Poetul și muzicianul-catalizator între două lumi

Poetul a fost considerat mereu o persoană aparte. Un fel mediator, un receptor între o
lume superioară și tărâmul terestru. Dar ce este cu adevărat poezia, sau făuritorul de versuri
nimeni nu știe. Cu toatea acestea, după cum remarcă criticul literar, George Călinescu în cursul
său de poezie, este cert că există poezie. De a lungul istoriei creația de natură lirică a traversat
mai multe etape. Termenul poezie așa cum îl percepem în prezent, este unul relativ nou, deoarece
în trecut acest termen avea sensul de creație literară (poesis).

Totuși cum s-a produs saltul uriaș de la omul cavernelor care comunica prin gesturi făra a
uza de limbajul articulat, la cel care se exprimă pe sine prin orice fel de creație? și mai ales de
unde vine poezia? Sau cum a putea-o defini? Orice afirmație sau încercari de raspunsuri sunt
pure speculații, dar este foarte important să le oferim. În filosofia greacă gânditorul Socrate,
încearcă să răspundă la întrebarea de unde are el insipirație. Filosoful folosește un concept
intitulat daimon, din punctul lui de vedere acesta este o ființă externa lui dintr-un alt tărâm, care
îi comunica la ureche idei. Plecănd de la acest aspect se deduce că un creator de artă este inspirat
de cineva dintr-un alt tărâm. Acest concept este unul antic care a fost îmbrățisat de majoritatea
poeților greci și latini.

Deși au trecut mii de ani de la acest concept care afirmă ca poetul este o ființă care are
acces la acest daimon și mulți poeți au combătut faptul că cineva din exterior le poate influența
opera, observăm la mulți poeți români actuali îmbrățișarea concepției antice.

Unii creatori lirici au pledat doar pentru trudă, alții au acces înspre inspirație, iar alții le-
au îmbrațișat pe amândouă. Cel mai concret caz de poet care a făcut osmoza între inspirație și
trudă este Nichita Stănescu. Într-un interviu realizat de tvr 1, poetul evocat anterior afirmă
următoarele: „Poetul este ca o moașă de țară, care ajută femeia pe câmp să nască, să zicem, dar a
confunda miracolul nașterii cu moașa, mi se pare o mare eroare. Fundamental este miracolul
nașterii, faptul că există poezie este fundamental,iar nu poeții care sunt mai mult sau mai puțin
un fenomen de natură revelată”1. Analizănd cele afirmate de poet, se remarcă accederea spre
concepția clasică de creator inspirat de o voce externă, sau chiar internă, acest concept se
remarcă în arta poetică intitulată : „Daimonul meu catre mine”. Opera lirică evocată prezintă un

1
https://www.youtube.com/watch?v=x9hmanv2n7s&t=335s
dialog între poet și daimonul său. Vocea externă îi comunică că „fii atent vine focul şi-o să vezi cu
ochii pietrele înmuindu-se şi pe caprele negre de stâncă înecându-se în moalele stâncii. Se deduce
prezentarea unui cadru apocaliptic de către daimond, poetul este inștiințat de tot ce se va
întampla în viitor și pentru a putea schimba asta, exista o singură soluție. Daimonul vrea să se
asigure că poetul îl aude și il intreabă: „mă auzi?, poetul răspunde.
-Te aud şi ce să fac eu,chiar dacă te aud ce să fac eu, eu ce pot să fac eu?... Poetul se întreabă cu ce
poate el să contribuie pentru a evita imaginea apocaliptică prezentată la început. Raspunsul nu este unul
satisfăcător pentru poet “-Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul, repede, cât mai poţi să te schimbi!
Schimbă-ţi ochiul în cuvânt nasul şi gura organul bărbătesc al facerii, tălpile alergătoare, părul care-a
început să-ţi albească
prea des încovoiata şiră a spinării, -
schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!
I-am spus Daimonului: - Tu nu ştii că
vorba arde,
verbul putrezeşte,
Iar cuvântul
nu se întrupează ci se destrupează?
Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta
şi a fiert din pricina luminii soarelui.

Aceasta comunicare ilustrează insingfianța pe care poetul consideră că o are pentru existent. Faptul că
verbul putrezeste si cuvântul se destrupează conturează zadărnicia scrierii. Cu toate acestea daimonul îi
ofera un contraargument “Ştiu asta, mi-a zis Daimonul.
Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!. Singura soluție pentru poet, este să devină cuvânt, adică receptor.

O alta poezie scrisă de Nichita Stanescu, relevanta pentru demonstratia faptul ca poetul este un
receptor este opera: “Destanuire catre Apollo”. Incipitul creației lirice sta sub auspiciile confesiunii :” Eu
sunt un mijloc de transport,
un fel de targă de carne
pe care pietrele mari ale piramidei
rănite la colţuri şi pe suprafeţe
sunt duse spre planeta Mercur.” Poetul este o targă, adica el doar transportă ceea ce aude din alt plan al
existentei si traduce în limba poezeasca, termen inventat de Stanescu. Piramidele ranite la colt duse
spre planeta Mercur reprezintă misterul pe care poetul îl receptează și il traduce în limbajul omului. Se
observă ca Nichita Stanescu este prin propria afirmație un simplu obiect care receptează din
transobiectiv un mesaj pentru a il împartași cu cei iubitori de poezie.

Un alt de exemplu de asumare a functiei de talmacitor îl constituie Ioan Gyuri Pascu, cântăreț, poet,
actor, filolog. Intr-o emisiune televizată el mărturiseste: Un artist este talmacitor al luminii si al
adevarului pentru ceilalti și un videcător al microsmosului numit om”. In poeziile sale dar și in cântecele
sale se observă o admirație desăvârșita pentru mister, arta în genere vine dintr-un alt plan, precum
afirma în cântecul “Glasul Pianului” Glasul pianului
Nu m-a mintit
Muzica este iubire
Ea vine de-acolo
Din nemarginire
Ea n-are-nceput
Si n-are sfarsit
Caci muzica
Este iubire.

Nemărginirea este un plan superior, astral pe care un artist, înzestrat cu o capacitate de

receptare a mesajelor din transcendent le oferă mai departe celor care vor prin artă să evadeze câteva
momente din planul teluric intr-un astral.

De la poeziile concrete în care se afirmă faptul ca poetul este doar un receptor, trecem la o
parte mai teoretizată. Poeta și cercetătoarea Magda Cârneci, în articolul despre Transpoezie amendează
faptul ca poezia postmodernă abunda în “minimalism pragmatic predominant, care reduc omul la
dimensiunile lui concrete, banale, chiar vulgare și cinice, separându-l de și negând alte niveluri posibile
de percepție, de afect și de intelecție. “ Ea încearcă să ofere o definitie a inspirației “Totuși noi toți, ca
poeți și ca ființe umane, păstrăm amintirea vie, savoarea memorabilă a unor momente intense, aparte,
când ni s-a părut că am fost mai inteligenți și mai sensibili, sau mai profunzi ca de obicei, momente în
care am fost mai lucizi, mai conștienți și mai deschiși față de ceilalți oameni și față de lume decât în
restul mare al timpului. “ Cercetătoarea pledează pentru transpoezie, o formă de creație aproape de
adevăvar, ea afirmă ca “ provocarea fiecăruia dintre noi spre trezirea unei mai intense forme de
conștiență ar trebui să fie țelul suprem al poeziei. Căci, așa cu spuneam și mai înainte, experiențele
puternice, intense, adevărate, pe care ni le amintim cel mai clar și spre care făptura noastră tânjește,
sunt momente ale conștiinței dez-limitate : o conștiință lărgită, când e atins un nucleu interior profund,
vibratoriu, al sinelui nostru, care ne dăruie prezența la viață și la noi înșine, și care ne dă gustul de
neuitat al adevărului și al certitudinii - fie și pasagere .

Mă îndepărtez de sfera literaturii pentru a ajunge printr-un al mijloc tot in această zonă. Discipolul lui
Sigmund Freud, Carl Gustav Jung în calitate de psiholog își indreaptă atenția si asupra literaturii
deoarece creația de orice natură conform propriei mărturii este un produs psihic. Astfel în lucrarea
“Despre fenomenul spiritului în arta și stiință” psihologul are un capitol intitulat “scriitorul” Încă din
primele paragrafe discipolul lui Freud afirmă neputința psihologiei de a raspunde la întrebarea ce este
poetul și de unde vine poezia, dar ceea ce el poate să faca este să descrie procesul de creație .
Combatând ideile lui Freud despre scriitură ca produsul refulărilor , Jung introduce termenul de arhetip,
pentru el poetul nu este un nevrotic care se descarca prin scris, cum afirma Freud ci un ales pentru care
arta “este ceva innascut , ca un instinct care il cuprinde”