ) ≤
∂ x1 ∂ xn
⎛ ∂h ∂ hi ⎞ 1
≤ ⎜ i ( ξi ) + K + ( ξi ) ⎟⎟ x − y < x− y .
⎜ ∂x ∂ xn 2 n
⎝ 1 ⎠
(Norma folosită în această demonstraţie este 2 ).
1
Aşadar avem: H ( x) − H ( y ) < x− y .
2
Fie 0 < δ < δ1 astfel încât K = B ( 0, δ ) ⊂ B ( 0, δ1 ) ⊂ A . Rezultă că:
1
H ( x) − H ( y ) < x − y , ∀ x, y ∈ K. (4.29)
2
În particular, pentru y = 0 avem
1 δ
H ( x) < x ≤ , ∀ x ∈ K. (4.30)
2 2
⎛ δ⎞
Fie V1 = B ⎜ 0, ⎟ şi U1 = B ( 0, δ ) I F −1 (V1 ) . Observăm că V1 şi U1 sunt
⎝ 2⎠
mulţimi deschise, 0 ∈ U1 şi F (U1 ) ⊂ V1 . Vom arăta că F : U1 → V1 este bijectivă.
Într-adevăr, dacă F ( x) = F ( y ) , unde x, y ∈ U1 atunci H ( x) + x = H ( y ) + y
1
şi ţinând seama de (4.29) rezultă x − y = H ( x) − H ( y ) ≤ x − y , inegalitate
2
care nu poate avea loc decât dacă x − y = 0 , adică x = y .
Aşadar, am dovedit că F : U1 → V1 este injectivă.
Pentru a arăta că este şi surjectivă folosim teorema de punct fix a lui
Banach. Pentru orice y ∈ V1 considerăm funcţia φ y : K → n , definită astfel:
φ y ( x) = y − H ( x) , ∀ x ∈ K.
Din (4.29) rezultă că
1
φ y ( x1 ) − φ y ( x2 ) <
x1 − x2 , ∀ x1 , x2 ∈ K .
2
Pe de altă parte, din (4.30) avem:
δ δ
φ y ( x) ≤ y + H ( x) < + = δ , ∀ x ∈ K .
2 2
Aşadar, φ y : K → K este o contracţie. Din Teorema de punct fix a lui
Banach, rezultă că există z ∈ K unic astfel încât z = φ y ( z ) .
Evident, z depinde de y şi de aceea vom nota z = G ( y ) . Ţinând seama de
definiţiile funcţiilor φ y şi H avem
G ( y ) = y − H ⎡⎣G ( y ) ⎤⎦ , ∀ y ∈ V1 (4.31)
şi F ⎡⎣G ( y ) ⎤⎦ = y , ∀ y ∈ V1 (4.32)
Pe de altă parte din (4.30) şi (4.31) rezultă
δ δ
G ( y ) ≤ y + H ⎡⎣G ( y ) ⎤⎦ < + = δ . (4.33)
2 2
Din (4.32) şi (4.33) deducem că G ( y ) ∈ B ( 0, δ ) I F −1 (V1 ) = U1 , deci
G : V1 → U1 şi F o G = I . Prin urmare am arătat că F : U1 → V1 este surjectivă,
deci bijectivă şi F −1 = G . Din (4.29) şi (4.31) rezultă
G ( y1 ) − G ( y2 ) ≤ y1 − y2 + H ⎡⎣G ( y1 ) ⎤⎦ − H ⎡⎣G ( y2 ) ⎤⎦ <
1
< y1 − y2 + G ( y1 ) − G ( y2 )
2
sau G ( y1 ) − G ( y2 ) < 2 y1 − y2 , ∀ y1 , y2 ∈ V1 . (4.34)
Din (4.34) deducem că G este uniform continuă pe V1 , deci continuă pe V1 .

Cum det J F ( 0 ) > 0 şi F ∈ C1 ( A) rezultă că există o vecinătate U a originii,
U ⊂ U1 ⊂ A astfel încât det J F ( x) > 0 , ∀ x ∈ U. Dacă notăm cu V = G − 1 (U ) ,
atunci V ⊂ V1 , V este deschisă pentru că G este continuă şi V = F (U ) .
Pentru a arăra că F : U → V este difeomorfism rămâne să arătăm că G ∈ C1 (V ) .
Fie b ∈ V oarecare fixat. Vom arăta că G este diferenţiabilă în b. Pentru
aceasta fie y ∈ V şi x, c ∈ U astfel încât y = F ( x) , b = F (c) . Deoarece F este
diferenţiabilă în c avem:
y − b = F ( x) − F (c) = dF (c) ( x − c ) + ϕ ( x − c ) ,
ϕ ( x − c)
unde lim = 0. (4.35)
x→c x−c
Cum det J F (c ) ≠ 0 , rezultă că rang J F (c ) = n şi deci că dF (c ) : n → n
−1
este un izomorfism liniar. Dacă notăm cu S = [ dF (c)] : n → n , atunci avem
S ( y − b ) = x − c + S ⎡ϕ
⎣ ( x − c ) ⎤⎦ .
Cum x = G ( y ) şi c = G ( b ) , mai departe avem:
G ( y ) − G (b) − S ( y − b) S ⎣⎡ϕ ( x − c ) ⎤⎦ J S (b) ϕ ( x − c) x−c
= ≤ ⋅ =
y −b y −b x−c y −b
G ( y ) − G (b) ϕ ( x − c) ϕ ( x − c)
= J S (b) ⋅ ⋅ ≤ 2 J S (b) ⋅
.
y −b x−c x−c
(Pentru ultima inegalitate am folosit (4.34)).
ϕ ( x − c)
Cum lim = 0, rezultă că G este diferenţiabilă în punctul b şi că
x→c x−c
dG ( b ) = S .
Pe de altă parte avem G o F = I = 1 . Rezultă că J G ( b ) ⋅ J F (c) = I n
n
(matricea unitate), ∀ c ∈ U , b ∈ V , b = F (c) . Cum det J F (c ) ≠ 0 , deducem că

J
F −1
( b ) = J G ( b ) = [ J F (c)] −1 , deci G = F −1 ∈ C1 (V ) .
4.9. Transformări regulate
Definiţia 4.9.1. Fie A ⊂ n o mulţime deschisă şi fie F : A → n . Spunem

că F este o transformare regulată în punctul a ∈ A, dacă det J F ( a ) ≠ 0 şi există o
vecinătate deschisă U a lui a, U ⊂ A astfel încât F ∈ C1 (U ) . Spunem că F este o

transformare regulată pe mulţimea A, dacă F este regulată în fiecare punct din A.
Propoziţia 4.9.1. Dacă F : A ⊂ n → n este o transformare regulată în
punctul a ∈ A, atunci F este continuă în punctul a.
Demonstraţie
Dacă F este o transformare regulată în punctul a, atunci conform Teore-
mei 4.1.3, F este diferenţiabilă în a, deci continuă în a.
Definiţia 4.9.2. Fie A ⊂ n o mulţime deschisă şi fie F=

= ( f1 ,K, f n ) : A → n o funcţie de clasă C1 .
Determinantul matricei iacobiene J F (a ) se numeşte iacobianul funcţiei F în
D ( f1 ,K, f n )
punctul a şi se notează cu (a ) . Aşadar avem:
D ( x1 ,K, xn )
∂ f1 ∂ f1
(a) K (a)
D ( f1,K, f n ) ∂ x1 ∂ xn
(a) = , a∈ A.
D ( x1,K, xn ) ∂ fm ∂ fm
(a) K (a)
∂ x1 ∂ xn
n
Propoziţia 4.9.2. Fie A, B ⊂ mulţimi deschise. Dacă F : A → B este
transformare regulată în punctul a ∈ A şi G : B → n este transformare regulată
în punctul b = F ( a) ∈ B , atunci funcţia compusă H = G o F este transformare
regulată în punctul a ∈ A.
Demonstraţie
D ( f1 ,K, f n )
Prin ipoteză det J F (a ) = (a ) ≠ 0 şi există o vecinătate U a
D ( x1 ,K, xn )
punctului a, U ⊂ A astfel încât F ∈ C1 (U ) . De asemenea, există o vecinătate
deschisă V a punctului b = F (a ) ∈ B , V ⊂ B astfel încât G ∈ C1 (V ) şi
D ( g1 ,K, g n )
det J G ( b ) = ( b ) ≠ 0.
D ( y1 ,K, yn )
Deoarece F este continuă în punctul a, rezultă că există o vecinătate deschisă
U1 a lui a, U1 ⊂ U astfel încât F (U1 ) ⊂ V . Evident H = G o F este de clasă C1
pe U1 . Pe de altă parte avem det J H ( a ) = det J G ( b ) det J F (a) ≠ 0, deci H este
transformare regulată în punctul a ∈ A.
Dacă notăm cu h1 ,K , hn componentele scalare ale lui H obţinem egalitatea:
D ( h1 ,K, hn ) D ( g1 ,K, g n ) D ( f1 ,K, f n )

(a) = (b) (a) .
D ( x1 ,K, xn ) D ( y1 ,K, yn ) D ( x1 ,K, xn )
Teorema următoare pune în evidenţă o proprietate remarcabilă a
transformărilor regulate şi anume faptul că imaginea directă a unei mulţimi
deschise, printr-o transformare regulată este de asemenea o mulţime deschisă.
Teorema 4.9.1. Fie F : n → n o transformare regulată pe n . Dacă

A ⊂ n este deschisă, atunci F ( A ) este de asemenea o mulţime deschisă.
Demonstraţie
Fie b ∈ F ( A ) şi a ∈ A astfel încât b = F (a ) . Din Teorema de inversiune
locală rezultă că există o vecinătate deschisă U a punctului a, U ⊂ A şi o vecinătate
deschisă V = F (U ) a punctului b, astfel încât F : U → V este difeomorfism.
Evident, V ⊂ F ( A) , deci b este punct interior pentru mulţimea F ( A ) . Cum
b a fost arbitrar, rezultă că F ( A ) este deschisă.
n
Definiţia 4.9.3. O mulţime din , deschisă şi conexă se numeşte domeniu.
Propoziţia 4.9.3. Fie F : n → n o transformare regulată pe n . Dacă

D ⊂ n este un domeniu, atunci F ( D ) este de asemenea un domeniu şi
D ( f1 ,K, f n )
iacobianul păstrează semn constant pe D.
D ( x1 ,K, xn )
Demonstraţie
Faptul că F ( D ) este deschisă rezultă din Teorema 4.9.1. Pe de altă parte,
din Propoziţia 4.9.1 rezultă că F este continuă pe n . Cum o funcţie continuă duce
o mulţime conexă într-o mulţime conexă, rezultă că F ( D ) este conexă, deci
F ( D ) este un domeniu.
D ( f1 ,K, f n )
Deoarece funcţia : n →ϒ este continuă şi D este o
D ( x1 ,K, xn )
D ( f1,K, f n )
mulţime conexă, rezultă că ( D) este o mulţime conexă din ϒ, deci
D ( x1,K, xn )
D ( f1,K, f n )
un interval. Dacă presupune, că există u, v ∈ D astfel încât (u ) < 0 şi
D ( x1,K, xn )
D ( f1,K, f n )
(v ) > 0 , atunci rezultă că există w∈ D astfel încât
D ( x1,K, xn )
D ( f1,K, f n )
( w) = 0 , ceea ce contrazice ipoteza că F este regulată.
D ( x1,K, xn )
4.10. Funcţii implicite
Fie dreptunghiul D = [ a, b] × [ c, d ] ⊂ 2 şi ecuaţia

F ( x, y ) = 0 , ( x, y ) ∈ D (4.36)
Ne punem întrebarea dacă pentru orice x ∈ [ a, b ] , există o singură valoare
y ∈ [ c, d ] , astfel încât perechea ( x, y ) să verifice ecuaţia (4.36). În cazul când
acest lucru are loc, vom nota valoarea y corespunzătoare lui x cu y ( x) . Funcţia
x → y ( x) : [ a, b ] → [ c, d ] se spune că este definită implicit de ecuaţia (4.36).
Evident avem
F [ x, y ( x ) ] = 0 , ∀ x ∈ [ a , b ] . (4.37)
Exemplu. Fie ecuaţia

x2 + y2 − 1 = 0 . (4.38)
Mulţimea punctelor din plan care verifică ecuaţia (4.38) reprezintă din punct de
vedere geometric cercul C ( 0;1) (cu centrul în origine şi de rază 1).
Fie D1 = [ a1 , b1 ] × [ c1 , d1 ] . Se
D1
observă că ∀ x ∈ [ a1 , b1 ] există o singură d
y1
valoare y = y ( x) ∈ [ c1 , d1 ] astfel încât D2
c1
perechea ( x, y ) verifică ecuaţia (4.38), y1
−1
adică punctul ( x, y ) aparţine cercului a b2 O a1 x b
1
C ( 0;1) şi anume y ( x) = 1 − x 2 . Rezultă y2

că pe dreptunghiul D1 ecuaţia (4.38)
defineşte o funcţie implicită.
Pe de altă parte, observăm că pe dreptunghiul D2 , ecuaţia (4.38) nu defineşte
nici o funcţie implicită de forma y = y ( x) , deoarece pentru x ∈ [ a2 , − 1) nu există
nici o valoare y astfel încât perechea ( x, y ) ∈ C ( 0,1) , iar pentru ∀ x ∈ [ − 1, b2 ]
există două valori y1 = − 1 − x 2 şi y2 = 1 − x 2 astfel încât punctele ( x, y1 ) şi

( x, y2 ) aparţin cercului C ( 0,1) .
Următoarea teoremă stabileşte condiţii suficiente pentru existenţa funcţiilor
implicite.
Teorema 4.10.1 Fie A ⊂ 2

o mulţime deschisă, ( a, b ) ∈ A şi F : A →
cu proprietăţile:
a) F ∈ C1 ( A)
b) F ( a, b ) = 0
∂F
c) ( a, b ) ≠ 0 .
∂y
Atunci există o vecinătate deschisă U a punctului a, o vecinătate deschisă V
a punctului b, astfel încât U × V ⊂ A şi o funcţie unică f : U → V cu proprietăţile:
a') F [ x, f ( x) ] = 0 , ∀ x ∈ U
b') F (a) = b
∂F
[ x, f ( x ) ]
c') F ∈ C (U ) şi f ′( x) = − ∂ x
1
, ∀ x ∈U .
∂F
∂y
[ x, f ( x ) ]
Dacă F ∈ C p ( A ) , atunci f ∈ C p (U ) .
Demonstraţie
Considerăm funcţia vectorială φ = ( ϕ1, ϕ2 ) : A → 2 definită astfel:
φ ( x, y ) = ( x, F ( x, y ) ) , ∀ ( x, y ) ∈ A .
Evident avem
ϕ1 ( x, y ) = x şi ϕ2 ( x, y ) = F ( x, y ) , ∀ ( x, y ) ∈ A şi
⎛ 1 0 ⎞
⎜
J φ ( a, b ) = ⎜ ∂ F ⎟.
∂F
⎜ ∂x ( ) ∂y ( ) ⎟
a , b a , b ⎟
⎝ ⎠
Deoarece
∂F
det J φ ( a, b ) = ( a, b ) ≠ 0 ,
∂y
matricea J φ ( a, b ) este inversabilă. Din condiţia b) rezultă φ ( a, b ) = ( a, 0 ) .
Conform Teoremei 4.8.2 (de inversiune locală) există o vecinătate deschisă

U×V a punctului ( a, b ) şi o vecinătate deschisă U × W a punctului ( a,0 ) astfel
încât φ :U × V → U × W este difeomorfism. Mai mult,
∂F
det J φ ( x, y ) = ( x, y ) ≠ 0 , ∀ ( x, y ) ∈ U × V .
∂y
Fie ψ = ( ψ1, ψ 2 ) = φ− 1 :U × W → U × V . Atunci ψ este de clasă C1 pe
U ×W .
Definim f ( x) = ψ 2 ( x,0 ) , ∀ x ∈ U . Evident f : U → V , f ∈ C1 (U ) şi
f ( a) = ψ 2 ( a,0 ) = b . În continuare, pentru ∀ x ∈ U avem:
( x,0 ) = φ ⎡ψ ⎣ 1 ( x,0 ) , ψ 2 ( x,0 ) ⎤⎦ = φ [ x, f ( x)] = ( x, F ( x, f ( x) ) ) ,
⎣ ( x,0 ) ⎤⎦ = φ ⎡ψ
de unde rezultă
F [ x, f ( x ) ] = 0 , ∀ x ∈ U . (4.39)
Derivând relaţia (4.39) obţinem:
∂F ∂F
[ x, f ( x)] + [ x, f ( x)] f ′( x) = 0 ,
∂x ∂y
de unde rezultă
∂F
x, f ( x )
f ′( x ) = − ∂ x , ∀ x ∈U .
∂F
x, f ( x )
∂y
În continuare prezentăm fără demonstraţii două generalizări importante ale
Teoremei 4.10.1 (Teorema 4.10.1 şi Teorema 4.10.3).
Teorema 4.10.2. Fie A ⊂ n +1

o mulţime deschisă, ( a, b ) = ( a1 ,K, an , b ) ∈ A
şi F = ( x1 ,K, xn , y ) : A → cu proprietăţile:
1) F ∈ C 1
( A)
2) F ( a1 ,K, an , b ) = 0
∂F
3) ( a1,K, an , b ) ≠ 0 .
∂y
Atunci există o vecinătate deschisă U a punctului ( a1 ,K, an ) şi o vecinătate
deschisă V a punctului b, astfel încât U × V ⊂ A şi o funcţie unică f : U → V cu
proprietăţile:
1') F ⎣⎡ x1 ,K, xn , f ( x1 ,K, xn ) ⎦⎤ = 0 , ∀ ( x1 ,K , xn ) ∈U
2') f ( a1 ,K, an ) = b
∂F
[ x, f ( x ) ]
∂f ∂ xi
3') f ∈ C (U ) şi
1
( x) = − , ∀ ( x1 ,K , xn ) ∈U , i = 1, n .
∂ xi ∂F
[ x , f ( x ) ]
∂y
Exemplu. Să se arate că ecuaţia 2 x 2 + 2 y 2 + z 2 − 8 xz + 7 = 0 defineşte

într-o vecinătate a punctului ( 2,0,1) o funcţie z = f ( x, y ) şi să se calculeze
df ( 2,0 ) .
Avem
F ( x, y, z ) = 2 x 2 + 2 y 2 + z 2 − 8 xz + 7 = 0 , F ∈ C1 ( 3)
∂F
F ( 2,0,1) = 0 şi ( 2,0,1) = − 14 ≠ 0 .
∂z
Sunt îndeplinite condiţiile Teoremei 4.10.2, deci există o vecinătate U a punctului
( 2,0 ) şi o vecinătate V a punctului 1 şi o funcţie unică z = f ( x, y ) : U → V cu
proprietăţile 1'), 2') şi 3').
Avem:
∂F
∂f ( 2,0,1)
∂ x
( 2,0 ) = − ∂ F =0;
∂x
( 2,0,1)
∂z
∂F
∂f
( 2,0,1)
∂y
( ) ∂F
2,0 = − =0
∂y
( 2,0,1)
∂z
rezultă d f ( 2,0 ) = 0.
n+m
Teorema 4.10.3. Fie A ⊂ o mulţime deschisă,
( a, b ) = ( a1 ,K, an , b1 ,K, bm ) ∈ A şi F = ( F1,K, Fm ) : A → m
cu proprietăţile:
1) F ∈ C1 ( A)
⎧ F1 ( a1 ,K, an , b1 ,K, bm ) = 0
⎪
2) ⎨..................................
⎪ F a ,K , a , b ,K, b = 0
⎩ m( 1 n 1 m)
D ( F1,K, Fm )
3) ( a, b ) ≠ 0 .
D ( y1,K, ym )
Atunci ∃ o vecinătate deschisă a punctului a = ( a1 ,K, an ) şi o vecinătate deschisă
V = V1 × V2 × K × Vm a punctului b = ( b1 ,K, bm ) , astfel încât U × V ⊂ A şi m
funcţii unic determinate fi : U → Vi , i = 1, m cu proprietăţile:
⎧ F1 ⎡⎣ x1 ,K, xn , f1 ( x1 ,K , xn ) ,K, f m ( x1 ,K, xn ) ⎤⎦ = 0
⎪⎪
1') ⎨.............................................................
⎪
⎪⎩ Fm ⎣⎡ x1 ,K , xn , f1 ( x1 ,K, xn ) ,K, f m ( x1 ,K , xn ) ⎦⎤ = 0
pentru ∀ x = ( x1 ,K , xn ) ∈U .
2') f1 ( a ) = b1 ,K , f m ( a ) = bm
3') fi ∈ C1 (U ) , ∀ i = 1, m şi ∀ i = 1, n şi ∀ x = ( x1 ,K, xm ) ∈U avem
D ( F1 , K , Fm )
[ x, f1 ( x),K , f m ( x)]
∂ f1
( x) = −
(
D x j , K , ym )
∂x j D ( F1 , K , Fm )
[ x, f1 ( x),K , f m ( x)]
D ( y1 , K , ym )
D ( F1 ,K , Fm )
[ x, f1 ( x),K , f m ( x)]
∂ f m ( x)
=−
(
D y1 , K , x j )
∂x j D ( F1 ,K , Fm )
[ x, f1 ( x),K , f m ( x)]
D ( y1 ,K , ym )
Exemplu. Să se arate că sistemul:

⎧⎪ x3 + 3 y 2 − z 2 + x − y − 8 = 0
⎨ 2
⎪⎩2 x − 4 y − 6 z − 6 = 0
defineşte într-o vecinătate a punctului (1, 2, − 2 ) două funcţii y = f ( x) şi z = g ( x)
şi să se calculeze f ′ (1) , g ′ (1) . Avem:
⎪⎧ F ( x, y , z ) = x + 3 y − z + x − y − 8
3 2 2
⎨
⎪⎩G ( x, y , z ) = 2 x 2 − 4 y − 6 z − 6
F , G ∈ C1 ( 3 ) , F (1, 2, − 2) = 0 , G (1, 2, − 2) = 0
∂F ∂F
D ( F,G) ∂y ∂z
(1, 2, − 2 ) = (1, 2, − 2 ) = − 50 ≠ 0 .
D ( y, z ) ∂G ∂G
∂y ∂z
Aşadar, sunt îndeplinite condiţiile Teoremei 4.7.3, de unde rezultă că există o
vecinătate U ∈ V (1) , o vecinătate V × W a punctului ( 2, − 2 ) şi două funcţii
y = f ( x) : U → V şi z = g ( x) : U → W
cu proprietăţile 1'), 2') şi 3').
În continuare avem:
D ( F,G ) D ( F ,G )
(1, 2, − 2 ) = − 40 şi = 60
D ( x, z ) D ( y, x )
4 6
de unde rezultă f ′ (1) = − şi g ′ (1) = .
5 5
4.11. Funcţii dependente şi independente
Fie A ⊂ n o mulţime deschisă şi m funcţii f1 ,K , f m : A → de clasă C1

pe A, m ≤ n .
Definiţia 4.11.1. Spunem că funcţiile f1 ,K , f m sunt dependente pe mulţimea A,

dacă cel puţin una dintre aceste funcţii, de exemplu f m depinde de celelalte pe
mulţimea A, adică există φ ∈ C1 ( m ) astfel încât f m ( x) = φ [ f1 ( x),K, f m−1 ( x) ] ,
∀ x∈ A.
Exemplu. Fie funcţiile fi : 4 → , i = 1,3 definite astfel:

f1 ( x1 , x2 , x3 , x4 ) = x12 + x22 + x32 + x42
f 2 ( x1 , x2 , x3 , x4 ) = x1 + x2 + x3 + x4
f3 ( x1 , x2 , x3 , x4 ) = 2 x1 x2 + 2 x1 x3 + 2 x1 x4 + 2 x2 x3 + 2 x2 x4 + 2 x3 x4
Se observă imediat că
f1 ( x1 , x2 , x3 , x4 ) = φ ⎡⎣ f 2 ( x1, x2 , x3 , x4 ) , f3 ( x1, x2 , x3 , x4 ) ⎤⎦ ,
unde
φ ( u, v ) = u 2 − v , ∀ ( u, v ) ∈ 2
.
4
Rezultă că funcţiile f1 , f 2 , f3 sunt dependente pe .
Observaţia 4.11.1. La cursul de algebră se studiază noţiunea de funcţii liniar

dependente.
Reamintim că f1 ,K , f m sunt linear dependente pe A, dacă ∃ m numere
λ1 ,K , λ m ∈ , nu toate nule, astfel încât:
λ1 f1 ( x ) + K + λ m f m ( x ) = 0 , ∀ x ∈ A .
Dacă presupunem de exemplu că λ m ≠ 0 , rezultă
⎛ λ ⎞ ⎛ λ ⎞
f m ( x) = ⎜ − 1 ⎟ f1 ( x) + K + ⎜ − m−1 ⎟ f m ( x) , ∀ x ∈ A .
⎝ λm ⎠ ⎝ λm ⎠
Aşadar, noţiunea de funcţii linear dependente pe A, este un caz particular al
Definiţiei 4.11.1 şi anume, cazul când funcţia φ este liniară.

deschisă, m ≤ n şi F = ( f1,K, f m ) : A → m ,
de clasă C1 pe A. Dacă f1 ,K , f m sunt dependente pe A, atunci
rang J F ( x ) < m , ∀ x ∈ A .
Demonstraţie
Fie φ ∈ C1 ( m −1
) astfel încât
f m ( x1,K, xm ) = φ ⎡⎣ f1 ( x1,K, xn ) ,K, f m−1 ( x1,K, xn ) ⎤⎦ , ∀ ( x1 ,K , xn ) ∈ A . (4.40)
Derivând relaţia (4.40) obţinem:
∂ f m ∂φ ∂ f1 ∂φ ∂ f n −1
= +K + , j = 1, n . (4.41)
∂ x j ∂ y1 ∂ x j ∂ yn−1 ∂ x j
Cum matricea iacobiană este
⎛ ∂ f1 ∂ f1 ∂ f1 ⎞
⎜ ∂ x ( x) K ∂ x ( x) K ∂ xn
( x) ⎟
J F ( x) = ⎜ ⎟,
1 m
⎜ ∂ fm ∂ fm ∂ fm ⎟
⎜⎜ ( x) K ( x) K ( x) ⎟
∂ x1 ∂ xm ∂ xn ⎟
⎝ ⎠
din (4.41) rezultă că ultima linie a matricei J F ( x) este combinaţie lineară de
celelalte linii, deci orice minor de ordinul m al matricei J F ( x) este nul.
Definiţia 4.11.2. Fie A ⊂ n deschisă. Spunem că funcţiile f1 ,K , f m sunt

independente în punctul a ∈ A , dacă nu sunt dependente pe nici o vecinătate a
punctului a. Spunem că f1 ,K , f m sunt independente pe A, dacă sunt independente
în fiecare punct din A.
Cu această definiţie, din Teorema 4.11.1 rezultă
Corolarul 4.11.1. Dacă rang J F ( x) = m, ∀ x ∈ A , atunci funcţiile f1 ,K , f m

sunt independente pe A.
n
Teorema 4.11.2. Fie A⊂ deschisă, a∈ A, m≤n şi
F = ( f1,K, f m ) : A → m 1
, de clasă C pe A. Dacă rang J F ( a ) = s < m atunci
există o vecinătate deschisă U ∈ V (a) , U ⊂ A astfel încât s funcţii dintre funcţiile
f1 ,K , f m sunt independente pe U, iar celelalte m − s funcţii depind de acestea
pe U.
Demonstraţie
Fie a = ( a1 ,K, an ) ∈ A . Deoarece J F ( a ) = s < m , ∃ un minor nenul de ordinul s
al matricei J F (a ) . Fără a rsetrânge generalitatea putem presupune că minorul
∂ f1 ∂ f1
(a) K (a)
∂ x1 ∂ xs
D ( f1,K, f s )
(a) = ≠ 0.
D ( x1,K, xs )
∂fs ∂ fs
(a) K (a)
∂ x1 ∂ xs
Deoarece fi ∈ C1 ( A) rezultă că funcţia
D ( f1,K, f s )
: A→ este continuă pe A,
D ( x1,K, xs )
deci ∃ o vecinătate deschisă U1 a punctului a, U1 ⊂ A astfel încât
D ( f1 ,K, f s )
( x) ≠ 0 , ∀ x ∈ U1 .
D ( x1 ,K, xs )
Din Corolarul 4.11.1 rezultă că funcţiile f1 ,K , f s sunt independente pe
mulţimea U1 .
Considerăm sistemul:
⎧ F1 ( x1 ,K, xs , xs +1 ,K, xn , y1 ,K, ys ) ≡ f1 ( x1 ,K, xs , xs +1 ,K, xn ) − y1 = 0
⎪
⎨KKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKK (4.42)
⎪ F ( x ,K, x , x ,K, x , y ,K, y ) ≡ f ( x ,K, x , x ,K, x ) − y = 0
⎩ s 1 s s +1 n 1 s s 1 s s +1 n s
Fie a′ = ( a1 ,K, as ) , a′′ = ( as +1 ,K, an ) şi b = ( b1 ,K , bs ) unde bi = fi ( a ) ,
i = 1, s .
( )
Evident, Fi ∈ C1 A × s şi ., ∀ i = 1, s . Observăm de asemenea că
D ( F1,K, Fs ) D ( f1 ,K, f s )
( a′, a′′, b ) = (a ) ≠ 0 .
D ( x1,K, xs ) D ( x1 ,K, xs )
Din Teorema 4.10.3 rezultă că din sistemul (4.42) putem explicita variabilele
x1 ,K , xs în funcţie de xs +1 ,K , xn , y1 ,K , ys . Mai precis există U' o vecinătate
deschisă a punctului a', U ′′ × V o vecinătate a punctului ( a′′, b ) şi o funcţie unică
G = ( g1 ,K, g s ) : U ′′ × V → U ′ cu proprietăţile:
gi ( as +1 ,K, an , b1 ,K , bs ) = ai , i = 1, s . (4.43)
⎧ f1 ⎡⎣ g1 ( xs +1 ,K , xn , y1 , K , ys ) ,K , g s ( xs +1 ,K , xn , y1 , K , ys ) , xs +1 , K
⎪
⎪⎪ K , xn , y1 ,K , ys ] = y1
⎨ (4.44)
⎪ f s ⎡⎣ g1 ( xs +1 , K , xn , y1 , K , ys ) , K , g s ( xs +1 , K , xn , y1 ,K , ys ) , xs +1 ,K
⎪
⎪⎩ K , xn , y1 , K , ys ] = ys
pentru ∀ ( xs +1 ,K, xn , y1 ,K, ys ) ∈U ′′ × V . Fie U1′ ⊂ U ′ o vecinătate deschisă a lui

a' şi U1′′ ⊂ U ′′ o vecinătate deschisă a lui a′′ astfel încât U1′ × U1′′ ⊂ U1 . Deoarece
U1′ ∈ V ( a′ ) şi G : U ′′ × V → U ′ este continuă în ( a′′, b ) există U 2′′ × V1 ⊂ U1′′ × V
vecinătate deschisă a punctului ( a′′, b ) astfel încât G (U 2′′ × V1 ) ⊂ U1′ .
Fie s < r ≤ n şi
φr ( xs +1 ,K, xn , y1 ,K, ys ) =
= f r ⎡⎣ g1 ( xs +1,K, xn , y1,K, ys ) ,K, g s ( xs +1,K, xn , y1,K, ys ) , xs +1,K, xn ⎤⎦ , (4.45)

∀ ( xs +1,K, xn , y1,K, ys ) ∈U 2′′ × V1 .
Vom arăta că φ r nu depinde de variabilele xs +1 ,K , xn . Fie s < k ≤ n .
Derivând relaţiile (4.44) şi (4.45) obţinem
⎧ ∂ f1 ∂ g1 ∂ f1 ∂ g s ∂ f1
⎪ +K + + =0
⎪ ∂ x1 ∂ xk ∂ xs ∂ xk ∂ xk
⎪⎪ ∂ f s ∂ g1 ∂ fs ∂ gs ∂ fs
⎨ +K + + =0 (4.46)
⎪ ∂ x1 ∂ xk ∂ xs ∂ xk ∂ xk
⎪ ∂f ∂g ∂ f r ∂ g s ∂ f r ∂φr
⎪ r 1 +K + + =
∂ x
⎪⎩ k k ∂ x ∂ xs ∂ xk ∂ xk ∂ xk
∂ gi
Derivatele sunt calculate într-un punct oarecare ( xs +1,K, xn , y1,K, ys ) ∈
∂ xk
∂ fi
∈ U 2′′ × V , iar sunt calculate în punctul corespunzător ( x1 ,K , xs , xs +1 ,K , xn )
∂x j
unde
xi = gi ( xs +1 ,K, xn , y1 ,K , ys ) , i = 1, s .
Din cele de mai sus rezultă că punctul
( x1,K, xs , xs +1,K, xn ) ∈ U1′ × U 2′′ ⊂ U1 ,
deci
D ( f1 ,K, f s )
( x1,K, xn ) ≠ 0 .
D ( x1 ,K, xs )
Pentru ca sistemul (4.46) să fie compatibil, trebuie ca determinantul
caracteristic să fie nul, deci avem:
∂ f1 ∂ f1 ∂ f1
KK
∂ x1 ∂ xs ∂ xk
∂ fs ∂fs ∂fs =0.

KK
∂ x1 ∂ xs ∂ xk
∂ fr ∂ fr ∂ f r ∂φr
KK −
∂ x1 ∂ xs ∂ xk ∂ xk
şi mai departe
∂ f1 ∂ f1 ∂ f1
KK
∂ x1 ∂ xs ∂ xk
D ( f1 ,K, f s ) ∂φr
∂ fs ∂fs ∂fs – = 0. (4.47)
KK D ( x1 ,K, xs ) ∂ xk
∂ x1 ∂ xs ∂ xk
∂ fr ∂ fr ∂ fr
KK
∂ x1 ∂ xs ∂ xk
Deoarece rang J F ( x ) = s , rezultă că primul determinat din relaţia (4.47)
este nul. Cum
D ( f1,K, f s )
≠0
D ( x1,K, xs )
în final rezultă
∂φr
= 0 , ∀ s < r ≤ n şi ∀ s < k ≤ n (4.48)
∂ xk
Aşadar φ r nu depinde de xs +1 ,K , xn . Atunci, pentru ( y1,K, yn ) ∈V1 din
(4.45) rezultă
φr ( y1 ,K, ys ) = f r [ x1 ,K, xs , xs +1 ,K, xn ] = f r ( x) , ∀ x ∈ U1′ × U 2′′ .
Ţinând seama şi de (4.44) avem:
f r ( x) = φr [ f1 ( x),K, f s ( x)] , ∀ x ∈ U1′ × U 2′′ .
Notând cu U = U1′ × U 2′′ , rezultă f1 ,K , f s , f r sunt dependente pe U şi cu aceasta
teorema este demonstrată. Dacă ne întoarcem la exemplul dat constatăm că
⎛ 2 x1 2 x2 2 x3 2 x4 ⎞
⎜ ⎟
J F ( x) = ⎜ 1 1 1 ⎟.
⎜2(x + x + x ) 2(x + x + x ) 2(x + x + x ) 2(x + x + x ) ⎟
⎝ 2 3 4 1 3 4 1 2 4 1 2 3 ⎠
Este uşor de verificat că toţi minorii de ordinul 3 sunt nuli. Fie
M= {( x1, x2 , x3 , x4 ) ∈ 4
; x1 = x2 = x3 = x4 } şi A = 4 \ M .
Dacă ( x1 , x2 , x3 , x4 ) ∈ A , atunci cel puţin unul din minorii

2 x1 2 x2 2 x1 2 x3 2 x1 2 x4
, ,
1 1 1 1 1 1
este ≠ 0. Rezultă că f1 , f 2 sunt independente pe A, în timp ce f3 depinde de f1 şi
f 2 pe A.
4.12. Extreme cu legături
În aplicaţii, intervine adesea problema determinării valorilor extreme ale

unei funcţii de mai multe variabile în situaţii în care variabilele sunt supuse la
anumite restricţii (satisfac anumite relaţii de legătură).
Exemplu. Să se găsească valorile extreme ale funcţiei f ( x, y ) = x 2 + y 2 cu

legătura x + y − 1 = 0 . Cazul fiind foarte simplu, problema se reduce imediat la o
problemă de extrem liber.
Într-adevăr, înlocuind y = 1 − x în expresia funcţiei f, obţinem g ( x) =
= x 2 − 2 x + 1 , x ∈ ϒ.
Deoarece g ′( x ) = 4 x − 2 şi g ′′( x ) = 4 , rezultă că funcţia g admite un minim

1 1
egal cu în punctul x = , deci f ( x, y ) = x 2 + y 2 cu legătura x + y − 1 = 0 ,
2 2
1 ⎛1 1⎞
admite un minim egal cu în punctul ⎜ , ⎟ . Notăm că funcţia f ( x, y ) =
2 ⎝2 2⎠
= x 2 + y 2 admite valoarea minimă 0 în punctul (0,0) dacă variabilele x şi y nu sunt
supuse la nici o restricţie.
Fie A ⊂ n o mulţime deschisă şi f, F1 ,K, Fm (1 ≤ m < n ) , m + 1 funcţii
reale definite pe A.
Fie S ⊂ n mulţimea tuturor soluţiilor sistemului.
⎧ F1 ( x1 ,K, xn ) = 0
⎪
⎨....................... (4.49)
⎪ F ( x ,K, x ) = 0
⎩ m 1 n
Definiţia 4.12.1. Spunem că punctul a ∈ A I S este punct de maxim (minim)

pentru funcţia f, condiţionat de legăturile (4.49), dacă există o vecinătate deschisă
U a punctului a, U ⊂ A astfel încât
f ( x) ≤ f (a ) [ f ( x) ≥ f (a) ] , ∀ x ∈ A I S I U .
Teorema 4.12.1. Fie f, F1,K, Fm ∈ C1 ( A) şi a ∈ A I S un punct de extrem

D ( F1 ,K, Fm )
al funcţiei f condiţionat de legăturile (4.49). Dacă (a) ≠ 0 , atunci
D ( x1 ,K, xm )
există λ1 ,K , λ m ∈ ϒ (unic determinata) astfel încât
⎧ ∂f ∂ F1 ∂ Fm
⎪ ∂ x (a ) + λ1 ∂ x (a ) + K + λ m ∂ x ( a) = 0
⎪⎪ 1 1 1
⎨.................................................... (4.50)
⎪ ∂f ∂F ∂F
⎪ (a) + λ1 1 (a) + K + λ m m (a ) = 0
⎪⎩ ∂ xn ∂ xn ∂ xn
( λ1 ,K , λ m se numesc multiplicatorii lui Lagrange).
Demonstraţie
Pentru a fixa ideile, să presupunem că a = ( a1 ,K, an ) este punct de maxim
pentru f, condiţionat de (1). Atunci a ∈ A I S şi ∃ U o vecinătate deschisă a lui a,
U ⊂ A astfel încât f ( x) ≤ f (a ) , ∀ x ∈U I A I S .
Fie a′ = ( a1 ,K, am ) şi a′′ = ( am+1 ,K, an ) . Deoarece Fi ∈ C1 ( A ) , i = 1, m şi

D ( F1 ,K , Fm )
( a′, a′′ ) ≠ 0 , din Teorema funcţiilor implicite rezultă că sistemul (4.49)
D ( x1 ,K , xm )
se poate rezolva în raport cu variabilele x1 ,K , xm . Mai precis, ∃ o vecinătate
deschisă U' a punctului a' şi o vecinătate deschisă U" a punctului a" şi o funcţie
vectorială unică φ = ( ϕ1 ,K, ϕm ) : U ′′ → U de clasă C1 pe U" cu proprietăţile:
ϕi ( am+1 ,K, an ) = ai , i = 1, m (4.51)
⎧ F1 ⎡⎣ϕ1 ( xm+1 ,K, xn ) ,K, ϕm ( xm+1 ,K, xn ) , xm+1 ,K, xn ⎤⎦ = 0
⎪⎪
⎨........................................................................ (4.52)
⎪
⎩⎪ Fm ⎣⎡ϕ1 ( xm+1 ,K, xn ) ,K, ϕm ( xm+1 ,K, xn ) , xm+1 ,K, xn ⎦⎤ = 0
oricare ar fi x′′ = ( xm+1 ,K, xn ) ∈U ′′ .
Fără a restrânge generalitatea, putem presupune U ′ × U ′′ ⊂ U . Fie
m +1≤ k ≤ n .
Derivând relaţiile (4.52) obţinem:
⎧ ∂ F1 ∂ F1 ∂ϕ1 ∂ F1 ∂ϕm
⎪ ∂ x + ∂ x ∂ x + KK + ∂ x ∂ x = 0
⎪⎪ k 1 k m k
⎨................................................ (4.53)
⎪ ∂F ∂ F ∂ϕ ∂ F ∂ϕm
⎪ m + m 1 + KK + m =0
⎪⎩ ∂ xk ∂ x1 ∂ xk ∂ xm ∂ xk
Definim g : U ′′ → astfel
g ( xm+1 ,K, xn ) = f ⎡⎣ϕ1 ( xm+1 ,K, xn ) ,K, ϕm ( xm+1,K, xn ) , xm+1 ,K, xn ⎤⎦ (4.54)
Dacă x′′ = ( xm+1 ,K, xn ) ∈U ′′ , atunci din (4.52) rezultă
( ϕ1 ( x′′) ,K, ϕm ( x′′) , x′′) ∈ S I (U ′ × U ′′) ⊂ S I U ,
deci
⎣ 1 ( x′′ ) ,K, ϕm ( x′′ ) , x′′⎤⎦ ≤ f ( a1,K, am , am+1,K, an ) =
g ( x′′ ) = f ⎡ϕ
= f ⎡ϕ ⎣ 1 ( a′′ ) ,K, ϕm ( a′′ ) , a′′⎤⎦ = g ( a′′ ) .
Aşadar g ( x′′ ) ≤ g ( a′′ ) , ∀ x′′ ∈U ′′ , deci a′′ este punct de maxim liber pentru g.
∂g
Rezultă ( a′′ ) = 0, ∀ m + 1 ≤ k ≤ n .
∂ xk
Ţinând seama de definiţia lui g avem:
∂f ∂ f ∂ϕ1 ∂ f ∂ϕm
+ +K+ =0 (4.55)
∂ xk ∂ x1 ∂ xk ∂ xm ∂ xk
Amplificând succesiv ecuaţiile sistemului (4.53) cu λ1 ,K , λ m şi adunând

ecuaţia (4.55) obţinem:
∂f ∂F ∂F ⎛ ∂f ∂F ∂ F ⎞ ∂ϕ
+ λ1 1 + K + λ m m + ⎜ + λ1 1 + K + λ m m ⎟ 1 + K +
∂ xk ∂ xk ∂ xk ⎝ ∂ x1 ∂ x1 ∂ x1 ⎠ ∂ xk
⎛ ∂f ∂F ∂ F ⎞ ∂ϕ
+⎜ + λ1 1 + K + λ m m ⎟ m = 0 . (4.55')
⎝ ∂ xm ∂ xm ∂ xm ⎠ ∂ xk
∂f ∂ F1
Precizăm că şi sunt calculate în punctul a.
∂x j ∂x j
Punem condiţiile:
⎧ ∂ f1 ∂ F1 ∂ Fm
⎪ ∂ x (a) + λ1 ∂ x (a) + KK + λ m ∂ x (a) = 0
⎪⎪ 1 1 1
⎨........................................................ . (4.56)
⎪ ∂f ∂F ∂F
⎪ (a ) + λ1 1 (a ) + KK + λ m m (a ) = 0
⎪⎩ ∂ xm ∂ xm ∂ xm
D ( F1,K, Fm )
Deoarece (a) ≠ 0 , sistemul (4.56) are soluţie unică.
D ( x1,K, xm )
Fie λ10 ,K , λ 0m soluţia sistemului (4.56).
Ţinând seama de (4.56) şi (4.55') rezultă
∂f ∂F ∂F
(a ) + λ10 1 (a ) + K + λ 0m m (a ) = 0 , k = m + 1,K, n (4.57)
∂ xk ∂ xk ∂ xk
Din (4.56) şi (4.57) deducem:
⎧ ∂ f1 0 ∂ F1 0 ∂ Fm
⎪ ∂ x (a) + λ1 ∂ x (a ) + KK + λ m ∂ x ( a) = 0
⎪⎪ 1 1 1
⎨....................................................... (4.58)
⎪ ∂f ∂F ∂F
⎪ 1 (a) + λ10 1 (a ) + KK + λ 0m m (a ) = 0
⎪⎩ ∂ xn ∂ xn ∂ xn
Cu aceasta teorema este demonstrată.
Fie funcţia auxiliară φ : A × n → definită astfel:
φ ( x1 ,K, xn , λ1 ,K, λ m ) = f ( x1 ,K, xn ) + λ1F1 ( x1 ,K, xn ) + K + λ m Fm ( x1 ,K, xn )
(4.59)
şi fie sistemul
⎧ ∂φ ∂f ∂ F1 ∂ Fm
⎪ ∂ x ( x1 ,K, xn , λ1 ,K, λ m ) ≡ ∂ x ( x) + λ1 ∂ x ( x) + K + λ n ∂ x ( x) = 0
⎪ 1 1 1 1
⎪ ∂φ ∂f ∂F ∂F
⎪ ( x1,K, xn , λ1,K, λ m ) ≡ ( x) + λ1 1 ( x) + K + λ n m ( x) = 0
⎪ ∂ xn ∂ xn ∂ xn ∂ xn
⎨ ∂φ (4.60)
⎪ ( x1,K, xn , λ1,K, λ m ) ≡ F1 ( x) = 0
⎪∂λ1
⎪
⎪ ∂φ ( x ,K, x , λ ,K, λ ) ≡ F ( x) = 0
⎪ ∂λ m 1 n 1 m m
⎩
Din Teorema 4.11.1 rezultă că dacă a este punct de extrem pentru f,
condiţionat de legăturile (4.49) şi λ10 ,K , λ 0m satisfac sistemul (4.50), atunci
( )
punctul a1 ,K , an , λ10 ,K , λ 0m verifică sistemul (4.60).
Rezultă că punctele de extrem condiţionat ale funcţiei f se caută printre
punctele ( x1 ,K , xn ) cu proprietatea că ( x1 ,K, xn , λ1 ,K, λ m ) sunt puncte critice
ale funcţiei auxiliare φ, dată de (4.59).
( )
Fie a1 ,K , an , λ10 ,K , λ 0m un punct critic pentru φ şi fie
φ0 ( x ) = f ( x ) + λ10 F1 ( x) + K + λ 0m Fm ( x) , ∀ x ∈ A .
Dacă x ∈U I A I S , atunci Fi ( x) = 0 , i = 1, m şi avem:
1 2
f ( x) − f (a) = φ0 ( x) − φ0 (a) = d φ0 (a) ( x − a ) + d φ0 ( ξ )( x − a ) .
2!
Cum d φ0 ( a ) = 0 , rezultă
1 2 1
d φ0 ( ξ )( x − a ) = d 2φ0 (a ) ( x − a ) + ω( x ) ,
f ( x) − f (a ) = (4.61)
2! 2!
unde ω este o ( x − a ) pentru x → a.
Dacă diferenţiem legăturile (4.49) obţinem:
⎧ ∂ F1 ∂ F1
⎪ ∂ x dx1 + K + ∂ x dxn = 0
⎪⎪ 1 n
⎨................................. (4.62)
⎪ ∂F ∂F
⎪ m dx1 + K + m dxn = 0
⎪⎩ ∂ x1 ∂ xn
Din sistemul (4.62) se exprimă d x1,K ,d xm în funcţie de d xm +1,K ,d xn şi
apoi se înlocuiesc în d 2 φ0 (a ) . Se obţine astfel o formă pătratică în n − m variabile
independente. Ca şi la extremele libere, dacă d 2 φ0 (a ) este pozitiv (negativ) definită,
atunci a este punct de minim (maxim) pentru f condiţionat de legăturile (4.49).
Exemplu. Să se afle punctele de extrem ale funcţiei f ( x, y, z ) = xy + yz + zx

cu legătura xyz = 1 . Se formează funcţia auxiliară
φ ( x, y, z ) = xy + yz + zx + λ ( xyz − 1) .
Punctele critice ale funcţiei se obţin rezolvând sistemul
⎧ ∂φ
⎪ ∂ x = y + z + λ yz = 0
⎪
⎪ ∂φ = x + z + λ xz = 0
⎪⎪ ∂ y
⎨ (4.63)
⎪ ∂φ = y + x + λ xy = 0
⎪ ∂z
⎪
⎪ ∂φ = xyz − 1 = 0
⎩⎪ ∂λ
Sistemul (4.63) are o singură soluţie şi anume x = y = z = 1 , λ = − 2 . Fie
φ0 ( x, y, z ) = xy + yz + zx − 2 ( xyz − 1) .
d 2φ0 ( x, y , z ) = 2 ⎣⎡ (1 − 2 z ) d x d y + (1 − 2 y ) d x d z + (1 − 2 x ) d y d z ⎦⎤
d 2φ0 (1,1,1) = − 2 ( d x d y + d x d z + d y d z ) .
Diferenţiind legătura, obţinem d F ( x, y , z ) = 0 , deci
∂F ∂F ∂F
dx + dy + d z = yz d x + xz d y + xy d z = 0 .
∂x ∂y ∂z
Pentru x = z = 1 avem d x + d y + d z = 0 , de unde rezultă d z = − ( d x + d y ) . Înlocuind
în d 2φ0 (1,1,1) obţinem:
(
d 2 φ (1,1,1) = 2 d x 2 − d x d y + d y 2 , )
care este pozitiv definită, deoarece
1
1 −
a a12 2 3
∆1 = a11 = 1 > 0 şi ∆ 2 = 11 = = >0.
a12 1 a22 4
1 −
2
Aşadar, punctul (1,1,1) este punct de minim pentru funcţia f ( x, y, z ) =
= xy + yz + zx condiţionat de legătura xyz = 1.
4.13. Schimbări de variabile
Fie expresia
⎛ ∂z ∂z ∂2 z ⎞
H ⎜ x, y , z , , , ,K ⎟ (4.64)
⎜ ∂x ∂y ∂x 2 ⎟
⎝ ⎠
unde x şi y sunt variabile independente şi z = z ( x, y ) .
Fie A, B ⊂ 3 două mulţimi deschise şi F = ( ϕ, ψ, χ ) : A → B un difeo-
morfism de clasă C k . Fiecărui punct ( x, y , z ) ∈ A îi corespunde prin funcţia
vectorială F un punct ( u, v, w ) ∈ B şi anume
⎧u = ϕ ( x, y, z )
⎪
⎨ v = ψ ( x, y , z ) (4.65)
⎪
⎩ w = χ ( x, y , z )
Deoarece F este bijectivă, sistemul (4.65) se poate rezolva în raport cu x, y, z. De
asemenea, vom presupune că din primele două ecuaţii din (4.65) se pot rezolva x şi
y în raport cu u, v şi z.
Problema schimbării de variabile constă în întrebarea ce devine expresia (4.64)
în urma schimbării de variabile (4.65)? Este evident că pentru a rezolva această
∂z ∂z ∂2 z
problemă este suficient să exprimăm derivatele , , etc., în funcţie de
∂ x ∂ y ∂ x2
∂w ∂w ∂2w
u , v, w , , , etc.
∂u ∂v ∂u2
Ţinând seama că z = z ( x, y ) şi w = w ( u , v ) :
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ ⎛ ∂ z ∂z ⎞
du = dx + dy + dz = dx + dy + ⎜ dx + dy (4.66)
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z ⎝ ∂x ∂ y ⎠⎟
∂ψ ∂ψ ∂ψ ∂ψ ∂ψ ∂ψ ⎛ ∂ z ∂z ⎞
dv = dx + dy + dz = dx + dy + ⎜ dx + dy (4,67)
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z ⎝ ∂x ∂ y ⎟⎠
∂w ∂w ∂χ ∂χ ∂χ ⎛ ∂ z ∂z ⎞
dw = du + dv = dx + dy + ⎜ dx + dy (4.68)
∂u ∂v ∂x ∂y ∂z ⎝ ∂x ∂ y ⎟⎠
Înlocuind în (4.68) expresiile diferenţialelor du şi dv date de (4.66) şi (4.67)
şi egalând coeficienţii în dx şi dy obţinem
⎧ ∂ w ⎡ ∂ϕ ∂ϕ ∂ z ⎤ ∂ w ⎡ ∂ψ ∂ψ ∂ z ⎤ ∂χ ∂χ ∂ z
⎪ ∂u ⎢ ∂x + ∂z ∂x ⎥ + ∂v ⎢ ∂x + ∂z ∂x ⎥ = ∂x + ∂z ∂x
⎪ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦
⎨ (4.69)
⎪ ∂ w ⎡ ∂ϕ + ∂ϕ ∂ z ⎤ + ∂ w ⎡ ∂ψ + ∂ψ ∂ z ⎤ = ∂χ + ∂χ ∂ z
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎩⎪ ∂ u ⎣ ∂ y ∂ z ∂ y ⎦ ∂ v ⎣ ∂ y ∂ z ∂ y ⎦ ∂ y ∂ z ∂ x
Rezolvând sistemul (4.69) rezultă:
⎧ ∂ w ∂ϕ ∂ w ∂ψ ∂χ
⎪ ∂z + −
⎪ = − ∂ u ∂ x ∂ v ∂ x ∂x
⎪ ∂x ∂ w ∂ϕ ∂ w ∂ψ ∂χ
+ −
⎪ ∂u ∂z ∂v ∂z ∂z
⎪
⎨ (4.70)
⎪ ∂ w ∂ϕ ∂ w ∂ψ ∂χ
⎪ + −
∂
⎪ = − ∂u ∂y ∂v ∂y ∂y
z
⎪ ∂y ∂ w ∂ϕ ∂ w ∂ψ ∂χ
⎪ + −
⎩ ∂u ∂z ∂v ∂z ∂z
∂2 z ∂2 z ∂2 z
Pentru calculul derivatelor de ordinul doi , , se calculează
∂ x2 ∂ x ∂ y ∂ y 2
diferenţialele de ordinul doi d 2u , d 2 v , d 2 w .
∂2 z ∂2 z
Exemplu. Ce devine expresia ∆ z = + în coordonate polare
∂ x2 ∂y2
⎧ x = ρ cos θ
⎨
⎩ y = ρ sin θ
d x = cosd ρ − ρ sin θ d θ
d y = sin θ d ρ + ρ cos θ d θ
∂z ∂z ∂z ∂z
dz = dx + dy = dρ + dθ
∂x ∂y ∂ρ ∂θ
∂z ∂z ∂z ∂z
( cosd ρ − ρ sin θ d θ ) + ( sin θ d ρ + ρ cos θ d θ ) = d ρ + d θ .
∂x ∂y ∂ρ ∂θ
Egalând coeficienţii termenilor dθ şi dρ obţinem:
⎧ ∂z ∂z ∂z
⎪ ∂ x cos θ + ∂ y sin θ = ∂ρ
⎪
⎨
⎪− ∂ z ρ sin θ + ∂ z ρ cos θ = ∂ z .
⎪⎩ ∂ x ∂y ∂θ
Rezolvând acest sistem rezultă:
⎧ ∂z ∂z 1 ∂z
⎪ ∂ x = cos θ ∂ρ − ρ sin θ ∂θ
⎪
⎨
⎪ ∂ z = sin θ ∂ z + 1 cos θ ∂ z .
⎪⎩ ∂ y ∂ρ ρ ∂θ
Se obţin astfel operatorii de derivare:
∂ ∂ 1 ∂
= cos θ − sin θ
∂x ∂ρ ρ ∂θ
∂ ∂ 1 ∂
= sin θ + cos θ .
∂y ∂ρ ρ ∂θ
Mai departe avem:
∂2 z ∂ ⎛ ∂z ⎞ ⎛ ∂ 1 ∂ ⎞⎛ ∂z 1 ∂z ⎞
= ⎜ ⎟ = ⎜ cos θ − sin θ ⎟⎜ cos θ − sin θ ⎟ =
∂x 2 ∂x ⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂ρ ρ ∂θ ⎠⎝ ∂ρ ρ ∂θ ⎠
∂ ⎛ ∂z 1 ∂z ⎞ 1 ∂ ⎛ ∂z 1 ∂z ⎞
= cos θ ⎜ cos θ − sin θ ⎟ − sin θ ⎜ cos θ − sin θ ⎟ .
∂ρ ⎝ ∂ρ ρ ∂θ ⎠ ρ ∂θ ⎝ ∂ρ ρ ∂θ ⎠
După calcule uşor de urmărit obţinem:
∂2 z ∂2 z2 ∂2 z 1 ∂2 z
= cos 2 θ − sin θ cos θ + sin 2 θ +
∂ x2 ∂ρ2 ρ ∂ρ∂θ ρ2 ∂ θ2
1 ∂z 2 ∂z
+ sin 2 θ + sin θ cos θ .
ρ ∂ρ ρ2 ∂θ
În mod analog avem:
∂2 z ∂2 z2 ∂2 z 1 ∂2 z
= sin 2 θ + sin θ cos θ + cos 2 θ +
∂y2 ∂ρ2 ρ ∂ρ∂θ ρ2 ∂ θ2
1 ∂z 2 ∂z
+ cos 2 θ − sin θ cos θ .
ρ ∂ρ ρ 2 ∂θ
Astfel, în coordonate polare, expresia laplacianului este
∂2 z 1 ∂2 z 1 ∂z
∆z = + + .
∂ρ 2 2
ρ ∂θ 2 ρ ∂ρ
4.14. Elemente de teoria câmpurilor
Fie A ⊂ 3 o mulţime deschisă, a = ( a1 , a2 , a3 ) ∈ A un punct fixat şi
l = ( l1, l2 , l3 ) ∈ 3 un versor, deci l = l12 + l22 + l32 = 1 . Deoarece a ∈ A este

punct interior, rezultă că ∃ r > 0 astfel încât B ( a, r ) ⊂ A . Pentru ∀ t ∈ ( −r , r ) ,
punctul x = a + tl ∈ B ( a, r ) ⊂ A .
Definiţia 4.14.1. Spunem că funcţia f : A → este derivabilă în punctul a,

după direcţia l, dacă următoarea limită există şi e finită.
f ( a + tl ) − f ( a ) f ( x) − f (a)
lim = lim .
t →0 t x →0 d ( a, x )
x = a +tl
df
Această limită se notează cu (a ) şi se numeşte derivata funcţiei f în punctul a,
dl
după direcţia l.
Din punct de vedere geometric, mulţimea punctelor x = a + tl , t ∈ ϒ,
reprezintă dreapta care trece prin a şi are parametrii directori l1 , l2 , l3 .
Semiaxa pozitivă a acestei drepte corespunde valorilor parametrilor t > 0, iar
semiaxa negativă corespunde valorilor t < 0. Convenim să notăm cu l + sensul
pozitiv pe această dreaptă şi cu l − sensul negativ.
Avem:
∂f f ( a + tl ) − f (a) f ( a + tl ) − f (a) ∂f
(a) = lim = lim =− (a) .
−
∂l t →0 t t →0 −t ∂l+
r
l
r
a r r r
x = a + tl , t > 0
Teorema 4.14.1. Dacă f : A → este o diferenţiabilă în punctul a ∈ A,

atunci f este derivabilă în punctul a după direcţia l şi avem:
∂f ∂f ∂f ∂f
(a) = ( a) l1 + (a ) l2 + (a ) l3 .
∂l + ∂ x1 ∂ x2 ∂ x3
Demonstraţie
Fie r > 0 astfel încât B ( a, r ) ⊂ A . Dacă t ∈ ( 0, r ) , atunci a + tl ∈ A şi
deoarece f este diferenţiabilă în punctul a vom avea:
f ( a + tl ) − f (a ) = f ′(a ) ( tl ) + ϕ ( tl ) ,
unde ϕ este o ( t l ) pentru h → 0. Ţinând seama că tl = t şi f ′(a ) ( tl ) = tf ′(a) ( l ) ,
în continuare avem:
f ( a + tl ) − f (a) ϕ ( tl )
= f ′(a) ( l ) + .
t tl
ϕ ( tl )
Cum lim = 0 , rezultă:
t →0 tl
∂f f ( a + tl ) − f (a)
∃ (a) = lim = f ′(a ) ( l ) =
+ t
∂l t →0
∂f ∂f ∂f
= (a) l1 + (a) l2 + (a ) l3 .
∂ x1 ∂ x2 ∂ x3
⎛ 1 4 ⎞
Exemplu. Fie f ( x, y, z ) = xyz , a = (1, − 1,1) şi l = ⎜ , ,0 ⎟ . Avem
⎝ 17 17 ⎠
∂f ∂f ∂f
(a) = − 1 , (a) = 1 şi (a) = − 1 , deci
∂x ∂y ∂z
∂f 1 4 3
(a) = − + − 1⋅ 0 = .
∂l 17 17 17
Definiţia 4.14.2. Fie D ⊂ 3 o mulţime deschisă. Prin câmp scalar pe D se

înţelege orice funcţie u : D → . Dacă în plus u ∈ C k ( D ) , spunem că u este un
câmp scalar de clasă C k pe D. Prin câmp vectorial pe D se înţelege orice funcţie
r r
vectorială, v = ( P, Q, R ) : D → 3 . Dacă P, Q, R ∈ C k ( D ) , spunem că v este un
câmp vectorial de clasă C k pe D.
Ca exemple de câmpuri scalare menţionăm câmpul temperaturilor, câmpul
presiunilor, câmpul densităţilor etc. Un exemplu tipic de câmp vectorial este
câmpul vitezelor particulelor unui fluid în mişcare.
r r r
În continuare, presupunem că fixăm un reper rectangular drept 0, i , j , k , { }
r r r
unde i , j , k sunt versori şi identificăm orice punct M din spaţiu cu vectorul său de
uuuur r
poziţie OM . Cu această precizare, dacă v = ( P, Q, R ) : D → 3 este un câmp
vectorial, atunci
r r r r
v ( x, y , z ) = P ( x, y , z ) i + Q ( x, y , z ) j + R ( x, y , z ) k , ∀ ( x, y , z ) ∈ D .
Definiţia 4.14.3, Dacă u : D ⊂ 3 → este un câmp scalar de clasă C1 pe D,

∂u r ∂u r ∂u r
atunci câmpul vectorial pe D definit prin grad(u ) = i+ j+ k , se numeşte
∂x ∂y ∂z
câmpul de gradienţi al câmpului scalar u.
r r
Reamintim că produsul scalar a doi vectori a şi b este prin definiţie
r r r r
a ⋅ b = a ⋅ b cos φ , unde φ este unghiul dintre cei doi vectori, iar expresia
r r
analitică a produsului scalar este a ⋅ b = ax bx + a y by + a z bz , unde
r r r r r r r r
a = ax i + a y j + az k , b = bx i + by j + bz k . Din Teorema 4.14.1 rezultă:
r r r r
Observaţia 4.14.1. Fie D ⊂ 3 deschisă, a ∈ D şi l = l1i + l2 j + l3k un
versor. Dacă f : D → este diferenţiabilă în a, atunci
∂f r ∂f r ∂f r ∂f r
(a) = l grad a ( f ) , unde grad a ( f ) = ( a )i + (a) j + (a)k .
∂l ∂x ∂y ∂z
r ∂f
Fie ϕ unghiul dintre l şi grad a ( f ) . Atunci (a) = grad a ( f ) cos ϕ , de unde
∂l
rezultă că valoarea maximă a derivatei lui f în a, după direcţia l, se realizează
r
atunci când l şi grad a ( f ) sunt colineare.
r
Definiţia 4.14.4. Un câmp vectorial v pe D se numeşte de potenţial dacă
r r r r r
există u : D → ϒ, u ∈ C1 ( D ) astfel încât v = grad (u). Dacă v = Pi + Qj + Rk ,
aceasta revine la
∂u ∂u ∂u
P= , Q= , R= .
∂x ∂y ∂z
r r r r
Exemplu: v ( x, y, z ) = y 2 z 3i + 2 xyz 3 j + 3 xy 2 z 2 k este câmp de potenţial,
r
deoarece v =grad u, unde u ( x, y, z ) = xy 2 z 3 .
r
Definiţia 4.14.5. Fie v = ( P, Q, R ) : D → 3 un câmp vectorial de clasă C1
r
pe D. Se numeşte divergenţa câmpului v , următorul câmp scalar
r ∂P ∂Q ∂R
div ( v ) = + + .
∂x ∂y ∂z
r r
Câmpul vectorial v se numeşte solenoidul (tubular) dacă div ( v ) = 0.
r
Definiţia 4.14.6. Fie v = ( P, Q, R ) : D → 3 un câmp vectorial de clasă C1
pe D. Se numeşte rotorul câmpului v, următorul câmp vectorial:
r ⎛ ∂R ∂Q ⎞ r ⎛ ∂P ∂R ⎞ r ⎛ ∂Q ∂P ⎞ r
rot ( v ) = ⎜ − ⎟i + ⎜ − ⎟ j +⎜ − ⎟k .
⎝ ∂y ∂z ⎠ ⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂x ∂y ⎠
r r
Câmpul vectorial v se numeşte iraţional dacă rot v = 0.
Pentru a reţine mai uşor expresia rotorului se foloseşte următorul

determinant simbolic
r r r
i j k
r ∂ ∂ ∂
rot ( v ) = .
∂x ∂y ∂z
P Q R
(acest determinant „se dezvoltă“ întotdeauna după prima linie).
Definiţia 4.14.7. Se numeşte operatorul nabla, sau operatorul lui Hamilton,

următorul operator simbolic
∂ r ∂ r ∂ r
∇= i + j+ k.
∂x ∂y ∂z
r
Fie u : D → un câmp scalar de clasă C pe D şi v = ( P, Q, R ) : D → 3 un
1
câmp vectorial de clasă C1 pe D. Cu ajutorul operatorului ∇, operatorii diferenţiali

se exprimă astfel:
1) grad (u) = ∇u – produsul dintre vectorul ∇ şi funcţia scalară u
⎛ ∂ r ∂ r ∂ r⎞ ∂u r ∂u r ∂u r
grad (u) = ⎜ i + j + k ⎟u = i+ j+ k;
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠ ∂x ∂y ∂z
r r
2) div v = ∇ v – produsul scalar dintre vectorii ∇ şi v
r ⎛ ∂ r ∂ r ∂ r⎞ ∂P ∂Q ∂R
div v = ⎜ i + j + k ⎟ ( Pi + Qj + Rk ) = + + ;
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠ ∂x ∂y ∂z
r r
3) rot v = ∇× v – produsul vectorial dintre vectorii ∇ şi v
r r r
i j k
r ∂ ∂ ∂ ⎛ ∂R ∂Q ⎞ r ⎛ ∂P ∂R ⎞ r ⎛ ∂Q ∂P ⎞ r
rot ( v ) = =⎜ − ⎟i + ⎜ − ⎟ j +⎜ − ⎟k .
∂x ∂y ∂z ⎝ ∂y ∂z ⎠ ⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂x ∂y ⎠
P Q R
Teorema 4.14.2. Fie u1 , u2 două câmpuri scalare de clasă C1 pe D şi

r r
v1 , v2 două câmpuri vectoriale de clasă C1 pe D. Au loc următoarele proprietăţi:
a) grad ( u1 ⋅ u2 ) = u2 grad u1 + u1 grad u2
r r r
b) div ( u1 ⋅ v1 ) = v1 grad u1 + u1 div v1
r r r r r r
c) div ( v1 ⋅ v2 ) = v2 rot v1 − v1 rot v2
∂ 2u1 ∂ 2u1 ∂ 2u1
d) div ( grad u1 ) = + + = ∆ u1
∂ x2 ∂y2 ∂z2
∂2 ∂2 ∂2
(operatorul ∆ = + + se numeşte laplacian)
∂ x2 ∂y2 ∂z2
r
e) div ( rot v1 ) = 0
r r r
f ) rot ( u1 ⋅ v1 ) = grad u1 × v1 + u1 rot v1
g) rot ( grad u1 ) = 0 .
Demonstraţie
Demonstraţia revine la verificări directe. De exemplu:
r r r ∂ ∂ ∂
r
(
b) div ( u1 ⋅ v1 ) = div u1P1i + u1Q1 j + u1R1k =
∂x
)
( u1P1 ) + ( u1Q1 ) + ( u1R1 ) =
∂y ∂z
∂u ∂P ∂u ∂Q ∂u ∂R r r
= 1 P1 + u1 1 + 1 Q1 + u1 1 + 1 R1 + u1 1 = ( grad u1 ) v1 + u1 div v1 .
∂x ∂x ∂y ∂y ∂z ∂z
Bibliografie
[1] G. Chilov, Analyse Mathématique, Editions Mir, Moscou, Vol. 1 (1973), Vol. 2
(1975).
[2] I. Colojoară, Analiză matematică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983.
[3] R. Cristescu, Elemente de analiză funcţională, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1975.
[4] P. Flondor, O. Stănăşilă, Lecţii de analiză matematică şi exerciţii rezolvate,
Ed. ALL, 1998.
[5] V.A. Ilyn and E.G. Poznyak, Fundamentals of Mathematical Analysis, Mir
Publishers Moscow, Part I and II, 1982.
[6] S. Lange, Analysis I, Addison-Wesly Publishing Company, 1969.
[7] M. Nicolescu, N. Dinculeanu, S. Marcus, Manual de analiză matematică,
Vol I şi II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1962.
[8] S.M. Nicolsky, A Course of Mathematical Analysis, Mir Publishers Moscow,
Part I and Part II, 1977.
[9] V. Olariu, A. Halanay, S. Turbatu, Analiză Matematică, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
[10] G. Păltineanu, I. Popa, R. Trandafir, Analiză matematică, Partea I – Calculul
diferenţial. Litografie U.T.C.B., 1990.
[11] I. Popa, Analiză matematică, Vol. 1, Calculul diferenţial, MATRIX ROM,
Bucureşti, 2000.
[12] O. Stănăşilă, Analiză matematică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981.

Analiza Calcul Diferential Gavriil Paltineanu PDF

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Analiza Calcul Diferential Gavriil Paltineanu PDF

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Seria „MATEMATICĂ“

The present book is the first part of the cours of Mathematical

Lucrarea a fost realizată în cadrul Contractului de

Toate drepturile pentru această ediţie

Adresa: Editura AGIR

Referent: prof. univ. dr. Gheorghe Bucur,

Redactor: ing. Adina NEGOIŢĂ

Bun de tipar: 15.08.2002; Coli de tipar: 11,75

Lucrarea se adresează studenţilor din anul întâi din

1. ŞIRURI ŞI SERII DE NUMERE REALE............................................................ 9

2. ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII REALE ........................................................... 49

3. SPAŢII METRICE. SPAŢII NORMATE. SPAŢII HILBERT .......................... 79

4. CALCULUL DIFERENŢIAL AL FUNCŢIILOR DE MAI MULTE

1.1. Numere reale

În cele ce urmează vom nota cu mulţimea numerelor naturale, adică

Pe mulţimea numerelor naturale sunt definite două operaţii: adunarea (notată

mărginite care nu au limită (în ). Vezi de exemplu şirul a0 = 1 ; a1 = 1,4 ;

Observaţia 1.1.1. Axioma lui Arhimede este echivalentă cu următoarea

Dacă x ∈ ϒ \ , x < 0, atunci [x] = – [–x] – 1.

Propoziţia 1.1.1. Pentru orice x, y ∈ ϒ în situaţia x < y există r ∈ astfel

Definiţia 1.1.1. O mulţime A se numeşte numărabilă dacă există o aplicaţie

Propoziţia 1.1.2. Mulţimea numerelor raţionale este numărabilă.

Urmând săgeţile, se observă că elementele mulţimii + se pot pune sub

Propoziţia 1.1.3. Mulţimea [ 0,1] = { x ∈ : 0 ≤ x ≤ 1} nu este numărabilă.

Pe de altă parte este evident că y ≠ xn pentru orice n, deci y ∉ I. Am ajuns

Corolarul 1. Pentru orice a, b ∈ , a < b mulţimea [ a, b ] =

Corolarul 2. Pentru orice a , b ∈ , a < b există cel puţin un număr

Propoziţia 1.1.4. Dacă { xn } , { y n } sunt două şiruri de numere reale cu

Dacă notăm cu a2 = max ( a1 , a2 ) şi ţinem seama că x1 ≤ x2 , rezultă

Observaţia 1.1.2. O mulţime de numere reale A se numeşte majorată

Teorema 1.1.1. Orice mulţime de numere reale majorată (minorată) are

3) pentru orice n ∈ * , bn este majorant, iar an

Observaţia 1.1.3. M ∈ ϒ este marginea superioară a mulţimii A dacă şi

1.2. Şiruri de numere reale (complemente)

Reamintim că un şir de numere reale { an } se numeşte convergent (are

k1 < k2 < K < kn < K astfel încât xkn ∈ [ an , bn ] ∀ n ∈ Ν.

Definiţia 1.2.2. Un şir de numere reale { xn } se numeşte fundamental

Lema 1.2.2. Orice şir fundamental este mărginit.

xn1 − 1 < xn1 + p < xn1 + 1 , ∀ p ∈ * .

Teorema 1.2.1. (Criteriul general de convergenţă al lui Cauchy)

Exemplu: Să se studieze convergenţa şirului cu termenul general

Teorema 1.2.2. Orice şir monoton şi mărginit este convergent.

Exemplu. Fie şirul cu termenul general

1.3. Dreapta încheiată. Limitele extreme ale unui şir

Reamintim că prin dreapta încheiată se înţelege mulţimea = U {−∞; ∞} .

Definiţia 1.3.1. Un şir de numere reale { xn } are limita ∞ (respectiv –∞)

Definiţia 1.3.2. Fie { xn } un şir de numere reale şi a ∈ . Spunem că a

3) Şirul xn = n are un singur punct limită ∞.

Dacă { xn } nu este majorat, atunci din Propoziţia 1.3.1. rezultă că există un

În mod analog, limita inferioară l, când este finită, este caracterizată de

Propoziţia 1.3.2. Condiţia necesară şi suficientă ca un şir sã aibă limită

1.4. Serii numerice convergente şi divergente

Dacă q > 1, atunci lim q n = +∞ şi deci lim sn = ±∞ .

∞ ( ) este divergentă, deoarece

ln e3n (1 + 2 e −3n ) 3n + ln (1 + 2 e −3n ) 3

Observaţia 1.4.2. Natura unei serii nu se schimbă, dacă schimbăm valorile

1.5. Serii cu termeni pozitivi

Teorema 1.5.1. Condiţia necesară şi suficientă ca o serie de termeni pozitivi

Teorema 1.5.2. (Criteriul I de comparaţie)

Observaţia 1.5.1. În enunţul teoremei precedente inegalitatea (1.18) poate fi

Teorema 1.5.3. (Criteriul de condensare al lui Cauchy)

Pe de altă parte, dacă n ≥ 2k vom avea:

Teorema 1.5.4. (Criteriul II de comparaţie)