OPIOIDE

Material realizat de

Psiholog - Carausu Corneliu

INTRODUCERE

Importanţa teoretică şi practică a problematicii

Într-una din cele mai vechi opere ale geniului uman se spune că Buddha, ca să-şi alunge
somnul, şi-ar fi smuls genele şi le-ar fi aruncat pe pământ. Din aceste gene, ar fi răsărit, pe
locul unde au căzut, din fiecare câte o floare de mac. Acest mac a fost cules de oameni,
mestecat s-au băut pentru a cunoaşte stări ce se aseamănă cu somnul divin: stuporul.

De altfel, la început, opiul s-a mestecat s-au a fost băut sub formă de poţiuni. Abia în
secolul al XVII-lea este menţionată fumarea sa.

Obţinerea opiului este foarte migăloasă şi cere un consum considerabil de energie.

Numai în unele ţări asiatice slab dezvoltate este posibilă obţinerea tradiţională a opiului, acolo
unde mâna de lucru este mult mai ieftină.

Capsulele de mac, care nu au ajuns încă la deplina maturitate, sunt scarificate cu o lamă
subţire, astfel ca latexul care se scurge din canalele deschise să apară, pe suprafaţa capsulei
sub formă de picături. La început alb lăptos, latexul se îngălbeneşte şi pe măsură ce se
încheagă, în contact cu aerul, se brunifică. Este necesară o muncă de sisif pentru a culege, de
pe hectare întregi de culturi de mac, câteva cocoloaşe cât pumnul de opiu (20 000 de capsule
de mac produc abia un kilogram).

Dacă în trecut folosirea opiului era în majoritate pentru a obţine stări euforice specifice
opioidelor, astăzi, cu toate că proprietăţile terapeutice şi toxicologice sunt cunoscute aproape
în totalitate, situaţia este la fel: numărul consumatorilor de opioide toxicomani este cu mult
mai mare decât al celor cărora li se recomandă aceste produse în scopuri terapeutice.

Opioidele vor rămâne poate pentru mult timp cele mai eficiente analgezice şi cele mai
utilizate în durerile acute sau cronice de intensitate medie şi mare. Se conturează însă tot mai
mult necesitatea apariţiei unor produse farmaceutice cu putere mare de analgezie şi risc de
dependenţă cât mai mic. Această lucrare conţine suficientă informaţie utilă atât farmacistului
cât mai ales asistentului de farmacie pentru a putea evalua corect distanţa dintre
farmacoterapie şi farmacodependenţa la consumatorii de opioide.
 CAPITOLUL 1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1 Farmacoterapia şi farmacodependenţa

Farmacoterapia (farmaco- + gr. therapeia=tratament) este o

denumirea generică privind indicaţiile şi utilizarea terapeutică a medicamentelor şi studiul

acţiunii lor, în diferite boli, astfel încât să se obţină rezultate cât mai bune, cu riscuri minime.

Farmacodependenţa (sin. toxicomanie) este o stare psihică, uneori şi fizică, rezultând

din interacţiunea unui organism viu cu un medicament. Se caracterizează prin modificări de
comportament şi alte reacţii care generează un impuls pentru a lua continuu sau periodic
substanţa, cu scopul de a regăsi efectele sale psihice şi uneori pentru a evita suferinţele
privaţiunii (O.M.S. – 1973). Această stare poate fi însoţită sau nu de o toleranţă; un acelaşi
individ poate fi dependent de mai multe medicamente (substanţe). Substanţele capabile să
producă farmacodependenţă pot fi grupate în mai multe categorii:

· Morfinomimetice: opiu, morfină, heroină, codeină, petidină,

metadonă;

· Deprimante S.N.C.: barbiturice, hipnotice sedative,

tranchilizante, alcool;

· Stimulente S.N.C.: amfetamină, fenmetrazină, cocaină,

nicotină, cafeină;

· Halucinogene: L.S.D., psilocibină, mescalină, haşiş;

· Solvenţi organici volatili: toluen, acetonă, tetraclorură de

carbon, benzen, eter etilic.

1.2 Opioidele

Opioidele sunt substanţe chimice derivate din opiu şi utilizate în terapeutică. Ele pot fi
obţinute prin extracţie sau sinteză, formula lor chimică fiind apropiată de cea a constituenţilor
opiului.

Opioidele au diverse indicaţii, putând fi utilizate ca anesteziante, antitusive, antidiareice, antidoturi în caz de
intoxicaţie cu heroină. Dar opioidele sunt, înainte de toate, analgezice care acţionează asupra sistemului nervos
central. Printre ele se disting analgezicele minore şi analgezice majore. Acţiunea acestora este similară acţiunii
unor substanţe secretate de organismul uman în vederea autoreglării percepţiei senzaţiilor dureroase: opioidele
endogene.

2.1.1 Opioidele endogene

Opioidele endogene sunt cuprinse in trei grupe de peptide:

1. Enkefalinele,

2. Endorfinele,

3. Dinorfinele.

Aceste formaţiuni sunt importante pentru:

· percepţia senzaţiei dureroase,

· reacţiile afective,

· reglarea funcţiilor vegetative,

· reglarea funcţiilor neuroendocrine.

Principala lor acţiune este asupra S.N.C. dar au acţiune si asupra terminaţiilor nervoase,
contribuind la modularea periferică a nocicepţiei, micşorând excitabilitatea terminaţiilor
nervoase pentru durere.

Există trei tipuri de receptori opioizi: receptori m, k si d. Afinitatea diverselor peptide

opioide pentru unul sau altul dintre tipurile de receptori si capacitatea acestora e variată.

Receptorii opioizi

Receptor Localizare Agonişti Antagonişti

Acţiuni
Analgezie supraspinală Morfină, metadonă,
m Hipotalamus Naloxonă
euforie, sedare fentanil, levorfanol
Măduva
k Analgezie spinală, disforie Levorfanol, pentazocină Naloxonă
spinării
Sistemul Analgezie spinală şi
d Etorfină Naloxonă
limbic supraspinală

Opioidele endogene sunt importante pentru funcţionarea sistemului nervos central. Ele
reprezintă, în primul rând, un mecanism fiziologic de protecţie faţă de durere. Durerea cronică
poate fi asociată cu un deficit al sistemului de opioizi endogeni, pe când acţiunea analgezică
euforizantă a morfinei şi a altor opioizi exogeni se datoreşte acţionării receptorilor specifici
din sistemul nervos central. Enkefalinele sunt cuprinse în terminaţiilor axonilor din măduvă.
Ele deprimă transmisia informaţiei senzitive, asociată durerii şi emoţiei. Intervenţia opioidelor
endogene în procesele psiho-emoţionale, cum sunt anxietatea şi teama, este atribuită unor
mecanisme a-adrenergice inhibitorii. Beta-endorfina modifică funcţia centrului termoreglator
hipotalamic şi influenţează procesele de reglare a secreţiei hormonilor hipofizari.

În afara sistemului nervos central a fost detectată o reactivitate enkefalinică în

ganglionii simpatici, în medulosuprarenală şi în diferite ţesuturi periferice.

2.1.2 Opioidele exogene

Analgezicele opioide sunt substanţe exogene ce acţionează asupra S.N.C., favorizând procesele care
controlează inhibitor durerea. Ca tip de proprietăţi au fost descrise substanţe cu proprietăţi agoniste, agoniste
parţiale, agoniste-antagoniste si antagoniste faţă de receptorii endorfinici.

În afara efectului analgezic, opioidele au numeroase alte efecte:

· Sedare însoţită de somnolenţă şi efect anxiolitic,

· Euforie / disforie. Efectul depinde de modul în care sunt stimulaţi

receptorii opioizi aflaţi în formaţiunile centrale ale afectului,

· Morfina deprimă respiraţia, efect care creşte progresiv cu doza,

· Bronhospasm (mai ales la doze mari),

· Hipotensiune arterială,

· Dependenţă (fizică, psihică, psihotoxicitate, toleranţă).

1.3 Utilizarea terapeutică a opioidelor

Opioidele au fost unele din primele substanţe folosite în ritualurile

religioase sau cu scop terapeutic fiind amintite în scrierile medicale încă de la începutul erei
noastre pentru efectul lor calmant şi hipnotic.

Opioidele sunt indicate ca analgezice, în primul rând pentru

calmarea durerii la neoplazici. Efectul antianxios şi cel euforizant sunt avantajoase în această
situaţie, iar limitările derivate din riscul dependenţei sunt mai puţin importante.
 Utilizarea opioidelor în durerile acute implică, în primul rând, un diagnostic corect. În
colicile biliare şi nefritice trebuie încercate, la început, antispastice şi, numai dacă acestea nu
sunt eficace, se administrează un opioid în asociaţie cu antispastice. O altă indicaţie sunt
durerile acute ale infarctului de miocard, unde beneficiul se datoreşte efectului analgezic şi,
pentru unele opioide, influenţării favorabile a unor factori hemodinamici.

Opioidele pot fi utile pentru efectuarea unor manevre diagnostice sau ortopedice. De
asemenea se folosesc în cadrul pregătirii preanestezice, atât în scop analgezic cât şi liniştitor.

Opioidele au şi indicaţii în afara celor legate de efectul analgezic. Ele pot fi utile în
edemul pulmonar acut, unde beneficiul terapeutic se datoreşte liniştirii anxietăţii, micşorării
dispneei acute şi unor modificări hemodinamice favorabile. Riscul mare de dependenţă face
ca opioidele cu acţiune analgezică intensă să nu fie utilizate obişnuit pentru combaterea tusei,
deşi ele au un efect antitusiv marcat. Opioidele în doze mici, sunt utilizate uneori pentru
liniştirea peristaltismului intestinal în cazuri de diaree acută excesivă. Tratamentul trebuie să
fie de scurtă durată pentru a micşora riscul dependenţei.

Folosirea morfinei şi a celorlalte opioide impune individualizare şi considerarea atentă a

situaţiei clinice. Vârsta bolnavilor poate constitui un factor important. Astfel copii nou-născuţi
şi, în general copii mici, sunt foarte sensibili la deprimarea respiratorie, datorită
penetrabilităţii crescute a barierei hematoencefalice şi imaturităţii sistemului nervos central.
Opioidele sunt contraindicate la copii mai mici de 3 ani, iar prescrierea lor la vârste sub 15 ani
trebuie limitată la situaţii de excepţie. Bătrânii sunt de asemenea mai sensibili. Ei răspund la
doze de analgezice de 3-4 ori mai mici, iar durata analgeziei este crescută.

Toate situaţiile caracterizate prin limitarea funcţiei respiratorii necesită multă prudenţă
în folosirea opioidelor, deoarece acestea deprimă respiraţia şi interferă mecanismele
compensatorii declanşate de deficitul ventilaţiei pulmonare.

Acţiunea spastică asupra musculaturii netede este dezavantajoasă la bolnavii cu colici,

ceea ce face necesară asocierea de antispastice.

Insuficienţa hepatică severă micşorează potenţialul de epurare al opioidelor, le

prelungeşte efectul şi le creşte toxicitatea. La cirotici acestea pot declanşa coma hepatică.

CAPITOLUL 2 Opioidele şi farmacoterapia

2.1 Durerea

2.1.1 Date generale despre durere

 Pentru realizarea unei farmacoterapii a durerii cât mai eficiente şi cu efecte secundare
minime trebuie să cunoaştem mecanismele de producere, întreţinere şi agravare a acesteia. O
sumară prezentare a datelor de fiziologie şi fiziopatologie a durerii, aşa cum sunt ele
cunoscute în prezent, va încerca să explice modul de alegere şi aplicare a medicamentelor
pentru tratamentul durerii.

Dacă de cele mai multe ori durerea reprezintă un semnal de apărare pentru organism şi
un simptom forte important pentru medic, în unele cazuri ea poate fi însă o problemă
deosebită pentru aceleaşi personaje – pacient şi medic – când se poate transforma în boală
(durerea cronică). În durerea acută un stimul noxic acţionează pe o structură nervoasă integră
declanşând o reacţie de durere. Dacă frecvenţa stimulilor este mică şi are durată scurtă, toate
fenomenele se sting sub un tratament uzual sau după îndepărtarea stimulului, nelăsând sechele
fizice sau psihice pacientului. În unele situaţii, când apar stimuli foarte puternici şi cu o
frecvenţă mare, din cauza agresării unor structuri nervoase periferice sau centrale se pot
produce unele complicaţii ale mecanismului normal al durerii cunoscute clinic ca hiperalgie,
alodinie, hiperestezie, durere cronică.

În aceste situaţii s-a constatat că, faţă de mecanismul obişnuit prin care produşii
algogeni cunoscuţi (K+, bradikinina, prostaglandinele, histamina, etc.) excită terminaţiile
nervoase libere senzitive, în durerea “complicată”, acestui mecanism i se adaugă altul:
complexul NMDA (N-metil – D-aspartat). Stimularea unor receptori de la nivelul acestui
complex determină o cascadă de fenomene care cuprinde: intrarea calciului şi ieşirea
magneziului din celulă, creşterea excitabilităţii celulare, declanşarea formării de NO şi
proteinkinaze care vor duce la modificări de plasticitate nervoasă). Toate aceste modificări
blochează formarea de endorfine, modifică gradul de excitabilitate şi transmisie neurală:
amplificarea răspunsurilor, autodescărcări, tendinţe de formare a noi aferenţe.

Orice medic care tratează o durere trebuie să aibă în vedere încă de la început câteva
aspecte pe care le implică acest tip de tratament:

În primul rând, trebuie să respecte regulile de etică medicală, pacientul sau familia trebuie să
cunoască ce tratament se aplică şi să fie de acord cu efectuarea lui, cunoscând şi complicaţiile
pe care acesta le poate da.

În al doilea rând, se va stabili de la început prognosticul de durere, boală şi de viaţă.

În al treilea rând, trebuie ştiut că nu se poate aplica o terapie eficientă fără a se efectua teste de evaluare a
durerii, de la cele mai simple folosite în durerea acută (constante fiziologice, necesar de medicament, etc.)
până la chestionare şi examene psihologice în durerea cronică.

În al patrulea rând, se va aplica un tratament adecvat tipului de durere pe care îl are pacientul:
acută, cronică, nevralgică, mialgică, colicativă, prin vasoconstricţie sau vasodilataţie, prin
agenţi inflamatorii sau mecanici, etc.

Farmacoterapia durerii trebuie să ia în consideraţie două lucruri: caracteristicile durerii şi

proprietăţile farmacologice ale familiilor de medicamente.

Orice durere se va trata mai întâi etiologic, cu medicamente specifice, chirurgical, cu mijloace
fizice, etc. şi apoi curativ. Tratamentul farmacologic se va începe întotdeauna gradat de la
medicamentele cele mai uşoare, în cele mai mici doze eficiente, ulterior putându-se trece,
gradat, la medicamente din ce în ce mai puternice, în doze crescânde dacă este nevoie. În
acest sens O.M.S.-ul a stabilit în 1986 un tratament gradat al durerii în cancer, de la
analgezicele cele mai simple cu sau fără adjuvant în treapta I până la opiacee puternice cu sau
fără adjuvant în treapta a III-a (Fig. 1). Tratamentul farmacologic trebuie, de asemenea, să
urmărească nu numai suprimarea durerii, ci şi prevenirea apariţiei sau producerii ei prin
administrarea unei doze minime eficiente, după un program prestabilit care trebuie respectat
cu stricteţe. Cunoscându-se că pacienţii cu aceleaşi afecţiuni pot reacţiona diferit la suferinţa
dureroasă, tratamentele trebuie individualizate calitativ şi cantitativ.

2.1.2 Medicaţia folosită în tratamentul durerii

Tratamentul medicamentos ocupă primul loc în tratamentul general al durerii care mai cuprinde blocajele,
mijloacele fizice, psihice (componenta psihologică a durerii este de importanţă majoră în alegerea terapiei
potrivite şi mai ales evitării supradozelor), tehnici distructive sau ablative. Verificarea sa în timp I-a creat un
fundament solid de credibilitate. Opiul şi alcoolul erau folosite cu mult timp înaintea erei noastre de către vraci
pentru calmarea unor dureri. În prezent, în tratamentul durerii se folosesc câteva grupe mari de medicamente.
Cele mai importante fac parte din grupa analgezicelor care se clasifică în analgezice periferice, sau minore şi
analgezice centrale sau majore. Alături de acestea se administrează curent medicamente din diverse clase
farmacologice cunoscute în general ca medicaţie adjuvantă sau coanalgezică.

2.1.3 Analgezice periferice

În general sunt cunoscute ca analgezice minore, analgezice antiinflamatorii nesteroidiene

(N.S.A.I.D.), analgezice narcotice sau analgezice O.T.C. care se dau fără reţetă. Majoritatea
lor sunt alcătuite din mai multe grupe de medicamente cu structură chimică diferită dar care
au un mecanism de acţiune comun, inhibiţia cascadei acidului arahidonic şi blocarea formării
prostaglandinelor prin inhibiţia ciclo- şi lipooxigenazei. Ex: Acid acetilsalicilic (aspirina),
metamizol (algocalmin), indometacin, ibuprofen, diclofenac.

2.1.4 Analgezicele centrale

Din această grupă fac parte o serie de medicamente cu cea mai veche utilizare în durere. Opiumul a fost folosit
cu mult înainte de consemnarea sa în scrierile lui Teofrast , din el se extrag morfina, codeina, tebaina,
papaverina, etc. De la izolarea morfinei de Seguin, în 1806, până azi s-au sintetizat o serie de substanţe
asemănătoare, cu acţiune analgezică puternică. Produşii aceştia naturali şi cei sintetici au proprietăţi comune:
cresc toleranţa la durere (analgezia), produc sedare, scad suferinţa dureroasă (anxiolitic) şi dau euforie.
Analgezia creşte cu doza, cu care cresc şi efectele secundare cunoscute: hipersedare, depresie respiratorie,
dependenţă fizică şi psihică, greaţă, vărsături, constipaţie. Acţiunea lor este predominant centrală, fixându-se
pe o serie de receptori specifici opioizi, din creier şi măduva spinală. Mecanismul lor de acţiune este asemănător
cu produşii naturali de tip encefalină, betaendorfină, care, stimulând aceşti receptori, blochează eliberarea de
substanţă P. După modul de fixare pe receptori, aceste medicamente se clasifică în agonişti puternici (morfină)
şi slabi (codeină), agonişti-antagonişti (pentazocina) şi antagonişti (naloxona).

Din grupa opioidelor uşoare putem cita oxicodona, dextropropoxifenul şi tramadolul. Acest ultim medicament dă
analgezie şi prin alte mecanisme decât opioid, acţionând ca agonist noradrenergic şi antagonist NMDA, efectele
secundare de tip opioid fiind minime. Medicamentele din acest grup se administrează fără prescripţii speciale şi
sunt indicate în durerea acută şi cronică, uşoară şi medie. Medicamentele opioide puternice morfina,
hidromorfonul, heroina, levorfanolul, petidina, metadona, dextromoramida, fentanilul, alfentanilul sunt
administrate în dureri de intensitate mare pe diverse căi. Pentru a uşura metoda de administrare, a creşte
durata de acţiune şi a scădea efectele secundare negative, se pot face administrări continue sau discontinue
automate sau se dau produşi cu absorbţie lentă.

În ultima treaptă a terapiei durerii în cancer, cel mai folosit drog este morfina retard, cum este de exemplu MTS
Continus care se administrează la 12 ore. De câţiva ani se foloseşte fentanilul administrat transcutanat, sistem
T.T.S., aşa cum este plasturele Durogesic.

În general în durerea acută se folosesc pe perioade scurte injectări pe diverse căi opioide medii sau puternice,
din care cele mai folosite sunt petidina, piritramidul, buprenorfina şi pentazocina. În durerea cronică canceroasă
şi necanceroasă mai sunt utilizate metadona, oxicodona şi hidromorfonul preferabil tot sub forme retard. Pe căi
neconvenţionale, cum ar fi cea spinală, se pot utiliza ca analgezice alături de opioide, anestezice generale
(Ketamină), anestezice locale (Lidocaină), a2 blocante, anticolinergice (neostigmină), antidepresive, etc.

2.1.5 Medicaţia adjuvantă

Aceste medicamente nu sunt analgezice în sensul farmacologic al termenului, dar pot scădea
durerea direct sau indirect, prin efectele lor. În general ele scad doza de analgezic potenţând
prin diverse mecanisme acţiunea acestuia. Principalele grupe de coanalgezice sunt:
antidepresivele (amitriptilina, clomipramina, maprotilin, mianserină), neurolepticele
(levomepromazina), antiepilepticele, antiinfalmatoarele steroidiene (glucocorticoizii),
antispasticele şi vasodilatatoarele, sedativele şi tranchilizantele.

În afară de aceste grupe multe alte medicamente pot suprima sau preveni durerea acţionând
direct sau indirect. Putem cita dintre acestea protoxidul de azot, oxigenul, capsicina, blocanţi
adrenergici, blocanţi de calciu, vasoconstrictoare, toxina botulinică (decontracturant).

2.2 Opioidele analgezice

Grupa analgezicelor opioide sau morfinice cuprinde morfina şi

diferiţi compuşi de sinteză sau semisinteză, care în majoritate au acţiune analgezică intensă,
însoţită de cele mai multe ori de calmarea anxietăţii, sedare şi euforie. Efectul analgezic creşte
cu doza, dar este limitat de fenomene nedorite ca: sedare excesivă, întunecarea minţii,
deprimarea respiraţiei, greaţă şi vomă, spasme ale musculaturii netede. O problemă majoră a
acestei grupe de medicamente constă în potenţialul de a dezvolta dependenţă cu consecinţe
grave.

2.2.1 Morfina şi alte analgezice opioide cu efecte asemănătoare

Opiul folosit ca medicament, se prepară din opiul brut, prin uscare, pulverizare şi
titrare, astfel încât să conţină 10 % morfină. Principiile active din opiu reprezintă aprox. 25 %
din greutatea sa şi constau într-o serie de alcaloizi, unii cu nucleu fenantrenic (morfina şi
codeina), alţii cu nucleu izochinolinic (papaverina şi noscapina).

Preparatele din opiu sunt mai rar folosite. Ele sunt indicate pe cale orală, îndeosebi
pentru efectul antidiareic. Farmacopeea Română prevede:

- Pulberea cu opiu (opium pulveratum), cu un conţinut de morfină

de 9,8-10,2%; dozele maxime permise sunt de 150 mg. o dată şi 500 mg. în 24 de ore.

- Tinctura de opiu (tinctura opii), cu un conţinut de morfină de 1 g%;

dozele maxime permise sunt de 2 g. o dată şi 5 g. în 24 de ore.

- Tinctură anticolerină (tinctura anticholerina) sau tinctura Davilla

conţine morfină 0,17%, şi uleiuri volatile 6%.

Morfina este cel mai important alcaloid din opiu, căruia îi determină acţiunile farmacologice.

Ea se găseşte sub formă de clorhidrat de morfină în fiole de 1 ml. Poate fi asociată cu atropina
în fiole de 1 ml. Conţinând clorhidrat de morfină 0,02 g şi sulfat de atropină 0,001 g.

Acţiune farmacoterapeutică: Morfina este un sedativ puternic al durerilor, prin acţiune directă
centrală. Acţiunea depresivă asupra scoarţei favorizează somnul. Pin acelaşi mecanism
deprimă respiraţia şi inhibă centrul tusei. Asupra tonusului sfincterelor morfina are în general
proprietatea de a-l mări. Morfina administrată repetat dă obişnuinţă.

Indicaţii:

Adulţi: dureri neoplazice, intoxicaţie cu atropină, edem pulmonar acut.

Contraindicaţii: Abdomen acut, insuficienţă renală, stază bronşică, traumatisme cerebrală.

Mod de administrare: 0,01-0,02 g. pentru o dată în injecţii subcutanate.

Reacţii adverse: morfina poate determina greaţă, urmată de vărsături, constipaţie, uneori
hipotensiune. La copii pot apărea fenomene de idiosincrazie, chiar la dozele cele mai mici,
care pot determina paralizia centrului respirator.

Hidromorfona este derivat semisintetic al morfinei. Are proprietăţi similare cu scurtarea

efectului analgezic. Potenţa este mai mare: 10 mg. morfină I.M. = 1,5 mg. hidromorfonă I.M.

Acţiune farmacoterapeutică: Are proprietăţi similare morfinei şi efect agonist pe receptorii

opioizi m şi relativ pe receptorii k. Hidromorfona în principal deprimă S.N.C. dar are şi efect
srtimulativ asupra acestuia: greaţă, vomă, mioză, creşte tonusul muscular neted. Are un
potenţial analgezic mai mare decât morfina, analgezia instalându-se în circa 15 minunte de la
administrare şi durând în medie 3-5 ore. Timpul de înjumătăţire plasmatic este de 2 ½ ore.
Este larg distribuit în ţesuturi şi traversează placenta. Se metabolizează în ficat şi se elimină
predominant prin urină ca hidromorfon conjugat.

Indicaţii: Calmarea simptomatică a durerii moderate şi severe, reduce anxietatea asociată

durerii şi acţionează ca hipnotic în insomniile provocate de durere. Reduce motilitatea
intestinală fiind uneori folosit în tratamentul simptomatic al diareei, reduce dispneea în
insuficienţa cardiacă.

Contraindicaţii Depresie respiratorie, pacienţi cu rezervă respiratorie redusă, criză de astm,

insuficienţă cardiacă datorată bolilor pulmonare cronice, alcoolism acut, hipertensiune
intracraniană.

Mod de administrare: Se administrează iniţial în doze de 1-2 mg. la 4-6 ore subcutanat,
intramuscular, intravenos lent sau perfuzii intravenoase. Deoarece dezvoltă toleranţă dozele
ulterioare pot fi crescute.

Reacţii adverse: Greaţă, vomă, constipaţie, ameţeli, confuzie, micţiuni dificile, spasme
uretrale sau biliare, gură uscată, transpiraţii, vertij, bradicardie, palpitaţii. Tulburările
digestive, mai puţin constipaţia, dispar după folosirea îndelungată. Produce dependenţă iar la
întreruperea tratamentului apar fenomene de sevraj. La doze mari hidromorfona produce
depresie respiratorie.

Oximorfona are proprietăţi asemănătoare morfinei dar la fel ca şi hidromorfona are potenţă
superioară: 10 mg. morfină I.M. = 1 mg. oximorfonă I.M.

Heroina sau diacetilmorfina are proprietăţi similare morfinei. Doza echivalentă la 10 mg..
morfină intramuscular este de 4-5 mg. Efectul este ceva mai rapid şi de scurtă durată.
Acţionează în parte prin formare metabolică de morfină. Trece mai bine decât morfina bariera
hematoencefalică. Riscul mare şi pericolele legate de dependenţa de heroină au făcut ca
folosirea ei să fie interzisă în multe ţări.

Codeina

Acţiune farmacoterapeutică: Opioid cu proprietăţi antitusive (prin acţiune centrală),

analgezice şi antidiareice.

Indicaţii: Tuse iritativă neproductivă, dureri de intensitate moderată, diaree acută.

Contraindicaţii: Alergie sau intoleranţă la codeină, insuficienţă respiratorie marcată; nu este

recomandată copiilor sub 5 ani. Asocierea cu alte deprimante centrale, antihistaminice,
antihipertensive poate creşte efectul deprimant central.

Mod de administrare: Câte un comprimat de 3-4 ori pe zi.

Reacţii adverse: Uneori constipaţie, greaţă, ameţeli, disforie, somnolenţă; dozele mari
deprimă respiraţia, iar la copii mici pot provoca convulsii; potenţialul de dependenţă este
relativ mic.

Oxicodona este un derivat semisintetic asemănător chimic şi farmacologic cu morfina. Se

administrează oral având o disponibilitate relativ bună (50%). 10 mg. morfină I.M. = 30 mg.
oral oxicodonă.

Se foloseşte în doze mici pentru calmarea durerilor de intensitate slabă sau moderată. Potenţialul de a dezvolta
dependenţă este similar morfinei, dar riscul este relativ mic pentru administrarea ocazională de doze uzuale.

Levorfanol este un derivat de morfinan cu proprietăţi asemănătoare morfinei. Efectul este de

cca. 8 h. după administrarea orală. Se administrează oral în doză de 2-4 mg. sau cutanat 2-3
mg. Greaţa şi voma sunt mai puţin frecvente decât pentru morfină.

Petidina

Acţiune farmacoterapeutică: Petidina este un derivat de sinteză. Acţiunea sedativă este mai
puternică decât a morfinei; nu are efect antitusiv. Este mai puţin spastică – creşte slab
presiunea intrabiliară, efectul constipant este redus.

Indicaţii: Dureri puternice în colici, infarct miocardic acut, cancer, dureri postoperatorii,
pregătirea anesteziei generale şi a a intervenţiilor chirurgicale.

Contraindicaţii: Alergie specifică, deprimare respiratorie marcată, traumatisme craniene şi

hipertensiune intracraniană, intoxicaţia acută cu alcool şi delirium tremens.

Mod de administrare: Dozele recomandate sunt de 100 mg. pentru o dată şi 300 mg. pentru o
zi.

Reacţii adverse: Asemănătoare celor ale morfinei, dar mai puţin importante; dozele
terapeutice pot produce slăbiciune, ameţeli, sudoraţie, uscăciunea gurii, uneori greaţă şi vomă,
rareori deprimare respiratorie, constipaţie.

Fentanilul

Acţiune farmacoterapeutică: Fentanuilul este utilizat fie ca un agent, fie în combinaţie, pentru
anestezia generală. Gradul analgeziei este dependent de doză şi poate fi ajustat în funcţie de
pragul durerii, în cazul intervenţiei chirurgicale. Toate efectele fentanilului pot fi înlăturate
prompt şi complet, prin administrarea de antagonişti specifici ca: naloxonă, nalorfină şi
levalorfan.
Indicaţii: Ca analgezic major adiţional în anestezia generală sau locală. Este utilizat ca
premedicaţie anestezică, pentru inducerea anesteziei şi menţinerea anesteziei generale sau
locale.

Contraindicaţii: Operaţie de cezariană, înainte de extragerea fătului. Condiţii de depresie

centrală respiratorie, de creştere a presiunii intracraniene.

Mod de administrare: Doza se stabileşte individual, în funcţie de vârstă, de greutatea

corporală, de statusul fizic şi patologic al pacientului, de administrarea altor medicamente şi
de tipul intervenţiei chirurgicale sau anesteziei.

Reacţii adverse: Reacţiile adverse sunt similare cu cele produse de alţi derivaţi opioizi:
depresia respiratorie, apnee, rigiditate musculară, bradicardie, greaţă, vărsături, ameţeli.

Metadona

Acţiune farmacoterapeutică: Metadona este un analgezic foarte puternic, acţiunea sa fiind

comparabilă cu cea a morfinei. Ca şi morfina metadona deprimă respiraţia dar nu produce
tulburări gastrointestinale ca greţuri, vărsături sau constipaţie. Spre deosebire de morfină,
metadona produce mai rar dependenţă, iar întreruperea tratamentului este mai puţin dramatică.
Efectul se instalează repede şi durează 4-5 ore.

Indicaţii: Dureri traumatice, dureri reumatice, dureri neoplazice. Colică hepatică, renală,
infarct miocardic

Contraindicaţii: Abdomen acut, stază bronşică, insuficienţă renală, traumatisme

craniocerebrale.

Mod de administrare: Se administrează oral 5-15 mg., la nevoie intramuscular sau intravenos
5-10 mg.

Reacţii adverse: Uneori la începutul tratamentului poate produce o uşoară stare de euforie, dar
care dispare după 1-2 zile de tratament.

Dextromoramida

Acţiune farmacoterapeutică: Este un analgezic cu acţiune intensă şi potenţă mare. Efectul se

instalează repede şi durează 3-5 ore.

Indicaţii: Combaterea durerilor intense.

Mod de administrare: Dozele utile sunt de 5-10 mg. de 4 ori/zi

Reacţii adverse: La bătrâni pot apărea fenomene de excitaţie, chiar delir şi halucinaţii. Greaţa
şi voma sunt frecvente mai ales în tratamentul ambulator. Deseori se produce bradicardie.
Dezvoltă dependenţă de tip morfinic iar sindromul de abstinenţă e sever.
Dextropropoxifen

Acţiune farmacoterapeutică: Efectul analgezic este relativ slab comparabil cu cel al codeinei.

Indicaţii: Combaterea durerilor de intensitate uşoară şi moderată.

Contraindicaţii: Hipersensibilitate la dextropropoxifen. Utilizarea la pacienţii cu tendinţă la

suicid.

Mod de administrare: Dozele uzuale sunt de 65 mg. oral de 4 ori pe zi, la mese.

Reacţii adverse: Cele mai întâlnite efecte secundare sunt ameţeala, sedarea, greaţa şi
vărsăturile dar frecvenţa lor este mică.

Piritramida

Acţiune farmacoterapeutică: Analgezic oipioid, are acţiune intensă, rapidă şi de durată relativ
lungă (6 ore).

Indicaţii: Dureri postoperatorii şi alte dureri acute.

Contraindicaţii: Stări de deprimare respiratorie, hipertensiune intracraniană, ciroză hepatică.

Mod de administrare: Injecţii intramusculare, 15 mg. o dată.

Reacţii adverse: Dozele mari deprimă respiraţia; uneori uscăciunea gurii, greaţă, vomă,
bradicardie, hipotensiune, vertij, tulburări de vedere, nelinişte şi excitaţie. Dezvoltă
dependenţă de tip morfinic.

Tramadol

Acţiune farmacoterapeutică: Analgezic cu acţiune intensă.

Indicaţii: Dureri intense sau moderate, acute sau cronice; pentru analgezie cu prilejul unor
manevre diagnostice sau terapeutice.

Contraindicaţii: Intoxicaţie acută cu alcool, hipnotice, analgezice, psihotrope; prudenţă în caz

de insuficienţă renală sau hepatică.

Mod de administrare: Pentru durerile acute se administrează parenteral 50-100 mg. În durerile
cronice se administrează oral 40 mg.; se repetă la intervale de 4-6 ore fără a depăşi 400
mg./zi.

Reacţii adverse: Uneori sedare, oboseală, sudoraţie, ameţeli, uscăciunea gurii, greaţă, vomă.
 2.2.2 Pentazocina şi alte analgezice opioide cu efecteasemănătoare

Pentazocina

Acţiune farmacoterapeutică: Acţionează atât asupra receptorilor m cât şi k, având efecte

deosebite de cele ale morfinei. Se comportă agonist faţă de receptorii k şi agonist parţial faţă
de receptorii m. Are acţiune sedativă marcată, deprimă respiraţia, are acţiune spastică slabă.

Indicaţii: Pentru calmarea durerilor moderate sau severe, acute sau cronice, în traumatisme,
după intervenţii chirurgicale, în infarctul acut de miocard, în colici; ca medicaţie preanestezică
şi suplimentarea anesteziei chirurgicale.

Contraindicaţii: Alergie la pentazocină, traumatisme craniene, leziuni ale creierului, stări

convulsive, insuficienţă respiratorie, intoxicaţie cu alcool. Se vor evita băuturile alcoolice.

Mod de administrare: În durerile acute se preferă administrarea parenterală în duze de 30 mg.

ce se pot repeta la fiecare 3-4 ore. Deoarece provoacă iritaţie locală şi scleroză, nu trebuie
injectată subcutanat, iar locul injecţiilor intramusculare trebuie rotat. În durerile moderate şi
pentru tratamentul cronic, pentazocina se administrează oral 50 mg. o dată, repetând la fiecare
3-5 ore. La nevoie doza pentru o dată poate creşte la 100 mg.

Reacţii adverse: Relativ frecvent greaţă, vomă, ameţeli, sedare, euforie, cefalee, sudoraţie;
rareori anorexie, constipaţie sau diaree, iritabilitate, halucinaţii, tahicardie, deprimare
respiratorie. Potenţialul de a dezvolta dependenţă este moderat pentru calea parenterală şi slab
pentru calea orală; poate declanşa sindromul de abstinenţă la morfinomani.

Dezocina

Acţiune farmacoterapeutică: are proprietăţi asemănătoare pentazocinei, cu care este înrudită

chimic. Efectul analgezic este intens, comparabil cu cel al morfinei.

Indicaţii: Pentru calmarea durerilor acute intense.

Mod de administrare: Se injectează intramuscular 10 mg. sau intravenos 2,5-10 mg., repetând
după nevoie la interval de 3-6 ore pentru injecţia intramusculară şi la 2-4 ore pentru cea
intravenoasă.

Reacţii adverse: Dezocina deprimă respiraţia. Sunt frecvente greaţa, voma, sedarea.
Potenţialul de abuz este mai mic decât pentru morfină sau petidină. Poate declanşa sindromul
de abstinenţă la morfinomani.

Nalbufina
Acţiune farmacoterapeutică: Este derivat de morfinan, agonist faţă de receptorii k şi
antagonist faţă de m. Este un analgezic opioid foarte puternic.

Indicaţii: Dureri medii sau violente de cauze diferite, de exemplu: în timpul operaţiilor, în
obstetrică, ginecologie, tumori maligne. Poate fi utilizat în timpul unei anestezii combinate.

Contraindicaţii: Pacienţi cu sensibilitate la nalburfină. Precauţie când se administrează la

pacienţii cu tulburări hepatice, renale, respiratorii, cu traumatisme craniene şi hipertensiune
intracraniană în timpul sarcinii.

Mod de administrare: Doza maximă pentru o dată este de 20 mg., iar pentru 24 de ore de 160
mg. Se administrează injectabil i.v., i.m. sau s.c.

Reacţii adverse: Mai frecvent sedarea. Mai rar se observă transpiraţii reci, greaţă, vomă,
dezorientare cu vertij, uscăciunea mucoasei bucale, cefalee.

Butorfanol

Acţiune farmacoterapeutică: Are proprietăţi asemănătoare pentazocinei: se comportă agonist

faţă de receptorii k şi agonist parţial faţă de m. Comparativ cu morfina efectul butorfanolului
apare la doze mult mai mici. Durata analgeziei este de 3-4 ore. Efectul analgezic se instalează
în 30 de min. de la injectarea intramusculară şi foarte rapid după cea intravenoasă.

Indicaţii: Analgezie postoperatorie, pentru combaterea durerilor în afecţiunile maligne şi

dureri posttraumatice, ca premedicaţie pentru anestezia generală.

Contraindicaţii: Abdomen acut, hipersensibilitate la butorfanol.

Mod de administrare: Dozele utile sunt de 1-4 mg. intramuscular sau 0,5-2 mg. intravenos
lent; se poate repeta după 3-4 ore.

Reacţii adverse: Rareori sedare, greaţă, transpiraţii, vertij, senzaţie de plutire, letargie,
confuzie.

Buprenorfina

Acţiune farmacoterapeutică: Are acţiune analgezică intensă şi de durată datorită legării mai
stabile pe receptorii m decât morfina. Este antagonist pe receptorii k.