Scribd Logo
Upload

Welcome to Scribd!

  • Sem-Tema4-Staniloae, Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa. Sf. Maxim

    Uploaded by

    bechemari
    6 views80 pages
    Dumitru Staniloaie, Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa.

    Copyright

    © © All Rights Reserved

    Available Formats

    PDF or read online from Scribd

    Did you find this document useful?

    Is this content inappropriate?

    Report this Document
    Dumitru Staniloaie, Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa.

    Copyright:

    © All Rights Reserved
    Download as PDF or read online from Scribd
    Flag for inappropriate content
    6 views80 pages

    Sem-Tema4-Staniloae, Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa. Sf. Maxim

    Uploaded by

    bechemari
    Dumitru Staniloaie, Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa.

    Copyright:

    © All Rights Reserved
    Download as PDF or read online from Scribd
    Flag for inappropriate content
    of 80
    PARTEA A HIl-a CRITICA FACUTA DE SFINTUL MAXIM MONOTELISMULUI 1. Invatatura sfintului Maxim marturisitorul despre cele doua lucrari unite in Tisus Hristes Pe la anul 630, impéaratul mtin Eraclie, sfatuit de Patriarhul din Constantinopol, Serghio, s-a gindit s& ci pe monofizitii de la rasaritul imperiului si, cu deosebire, pe cei fugiti in Egipt, de incursiunile ee pentru a se sprijini pe ei, impotriva amenintarii acelora, prin- ir-o formuli de compromis, care, ind pe planul al doilea problema celor doud firi in Hristos, obligd cele douaé parti (ortodocsi si monofiziti) sa admita o sii i 1d lucrare in El, Dintre episcopii ortodocsi a fost cistigat: pentru aceasta formula Cyrus de Phasis, care, la anul 632, a fost ridicat in scaunul de Patriarh al Alexandriei, La anul 633 s-a incheiat un pact formal, in acest sens, intre ortodocsi si monofiziti. Egumenul méanastirii Eucrates din Alexandria, Sofronic, a sesizat cel dintii pericolul acestei formule. El s-a prezentat Patriarhului Cyrus si l-a rugat in genunchi s4 renunte la publicarea pactului. Nereusind, a venit la Patriarhul Serghie, de la care a obtinut ca cel putin sa nu se: vorbeasca de nici o lucrare, nici de doud. Serghie a publicat, la anul 634 9 Epistol§ Sinoidala, conforma acestei promisiuni. Sofronie, ajuns, indata dupa aceea, Patriarh la Ierusalim, a publicat si el o Epistola Sinodala, in-eare face, in fond, o distinctie intre cele doud lucréri in Hristos, dar gi de unirea jor. In urméatorii patru ani a donmit, pe baza acestei atitudini a Patri- arbului Serghie, 0 anumita liniste in Biserica. Dar, anul 638, impdratui Eraclie a publicat decretul Ecthesis, in care, poruncind, in coniinuare, tacerea asupra problemeci de este o lucrare sau doud in Hristos, a dispus ca toti si marturiseascd o singurét vointaé in El. In lupta pe care o Incep, acum, aderentii dreptei credinte, mtru cele doud vointe, Sf. Maxim angajat cu toata hotarirea, deve- nind animatorul ei, mai ales, dupa ce, in acelasi an a murit Patriarhul Sofronie. Intre anii 634—638, Sf. Maxiz are se afla in Cartagina, a adoptat pozitia lui Sofronie, cu care se intilnise intre anii §626—632, In Alexandria, lu- era egumen al mandastirii Eucratos, Sustine cele dou “iri, dar si unirea intre cle in partea a doua a se prima in P.G. 91). Am vazut ca el incepuse, ‘tole, lupta impotriva monofizi ade Sofron’ are, de mai inainte, prin un , care se refugiaserd in Egipt. Acum, 1 PR. PROF. DR. D. STANILOAE raritia diseutici despre cele dou& lucrari ale Ini Hristos, ii dadea din a sa afirme invAtdtura lui despre inomenirea Fiului lui Dum- eo afirmase in Quaest ad Thaieos., in sensul cd Acesta om deplin, Am vazut aceasta in primeie pagini ale acestei pr ner, uo citat din cap, 2, din Ambiguc, dar dupa cap. 22 din Thalas. Dac&d Fiul lui Dur mnezeu nu s-ar fi ficult om deplin, om, ‘i icipat la conducerea camenilor, re Sine. ivireaereziei, care afirmia 9 singura lvcrare in Hristos, gf emencasc’, a fo: st Pp . Ma i aul entra apro- pre lisus Hristes, cum 4, creziile din vremea lor, El va aplica, @ impotriva monofizijilor, pentru doud nesiecat Intr-un ipostas, la luerdarile Lui, a de un ostas comun* si de ,,cifimea lucrarilor*. rlicjul pentru ser partii amintite din Ambigua i la dat, se ri amintit a Ini Pyrrhus, care va ajunge la anul 638, ra de’Constantinopole, dupa Serghie. Pyrrhus pledeaz’, in: scri- sa cAtre SE Max s& recunoascé Decretul (Epistola Sinodala) tint Sorghie, din 634, In raspunsul siu, Sf. Maxim lauda dez- a pe care Decretul lui Serghie o pronunta impotriva ,,innoirit a ivyit’in cetatea Alexandria’, restabilind prin aceasta, unitatea i méar- avd, totusi, pe acesta si-i serie ,,care e i cur e lucrarea fi Soran efectul lucrarii: (¢ rghema) care spunem le lueru si ue pot cunoaste infelesul celor n-am putut infelege lucrarea cca opusd $i gindita ca rostim simple cuvinte fara intelesuri, ci prin cuvinte i ta, adeseori, am aflat pe Parintii de ri, fiin: agiduitori cu cuvintele, dar nicidecum cu ci nu in litero, ci in. infelesuri in jucruri sta tre* (P.G, 91, col. 589). Leva fi indexmnal pe St Maxim s& afirme, in primelé > din parte; a scrierii ,,Ambigua“, in mod clar, lucrarea Am dat un citat din cap. 2 al acelei lucrari, st, ad Thalus. ca explicare a inomenirii'reale Hristes, unite 1 Laudind. serisoarea lui Pyrrhus, pentru dreapta’credint infelesurile, nini a foe iu 29 din ai a st text din cap. 2, Ambigua, In care neneasct a lui Hristos : Niseut) S-a facut, cu adevarat, om & (care nu are nici o rafiune, care sé afara de lucrarea naturald, a cdrei izind in chip natural pe toti cei ce‘o au i @ un predicat comun al tuturor ce alt dicat provoacd striciciunea aceiei firi, ie ceea ce-i apartine prin fire, nu poate “TAmbigua, cap. 2; ted. cit, p. 49, ;-0 ifcut om adevirat, numai deci a luat firea de ea (afara de pacat, care nu tine de fire), daca nict ramine c: “UTA DE SI INTUL MAXIM MONOTELISMULUL W Dan um si-un citat din cap. 4, din Ambigua, In care afirma, de , categorie cele dowd lucrari in Hristos, dar si unirea lor, care ste, Intemeiata pe unitatea ipostasuiui ‘Lui 1 prin comunicarea insusirilor (celor dou firi), a adeverit ‘or ipostas Ei era si lucrdrile naturale sau miscdrile t ire fra -contopire » C&ci,-n-a primit impartirea in firl, al (caror_ ipostas: era, odata ce, corespunzdtor cu Sine i itar si, prin fiecaro din cele fiicute de EI, ma- a dumnezeirii Salo, tn chip nedesparlit, lu- El fiind unul, nimie nu cra I ca i pas strator al celor ale Lui, ca El. De aceca, mea-cu adevirat, si om, ce .sdvirsea adevsi unor firi adevarate, prin unicarea (comun aiunea) lor care, Se “arati conservindu-le, cu‘a ‘at, mecon- Servindu-se necontopit, odati ce a ramas prin fire nepati- pAtimiter, nemuritor si muritor, vazut si cugetat ca Sel ce S a.Dumnezeu prin fire si om prin .fire... stapinul, prin fire ste ascultarea si o trdieste prin patimire, nu numai ca sa min- ale Sale toata firea, curatind-o de ceea ce era rau, ci si ca ascultarea noastra, invatind prin cercare cele ale noastre®* , cap. 4; trad. cit., p. 53). ne in aceasta parte din Ambigua Sf. Maxim araté pe larg, lucra- “ea firli omenesti a lui Hristos. Communicarea intre insusirile celor doua firi implicd, in trdirea de Hristos a color contrare, (a patiniirii minunate, a minunii pati- mite), mereu cele oon lucrari real deosebite dup fire. Iar ipostasul divin cel Unul le unea pe acestea in mod liber. Lucrarile lui. Hristos na, in baza unei legi a unei unice esente. Cel unul poate. trai i timea simtirilor Lui, Chiar persoana umana oboseala unui efort, cu bucuria de a-l putea spuse in polemica dinainte, impotriva monofizitilor cind apare tema lucrdrilor ci ipostasul cel unul: al muni cu firea dumnezeiascd, dar le sAvirsea. prin membrelor irupului Siu, sau prin gindivea care punea inlr-o trupul omenesc, Se putea spume, de aceea, cd Dum- sau omul face minuni, pentru cé Cel ce facea si una fécea amindoua “ide dvite firilor, unite intre ele, i, chiar dacé e numiti-de cele mai multe tate nesimtita, cio participare, in felul ei, zeiascé. $i nu e lucrare dumnezeiascd la care sé nu cea omeneascd si invers. Tisus Hristos comunica efortul firii sti, la minunea itd prin aceasta, sau sim- sirea minunii, prin firea dummezeiasca, contributia tirii Sale desi aceasti contributie era mai mult o patimire. El simjea oboselilor, loviturilor, impunsdturilor trupului Sau, comunicate Lui, ca purtator al firli dumnezeiesti. Cit a fost pe pamint, traia mai 78 PR. PROF. DR. D. STANILOAE mult coborirea Sa, ca Dumnezeu, la ingustimile, oboselile, durerile ome- nesti, dar cu bunatatea si puterea de suportare ce i-o dadea dumnezeirea. Le tréia pe amindoud impreuna. Jar, dupa ridicarea umanitatii Sale la starea de slava, traieste ca om bucuria de slava dumnezeiasca, ce se manifesta prin ea, sau traieste slava Sa dumnezeiasca si atotputernic’ si cu o simtire omeneasca si intr-o apropiere de oameni. Nu tréia si nu traieste niciodaté nemdrginirea dumnezeirii, faré o simtire omeneascad si nici ceea ce e omenesc, f4rd o inundare a infinitafii vietii dumnezeiesii, care, prin ea, se comunicd oamenilor ce I se deschid prin credinta. Bucu- ria, omenescului de aceasta infinitate dumnezeiascd, desi ¢ si ea o pit mire, pentru ca se datoreste dumnezeirii, nu siesi, e si o lucrare, pentr cA e o deschidere activa spre ea si o primire activa a ei. Numai prin aceastA participare activa a omenescului Sau la dum nezeirea Sa, Finl lui Dumnezeu Cel intrupat poate exercita o influent: in viata credinciosilor de pe pamint, deci, asupra istorici. Dovada unei firi ,,este puterea care tine, dupa fire, de constitutia ei si careia i se spune fara greseala «lucrare naturald», fiind cea mai propric si cea dintii caracteristica a unei naturi. Caci ea este miscarca ce di forma specifica a naturii (eidopoion), fiind cea mai generalé din toate insusirile cuprinzdtoare ce apartin, in mod natural, firli, Fara ea nu este decit coea ce nu e.., intrucit numai ceea ce nu e nicidecum nu are nici miscare, nici existenta reala (iparxin“). De orice existenta tine miscarea. Ceea ce nu se mmisca, nici nu exista. Nu se poate desparti existenta de miscarea potrivita ei. Miscarea intra in definitia existentei. Existenta e prin ea insagi mobila. Aceasta inseamna cd firea omeneascd este facuta ca fire mob sau lucratoare, de insusi Creatorul ei. De aceea, facindu-si Dumnezeu Cuvintul, Paci%torul ei, n-a putut si o ia lipsita de miscare sau de lucrare, c&ci prin aceasta ar fi anulat-o ar fi luat-o numai ca parere, in sens mor fizit. Ar fi emnat cai FaAcétorul nu-si poate apropia prea mult firea omeneasci, fara si o anuleze. Dar atunci cum a putut-o crea si cum poate sustine prin puterea Lui Unei astfel de inchipuiri absurde, Sf. Maxim, urmind lui Dionisie Areopagitul, fi opune invatatura relevataé Dumnezeu Facatorul crea- turii umane, o iubeste asa de mult, cd vrea sa se si umeascad cu ea i maximum, fArd si o topeasca. Iubirea cuprinde in sine dorul celui iubi-~ tor, de-a se mai uni Ja maximum cu cel iubit. E, desigur, un dor pe care Dumnezeu insusi si l-a dat din liberaé generozitate, creind pe om, pentru ca un dor dintr-o iubire, de sila, n-ar fi dintr-o iubire desavirsita. E un dor de-a se uni cu cel iubit, asa cum este, sau cum La creat, ‘ara de pacat, pe care nu-l are omul de la Dummezeu, ci e contrar Lui. Din dor nesfirsit dupa oameni S-a facut, cu adevarat, Cel ce exista prin fire, insusi cel iubit (dorit), fara s& patimeasca ceva in fiinta pro~ pric, prin desertarca cea negraitd si fara sa schimbe sau sé reducé intru. citva, prin primirea (asumarea) cea neinteleasca, integritatea firli or nes cdreia Cuvintul I s-a facut temei de constituire. El iubeste intregime umanitatea si, deci, se apropie intreg, la maximum, de ea, intreaga, sa se contopeasca intreolalta. “Sia luat — dupa Dionisie Arcopagitul (Ep. céitre Gaius) — di fiinta oamenilor, fiintaé Cel mai presus de fiinta, desi, in mod mai presus uw CRITICA FACUTA DE SFINTUL MAXIM MONOTELISMULUI 79 de fire, ca s& arate ca iubeste fiinta lor reala si intreaga, Caci, nua produs in noi numai ndlucirea cA ar avea in Sine o forma trupeascd, dupa aiu- niheilor, nici n-a adus cu Sine, din cer, un trup consubstantial, le Jul Apolinarie, ci dupa fiinta intreaga s-a facut, cu ade- reg, adicd, prin primirca trupului strabitut de sufiet min- e l-a unit cu Sine, dupa ipostas* (Ambigua, cap. 5; Trad. cit. it pe oamenii pe care i-a creat si a vrut si-i Indumnezeiasca. aceea S-a facut om real, ca ei, i propriu tot ce este onl nomenindu-s 1 adevarat. Fix nNnezeu insusit tot ce este nese, lucrind tot ce este al di umanitate, ca s-o mnezeiasca in mod real. Fiui lui Dar cu proape de umanitate, prin intrapare, a aratat umanitatea mai adincita ca om, cin Fecioar&, arata taina umanit ridicarii tuturor oamenilor care cred in El, in aceasta Dummezeu, enit aproape de noi, prin intrupare, isi face cunoscuta, in acelasi timp unea Sa neinfeleasd, Aratindu-Se in umanitatea Sa, ne ramine ne- ritat si neinteles; vorbindu-ne prin cuvintul Lui, stim de El, dar ne ramine necuprins. ,,CAci e ascuns si dup’ ardtare*, zice dascalul, sau si in ardtare. ,Piindcd misterul lui lisus rdmine ascuns si nu poate fi scos la iyealii nici de cuvint, nici de minte, ci chiar spus, ramine negrait si ar inteles, ramine necunoscut* (Dionisie Areopagitul, Epist. cdtre Gaius; P.G. 3, col. 1069): ,,Caci, prin abundenta Sa, chiar coborit in Hint& (Cel ce ¢ mai presus de fiinta, S-a facut fiinté intr-un chip mai presus de fiinta“, S-a facut flint omeneascd, intr-un chip mai presus de fiinti, punind la temelia ei puterea cea mai presus de fiinta omulu Dar chiar prin aceasta Si-a facut vadit suprafamiliaritatea divind, ca temelie suprafiintialA a umanitatii Sale, si prin ea, a umanitatii noastre, d ne punem in legdtura cu El, prin credinta. erabiiee de, negraita adincime, al existentei umane, ni se p. 58 51). Unirea intre bicrarea omeneascd si cea dummezeiascd a lui Hristos te atit de strins&, precum este si cea intre trupul cu sufletul nostru. CZci umbla, cu adevarat, cu picioarele uscate, ce aveau un volum cor- a fluidd si nestatornicd, trecind pe poral si o greutate material’, pe ar mare, ca pe uscat, si aritind, prin aceast’ umblare, deodati cu puterea umnezcirii Sale si nedespirtité de ea, lucrarea naturald a trupului... ‘inde’ s-a fScut, cu adevdrat, om, respingind, grind, umblind, miscin- al F du-si miinile, folosindu-Se in mod firesc de simturi, pentru percepe! tucrurilor sensibile, insetind, mincind, dormind, ostenind, lacrimind, ago- nizind, desi era puterea de sine existenta; si, In general, fcind toate celelalte prin care, lucrind liber, misca firea asumaté, asa cum mis sufletul, in chip natural, trupul unit cu El. ,,Graia cu glasul firli ome- nesti, dar punea in cuvintele rostite 0 putere mai presus de cea ome- 80 PR. PROF, DR, D. STANILOAE, neasci ; sau rostea cuvinte pe care nu le-ar fi putut rosti, dacd ar fi fost numai om. Umbla pe mare cu Picioarele omenesti, dar o putere Yr presus de cea omeneasca le tinea deasupra apei, sau oprea apa sai deschidd ; se folosea de lucrarea simturilor, dar punea in ele pute! dummezeiasca, ce sfintea toate, trezea pe oameni din nepasarca lor, jumea transparent pentru Dumnezeu. Traia frica de moarte si durerile cuiclor in trupul sau, dar put dumnezeiasca fi dadea rabdarea sd le poarte cu rabdare extrema, Cin mild de cameni. ,,Caci firea omeneasca devenise, cu adevarat, si se numea, cu adevarat, a Lui, sau, vorbind propriu, El insusi s-a facut ceea ce esie ea in mod real gi firesc. Si a implinit, in afara de orice nalucire, ico nomia cea pentru noi (Op. cit., 5 b; p. 57). Numai prin firea noast si prin lucrarea ei a putut implini Dummezeu Cuvintul mintuirea noasira. Numai umplind-~ o de lucrarea dumnezeiasca, a putut ridica firea no: si lucrarea ci din despartirea de Dummezeu, in care staétea mwartca noastraé. Numai facindu-Se El, cu adevarat, om, ne-a putut indumnezeii. Numai fAcind lucrarea noastra colaboratoare a lucrarii Lui, a facut po- sibild mintuirea noastra, Luerarile sint doud, dar rezultatul lucrarii lor combinate este unc) Sau chiar fapta lor este una: mintuirea, sau indumnezeirea noastr’, on acesta este scopul final si vesnic al omului. Am vazut ca, dupa Sf. Maxim, Fiul lui Dumnezeu a trebuit sa-si insuseascd tot ce tine de om, deci si lucrarea lui, pentru a se fnomeni, Dar lucrarea aceasta si-a facut-o proprie nu ca o insusire pasiva, ci ca pe una care are sd con- tribuie si ca la desavirsirea umanitatii. Deci, Fiul lui Dumnezeu, luind si lucrarea omeneascd pentru a se inomeni deplin, 0 ia ca pe una prin care nu El are de cistigat ceva, ci o ajutaé pe ea sa ajunga la scopul el. iar acest scop este imbogatirea deplinad a omului, care s-a facut Dum- nezeu Cuvintul. Astfel, Dumnezeu se inomeneste, pentru a indumnezci pe om. Am i vazut e&, dup Sf. Maxim, de orice natura tine misearca ei. Dar miscarea are rostul sd duc& natura, de care tine, la tinta ci. Misearea firii omului, care are lucrarea ei, are si ducd pe om spre scopul lui final si vesnic. Dar scopul final si vesnie al omului e unirea intima cu Fiul si Cuvintul lui Durmnezeu, ia care se afla ratiunea lui si izvorul de imbogatire nesfirsit& a lui, in eare se uneste si cu ratiunile ‘celorlaiti semeni, Spre acest seop, care este Imsdgi realizarea sa, omul nu Deate §nainta, insd, numai prin lucrarea lui, dar nici fra Jucrarea lui. El este atras si ajutat de lucrarea Cuvintului, care la creat dupa chipul Sau. Dar luerarii atractive a Cuvintuiui si ajutorului ei trebuie sd-i r punda si omul, cu lucrarea lui, sau cu lucrarea firfi Lui. Si pentru ca emul, dupa despartirea de Dumnezeu, prin pacat, nu rispundea lucri uvintului, cu lucrarea Ini, ipostasulCuvintului insusi a luat firea i, cu luerarea ei. Prin aceasta a activat cum se cuvine lucr nenesti, ca prin relatia Lui intima cu oamenii, ca om, dar 1, sd poatd ajuta si lucrarea firli din ei, s& inainteze seopul lor. Dacé Fiul lui Dummezeu n. insemna cA El ar fi condus m stra r fi i prin luc CRITICA FACUTA DE’SFINTUL MAXIM MONOTELISMULUI ar nitatea Sa, spre scopul ei, deci si pe oameni. Dar atunci pentru ce si-ar mai fi luat firea omeneasca ? Si am vazut cum, se activeazi lucrarea omeneascd, folosita ce Dumnezeu Cuvintul, in isus Hristos. Fiind unita cu lucrarea Cuvintului, ca face umanul si dea o contributie reald la inaintarea spre tinta ‘i. Ea araté la ce forma trebuie s&é ajung’ lucrarea omencasca si in cetialti oameni. Lupta Sf. Maxim pentru afirmarea lucrarii omenesti in Hristes, inserie pe linia invataturii de mai imainte, despre om, creat de Dum- nezeu, pentru indumnezeirea lui, prin inomenirea Creator ‘ului insusi dupa caderea lui in neputinta pacatului. Lupta pentru lucrarea omeneascié in Hristos, dar ridicaté, prin unirea cu cea dumnezeiascd, la forma in care poate contribui la iIndum- nezeirea omului si prin care dovedeste cd omul se afla pe drumul indum~- nezeirii lui, precizeazd hristologia Sf. Ma

    You might also like